agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-03 | [This text should be read in romana] |
DE-A PUIA GAIA
* * * Mai, 1992 ÃŽn bar erau câțiva tineri ce-È™i sorbeau apatici cafelele. Pusy trecea ara printre ei ridicând paharele È™i ceÈ™tile goale. Se duse în spatele barului È™i apatică, se apucă să citească în fiÈ™ele de inventar. Era partea care o enerva cel mai tare din toată munca ei, dar legile se aspriseră, iar controalele fără sfârÈ™it o speriaseră de-a binelea. Urechea-i exersată prinse un freamăt uÈ™or printre clienÈ›ii ei È™i ridică rapid privirile. O recunoscu de Corina Vasilescu È™i-i zâmbi, dar rămase fascinată când dădu cu ochii de superba brunetă care o însoÈ›ea. O evaluă scurt È™i privirile-i iscoditoare se opriră pe faÈ›a noii venite. - Chiar mă întrebam când o să te mai văd, i se adresă surâzătoare Corinei, ieÈ™indu-le în întâmpinare. Bine aÈ›i venit ! Corina făcu prezentările È™i se aÈ™ezară împreună la masa din faÈ›a barului. După un timp, cu cafele È™i pahare aburite de nectar în față, începură să discute în trei. Corina observă cu o oarecare nemulÈ›umire că Irina polarizase atenÈ›ia tuturor, în special pe cea a lui Pusy, dar participă mai departe, atentă la discuÈ›ie. Irina se juca aparent neatentă cu lănÈ›iÈ™orul pe care atârna un medalion micuÈ› de argint È™i platină, iar Pusy abia-È™i putea lua ochii de pe el. - ÃŽÈ›i place ? o întrebă Irina amuzată È™i scoțându-l de la gât i-l întinse. Pusy îl studie foarte atentă È™i Corina-i observă un tremur abia stăpânit al mâinii. - E foarte drăguÈ›. Seamănă cu medalionul unui prieten drag mie, doar că al lui are pe față o balerină stilizată într-o piruetă. Și-un diamant micuÈ›, aici sub picioarele balerinei. Irina tresări È™i văzându-le mirarea râse È™i-È™i frecă braÈ›ele. Nu-È™i putea explica dar tocmai i se păruse că era ceva cunoscut în ceea ce spusese Pusy. Cunoscut È™i drag? - Doar că el nu mă lasă niciodată să-i ating medalionul, râse Pusy. Nici nu credeam că am să mai văd vreunul la fel. De unde îl ai? Irina râse încurcată, iar Corina sări cu gura: - Irina călătoreÈ™te mult È™i e mare amatoare de antichități È™i chestii d-astea oculte. Știi tu, talismane ... - Dar ăsta e ca nou, se miră Pusy. Oricum nu contează, renunță ea privind-o pe Irina pe sub ochi. E superb, chiar dacă mie-mi dă fiori, zâmbi ea ironică È™i maliÈ›ioasă. - De ce ? se miră Corina È™i insistă cu privirea asupra ei. Pusy le privi îndelung, apoi ridică din umeri È™i tăcu o vreme, după care păru să se decidă È™i spuse: - Prietenul meu îl poartă de vreo douăzeci È™i ..Hă!... de ani ! De câte ori l-am întrebat de unde-l are, a râs È™i mi-a spus că e unicat, dar că mai târziu, va mai apare unul, mai mic È™i nu chiar la fel. ȘI mi-o tot spune de ceva ani! le fixă ea cu privirea pe cele două. Tu de unde îl ai? - L-am visat, râse Irina stânjenită È™i aruncă o privire furișă spre Corina. Apoi, l-am desenat È™i l-am comandat unui bijutier din Anglia. Pusy începu să râdă È™i văzând roÈ™eala din obrajii Irinei, o apucă de antebraÈ›, într-un gest prietenesc È™i liniÈ™titor, dar continuă să hohotească spre neliniÈ™tea celor două. ÃŽÈ™i È™terse lacrimile de râs È™i eliberând antebraÈ›ul Irinei încercă să se oprească. Spuse printre hohote: - StaÈ›i să mă liniÈ™tesc È™i vă spun una bună! Se potoli cu greu È™i după ce bău din paharul cu nectar le privi iarăși serios È™i zise: - Tu Corina, l-ai cunoscut pe prietenul meu, nu? ÃŽÈ›i mai aminteÈ™ti ? - L-am văzut, dar nu mi-ai spus cum îl cheamă... - Asta-i altă poveste, dar îți aminteÈ™ti. Pana de curent ... - Sigur, doar atunci ne-am cunoscut, afirmă Corina cu fermitate. - Atunci am pierdut un pariu, ... cu cioburile din paharul tău, È›i-aminteÈ™ti? Văzu gestul afirmativ al Corinei È™i continuă: - Iar azi am mai pierdut unul, reizbucni Pusy în hohote, dar se liniÈ™ti repede. Atunci am pariat pe faptul că tu îi vei fotografia medalionul lăsat pe masă. "ÃŽl las să facă pui", mi-a spus după ce explodase becul, È›i-aminteÈ™ti? Altfel nu se desparte de el. Și mi-a mai spus că "puiul" o să-È™i caute tatăl È™i m-a lăsat pe mine să-i ajut sau nu, să se regăsească. Iar eu simt că o să-i ajut, îi zâmbi ea Irinei. Irina o privea acum contrariată, iar Corina zâmbea uÈ™or superior, chiar dacă nici ea nu È™tia prea bine de ce. Le studie amuzată È™i tăcu mai departe. - Dar tu, Pusy, pe ce ai pariat ? întrebă Irina. - Pe È™ansa ca, măcar de data asta, să se înÈ™ele. Să nu se întâmple aÈ™a, dar după cum vedeÈ›i ... ridică ea din umeri, iar am pierdut ! Dar voi nu vă faceÈ›i probleme. De când îl cunosc eu pe Cristi, tot timpul pierd pariurile cu el. Dar sper să-l câștig măcar pe primul pe care l-am făcut împreună, zâmbi ea È™i se ridică. AÈ™teptaÈ›i puÈ›in, aveÈ›i să vă convingeÈ›i că nu sunt nebună, zise ea È™i se îndepărtă, în timp ce tinerele femei se priveau contrariate. - Hai, ce arăți aÈ™a ca mâța la oala cu smântână ? se rățoi Corina. Tu m-ai băgat în chestia asta! - AÈ™ susÈ›ine contrariul, dacă nu mi-ar fi atât de frică. Toată chestia asta-mi dă fiori ! zise Irina cu un aer pierdut. Corina privi în jur È™i rămase tăcută. Apoi întrebă: - Tu crezi în pariul ăsta ? o privi ea pe Irina. - Dar tu? Crezi? ridică Irina din umeri. Pusy reapăru È™i, după ce evaluă rapid dacă o solicită vreun client, se aÈ™eză la loc, lângă ele: - Plicul ăsta mi l-a dat atunci, cu condiÈ›ia să nu-l desfac decât în ziua când voi vedea puiul, arătă ea spre medalionul Irinei. Dar ... eu l-am desfăcut după o săptămână. ConÈ›inea un bilet pentru mine È™i niÈ™te bani - Cristi își plăteÈ™te întotdeauna comisionarii - È™i încă un plic ..., zise ea È™i scoase un alt plic È™i îl arătă celor două femei. Pe ăsta nu l-am mai desfăcut! - De ce ? se miră Corina, dar se opri roÈ™ie la față, sub privirile celorlalte. - E adresat Irinei A, X, H, T ?. Tu eÈ™ti? Parcă ai zis că te cheamă Armeanu? Irina o privea neîncrezătoare, blocată de stupoare. - Da. Cred că eu sunt. X È™i H sunt iniÈ›ialele numelor pe care le-am purtat între cele două căsnicii. Dat T? se miră ea. Pusy surâse È™i-i întinse plicul. O strigase un client È™i se depărtă. Cele două se priviră mirate È™i ridicară din umeri. Irina ridică plicul în lumina difuză. ÃŽl studie cu toată atenÈ›ia, dar era un plic normal, fără nici un indiciu. ÃŽl desfăcu cu mâini tremurătoare. Nu fusese niciodată atât de speriată ca acum când ceva îi spunea că a ajuns la întâlnirea cu soarta. Din plic scoase o foaie de bloc notes, identică cu cea pe care i-o adusese Corina, purtând desenul acela misterios. Despături atentă foaia È™i citi. "Cândva, mi-ai desenat cheia de la Poarta SpaÈ›iului". Erai prea mică să-nÈ›elegi că am furat-o. Mai târziu È›i-am dăruit cheia de la Poarta Timpului, pe care eu o aveam, dar tot tu mi-ai arătat cum s-o folosesc. Nu È›i-a adus noroc. Poate că tu nu poÈ›i crezi că ambele porÈ›i sunt în inima ta. Dacă tot mi le-ai furat, de ce nu foloseÈ™ti cheile? Aprilie, 1998 P. C. M." 2000, PloieÈ™ti, O.P. 1, C.P. 666 Irina reciti textul È™i lăsă hârtia să cadă pe masă. Nu avu nici o reacÈ›ie când Corina o ridică È™i o citi avidă. Era ceva atât de familiar, încât Irina nu-È™i putea crede că se simÈ›ise atât de înduioÈ™ată. Nu reuÈ™ea să-È™i expliciteze nimic în planul raÈ›iunii, dar recunoÈ™tea cumva această comunicare. Se concentră, străduindu-se să-È™i amintească, nici ea nu È™tia ce. Pentru câteva clipe se revăzu. Era mică È™i-È™i aÈ™tepta tatăl în balconul unui hotel, pe litoral. Nu-l văzuse de câteva zile. De ea avea grijă o "securistă". Amintirea dispăru însă È™i Irina-È™i aminti figura È™tearsă a amantei tatălui ei. N-o putuse suferi pentru că n-o lăsa să deseneze cu creta pe balcon. Mirată, alungă din minte acel chip. Realiză că spaima a dispărut din sufletul ei. O privi în treacăt pe Corina care rămăsese contemplând biletul-scrisoare. Irina simÈ›ea cum, în vene, adrenalina își domolea valurile. Ca atunci când Directorul S.R.I., Mugur Dobrinescu o anunÈ›ase că nu mai este suspectă în decesul soÈ›ului ei, Michel Hassan, dar că ar trebui să întrerupă orice fel de relaÈ›ie cu Bogdan Topliceanu. Erau amanÈ›i, È™i-l văzuse pentru ultima oară la capătul sicriului de nuc sculptat, în care-l înmormântase pe tatăl ei. Bogdan, aÈ™a cum credea tatăl ei, era un fel de James Bond al Securității. ÃŽn ultimii