agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-23 | [This text should be read in romana] | Submited by
IVAN
L-a zărit întîi Zamfira. Iși trecu carabina în mîna stîngă si se apropie de el. Il atinse ușor cu vîrful bocancului. — Trage să moară, spuse fără să întoarcă capul. Rănitul îi privea cu ochii foarte mari, deschiși. Era tînăr, bălai, plin de pistrui, și buzele îi tremurau necontenit, parcă tot s-ar fi trudit să zîmbească. Zamfira oftă adînc, apoi îngenunche lîngă el. — Ivan! îl strigă. Ivan! Desprinse bidonul și-l apropie cu grijă de buzele rănitului. Darie se oprise în fața lui. Iși scoase casca și începu să-și șteargă fruntea cu mîneca tunicii. — Trage să moară, spuse. Păcat de apă. Cu o mișcare bruscă, speriată, brațul rănitului se desprinse de trup și se zbătu în aer, ca și cum ar fi căutat ceva, apoi căzu inert și degetele i se încleștară pe un bulgăre de pămînt. Căzuse prea departe de buzunar. Zamfira întinse mîna, scoase revolverul și zîmbi. — E pentru dumneavoastră, domnule elev, spuse. Poate îl păstrați ca amintire... Darie își reașezase casca. Apucă revolverul și—l cîntări în mînă. — Nu mai are gloanțe, spuse. Nu mai e bun de nimic. Se pregătea să-l azvîrle în porumbiște, dar se răzgîndi. Continua să-l cîntărească în mînă, nehotărît. Iliescu îi ajunse din urmă. — Trage să moară, rosti rar, clătinînd din cap. Fără lumînare ca un cîine. Ca și ceilalți, adăugă coborînd glasul. Intoarse capul și scuipă în lături. Darie mai privi o dată revolverul, apoi îl lăsă să cadă. Căzu, cu un sunet surd, între bulgări, lîngă brațul rănitului. — Dacă vă e milă de el, spuse, mai bine împușcați-l. Să nu se mai chinuie... Făcu cîțiva pași spre porumbiște, privind obosit în jurul lui, ca și cum ar fi căutat un loc mai ferit de arșiță, să se odihnească. Dar se întoarse curînd, posomorit, cu țigara neaprinsă în colțul gurii. — S-o luăm din loc, spuse. Zamfira se ridicase în picioare, dar nu-și desprindea privirile din ochii rănitului. — Dacă am ști rusește, i-am cere să ne binecuvînteze, vorbi încet, parcă mai mult pentru sine. Așa se spunea pe la noi dacă te binecuvîntează cineva cînd trage să moară, îți aduci noroc. — Așa am auzit și eu, îl întrerupse Iliescu. Dar îți aduci noroc numai dacă te binecuvîntează cu inimă bună... Și ăsta-i bolșevic... — Orice-o fi, doar să te binecuvînteze pe legea lui, în limba lui... întoarse capul spre Darie. — Poate dumneavoastră, domnule elev, care știți atîtea limbi... Darie își aprinse țigarea. Ridică descurajat din umeri, încercînd zadarnic să zîmbească. — Nu știu. Acum îmi pare rău. Ar fi trebuit să învăț rusește... Se întrerupse, cu ochii la rănit, și trase adînc din ții gară. Dar poate înțelege el, adăugă. Poate cunoaște el alte limbi... Șovăi cîteva clipe, apoi înălță din nou din umeri. — Incercați, domnule elev, îl auzi șoptind pe Zamfira. Incercați, că poate înțelege... Darie zvîrli țigarea, se apropie neîncrezător, îi căută ochiil apoi izbucni deodată, cu un glas uscat, înăbușit: — Nous sommes foutus, Ivan! Nous sommes des pauvre types! Save our souls! Bless our hearts, Ivan ! Car nous som mes foutus!... Rănitul gemu stins, și în acea clipă gura i se lumină deodată, parcă ar fi zîmbit. Ii privi pe rînd, încrezător. — Blagoslovenie! strigă Zamfira îngenunchind lîngă el. Boje, Cristu! Binecuvîntează-ne, Ivane... Iși făcu cruce, cît putu mai încet, ridică ochii spre cer, își împreună mîinile și închise puțin ochii, ca și cum s-ar fi rugat, apoi îl privi din nou, adînc, cercetător. — Fă și tu așa, Ivan! strigă. Fă cruce după mine. Boje,Cristu! Apoi tăcu, și toți trei își pironiră privirile pe fața rănitului, așteptînd. — Nu mă înțelege, oftă tîrziu Zamfira. Dacă i-am fi putut vorbi pe limba lui... — Grijania lui de bolșevic, izbucni Iliescu printre dinți. Se preface că nu ne înțelege... Darie întoarse capul și-l privi, zîmbind încurcat. — Dacă-l înjuri, cum o să te mai binecuvînteze ? — N-are a face. Cînd omul trage să moară, nu mai înțelege și iartă tot. îngenunche și se aplecă ușor spre urechea rănitului. Iartă, Ivane, iartă! șopti. Atunci își dădu seama că nu-l mai privea și, întorcînd capul, văzu cîinele, la cîțiva metri de ei, în marginea porumbiștii. — E din sat, spuse Iliescu ridicîndu-se în picioare și fluierîndu-l prietenește. Trebuie să fie satul pe-aproape. Era un cîine slab, hămesit, cu părul arămiu decolorat de praf. Se apropie sfios de ei, neîndrăznind să se gudure. Rănitul întorsese capul și-l aștepta. Tremurul buzelor încetase brusc, și fața arăta acum streină, împietrită. — Dacă e bolșevic și nu l-a învățat nimenea, n-are de unde să știe, vorbi Zamfira ridicîndu-se în picioare. Dar de Dumnezeu și Isus Cristos tot trebuie c-a auzit el, și cruce nu se poate să nu știe să facă. Se trase un pas înapoi și-l strigă: „Ivan!" Apoi își depărta cît putu mai mult brațele și rămase așa, nemișcat, cu ochii la rănit. — Cristu! strigă din nou. Cristos pe cruce. Fă și tu cruce! Ridică trei degete în sus și binecuvîntează-ne... Fața rănitului se luminase din nou, înmuiată de un mare zîmbet. Cîinele se apropiase și-i lingea mîna încremenită pe bulgărele de pămînt. — Se preface că nu înțelege, spuse Iliescu, și scuipă cu furie în lături. Zamfira intră în porumbiște și cîteva clipe în urmă se întoarse cu doi coceni. — Ivan, strigă el căutîndu-i ochii, privește încoace, Ivan! adăugă așezînd cocenii de-a curmezișul în formă de cruce. Privește bine și adu-ți aminte. Asta e crucea lui Isus Cris-tos, mîntuitorul lumii. Cristos care a fost răstignit pe cruce. Acum înțelegi ? întrebă apropiindu-se și arătîndu-i cocenii, îți aduci aminte ? Rănitul îi urmărise mișcările cu un neașteptat interes, dar și cu teamă. Incercă să-și ridice capul, dar gemu, de durere închise ochii. Ii deschise după cîteva clipe și zîmbi, văzîndu-l pe Zamfira așteptînd acolo, în fața lui, cu cei doi coceni încrucișați. — Cristu! rosti el tîrziu. Cristu! — Minunea lui Dumnezeu! șopti Zamfira îngenunchind din nou lîngă el și punîndu-i mîna pe frunte. Ai înțeles ce te rugasem. Binecuvîntează-ne!... —Benis-nous, Ivan! izbucni cu fervoare Darie. Benis-nous, bless our hearts! Tu t'envoles au Ciel. Au Paradis, Ivan, aupres du Dieu Pere. Aupres de la Vierge, adăugă cu o bruscă, neînțeleasă oboseală în glas. Maica Preacurată și pururea Fecioară Măria... Rănitul îl ascultase tremurînd ușor. Apoi își roti ochii de la unul la altul. Nu mai îndrăzni să-și ridice capul, dar își mișca acum degetele, parcă ar fi încercat să arate ceva. — Maria! izbuti el să rostească în cele din urmă. Maria... — Ințelege, șopti Iliescu. Ii urmări privirile și văzu cîinele depărtîndu-se încet, cu capul plecat. — Poate cunoaște cîinele, adăugă. Poate o fi și el din sat. Rănitul începuse să șoptească, mișcîndu-și tot mai nervos degetele, închizînd la răstimpuri ochii, apoi deschizîndu-i brusc, parcă tot mai înspăimîntat că-i regăsește acolo, lîngă el. — Eu zic să încercăm să-l ducem pînă în sat, vorbi Zamfira. Darie îl privi lung, neîncrezător. — Are să fie greu, spuse. Trage să moară. —Ar fi păcat, că acum înțelege, spuse Iliescu, și dacă ar mai duce-o un ceas, două, pînă în sat, poate ne binecuvîntează... Cîinele se oprise la vreo zece metri, în preajma porumbiștii, așteptîndu-i. Il purtau pe carabine. Darie le luase ranițele și le atîrnase de carabina lui, pe care o proptise pieziș pe umeri. Rănitul tremura, gemînd înfundat, închizînd și deschizînd necontenit ochii. La răstimpuri, Zamfira îi striga. —Binecuvîntează-ne, Ivane, că te ducem acasă!... Nu te-am lăsat să mori pe marginea drumului. — Zi măcar atît, încercă Iliescu, zi Cristos! Cristos! Maria! După vreo sută de metri, se opriră să-și tragă răsuflarea, dar nu-și lăsară povara din mîini. Rănitul încerca, scîncind, să se zvîrcolească. Iși pironise privirile, rugător, în ochii lui Zamfira. — Vorbiți-i dumneavoastră, domnule elev. Spuneți-i ceva, că-i vrem binele... Darie își săltă ranițele în spate cu un gest scurt, de furie și deznădejde. — Ce să-i spun ? Pe ce limbă să-i vorbesc ? Dacă nu știu rusește, cum o să mă înțeleagă ? — Vorbiți-i orice, îl încuraja Zamfira. Numai să vadă că ne dăm osteneala, că nu-l lăsăm să moară ca un cîine. Vorbiți-i în orice limbă, că dumneavoatră sînteți filozof... Darie oftă fără voia lui și-și trase chipiul pe frunte. — Cu adevărat filozof! exclamă, încercînd să zîmbească. Ivan! Izbucni întorcîndu-se spre rănit și căutîndu-i ochii. Iți mai aduci aminte de Faust! Habe nun, ach! Philosophie, Juristerei und Median, Und leider! auch Theologie Durchaus studiert... Acesta sînt eu, Ivan, cel care-ți vorbesc acum. Filozofu Mă auzi ? — Ziceți-i înainte, îl încuraja Iliescu pornind la drum! Vorbiți-i, că vă ascultă, și asta-i de-ajuns. — Dacă vă ascultă, nu moare, adăugă Zamfira. —... Aș putea să-ți povestesc multe, Ivan, căci ce nu poate povesti un proaspăt licențiat în filozofie ? Cîte nu i-au trecut prin minte ? Cîte aventuri în două, trei volume, ba chiar în douăzeci și două — Proust, bunăoară, nu are douăzeci și două de volume ? Sau poate mă înșel, poate am calculat greșit, am numărat și operele din tinerețe; știi la ce fac aluzie, Pastiches et melanges și celelalte... — Ziceți-i înainte, domnule elev; căci ziceți bine, îl încurajă Iliescu. Apoi întoarse capul și scuipă cu putere, departe, către porumbiște. — Ivan! exclamă emoționat Darie. Aș putea să-ți vorbesc o noapte întreagă numai despre probele inexistenței lui Dumnezeu. Iar despre Isus Cristos, de care probabil n-ai mai auzit de cînd erai în școala primară, despre Mîntuitorul vostru și al nostru, al tuturor, și despre a lui enigmatică existență istorică, sau ineficientă politică, ți-aș putea vorbi multe nopți, numai noi doi, fără comisari și fără teologi, căci simți și tu asta Ivan, nous sommes foutus, nous sommes tomfoutus! Și noi, și voi. Dar mai ales noi, care ne tragem din bădica Traian... Și dacă mi-ar părea rău să mor acum, curînd după tine, sau poate înaintea ta, să mor la douăzeci și doi de ani, este și pentru că n-am să mai apuc să văd cum o să-i ridicați statuie lui bădica Traian. Căci lui i s-a năzărit să ne zămislească aici, la marginea pămîntului, parcă ar fi știut anume că într-o bună zi o să veniți și voi, obosiți după atîta rătăcire în stepă, și o să dați peste noi, frumoși, deștepți și bogați, și o să vă fie foame și sete, așa cum ne este și nouă acum... — Ziceți-i înainte, domnule elev, că vă ascultă, îl încuraja Zamfira văzînd că Darie se întrerupse și-și ștergea în neștire obrazul cu mîneca tunicii. —... Și cîte altele n-aș putea să-ți povestesc. Deși, mă întreb, aș îndrăzni să-ți povestesc vreodată aventurile din 13 martie, din 8 noiembrie, și toate cîte au mai urmat ? Sînt întîmplări prea intime, Ivan, care m-au făcut și m-au desfăcut, și m-au făcut din nou, așa cum mă vezi acum, filozof itinerant, ținîndu-ți de urît cît s-o mai îndura de noi Dumnezeu si braturile voastre, car nous sommes foutus, Ivan, il n'y a plus d'espoir. Nous sommes tous foutus ! Ca într-o nuvelă celebră, pe care încă n-a scris-o nimeni, dar care va fi desigur scrisă într-o zi, pentru că e prea adevărată, dacă înțelegi la ce fac aluzie, prea seamănă cu tot ce s-a întîmplat în zilele noastre, și seamănă și cu ce ni se întîmplă și nouă acum, și mă întreb cum va mai îndrăzni autorul nuvelei să dea ochii, să spunem, cu soția și copiii lui, ba chiar cu vecinii lui, cum va îndrăzni să mai iasă pe stradă, pentru că ai ghicit la ce fac aluzie, fiecare se va recunoaște în personajul principal al nuvelei, și cum ar mai putea trăi cineva după aceea, cum s-ar mai putea bucura de viață după ce va înțelege că e condamnat, că nu există nici o ieșire, că nu poate exista nici o ieșire pentru că, pentru fiecare din noi, a existat, înaintea noastră, un împărat Traian, oricum s-o fi numit el, un Traian în Africa, unul sau mai mulți în China, oriunde îți arunci privirile nu vezi decît oameni condamnați pentru că cineva, un împărat Traian, mult înaintea lor, cu mii și mii de ani înaintea lor, a hotărît să-i zămislească tot în locuri nepotrivite... Se opri brusc și-și trecu, tremurînd, palma pe față. — Ziceți-i înainte, domnule elev, șopti Zamfira, dar mai rar, mai rar, ca să vă înțeleagă... Darie îl privi zîmbind, parcă l-ar fi recunoscut deodată, Și-și săltă ranițele pe umăr cu o tinerească deznădejde. —... S-o luăm deci de la început, Ivan, s-o luăm de la 13 martie. Căci de-acolo a început tot începutul. Dacă aș fi murit la 12 martie, aș fi fost un om fericit, pentru că mă duceam in Cer; au Ciel, Ivan, aupres de la Sainte Trinite, acolo unde, cu ajutorul preotului — ai să ajungi și tu, curînd. Dar dacă îmi va fi dat să mor azi, mîine, poimîine, eu unde mă voi duce ? In nici un caz, nu în Cer, pentru că la 13 martie am aflat că Cerul pur și simplu nu există. Nu mai există, Ivan! Din clipa cînd înțelegi, cum am înțeles eu la 13 martie, că Cerul e doar o iluzie, totul s-a terminat. Nu mai există nici Cer, nici sus, nici jos, căci Universul e infinit, n-are nici început, nici sfîrșit. Și atunci, te întreb, eu unde mă duc ?... Știu, te întreb degeaba, pentru că te-ai hotărît să nu răspunzi. Dar îți răspund tot eu. Și îți răspund cu 8 noiembrie, cu al doilea început. Pentru că la 8 noiembrie, cred că ai ghicit asta, am înțeles ceva poate chiar mai important. Am înțeles că nu e nevoie să te duci undeva, pentru că ești deja acolo. La nemărginire, Ivan, răspund cu o altă nemărginire. Pentru că, ascultă-mă bine, eu, ca și tine, ca și toți ceilalți, eu, noi, oamenii, sîntem indestructibili. Nici brandturile voastre, nici avioanele nemțești nu ne pot distruge. Sîntem aici de la începutul Lumii, și vom mai fi chiar după ce se va stinge și ultima stea din ultima galaxie. Și atunci, îți dai seama, Ivan, nous sommes foutus, et sommes foutus pour l'eternite. Pentru că, dacă sînt indestructibili, unde mă duc, azi, mîine, poimîine, cînd mi-o veni și mie rîndul ? Nu mă pot duce nicăieri, pentru că sînt deja acolo, și sînt peste tot, în același timp. Dar asta e îngrozitor, să fii peste tot și totuși, într-un anumit fel, să nu fii, pentru că nu mai ești viu. E îngrozitor, să nu te poți odihni niciodată, cum se odihneau moșii și strămoșii noștri. Căci ei se duceau unde le era scris, unii în Cer, alții sub pămînt, alții la marginile Pămîntului, dar, înțelegi, ei se puteau odihni. Dar noi, Ivan, ce se va întîmpla cu noi ?.. Iși săltă din nou ranițele pe umăr și grăbi și mai mult pasul. — ... Și acum, dacă te-ai hotărî să rupi jurămîntul tăcerii, fără îndoială că m-ai întreba: dar după 8 noiembrie, ce s-a întîmplat după 8 noiembrie ? Și pentru că legea războiului ne cere să fim sinceri și deschiși unii față de alții, aș fii obligat să-ți răspund. Dar mă vei înțelege ? Pentru că ne lovim deodată de o serie de evenimente mutual contradictorii, dacă mă pot exprima astfel... Se auzi strigat din urmă, și de-abia atunci își dădu seama că o pornise singur înainte, cu cîinele lîngă el. Cei doi așezaseră rănitul la umbra rară a unui salcîm, își scoseseră căștile si se ștergeau pe obraz. Darie se apropie stînjenit, silindu-se să zîmbească. — A bolborosit mereu pe limba lui, în rusește, făcu Iliescu. — Parcă ar fi cerut apă, îl întrerupse Zamfira, dar nu mai avem. Și cînd i-am arătat bucățelele de zahăr, a închis ochii. Nu vrea. Luă din palma deschisă o bucată de zahăr și începu s-o sugă. — Cît îl vedeți de tinerel și de slab, e greu, reluă Iliescu, si am obosit. Ne-am gîndit să ne odihnim aici, la umbră. Că satul tot nu se vede. — Poate că își vine și el în fire, adăugă Zamfira. Darie așezase ranițele pe iarba arsă, prăfuită, și îngenunchease lîngă rănit, ascultîndu-i încordat răsuflarea grea, precipitată. — Mă întreb cum de mai trăiește, vorbi tîrziu. De-abia își mai trage sufletul. Intinse brațul, apucă una din ranițe și începu să caute. Rănitul îl urmări cu privirea, tresărind la răstimpuri din tot trupul, parcă ar fi fost scuturat de friguri. Darie întoarse capul spre Zamfira și-l întrebă, coborînd glasul: — Ce facem cu el ? Că nu-l mai putem duce, și e tîrziu. Il lăsăm să se chinuie aici, sau îl ajutăm noi să moară ? Zamfira se codi și-și plecă privirile. — Dacă ne-am trudit și l-am dus pînă aici... Poate se îndură Dumnezeu și-i dă putere să ne binecuvînteze. Pentru că, îmi dau eu cu părerea, acum vrea să ne binecuvînteze... — L-am auzit și eu, interveni Iliescu. L-am auzit cînd a spus Cristu. Dacă-l mai ținem de vorbă, poate o mai duce un ceas. Că satul nu e departe. Darie își aprinse țigara și-i privi pe toți trei, pe rînd, zîmbind. — Nu se vede nimic, spuse. Unde te uiți, numai lanuri de porumb, numai lanuri... Cîinele se oprise la cîțiva metri, scîncind sfios, cu ochii ațintiți asupra bucățelelor de zahăr. Zamfira oftă. — Să-i mai spunem de-ale noastre, că poate pe astea le înțelege mai bine. Cît ne-am odihni noi aici, să-l ținem de vorbă, să-i spunem cum o să fie în sat. Iliescu se întoarse cu tot trupul spre răsărit și începu deodată, cu un glas nou, necunoscut, parcă ar fi vorbit unui copil bolnav: — Ivan, nu mai e mult și ajungem în sat. Și o să fie bine la voi în sat, o să fie ca la noi în sat... — Spune-i ce-o să-i dăm, îl întrerupse Zamfira. Apa proaspătă din belșug... — Ivan, continuă Iliescu apropiindu-și și mai mult fața de el, la voi în sat sînt livezi cu tot felul de poame, cu prune și pere, și cîte altele, și-o să-ți aducem cîte vrei... — O să-ți spele femeile obrazul, îl întrerupse Zamfira, o să te culce în pat... Rănitul închisese ochii și-și mișca buzele parcă cu un mare efort, dar totuși din ce în ce mai repede. — Doar să-ți aduci și tu aminte de noi, continuă Zamfira, să-ți aduci aminte de ce te-am rugat... — O să-și aducă aminte, reluă Iliescu, nu se poate să nu-șil aducă aminte. Că ne-am ostenit pentru el, i-am fost prieteni! Priatin! Ivan, priatin ! strigă zîmbind cu toată fața. O să-ți aduci aminte, Ivan, și-o să-ți ridici brațul, o să-ți ridici brațul către noi, și ai să ne binecuvîntezi. Cîinele începu deodată să geamă, apoi privi speriat în jurul lui și, tremurînd, cu părul zburlit, o luă la goană pe marginea drumului. Rănitul deschisese ochii, dar nu mai avui putere să întoarcă capul și să-l privească. Privea acum de-a dreptul către cer, și cu atîta intensitate încît nici lumina grea a după-amiezii de august, nici pulberea fină care plutea deasupra lor ca o nesfîrșită pînză de păianjen nu-l tulburau. Tăcură toți, cîteva clipe. Darie se apropie de rănit, îi puse mîna pe frunte și-l privi adînc în ochi. — Mi-e teamă c-a murit, șopti. Dumnezeu să-l ierte! adăugă ridicîndu-se anevoie în picioare. Zamfira îi puse și el mîna pe frunte, apoi îl bătu ușor obraz, îi scutură brațul. — Dumnezeu să-l ierte! rosti făcîndu-și cruce. O să-l ierte Dumnezeu, pentru că ne-a binecuvîntat, și asta o să ne poarte noroc. — Asta făcea cînd își mișca buzele adineaori, spuse Iliescu. Ne binecuvînta... Darie își săltă ranița în spate și privi obosit drumul pe care apucase cîinele: — S-o luăm din loc, spuse. Am întîrziat destul. — Indurați-vă încă puțintel, domnule elev, șopti timid Zamfira, desprinzînd din raniță o lopată scurtă. Nu-l putem lăsa aici, să-l sfîrtece corbii. Pînă mai fumați dumneavoastră o țigară, i-am săpat groapa... Darie îl privea uluit, parcă nu l-ar fi înțeles. — Indurați-vă, domnule elev, interveni Iliescu. Că e pămînt sărac și groapa e gata cît ați bate din palme... — Mă băieți, voi sînteți nebuni, vorbi tîrziu Darie. Sînteți nebuni de-a binelea... Dar e și vina mea, adăugă mai mult pentru sine, îndreptîndu-se spre porumbiște. E și vina mea... Tîrziu întoarse capul și-i văzu cum săpau grăbiți, suflînd greu, fără să-și vorbească. Și în acea clipă i se părea că visează, pentru că săpau, la o distanță de peste doi metri unul de altul, ca și cum s-ar fi hotărît să sape o groapă în care să încapă cîteva trupuri, și tot atunci auzi șuieratul ascuțit al avioanelor de vînătoare germane zburînd foarte jos, iar în spatele lui, dincolo de lanurile de porumb în care se afundaseră în zori, poate chiar din șoseaua pe care se retrăsese compania întreagă cu o noapte mai înainte, auzi pocnetele scurte, surde, înfundate, ale brandurilor rusești. — ... Evident, continuă desfăcînd un nou pachet de țigări, atunci mi-am dat seama că visez și m-am deșteptat. Dar am să vă mai spun ceva, deși poate n-o să mă credeți: ce m-a impresionat mai mult, și m-a trezit, n-au fost avioanele nemțești, nici brandurile, ci groapa aceea nefiresc de mare, pe care începuseră s-o sape Iliescu și Zamfira. In fond, mă întreb, unde le-o fi fost gîndul cînd s-au apucat să sape. Căci, v-am spus, eram toți însetați, înfometați și extraordinar de obosiți. De ce voiau să-și mai complice truda ? — In orice caz, îl întrerupse locotenentul privindu-l cu simpatie, aproape cu căldură, vina a fost, de la început, a dumitale. Nu trebuia să-i lași să-l transporte. Erați în retragere, și orice moment pierdut vă putea fi fatal. Dacă le-a fost milă de Ivan, trebuia să-l împuște pe loc... — Nu crezi că putea fi salvat ? îl întrebă Laura. — Nu. V-am spus, cînd am dat cu ochii de el, trăgea să moară. Mă întreb cum a mai putut trăi atît. Evident, însă lucrurile se întîmplă altfel... — După cele șase zile de foc, îl întrerupse locotenentul, aveai destulă experiență. Nu mai aveai, ca la început, scuza că nu îndrăznești să comanzi unor soldați care luptaseră de un an, doi, în linia întîi. — E adevărat, vorbi Darie zîmbind absent. Dar pe de altă parte, de cîte ori îndrăznisem să comand, în acele șase zile ieșise prost. Plecasem cu un pluton, și, din comandă în comandă, rămăsesem trei... — Știu la ce faci aluzie, îl întrerupse din nou locotenentul, dar n-a fost vina dumitale. Toată Ucraina era împînzită de partizani și de detașamente speciale admirabil camuflate. Indată ce o unitate se despărțea de grosul diviziei, risca să fie înconjurată și decimată. Ați avut noroc dacă din șaisprezece ați scăpat trei. . — In orice caz, reluă Darie, de data aceasta nu mai voiam să-mi iau răspunderea. Și acum, pentru că sîntem între noi, vă mai pot spune ceva. Cum mă credeam urmărit de nenoroc și piază-rea, și mi-era teamă să nu-i pierd și pe ei, pe ultimii doi, mă hotărîsem să le mai dau un singur ordin: siăne despărțim; să ne îndreptăm spre sate, ei pe un drum, și eu pe altul... De-aceea poate, m-am lăsat ispitit de speranța lor absurdă: că binecuvîntarea lui Ivan, care trăgea să moară ne va purta noroc... Doamna Machedon veni dinspre bucătărie cu o farfurie mare fumegîndă, urmată de Adela, purtînd o tavă cu multe păhăruțe și o sticlă de țuică. — Luați-le repede, cît sînt fierbinți, șopti doamna Machedon oprindu-se în mijlocul grupului. — Eu mă tot gîndesc, începu judecătorul, cine-o fi fost Ivan ? Ce fel de om ? Și, mai ales, mă tot întreb: o fi înțeles ce voiați de la el ? Și, pînă la urmă, vă va fi binecuvîntat ? — Fără îndoială că i-a înțeles și i-a binecuvîntat, răspunse Laura. Dovadă că le-a purtat noroc, și au scăpat. — Se cunosc cazuri și mai extraordinare, spuse cineva rezemat de perete, pe care Darie nu-l văzuse pînă atunci. Soldați care au reușit să scape de la Stalingrad și au ajuns, pe jos, după nu știu cîte luni, în țară. Și mă întreb dacă i-o fi binecuvîntat și pe ei vreun Ivan care trăgea să moară... Darie îl ascultase cu încordare, privindu-l mirat, cercetător. — Nu cred că ne-am întîlnit pînă acum, continuă celălalt stînjenit, parcă ar fi încercat să se scuze. Numele meu este Procopie. Medic, dar am ciupit și eu ceva filozofie, pe vremuri, cînd eram student. Mi-a plăcut filozofia... Locotenentul îi privi pe amîndoi surprins, aproape indignat. —Dar cum se poate că nu v-ați întîlnit pînă acum ? Ați fost în același regiment... Darie întoarse capul către Laura și zîmbi cu înțeles, parcă ar fi așteptat un semn, să-l încurajeze să continue. — Ce e mai curios, începu el deodată, este că am avut de la început impresia că ne-am mai întîlnit. Dar nu îndrăzneam să recunosc că impresia asta se datora întîmplării pe care v-am povestit-o adineaori. într-adevăr, cu cît vă privesc mai bine, domnule doctor, cu atît mi se pare că semănați cu Ivan... Cîțiva izbucniră în rîs și-i priviră pe rînd, încercînd să pară surprinși. Darie continua să zîmbească. — Este în orice caz curios, exclamă Laura, pentru că nu mi-l închipuiam așa pe Ivan. Il vedeam un tinerel de optsprezece-nouăsprezece ani, foarte blond și plin de pistrui. Și doctorul e așa cum îl vedeți: brun, fără pistrui și cu doi băieți la școală. Darie începu să se frece pe frunte, parcă ar fi încercat să-și amintească un amănunt care, în clipa aceea, i se părea hotărîtor. — In fond, asta n-are nici o importanță, continuă Laura. Important este faptul că ție ți se pare că seamănă cu Ivan. In cazul acesta, îl putem întreba ce s-a întîmplat în mintea lui Ivan atunci cînd îl purtați pe carabine. Credeți că i-a binecuvîntat, domnule doctor ? Procopie ridică încurcat din umeri. — Cum să spun ? După cîte pot judeca, aș răspunde: da și nu. Este greu de închipuit că Ivan nu ghicise ce voiau de la el. Dovadă că a rostit cuvîntul Cristu. Așa că, probabil, le-a vorbit, șoptind cuvinte pe care ei nu le puteau înțelege, pentru că nu știau rusește. Cuvinte, foarte probabil, de prietenie, poate chiar de dragoste, creștină sau altfel, în sfîrșit, de dragoste între oameni. Dar, evident, nu asta așteptau Zamfira și Iliescu de la el; în fond, nici nu era o binecuvîntare propriu-zisă... Darie ridică brusc fruntea și privi agitat în jurul lui. — Acum mi-am adus aminte! exclamă. Mi-am adus aminte de ce mi-am spus la un moment dat, cînd, turburat da credința și nădejdea lui Zamfira, l-am implorat: „Bless our hearts, Ivan ! Save our souls!..." Mi-am spus: dacă ar fi ade vărat, dacă Ivan, așa cum este el, paralizat, aproape mut, trăgînd să moară într-o margine de drum, dacă Ivan ne poată mîntui cu adevărat, atunci ascunde un mister impenetrabil și cutremurător, căci, într-un anumit fel, incomprehensibl minții mele, el prezintă, sau exprimă, pe Dumnezeul necu noscut, agnostos theos, de care vorbea Sfîntul Pavel. Dar daci a fost sau nu a fost așa, nu voi ști niciodată. Pentru că niciodată nu voi putea fi sigur că binecuvîntarea sau dragostea lui a avut sau nu vreo importanță în existența noastră... Doamna Machedon se apropiase de soba de zid, o deschise cu grijă și zvîrli ce mai rămăsese din butucul despicat în după-amiaza aceea. — Parcă s-a lăsat deodată frig, spuse. — Nu ne întrerupe-ti! strigă Laura întorcînd capul. Să vedem ce spune doctorul. Căci ideea aceasta cu Dumnezeul necunoscut aduce un element nou, pe care nu-l bănuiam pînă acum. Dumneata ce spui, domnule doctor ? Procopie ridică din nou din umeri și-și trecu palma peste buze, parcă ar fi încercat să-și ascundă un zîmbet. — E curios că și eu mă întrebam cu ce seamănă toată întîmplarea asta. Căci seamănă cu ceva care mi se pare cunoscut, dar nu reușesc să-mi amintesc cu ce. In orice caz, dacă ar fi fost o nouă epifanie a Dumnezeului necunoscut, nu putea fi agnostos theos din Atena Sfîntului Pavel. Nu seamănă deloc cu un Dumnezeu imaginat de greci... Darie clătină nerăbdător din cap. — Evident, evident, dar sînt fel de fel de zei și dumnezei necunoscuți... — Să lăsăm asta, îl întrerupse Laura. Eu regret un singur lucru: că n-ai apucat să-i explici lui Ivan ce înțelegeai prin acea expresie misterioasă: „o serie de evidențe mutual contradictorii..." Darie tresări și o privi zîmbind, cu o secretă fervoare. — Cred că a fost cea mai profundă, dar și mai nemiloasă autoanaliză din toate cîte am încercat în viața mea. Simțeam atunci că intuisem ceva care îmi rămăsese întotdeauna inaccesibil, că ghicisem, cum să spun ? Insuși principiul existenței mele, poate nu numai al existenței mele, adăugă coborînd glasul. Simțeam că ghicisem misterul însuși al oricărei existențe umane. Și expresia aceea aproximativă — „o serie de evidențe mutual contradictorii" — era o primă încercare de traducere a misterului pe care tocmai îl pătrunsesem și eram pe cale de a-l analiza și formula. Dar, evident, așa cum se întîmplă mai întotdeauna în vis, acum nu mai mi-aduc nimic aminte... Privi în jurul lui și i se păru că în afară de Laura și Procopie ceilalți îl ascultaseră mai mult din politețe. Tocmai fuseseră chemați la masă cînd Laura intervenise cu ultima întrebare. — E deschisă fereastra de la baie, explică Adela. Era prea mult fum, și am deschis fereastra... Ar fi trebuit să se ridice și el, să arate limpede că s-a pus capăt discuției, dar parcă o stranie, deși plăcută, oboseală îl pironea acolo, în fotoliu. Zîmbea în neștire, încercînd să înțeleagă ce se întîmplase cu el. Laura îi puse mîna pe braț: — Haide, c-am rămas ultimii, șopti. E tîrziu... Nu s-a ridicat decît cînd s-a simțit tras, cu putere, de braț. — E tîrziu, domnule elev, vorbi Zamfira zîmbindu-i. Innoptează... Dar privi buimac în jurul lui și începu să-și frece ochii Apoi privi din nou, clipind repede, încercînd să se trezească. Erau în porumbiște, și parcă niciodată nu auzise atîția greieri deodată. Deasupra lor, cerul pălise, dar stelele încă nu se deslușeau. — Unde-i Ivan ? întrebă Darie. — Odihnește sub pămînt, vorbi Zamfira. Numai cruci n-am avut de unde să-i punem. — Ne-a purtat noroc, adăugă Iliescu. Ce-a mai fost și pe-aici! Mai rău ca alaltăieri, la pod. Și dumneavoastră dormeați dus, iar noi ne-am văzut de treabă... Zamfira întinse brațul peste porumbiște. — Zburau atît de jos avioanele nemțești, de mi-era teamă că au să-și încurce aripile în știuleți. Mitraliau porumbiștea, credeau că erau ascunși rușii acolo. Pe noi ne-au lăsat în pace, să ne vedem de treabă.... — Iar dintr-acolo, îl întrerupse Iliescu întinzînd brațul în direcția opusă, începuseră rușii cu brandurile. Noroc că n-au ajuns pînă aici. Au bătut ce-au bătut cu brandurile, și apoi nu s-au mai auzit. Ori că i-au mitraliat avioanele de vînătoare — că erau vreo douăzeci — ori au schimbat direcția. Că dacă au trimis nemții atîtea avioane, desigur că tot pe-aici se retrage și ce-a mai rămas din divizia lor... Mai bine le trimiteau alaltăieri, la pod, adăugă întorcînd capul și scuipînd cu necaz. N-ar mai fi fost atîta măcel... Cu un gest scurt, Darie se aplecă și își apucă ranița. — Și acum, începu Zamfira ajutîndu-l să și-o salte în spate, cum o vrea Dumnezeu. Că dacă au schimbat rușii direcția, ne-au tăiat drumul, și trebuie să ne strecurăm tot prin spatele lor, pînă dăm de batalion. — N-avea grijă, îl întrerupse Iliescu, că ne strecurăm. Scăpăm noi și de data asta... Ieșiră într-o cărare largă, noduroasă, care părea că se întinde pînă foarte departe printre lanurile de porumb. — Am visat, începu Darie fără să-l privească. Se făcea că eram la Iași, iarna, cu prietenii, și le povesteam de Ivan... — Ați visat frumos, spuse Iliescu văzînd că tăcerea se prelungește. — Dacă ați visat pe Ivan, poartă noroc, adăugă Zamfira. — Ce e mai curios e că domnul locotenent spunea că rău am făcut, că am pierdut prea mult timp. Că, spunea, dacă ne-a fost milă de el, ar fi trebuit să-l împușcăm, să nu se mai chinuie. Dar nu trebuia să-l purtăm cu noi. — Așa sînt ordinele, spuse Iliescu. Dar, ați văzut și dumneavoastră, ne-a purtat noroc... — Ce e drept, ne-am dat și noi osteneala, îl întrerupse Zamfira. I-am vorbit, i-am povestit. Darie se opri deodată și-i privi pe rînd. — Măi băieți, mi se pare mie sau sînt pe-aici milioane de greieri ? M-au asurzit... — Sînt greieri, domnule elev, spuse Zamfira. Sînt mulți, dar așa sînt totdeauna la vremea asta... Poate n-ați mai fost de mult pe la țară, vara, adăugă zîmbind. Darie își scosese casca și-l privi cîtva timp nehotărît. Apoi, brusc, se întoarse și porni din nou. — Curios vis, reîncepu după o lungă tăcere. Nu-i pot da de rost. De ce mi s-o fi părut mie atunci, în vis, că ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan, aici, acum cîteva ceasuri, cînd m-ați strigat voi din urmă, era atît de important ? E curios, nu e așa ? întrebă întorcînd capul spre Zamfira. — Visuri, spuse Zamfira. Cine poate să le dea de rost ? — Au și visele tîlcul lor, dacă știi cum să le tălmăcești, vorbi Iliescu. Darie clătină din cap, gînditor, și grăbi brusc pasul. — Nu, eu mă gîndeam la altceva, de-aceea spusesem că-i curios. E curios pentru că în vis eram convins, pe de o parte, că acele cîteva cuvinte pe care începusem să i le spun Iul Ivan anunțau lucruri foarte profunde, pe care n-am mai apucat să i le spun pentru că m-ați strigat voi, iar, pe de altă parte, tot acolo, în vis, nu mai mi-aduceam aminte de acele lucruri atît de importante, nu mi-aminteam decît de începu» „o serie de evidențe mutual contradictorii". Ce revelație extraordinară anunța această expresie care, acum, mi se pari destul de banală și stilistic incertă! Pentru că știu foarte bine la ce mă refeream. Și dacă nu m-ați fi strigat, i-aș fi povestit lui Ivan măcar cîteva din asemenea „evidențe mutual contradictorii". Bunăoară, Laura, fata aceea de la Iași. Avea, și are încă, modul ei propriu de a fi evidentă. Dar nu era numai ea. Era, bunăoară... Era... Era, bunăoară, să zicem, pasiunea mea pentru filozofie... Se întrerupse brusc și-și trecu mîna prin păr. Apoi începu să se frece, absent, pe frunte. — E grea, începu Zamfira, e grea filozofia. — Este cea mai grea, continuă Iliescu. Și este cea mai grea pentru că n-ai cum să-i dai de rost... Darie își așezase absent casca pe cap. — Ce e mai curios, începu el cu o voce gravă, aproapa severă, este că atunci, în vis, aveam dreptate. Am uitat. Am uitat ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan. Probabil că mă inspirase, ca să spun așa, prezența lui, agonia lui neverosimilă, așa cum se stingea, zidit din toate părțile în singurătatea lui absolută. Probabil că exemplul lui Ivan îmi revelase propria mea condiție umană, deși, evident, nu-mi dădeam seama de asta. Voiam, pur și simplu, să fac cum mi-ați spus voi, să-l țin de vorbă, să-i vorbesc, orice, numai să nu moară..! Se întrerupse brusc, dîndu-și seama că lăsase cărarea și umbla acum, călcînd anevoie, printre porumbi. Intoarse capul și-l zări pe Zamfira la cîțiva pași în urmă. — Mă băieți, spuse, da voi știți unde mergem ? Pe-aici ne-afundăm în porumbiște... — Pe-aici e drumul, domnule elev, spuse Zamfira apropiindu-se. Că dacă am umbla pe cărare, poate dă peste noi vreo patrulă rusească. O ținem tot pe-aici, prin porumb, pînă către miezul nopții, și numai după aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, ieșim în șosea în spatele rușilor, și ne luăm după ei pînă ce se luminează. După aceea ne înfundăm din nou în porumbiște, și ne odihnim. Iliescu se oprise la cîțiva pași, pe stînga, și le făcu semn, ridicînd brațul. — Să fim mai cu băgare de seamă, șopti. Să mergem răsfirați, ca să nu răscolim porumbiștea. Asta pînă ce se înnoptează bine. După aceea, ne-om lăsa mai în voie... Domnule elev, adăugă apropiindu-se, dumneavoastră vă țineți la mijloc, între noi. Vă uitați cînd la stînga, cînd la dreapta, și urmăriți cum se clatină porumbii. Cînd vreți să vă odihniți o clipă, să vă trageți răsuflarea, ne fluierați ușor, și ne oprim și noi și vă așteptăm... Pe aici, își dădu seama Darie, greierii se împuținaseră, sau poate amuțeau la apropierea lor. Se întunecase, dar nu pătrundea de nicăieri nici o adiere, și văzduhul era încă încins, și din foile uscate de porumb pe care le atingea se ridica o pulbere înecăcioasă, amăruie. Incerca să se strecoare printre porumbi fără să-i scuture prea violent, dar ranița și carabina îl încurcau și se lovea necontenit de bulgări uscați de pămînt, și uneori bocancul îi rămînea prins în vreo buruiană cu multe lujere, subțiri întortocheate, și smucindu-și piciorul, smulgea buruiana din rădăcini, clătinînd puternic porumbul, și-l năpădea pulberea, îl loveau în față fluturi mărunți de noapte. După vreun sfert de ceas, se auzi fluierat și se opri. Privi în dreapta și în stînga lui, dar nu desluși nimic. Răsuflă adînc, apoi își lăsă capul pe spate și regăsi cerul. Se acoperise cu stele și începuse să se limpezească. Răsuflă rar, adînc, aștep-tînd. Apoi auzi din nou fluieratul și, de foarte aproape, din stînga lui, glasul lui Iliescu: — O luăm din loc, domnule elev. — Am umblat așa pînă după miezul nopții. Că eram oboi sit, înfometat, însetat, n-ar fi fost nimic, dar mă întrebam necontenit ce se va întîmpla cu noi în zori, sau a doua zi, în cel mai bun caz a treia zi. De cînd intrasem în porumbiște, avusesem impresia că ne întoarcem înapoi, ne îndreptăm spre pod, de unde scăpasem ca prin minune în viață cu o zi mai înainte. Ințelesesem că nu mai putem intra în sat dacă ipoteza lui Zamfira era justă, și anume că rușii schimbaseră direcția după atacul aviației germane. Grosul coloal nei rusești părăsise șoseaua principală și se răsfirase prin satele din apropiere. Dar nu înțelegeam de ce trebuia să ne întoarcem înapoi spre pod. Evident, mă încredeam în simțul lor de orientare. Amîndoi erau siguri că mergem în direcția cea bună. Zamfira mă avertizase că va trebui să ne strecurăm în spatele rușilor, dar în loc să ne ținem după ei, mi se părea că ne întoarcem acum înapoi... îi mai așteptăm și pe ceilalți, sau o pornim înainte ? întrebă după ce întoarse capul spre brazii crescuți la întîmplare printre stînci. Nu se vedea nici unul. — Eu zic să-i așteptăm, spuse Arhip rezemîndu-și capul pe rucsac. Să-ți spun drept, peretele ăsta din urmă m-a secătuit. N-am mai luat drumul ăsta de cîțiva ani. Urcam Piatra-Craiului pe la Omul. Uitasem că pe aici urcușul e atît de abrupt... Și aș vrea să ascult și sfîrșitul povestirii, adăuga M-ai făcut curios... Darie își căută pachetul cu țigări. — Evident, Laura e convinsă că, într-un fel sau altul, Ivan ne-a binecuvîntat, și binecuvîntarea lui ne-a purtat noroc. — Nu mai aprinde țigara, îl întrerupse Arhip. Mai așteaptă. Ești încă obosit. Te-a obosit și pe dumneata urcușul. — Ce este mai curios, continuă Darie punîndu-și cuminte pachetul cu țigări în buzunar, este că o singură clipă nu m-am întrebat ce căuta acolo Ivan, atît de grav rănit, singur în mijlocul lanurilor de porumb, unde nu fuseseră luptei locuri pe care avioanele germane de vînătoare nu apucaseră încă să le mitralieze. Cine l-ar fi putut răni atît de grav, încît nu se mai putea mișca și abia dacă-și mai putea mișca buzele ? Si cum de nu pierduse mai mult sînge, căci lîngă el pămîntul era abia umezit ? Și unde îi era pușca, unde îi era ranița ? Nu avea, în buzunarul pantalonului, decît un revolver, și acela fără gloanțe. Altceva nimic, pentru că l-a căutat Zamfira. Spera să găsească ceva, un act de identitate, vreo scrisoare, vreo fotografie. Cum era sigur că ne binecuvântase, voia să-i afle numele, să anunțe mai tîrziu familia, să le spună unde l-am îngropat. Dar n-a găsit nimic. Și nici unul din noi, adăugă după o pauză, scoțîndu-și din nou pachetul cu țigări, nici unul din noi nu s-a întrebat: ce căuta acolo Ivan ? cum ajunsese el acolo ? — Fiecare lume cu structura și logica ei, spuse Arhip. Cum știți prea bine, contradicțiile sau inconsecvențele sînt de două moduri: cele evidente chiar din lăuntrul sistemului de referință, și cele care ni se descoperă ca atare, ni se arată că sînt contradicții sau inconsecvențe numai cînd le privim din afara sistemului. Darie îl ascultase pe gînduri, fumînd absent. — E curios, începu el tîrziu, dar acum, că te privesc mai bine, îmi dau seama cît de mult semeni cu Ivan. Cu toate că, aparent, nu ai nimic din Ivan. Dar repet, și subliniez: asta numai în aparență... Arhip își ridică capul de pe rucsac și-l privi, parcă pentru întîia oară, serios, cu interes. — Aș putea spune că mă așteptam la observația asta, începu zîmbind. Intr-un anumit fel, dumneata ești încă obsedat de taina lui Ivan și, conștient sau inconștient, încerci prin orice mijloace să-i pătrunzi secretul, să-i descifrezi mesajul. Dar cum Ivan ți-este inaccesibil — nu pentru că a murit, ci pentru că, viu fiind, aproape nu mai putea vorbi, și acele puține cuvinte pe care le-a rostit îți erau pecetluite cu șapte peceți, pentru că nu știai rusește — cum Ivan îți este inaccesibil, încerci să-l regăsești în fiecare necunoscut pe care-l întîlnești. Ultimul necunoscut pe care l-ai întîlnit, de foarte curînd, acum cinci-șase ceasuri sînt eu. Așa că înțeleg foarte bine: erai gata să mă întrebi ce cred eu că s-a petrecut în mintea lui Ivan. Nu mă supăr. întreabă-mă, și am să încerc să-ți răspund. Darie rîse încurcat, apoi ridică din umeri și întoarse capul căutînd o piatră pe care să-și stingă țigarea. — Dumneavoastră, tehnologii, sociologii, psihologii, sînteți oameni foarte ciudați. Dar nu cred că lucrurile sînt întotdeauna atît de simple pe cît le vedeți dumneavoastră. Ci să fiu foarte sincer cînd ți-am spus că semeni cu Ivan, ce mă turbura mai mult în această bruscă descoperire nu era speranța că, prin dumneata, aș fi putut ghici ce se petrecuse în mintea lui Ivan, ci speranța că omologarea aceasta simbolică a dumitale cu Ivan mi-ar fi îngăduit mie să regăsesc contextul acelei misterioase formule: „o serie de evidențe mutual contradictorii". Formula pe care i-o spusesem lui Ivan ca să-i explic ce s-a întîmplat cu mine după 8 noiembrie. Și în care mi se părea atunci, surprinsesem, ca într-o ecuație de gradul I simplă, secretul condiției umane... — Tot despre Ivan vorbiți ? îl întrebă Laura, răsărind deodată în spatele lor. Unde ați ajuns ? — Dar tu pe unde ai venit ? o întrebă surprins Darie. Cum de nu te-am văzut ? — Am fost după cumpărături, spuse Laura așezîndu-se cu un suspin de ușurare. Sînt frîntă de oboseală... — Dar ceilalți unde sînt ? întrebă Darie întorcînd capul. — Vin și ei într-o clipă. Adela s-a oprit la chioșc, să cumpere ziare, și doctorul cu mama și ceilalți au trecut pe la vecini, să vadă dacă ne mai împrumută ceva lemne. Că s-a făcut frig, și parcă stă să ningă... Darie își dădu seama că mîngîie cu amîndouă palmele spetezele fotoliului și zîmbi misterios. — Va trebui să-mi dezvăluiți și mie într-o zi povestea acestui fotoliu, spuse. Am impresia că de cîte ori îmi aduc aminte de Ivan, mai precis, de cîte ori îmi aduc aminte de el în acest fotoliu, ori visez, ori mă trezesc din vis... — De data aceasta n-a fost nici una, nici alta, îl întrerupse Arhip. — Ce vrei să spui ? îl întrebă Darie turburat, privindu-l fix Arhip ridică din umeri. — Cum s-ar mai putea spune altfel ? Ai încercat formula „o serie de evidențe mutual contradictorii", dar nu păreai prea entuziasmat. Atunci, să mai căutăm, adăugă depărtîndu-se, să mai căutăm... Il privea cum se depărtează, mîhnit și furios totodată că nu mai poate adăuga nimic. Alors, nous sommesfoutus,șopti. Il n'y a plus d'espoir. Foutus pour l'eternite!... — Nous sommes foutus ! repetă Darie printre dinți cînd Zamfira le făcu semn de plecare. Foutus pour l'eternite! Ieșiseră la un drum prost, de căruțe, șerpuind, zdrențuit de gropi, printre lanurile de porumb. Se auzi din nou, izbucnind parcă din toate părțile odată, larma greierilor. Acum, că scăpaseră din porumbiște, își scoseseră căștile; Darie o ținea în mînă, și ceilalți le atîrnaseră de ranițe. Cerul începuse să sticlească, dar nu se simțea încă răcoarea nopții. — Nu mai spuneți nimic, domnule elev, vorbi Zamfira. Trebuie că sînteți ostenit... — Acum, că a trecut de miezul nopții, putem vorbi mai cu curaj, adăugă Iliescu. Pînă om da de șosea. Acolo, iar trebuie să fim cu băgare de seamă... Darie regăsise batista în buzunarul de sus al tunicii și începu să-și șteargă în neștire fruntea și obrazul. — Mă băieți, întrebă el tîrziu, voi știți bine că ăsta-i drumul? —Acesta-i, domnule elev, îl liniști Zamfira. Uitați-vă la stele. Am făcut doar un ocol ca să nu cădem în sat, dar încolo mergem bine. Ne ținem după ruși... Darie privi în treacăt cadranul fosforescent. — Acum e unu fără douăzeci și cinci de minute, spuse. Dacă dăm curînd de șosea, și totul iese bine, putem mărșălui pînă aproape de patru. După aceea, spuneați, trebuie să ne ascundem iarăși în porumbiște. Dar dacă încep pe-acolo peste zece-doisprezece kilometri, lanurile de grîu și ovăz și rapiță, sau mai știu eu ce ? Acolo cum ne ascundem ? — N-aveți dumneavoastră grijă, domnule elev, spuse Iliescu. Eu am mai fost pe-aici astă-primăvară, cînd ieșeau grînele. Toată Ucraina e așa cum o vedeți: porumb, pe cîțiva kilometri, și alături grîu, sau secară, sau ce-o mai fi, pe alți kilometri, și apoi iar porumb. — O s-o ducem mai greu cu apa, adăugă Zamfira. Poate n-o să găsim apă, vreun puț părăsit, pe cîmp, vreo băltoacă poate n-o să găsim nimic o zi, două. O să fie greu, la început dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, ieșim la capăt. Cunosc eu ierburi, și mai sînt și rădăcini, și uneori poate mai dăm dl un porumb crud de lapte... Ieșim noi la capăt, n-aveți grijă, repetă. — De mîncat, o să mîncăm ce-am mîncat în noaptea asta reluă Iliescu. Porumb. Păcat că e cam trecut și nu putem faci jăratic să-l coacem, dar e bun și așa. Þine de foame. Darie se hotărî să-și vîre batista în buzunar, tocmai cînd bocancul i se afundă într-o groapă. Era gata să cadă, cu ranița alunecîndu-i brusc pe ceafă, cînd îl prinse de braț Zamfira. — Doamne-ajută! că dacă vă scrînteați piciorul tocmai acum, nu era bine. — Cînd aluneci într-o groapă și nu cazi, se spune că e semn bun, își aminti Iliescu. Darie își îndesă batista în buzunar. — Pentru că veni vorba de groapă, începu el zîmbind, voiam mai demult să vă întreb de ce v-ați căznit să-i săpați lui Ivan o goapă atît de somptuoasă, vreau să spun atît de mare. — Nu era mare, domnule elev, făcu Zamfira. Groapă de creștin, ca toate gropile. — Cînd ați început să săpați, îl întrerupse Darie, erați la doi metri și mai bine unul de altul. S-ar fi spus că vă pregăteați să îngropați o patrulă întreagă... Și începu să rîdă, dintr-o dată bine dispus, ca și cum și setea și oboseala i-ar fi dispărut ca prin farmec. Rîseră și ei deși înțelese Darie, rîdeau mai mult ca să-i facă plăcere. — Doamne ferește! spuse tîrziu Zamfira. Dar să știți că n-avea doi metri... — Acum că stau și mă gîndesc, începu Iliescu, dumneavoastră n-aveați cum s-o vedeți, domnule elev, pentru că intraserați în porumbiște. — Asta a fost mai tîrziu, cînd am văzut apropiindu-se avioanele germane. Dar în clipa cînd le-am zărit de departe, si am auzit și brandurile rusești, vă vedeam pe voi cum săpați, îmi aduc foarte bine aminte. — Să vă spună Zamfira, îndrăzni tîrziu Iliescu. Să vă spună el cum a fost. Doar ce încercasem pămîntul cu lopețile, si cînd am văzut primele avioane germane, le-am făcut semn, că începuseră să mitralieze în marginea porumbiștii. Și v-am căutat, să vedem de nu v-a atins cumva vreun glonte. V-am găsit acolo unde v-am trezit mai tîrziu. V-am lăsat să vă odihniți, și de-abia după aceea ne-am întors și-am săpat groapa. Cînd a trecut al doilea val de avioane, poate un sfert de ceas mai tîrziu, groapa era aproape gata, și le-am făcut semn de departe, cu lopețile, dar ne văzuseră și ei și n-au mai mitraliat pe lîngă noi... N-a fost așa, Zamfira ? — Așa a fost, cum spune Iliescu, întări Zamfira. Darie începu din nou să rîdă. — Cu atît mai bine. Asta înseamnă că începusem să visez înainte de a adormi. Mi s-a mai întîmplat și altă dată, adăugă. Apoi tăcu, absent. După vreun sfert de ceas, Iliescu porni repede înainte, plecîndu-se ușor din spate, căci porumbii începuseră să fie mai rari și mai piperniciți. Le făcu semn cu mîna să se apropie cu grijă. — Am ajuns în cîmp, șopti Zamfira. Șoseaua trebuie să fie chiar în fața noastră, și nu prea departe. Lăsați-mă să trec eu înainte, domnule elev... De două ceasuri mergeau răsfirați pe cîmp. Găsiseră repede șoseaua, dar o traversară în goană, căci din spate se auzeau înaintînd spre ei, cu farurile stinse, o coloană nesfîrșită de camioane rusești. Noaptea era aici limpede și rece. Cerul parcă se apropiase deodată, scăpărînd de stele, cu un singur nor, transparent, plutind departe, în fața lor, spre apus. La răstimpuri, ajungea pînă la ei o adiere leneșă de vînt, cu miros de iarbă uscată și benzină. Zărise de departe arborele crescut singuratic și îi fluiea scurt, să se îndrepte într-acolo, să se odihnească. Dar Zamfira îi făcu semn cu brațul să meargă înainte, după el. — Nous sommes foutus! șuieră Darie printre dinți. Ar fi vrut să poată scuipa, ca Iliescu, dar gura îi era uscată, și în acea clipă simți, cu surprindere, aproape cu spaimă, că i se face dintr-o dată frig. Incercă să grăbească pasul dat aproape nu-și mai dădea seama cît de repede înaintează. Se trezi că fuge, cu carabina în mîna dreaptă, și cu stînga ținîndu-și ranița, să nu-i salte în spate. Se opri obosit, respiră adînc de mai multe ori. — De ce v-a fost frică, domnule filozof ? se auzi întrebat în șoaptă. întoarse speriat capul și dădu cu ochii de Pricopie. Il aștepta lîngă pom, cu cîinele lîngă el. Zîmbea. — De ce v-a fost frică ? îl întrebă văzînd că Darie rămăsese cu privirile pironite asupra lui. — Dar ce-i cu dumneavoastră, aici, domnule doctor. Cum ați ajuns aici ? Oboseala îi pierise deodată și se apropie de el repede înviorat. — Unde vă este unitatea ? întrebă din nou, ajuns în fața lui. In aceeași clipă își dădu seama de confuzie și încercă să se scuze, încurcat: E întuneric, nu v-am recunoscut. Sîntel dl Arhip. Dar tot nu înțeleg ce căutați aici. Tot căutați formula, tot o mai căutați ? Celalalt îl privea cu același zîmbet senin și totodată ironic. — Eu v-am pus o întrebare, domnule filozof, și văd că nu voiți să răspundeți. Imi spuneați că sîntem indestructibili Atunci, de ce v-a fost frică ? — Ivan! șopti Darie. — Nu mă cheamă așa, dar nu mă supăr. Spuneți-mi cum vreți. Spuneți-mi Ivan. Darie făcu încă un pas spre el. — Așadar, știai românește, și nu ne-ai spus nimic. Ne-a lăsat să ne chinuim... — Acum înțelegem toate limbile, îl întrerupse Ivan. Dar nu mai are importanță, că nu mai avem nevoie de ele... Spuneați totuși că sîntem indestructibili. Nu trebuia să vă fie frică... Darie își trecu încurcat mîna pe frunte. — Nu mi-a fost frică. M-a luat deodată cu frig și nu știam ce am, și atunci am început să fug... Asta