agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-05 | [This text should be read in romana] |
Clopotele Asiei - de la începuturile tuturor clopotelor până azi
Asia este unanim recunoscută ca teritoriul genezei clopotelor. În lucrarea sa, care explică principiile compoziției scrierii chineze, Xu Shen arată: “clopotul este sunetul Echinocțiului de toamnă. Toate recoltele au fost cultivate”. Această abordare, aparent surprinzătoare pentru noi, se bazează pe faptul că, în limba chineză, pentru clopot, dar și pentru cultivare, se folosește același termen (zhong), cu pronunție similară, dar în tonuri diferite. Apropierea denumirii clopotului cu cea a rezultatului muncii agricultorilor este o chestiune de fond, cultivată ca atare, și asociată în ambele ipostaze unei intense emoții dată de o împlinire. Despre clopote se vorbește în tradiția civilizațiilor Asiei încă dinaintea epocii bronzului (anul 2.000 î.C.) în toată zona continentală și litorală a Chinei, de la Urali la Pacific și din Siberia în Indochina. Obiectele din argilă arsă, -inclusiv clopotele- au fost treptat înlocuite de bronz și ulterior, de aliajele folosite pentru confecționarea uneltelor. În domeniul clopotelor se obținea de acum, pe lângă o mai mare durată de exploatare, și posibilitatea diferențierii ca mărime, tonalitate și intensitate a sunetului, completate ulterior cu particularități decorative specifice. Săpăturile arheologice din Thailanda de la Spirit Cave și Non Nok Tha, dar și cele din nordul Vietnamului de la Dongson și Hoabinh, au revelat surprize majore: în sud-estul Asiei existau agricultură și olărit în același timp cu orașele-state din Mesopotamia. Aici, orezul s-a cultivat înainte de orice alt loc din lume, iar piesele de ceramică au fost datate în perioade care răstoarnă în bună parte teoriile tradiționaliste. Cea mai impresionantă descoperire este cea de la Ban Chiang, un deal din Thailanda – Platoul Khorat – făcută în 1970; acest deal acoperea o străveche așezare rurală, așezământ locuit continuu mai bine de 1.000 de ani. 126 schelete umane intacte au fost descoperite; băștinașii au fost înmormântați împreună cu obiecte de ceramică și unelte de bronz necesare în viața de apoi. Unele dintre scheletele descoperite în cele mai vechi morminte de aici aveau brățări metalice, podoabe pentru cap și clopoței, toate din bronz, și datau de la anul 3.600 î.C. Bronzul populației din zona Khorat era făcut prin alierea unei părți de cositor cu nouă părți de cupru, fiind avantajați de faptul că Asia de sud-est s-a dovedit a fi extrem de bogată în zăcăminte de cositor. Înainte ca Europa să utilizeze cositorul pentru aliajele de bronz, se folosea metoda împrumutată din Mesopotamia -adesea hazardată- a combinării cuprului cu arsenicul. Controverselor dintre adepții teoriei apariției primelor civilizații în orientul Mijlociu și Asia de vest li se opune din punct de vedere al tehnologiei prelucrării metalelor întrebarea “de unde-și procurau acestea cositorul pentru aliaje, câd acesta nu exista ca zăcământ în aria lor geografică? Să-l fi importat din Asia de sud-est? Posibil”. Oricum, și în Asia de vest și Orientul Mijlociu, clopotele sunt turnate și utilizate de timpuriu. Iată câteva piese descoperite în această zonă, vechi de peste 2.500 de ani: (FOTO) Clopote antice assyriene descoperite la Nineveh Istoria clopotelor este strâns legată de evoluția metalurgiei. Controversele despre originarea prelucrării bronzului sunt extinse și legat de epoca fierului. Dacă inițial Hitiții de pe teritoriul actualei Turcii erau creditați ca fiind primii care au forjat fierul (la cca 1.600 î.C.), ulterior s-a constatat că procedeul fusese “importat” din China. În China, clopotele metalice au fost produse din cupru pur încă de acum 3.900-4.200 de ani, la sfârșitul Culturii Longshan. Ele s-au răspândit vreme de 2-300 de ani în zonă, în special în timpul Culturii Erlitou – Dinastia Xia. Și cel mai vechi clopot cunoscut provine din această zonă și perioadă, fiind o piesă de cca. 8 cm. înălțime, atârnată la șoldul unei persoane înhumate. După numai alți 200 de ani, în perioada Dinastiei Yin, clopoțeii erau deja larg răspândiți în China, fiind utilizați ca marcaj la gâtul câinilor, la cel al cailor sau ca decorație pe harnașamentul cailor de tracțiune. În spațiul cultural chinez, clopotelor le-a fost rezervat încă de la început un rol important în planul relațiilor interumane ale comunităților timpurii, evoluând treptat de la fncția de instrument de avertizare, la acela de mijloc de comunicare complex, și apoi, însemn al puterii de clasă. Există consemnate mărturii istorice despre clopote care existau în fiecare oraș sau sat, ca atribut al familiei dominante (sec IX –VIIî.C.) și simbol al puterii, iar mai înainte (sec XXIIî.C.) pentru alarmare in interiorul fortificației. Pentru acest stadiu, forma “clasică” a clopotului se impune, folosit fiind cu sau fără limbă. Treptat, utilizarea și forma clopotelor s-a diferențiat potrivit destinației acestora. Astfel, clopotele asimilate practicilor de cult au păstrat forma inițială, fiind diferite ca mărime și decorație, funcție de potența economică a comunității care și-l asocia, uneori tinzând către gigantesc. În viața laică, forma clopotelor, mult micșorată, a evoluat într-o multitudine de direcții date de utilizarea acestora, structurându-se în patru mari grupe: clopoței pentru servicii, clopote pentru animale, clopote de avertizare și clopoței decorativi. (FOTO) CROTAL – primul tip de clopoței cunoscuți din Asia Epoca bronzului în China este divizată în următoarele perioade care marchează principalele caracteristici (inclusiv pentru clopote): · Stadiul inițial: perioada Xia (2.100-1.600 î.C.) – au fost descoperite primele obiecte în mormintele din zona centrală, arme, unelte, obiecte funerare și instrumente muzicale, între care și clopote. · Stadiul formativ: perioada timpurie și mijlocie Shang (1.600-1.300 î.C.) - turnarea evoluează mult permițând diversificarea formelor iar uneltele sunt asimilate treptat ceremonialelor. · Stadiul de maturitate: perioada târzie Shang și perioada timpurie Zhou de Vest (1.300-1.046 î.C.) o nouă și continuă dezvoltare impusă de diversificarea ceremonială prin rafinarea decorațiilor și a reliefurilor aplicate. Apar primele inscripții pe clopote. · Stadiul tranzitoriu: perioada mijlocie Zhou de Vest și cea mijlocie și târzie Zhou de Vest (1.100 – 700 î.C.) – acum se consolidează utilizarea diferențiată a clopotelor pornind întâi de la ierarhia cea mai înaltă pentru cele care erau simbolul caselor regale, pâna la funcționarii de rang mic, și ajungând la cele de folosință comunitară. Potrivit unuia dintre Maeștrii de ceremonii din Ministerul Ritualurilor, conform tradiției Zhou “împăratul putea avea clopote pe toate cele patru laturi ale palatului; un duce sau un prinț putea să pună clopote doar pe trei dintre laturile reședinței sale; un ministru putea atârna clopote doar pe două laturi ale locuinței, iar funcționarii mai mici în grad puteau pune un singur clopot pe doar una din laturile casei”. Astfel erau legiferate lucrurile la acea dată. Pornind de la această ierarhizare impusă, clopotele erau clasificate în: - clopote muzicale, accesibile tuturor categoriilor sociale; - clopotele imperiale; - clopotele nobiliare și ale funcționarilor de diferite ranguri; - clopotele care marcau orele nopții și care aparțineau obștilor. Mai mult, comunitățile feudale chineze din această perioadă, lansează competiția între turnătoriile proprii, care vor creea adevărate stiluri. · Stadiul reînnoirii: perioada mijlocie “Primăvara și Toamna”, cea a Statelor Combatante (700 – 221 î.C.) – este perioada de “a doua înflorire a bronzului” caracterizată de consolidarea tradițiilor feudale și de evoluția curentelor artistice. Piesele turnate în această perioadă sunt definite “ale splendorii” dată fiind apariția procedeului turnării în mulaje care duceau la rafinament. O apariție de marcă între decorațiile clopotelor acestei perioade este cea a “dragonului”, consemnată în premieră și asociată acestora. O evoluție aparte cunosc clopotele în paralel cu expansiunea religioasă în Asia, și în special a credinței Buddhiste. Clasificarea clopotelor în această perioadă se schimbă corespunzător, teoreticienii împărțind clopotele pe următoarele categorii: - clopote muzicale; - clopotele imperiale; - clopotele nobiliare și ale funcționarilor de diferite ranguri; - clopote buddhiste; - clopote tao-iste; - clopotele care marcau orele nopții. Prin dezvoltarea socială și odată cu trecerea timpului, observăm cum clopotele au trecut treptat de la funcția muzicală la simboluri funerare feudale sau simboluri ale puterii, corespunzător rangului și condiționărilor impuse de clasa stăpânitoare. Unele clopote erau deja parte componentă a lăcașelor de cult corespondente perioadei premergătoare, dar apariția și evoluția templelor Buddhiste au consacrat clopotele și clopoțeii ritualici ca elemente definitorii. O zicală populară spune: “Există clopote în orice templu. Dar fără clopot, templul nu există”. Mergând mai departe cu analogiile, însuși cuvântul BUDDHA înseamnă “a trezi”, “a deștepta”, deci clopotul prin puterea sa de transfer simbolistic a fost propus și a devenit o parte esențială a practicii buddhiste. Clopotele Buddhiste ale templelor sunt masive, decorate la exterior, atârnate pe suporturi de lemn la mică distanță de sol. Ele sunau fiind lovite cu bârne de lemn suspendate orizontal și acționate manual. Principala caracteristică a lor, obținută prin procedeele de turnare, era aceea că produceau sunete diferite, funcție de punctul în care erau lovite. Clopotele templelor aveau destinație diferită, dar toate erau asociate unei intense trăiri spirituale și erau utilizate frecvent, atât în timpul ceremoniilor religioase, cât și ulterior acestora, cu rol preponderent în implorarea iertării divine. Ele funcționau, diferențiat de rolul rezervat, singure sau în seturi. De altfel, “carillonul” așa cum Europa l-a cunoscut abia în sec. XII era în fapt “o descoperire uzuală în Asia la începutul formării Imperiului Chinez la 221 î.C. O scurtă prezentare a evoluției clopotelor ca obiect ritualic în China consemnează: · taozhong – primul tip de clopot cunoscut, confecționat din ceramică; a apărut în societatea chineză primitivă și era un instrument folosit de muncitori ca acompaniament al cântecelor intonate după muncă; · apariția metalelor a permis prelucrarea acestora și producerea a ceea ce a fost numit tongnao – un clopot de bronz, folosit ca instrument de percuție; era ținut răsturnat și suna lovit cu un ciocan; · totodată se utilizau: tongling (un clopoțel de bronz cu limbă, folosit pentru servicii) și tongzhong (clopotul de bronz pentru uz comunitar); · toate acestea au evoluat diferit transformându-se în bianling (un set de clopoței); biannao (un set de clopote răsturnate) sau bianzhong (un set de clopote); ele sunau lovite cu ciocănele sau tije metalice. Clopotele reunite în seturi erau destinate acompaniamentului muzical și puteau produce prin lovire, două sunete distincte fiecare. O altă clasificare general acceptată în China, este cea care reunește în sinteză evoluția în timp a clopotelor ca instrumente de percuție, clasificare consacrată încă din perioada premergătoare Dinastiei Qin: · nao (un vechi instrument de percuție; semăna cu un clopoțel răsturnat; suna lovit cu un ciocănel); · duo (clopot cu sunet grav, folosit pentru a anunța pericolele, în special invazii sau război); · zheng (clopot turnat, folosit de trupele în marș ca instrument de percuție); · goudiao (clopot alungit și îngustat); · yongzhong (clopot cu mâner cilindric); · niuzhong (clopot cu mâner semicircular); · yangjiaozhong (clopot cu mâner în formă de “corn de berbec”); · tongzhong (clopot de formă cilindrică). Clopotele din Tibet reflectă particularitățile geografice și culturale specifice zonei, suferind influențe atât ca formă, cât și ca utilizare. Cu excepția clopotelor pentru yaci, în Tibet clopotele sunt destinate aproape exclusiv vieții spirituale a locuitorilor. Ca instrumente muzicale, s-au structurat, sub influența indiană, “vasele muzicale” celebre prin forma și sunetul lor. Chinezii au fost printre primii care au dezvoltat un sistem muzical. Ei considerau că muzica poate influența sufletul oamenilor și, totodată, poate forța natura. Cele 5 note ale gamei muzicii tao-iste erau asociate cu cele 5 planete cunoscute la acea dată, iar cele 12 tonuri muzicale erau corespondente numărului de luni ale anului. De aceea, fiecare cântec religios începea cu nota corespondentă lunii în care a fost compus. Instrumentele muzicale tao-iste au fost inspirate din sistemul “Celor opt Trigrame” din Cartea Prefacerilor – Yi King și aveau trei forme principale, dar erau alcătuite fiecare, din unul din cele opt feluri de materiale: piele, tătrăcuță, bambus, lemn, mătase, argilă, metal sau piatră. Muzica obținută cu ajutorul lor avea rolul de a crea acea punte între sufletul omenesc și divinitate, sau de a regenera balanța energetică a individului. Ea îndeamnă la meditația obținută în singurătate. Cele mai cunoscute de noi instrumente ale Tibetului, alături de “Vasele muzicale” sunt: (1)GHANTA – clopoțelul de bronz, cu limbă, frumos incizat și realizat într-o gamă variată de mărimi. Mânerul acestuia are forma împrumutată de la DORJE – instrument ritualic cu care este întotdeauna asociat pe durata invocației religioase. Pentru transpunerea spirituală și atingerea planurilor meditative, se folosesc (2)TINGSHA(S) – clopoței cu formă specială, de disc curbat în porțiunea centrală, care prin lovire unul de celălalt, produc un sunet înalt, cu reverberație prelungă. Acest tip de instrument de practică religioasă, asimilat familiei clopotelor, este unul dintre puținele tipuri, unice ca formă în toate spațiile geografice și culturale și îl vom găsi doar în zona platourilor înalte din Tibet și Nepal. (FOTO) (FOTO) (1)Ghanta și Dorje (2)Tingsha(s) KOREA Ca peste tot în Asia, în Korea, clopotele sunt și au fost folosite în cadrul ritualurilor religioase, pentru a strânge lumea sau pentru a semnala pericole iminente. Clopotele folosite în temple se numesc BEOM JONG și sunt folosite pentru purificarea spirituală. BEOM JONG se traduce de fapt prin “a fi curat”. Beom Jong sunt clopote care adună oamenii laolaltă, anunță și orele zilei, sau sunt folosite în ritualurile Buddhiste-Yegyeong sau alte ritualuri. Aceste clopote mai sunt numite YNKGYEONG, din cauza sunetului misterios pe care-l produc. Dar cu ajutorul lor se marchează și ceremoniile care evocă suferințele celor ajunși în iad. Varietatea și calitatea produselor manufacturiere koreene își are tradițiile în trecutul îndepărtat și a fost pusă în evidență în special în perioada celor trei Regate al Dinastiei Goryeo și, mai apoi, în perioada unificării Dinastiilor Sinra și Joseon. În particular, tipurile de clopote propuse și produse începând din această perioadă, relevă un nivel artistic sofisticat, fiind obținute produse extrem de elaborate. Sunt produse astfel, clopote- beomjong cu caracteristici care le diferențiază net de clopotele produse în China, de unde sunt originate, și de cele japoneze, pe care le-au precedat. Diferențele nu sunt doar de natură estetică ci și de fond, diferind tehnicile de turnare, prin care se obțin tonalități sonore absolut remarcabile. Decorarea clopotelor, consacrată în intervalul dintre Dinastiile Sinra și Joseon, se bazează pe împărțirea clopotului în segmente care se decorează diferit, tocmai pornind de la faptul că în această zonă, clopotul slujește mai multor scopuri. O noutate o reprezintă și partea superioară a clopotelor -mânerul de atârnare- el însuși operă de artă. Iată mai jos ilustrat un beomjong. Oricine în Koreea este întrebat despre clopote, îți va răspunde în primul rând că a auzit și iubește sunetul “BO SHIN KAK”, clopotul care sună în mijlocul oricărei localități pentru a marca Anul Nou. Acest fapt se explică prin prezența continuă și înalt spirituală a clopotelor în cadrul istoriei multimilenare a Koreei. Iată în continuare câteva date extrase din istoria națională, date referitoare la evoluția clopotelor. Clopotele pătrund în peninsula Koreeană în sec. 6 î.C. venind din China. Ele au fost integrate vieții spirituale locale și au evoluat pe o direcție general previzibilă propusă de extinderea ariei de practică religioasă . Atât Buddhismul, cât și Taoismul au integrat clopotele în activitatea ritualică, dar anumite particularități, în special de formă și stil le-au făcut să fie diferite. (FOTO) - stânga – clopot Buddhist de mână din perioada Dinastiei Silla (sec. 7-10 d.C.) păstrat la Muzeul național Koreean. Era folosit pentru rugăciune, dar este considerat ca unul dintre clopotele care venea din trecutul îndepărtat – sec. 3-4 î.C.- și era asociat ritualurilor animistice; - dreapta - “Diamond bell” (clopot diamant) de influența Lamaistă, sugerând conexiunea cu “regatul cerurilor” sec. 13-14 d. C, Korean National Museum. Sunt evidente diferențele majore între clopotele utilizate în diferite religii, dar scopul comun al utilizării acestora este evident. Primii clopoței folosiți în templele Buddhiste din Koreea se numeau “Beom Jong” și legendele spun că este inspirat de străvechiul instrument muzical chinezesc “Yong Jong”, cunoscut înainte de anul 1.500 î.C. Clopotele și clopoțeii Beom Jong adoptă de la început o forma ușor diferită fața de sursa de inspirație, dar diferența reală o fac decorațiile și mânerul care este înlocuit cu unul în formă de dragon - “Po Roe”, aspect care se tradiționalizează. Unele clopote-Beom Jong mai sunt denumite “Kyung Jong” (clopote de alarmă), altele “Jang Kyeong”, sau “Wha Kyeong” clopote cu sunete “magnifice” potrivit destinației fiecăruia. Clopoțelul de vânt se numește Yong Tong și are dragonul prezent la sistemul de atârnare. Yong Tong este un instrument din bambus, folosit de asemenea în templele Buddhiste și a coexistat armonios cu clopotele metalice. El se regăsește în străvechea carte de povestiri “Sam Kuk Yu Sa” care spune, conform înțelepciunii străvechi, că bambusul produce muzică, iar clopotul sună. Revenind la clopotele metalice, semnalăm câteva detalii: “Sang Dae” este centura decorativă superioară, iar “Ha Dae” este cea care bordează partea inferioară a clopotului. Chenarul rectangular amplasat pe suprafața clopotelor se numește “Yugwak” iar zona interioară pe care o delimitează, decorată cu motive florale, se numește “Yu Kwak”. Pe clopotele din perioadele de început apar imagini ale “Nimfelor Celeste” (în epoca “Sil Ra”), apoi acestea sunt înlocuite treptat cu imagini ale lui Buddha sau ale sfinților acestuia, în perioadele “Ko Ryeo” și “Jo Seon”, influențat de evoluția credințelor religioase. Buddha sau sfinții sunt reprezentați șezând pe floarea de lotus, cu mâinile strânse la piept și plasați în decoruri care sugerează norii (cerurile). “Dang Jwa” definește acțiunea de lovire a clopotului cu un ciocan de lemn. Recomandarea era de a lovi clopotul în zona treimii inferioare, pentru a obține cea mai bună calitate a sunetului și a-l feri de spargere. Despre semnificația și simbolismul clopotelor în Koreea putem spune că aceasta se consolidează în paralel cu pătrunderea Buddhismului. Regele din Seong Deok a încercat să se impună turnând clopotul din imaginea de mai jos, motivat fiind de sublinierea meritelor sale pentru apărarea pământului străbun și vestind o nouă eră de prosperitate pe fondul asimilării religiei Buddhiste. (FOTO) Copie a Noului Clopot al Regelui Seong Deok Primul “Beom Jong” turnat aici este considerat cel produs în anul 725 și avea menirea ca prin sunetul său să propage “religia cea nouă și adevărată, a principiilor Noului Rege – Buddha și a meritelor acestuia în noua lume”. Oamenii recent convertiți, sperau astfel să fie primiți de Buddha în împărăția sa, iar clopotul îi era dedicat acestuia. (FOTO) Clopotul Emille în Kyong-ju, Korea Acest clopot este numit EMILEE, și pentru a cărui facere au fost necesari aproape 46 de ani (clopotul turnat în 725 a fost refăcut în 771 cu dimensiuni mărite și decorații noi). Este denumit Emilee pentru că se consideră că sunetul său este apropiat de Em-me-leh, un cuvănt provenit din vechea limbă koreeană și care însemna “mămică”. Legenda spune că prima oară după turnare, clopotul era mut. Decizia a fost să fie refăcut, iar un copil a fost sacrificat prin scufundarea în metalul retopit. Iar numele a fost inspirat de strigătul disperat al copilului “em-me-leh”. El este cunoscut sub denumirea “Clopotul din templul Bongdeoska” unde este amplasat și unde a sunat pentru prima oară. Mai multe caracteristici îl fac unic: Are o greutate de 72.000 kg, fiind vreme de aproape un mileniu cel mai mare clopot din lume. Este atârnat de un suport de formă tubulară care influențează calitatea sunetului. Tubul terminal este legat de clopot prin “yongnyu” – cârligul dragonului, în fapt un cap de dragon stilizat. În treimea superioară sunt chenare care delimitează reliefuri cu flori de lotus. Dedesubtul acestora, pe corpul clopotului, sunt două zone care grupează peste 1.000 de caractere (litere) chinezești și care îi spun povestea facerii sale. Marginea inferioară este formată din decorații romboidale care alternează cu flori de lotus. JAPONIA - DOTAKU Spațiul geografic și cultural asiatic permite o altă dezvoltare tipologică specială ca formă a clopotelor, anume clopotele ceremoniale de bronz DOTAKU din Arhipelagul Nipon. (FOTO) - în stânga imaginii, Dotaku are suprafața împărțită în 6 secțiuni despărțite de ornamente specifice (kesadasuki-mon); - în dreapta imaginii, Dotaku are suprafața lustruită “în ape” Dotaku sunt clopote de o formă specială, produse în Japonia în Perioada Yayoy, iar istoria devenirii acestora este explicată astfel: clopotele de bronz, deși cunoscute în Imperiul Chinez de aproape 4.000 de ani, au pătruns în Peninsula Koreea abia în sec. 6 î.C. și apoi, în sec. 4 î.C. în Japonia, prezența lor fiind consemnată prima oară în regiunea Kinki, ca obiecte de lux, cel mai mare dintre ele măsurând 20 cm înălțime. Forma primelor clopote importate a suferit influențele culturii locale. Materialul (bronz), necesar pentru producerea acestora era foarte scump și trebuia importat de pe continent. Ele au fost turnate în noul tipar, ca foarte valoroase accesorii ceremoniale și decorative pentru serbările din cadrul festivalurilor anuale ale perioadei Yayoi. Au fost descoperite în total 480 de astfel de clopote, dintr-un total de aproximativ 2.000 de piese produse în acea perioadă, absolut toate fiind preluate și păstrate în muzee. Iată ilustrată o transformare a clopotelor chineze, apoi koreene, în Dotaku: (FOTO) De la stânga: ·2,300 ani. Dotaku: 22.3 cm înălțime ·2,400 ani. Clopot din Habsong-ri, Buyeo, Korea. 