“ Migrăm în lume asemenea celulelor ce sunt atrase de concentrații de ioni specifice. Mă întreb… în contactele cu ceilalți cât e voință, cât e suprauzata și bidimensionala strategie de cauză-efect, cu un efect atât de încâlcit, încât să explice până și coincidențele. Sau, dacă mă aplec asupra …profundei și spiritualei culturi americane : is there a bigger plan? ”



Meda stă lungită în pat cu lumina stinsă întrebările bătând ușor un puls al conștiinței. Câteodată, in momentele când a ocolit bețivi întinși pe șosea în noapte, când a aprins lumina într-o încăpere ca să observe cum a ratat să-și nenorocească picioarele de cine știe ce sau când a iubit omul potrivit, simte că nu există decât o mână divină. Unii o numesc șansă sau noroc.
Să calculăm algoritmul hazardului.
Să calculăm șansa de a fi fericiți în propriile noastre celule. Ca ființe sociale, căutăm aproprierea ca niște vrăbii zburătăcite și fricoase “Să stau, să plec, să zbor?”

“Fiecare cu celula lui…” își spune Meda ieșind din casă și salutându-și vecinul țigan, care susține că e român, și îl cheamă Gyuri. A schimbat 20 de cuvinte cu Gyuri, restul fiind interjecții absolut lămuritoare. În fiecare săptămână îi spală mașina. Uneori mai taie iarba de prin curte, iar de Paști îi aduce prăjituri și ouă roșii pe care ea nu le mănâncă niciodată. “Om bun, Gyuri” își zice Meda și îi face cu mâna din ușa garajului. Știe că are o nevastă urâtă și cam proastă. O aud vecinii zbierând câteodată. Cică e și leneșă și îl trimite la muncă 15 ore pe zi.

Meda se gândește puțin închizând ușa garajului și ajunge la concluzia că Gyuri nu e nici ungur, nici român, nici țigan. E negru. Și muncește Gyuri ca sclav nedeclarat sănătos și bine, că doar “dentreținește” o soție și-un vlăjgan de 30 de ani. Meda calculează încă o dată totalul cuvintelor schimbate cu Gyuri. Fantastică ingnoranță. Totuși, crizele de conștiință o lovesc destul de rar și o țin destul de puțin. Nu va vorbi niciodată cu Gyuri, o interesează ciocănitul la ușile altor celule.

Sprintenă și hotărâtă se aruncă în mașină cu tot cu conștiință și pornește spre căminele studențești. Pentru alții iadul pe pamant, pentru ea prilejul unic de a ciocani oameni peste obraji fără piele. Căminul dezbracă. Foamea, oboseala, lipsa intimității sparg celule. De aceea, căminele aduc a libertate. Unii spun că libertatea e suferință. Probabil ca au trecut și ei printr-un cămin. Meda iubește căminul pentru că vine ca observator, cu celula intactă, și pune la microscop mizerii altfel fericit ascunse și disimulate, de aceea, deși îl iubește, nu ar putea supraviețui în el intactă. Îl respectă.

Ajunge între cămine după un trafic infernal în care a înjurat cu patos și a împărțit degete cu același avânt. S-a energizat. Oprește în parcarea căminului și caută cu coada ochiului cunoștințe. Se simte ca neanunțată în holul cuiva pe care se așteaptă să-l surprindă ieșind, în prosop, din baie. Nu fluieră nimeni Figarro, în băile de aici și sunetele refuză să se izbească de pereți.

Îl vede pe un coleg cu o plasă. E obosit și nepieptănat. “Ete, pe-ăsta l-am prins în bucătărie..” Îl sâcâie să-i spună ce a cumpărat. Colegul se bucură să o vadă, și după ce-i expune toate prețurile la zahăr, sare și lapte, pleacă. Nimeni altcineva cunoscut.

Se urnește si urca in caminul 5, la Elia, o scumpete de colegă, cu un farmec aparte. Strigă… numind asta discuție. Conform unei teorii de la începutul secolului XX, o parte a creierului se dezvoltă mai mult în locul responsabil cu o funcție care predomină la acel individ (care deține creierul, evident. .. iar creierul e oarecum indispensabil capului, sau..) Meda are încă o emisferă în zona centrului vorbirii, dar Elia are trei emisfere stângi, toate centrate pe volumul vocii și pe ton. Te biciuiește până devii hipertensiv dacă nu te împaci cu gândul că ea așa vorbește. E moldoveancă sadea, iar Meda e convinsă că acesta e stilul lor de iubire dură.