a fost tot... Ivan îl privi lung, cu simpatie, și zîmbi din nou. — Mi-ați vorbit frumos adineaori, ieri, alaltăieri, cînd o fi fost asta. Mi-a plăcut mai ales pentru că ați înțeles, atît de tînăr că sîntem indestructibili. — Vasăzică, ai înțeles tot, șopti Darie. — Ce n-am înțeles, continuă Ivan, a fost deznădejdea dumitale, domnule filozof, frica dumitale că nu te vei odihni niciodată. Dar de ce vrei să te odihnești ? De-abia am început. Ce-aveam în spatele nostru ? Poate nici un milion de ani, și încă! Dacă începem să numărăm de la homo sapiens, doar cîteva zeci de mii de ani. Și uită-te în fața noastră: miliarde și miliarde de ani!... Darie îl ascultase surprins, concentrat. — Miliarde de ani, repetă în șoaptă. Știu, știu, dar ce să facem cu ele, cu miliardele de ani ? — Să însuflețim Pămîntul, și apoi sistemul solar, și galaxiile, și tot ce-o mai fi pe-acolo, și pe care nu le știm încă. Să le însuflețim, adică să le aducem la viață și să trezim spiritul care zace alienat în orice viață. Să binecuvîntăm întreaga Creație, așa cum vă place la unii dintre dumneavoastră să spuneți. — Vasăzică, Zamfira avea dreptate. Ne-ai binecuvîntat și pe noi. — Da și nu. Cum prea bine spunea doctorul Procopie... — Dar de unde știi dumneata de doctorul Procopie ? îl întrerupse Darie. Ivan îl privi curios, aproape cu surprindere, apoi zîmbi, ridicînd din umeri. — Acum știm tot. Mai exact, tot ce ne interesează. Și dumneata mă interesezi pentru că ți-a fost milă de mine și mi-ai vorbit. Și de asemenea mă interesează Zamfira și Iliescu, pentru că s-au ostenit să mă ducă în sat, și apoi m-au îngropat nu că mi-ar fi păsat dacă sînt sau nu îngropat, m-a mișca gîndul lor... Darie începu deodată să se frece pe frunte. — Băieții! șopti. Unde-or fi băieții ? — Sînt mai încolo, pe cîmp, te așteaptă. N-ai grijă; se odihnesc și ei. De altfel, n-am să te țin nici eu prea mult, că în curînd trebuie să plec mai departe. Dar voiam să mai stăm de vorbă. Ne-am întîlnit atît de rar în ultimul timp, în marginea porumbiștii, dar atunci nu ne-am recunoscut, nu puteam vorbi, la doamna Machedon, apoi pe munte, sub Piatra-Craiului... Erau timpuri cînd ne întîlneam mai des. Darie își dădu deodată seama că rîde. _ — Imi pare rău dacă te contrazic, începu încurcat, dar sînt sigur că te înșeli. Pe Procopie și Arhip i-am cunoscut de curînd, iar pe dumneata te-am întîlnit ieri, alaltăieri, cum spuneai, în marginea porumbiștii. — Ne cunoaștem de mult, îl întrerupse Ivan, nici nu îndrăznesc să-ți spun de cînd ne cunoaștem. Dar nu ne recunoaștem decît cînd e prea tîrziu. Darie îl privea adînc, concentrat. Și, ca de obicei cînd îl interesa discuția, băgă automat mîna în buzunar, să-și caute pachetul de țigări. Dar de data aceasta gestul îi fusese de-ajuns. — Cred că înțeleg ce vrei să spui, șopti clătinînd din cap în fond, o viață, o întreagă existență umană se poate dezvolta, împlini și încheia în cîteva luni, uneori poate chiar și mal puțin. — Și, e curios, aceleași probleme reveneau necontenit în discuțiile noastre, continuă Ivan. Bunăoară, seria de evidențe mutual contradictorii. De cîte ori și în cîte limbi nu mi-ai vorbit de asta... — Ce e mai grav, adăugă Darie cu melancolie, ce e mai grai e că nu mi-aduc aminte ce voiam să spun cu asta. Mai precis nu mai mi-aduc aminte de armare. Incepusem fraza aceasta! mă pregăteam să-ți prezint un întreg sistem, cînd m-au chemat băieții și am pierdut firul. — Ai spus tot ce trebuia spus. Ce trebuia spus deocamdată, sublinie cu înțeles. Restul ai să-l spui mai tîrziu. Mi l-ai mai spus, și ai să vezi că are să-ți placă și dumitale cînd l-oi descoperi din nou... Il privi cu căldură, și totuși cu ironie, aproape provocator. — Cînd te ascult, Ivan, am impresia că ascult pe Arhip. Ultima oară cînd am vorbit cu el... — Cînd a fost asta ? îl întrerupse Ivan. Acum cîte sute de ani, sau cîte luni ? In ce viață?... Nu trebuie să mă înțelegi greșit, adăugă văzînd că Darie îl privește încruntat, nedumerit. Nu e vorba de timp, ci de decalajul între evidentele mutual contradictorii, cum îți place dumitale să spui. Imi pare rău că te-am întrerupt, reluă după un răstimp, căci Darie continua să tacă. Te-am mai întrerupt o dată, nu-ți mai aduci aminte acum, pentru că e prea mare decalajul între evidențe, te-am întrerupt tocmai cînd te pregăteai să ne explici în ce sens folosiseși expresia agnostos tbeos. Dumneata aveai în față, ca pe un ecran interior, imaginea lui Ivan oarecum înmormîntat în propriul lui trup. Și voiai să spui că așa arată uneori Dumnezeu, Spiritul Suprem, capturat, închis de Materie, orbit, alienat, ignorîndu-și propria lui identitate. Dar ce Dumnezeu era acesta ? In orice caz, nu Dumnezeul lui Pavel, și nici al grecilor. Dumneata te gîndeai la miturile gnostice, la concepțiile indiene despre Spirit și Materie. — Evident, evident. Asta a remarcat și Procopie. — Și, cu toate acestea, ceva era adevărat în comparația dumitale, dar numai dacă privim lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă. Spiritul e întotdeauna camuflat în Materie, dar rostul lui acolo — dacă e prizonier, sau se află acolo provizoriu, pentru că e activ, și cîte altele — rostul lui ai să-l afli mai tîrziu. Asta e de altfel Enigma — Enigma cu majusculă — care ne confruntă pe toți, ghicitoarea care se pune, inexorabil, oricărui om: cum să recunosc Spiritul dacă e camuflat în Materie, adică, în fond, dacă e irecognoscibil? Și așa sîntem și noi, noi toți, domnule filozof: nu numai indestructibili, cum spuneai, ci și irecognoscibili... Dar văd că ești așteptat, adăugă întorcînd capul. In semiîntunericul care prevestea zorile, Darie zări la vreo douăzeci de metri, în plin cîmp, o siluetă familiară, pe care nu izbutea totuși s-o identifice. Mult mai departe, în direcția șoselei pe care o traversaseră în noaptea aceea, se întrezăreau grupuri răzlețe, înaintînd încet, parcă ar fi șovăit. — Și trebuie să mă duc și eu, continuă Ivan. Mă așteapă și pe mine, acolo. Intinse mîna spre răsărit, dar deși Darie cercetă încordat zarea, nu desluși nimic. Cîinele pornise înainte, fără grabă cu capul plecat, și atunci Darie îl recunoscu deodată și zîmbi fericit. I-l arătă lui Ivan. — El te-a recunoscut, șopti. El a fost singurul care te-a recunoscut... — Incearcă și dumneata, domnule filozof, spuse Ivan privindu-l adînc în ochi, cu gravitate. Incearcă data viitoare. Cînd va fi asta ? Și unde ? In vreun salon la Iași, la Tokyo, sau pe munte, sau într-un spital, sau într-o altă planetă ? Dacă te-aș recunoaște eu întîi, ți-aș face semn, dar nici eu n-am să te recunosc, iar dacă totuși te-aș recunoaște și ți-aș face semn nu mă vei înțelege. Asta-i povestea, domnule filozof; sîntem irecognoscibili și față de noi înșine, și unul față de altul... Inainta încet, parcă pierdut în gînduri, și văzînd că Darie îl urma, se opri. — Nu, adăugă zîmbind, acesta-i drumul. Drumul dumitale este de cealaltă parte, și înălță brațul înapoi, spre apus. Grăbește-te. Ești așteptat... Il salută cu un gest scurt, apoi se întoarse și se îndreptă spre cîmpie, călcînd agale, cu cîinele înaintea lui. Iși aduse deodată aminte de Zamfira și Iliescu și grăbi pasul. Simțea că dintr-un moment în altul se va face ziuă, căci cîmpia se vedea acum destul de limpede, întinzîndu-se, nesfîrsită, în toate părțile. Cerul era turbure, fără stele, semănînd mai mult cu o negură de munte. Și deodată, apropiindu-se de pom, dădu cu ochii de locotenent. — Nu v-am recunoscut adineaori, domnule, începu încurcat. Era încă întunerec. — Nu mă grăbeam. V-am ascultat discutînd, și mă interesa si pe mine. Ai învățat multe de la Ivan. Probabil c-a fost si el, cîndva, filozof, adăugă zîmbind. Dar de-acum înainte trebuie să ne grăbim. Ne așteaptă ceilalți. Porniră amîndoi, îndreptîndu-se spre șosea. — Intr-adevăr, de ce mi-o fi fost frică ? exclamă deodată Darie. Știam de mult că sîntem indestructibili. Și, totuși, reluă el după o pauză, gînditor, și totuși... Atunci își recunoscu plutonul și se opri, fiindu-i teamă să nu-l copleșească emoția. — Vasăzică, veniți și dumneavoastră, domnule elev, începu Manole, zîmbind. Cum vedeți, ne-am adunat din nou, aproape toți... In acea clipă, își aduse din nou aminte de Iliescu și Zamfira și întoarse capul. — Băieții! șopti el agitat. — Au luat-o înainte, îl liniști locotenentul. Fiecare se întoarce acasă cum poate, adăugă melancolic. Noi ne îndreptăm întîi spre fluviu, ne concentrăm acolo... Darie își dădu seama că mergeau cu toții, de cîtva timp, dar nu înțelegea cînd porniseră. Ridică din umeri, bine dispus, și grăbi pasul. Se trezi în dreptul plutonului. Nu-i auzea vorbind, și totuși știa că vorbesc, pentru că înțelegea ce-și spun între ei. Cerul rămăsese tot atît de turbure, dar era destulă lumină, și oriunde privea, înainte, la stînga sau la dreapta lui, în urmă, descoperea alte grupuri răsfirate, înaintînd tăcut, cu același pas măsurat și totuși, i se părea, neînțeles de repede. Se opri de mai multe ori să privească în urmă. Cît putu pătrunde cu ochii, cîmpia părea a fi aceeași, întinzîndu-se nesfîrșită sub cerul aburit și turbure, cu cîțiva arbori crescuți singuratici la mari distanțe unul de altul. I se păru deodată curios că nu aude nici paseri, nici avioane, nici măcar uruitul surd al camioanelor rusești pe care le văzuse de curînd trecînd pe șosea. — Asta-i Ucraina, îl auzi lîngă el pe locotenent. O fi fost moașă pentru ei, pentru că e țara lor. Dar o să vezi cuml să arate cînd o să ajungem noi. — Mai avem mult ? întrebă Darie, și în acea clipă își dăd seamă că pusese o întrebare fără rost, pentru că știa că, într-un anumit fel, sînt deja acolo. Ar fi vrut să rîdă și să-și ceară iertare, cînd îl auzi vorbind. — Este mult, și totuși nu este. Va fi mai greu pînă la fluviu, așa s-a spus. Dar, știi, divizia noastră e din Oltenia. Oamenii vor să se întoarcă acasă, fiecare în satul lui... Să se odihnească, adăugă zîmbind din nou. — Dar după aceea, domnule locotenent, întrebă Darie cu o nestăpînită fervoare, ce se întîmplă cu noi după ce ajungem acasă, unii la Iași, alții la București, alții în Oltenia ? Că v-am spus, sîntem indestructibili. Ii spuneam asta și lui Ival și-mi dădea dreptate. Și i-am mai spus-o lui Zamfira, și Zamfira, în felul lui, Zamfira și Iliescu... Se întrerupse brusc, văzîndu-i la vreo douăzeci de metri înaintea lui, înaintînd încet, cu un imens efort, căci purtat rănitul pe carabine, și drumul din marginea porumbiștii el zdrențuit de gropi, și-i îneca praful fierbinte al nămiezii de vară. Alergă după ei și le strigă: — Măi băieți, voi sînteți nebuni, nebuni de-a binelea! O luați de la început ? Nu v-a fost de-ajuns Ivan, ați găsit acum un altul ? Se apropie de ei și împietri văzîndu-se încovoiat pe cele două carabine, cu o batistă plină de sînge pe față, cu tunica descheiată, lăsînd să se vadă cămașa însîngerată, sfîșiată. — Ce s-a întîmplat ? șopti. Ce-i cu mine ? In acea clipă se opriră și, cu mare grijă, îl așezară pe marginea drumului. Zamfira își făcu cruce. — A dat Dumnezeu și v-ați venit în fire, domnule, șopti, răsuflînd greu. — A fost așa cum am spus eu, îl întrerupse Iliescu. Vot lui Ivan. — Am avut noroc, reluă Zamfira, că am dat peste ei dormind, beți, și le-am luat tot ce-am găsit la îndemînă — și apă și votcă, și tutun. — Dar ce s-a întîmplat cu mine ? întrebă Darie în șoaptă, speriat. M-a rănit cineva ? — Ceasul rău, continuă Zamfira. V-ați împiedicat, ați căzut și s-a descărcat carabina. Glontele v-a trecut prin subțioară. Nimica toată, dar ați leșinat, și pînă am dat de dumneavoastră, ați pierdut mult sînge. Dacă v-am fi legat brațul pe loc, era ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat... Darie privi în jurul lui. Se aflau între lanurile de porumb, pe marginea drumului, și deasupra lor plutea aceeași pulbere fină și aspră, înecăcioasă, pe care o cunoștea parcă de totdeauna, dar acum mai încinsă ca niciodată. Cu mîna validă căută în buzunar pachetul de țigări. Il găsi rupt, teșit, dar Iliescu îi întinse pachetul cu țigări rusești, așteptă să-și aleagă una, apoi i-o aprinse. — Mă băieți, începu după ce trase cîteva fumuri. Voi sînteți oameni foarte buni și devotați și v-ați dat destulă osteneală cu mine. Acum o să ascultați de ordinul meu: trebuie să-l ascultați, căci va fi ultimul meu ordin... Se întrerupse brusc și trase repede din țigare, ca să-și ascundă emoția. — Sîntem ostași, începu din nou, am văzut toți moartea. Eu, cel puțin, pot spune c-am văzut-o cu ochii. Vă vorbesc foarte sincer: nu mi-e teamă de moarte. Pe de altă parte, am să vă fac și această mărturisire: eu n-am noroc, pe mine, de cînd mă știu, mă urmărește piaza-rea. — Da, interveni Laura, a fost destul să le vorbească despre nenoroc și piaza-rea, ca să-l întrerupă amîndoi deodată, ridicînd speriați brațele în sus, parcă ar fi rostit un sacrilegiu. Aveau, de altfel, dreptate, adăugă întorcînd capul și privindu-l. Căci ne cunoscusem de trei ani, eram într-un anumit fel logodiți. Dacă domnul filozof numește asta nenoroc și piază-rea... — Fapt este, continuă Darie, că nu voiau să mai mă asculte cînd le-am cerut să mă împuște, sau să-mi încarce carabina și să mi-o dea mie. Le-am spus că, dacă vor cu orice preț, le îngădui și asta: să-mi sape groapa, cum i-au săpat-o lui Ivan. Și cîte altele nu le-am mai propus: să rămînem de vorbă pînă seara, să le explic ce trebuie să spună la Iași, cînd vor ajunge, cu cine trebuie să vorbească întîi... Zadarnic. Atunci mi-e teamă că mi-am pierdut cumpătul și am început să-i ameninț. Luase a doua țigară, și Iliescu i-o aprinse umil, cu ochi umezi. — Vă mănîncă Curtea Marțială, reîncepu cu un glas nel așteptat de ferm. Dacă ajungem batalionul, cer imediat să fiți trimiși în fața Curții Marțiale pentru nerespectarea ordinului și insulta superiorului. — Cum o vrea Dumnezeu, făcu Zamfira, neîndrăznind să-și ridice privirile. Sînt și-acolo oameni buni, la Curtea Marțială. O să le spunem că ne-am făcut datoria. — Că dumneavoastră pierduserăți prea mult sînge, și aveați febră, și poate de aceea ne-ați cerut să reîncărcăm carabina, că nu mai știați pe ce lume sînteți, slăbit și nemîncat, și osteniți Darie îi privi o dată, cu o mută exasperare, apoi zvîrli țigarea și se ridică brusc. Se îndreptă hotărît către locotenent — Ce ne facem cu ei, domnule locotenent, că acum nu mai ascultă ordinele ?... Locotenentul îl privi lung, ca și cum ar fi încercat să-l recunoască, apoi înălță din umeri și porni mai departe. Darie grăbi pasul și-l ajunse din urmă. — Eu sînt Darie, domnule locotenent, elevul T. R. Darie Constantin din compania dumneavoastră. Mă cunoașteți bine. Am stat de vorbă și azi-noapte, în cîmpie, după ce m-am despărțit de Ivan. Locotenentul se opri și-l privi cu căldură, și totuși sever. — Darie, vorbi el rar, subliniind fiecare cuvînt, după șase zile de foc dumneata ar fi trebuit să știi ce înseamnă un ordin. — Și asta mi se pare fraza cea mai grea de înțeles, interi veni din nou Laura. Ce-o fi vrut să spună că trebuia să ști ce înseamnă un ordin ?... — ... Strada Toamnei numărul 11, Iași. Strada Toamnei numărul 11! De cîte ori nu le-am repetat adresa asta, de teamă ca nu cumva s-o uite, sau s-o confunde cu atîtea alte adrese pe care le șoptiseră atîția alți răniți, trăgînd să moară, în ultimele luni. Căci ei erau în al doilea an de front, și făcuseră parte, pe rînd, din nu știu cîte plutoane, decimate unul după altul, pînă în iulie, cînd se alcătuise, din rămășițe, plutonul pe care-l comandam eu, și care avea să fie și el decimat, după numai șase zile de foc, cum spunea locotenentul. Iași, strada Toamnei numărul 11, numărul 11... — La domnișoara Laura, clătină din cap, zîmbind Zamfira. Să n-aveți grijă, domnule elev, că dacă ajungem noi înaintea dumneavoastră, acolo mergem întîi. Și-i spuneam că veniți curînd, curînd, și veniți cu galoane de sublocotenent. — Să nu-i spuneți asta, îl întrerupse Darie, să nu-i spuneți de galoane. Să-i spuneți ce v-am rugat eu, adăugă. Se simți deodată sleit de puteri și-și privi brațul rănit. I se părea mereu că sîngerează, și uneori i se părea că hemoragia începuse demult, că era, sub tunică, leoarcă de sînge, și tot aștepta să vadă șiroaie de sînge scurgîndu-se, calde, pe pămînt. — Dacă n-o să țineți tot minte, reluă tîrziu, aproape în șoaptă, să-i spuneți măcar esențialul. Că deși ne-am cunoscut numai trei ani, ne-am cunoscut de totdeauna, și am fost fericiți, de la începutul lumii, și tot așa vom fi pînă ce se va stinge ultima stea din ultima galaxie. Þineți bine minte ce vă spun eu acum, că lucrul acesta e cel mai important: să-i spuneți că teiul pe care-l știm noi, la Iași, teiul acela ne-a fost de-ajuns. Noaptea dintîi, cînd ne-am oprit acolo, a rămas cu noi și va rămîne așa, noaptea noastră, pînă la sfîrșitul lumii. Teiul nu-și va scutura niciodată florile. Nu și le mai poate scutura. E al nostru, și tot ce-i al nostru nu-i în timp, n-are durată... — Spunem, domnule elev, îl liniști Zamfira udînd batista și ștergîndu-l încet, cu mare grijă, pe buze, pe față, pe frunte. Dar acum să vă odihniți, că au început să se aprindă stelele și curînd după miezul nopții trebuie s-o pornim din nou... Erau, ca de obicei, ascunși în porumbiște, cu pulberea amăruie, mirosind a fum, deasupra lor, vorbind în șoaptă și îndrăznind să ridice glasul numai cînd îi asurzea larma greierilor. — Este extraordinar cum au rezistat, atîtea zile, interveni din nou Laura. Și este de neînchipuit cum au izbutit să se strecoare printre trupele rusești, cum au reușit să găsească apă, și chiar rachiu, ca să-i spele rana, și au avut întotdeauna de mîncare... — Porumb uscat, rădăcini, cîțiva pesmeți, o întrerupse Darie zîmbind. In a cincea zi, o bucată de ciocolată, pe care a găsit-o Iliescu în buzunarul unui soldat german, mort. Treceau convoaie de prizonieri pe șosea, și erau mulți răniți, cădeau și rămîneau pe marginea șoselei, pînă se îndura Dumnezeu sau vreo santinelă din convoiul următor și nu se mai chinuiau. Iliescu învățase acum unde să caute și cum să găsească lucrurile folositoare: apă, pesmeți, chibrituri, tutun. Numai pîine nu găsea. — Cum de nu s-au rătăcit ? exclama Laura. Cum de-au izbutit, atîtea zile, să nu se întîlnească față în față cu oamenii din sat ? Căci începuse culesul porumbului. — Am avut desigur noroc, continuă Darie. Dar Zamfim avea instinct de jivină sălbatecă, parcă simțea de departe apropierea omului și ne ascundeam pe loc. Am stat ascunși o oră întreagă, într-o claie cu fîn, și auzeam cum lucrează femeile la cîteva sute de metri în preajma noastră... Dar ce mă tortura mai mult era accidentul meu. Nu știu cum au reușit si mă transporte atîtea nopți, cînd pe carabine, cînd într-o manta rusească. Nu-mi mai amintesc. Probabil că leșinam, sau eram atît de secătuit, încît nu-mi mai dădeam seama de nimic. Dar mă gîndeam la Ivan, la discuția noastră, care mă impresionase atît. Unde i-a fost binecuvîntarea ? Că pe el l-au purtat mai puțin de un ceas, iar pe mine, după norocul pe care ni-l adusese binecuvîntarea lui Ivan, mă purtau noapte după noapte. Mi-aduc aminte că m-am întrebat o dată dacă nu cumva Ivan a dorit accidentul, numai ca să mă poată întîlni și să-mi spună tot ce avea de spus. Dar ce erau de vină Iliescu și Zamfira în toată controversa asta filozofică ?... — N-a fost filozofie, domnule elev, șopti Zamfira. Ceasul rău... — Iar au început să se adune corbii, spuse tîrziu Iliescu. Ce semn o mai fi și ăsta ? Darie privi, cu mîna streașină la ochi, căci cerul era încins și lumina difuză îl orbea. — Sînt avioane, spuse. — Sînt și avioane, dar zboară sus, foarte sus, adăugă Zamfira. Corbii sînt pe-aici, pe-aproape... Darie căzu pe gînduri și zîmbi. — In fond, asta facem și noi. Ne ținem după ei, după ai noștri, dar de departe, tot mai de departe... La cîte zeci de kilometri credeți că se află acum frontul ? Căci de cîteva zile nu se mai aud nici brandurile, nici artileria noastră... —Dacă se dezlănțuie curînd contraatacul german, făcu Iliescu, ne pomenim cu frontul peste noi într-o zi, două. — Nous sommes foutus ! șuieră printre dinți Darie. Foutus pour l'eternite! Incercă să adoarmă din nou, dar arșița i se părea mai înăbușitoare ca altădată, și oricum ar fi încercat să se așeze între porumbi, brațul rănit zvîcnea, parcă tot mai plin de sînge, și auzea sîngele zvîcnind în tîmple, bătîndu-i să se spargă în urechi. Ceilalți adormiseră, cu batista pe față, cu mîna pe carabină, dar se trezeau pe rînd, la răstimpuri scurte, și-l cercetau cu privirile, cîteva clipe. Tîrziu, după apusul soarelui, Darie își dădu seama de ce nu poate dormi. Se aflau în aceeași porumbiște în care intraseră cu multe zile înainte, nu-și mai putea aminti cu cîte; se aflau la cîteva sute de metri, sau poate mai puțin, de locul unde fusese îngropat Ivan. Recunoscuse porumbiștea în zori, cînd se tupilaseră istoviți, suflînd greu, înaintînd cu teamă printre porumbi. O recunoscuse, dar era prea extenuat ca să mai vorbească. In noaptea aceea încercase pentru întîia oară să meargă, sprijinindu-se într-un fel de baston rupt dintr-un băț de cort, gros și solid, pe care-l găsise Iliescu. Umblase anevoie, călcînd cu frică, pe marginea șoselei, ajutat la răstimpuri de unul din ei și odihnindu-se la fiecare cinci, zece minute. In aproape cinci ceasuri de mers, nu făcuseră nici zece kilometri, dar tot făcuseră mai mult decît în celelalte nopți, cînd îl purtaseră ei. — Ne-am întors de unde am plecat, șopti cît putu mai încet, ca să nu-l trezească. Ne-am întors lîngă Ivan. Aproape că-i venea să rîdă, atît de absurdă i se păru deodată aventura lor. Dacă ar fi fost sigur că nu-i trezește, s-ar fi furișat printre porumbi și i-ar fi așteptat acolo, pe groapa lui Ivan. — In fond, n-are nici o importanță, șopti din nou. Nimic n-are importanță. Nous sommes foutus ! Din toate punctele de vedere. Știam asta de la început. Tot ce s-a întîmpl după 8 noiembrie... Altă dată, într-o seară, tot în porumbiște — dar cînd? — tresărise auzindu-l pe Zamfira întrebînd: — Ce s-a întîmplat după 8 noiembrie domnule elev ? — Tot felul de lucruri, începuse el zîmbind. Lucruri cari m-au făcut și m-au desfăcut, și m-au făcut din nou... — Dar recunoaște că n-ai îndrăznit să le vorbești de mină. Le-ai vorbit de Laura lui Petrarca, și mă întreb ce-au înțeIes ei din acea lungă și laborioasă fenomenologie a Muzei mai ales că aveai febră. Nu că n-ar fi putut înțelege, dar că i-ar fi putut interesa pe ei o romanță de la începutul Renașterii italiene ? Dacă le-ai fi vorbit de mine, de Iași, de strada Toamnei numărul 11, ar fi fost altfel. I-ar fi interesat, pentru că, foarte probabil, asta era și povestea lor... — O luăm din loc, domnule elev, șopti Zamfira. Se ridică anevoie, ajutat de Iliescu, dar deși se simțea mai obosit ca de obicei, porni hotărît, aproape nerăbdător. La un pas înaintea lui, Zamfira îi înlesnea trecerea printre porumbi. Pentru întîia oară cerul nu mai era acoperit de stele, și totuși nu se ghiceau norii, ci numai o boare fumurii plutind foarte sus. Și pentru întîia oară nu se mai auzeau greierii. La răstimpuri, foile de porumb tresăreau cu un sunet surd, metalic, ca atinse de o adiere pe care ei n-o simțeau. — Nu pe-acolo, domnule elev, făcu Zamfira văzîndu-l că se îndreaptă hotărît, grăbind pasul, către un luminiș între lanurile de porumb, străjuit de doi arbori singuratici, pe-acolo ieșim în drumul de căruță pe care am venit azi-di-mineață. — Asta voiam și eu să vă arăt, spuse Darie fără să se oprească. Să vă arăt că ne-am întors acolo de unde am plecat, acum zece, douăsprezece zile, cînd o fi fost asta. Uite, la cîțiva metri mai sus, pe stînga, în dreptul pomului, acolo i-ați săpat voi groapa. Groapa lui Ivan, adăugă simțind că Zamfira îi prinde brațul sănătos ca să-l oprească. — Nu e asta groapa, domnule elev, șopti el. Ivan odihnește la mulți kilometri în spatele nostru, spre răsărit. Cel puțin la patruzeci de kilometri... — Și, totuși, acolo v-am văzut săpînd, reluă Darie. Veniți cu mine, să v-o arăt, că nu e departe. După cîțiva metri, se opriră toți. Groapa nu era adîncă. Parcă cei care o săpaseră și-ar fi dat seama că era prea mare și renunțaseră s-o termine. Sau poate nu mai avuseseră timp. — Asta nu e groapa, domnule elev, vorbi tîrziu Zamfira, în șoaptă. Asta a fost săpată pentru altceva. Pentru ce, nu-mi pot da seama. Dar nu vedeți, e mai lungă de trei metri, și acolo, alături, este încă una la fel, dar s-ar zice că nu e dreaptă, parcă ar coti, parcă s-ar desface în cruce. Și poate mai sînt și altele, mai departe, dar nu le vedem de aici. — S-o luăm din loc, șopti Iliescu, după ce mai cercetă o dată cerul. Să nu ne apuce ploaia. N-a început să bureze decît după ce-au ajuns în șosea, și au traversat-o ca să nu-i ajungă din urmă camioanele rusești. Umblau la vreo două sute de metri, pe un drum îngust, paralel cu șoseaua. —Dacă se întețește ploaia, șopti Iliescu la o haltă, avem noroc că găsim mai ușor apă. Dar dacă plouă cîteva zile în șir, cresc apele, se umflă fluviul și o să fie mai greu la trecere. Ploua mărunt, lin, fără grabă, și Darie înainta tot mai greu, încleștîndu-și dinții ca să nu geamă. Zamfira umbla alături de el, Iliescu la vreo douăzeci de metri înainte. Tîrziu, aproape de 3, le făcu semn să rămînă pe loc. Se întoarse repe aproape alergînd. — Intrăm în sat, șopti. Trebuie să traversăm din nou șoseaua și să încercăm pe dincolo, arătă întinzînd brațul. Darie își îngăduia acum să sufle greu, dar își stăpînea furie geamătul. —Ne apropiem cu băgare de seamă de șosea, continuă Iliescu, și stăm la pîndă. E o cotitură în spatele nostru, și cînd ne vine, între două camioane, traversăm șoseaua în fugă. Ei o iau înainte, adăugă depărtîndu-se. Așteptau, îngenuncheați sub ploaie, la cîțiva metri de șosea, ascunși sub bălării, pipernicite. Camioanele treceau, parcă tot mai rar, cu farurile stinse. După vreo zece minute, Iliescu se ridică brusc și, plecat din șale, începu să alerge. Il văzură cum se pierde în întuneric. — Să fiți gata, domnule elev, șopti Zamfira, că acum e rîndul dumneavoastră. Să lăsăm să treacă și camionul ăsta.l Acum! șopti el din nou cîteva clipe în urmă. Acum! Săriți domnule elev!... Cu efort, gemînd de durere, Darie se înălță brusc și pornii cît putu mai repede, spre șosea. Þinea strîns în pumn bastonul, gata să se spijine de va fi nevoie, dar foarte curînd își dădu seama că poate alerga și, dîndu-i drumul din mînă, porni la goană peste cîmpie. Zărise de departe fluviul și ar fi continuat să alerge dacă nu s-ar fi auzit strigat de locotenent. Se opri, întoarse capul și dădu cu ochii de el. — Am ajuns, domnule locotenent, îi spuse apropiindu-se. Am ajuns la timp. Dar unde e podul ? întrebă. Locotenentul zîmbi și întinse brațul. Fluviul curgea lin maiestuos, tăcut, la cîteva sute de metri în fața lor. Nu i se zărea celalalt mal, căci ploaia continua să cadă măruntă, țesînd parcă o perdea de negură, pe care lumina incertă, palidă, în care se ghiceau deja zorile, nu izbutea s-o străpungă. Din spatele lor, apăreau necontenit grupuri risipite, șovăiau cîteva clipe, apoi coborau spre mal, unde se alcătuiseră deja convoaie, așteptînd parcă semnalul de plecare. — Dar unde e podul ? întrebă din nou Darie. Nu se vede nimic... Locotenentul ridică din umeri. —Uită-te mai bine, Darie. Sînt fel de fel de poduri pe lume. Acesta de-aici, din fața dumitale, duce la noi acasă. — Acasă, repetă Darie. Duce la noi acasă. Și după ce ajungem acasă, ce se întîmplă cu noi, domnule locotenent ? V-am mai întrebat o dată, și nu mi-ați răspuns. Ce se întîmplă după ce ajungem acasă ? Ar fi îngrozitor să nu ne putem odihni niciodată... Cobora alături de locotenent, și cînd ajunse foarte aproape, își dădu seama că mulțimea aceea tăcută, ale cărei convorbiri le auzea totuși, convoaiele acelea care i se păruseră că așteaptă semnalul de plecare se mișcau deja, înaintau, și încă destul de repede, pe deasupra fluviului, ca și cum ar fi trecut pe un pod nevăzut. Ajunsese acum chiar pe marginea fluviului. — Vii și dumneata, Darie ? îl întrebă locotenentul. Apoi se îndreptă către un grup care-i aștepta, neîncercînd să-și ascundă nerăbdarea, deși îi priveau pe amîndoi cu căldură, aproape cu fervoare, zîmbindu-le. Cei dintîi începuseră să treacă, și atunci parcă soarele răsări din toate părțile, căci lumina îl orbi, și văzu podul pe care ceilalți înaintau din ce în ce mai repede, pod crescut parcă chiar din lumina aceea de aur care-l orbise, și tot în acea clipă îl asurzi o explozie sonoră, nefiresc alcătuită, parcă din sunete de gigantice clopote de cristal, și talgere de alamă, și flaute, și țiuit de greieri. Simți mîna Laurei pe frunte, se auzi strigat, dar nu deschise ochii. — Nu mă trezi, Laura, șopti. Mai lasă-mă să-i văd. Să-i văd trecînd podul... —Nu e domnișoara Laura, domnule elev. Sîntem noi, Iliescu și Zamfira, din plutonul dumneavoastră. —Vasăzică, e adevărat ? întrebă Darie fără să deschidă ochii. De data aceasta e adevărat?... — E adevărat, domnule elev, șopti Zamfira cu voce sugrumată de emoție. Ce să-i spunem domnișoarei Laura ? — Să-i spuneți să nu-i fie frică. Că toate sînt așa cum trebuie să fie, și e frumos. Să-i spuneți că e foarte frumos. E o lumină mare. E ca în strada Toamnei... Se ridică brusc și, fără să-i privească, porni din nou, repede, aproape alergînd. Nu mai era lumina de aur de la pod, și nici fluviul nu părea atît de aproape. Il zărea, îl ghicea mai mult, departe, în fața lui, spre apus. Dar alerga cu o bucurie uitată, copilăroasă, simțindu-se copleșit de o beatitudine totală, fără nume, fără înțeles. Și atunci își aminti: Nu i-am binecuvîntat... Se opri, aproape cu părere de rău. Auzea cum i se bate inima din ce în ce mai puternic. Mai privi o dată către fluviu și i se păru că începe să se topească încet în negură. Șovăi cîtva timp, apoi întoarse hotărît spatele și se îndreptă încercînd să grăbească pasul, către lanul de porumb unde se ascunseseră — dar cînd? cînd? în ce viață?... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy