Crăciunul anului 1942 ocupă un loc aparte în memoria lui Ion Constantinescu Măracineanu. Acum 62 de ani s-a luptat cu moartea la Cotul
Donului.

Incercuiți de armata sovietică, Ion Constantinescu și alte căteva zeci de mii de soldați români și germani, au luptat din răsputeri pentru ultimul strop de viață. Veteranul are acum 89 de ani și își aduce aminte de efortul supraomenesc de a trăi. "Miezul nopții de 23/24 decembrie ne-a surprins în Manochin. Frânți de oboseală, de ger și de foame, am încercat să ne odihnim câteva minute rezemați în picioare unul de altul în jurul stâlpilor din saivan. Am pornit ca o turmă de vite flămânde. Abia ne mai târam picioarele. Ostașii au început să cadă. Unii reușeau să prindă o iluzie de odihnă de câteva minute. Epuizați de ultima fărâmă de efort, se stingeau în deznădejde și ger, se prăbușeau în somnul veșniciei și nimeni nu le putea oferi un ajutor", își amintește bătrânul Constantinescu Mărăcineanu. Timp de cinci zile și cinci nopți, 35.000 de soldați demoralizați au străbătut fără oprire 185 de kilometri, pe o temperatură de –35 de grade Celsius.

Au aflat că sovieticii le tăiaseră calea și s-au pregătit de luptă. "Armamentul nu mai funcționa, tijele de armare de la puștile mitraliere se frângeau sub lovitura gerului. Percutoarele de la carabine se blocaseră din cauza uleiului înghețat. Tunurile anticar decalibrate erau purtate ca simple moaște. O adiere de optimism mi-a săgetat inima. Era imposibil ca 35.000 de oameni să nu reușească în atacul ce fusese hotărât de comandamentul german", povestește Ion Constantinescu Mărăcineanu.

Veteranul nu știe câți oameni au murit în iarna anului 1942, în încercuirea de la Cotul Donului. Din regimentul din care făcea parte mai rămăseseră doar 180 de români. Împreună cu soldații germani, coloana care se retrăgea se întindea pe o lungime de 12 kilometri. Foamea, frica și frigul i-au fost cei mai mari dușmani: "Un german se chinuia să ronțăie câteva boabe de porumb. Alături de el, un bavarez încerca cu disperare să rupă între degetele amorțite o bucată de dovleac înghețat. Mușca cu atâta poftă! Un biet oltean ce ronțăise câteva boabe de grâu se zbătea în ghearele morții. Crampele îl epuizaseră. S-a prabușit blestemând că nu-i puteam da nici un ajutor".

Printr-o sforțare extraordinară, ostașii au scăpat de încercuire. Constantinescu își amintește: "Oamenii mărșăluiau cu greu pe valea largă, către Bieloiarovka, un fluviu de fantome mute, ce curgea leneș prin nămeții de cleștar. Nu mai simțeam durerea acelor eforturi. Cu sacrificii uriașe supraviețuitorii au sărutat tărâmul mult-visat al libertății. Au recăpătat glas. Mulți au îngenuncheat, sărutând zăpada. Camarazii de arme ne-au oferit și nouă, un buchet de români, o ciorbă caldă cu mei, în care pluteau câteva firișoare de carne conservată. Aburii micului dejun vor stărui multă vreme în albumul memoriei. A fost cea mai gustoasă masă servită în viață. A fost a treia zi de Crăciun".

Apărut în Jurnalul Național în decembrie 2004
da, eu il semnez