Urcă la ea și o găsește învățând (mereu). Meda se uită la ea și are impresia că Elia nu s-a născut cu celulă, dar că îi place ideea de celulă și-și tot face câte una.
Câte o celulă de victimă, alta de ființă metodică. Acum învață și-i spune suav (zbiară) Medei că ar face bine să învețe și ea - comportamentu-i clasic și obișnuit. Meda mârâie la ea. I-a cam ajuns cu conștiințele pe-o singură zi. Totuși, tace și se închină. A trecut examene de …gura ei, ce stă torturată în cămin, împreună cu trei colegele de cameră, care definesc un adevărat coșmar. Sunt atât de unite încât probabilitatea să fi fost siameze separate chirurgical la naștere e aproape o certitudine. Iar dacă Elia are trei emisfere stângi, ele au câte o treime de creier fiecare și o pisică.

Elia continuă asiduu linia “trebuie, draga mea, să înveți” iar Meda e saturată rapid și cu realitatea în spate iese pe coridor.
- Ce faci? Pleci? țipă Elia după ea.
- Păi, m-aș duce.. îngăimează Meda ușurel-ușurel, poate o izbește antiteza dintre volume și își temperează zbierătele. Deși, tehnica asta nu funcționează aproape niciodată.
- Mai stai! Ia și citește la anato până termin aici, zice Elia arătând autoritar către un teanc de cărți ce zac pe birou.
Și toată e amărăciune. Ai zice ca un munte de depresie i s-a sfărâmat în cameră și ea văslește împăcată printre stânci.
- Ei, lasă că o să-ți iei examenul în toamnă. Ce te tot perpelești? Au mai picat și alții, îi spune Meda.
Dar Elia nu se lasă de vâslit și pace.
- Da, sigur, îi aruncă plina de ură, de parcă Meda era cauza tuturor nenorocirilor de la geneză încoace.
- Mă calci pe nervi, ripostează Meda… uitând că tonul Elei era ceva cu totul înnăscut.
Elia mai tună o vreme de ciudă apoi oftează lung. E satulă.
- Þi-e dor de casă? întreabă Meda doar ca să schimbe subiectul.
Elia se uită la ea ca la cea mai idioată ființă de pe fața pământului. Meda chiar nu pricepe ce are cu ea.
- Nu.
- Nu?
- Nu! Nu.. Acasă pentru mine nu mai e acolo. E aici.. pe undeva. Când merg acolo nu mă simt bine. Dar nu mă simt bine nici când sunt aici.

Iar Meda își dădu seama că ea era pământul mobil în care Elia își găsea echilibrul până izbutea să-și mute rădăcinile din Moldova.

- Știi, continuă Elia, părinții mei au găsit pe cineva să stea în camera mea, o spune pe un ton de glumă ce nu îi acoperă tristețea atât de ermetic pe cât ar dori ea.
Meda e toată indignare și-i susține tonul de glumă, “e abominabil, i-au dat și locul tău la masă, să vezi”.
-Ei, da! Au adus doi porumbei. Soră-mea spune că fac multă mizerie.
Zâmbește trist. Meda zâmbește și ea. Nu știe ce i-ar putea spune. Nu-i înțelege situația și nici nu ascunde asta tocmai bine.

Tac amândouă o vreme. Elia își găsește de lucru prin cameră, zburătăcește pisica colegelor apoi se așează turcește în fața Medei, în pat. Îi pasează anatomia. Meda se supune cu oroare.




După examen Meda a întâlnit-o din întâmplare. Pășea hotărât pe treptele facultății cu o grimasă împietrită pe față. Abia observă când Meda trecu pe lângă ea și o strigă de patru ori până când s-a oprit. Nu o privea în ochi. Meda a înțeles că picase și se stăpânea să nu răbufnească tocmai pe holurile facultății. Meda nu i-a spus nimic special atunci, nici n-ar fi putut, orice tentativă ar fi sfârșit în lacrimi, ori amândoua au înțeles că Elia nu avea să plângă. Nu pentru asta și nu acolo.
Înainte să plece Elia i-a aruncat într-o doară:
- Știi, m-au sunat ai mei de dimineață. A murit un porumbel.
Meda tăcu.
Elia plecă.

Iar Meda tăcu mult timp căutând legile conform cărora se deplasa celula Eliei. Voință? Întâmplare? Mâna Lui?
Dar celula lui Gyuri?
Dar a ei?
Produși ai societății..? “Poate autiștii sunt cei mai liberi oameni.”