Privi pe geam vreme îndelungata. Era soare afara, nu avea rost sa își mai ia haina. Își maroniu si ușor mototolit pe umeri iar apoi se întoarse. Stătea in fata lui in cămășuța de noapte; abia se trezise, iar ochii încă i se mai închideau de somn. O lua in brațe privindu-i ochii albaștri in care se îneca de fiecare data si o sărută dulce si lung. Niciodată nu se putea satura de sărutul acela, iar in dimineața aceea pur si simplu nu i-ar fi venit sa plece. Ii privi din nou ochii somnoroși iar apoi o săruta ușor pe frunte.

„Pe diseară, iubito.”

Îl urma tăcuta si somnoroasa; ținându-l de mana pana la ușa.

„Pe diseară, iubitule. Ai grija de tine.”

Cobora in strada si se îndrepta spre mașina, scoțând cheile din buzunar. Se urca, porni mașina si dădu sa plece de pe loc, când telefonul mobil începu sa sune… Apăsă ambreiajul si apoi frâna, iar apoi scoase telefonul din buzunarul stâng interior al hainei. Numărul de pe afișaj ii era necunoscut. Ridica din umeri si duse telefonul la ureche după ce accepta apelul.

„Alo…”

O voce feminina se auzi de la capătul celalalt al telefonului; o voce pe care o cunoștea atât de bine…

„Te-am prins…”

„Ești sigura? Ciudat… încă nu iți simt prezenta…”

„In curând, dragul meu, vei fi din nou al meu…”

„Păcat… credeam ca a trecut… Rămâne sa mă găsești, Lorelei...”

Lua telefonul si îl arunca pe fereastra mașinii in mijlocul străzii, iar acesta căzu si se dezmembra. Un camion imens trecu peste una din componente spărgând-o in mii de bucăți. Iar apoi apuca schimbătorul de viteze in mana dreapta si demara in tromba din parcarea din fata casei. Trebuia sa ajungă la facultate… Care facultate? Fusese descoperit… Lorelei îl găsise; iar acum nu era in pericol decât jumătate din orașul in care se ascunsese atâta vreme… Doua sute de ani? Da… cam atâta trecuse de la ultima lor confruntare… Doua sute de ani, in care așteptase cu sufletul la gura sa dea din nou de acea existenta…


Rhei… trebuia să se gândească la Rhei… Daca el era găsit… Rhei… ce va face cu Rhei?

„Lasă-mă să mă sting in locul tău, Toru. Lasă-mă să mă sting eu…”

„Cine ești tu?”

„Sunt copia ta din oglinda…”

„Si nu ar trebui să iți iau locul din nou!”

Copia zâmbi amăgitor… Era condiția principală, dar astfel evita o luptă… Oare trecuse atât de mult timp de atunci? Oare miile de ani nu îl învățaseră că lucrul acesta e absolut necesar?

Mă uit în oglinda și te vad pe tine… Aceleași obiceiuri, aceleași gânduri… Oare când mă întrebi ceva; oare nu iți poți răspunde de unul singur? Iată-mă prinsa in spatele oglinzii in care tu te uiți acum… Te privesc si pot doar sa știu ce simți tu pentru mine, căci gândurile mele sunt încuiate in reflecția oglinzilor purpurii… Dar oare tu nu ești eu? Oare ce tu simți pentru mine…; oare eu nu simt același lucru pentru cel din fata mea?

Copilul meu doarme in spatele meu, in patul îmbrăcată in mătase alba, acoperita de o ușoara comasa de noapte ce abia ca ii acoperă piciorușele fine… Oare le-am atins pana acum? Nu pot vedea decât o simpla reflecție rece si dureroasa… dar ii pot simți căldura; pot sa mă întrupez si sa te simt, dar am uitat cum se face lucrul asta.

Îmi spui ca iți sunt draga. Cine oare in afara de mine nu e îndrăgostit de propria imagine? Cine in afara de tine? Tu ești propria mea reflecție; deci gândești ca mine; dar in același timp, îmi spui ca iți sunt draga. Mă întrebi cine sunt… mă întrebi de ce sunt așa de buna cu tine… iar răspunsurile mele sunt evazive si chinuitoare… Oare ale tale nu sunt la fel… doar tu ești eu…

Ce lumi diferite am cucerit in viețile noastre… reflecțiile sunt mereu opuse dragul meu; mereu am stăpânit parfumul de liliac in timp ce tu cucereai crinii… In magnifica frumusețe a liliacului iubita mea umbra am avut viziunea orhideelor tale încă devreme crude… Am dorit…

Mă uit in oglinda si te vad pe tine… Oare cum de mă cunoști atât de bine? Adorm alături de tine; mă trezesc alături de tine; dar nu te-am cunoscut niciodată; iar timpul se scurge fără de sens…

In patul învelit in mătase alba te găsesc adormita, iubito. Mă așez ușor, încercând sa nu te trezesc, dar tu te întorci sper mine somnoroasa si îmi faci semn sa mă întind lângă tine. Adormim încătușați unul in brațele celuilalt; căldura ta mă copleșește, mă sufoca, dar cine a zis ca nu vreau sa mă sufoc cu ea? As vrea sa iți pot spune cuvintele pe care ti le spun mereu in gând… va veni vremea odată…

„Nu… De data asta nu Lorelei…”

Scoase sabia si se năpusti asupra existentei din fata lui.

„De data asta nu te mai pot lăsa.”

In clipa următoare, trupul plin de sânge lua foc, si arse vreme îndelungata, in timp ce Toru privea cu ochii înlăcrimați.

Mă uit in oglinda si te vad pe tine… Aceleași obiceiuri, aceleași gânduri… Oare când mă întrebi ceva; oare nu iți poți răspunde de unul singur? Iată-mă prinsa in spatele oglinzii in care tu te uiți acum… Te privesc si pot doar sa știu ce simți tu pentru mine, căci gândurile mele sunt încuiate in reflecția oglinzilor purpurii… Dar oare tu nu ești eu? Oare ce tu simți pentru mine…; oare eu nu simt același lucru pentru cel din fata mea?