Odinioară...

Cavalerul așternea cuvinte alese și atent caligrafiate pe hîrtia gălbuie în lumina palidă a lumînării. Plicul închis cu pecetea roșie era înmînat mesagerului. Geanta mare de piele cu catarame grele de alamă era petrecută pe după gît; bătută de apa ploilor și colbul drumurilor se balabănea pe crupa calului cale de mai multe poște. Galopul nesfîrșit și mereu îndepărtat se odihnea într-un tîrziu în trapul mărunt, reverberat la trecerea pe sub bolta cetății la miez de noapte. Descălecat, cal și călăreț odihnindu-se. Goana repezită a fetei pe treptele abia luminate. Gest ceremonios, reverență abia schițată și plicul trece în mîna fină și albă. Arcuirea sînilor voluptos strînși în decolteul împodobit de dantela fină. Tremurul bărbiei, zvîcnirea tîmplei, nu știi de-i lectura rîndurilor sau strînsoarea corsetului. Muschetar dator blazonului de pe pecetea roșie așteptînd.



Astăzi...

Înlocuim viteza galopului cu cea a luminii. Nu, nu-i licență artistică, așa de repede se deplasează electronii prin fir și fotonii prin rețeaua de fibră optică. Mesaje aproape la repezeală, caligrafia e de mult uitată, oricum mașina ne face să scriem cu toții la fel. Sîntem cu totul nemulțumiți de răspunsul ce întîrzie cîteva ore. Asemeni pasagerilor de Concorde sîntem mai mult încurcați de fuse orare. Doar pecetea a rămas, chiar dacă conține în mod inevitabil un “@” pentru toți.



Hîrtie gălbuie cu litere atent caligrafiate se odihnește pe catifeaua roșie sub geamul de sticlă securizată. Din spatele aparatului foto – care între timp a rămas și el fără hîrtie – ochiul vizitatorului scrutează, încercînd să deslușescă rațiunea de a fi a exponatului.

Mănușa lungă de muschetar perpetuu încleștată pe mînerul spadei. Garda împodobită cu blazon, lamă fină de oțel negru bătută de armurier celebru...

de ing. Iulian Macovei