[Dulcea mea, Amara mea...]

- Am ajuns!
- De ce m-ai adus aici?
- Vreau sa vezi ceva. Vreau sa iți arat ceva!
- Ce Dumnezeului oi vrea sa îmi arăți aici, pe drumul asta nu știu, dar fie...
O luă de mână și o sărută dulce pe buze, iar apoi o trase mai aproape de stradă, astfel încât biserica aceea veche și dărăpănată să se vadă cât mai bine in afara clădirii care se afla înaintea ei.
- Uite.
În clipa in care ochii Mariei zăriră ceea mana lui Marius încă arăta cu degetul, un imens val de căldură îi inundă trupul fără să știe de ce. Oare... oare pentru ca el o vizitase de atâtea ori până atunci, oare... Se întrebase de atâtea ori... în visul său interminabil cum avea să...
- Hai, vino! Nu mai sta! Te rog, Maria, trebuie să vezi! Hai că nu te mănâncă nimeni.
Trasa de mana Maria se apropie șovăielnic de colosala construcție în paragină.
- De ce mă duci acolo, Marius?
- Pentru ca vreau sa iți arăt cât de frumoasă e, pentru că vreau să împărtășesc descoperirea mea cu cineva. Pentru ca tu mă înțelegi.
Falnica construcție ce părea veche de câteva sute de ani, deși după spusele lui Marius nu avea mai mult de cinzeci. Construită înainte de regimul comunist, lăsata în paragină în timpul acestuia, biserica apărea acum ca un colos părăsit, imens, in spatele unui laborator de genetica ce nu își avea locul. Marius o duse până în fața bisericii și se opri. Maria simțea cum tot aerul din jurul ei se rarefiase dintr-o data fără nici un motiv, însă se hotărâse să intre. Dorea cu ardoare sa vadă ceea ce-l fermecase pe Marius atât de mult.
Primul pas făcut in naosul bisericii îi păru infernal de greu. Îi părea că avea pietre legate de picioare și i se părea atât de cald înăuntrul acesteia... prea cald! Oare el putea intra și acolo sau ea era damnata prin... „Doamne Dumnezeule, Tu, iată-mi păcatul ce mi-l știi, oare pot deveni demnă de iertarea Ta?” Pași grei, pași pe care abia putea sa îi facă, pași ce odată realizați îi făceau trupul mai greu. Căldura o înăbușise, iar mana lui Marius nu o mai simțea de mult deși era conștientă că încă o ținea intr-a ei. Avea ciudatul sentiment ca întreaga biserică se strângea în jurul ei, sufocând-o.
Geamurilor le lipseau pana și tocurile, ici colo pe perete se mai observa unde fuseseră odată de mult scaune, din candelabrul ce ar fi trebuit sa atârne în pronaos nu se mai vedea decât lanțul ce ar fi trebuit să îl țină. Singurele lucruri care parca se mai vedeau încă erau picturile de pe pereți si de pe tavan. Deși extrem de șterse încă se mai vedeau printre crăpăturile provocare de ploi și de vânt.
- Maria, te simți bine? Maria!
Dar Maria nu îl auzise. Privea uimită la crucea din fața altarului care nu mai era separat de restul bisericii decât de câteva scânduri din vechiul perete ce îl ascundea privirii credincioșilor, scânduri pe care abia dacă se mai vedeau câteva picturi. Biserica părăsită îi păru dintr-o data, Mariei, plină de lumină și de o frumusețe indescriptibilă, iar ochii îi erau încă ațintiți pe crucea aceea. Oare ce o făcuse sa rămână acolo, oare cu a cui voie crucea rămăsese acolo ani de-a rândul fără ca nimeni sau nimic sa nu se poată atinge de ea? Măreția acelei cruci o învioră parca și îi dădu o senzație de bine pentru câteva clipe.
- Maria!
Se trezi ca dintr-un vis, strigata de Marius.
- Da.
- Ti-e bine? Ești alba la față!
Se simțea mai bine ca niciodată; oare de ce o întrebase?
- Vorbeam cu tine si nu mi-ai răspuns.
Maria îi zâmbi cu drag, iar apoi se întoarse din nou cu fața la cruce. Oare ce o fermeca atât la obiectul acela de metal, atât de simplu, atât de vechi și plin de... Fără sa realizeze, mâna i se ridica și se i îndrepta spre însemnul metalic, dar nu reuși sa o apropie prea mult căci imediat simți ca aceasta îi ia foc. Încercă din nou, însă aceeași senzație o lovi imediat ce mâna fu în apropierea crucii. Își realiză blestemul fără de care nu mai avea cum sa trăiască. „Acum înțeleg, Ioan, acum înțeleg cum m-ai însemnat! De ce, Dumnezeul meu, de ce m-am lăsat atrasă în jocul acestui demon? Si ce putere are el asupra mea?” Înțelese apoi căldura ce îi inundase trupul când intrase in incinta bisericii, înțelese tremurul ușor pe care îl simțea și frica față de divinitatea a cărui imagine încă dăinuia deasupra ei pe tavanul turlei. Puținele lucruri sfinte, rămase în biserică și cărora le simțea prezenta îi refuzau accesul la ele. Înțelese ca își dorea iertarea și dorea sa se elibereze de năprasnica existenta ce o guverna. Înțelese de ce crucea ii era inaccesibila, de ce mâna o ardea de fiecare dată când încerca să o apropie de ea, lucru pe care încă îl făcea inconștient. Își ridică mâna și o privi stupefiata. Pe dosul palmei ii apăruse forma unei stele ce părea ca a fost însemnata cu un fier încins. Tremura. Acum știa cu adevărat că fusese însemnata de demon, știa ca nu va mai fi mult pana va ajunge sclava lui. Oare nu era deja? Oare mai putea sa scape? In culmea nebuniei întinse mana către cruce cu intenția de a o atinge. Aceeași durere imensă și mâna se retrase instantaneu. Nu știa de ce avusese acest impuls nebunesc, însă în propria nebunie ignoră durerea imensă până ce mâna se încleșta in jurul mânerului crucii, nedorind sa îi mai dea drumul. Câștigase! Simțea ca avea sa își piardă brațul insa câștigase împotriva...
- Chiar crezi ca mă poți înfrânge atât de ușor?
Crucea lua foc, arzându-i mana însă Maria nu vru sa îi dea drumul, rămânând pe loc si încleștând-o și mai tare pe cruce.
- Chiar crezi ca te voi lăsa să pleci atât de ușor?
Maria se întoarse cu spatele la altar, însă nu dădu drumul crucii. Lacrimi imense i se scurgeau pe obraji iar fața ii era de nerecunoscut din cauza durerii însă crucea îi rămânea mai departe ținută de mână. Durerea era insuportabilă, iar crucea continua sa ardă ca și cum ar fi fost o simpla bucata de lemn. Știa că durerea nu era reala, era conștientă ca era o simpla iluzie a lui Ioan, știa că cel pe care îl privea acum o făcea sa simtă toate acele lucruri. Cel din fața ei își întinse mâna către cruce ale cărei flăcări crescură și mai mult. Abia daca mai putea sa respire, iar mana... nu avea curajul sa privească înapoi la mana ce îi ardea pe cruce.
- Uite-ți Dumnezeul și însemnul Lui! Iată puterile mele! Iată puterea Lui inexistentă.
Crucea exploda transformându-se în mii de particule ce se loviră de pereții altarului acoperind parte din ceea ce rămăsese din picturile cele vechi. Mâna dreaptă i se îndreptă apoi spre Maria făcând-o sa îngenuncheze gemând de durere. O forță enorma ii cuprinsese pieptul și o strângea fără mila, nelăsând-o sa respire.
- Ioan!
Demonul o privea cu ochi mari, zâmbind cu plăcere cum fata ajunsese să se zvârcolească pe podeaua de piatra sub strânsoarea forțelor lui. Râdea cu toata forța vocii sale. Se opri și strânsoarea crescu și mai mult.
- Nu exista Dumnezeul tău! Trăiesc pe pământul acesta de mii de ani, sunt singurul, sunt unicul! Nici o alta forță nu a mai apărut după mine, iar înainte de mine nu cunosc sa fi existență!
Maria plângea, întinsa pe podea nemaiputând nici sa se miște de durere; singurele cuvinte pe care le putu spune implorau...
- Ioan, te implor!
Demonul rase din nou.
- Asculta-mă! Asculta-mă bine ființă fără de apărare! Vei asculta de mine! Numai de mine!
Cu toata ființa Maria tipa încă o data gata sa își dea duhul: „Ioan!”; însă se trezi singura in biserica, lungita pe podea. Rămase mută de întunericul ce se lăsase dintr-o data. Crucea era la locul ei, iar Marius nu era de găsit. Privi in jur din nou și din nou până ce într-una din icoane observa ceva ieșit din comun. In spatele sfântului pictat in pe acel perete, pe lângă faptul că acesta se vedea din ce in ce mai clar, in spatele sau creșteau niște aripi imense de demon. Privi în jur și observă că acea icoană nu era singura în care se întâmpla acel lucru. În toate picturile se întâmpla același lucru. Fiecare personaj pictat pe pereții bisericii se transforma intr-un demon. Sfinții pictați pe pereți deveneau demoni.
Înspăimântată dădu sa se ridice si se sprijini in mana ce ii fusese pe cruce. O durere imensa o năpădi din aceasta, facond-o sa o privească imediat. Mâna îi era arsa enorm de mult, iar steaua de pe opusul podului palmei strălucea. Spaima o năpădi si mai mult. Întreg creierul îi spunea sa iasă din biserica cat mai repede. Simțea ca Ioan avea sa o dărâme! Însă era atât de captivată de transformarea picturilor…
Când începu sa fugă fu însă prea târziu. Realizase ca nu numai ca picturile se transformau in demoni dar căpătau viata. Primul se repezise la ea însă intrase în peretele alăturat învingându-și colții intru-un alt demon. Fiecare pas pe care îl făcea ii părea ca ar fi durat o veșnicie. Simțea cum mâini o prind din urma si o agață de brațe, cum gheare ii lasă urme pe brațe, o zgârie fiind încă incapabile sa o oprească. Ii părea ca timpul se hotărâse sa stea in loc numai pentru ea permițându-le acelor ființe hidoase ce se transformau in jurul ei sa o prindă, sa o tragă înapoi. Înțelese că Ioan le poruncise aceasta acelor ființe. Insa avea sa scape; cu siguranța avea sa scape. Cu fiecare pas spaima se transforma din ce in ce mai mult in groaza. Ușa bisericii părea la fel de departe ca si in clipa in care plecase insa după încă câțiva pași fu lovita de lumina puternica de afara. Scăpase!
„Nu!” Doua mâini imense se înfipseseră in brațele ei si o trăgeau înapoi, iar o alta se întindea către par pentru a o apuca mai bine. Se zbătu cât putu de tare și scăpa ca prin urechile acului. Fugi cat de departe putu de biserica si apoi, oprindu-se, privi înapoi. In clipa următoare una din turle se surpa cazând peste întreaga construcție, începându-i prăbușirea. Ioan își săvârșise opera.
Maria privea înghețată mai departe la spectacolul oferit de prăbușirea bisericii. „Marius!” In clipa următoare căzuse la pământ fără cunoștință.

Un imens glod de foc se formase in jurul trupului celui rănit. Un ultim strigat de durere, înainte ca trupul sa fie mistuit de foc:
- Ai învins… Spune-I când o veni, ca Fiul sau a murit!

- Ioan!
Realiza insa ca era in camera din cămin, in brațele lui Marius, așa cum adormise cu câteva ore înainte…
Ce se întâmplase? Visul acela…
Angela si Rareș tocmai intrau pe ușa.