15.9 cm înălțime ·3,500 ani. Ruinele Yin, China. 9.1 cm înălțime ·3,700 ani. Erlitou, China. 8.4 cm înălțime ·3,900 ani. Taosi, China. 2.6 cm înălțime Inițial, Dotaku au fost turnate în mulaje din piatră ceea ce le făcea să pară aparent primitive. Trecerea la mulajul de argilă a permis ridicarea nivelului de turnare și au îmbunătățit calitatea sunetului, ulterior fiind produse adevărate capodopere. Settsu și Kawachi au fost primele centre manufacturiere din regiunea Kinki care au produs prin turnare în argilă clopote de bronz cu limbă, de până la 50 cm înălțime, de unde au pătruns mai apoi în restul teritoriului. Dotaku au fost decorate de la începuturi cu reliefuri reprezentând cervide, bâtlani, cocori sau oameni. Ele erau utilizate inițial și ca accesorii vestimentare sau ca obiecte asociate ritualurilor funerare, fiind mai degrabă folosite pentru evocarea spiritului strămoșilor dispăruți. Concluzia experților este că ornamentele diferite induceau utilizări diferite ale clopotelor; astfel, cervidele prezente în decorarea unor clopote evocau spiritul pământului, păsările erau asociate practicilor dedicate spiritului orezului, iar reprezentarea humanoidă era destinată invocării morților. Dotaku nu au fost asociate cu practica muzicală, nefiind deci considerate instrumente muzicale de percuție. Dotaku reprezintă prin forma lor, o particularitate a culturii japoneze. Mai târziu, clopotele și clopoțeii produși sau utilizați în Japonia s-au diversificat ca forma și utilizare. Însemnări și relatări despre clopoței ca accesoriu vestimentar, atârnați de obi-ul (centura de la chimono) a tinerelor fete sau gheișelor găsim în perioada sec. V – VII, iar în templele Buddhiste stabilite pe teritoriul Japoniei clopotul era folosit ca instrument de cult. (FOTO) Clopote - Boncho tipic Japoneze, turnătoria Iwasawa în Kyoto (În plan apropiat este un clopot Koreean) BURMA reprezintă o altă zonă culturală de mare interes pentru istoria clopotelor și pe care o prezentăm pentru un rol binemeritat în acest domeniu, pe care îl prefigurăm în continuare. (FOTO) Marele clopot al Regelui Dhammazedi Cronicile locale relatează că Regele Dhammazedi al Regatului Burma, cunoscut astăzi ca Myanmar, a acces la tron la vârsta de 56 de ani, în 1470. Deși nu avea origine nobilă, acesta a profitat de o conjunctură și o căsătorie favorabilă, el fiind de fapt călugăr. Ambițiile lui au răspuns propunerii unui sfetnic slugarnic, care i-a propus transformarea cantității de 180.000 vis (aprox. 50 tone) de cupru adunat ca bir, într-un clopot uriaș pentru acea vreme. Data turnării, 5 Februarie 1484 a fost nepotrivit aleasă din punct de vedere astrologic, astfel că sunetul clopotului nu a fost unul plăcut. Clopotul a fost turnat dintr-un aliaj de cupru și cositor, în care a fost adăugat și aur, iar pe afară a fost decorat cu smaralde, rubine și safire. Dimensiunile sale finale erau, potrivit cronicilor: 3,7 metri diametru la bază, 5,5 metri înălțime și cântărea aproximativ 43 tone, fiind la vremea respectivă cel mai mare clopot din lume. Clopotul a fost amplasat în Pagoda Shwedagon din Capitala Rangoon, pagodă pentru decorarea căreia, Regina Shinsawbu a dăruit greutatea sa în aur, 41 kg. (FOTO) Pagoda Shwedagon Un secol mai târziu, negustorul venețian Gasparo Balbi descrie “pagoda cu toate splendorile ei, dar și cu acest clopot, ca fiind adevărate minuni, clopotul încrustat cu litere de sus până jos, litere amestecate cu pietre prețioase, într-o prezentare de o opulență pe care alte națiuni nu ar fi putut-o înțelege”. În 1.600 Filipe de Brito de Nicote, un mercenar portughez în serviciul Regelui Minrazagri, din Rakhine kingdom of Mrauk-U, a construit fortăreața Santiago do Syriam la Thanlyin pe celălalt mal al Fluviului Yangon. Dorind să întărească apărarea acesteia, Filipe de Brito a confiscat clopotul Regelui Dhammazedi cu intenția de a-l transforma în tunuri. El l-a rostogolit din vârful dealului pe care era așezată Pagoda, până pe malul fluviului. Încercarea de a traversa clopotul peste apă cu o plută trasă de elefanți s-a soldat cu un eșec, clopotul fiind pierdut în ape. Deși adâncimea propriu-zisă a apei este de doar 12 metri, alți 12-15 metri de noroi și aluviuni din albie au împiedicat localizarea și recuperarea clopotului până în zilele noastre. Legenda mai spune că populația regatului s-a răsculat ca urmare a pierderii clopotului, toți ostașii garnizoanei fiind uciși, iar Filipe de Brito de Nicote a fost și el pedepsit, murind lent și în chinuri groaznice, bătut cu bețe de bambus. (FOTO) The Great Mingun Bell - 97.550 kg. greuate, facut din aliaj de cupru, cositor și aur. - (4,97m). diametru la bază - 3,96 m înălțime a corpului clopotului - 6,30 m înălțime totală a clopotului, inclusiv partea superioară și sistemul de atârnare Iată datele unui alt clopot faimos în întreaga lume, Marele Clopot Mingun, care sună în apropierea orașului Sagaing, în Pagoda Mingun, situată pe apă, la 11 km depărtare de Mandalay, în centrul țării. Clopotul a fost turnat la 28 aprilie 1808 sub domnia Regelui Bodawpaya și a fost și el, pentru aproape un secol, cel mai mare clopot “în funcțiune” din lume. Ne reamintim că “Tarul Clopotelor” turnat la Moscova în 1735, avea întradevăr peste 190 tone, dar nu a sunat niciodată. Clopotul Mingun va fi depășit în toate datele sale de clopotul japonez amplasat la Osaka în Shi-tenno-ji Temple în 1902 și care avea o greutate de 140.613 kg. Mingun Bell a mai fost depășit în greutate de “Lucky Bell”, un clopot chinezesc, amplasat în templul Pindingshan din Henan în anul 2.000, fiind turnat cu o greutate de 102.149 kg. pentru a marca trecerea în noul mileniu. Iată așadar că Burma (Myanmar) a făurit am spune, lucruri peste măsură poate, dintre care Marele Clopot Mingun rezonează și astăzi, chiar dacă a fost afectat de o exploatare necontrolată, fiecare turist sau vizitator putând să-l lovească pentru a suna, fapt care i-a alterat calitatea sunetului, datorită fisurilor de suprafață ce i-au fost produse. Acest destin măreț dar tragic, îi este dat poate, de asocierea sa cu Pagoda Mingun, niciodată terminată și în vecinătatea căreia se află amplasat. Aceasta a fost construită în preajma clopotului pentru a proteja obiecte funerare ale casei regale. De altfel, cuvântul Pagoda, derivă din “dagaba” = “cameră a relicvelor”, el fiind preluat în limba engleză și nu numai ca o adaptare a unui termen utilizat pentru prima oară pentru a numi o construcție Buddhistă din Ceylon (actuala Sri Lanka.). INDONEZIA este evocată în prezenta lucrare cu un subiect legat indirect de tematica clopotelor: aceea a templului Buddhist de la Borobudur -centrul Insulei Java- ale cărui decorații arhitectonice din partea superioară reproduc forma clopotelor. (FOTO) Borobudur – Templul celor 72 stupe din piatră (dagobs) Terminarea lucrărilor de construcție la acest templu în anul 830 a permis intrarea în circuitul lăcașurilor de cult Buddhiste a unuia dintre cele mai faimoase locuri de pelerinaj din lume – cum se va dovedi ulterior. Îndemnul de a vizita această locație este o invitație de a medita în pace, în liniște și, mai ales, de a învăța din tăcerea și expresivitatea pietrei. Ce-l face diferit pe acesta față de alte temple? Este cel mai mare templu monobloc din lumea Buddhistă cu fiecare latură a construcției la bază de aprox. 100 m. și care sugerează, prin îngustarea treptată a etajelor superioare, piramidele egiptene. Templul este structurat pe trei nivele care reprezintă fiecare câte o diviziune a cosmologiei Buddhiste, anume: lumea dorințelor, sfera tranzițională, sfera perfecțiunii și iluminării. Rațiunea de bază pentru vizitarea templului este de a învăța trecând prin coridoarele și sălile sale, doar privind bogata ornamentație și reliefurile transpuse prin limbajul pietrei. Nu trebuie să fi adept sau practicant al cultului pentru a fi copleșit de măreția celor 1.460 de reliefuri și 1.212 decorații narative care vorbesc de la sine. Parterul are pereții din piatră ornată. Primul etaj este dominat de cele 504 statui ale lui Buddha, prezentat în ipostaze diverse. Partea superioară a templului este de formă circulară peste baza rectangulară, fapt care creează o impresie plăcută prin variația propusă. Spectaculoase sunt însă cele 72 de stupe – dagobe de la acest nivel, construcții care arată ca niște enorme clopote de mână. Acestea sunt dispuse în trei cercuri concentrice (36 + 24 + 16), și acoperă fiecare câte o altă statuie a lui Buddha. Borobudur poate fi vizitat de către oricine, el prezentând prin arta cu care a fost construit, o lecție despre potențialul de creativitate umană în primul rând, înaintea unei abordări religioase. Clopotele la mahomedani sunt prezente prin zicerea Coranului cum că acestea “atârnă în copacii Paradisului, și sună mișcate de vânt în apropierea tronului lui Dumnezeu, adesea ca o binecuvântare pentru muzică” . Clopotele nu au fost preluate în practica religioasă, deși relevarea învățăturilor Coranului i s-a făcut lui Mahomed sub forma “glasului de clopot” cum el însuși mărturisește. Clopoțeii au fost totuși asimilați de populațiile arabe ca parte componentă a unor instrumante muzicale, ca ornament al harnașamentului cailor sau cămilelor, sau pentru marcarea animalelor din turmele de cămile sau ovine, ISRAEL – TORAH BELLS & FINIALS Tora(h) este denumirea evreiască pentru Cele Cinci Cărți ale lui Moise sau Cărțile fundamentale ale religiei Iudaice. Am evocat deja clopoțeii care sunt descriși ca decorație vestimentară în Vechiul Testament. Poporul evreu utilizează însă, din timpuri străvechi, obiecte rituale decorate cu clopoței, obiecte sfinte despre care vom vorbi în continuare. (FOTO) Torah Breast Plate and finials Acest set veritabil de ornamente Torah din argint, este compus dintr-o platoșă și două Finial. Fiecare finial este compus dintr-un suport în formă de coloană, cu suprafața netedă, pe care sunt atașate, de jos în sus: -două sfere care reproduc fiecare forma unei rodii, pe care sunt prezente ornamente florale și corpurile unor lei; mai sunt atașate fiecăreia câte șase clopoței; -în partea superioară, finial-ul are o coroană, deasupra căreia este fixată steaua lui David; Structura și decorațiile nu sunt deloc întâmplătoare, ele reprezentând simboluri evreiești. Spuneam că sferele reproduc forma rodiilor, cel mai apreciat fruct în vechiul Israel. Aceasta amintește de rodiile de pe veșmintele preoțești evocate în Vechiul Testament, dar și de faptul că și coloanele Templului aveau decorații de cupru. Rodiilor li se rezervă un rol important în literatura Talmudică. Potrivit acesteia, când unei persoane i se arăta în vis o rodie, acesta avea realmente o revelație legată de Torah. Simbolistica prezenței rodiilor pe finial induce și trimiterea la “pomul vieții” evocat în scripturi. Și clopoțeii de pe finial aduc aminte de decorațiile veșmintelor Marelui Preot din Vechiul Testament. Numărul de 12 al acestora face trimitere la triburile israelite, iar forma identică a lor sugerează că poporul lui Israel era mânat de același gând. Leii simbolizează heruvimul care păzea Sfânta Arcă. Prezența coroanei este explicată prin natura regească a Torah-ului și unește în simbolistică gama de obiecte ritualice aferente, mai bine zis face referire la coroana pe care o poartă preotul care pornește o nouă lectură din Torah. Steaua lui David este unul dintre simbolurile Iudaismului care nu mai trebuie explicat. Platoșa conține 12 varietăți de pietre colorate, fiecare dintre ele fiind simbolui unuia dintre cele 12 triburi ale lui Israel. Sub fiecare piatră, numele corespondent al tribului este gravat în Ebraică. Și platoșa are fixată în partea superioară o stea a lui David. Marginile platoșei sunt decorate cu motive florale care simbolizează înflorirea Torah-ului. Platoșa face trimitere la un obiect asemănător purtat de Marele Preot al Templului. (FOTO) Torah Crown Acest obiect ritualic, Coroana Torah-ului (care este uzual confecționat din argint), are 33 cm înălțime și este formată din : -6 nervuri care pornesc de la bază și se unesc două la mijloc și patru deasupra, formând arce; ele sunt decorate cu motive reproducând boabe de strugure, iar la baza de pornire spre vârf au fixate fiecare câte două ornamente în formă de floare. -de fiecare floare este atârnat câte un clopoțel -12 în total- -deasupra coroanei este fixată Steaua lui David. -baza coroanei este și ea decorată cu motive geometrice. Prezența decorațiilor de pe arcele coroanei face trimitere la vinul pomenit în Scripturile Evreiești și, de asemenea, la faptul că evreii erau obligați să asocieze vinul cu sacrificiile făcute în Tabernaclu. Clopoțeii amintesc și aici de cei care sunau pe veșmintele sfinte în periada Templului. Ovidiu OANA - PÃRÃU |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy