Din inima padurii reci se aude un glas pierdut, un tipat rebel, o voce adanca care parca ar spune o poveste plina de suferinta despre un suflet pirdut in tainicele meandre ale inimii. Fosnetul frunzelor ruginii ingana acest tipat precum o orchestra de nicaieri, o orchestra a sperantei si a tacerii ..... cindva acea voce suna a dragoste si a iubire....dar acum oare de ce suna asa?.... Singuratatea padurii parca ne scoate la iveala singuratatea noastra... asa sintem noi: singuri si totodata impreuna ...dar cu cine?....Poate cu noi insine sau cu eul nostru interior....Singuratatea nu se refera neaparat la faptul in sine ci si la substratul acesteia... adica la sufletul nostru... care de cele mai multe ori este singur sau cel putin asa lasa impresia. Copacii sint ca niste domni batrani cu niste aripi enorme de plumb care stau si vegheaza la trecerea timpului... stau nemiscati si insensibili la tot ce se intimpla in jurul lor; nu pot interveni si mai ales nu pot schimba ceea ce este deja sortit....ceea ce este deja "scris" sa fie asa .... viata merge inainte....da ...inainte ....dar in ce directie? Atunci cand vedem un copac la pamant, doborat de natura sau de batranete, ne gandimla oameni si la rostul lor pe acest pamant....si noi sintem la fel, cateodata picam in dizgratia vietii .... si cel mai rau este atunci cand nu avem cu cine sa vorbim, cui sa-i spunem durerea noastra....Legatura dintre oameni si natura este asa de stransa incit nimeni nu poate face nimic, separarea ar insemna moarte si moartea ar insemna suferinta...deci traim si simtim la fel ca si natura......Regula de baza in viata este supravietuirea ... pe care fiecare trebuie sa stim sa ne-o pastram si mai ales sa stim sa o facem...atunci cand nu mai avem putere sa luptam inseamna ca deja am ajuns in punctul in care trebuie sa punem punct. Pe marginea drumului pustiu, in colbul prafuit dintre pietre, o inima zdrobita de durere si suferinta se zbate parca incercand sa ajunga si ea la fericirea aceea care si-o doreste orice suflet...undeva in departare se aude un cantec pirdut parca in neantul timpului oprit acum pentru o secunda ... este glasul naturii; natura care ne inconjoara si care sta impasibila la nevoile si suferinta noastra...dar totusi cineva poate sa faca ceva, ceva infim care sa ne dea o raza de speranta, un minim de certitudine in negura sufletelor noastre...o negura greu de patruns pentru ca fiecare din noi afiseaza o masca mai greu sau mai usor de trecut; daca am reusii sa trecem de aceasta masca atunci ii vom intelege pe cei din jurul nostru si vom deveni mai buni, mai iubitori, mai intelepti. Vom cauta raspunsuri toata viata, vom incerca sa intelegem de cesuferim, vom cauta sa fim fericiti .... iubirea vine din suflet si se revarsa in sentimente....acolo ar trebuiii sa fie punctul sensibil al tuturor si pentru majoritatea chiar este...dar inca mai exista oameni care isi bat joc de suflet si de ceea ce simte un suflet, mai ales unul pierdut. Daca am putea sparge zidul care ne inconjoara am putea sa ii intelegem pe cei care sufera la fel ca noi si cu siguranta nu sint putini.... am putea sa facem drum liber sentimentelor, am putea sa iubim iubiti sa fim la randul nostru. Suferinta este ceva care nu ar trebuii sa existe pentru ca fiecare din noi merita sa fie liber in gindire si mai ales in a opta pt ceva ..si cu siguranta nimeni nu va opta pentru suferinta.... sa optam toti pentru dragoste si atunci lumea va devenii mai buna si mai intelegatoare...Incearca sa traiesti, sa iubesti, sa ierti si atunci vei fi CINEVA ..... dar totusi nu uita mai alessa TRAIESTI. Singuratatea este cel mai macabru lucru care poate umbri viata...este sigurul lucru care nu il dorim...de fapt cine si-ar dori asa ceva... sa fie singur si sa nu aiva pe nimeni alaturi macar moral daca nu fizic. Dar uneori simtim nevoia de a fi singuri; asa simtim sau pur si simplu este o stare de spirit pe care incercam sa o facem uitata...oare putem uita ca sintem singuri?....O inima singura nu are putere sa bata, nu are putere sa cante, nu are putere sa se bucure de dragoste...Si iarasi vin si intreb este bine sa fim singuri sau este ma bine sa ne simtim singuri? Putem compara singuratatea cu o "boala" care de cele mai multe ori nu are leac sau
cu un virus al carui antidot nu a fost descoperit inca...cu orice am face comparatie singuratatea ramane tot singuratate...Prin atitudinea noastra trebuie sa invatam sa trecem de ia sau cel putin sa facem in asa fel incat sa nu picam in dizgratia ei. Oare multi dintre noi au fost condamnati la singuratate...sau asa lasa ei impresia ... nimeni nu cred ca vrea sa fie singur...nici macar luna care totusi este singura, dar de fapt ea are stelele; sau soarele, dar si el are norii si cerul albastru; dar vantul, el oare este singur?...nici macar el...el are praful .... dar un sloi de gheata?...nici macar acesta el are apa din care este format....Raman oamenii ..ei sint singuri? Sant singuri prin natura lor si prin faprul ca nu indraznesc sa faca ceva sa scape de singuratatea sentimentala... Daca stam si privim un vultur care se roteste deasupra desertului poate intelegem ce este singuratatea....si totusi mai ramane ceva...Singuratatea!