ani Bogdan îi fusese asociat în tot felul de comploturi economice È™i politice, dar Irina-l simÈ›ise tot timpul ca pe un impostor È™i, deÈ™i dorise să rămână străină de urzelile lor, întotdeauna-l necăjise pe tema asta. Știa doar că tatăl ei, lucrase pentru Dobrinescu, fostul lui ofiÈ›er de informaÈ›ii È™i fusese mirată când acesta-i recomandase, da, s-ar putea spune È™i aÈ™a, să renunÈ›e la Bogdan. Oricum după o ascensiune fulgerătoare, Bogdan, părăsit de Camelia, soÈ›ia lui, dispăruse cu o mare sumă de bani. Nu-l regreta, nu mai regreta pe nimeni, poate doar pe Tanguy, copilul - bărbat, ce se întorsese în 1993 la bunicii lui din Maroc. Irina tresări, când Pusy își reluă locul È™i-È™i aprinse cu nepăsare o È›igară. - Erai departe, constată ea È™i suflă fumul în tavan. Irina surâse stânjenită È™i cu gesturi elegante sorbi din cafea. - Acum mă crezi ? o È›inti Pusy. _ Te cred, zise Irina. O privi pe Pusy È™i dădu să spună ceva, apoi renunță, oftând. - Hai! ÃŽntreabă! o îmboldi Pusy. Irina le privi pe rând, văzu curiozitatea din ochii Corinei È™i oftând, spuse: - Ce înseamnă P.C.M.? C vine de la Cristi sau Cristian, nu? Pusy râse, apoi zâmbi È™i trase din È›igară. - Petre Cristian Mârza! Irina simÈ›ea numele cunoscut, dar nu reuÈ™i să înÈ›eleagă de ce. Renunță È™i ridică ochii spre Pusy care le privea gânditoare. Parcă hotărându-se cu greu, Pusy scoase o fotografie È™i i-o întinse. Era ea, alături de o frumuseÈ›e exotică È™i zâmbeau cuminÈ›i spre obiectiv. - L-am cunoscut când eram copii. E puÈ›in mai mic decât mine. Eram la liceu. Era prieten cu ea, ce-mi era colegă mai mică.... Mai mică È™i ca el cu un an... PărinÈ›ii noÈ™tri se vizitau, iar eu cu Roxana aveam o relaÈ›ie foarte ... Ne înÈ›elegeam. Era o fată înaltă È™i frumoasă, foarte inteligentă. Citea multă filozofie, mergea la teatru È™i era membră în câteva cercuri literare importante. Nu prea avea prietene, È™tiÈ›i voi, pentru că era foarte stranie, misterioasă chiar. ÃŽntr-o seară, mi-a povestit că a văzut È™i ea un tip, aÈ™a-i numea pe cei care o interesau. Voia să vină la mine, tocmai voise să coboare la PoÈ™tă, în Centru, aici la PoÈ™tă, dar îl văzuse pe Zmeu - aÈ™a i-a zis - È™i renunÈ›ase. Mi-a povestit că Zmeul, când a văzut-o, târziu, după ce È™oferul închisese uÈ™ile iar ea rămăsese ca o neroadă pe scara autobuzului, rămăsese trăznit È™i-i picase falca. L-a văzut agitându-se, dar n-a mai putut să urce în acelaÈ™i autobuz, iar ea-i aruncase o privire superioară, sfidătoare. "L-am privit ca pe un nimeni", aÈ™a mi-a spus. Coborâse la staÈ›ia următoare È™i venise la mine pe jos. Era încă atât de emoÈ›ionată È™i eu am făcut un haz nebun. Era prima ei È™ansă să se îndrăgostească. Când l-am cunoscut pe Cristi, mi-a povestit că a atunci răscolise oraÈ™ul în căutarea ei. Luase un taxi, dar regăsise autobuzul mult după prima staÈ›ie È™i trecuse pe lângă ea. Când în sfârÈ™it s-au cunoscut, era la un meci de volei. Cristi mi-a spus că se simÈ›ise sub aripa unui înger toată ziua. S-au luat de mână È™i s-au plimbat până noaptea târziu, fără să-È™i vorbească. Nici nu È™tiau cum îi cheamă, iar când o patrulă de miliÈ›ie i-a legitimat, au râs ca nebunii. Știau că se iubesc, dar nu puteau spune cum se numeÈ™te celălalt. Cristi, spre surprinderea tuturor, dar mai ales a Roxanei, a fost acceptat de tatăl ei, un director barosan la o mare uzină. Erau frumoÈ™i, înalÈ›i È™i deÈ™tepÈ›i, dar mai ales misterioÈ™i. Nu era nevoie să-È™i vorbească, se înÈ›elegeau din priviri. Se puteau găsi unul pe altul în orice aglomeraÈ›ie. Nu se sufocau, își lăsau spaÈ›iu È™i libertăți. S-au certat o singură dată, în perioada când deÈ™i hotărâseră că se vor căsători, nu făceau încă dragoste. Respectau "tata dixit" care le impusese majoratul Roxanei È™i logodna la popă. Dar mai trebuiau să aÈ™tepte ceva vreme aÈ™a că atunci Roxana i-a spus: "EÈ™ti prea deÈ™tept ca să "ne" faci probleme!". ÃŽnsă Cristi a greÈ™it È™i s-a culcat tocmai cu o veriÈ™oară a Roxanei de pe la TârgoviÈ™te. La ziua onomastică a mamei Roxanei, când s-au întâlnit, Roxana a înÈ›eles imediat È™i nu l-a iertat mult timp. I-au împăcat părinÈ›ii ei. Urmau să se căsătorească, toate erau bune când, în ultima ei vacanță, înaintea ultimului an de liceu, Roxana a plecat cu părinÈ›ii într-o excursie, în fostul R.D.G. Urma să se întâlnească după revenirea în È›ară cu Cristi la mare. Dar când a venit, a vrut să ajungă cât mai repede la el la ConstanÈ›a, aÈ™a că a luat un avion. El o aÈ™tepta în aeroport. ÃŽnsă acel avion a ratat aterizarea. Ceva la o roată! Roxana a fost singura victimă. A murit aproape sub ochii lui. Cristi nu È™i-a iertat-o niciodată. S-a schimbat. A tot intrat È™i a renunÈ›at la câteva facultăți, dar o vreme a trăit ca un zombi. Și-a revenit greu, iar eu nu cred că a uitat-o vreodată. S-înconjurat de viață È™i mister. Am rămas prieteni È™i mă mai vizitează din când în când. Apare din ceață È™i dispare în ceață. Și de câte ori apare, eu mai pierd un pariu, începu ea să râdă, revenind la tonul vesel. Sau două ! Irina rămăsese gânditoare, în timp ce Corina se tot agita. - Care e problema ta, mă? o întrebă Pusy râzând. Și Irina o privi curioasă pe Corina care întrebă: - Tot spui misterios. Și zău că eu È™tiu că ai dreptate, dar tu ce crezi despre asta? Eu am asistat la faza cu pana de curent È™i mă trec fiorii È™i acum. De unde atâta putere? Și ce înseamnă talismanul sau ce-o fi medalionul ăla ? Pusy ridică din umeri. - Tu È™ti? Că eu habar n-am! Tot ce pot să spun e că el, Cristi. È™tie dinainte o mulÈ›ime de lucruri. Câteodată-mi vorbeÈ™te despre evenimente È™i fapte pe care eu le trăiesc ulterior. Sau îmi povesteÈ™te despre oameni care nici măcar nu-l cunosc sau pe care el nu i-a văzut sau nu-i va cunoaÈ™te vreodată. Ia È™i povestea cu Irina în consideraÈ›ie È™i uită-te la mine care pot să afirm cu mâna pe inimă că până acum nu s-a-nÈ™elat niciodată. De unde? se miră Pusy È™i ridică din umeri. De câte ori l-am întrebat asta, râde È™i-mi arată Cerul. Știu doar că citeÈ™te enorm. E-n stare să discute orice cu oricine, dar numai dacă are el chef. Apare câteodată ca un nabab, altă dată ca un cerÈ™etor, nimeni nu È™tie de unde. Dar eu îl iubesc aÈ™a cum e el, pentru că e un prieten adevărat È™i-i respect voinÈ›a. ÃŽl mai tocăm noi între noi, îl mai terfelim aÈ™a puÈ›in, dar în final, trebuie să recunoaÈ™tem că lui puÈ›in îi pasă, iar noi nu-l putem înÈ›elege. Oricum presupun că-i mai bine să-l ai prieten decât duÈ™man. - E violent? tresări Irina. - Cristi? se miră Pusy È™i-ncepu să râdă. Nu cred. Adică nu are nevoie. - Adică? se miră Corina. - Nu È™tiu să-È›i explic. Odată el însuÈ™i mi-a spus ceva cam aÈ™a "ViolenÈ›a în esenÈ›a ei, nu se manifestă violent. Doar neputinÈ›a.", dar era vorba de impulsivul de bărbati-miu. Pentru Cristi , care tot vorbeÈ™te de Zen, Tantra, Bushido È™i alte drăcovenii orientale, probabil că noÈ›iunea are alte măsuri. UitaÈ›i-vă la miniatura de deasupra barului, zise Pusy. Ce vedeÈ›i? - Un snop de flori de câmp, răspunde Corina. Pusy o privi curioasă pe Irina, care se ridică È™i studie miniatura. - Eu văd o grafică de mare clasă, zâmbi ea. Se concentră asupra miniaturii. Clipi de câteva ori, apoi se concentră din nou. Excelent, se entuziasmă ea. O luptă de samurai. - Pe dracu' ! exclamă Pusy. O am de È™apte ani È™i tu eÈ™ti primul om care vede exact ce mi-a spus Cristi că e. Cum dracu' poÈ›i tu să vezi aÈ™a ceva? Irina surâse È™i se aÈ™eză la locul ei sub privirile iscoditoare ale companioanelor. - Ai auzit de Ojo-Majo, sau Ochiul Magic. Te concentrezi asupra unui desen banal È™i apoi în minte îți apare un altul, aproape stilizat. Scoase din geantă un mic bloc de coli È™i un cărbune. Trase rapid câteva zeci de linii drepte. Trei samurai se duelau. Cam asta ar trebui să vedeÈ›i. - Bravo, exclamă Pusy. Și eu o văd câteodată, dar numai când sunt furioasă. Se vede că eÈ™ti pictoriță. - Data viitoare îți voi dărui un tablou, promise Irina spre încântarea amfitrioanei. - La cum își vinde Irina de scump tablourile, ai făcut un ghiÈ™eft, râse Corina de ele. - Nu trebuie s-o iei aÈ™a, surâse Irina. E modul meu de a-È›i mulÈ›umi pentru deschiderea È™i sinceritatea ta. Acum! Mergem, Corina ? Irina plăti consumaÈ›ia È™i Pusy le conduse până la scară. Irina se opri È™i întrebă: - Pusy, poÈ›i să-mi spui care a fost primul tău rămășag făcut cu Cristi? Pusy o privi zâmbind în străfundul ochilor negri. - Poate altă dată! Sau poate-È›i spune el. Irina făcu un semn că a înÈ›eles, își strânseră mâinile È™i se despărÈ›iră. * * * A doua zi Irina se trezi greu, se răsuci de câteva ori, dar în cele din urmă se enervă È™i aruncând cearÈ™afurile, coborî din pat. ÃŽÈ™i puse papucii È™i halatul È™i intră în baie. Aprinse toate luminile È™i se privi în oglindă. Se studie îndelung È™i încercă să râdă, dar nu reuÈ™i. "Să te ia toÈ›i dracii Cristiane, arăt ca un cur de rață !" își zise, dar îi trecu prin minte că habar n-are cum arată aÈ™a ceva È™i încercă din nou un surâs, dar văzând grimasa din lumina oglinzii se strâmbă È™i se îndepărtă. ÃŽÈ™i scoase halatul È™i pijamaua bărbătească È™i păși sub duÈ™. Potrivi apa È™i încercă să nu se gândească la nimic. De câte ori se gândea la ceva legat de ziua de ieri se trezea începând o scrisoare. O apucase noaptea încercând să o compună în gând, iar acum orice ar fi făcut se trezea cu "Dragul meu ..." sau cu "Dragă Cristian ... " pe buzele gândului. Se enervă È™i închise apa caldă, dar renunță, la primul val de gheață care-i cuprinse trupul. Se jucă mult timp cu robinetele, de câte ori se gândea la scrisoare închidea apa caldă, dar nu reuÈ™ea să se gândească la el. ÃŽn cele din urmă ieÈ™i de sub duÈ™, se È™terse îndelung, își aranjă părul, își compuse un machiaj discret, apoi ieÈ™i ca fulgerul din baie. ÃŽÈ™i alese o È›inută elegantă, un costum lemon cu o croială de excepÈ›ie, ciorapi fini într-o nuanță întunecată, pantofi cu toc înalt È™i talpă subÈ›ire. ÃŽÈ™i aminti vag că purtase costumul în ziua în care-l cunoscuse pe Bogdan Topliceanu, dar alungă gândul. Se admiră în oglinda din camera vestiar È™i ieÈ™i foarte mulÈ›umită. Coborî la parter È™i se opri în faÈ›a unui birou elegant, mai mult din sticlă. Se aÈ™eză È™i porni calculatorul, selectă un editor de text È™i începu să scrie. "Nu È™tiu cine eÈ™ti ! Nu-mi pot aminti nimic despre cheia de la Poarta SpaÈ›iului, deÈ™i totul îmi pare cunoscut. Nu È™tiu când mi-ai furat-o È™i nici cum. Dacă eu È›i-am desenat-o, înseamnă că È›i-am dăruit-o, aÈ™a cum fac de câte ori desenez pentru altcineva. ÃŽmi vine greu, prea greu să cred povestea ta, povestea ta È™i a lui Pusy, dar ceva în mine încearcă să-mi spună că nu mă minÈ›i. Sunt foarte nervoasă, domnule căsuță poÈ™tală, vezi, despre semnificaÈ›ia numărului uite că nici nu amintesc, pentru că am senzaÈ›ia că-È›i râzi de mine. Poate că e un complet ... Poate că nu e ! ÃŽn inima mea e furtună, pentru că un misterios, al cărui medalion fotografiat de o prietenă mi-a plăcut atât de mult încât l-am copiat, È›ese o plasă în jurul meu cu ajutorul prietenei lui È™i al prietenei mele. Iar în furtuna asta, eu nu găsesc că e cazul să mai caut vreo poartă. Irina Armeanu" Privi textul, îl aranjă în pagină È™i porni imprimanta. Ridică coala de hârtie, privi mulÈ›umită rezultatul, semnă È™i o împături. O puse într-un plic, scrise adresa È™i se simÈ›i mândră de ea. Lăsă plicul pe birou, se mai învârti puÈ›in trăgând cu coada ochiului la pata albă lucind pe sticlă È™i se duse în bucătărie. Bău un pahar cu lapte, mâncă un corn cu ciocolată È™i se sugestionă că e bine, că se simte minunat È™i că nimic nu s-a schimbat în viaÈ›a ei. Scrise un bilet menajerei È™i porni instalaÈ›ia de aer condiÈ›ionat, apoi se întoarse în living-ul imens, apucă hotărâtă plicul, îl timbră È™i ieÈ™i din casă. ÃŽncuie atentă uÈ™a vilei, porni sistemul de alarmă È™i scoase maÈ™ina din garaj. DeÈ™i îi plăcea să conducă, o folosea foarte rar. Dar azi trebuia să facă totul în stil mare. Trebuia să-È™i aducă aminte cine e. Se urcă la volan, acÈ›ionă telecomanda È™i demară lin dintre porÈ›ile deschise. Opri la prima cutie poÈ™tală, mai privi o dată plicul, zâmbi È™i-l expedie prin fanta îngustă care clămpăni sec în liniÈ™tea dimineÈ›ii. Abia în acel moment Irina realiză că nu se simte chiar fericită È™i că nu are nici un chef să meargă la atelier. Se urcă în silă în micul ei Mercedes A Klasse È™i rămase meditând în timp ce mâna se oprise pe cheile de contact. ÃŽÈ™i reveni. Sigur ! Va merge la cumpărături în BucureÈ™ti ! ÃŽÈ™i verifică poÈ™eta mică, abia de-i încăpea minusculul telefon celular È™i câteva mărunÈ›iÈ™uri. Nu avea prea mulÈ›i bani lichizi, dar avea "carteluÈ›ele" cum zicea Corina. Irina se privi în retrovizor, își zâmbi È™i oftă când văzu că arăta de parcă È™i-ar face curaj È™i porni motorul. Va fi o zi minunată ! * * * Când intră în atelier, Irina era mulÈ›umită. ÃŽÈ™i cumpărase o grămadă de nimicuri din acelea care fac viaÈ›a frumoasă. Mâncase la Casa Vernescu È™i se bucurase de un apus de soare minunat, în timp de rula cu viteză spre PloieÈ™ti. Pe drum se gândise să treacă pe la atelier să-ncerce să pună lumina aia pe o pânză nouă. Se schimbă rapid, își prinse părul cu un elastic È™i ridică husa de pe È™evalet. "Cee !?" simÈ›i ea că se învârte pământul È™i-È™i puse instinctiv mâna pe inimă. Cineva prinsese peste tabloul la care lucra un carton, pe care erau desenate stilizat, dar sugerativ până la detaliu, o balerină miniaturală prinsă-ntr-o piruetă fără început È™i fără sfârÈ™it È™i un inel peste care era încolăcit un È™arpe ce-È™i muÈ™ca coada. Sub desen era scris. "Asta am desenat fiecare, cu creta, pe cimentul din balconul unui hotel din Mamaia, Septembrie 1975. Christ. P.S. Nu-i aÈ™a că Sânziana e o fetiță din poveÈ™ti ?" Cu mâna pe inimă, respirând sacadat, Irina se lăsă să cadă pe un fotoliu din răchită uzat, din care continua să privească oripilată cartonul. ÃŽÈ™i reveni cu greu È™i constată că peste toate, cel mai tare o enerva calitatea graficii. Desenele erau identice cu cele din memoria ei. Da, fusese atunci, în seara în care sărise în balconul vecinului, băiatul ăla frumos care venea în fiecare zi cu altă fată frumoasă. DeÈ™i n-avea decât 5 - 6 ani fusese atât de geloasă încât încercase să-i atragă atenÈ›ia. "Doamne ce se mai speriase !" pufni Irina în râs È™i parcă simÈ›i că se liniÈ™teÈ™te. Se ridică de pe fotoliu È™i puse câteva cuburi de gheață într-un pahar larg, cu fundul gros, peste care turnă un deget de whisky. Privi doza, mai turnă un deget, agită puÈ›in paharul È™i-l goli dintr-o bucată. Nu simÈ›ea nici o arsură, doar căldura ce se năștea în stomac. După moartea lui Mihai, aproape căzuse în darul beÈ›iei, dar tatăl ei ... "Ce tâmpenie !" se enervă Irina È™i aruncă paharul pe podea. Privea cuburile de gheață topindu-se printre cioburi È™i simÈ›i că-i dau lacrimile. "Ce proastă sunt !" hohoti ea È™i se aruncă printre pernele de pe divan. Plânse mult timp, simÈ›ind cum lacrimile deschid supapele durerii, iar răul, cu care dormise È™i se plimbase toată ziua , se ridică-n tavan. Știa cum merg lucrurile astea. Doar plânsese de atâtea ori de disperare, mai ales când auzea bârfele în care o porecleau "CălugăriÈ›a", pentru că la 26 de ani îngropase È™i bocise deja doi bărbaÈ›i. SimÈ›i un nou val de durere rea È™i lăsă hohotele să-i umple pieptul. Să le expire, să scape de ele ! "Și n-am măcar un copil !" urlă ea în pernele ude de lacrimi. Se ridică furioasă È™i porni glonÈ› spre sticla de scotch din bar. DeÈ™urubă capacul È™i tocmai o ducea la gură când telefonul vechi din atelier începu să țârâie. Irina trânti sticla de podea cu o furie înzecită È™i se repezi la telefon. Se opri lângă el, È›ipă de câteva ori "Taci !", dar văzând că nu se opreÈ™te, se aruncă pe divan È™i-È™i acoperi capul cu perne. Se liniÈ™ti greu, se ridică, privi iar telefonul ce țârâia egal, imperturbabil È™i-È™i È™terse instinctiv lacrimile. Apucă receptorul È™i abia È™opti: - Alo, da! - Irina ? întrebă o voce joasă, virilă. - Da. - Salut, sunt Bogdan. - Bogdan ? se miră Irina. - Topliceanu ! o lămuri el. Ochii care nu se văd se uită, nu ? zise el necăjit. ÃŽi vorbea de parcă s-ar fi despărÈ›it abia de-o săptămână, nu de câțiva ani. - Numai când dispar fără să-È™i ia rămas bun, zâmbi Irina răutăcioasă, printre lacrimi, reÈ›inându-È™i suspinele. - Dar ce e cu tine? Plângi? - Eh, un pic aÈ™a pentru frumuseÈ›ea ochilor, zise Irina înăbuÈ™indu-È™i un nou acces de plâns. - Dar ... ce e cu tine. Ai pățit ceva? se agită Bogdan. - Nimic! Doar că am furat o cheie, suspină Irina. - Ce cheie? - Cheia de la Poarta Iadului. Singura poartă care nu e încuiată niciodată! izbucni Irina în plâns. - Sunt în maÈ™ină, în faÈ›a blocului tău. ÃŽmi dai voie să urc? Irina tresări. Privi printre lacrimi cartonul de pe È™evalet È™i rosti apăsat: - Urcă! È™i trânti receptorul în furcă. Se îndreptă maÈ™inal spre È™evalet È™i-l acoperi, apoi călcă printre cioburi până la ușă È™i o descuie. Se întoarse lângă divan È™i începu să se dezbrace. Auzi ciocănitul lui Bogdan, dar nu răspunse. ÃŽl văzu cum intră, îi plăcu aerul lui îngrijorat, ca È™i buchetul de trandafiri galbeni. ÃŽÈ™i eliberă părul È™i întinse mâinile spre Bogdan. - ÃŽncuie uÈ™a, comandă ea cu faÈ›a plină de lacrimi. Bogdan privi cioburile, inspiră de câteva ori mirosind aburii de whisky de pe podea, încuie uÈ™a È™i lăsând florile din mers, se apropie de Irina. - A fost cutremur? îi zâmbi el înÈ›elegător. - Taci! Nu vorbi! Prostule! È™opti Irina însetată È™i se înfipse cu dinÈ›ii în buzele lui. * * * Goi printre pernele de pe divan, stăteau în tăcere. Irina rămase într-o poză indecentă, de parcă cineva o răstignise pe crucea Sfântului Andrei. Bogdan rămăsese împietrit, holbându-se fascinat între picioarele ei desfăcute. N-o avusese niciodată aÈ™a. “Doamne, a fost ca È™i cum m-a violat“ își tot zicea el încercând să treacă peste ciuda gândului că de fapt ea nu i se dăruise niciodată. Respecta regimul de tăcere impus, pentru că o simÈ›ea departe într-o lume inaccesibilă lui È™i de ură ar fi muÈ™cat din piersica ce-i È›inea privirile înlănÈ›uite. Masca ei de mare cucoană căzuse în sfârÈ™it, fusese prima oară când carnea frământase carnea cu o plăcere aproape folclorică, fără nici o opreliÈ™te de imagine sau morală. ÃŽÈ™i ridică privirile ceva mai sus, peste fructul oprit È™i întâlni orizontul simetric al colinelor sânilor. Dar, excitaÈ›ia dispăruse. Irina fusese ca aspiratorul unui vârtej. SimÈ›ea că în ea, pentru el, nu rămăsese decât ură, amestecată cu resturi de iubire, cu exigenÈ›e estetice È™i frustrarea neputinÈ›ei. Atât! “Adică, mai nimic! Dar asta se poate corecta...“ constată Bogdan È™i-È™i smulse privirile ce-i căutaseră-n zadar ochii negrii. Se simÈ›ea sleit. Se ridică încet È™i, pe tăcute își căută È›igările È™i bricheta. Aprinse o È›igară È™i în semiobscuritatea atelierului trase fotoliul de răchită până în dreptul mesei rotunde, cioplită grosolan. Se aÈ™eză greu, obosit. Trase adânc din È›igară È™i întinse mâna spre scrumiera mare , din ceramică neagră, când la lumina jarului observă o strălucire metalică la mijlocul mesei. Intrigat întinse mâna È™i dădu de o cutie din catifea neagră, deschisă, în care strălucea un inel peste care era încolăcit un È™arpe. Și mai intrigat, aprinse lumânarea groasă de pe masă. Observă că etui-ul se odihneÈ™te pe o hârtie mică. O luă È™i o citi. Era o chitanță de la un bijutier din Paris. Aprecie costul bijuteriei È™i căută numele proprietarului. Peter M. Cristian. Pe spatele chitanÈ›ei, scris în grabă cu cerneală, în engleză, era mesajul. “Și iată casa pe care argintarul i-a făcut-o lui Jake! PCM“ Bogdan admiră îndelung bijuteria È™i încercând să intuiască mesajul îl reciti de câteva ori. CunoÈ™tea scrisul ăsta, dar nu-È™i putea aminti de unde. O simÈ›i pe Irina că se miÈ™că È™i o văzu că se strânge pe o parte în poziÈ›ia fetală. Adormise. “Peter M. Cristian!“ își tot sonda el memoria în timp ce aÈ™eză cutia cu inelul la loc, peste chitanÈ›a împăturită. “Dar ăsta e ... “ se opri el stupefiat. “Nu se poate!“ ÃŽÈ™i amintise că se întâlnise cu acest nume în cercul brokerilor de arme. Gurile rele spuneau că-i englez È™i că el era tipul ce-i trăsese de câteva ori preÈ™ul de sub picioare lui “Gipsi“ aÈ™a cu “i“, doar englezii credeau că vine cu y de la È›igan, dar Bogdan È™i Dobrinescu È™tiau că vine de la banalul gips, acel material generos ce imobiliza uneori È™i membre perfect sănătoase. Se strădui să-È™i amintească bârfele de la Bursa din Londra. “Parcă era vorba de niÈ™te rachete!“ concluzionă el în lipsa unui răspuns mai bun. “La dracu, trebuie să fiu atent! Dar de când are Irina legături cu traderii de arme ?“ se miră el trăgând din È›igara cu tutun egiptean. “Oare ăia au învățat-o să facă dragoste aÈ™a?“ tresări el dar rămase fumând în tăcere. * * * După câteva ore ÃŽntr-un restaurant la Sinaia Mâncaseră în tăcere, doar Bogdan mai povestea arar câteva din ultimele-i pățanii. Irina încerca să fie prezentă, dar se simÈ›ea alunecând în trecut. Se trezise că, la un moment dat, încerca să deseneze chipul ce-l văzuse la 6 ani, acolo, cu cuÈ›itul pe faÈ›a de masă. Bogdan o văzuse, dar se prefăcu liniÈ™tit, sporovăind cu un aer monden. AÈ™teptau cafelele turceÈ™ti È™i coniacul, iar Bogdan tocmai o felicita, a câta oară, pentru succesul expoziÈ›iei de la Londra. - Dar n-a fost aÈ™a, protestă ea. Câțiva critici È™i gazete de mâna a doua. Mai tare s-au agitat cei din È›ară. Recunosc că m-a costat ceva, dar m-au primit de parcă cucerisem Turnul Londrei. M-au lăudat cu atâta neruÈ™inare că nici n-am mai trecut pe la Uniune, făcu ea un gest a lehamite. - Dar am înÈ›eles că È™i în Anglia ai avut susÈ›inători! Irina ridică întrebătoare din umeri. - Oameni cu bani, desigur, preciză el. - Nu cred, protestă Irina. - Dar ai vândut aproape toate tablourile. ÃŽn lire! Preciză Bogdan. Ai adevăraÈ›i fani acolo! Bravo! - Mă bucur să aud, dar nu cred. Din 27 de tablouri am vândut abia 10. Cele mai bune, e adevărat. Dar galeria È™i taxele au reprezentat aproape 2/3 din sumele încasate. E drept că nu am rămas datoare, râse Irina È™i că-mi mai pot cumpăra vopsele româneÈ™ti pentru următorii 20 de ani! izbucni ea în râs. - Dar fanii! protestă Bogdan evitându-i privirea. - Nu È™tiam că-l concurez pe Cotabiță, se amuză Irina scuturându-È™i pletele. - Uite că o faci. Iar un om ca Peter M. Cristian nu cred că-l È™tie pe Cotabiță. - Cinee?! se miră Irina ascunzându-È™i surpriza. - Un tip “tare“ din Londra. Un pui de rechin în lumea brokerajului internaÈ›ional, ce, nu-l cunoÈ™ti? o È›intui el cu privirea. - Sigur că nu ! protestă Irina nervoasă. De unde È›i-a trecut ideea asta prin minte? Bogdan râse cu aerul ăla de “Mă... tu vrei să-mi furi calul!“. - Am verificat! Are cele mai bune tablouri ale tale în colecÈ›ia lui. EÈ™ti singurul pictor pe care-l colecÈ›ionează. A declarat, între prietenii ce-l necăjesc cu acest hobby-fixaÈ›ie, că-i lipseÈ™te doar “ColÈ›i de Munte“, tabloul pe care i l-ai dăruit tu lui Mihai, primul tău soÈ›. Bogdan nu minÈ›ea. Cât dormise Irina își “încălzise“ celularul È™i aflase destule, mult mai multe decât îi povestea acum Irinei. Prietenii lui din Anglia-i confirmaseră o posibilă legătură cu Irina, dar cel mai tare îl speriase Dobrinescu, care-i spusese că Peter M. Cristian fusese “un client asiduu al terasei Anda, din BucureÈ™ti în perioada ei de glorie“. Fusese identificat de un agent englez, apoi reconfirmat de alt agent bulgar. Primise mesajul în drum spre Sinaia, È™i Bogdan se ruga la cer ca scramblerul montat pe antena maÈ™inii să-È™i merite banii. Dobrinescu adăugase că Popescu Mircea Cosma fusese auzit vorbind o limbă română excelentă, chiar È™i la nivel de argou. I se părea ciudat de asemeni faptul că agentul englez surprinsese în apropierea terasei o întâlnire cu o pereche în vârstă ce i se adresau cu “nepoate“. - Și chiar nu-l cunoÈ™ti? întrebă el iscoditor. Irina surâse, îl privi drept în ochi È™i spuse. - Nu cunosc nici un englez cu numele ăsta, clar? - Dar Irina, tipul È›i-a cumpărat tablouri semnate de tine în ...’81! La primele tale expoziÈ›ii internaÈ›ionale! Și nu se târguie niciodată. A cumpărat între 5 È™i 10 tablouri la fiecare expoziÈ›ie de-a ta. - Și? se miră Irina. Eu nu l-am cunoscut! - Dar Irina, ăsta e mai mult decât un sponsor, nu vezi? protestă Bogdan cam ofuscat. Irina tresări È™i-i aruncă o privire urâtă. - Bogdan, nu mă face să regret că am venit! amenință ea hotărâtă. - Dar bijuteriile ? întrebă Bogdan. Tipul e fanatic după combinaÈ›ia platină-argint. - Și? ridică ea din umeri. Bogdan o privi serios, enervat dar cedă ridicând din umeri â€Deci de-astea-mi eÈ™ti?†concluzionă el È™i-È™i aprinse o È›igară în tăcere. - Și ce-i cu aerele astea de stăpân gelos, mă rog? se enervă Irina. Te È™tergi din peisaj cu anii È™i reapari doar ca s-o faci pe È™eful cu mine, nu? Dar Bogdan nu răspunse. Fuma în tăcere È™i pianota iritat pe faÈ›a de masă jaquart. Arar, o privea pe Irina pe sub ochi. Știa că nu trebuie să provoace o ceartă. Nu pentru asta o căutase. Dar nu avea nevoie de suspiciuni. Planul lui nu putea funcÈ›iona fără Irina, iar ca să-l schimbe îi trebuia un timp pe care nu-l avea. Adevărul e că se grăbea. SimÈ›ea în spate arÈ™iÈ›a È™i era hotărât să supravieÈ›uiască. Cu orice preÈ›. â€Cu orice sacrificiu!†își zise în gând È™i îi zâmbi împăciuitor observând privirea ei mânioasă. â€Iar tu nu mai ai aceeaÈ™i valoare pentru mine, păpuÈ™o!†îi zise Bogdan în gând È™i apucându-i galant mâna, îi sărută palma. Avea pielea umedă. â€De ce te temi frumoaso? Doar ai È™tiut întotdeauna să-È›i găseÈ™ti protectori puternici. Ai aterizat întotdeauna în picioare, pisică mincinoasă!†gândea Bogdan în timp ce-i mângâia duios mâna. Un ospătar le servi discret cafeaua È™i coniacul È™i schimbă sfeÈ™nicul cu lumânările deja consumate. - Mai È™tii ceva de Tanguy? întrebă el după o vreme, dar Irina se mulÈ›umi să nege în tăcere, cu un gest complex al mâinii, umerilor È™i privirii. - Cred că a crescut! adăugă Bogdan uÈ™or nostalgic. - Anul trecut, mi-a trimis o fotografie. S-a lungit golanul. Apare îmbrăcat în costum de arab, călare pe o cămilă bătrână È™i pare foarte fericit. ÃŽmi scrie că bunicii îl iubesc atât de mult, încât îl răsfață zi È™i noapte, dar că el încearcă să nu abuzeze. Singura lui problemă e că nu înÈ›elege de ce copii care se joacă nu recunosc că Alah e tot Dumnezeu È™i că sunt de fapt două nume pentru acelaÈ™i Creator. ÃŽmi mărturiseÈ™te că degeaba-i bate, că ăia o È›in într-una cu Alah È™i cu Mahomed È™i-l neagă pe Isus, fiul lui Dumnezeu, zâmbi Irina amar. - Eh, o mică problemă, acolo! râse Bogdan. Lasă-l s-o rezolve în felul lui. Poate va reuÈ™i cândva. - Poate! È™opti Irina. Știi, am È™i eu o întrebare pentru tine. Bogdan o privi aproape surprins. â€Uite dom-le, acum are È™i întrebări de pus!†se amuză el. - Mi-ai povestit de mult despre fiul tău nenăscut È™i despre mama lui pe care tu ai iubit-o cu disperare. Se opri È™i-l privi atentă. O asculta încordat. Irina îi zâmbi stânjenită È™i apucându-È™i poÈ™eta scoase fotografia ce-o primise de la Pusy. Bogdan se ridică în spătarul scaunului, dar Irina retrase uÈ™or fotografia È™i el se opri ascultând-o. - O singură dată i-ai rostit numele. Roxana. Ea a fost fata? zise Irina cu ochii arzând È™i-i întinse fotografia, refăcută, din care acum Pusy lipsea. Bogdan o apucă cu degete tremurătoare. Nu-i venea să creadă. O apropie cu duioÈ™ie È™i o contemplă îndelung. Era exact ca atunci când o acostase. Primise de fapt ordin să o supravegheze. Era fata unui È™tab mare din securitate, ce lucra sub acoperirea de Director, la PloieÈ™ti. Iar el, Bum-Bum, îndeplinise consemnul misiunii. O băgase È™i în patul lui, dar se îndrăgostise ca un mormoloc. Culmea, o lăsase gravidă È™i-i mai È™i propusese să se căsătorească cu el. Dar părinÈ›ii ei interveniseră prompt. Sub pretextul unei excursii în R.D.G., Roxana avortase într-o clinică discretă a Securității, undeva prin MaramureÈ™. Când revenise È™i reuÈ™ise să scape de sub supraveghere îl căutase la Băneasa, unde era în anul I la Școala de OfiÈ›eri de Securitate. Se plimbaseră prin pădure È™i Roxana-i povestise totul. Era logodită cu altcineva. Crezuse că-l iubeÈ™te pe ... Cristi, parcă aÈ™a-l numea, dar între timp se îndrăgostise nebuneÈ™te de el. Pierduse copilul lui È™i acum fugise la el, s-o apere, să fugă împreună, să scape de lanÈ›uri. Bogdan se speriase. Da, acum putea s-o recunoască. Ar fi trebuit să renunÈ›e la tot È™i atunci nu putea. O privise mânios când ea-l întrebase: â€È˜i eu ce să fac?â€. ÃŽi aruncase în față rânjind â€Du-te la logodnicul tău!†și-i întorsese spatele. O auzise plângând È™i strigându-i â€Bine, dar am să-i spun tot adevărul!â€. Se oprise trăznit. Nu avea nevoie de încă un scandal. Cariera lui de OM UMBRà s-ar fi terminat. Cremenescu n-ar fi înghiÈ›it o a doua găluÈ™că! Bum - Bum se simÈ›ise în căcat până la buze. Știa ce are de făcut! ÃŽn graba ei, hotărând să ia avionul îl ajutase. Cu asta-l È™antajase Cremenescu mult timp, până atunci, în â€Noaptea Generalilorâ€, când crăpase cu fiola de cianură între dinÈ›i, iar el, Bum-Bum, dispăruse înlocuit de tânărul ofiÈ›er de securitate Bogdan Topliceanu. ÃŽn noaptea aia ar fi împuÈ™cat toÈ›i Oamenii Umbră dacă n-ar fi fost Ovidiu. â€Să fi fost cu adevărat mai bun ca mine?†nu încetase să se întrebe de atunci. Când îl cunoscuse pe Dobrinescu, actualul È™ef al S.R.I., rămăsese trăznit când înÈ›elesese că acum, toÈ›i credeau că în programul OAMENI UMBRà el fusese Ovidiu Cobălcescu. I se puneau în sarcină isprăvi ce-l îngrozeau, fiind sigur că nu le-ar fi putut îndeplini niciodată. Cine încurcase dosarele îi făcuse un serviciu. La fel È™i faptul că lucrase tot timpul în Contraspionajul DIA sub acoperire. Iar acum, cretina asta, dezgropa toate fantomele. Doar prin munca lui, ea moÈ™tenise peste un milion de dolari de la Hassan. â€Ce mama dracului mai vrei?†îi strigă în gând prefăcându-se că studiază poza cu lacrimi în ochi. â€È˜i cum dracu ai găsit-o, doamnă detectiv?†își tot spunea. "Dacă nu te astâmperi È™i mai răscoleÈ™ti mult în căcatul meu ...!†o amenință el în gând, când îl fulgeră ideea că, dacă reuÈ™ea s-o culpabilizeze, putea să încerce un frumos â€picior în ușăâ€. Și apoi l-ar fi urmat ață în planul lui. â€Numai să-i fi spus boÈ™orogul ceva!†se îndoi el È™i aparent nostalgic, puse poza pe masă. ÃŽncă avea lacrimi în ochi când o privi, cât putu de sincer înduioÈ™at. Scoase batista È™i-È™i È™terse ochii, smiorcăi discret de câteva ori, apoi își È™terse nasul. - De ce nu s-a mai născut fiul tău, Bogdan? Asta voiam să te întreb de foarte mult timp, întrebă Irina cu voce joasă. O privi întristat, încercând să-È™i readucă starea de la moartea mamei lui. Apoi rosti grav È™i trist: - Pentru că asta au hotărât părinÈ›ii ei, iar ea a fost de acord. - Dar tu? - Eu n-am aflat decât la urmă când ... ridică el din umeri ... nu se mai putea face nimic pentru fiul meu. Fusese ciopârÈ›it cu o chiuretă! oftă el înciudat. - Dar, de ce v-aÈ›i despărÈ›it?! Bogdan o privi surprins, apoi zâmbi trist, aproape cu solemnitate. - Ne-am certat. A doua zi a plecat cu mama ei pe litoral. Nu È›i-am povestit niciodată? se miră el sincer. - Nu ! zise Irina È™i plecă ochii asupra palmelor împreunate să nu i se vadă tremurul degetelor. - Nu s-a mai întors niciodată. Vie, vreau să spun. ÃŽn scumpa noastră È›ară, iubita mea a murit în singurul accident de avion ... la aterizare, completă el. - Unde? Bogdan suspină È™i vărsă câteva picături de coniac pe covorul scump, cu un aer pios în timp ce se-ntreba: â€Dar cine te-a învățat, iubire, să pui astfel întrebările?†Puse paharul pe masă cu gesturi tremurate. â€Poate tat-su!†- Pe pista de la Kogălniceanu în vara anului 1977, ca să fiu mai precis, zâmbi el trist-amar, apoi continuă. N-am mai apucat să ne împăcăm .... Tăcu un răstimp. Să trăim ... rămase el pradă regretelor. - Ai fost la înhumare? - Sigur, doar că a trebuit să mă mulÈ›umesc cu un rol secund. Taică-su mi-a impus să nu mă dau în spectacol. Nu mă cunoÈ™tea nimeni din familie â€Fă-o pentru onoarea ei!†tata dixit, cum zicea Roxana. Irina tresări. Nu-i scăpase nimic. - Și de ce l-ai ascultat? - Era prea tare pentru mine, â€domnul Directorâ€, o scăpă Bogdan. ÃŽi venea să-È™i tragă pumni peste gură. Și ce-aÈ™ fi putut să fac? Am plâns în tăcere, obscur, în colÈ›ul meu retras, încercă el să repare gafa. Erau destui colegi ce o plângeau È™i eu m-am pierdut printre ei, adăugă el sub privirile inchizitoriale. Dar ce rost are întrebarea asta? E vreun interogatoriu? tresări el uÈ™or înviorat. - Are! Și te rog să-mi răspunzi în continuare cu toată sinceritatea. â€Sigur dragă! Să vedem ce te mai frământă?†- Ai avut vreodată ... vreau să spun ... cea mai mică îndoială ... se oprise ea încurcată. Bogdan o privea sincer mirat, în timp ce-È™i zise â€Măi să fie! Ai aflat-o È™i pe-asta!†AÈ™tepta. Era chiar curios cum va continua. - Copilul ăla era al tău, Bogdane? tresări Irina È™i rămase cu privirile agățate de ochii lui. - Cum adică? se prefăcu el. Dar al cui? Irina oftă, dădu să spună ceva, dar se opri instinctiv. - EÈ™ti sigur? - Sigur că da! încercă el o nuanță de iritare în mirare. Ce vrei să spui, nu înÈ›eleg. - Erai singurul bărbat din viaÈ›a ei când a murit? Asta vreau să spun! răsuflă Irina, parcă eliberată. Bogdan realiză instantaneu că Irina aflase ceva, poate chiar prea mult, dar hotărî să afiÈ™eze o imagine de inocență. ReuÈ™i chiar să-È™i congestioneze uÈ™or faÈ›a reÈ›inându-È™i respiraÈ›ia în timp ce încerca să compună faÈ›ada de om contrariat. Respiră de câteva ori ca un om ce încearcă să se liniÈ™tească È™i plecând ochii spuse. - Atunci ... Eu cred că da! Sigur, da! oftă el. Irina răsuflă adânc. ÃŽl privi cu înÈ›elegere. â€EÈ™ti la fel de prost ca toÈ›i ceilalÈ›i, scumpule. Până È™i Camelia o făcea, pe drapelul tău, cu tine de mână†concluzionă ea. Se simÈ›i dintr-o dată puternică. Cel puÈ›in în faÈ›a lui. Nu Bogdan era bărbatul care s-o domine pe ea. Nu se putu opri să nu se gândească la Cristi. â€Oare cât È™tie el din lucrurile astea?†se întrebă. - Dar de ce, ... întrebarea ta trebuie să aibă o cauză! o tulbură Bogdan. Irina cântări scurt situaÈ›ia È™i sub impulsul clipei spuse: - Eu nu cred că femeile au în realitate, o viață diferită de cea a bărbaÈ›ilor. Dincolo de imaginile de icoane în care le tot înghesuie bărbaÈ›ii ce le iubesc, sau doar convieÈ›uiesc cu ele! ÃŽntâmplător, am aflat o poveste. Cu doi tineri frumoÈ™i ce se iubeau la nebunie. Ea moare într-un accident de avion, el face un È™oc psihic È™i după un timp se sinucide în spital. Pentru el, Cristian, aÈ™a se numea, hotărî Irina să pună măcar un strop de adevăr, Roxana fusese femeia perfectă! Dar oare, ce fusese ea pentru ea însăși?" m-am tot întrebat, deoarece pentru cea mai apropiată prietenă, sau amică a ei, ... oftă Irina în timp de Bogdan își amintea o replică a Roxanei: â€Eu n-am prietene! Sunt prea umorale. NiÈ™te toante !†... părea că lucrurile nu stau chiar aÈ™a. Prietena asta a ei, o văzuse odată prin BucureÈ™ti, pe Roxana, cu un alt bărbat. Mi l-a descris È™i nu È™tiu de ce m-am gândit imediat la tine! se opri Irina. â€Oare mă crede?†În acest timp Bogdan părea s-o urmărească stupefiat. â€...Și mândruÈ›a potecuÈ›a†îi răsună lui în minte un final de gând. Atunci Irina se grăbi să continue: - Toată discuÈ›ia despre povestea lor pornise de la altceva. De la ideea că în orice om există o dualitate, ca două feÈ›e, care nu prea trăiesc în armonie. â€Cel puÈ›in dualitate†o completă Bogdan în gând. - DiscuÈ›ia pornise de fapt sub imboldul unei lecturi. Cartea se pare că a primit un Pulitzer, dar nu-mi amintesc titlul, pentru că eu n-am citit-o, dar interlocutoarea mea, care acum trăieÈ™te în SUA - încercă ea să-l pună pe o urmă falsă - numeÈ™te acele două feÈ›e Alfa È™i Omega. A ales să-mi exemplifice cu această poveste, pentru că ea considera că în relaÈ›ia lor, È™i , creau acea latură stranie, chiar misterioasă, a Roxanei, prin antagonismul lor aproape simetric. ÃŽn tot acel timp logodnicul ei neoficial, se pare că a fost un tip ce-È™i armonizase destul de bine în interior, propriile È™i , se opri Irina È™i bău din paharul cu apă minerală. Bogdan se foi pe scaun, parcurse restaurantul aproape gol cu o privire circulară È™i-È™i aprinse o altă È›igară. Părea preocupat È™i meditativ, dar tăcu. Nu voia s-o ajute pe Irina. O tot cântărise pe sub ochi È™i nu reuÈ™ea să se hotărască dacă e sinceră sau nu. â€Probabil ai descoperit destul adevăr, dar nu atât cât ai pus în reÈ›eta ta!†o privi el fugitiv, dar rămase atent, aparent cufundat în gânduri. Irina tăcea, jucându-se acum cu ceaÈ™ca de cafea. Apoi continuă: - Eu am protestat. Mie mi se părea că sinuciderea lui dovedeÈ™te exact contrariul, dar interlocutoarea mea, un fel de rudă a Roxanei nu a continuat. De fapt, toată această discuÈ›ie cu prietena mea, a început de la căutarea È™i cercetările mele pentru Quasimodo, tabloul cu care am rupt inima criticilor englezi. Căutam mai ales modele umane. Dorisem atunci să găsesc o figură de fată frumoasă È™i misterioasă. Am primit poza asta È™i povestea Roxanei. Și nu È™tiu nici cum, nici de ce, dar tot timpul m-am gândit la tine. Nu-mi pot explica! Poate n-a fost decât intuiÈ›ie feminină, zâmbi Irina. - Dar în Quasimodo nu apare nici o femeie, se miră Bogdan. Irina surâse. - Tocmai. Personalitatea Esmeraldei apare oglindită doar în ochii monstrului. ÃŽl iluminează È™i-l ridică în cerurile umanității. Un timp am fost tentată să pictez chipul Roxanei peste pupilele monstrului. Poate că am s-o fac! - Dar Quasimodo nu-È›i mai aparÈ›ine, zâmbi Bogdan superior. â€È˜i ziceai că n-ai mâncat usturoi, că nu-l cunoÈ™ti pe Petre M., dar îți pute gura, duduie!†concluzionă el cinic. - Și care ziceai că e titlul cărÈ›ii ăleia? , dar Irina ridică umerii a neÈ™tiință È™i atunci el continuă: Dar ce tratează, ce subiect are? Știi? Irina se prefăcu că încearcă să-È™i amintească. - Ceva despre CIA, parcă! zise ea nepăsătoare È™i văzând tresărirea lui Bogdan începu să râdă. - Parcă te-aÈ™ fi pălmuit, nu? se amuză ea, iar el răspunse râzând încurcat. - Nici că se putea altfel! Zău, accentuă È™i sorbi din coniac. UÈ™a deschisă astfel părea o invitaÈ›ie: Cum se leagă lucrurile astea, marșă el. Tatăl tău, Hassan, eu! Chiar È™i tu, văd! - Eu de ce ? protestă Irina. - Vezi..., începu Bogdan. ÃŽn spionaj se constată mai devreme sau mai târziu că lucrurile evoluează în cercuri. Spionii sunt ca niÈ™te puncte generatoare, dar cercul se trasează È™i se închide prin oamenii care au fost atraÈ™i în apropierea traiectoriei. ÃŽn confluenÈ›ele ei! Un om un punct. Iar într-o zi, cercul se închide. Asta e! Chiar È™i tu, fiica unui spion, soÈ›ia altuia ... - Și amanta altuia, de ce n-o spui? îl completă Irina. - Eu întotdeauna am È™tiut că cercurile astea se intersectează în spaÈ›iu. ÃŽn cele mai multe astfel de puncte de intersecÈ›ie găseÈ™ti o femeie. De obicei, tânără, frumoasă ... misterioasă. - Dar poate că aura voastră de zei le atrage în cercurile voastre. Sau voi sunteÈ›i atraÈ™i de ele, medită Irina. - Posibil. Poate avem nevoie de ele. Ca o compensaÈ›ie la viaÈ›a aridă È™i urâtă pe care o ducem. Ca un elixir pentru frustrările noastre. Poate din cauza asta se intersectează cercurile vieÈ›ilor noastre de spioni, pentru că de multe ori vizăm aceeaÈ™i È›intă. - Ce oribil! Mai bine spune că astfel de femei frumoase sunt rare, iar voi sunteÈ›i mulÈ›i! - Poate È™i asta, râse Bogdan. â€Touché madam†îi zâmbi el galant. Tatăl tău È›i-a spus-o? - Tata ? se miră ea. Nici vorbă! Tata era un sac plin de mistere. Doar că a crezut că raza cercului lui, pe care i-a impus-o viaÈ›a, era prea mică față de dorinÈ›ele pe care le avea. Cercul lui, cum spui tu, avea o linie groasă, cunoÈ™tea È™i folosea prea mulÈ›i oameni ca să nu fie aÈ™a. ÃŽmi povestea uneori că viaÈ›a unui spion... el nu accepta că ar fi diferenÈ›e între spionaj È™i contraspionaj... este o plapumă groasă de minciuni, de legende cum spuneÈ›i voi, din care se ridică ca un abur iluzia unei personalități, cu imaginea lui de om din spaÈ›iul È™i timpul ăla, pentru că, vezi tu, pătura asta se naÈ™te È™i se stratifică acoperind orice loc în care pune el piciorul. E ca o hartă geologică, cu straturi È™i timpi, pe care nu trebuie s-o pierzi niciodată. Iar sub ea, de obicei, regăseÈ™ti un om mutilat, suferind într-o mare de nenorocire pe care a moÈ™tenit-o È™i din care îi împroaÈ™că pe ceilalÈ›i. Când îl auzeam vorbind aÈ™a îmi imaginam că viaÈ›a unui spion, e cam ca aceea a unui scafandru care È™i-a îngropat comorile în străfundurile apei, dar trebuie să respire la suprafață. Bogdan sorbi din coniac, apoi luă o gură de cafea È™i stingând È›igara, spuse: - Dar orice alt scafandru i-ar putea găsi comorile. - Tocmai. Din cauza asta e atât de greu să îngropi un secret. Eu îmi imaginam lumea voastră de spioni ca pe o mare în care spionii-scafandru, în costume colorate diferit... pentru mine KGB era o cohortă de scafandrii în costume roÈ™ii... se tot luptă pe fundul mării. AÈ™a am perceput eu războiul rece. Aici nu e vorba de băieÈ›i buni sau răi. E vorba doar de culori, steaguri, echipamente È™i performanÈ›e într-un mediu super-ostil. "Comorile" după care coborâți voi, de multe ori la suprafață n-au nici o valoare. Un om normal n-ar da o ceapă degerată pe o grotă submarină plină de chestii din astea. De multe ori, oamenii de pe malul mării, ca mine, găsesc pe țărm scafandrii morÈ›i sau răniÈ›i, ce È›in în mână o sticlă banală sau o piuliță È™i dacă vrei să le-o iei ar mai muri o dată pentru ea. Noi îi înÈ›elegem, dar un muntean nu-i vede decât ca pe niÈ™te paranoici È™i-atât, eÈ™ti de acord ? - Sunt, sări Bogdan cu o sclipire vioaie. Dar ce crezi că se poate întâmpla dacă un muntean melancolic găseÈ™te o asemenea piuliță pe malul mării È™i o ia cu el. Poate e doar un băiat strângător, poate chiar îi trebuie la căruță. - Probabil vor veni alÈ›i scafandrii după el, să i-o ia. Asta e, nu? întrebă Irina nesigură. ÃŽn mintea ei un clopoÈ›el sunase È™i o făcuse foarte atentă. - Și ? Cum ar evolua apoi lucrurile? - Poate îi vor aduce o altă piuliță pentru căruÈ›a lui È™i vor face schimb. - De ce nu o altă căruță, nouă È™i frumoasă, râse Bogdan dispreÈ›uitor. - Nici aÈ™a, protestă Irina. Scafandrii sunt niÈ™te zgârciÈ›i, concluzionă ea cu un gest al mâinii. - Și cum ar evolua lucrurile mai departe? - Probabil i-o vor fura de la căruță. â€Pagubă-n ciuperci†o să zică munteanul È™i gata. - Dar ce se va întâmpla dacă un scafandru verde va veni după cel roÈ™u care deja a recuperat-o de la munteanul tău? Irina strâmbă din nas. - Probabil îl vor interoga, nu? - văzând aprobarea continuă - È™i el le va spune că n-o mai are È™i ... se opri ea nemulÈ›umită. - Hai continuă! Ce-o să le spună munteanul? Și orice le-ar spune, ăia-l vor crede? Se pare că orice ar face, munteanul tău o încasează, nu? Doar că nu aÈ™a se petrec lucrurile. RoÈ™ul o să "È™teargă" toate urmele din prima. ÃŽntr-un fel îi face un serviciu, nu ? zâmbi el serios. - Poate, murmură Irina. Eu am chef de-o îngheÈ›ată, ce zici? Bogdan chemă ospătarul, iar Irina comandă o îngheÈ›ată peste o salată de fructe È™i încă un coniac pentru Bogdan, care acceptă cu o plecăciune făcută în scaun, cu o mănă pe inimă. Apoi schimbară subiectul È™i curând pălăvrăgeau anapoda, fiecare cu gândurile lui. Irina mâncă îngheÈ›ata cu fructe, Bogdan bău coniacul È™i minutarul înainta imperturbabil. - Am È™i eu dreptul la o întrebare lămuritoare? - AÈ™a e cinstit, aprobă Irina lingându-È™i buzele È™i degetele, apoi se È™terse atentă È™i aplecându-se spre Bogdan boldi ochii. ÃŽntreabă ! - Cum l-ai cunoscut pe Hassan? - Prin tata. - Și de ce te-ai măritat cu el? - Pentru că era deÈ™tept, mă iubea È™i avea bani. ÃŽntâi am crezut că aÈ™a am vrut eu, dar apoi am realizat că fusese mai mult manipularea tatei. Michel s-a prins, dar nu avea nimic împotrivă. Ba din contra, a fost cel mai seducător È™i convingător cavaler. - Dar tu È™tiai cu ce se ocupă? Mă refer la .... De fapt È™tiai că lucra încă pentru Legiunea Străină? - Nu. Asta o spuneÈ›i voi, tu cu Dobrinescu. Și chiar dacă, de ce m-ar fi deranjat. Doar nu mai era ofiÈ›er activ. Avea oricât timp pentru mine È™i Tanguy. Nici nu ceream mai mult. De fapt am fost foarte îndrăgostită de el. Văzând surâsul îngâmfat de pe chipul lui Bogdan se enervă. Nu! Nu È™tii nimic! Adevăratul motiv pentru care È›i-am cedat, Bogdane, a fost altul. Chiar mă întreb dacă nu È›i-ai băgat È™i tu mânuÈ›a în chestia asta, se opri ea mirată că nu se gândise până atunci. Probabil È™tii! Þi-am cedat doar după ce am avut convingerea că Michel era bisexual È™i că mă înÈ™ela cu toÈ›i băieÈ›ii care-i plăceau. Dar oricum, era destul de bărbat în patul lui, să È™tii - accentuă ea È™i-i făcu plăcere umbra din privirile lui. - Dar tu ai aflat vreodată cum îl controla tatăl tău? Irina râse. - Mă crezi naivă! Tata încerca să controleze pe toată lumea. Dacă n-ar fi avut cancerul ăla poate ar fi înÈ›eles din timp că de fapt, singurul care vă controla pe toÈ›i era Dobrinescu È™i nu el. Uite, Bogdane! Eu vreau să rămânem prieteni. Nu-mi doresc între noi altceva! Depinde doar de noi, nu? Văzu aprobarea lui È™i continuă. Te rog să ai încredere È™i să-mi spui deschis dacă te pot ajuta cu ceva È™i jur că am s-o fac! zise ea jucându-se cu medalionul de la gât pe care îl scosese de sub bluză. Bogdan simÈ›i o apăsare în tâmple È™i-un pocnet finalizat printr-un È›iuit în urechi. AmeÈ›ise uÈ™or È™i stinse È›igara abia aprinsă, evitând ochii Irinei. â€Probabil mi-a crescut tensiunea !†își zise el. â€E patetică!†concluzionă È™i spre groaza lui se auzi spunând: - Am nevoie de dosarele tatălui tău! Rămase perplex, dar realiză că Irina s-a liniÈ™tit È™i-i zâmbeÈ™te satisfăcută. - Le vei avea! promise ea È™i-i apucă mâna. ÃŽncă uluit Bogdan se aplecă È™i o sărută. Observă în treacăt medalionul È™i rămase cu privirea aÈ›intită asupra lui. Se aÈ™eză la loc È™i continuă să-l privească. - Bănuiam că asta vrei! zise Irina. Și am È™tiut că vei reveni după "piuliÈ›a" ta, din ziua în care Dobrinescu mi-a sugerat să mă mărit È™i să te uit. - Ie-te al dracu ! se miră Bogdan privind în continuare fascinat la medalion. Irina râse È™i ascunzând medalionul în palmă începu să povestească. - Tata nu era prost deloc ! Văd că v-a anticipat corect miÈ™cările. Mi-a spus că a copiat dosarele È™i că a depus câte un set în câte o bancă. Originalele i le-am dat lui Dobrinescu, cum hotărâse tata. Cu preÈ›ul lor mi-am răscumpărat libertatea, ... poate chiar viaÈ›a. Copiile sunt depuse pe numele tău, într-un seif la Bancorex. M-a pus să jur că dacă le vei cere È›i le voi da È™i-È›i voi spune tot ce È™tiu. Și asta fac! Vreau să trăiesc Bogdane, sunt ca munteanul ăla ce-a găsit piuliÈ›a. Nu vreau să fiu amestecată în jocurile voastre! Tata mi-a explicat. Te considera prea deÈ™tept ca să nu înÈ›elegi jocul lui. Știa că vei veni după dosare. Din proprie iniÈ›iativă sau forÈ›at de Dobrinescu, care nu-È›i va spune niciodată că are dosarele alea blestemate. Dar dacă tu nu vei înÈ›elege că trebuie să mă ajuÈ›i, tu eÈ™ti următorul pe lista lui. Acum eu îți spun oficial că i-am predat dosarele lui Dobrinescu la o săptămână după moartea tatei. Erau la fel, într-un safe, pe numele lui la BCR. Știe că nu le-am putut citi. Dar se teme să nu mai am È™i altceva împotriva lui. S-a folosit de tata, dar se teme È™i acum de fosta lui competență. Prin tine, încearcă să verifice dacă pentru el mai există vreo ameninÈ›are. ÃŽntrând È™i tu în posesia aceloraÈ™i documente, tata considera că vei fi capabil să ne protejezi viaÈ›a, a ta È™i a mea, pentru că tata era convins că ne iubim È™i ne vom căsători. Deci singura problemă, în scenariul lui, rămânea ca tu să-l liniÈ™teÈ™ti pe Dobrinescu. Acum, problema mea, este cum să te liniÈ™tesc eu pe tine. Mai mult decât să-È›i spun tot ce È™tiu, nu am ce să fac. Eu nu È™tiu ce e în dosarele tatei, nu m-a lăsat niciodată să le văd. Iar după moartea tatei, banca nu mi le-ar fi dat niciodată fără vreunul dintre voi, care aÈ›i devenit titulari unici ai casetelor din safe-uri. Nu vreau să mor ca o tâmpită, Bogdane, iar ce e între tine È™i Dobrinescu nu mă priveÈ™te. Dar ca prietenă È™i amantă a ta, mi-ar place să-i supravieÈ›uieÈ™ti! Să-i supravieÈ›uim! corectă ea. Bogdan o ascultase atent, concentrat. Nu văzuse în ochii ei nici o sclipire de minciună. ÃŽntr-un fel se bucura. Știa că văzuse în ochii ei exact ce trebuia să vadă. - Mi-ai spus că È™tiai că voi veni. De unde? - Tata mi-a dat o listă de nume. Hassan, un È™ef de stat major, un ministru al apărării, un alt general, un ministru secretar de stat È™i ultimul, numele tău. - Cine era ministrul secretar de stat? întrebă el sec. - Adrian DorobanÈ›u, È™eful masoneriei din România. A murit È™i el într-un accident de automobil. Tata mi-a spus că dacă vei fi în È›ară, imediat va fi rândul tău È™i al meu. Dacă nu, în câțiva ani, cât îi vor trebui lui Dobrinescu să te găsească. Și se pare că te-a găsit, nu? Dar tata nu părea îngrijorat. Când vorbea de tine îți zicea Ovidiu ... Cobălcescu. Da, aÈ™a, că reÈ›in de la taxiuri. Râdea È™i spunea â€Ovidiu Cobălcescu e atât de tare că nu va pierde niciodată în faÈ›a unui bășinos ca Dobrinescuâ€. - Cam indiscret tatăl tău! mârâi Bogdan. Era atât de convins că ne vom căsători? - Da. Era convins. Știa că el va muri de cancer înaintea căsătoriei noastre. Și-mi spunea mereu să-l iert pentru povestea cu Michel. - Dar... Irina, noi nu ne vom căsători! Tu nu mă mai iubeÈ™ti! Irina îl apucă de mână È™i se aplecă spre el. - Nu, Bogdan. Dar dacă asta te poate liniÈ™ti, am s-o fac dacă vei dori. Irina lăsase medalionul din mână È™i Bogdan privea din nou fix la el. - Atât de mult vrei să trăieÈ™ti? se auzi el spunând È™i nu-È™i putea crede urechilor. Dar Irina nu se sesiză. - Da! Vreau să trăiesc ! Să fac un copil È™i să rămână ceva după mine! Dar Bogdan n-o asculta. - De unde dracu ai medalionul ăla? își auzi el gândul rostit de propria-i voce. Arată-mi-l! comandă el scurt. Se simÈ›ea iarăși uÈ™or ameÈ›it. Irina tresări surprinsă, dar se supuse cu promptitudine. ÃŽÈ™i scoase medalionul È™i i-l întinse. Bogdan îl luă È™i-l examină îndelung. - ÃŽl ai tot de la Peter? - Care Peter? - Traficantul ăla de arme obsedat de tine! - Dar nici nu-l cunosc! - Dar de unde? - L-am găsit într-un catalog la Londra È™i l-am comandat. - Sigur ! mârâi Bogdan. Ca È™i inelul ăla cu un È™arpe. Frumos set! Aur alb È™i argint amândouă. Poate vrei È™i o pereche de cercei. Câte un craniu în fiecare ureche. Dar nici unul nu va fi al meu, poÈ›i paria pe asta! se enervă el. Irina-l privea stupefiată, iar Bogdan se prinse repede că nu juca teatru. - Inelul cu È™arpe? Dar, Bogdane, ăla l-am primit în 1986 la nunta mea. Mi l-a dat tata de la un prieten de-al lui protestă ea, deÈ™i È™tia că minte. Nu È™tiuse niciodată de unde apăruse inelul. - Nu zău, dar chitanÈ›a e pe numele lui Peter M. Cristian, nu? râse el batjocoritor. - Ce chitanță? se rugă ea cu ochii în lacrimi. - ChitanÈ›a de la inelul model â€Mileniumâ€, cel pe care-l aveai astă seară pe masa din atelier. Irina-l privea înlăcrimată neînÈ›elegând nimic! â€Mă să fie ! Asta nu poate juca teatru atât de bine!†își zise el È™i înapoindu-i medalionul, o întrebă: - Nu È™tii nimic? - Inelul îl am din 1986, dar nu È™tiu nimic de nici o chitanță. Am o groază de martori că nu mint. Am purtat inelul ăla până la RevoluÈ›ie. După moartea lui Mihai, l-am pus în cutia lui È™i l-am lăsat într-un sertar la atelier. Bogdan râse superior. O privea zâmbind maliÈ›ios. - Dacă mă minÈ›i, ai încurcat-o înÈ›elegi ? È™opti el È™i se întoarse spre ospătar. Plata, vă rog! * * * Gonise ca un apucat până la PloieÈ™ti. Evitase cu greu un accident cu o căruță neiluminată. Și acum, când descuia uÈ™a de la Atelierul Irinei simÈ›ea că-i tremură genunchii. â€Dacă-i o chitanță, are È™i o dată!†își tot spunea. ÃŽncepu să recite cu voce tare, uimind-o pe Irina care-l urma supusă. - Și iată casa pe care tâmplarul i-a făcut-o lui Jake! îi zâmbi el È™i deschise uÈ™a. Și iată hambarul de lângă casa pe care tâmplarul i-a făcut-o lui Jake, continuă el È™i răsuci întrerupătorul de porÈ›elan. Și iată grânarul ce umple hambarul de lângă casa pe care tâmplarul i-a făcut-o lui Jake! strigă ducându-se glonÈ› spre masa rotundă È™i ridică inelul È™i chitanÈ›a. ÃŽn spatele lui, Irina rămăsese blocată în ușă, privind spre È™evaletul pe care se usca tabloul ei ... terminat! Lângă È™evalet pe un scaun era o coală de hârtie. Trecu pe lângă Bogdan È™i răsuflă uÈ™urată văzând scrisul Otiliei, secretara ei. O anunÈ›a că a trecut pe la atelier după niÈ™te acte, că a reparat frigiderul È™i că într-un dosar mai vechi â€Am găsit chitanÈ›a inelului cu È™arpe. Inelul se numeÈ™te â€Milenium†și a fost făcut la Paris, pe comandă. Sper că v-am făcut o surpriză!†Irina răsuflă uÈ™urată È™i se aÈ™eză pe scaun cu mâinile atârnând. â€Pe dracu!†tot înjura Bogdan în gând. O privi pe Irina care-i întinse obosită biletul Otiliei. Bogdan îl luă, îl citi de câteva ori, mai privi odată chitanÈ›a È™i izbucni în râs. Aruncă ambele hârtii pe masă È™i se lăsă în fotoliul de răchită hohotind. Irina se ridică È™i citi chitanÈ›a. Era datată 10 aprilie 1986 È™i era pe numele Peter M. Cristian. Citi mesajul de pe verso È™i râse! Era aproape liberă È™i în viață. â€EÈ™ti tare Cristiane†zise în gând È™i se aÈ™eză pe un scaun lângă Bogdan. - Nu mai zici nimic? îl întrebă ea. Bogdan ridică din umeri, apoi râse: - Și iată canarul ... ce papă grânarul ... - ... ce umple hambarul - continuă Irina È™i se ridică - de lângă casa ... Bogdan o cuprinse de mijloc È™i o trase pe genunchii lui continuând. - ...pe care argintarul i-a făcut-o lui Jake! încheie el versul È™i o sărută. Irina se lipi de el È™i rezemându-È™i capul de umărul lui întrebă: - Măcar tu-l cunoÈ™ti pe acest Peter? Bogdan preferă să tacă. O mângâia pe păr. Irina se cuibări cât mai comod în braÈ›ele lui È™i adăugă. - Probabil că e vre-un tip de seama tatei! Dar acum avea clar în minte portretul băiatului de la mare. L-ar fi putut desena, dar È™tia că n-o va face niciodată. Nu între Bogdan È™i Dobrinescu. - Mai dă-l dracu! zise Bogdan È™i începu să o dezbrace. * * * A doua zi Irina se trezi în soarele dogorind prin ferestrele mari ale atelierului. Lângă ea Bogdan încă dormea. Se ridică miÈ™cându-se atentă să nu-l trezească. Văzu hainele trântite pe jos, prin atelier È™i le adună încet, aÈ™ezându-le cu grijă pe scaune. Abia apoi se apropie de tabloul ei, terminat de ... â€Cine altul?†își spuse È™i studie atentă. Nici ea n-ar fi crezut. AceeaÈ™i tușă, aceleaÈ™i culori. Nici cea mai mică greÈ™eală. â€Cum o fi reuÈ™it?†se întrebă È™i se smulse cu greu din faÈ›a tabloului. Trase perdelele simple din pânză albă, obturând lumina È™i reveni lângă tablou. Remarcă faptul că acum vulturul ce cădea deasupra rândunicii părea È™i mai viu. Nu asta fusese ideea ei. ÃŽn peisajul ăla gândise o altă compoziÈ›ie dar nu se putea opri să nu recunoască, că aÈ™a era mult mai bine. Ea n-ar fi reuÈ™it să picteze păsările alea în zbor. Nu aÈ™a! Cu atâtea detalii! Aproape că auzea È›ipătul rândunicii È™i fâlfâitul aripilor prădătorului. Dar cel mai mult o fascinau ochii celor două păsări. ÃŽn ochii rândunicii vedea spaima de moarte. Gheara ucigașă era deasupra ei. Aproape strânsă. Dar ochii vulturului erau magnifici. Răi È™i aproape îndureraÈ›i! Da aÈ™a i se păreau acum. Ea n-ar fi pictat peste peisajul ăla crengile unui copac bătrân. Nu reuÈ™ise să picteze niciodată scoarÈ›a copacilor bătrâni, È™i nici n-ar fi reuÈ™it să redea vârtejul acela de crengi, frunze smulse È™i aripi. Poate pentru că nu È™tia nimic despre anatomia păsărilor È™i nu putea să nu recunoască, că erau perfecte. Fragilitatea È™i zvelteÈ›ea inutilă a rândunicii contrastau cu forÈ›a È™i volumele perfect echilibrate din musculatura vulturului. Iar ochii ăia ... â€conÈ™tienÈ›i de ceea ce fac†găsi Irina comparaÈ›ia pe care o căuta. â€Doamne eu n-aÈ™ putea să pictez aÈ™a!†își zise Irina È™i simÈ›i o gheară - poate a vulturului - strângându-i inima. Și totuÈ™i avea senzaÈ›ia că lipseÈ™te ceva. Se îndepărtă uÈ™or È™i intră în baie. Făcu un duÈ™ rapid È™i se îmbrăcă cu hainele ei de lucru. Se pieptănă È™i se aranjă puÈ›in apoi ieÈ™i încet. Nu-È™i făcea prea mari griji pentru că È™tia că dacă e obosit, Bogdan doarme greu. Căută o mătură È™i se apucă să strângă cioburile de sticlă din colÈ›ul atelierului în care-È™i amenajase barul. Termină de strâns, mai examină odată cu un ochi atent È™i zări chiar în colÈ›ul camerei un ciob înÈ›epenit între duÈ™umea È™i plinta zidului. Realiză că mătura nu-i va ajuta È™i întinse mâna. SimÈ›i ciobul că se miÈ™că È™i strânse mai tare trăgându-l spre ea. O arsură mică în degetul mare È™i Irina trase ciobul, îl puse pe făraÈ™ lângă celelalte È™i-È™i privi degetul tăiat. O picătură roÈ™ie creÈ™tea din izvorul tăieturii. Instantaneu Irina înÈ›elese ce lipsea din tablou. "Nici o violență fără sânge nu sugerează moartea" înÈ›elese ea È™i sugând degetul rânit apucă făraÈ™ul È™i-l goli la coÈ™ul de gunoi. Apoi se duse la măsuÈ›a cu vopsele, apucă paleta È™i storcând degetul lăsă să cadă o picătură de sânge. Pregăti culoarea îndelung, atentă la micul ei eÈ™antion È™i căutând o pensulă subÈ›ire se apropie de tablou. Se concentră È™i pictă ghearele vulturului, apoi spatele È™i pieptul rândunicii arcuite în zborul ei răsucit È™i inutil. Admiră îndelung rezultatul, apoi tresări. Privi un timp perspectiva È™i se apucă să-È™i potrivească culorile. ȘI începu să picteze înfrigurată, concentrată, cu limba între dinÈ›i. Când termină, perfect încadrat în perspectivă, apăruse un vânător micuÈ›, aproape insignifiant ce È›intea vulturul cu o armă cu È›evile suprapuse. DeÈ™i era o miniatură în planul tabloului, cine ar fi îndepărtat arma È™i pălăria vânătorului l-ar fi recunoscut cu uÈ™urință pe Petre Cristian Mârza la vârsta de 16 - 17 ani. Va urma! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy