agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-06-09 | [This text should be read in romana] | Submited by mark kraft
Primele zile în Comorofca n-aduseră nimic nou.
Mergeam la școală, care era departe. La prînz, mîncam în clasă, laolaltă cu alți copii săraci, care locuiau ca și mine la marginea orașului. Dar duminica următoare plecai în recunoaștere și descoperii o lume cu totul nouă. Piața Comorofcei se înfățișa ca un teren vast, în amfiteatru, oval, cu două ieșiri la extremități: una spre abator – puțin umblată – cealaltă, spre cazarma de cavalerie, în direcția orașului și a portului. Piața avea o întindere de cel puțin două hectare și, de jur-împrejur, se înșirau în neregulă casele mici cu fațadele văruite în galben, împroșcate cu noroi. Ferestrele erau vopsite albastru sau verde-aprins. Curți desfundate: porți și garduri aplecate. În mijloc era maidanul de gunoaie, movile de murdării, gropi și băltoace cu apă verde, în care zăceau stîrvuri de pisici, de cîini, de găini și de purcei, pe care le sfîșiau porcii mari, flămînzi, ce se bălăceau în mocirlă și scormoneau cu rîtul. Ah, priveliștea aceasta nu-mi plăcea deloc! Casa noastră era la marginea ovalului ce ducea la cazarmă și în oraș. Aproape în fața ferestrelor, în partea opusă rondului ce servea de teren de exerciții pentru cavalerie, se afla vestita cîrciumă a văduvei Anghelina, pe care teribilul Codin o făcuse renumită și care a fost închisă de poliție, după a doua și ultima sa crimă. Acolo beau și jucau tineri, în ritmul unei caterince care urla jalnic un cîntec nou; iar în fața cîrciumii stăteau băieți de toate vîrstele, îmbrăcați de sărbătoare, cu cămașă curată, fumau și mîncau semințe de floarea-soarelui – pizmuind pe cei dinăuntru, cărora le dădea mîna să joace și să se îmbete. Era într-o după-amiază. Soarele, pe care pînă atunci îl socotisem un prieten bun, dogorea de rîndul acesta deasupra gunoaielor, ridicînd miasme îngrozitoare, mai ales din varza acră putrezită, care, odată cu venirea primăverii, se arunca în stradă cu butoaiele. Ochii mei, dezgustați, cătară spre abator, unde se vedeau în depărtare întinse cîmpii înverzite. Alergai spre aceste cîmpii. Înaintea fiecărei porți, de-a lungul drumului desfundat, femeile pălăvrăgeau, stînd pe vine și mîncînd semințele pe care vînzătoarele lipovence le vărsau în poalele șorțului. Mă priveau stăruitor ca pe o noutate; aveau dreptate: într-adevăr, eram singurul băiat curățel, încălțat și care purta guler. Zeci de copii, alergînd pe maidan ca niște apucați, se jucau, cu capul gol, desculți, zdrențăroși, murdari, sfrijiți și răi. Am roșit pînă la urechi, zărind pentru întîia oară organele lor genitale, pe care unii, în goliciunea lor, le lăsau să se vadă. Abia părăsii ultimele case din mahala, că un aer proaspăt cu miros de primăvară caldă și timpurie, mă învălui. Buruienile sălbatice crescuseră peste tot, vesele și îmbelșugate. Atunci băgai de seamă că între mine și abator era un șanț imens, urmă a vechilor fortificații ale Brăilei, pe unde trenul trecea, strîns între două coaste acoperite cu iarbă și brăzdate de poteci. Într-o clipă, uitai tot dezgustul de maidanul Comorofcei. Luînd-o pe una din aceste poteci, alergai vesel, cu brațele deschise, strigînd: - Ce frumos e aici! În momentul acela, auzii că cineva mă fluieră din spate. Mă întorsei: un om întins pe iarbă îmi făcea semn să mă apropii. Mă dusei la el. Era un mahalagiu cam de vreo treizeci de ani, gătit în straie de sărbătoare, luxos chiar, aș putea spune, un lux baroc și popular. De statură atletică și cu o înfățișare impunătoare, omul stătea rezemat într-un cot și îmi surîdea binevoitor. Fața lui, deformată din pricina obrajilor prea mușchiuloși, avea o mulțime de urme de tăieturi lăsate de brici, sîngerînde încă și pansate cu foițe de țigară. Mustața o avea neagră și tare răsucită; părul soios de unsoare parfumată și pieptănat mitocănește. Rămas în giletcă, după ce-și aruncase haina în iarbă, părea mîndru de pieptarul și manșetele vărgate cu galben și alb, precum și de vesta și pantofii lui brodați cu fir și lînă multicoloră. Sub toraxul său herculean era încins cu un brîu lat , de lînă albă, din care ieșea mînerul unui cuțit vîrît în teacă. Lîngă el, o pălărie nouă și un ciomag noduros, de corn afumat. Dacă n-ar fi avut niște ochi atît de cruzi și o talie de bătăuș, neobișnuită, aș fi zis că aveam în fața mea unul din acei numeroși muncitori din port, cărora li se spunea „ vagonari ” – crai, bețivi și zurbagii în toate zilele de sărbătoare. Nu știu pentru ce, cu toată aversiunea pe care o aveam de viața lor plină de ticăloșii, mă temeam mai puțin de oamenii aceștia, decît de cîte o pușlama care azvîrlea bine cu piatra – și mă simțeam atras de taina existenței lor zbuciumate, fără ca pînă atunci să mă fi apropiat de ei. Mersei cu curaj spre omul care mă chema și-mi scosei pălăria. - Spune-mi, piciule, o să fii așa de drăguț, să-mi duci biletul acesta la casa de acolo? Și fără să aștepte răspunsul meu, îmi arătă: Acolo, la stînga, a treia casă după colț; întrebi de Irina și aștepți să citească și să răspundă: da sau nu. Atîta tot. Hai, du-te, băiatule, șterge-o!.... Alergai cu plăcere. La casa arătată, întrebai de Irina și îndată se arătă o fată foarte frumoasă, îmbrăcată de duminică, dar cu ochii plînși și cu privirea rea, bănuitoare. Îmi răspunse, întorcîndu-mi spatele: - Voi vedea…. nu știu….spune-i că nu știu. Adusei răspunsul. Omul își mușcă buzele și scrîșni din dinți, în timp ce mușchii obrajilor se umflau, schimonosindu-i figura. Dar, numaidecît, pe urmă, pe față îi strălucea un surîs de călău cumsecade. Spuse cu voce domoală: - Stai să-ți dau gologanul tău! Scoase din buzunar o pungă de canava cu ciucuri și cu mărgele, din acele pe care le lucrează deținuții, și-mi întinse un ban de aramă. - Mulțumesc, domnule, spusei eu, nu primesc…. Mirat peste măsură, lăsă să-i cadă mîna cu gologanul. - Nu primești? De ce? - Fiindcă mama mi-a spus că nu trebuie să primești nimic, atunci cînd faci un serviciu cuiva…. - I-auzi d-ta! Asta e ceva nou pentru mine! Se așeză în capul oaselor. Ia spune-mi, micule, nu te-ai rătăcit cumva prin Comorofca? Cine e mama ta? Unde stați? Cum te cheamă? Îmi veni să rîd de mutra lui nedumerită și de potopul de întrebări cu care mă asalta. Fără să șovăiesc, îi povestii totul. Cînd îi spusei numele proprietăresei, izbi iarba cu palma lui grea și zise: - Drace! Suntem vecini. Mă numesc Codin. Ai auzit tu de Codin? |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy