agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-08-03 | [This text should be read in romana] | Capitolul 1 PRINÞUL SUBLIM POVESTE ? A fost odată ca niciodată … Nu se știe când și nici nu contează, căci erau alte vremuri… Se povestește că, în acele timpuri, cerul era mai aproape de Pământ și Pământul mai aproape de cer . Era un Pământ – Cer sau un Cer – Pământ. Zeii nu erau atât de ascunși oamenilor, așadar oamenii erau mai aproape de zei. Pe atunci, înțelepți nu erau considerați doar bătrânii ci și copiii. Cine căuta un sfat nu mergea doar la bătrânul înțelept ci și la prunc. Din această pricină, la nașterea copiilor sau la moartea unui bătrân se aduna toată lumea pentru a-și lămuri unele lucruri și pentru a bucura și deplânge venirea pruncului, care era de fapt o plecare și plecarea bătrânului, care era de fapt și o sosire. Copii creșteau laolaltă cu străbunicii sau chiar stă-străbunicii, dacă nu cumva între timp aceștia nu plecaseră – venind sau nu veniseră - plecând. De ei toți aveau grijă bunicii. Diferiți erau bătrânii și copiii de cei de azi, deși ai mai putea găsi și acum unii la fel. Deși avuseseră parte de necazuri și greutăți, deși aveau răni pe suflet și pe corp, bătrânii nu erau atât de ranchiunoși. Erau doar mai închiși in ei, privind uneori în gol sau se purtau copilărește. În ciuda faptului că mamele aveau parte din plin de zbuciumul vieții, copiii nou născuți nu erau așa de agitați și nu visau urât. Privirea lor conținea maximum de înțelepciune, căci nu aveau nici un fel de prejudecăți. Nu știau nimic de bine sau de rău, de frumos sau urât. Luau totul așa cum venea din cer și ieșea din Pământ. Copiii și bătrânii nu vorbeau între ei, primii nu știau, ceilalți uitaseră. Până la urmă, însă, nici nu era nevoie să vorbească, se priveau în ochi și erau fericiți, întregi, sublimi. Deosebirea dintre bătrâni și copii era că, pe măsură ce bătrânii uitau de bine – rău, frumos – urât, măreție – nimicnicie, copii începeau să-si dea seama de ele. Tocmai de asta micuții se uitau cu ochi mari și fericiți la bătrâni! Simțeau că aceștia au ceea ce ei ar fi vrut să primească: putința de a simți binele prin rău, și răul prin bine, frumosul prin urât și urâtul prin frumos, măreția prin nimicnicie și invers; adică viața, faptul de a fi om, deci conștiința. Vârstnicii se uitau și ei la fel la prunci pentru că și aceștia aveau ceea ce ei își doreau: înțelepciunea și liniștea începutului neumbrit de infatuarea sau modestia omenească. În deschiderea acelor vremi, pe malul unui lac imens cuprins de munți, trăia un băiat pe nume Aletes. Aletes era un băiețandru pe cale să ajungă voinic. Uneori era harnic la treabă, alteori puturos, sclipitor de deștept, alteori parcă sărac cu duhul. Cu vecinii din sat se purta foarte frumos, uneori însă îl enervau și devenea ursuz, mai că aproape prost crescut. Se înțelegea bine și era împăciuitor cu toată lumea, dar, dacă totuși se întâmpla să fie călcat pe bătături, era dezastru. Era fericit dar și trist, mulțumit dar și nemulțumit. Sătul de aceste stări diferite care-l asaltau permanent, s-a hotărât într-o bună zi să-i caute pe zei pentru a afla care este rostul lumii, dacă ar fi fost vreunul. Se sfătui cu înțelepții cum să facă dar nu află decât un lucru care nu-l lămurea cu nimic, ba chiar mai rău îl încurca. Răspunsul fusese unul singur: să pornească la drum și să caute. Mult s-a chinuit să afle unde ar putea fi găsiți zeii. Răspunsurile l-au luminat oarecum, dar l-au și încurcat. Află astfel că, uneori și în anumite locuri, zeii ies din ascuns în neascuns și atunci, dacă ești pregătit, îi poți vedea. Zis și făcut. Își aruncă pe umeri arcul, undița și tolba, după care, pur și simplu o porni la drum. Își spuse că va face înconjurul lacului, care era atât de întins, încât nimeni nu știa din ce loc ascuns ar fi izvorât, și nici unde s-ar fi sfârșit. A mers și a mers până a pierdut șirul zilelor, apoi al anotimpurilor și chiar al anilor. Ba se prea poate să fi pierdut chiar noțiunea timpului. Când nu mergea, pescuia sau vâna. Iernile erau mai grele, chinuit fiind de foame și de frig. Totul era însă atât de alb și de pur…Iarna părea anotimpul zeilor! Primăvara îl apuca încântarea…Zeii coborau parcă în fiecare firicel de iarbă făcându-l să renască. În astfel de momente se suia pe o stâncă și se arunca în apa rece urlând de bucurie. Era atunci ca o sălbătăciune, uita de sine, era natura însăși. Vara se încălzea la soare precum șopârla și mânca fructele dulci ale pădurii. Nopțile erau fantastice; se făcea liniște, valurile lacului susurau misterios. Într-o parte pădurea nesfârșită, în alta apa necuprinsă, iar el, la mijloc, un punct așa de mic dar care simțea tot. Într-o dimineață, pe când urmărea soarele răsărind, își spuse: - Ce măreț este! Și totuși ce modest! Parcă ar vrea să treacă neobservat! Toamna era mai tristă, totul murind într-o nesfârșită măreție pentru a renaște într-o nesfârșită bucurie. Într-o iarnă, pe când curăța un pește pe malul lacului iar afară începuse să fulguie, și-a văzut chipul în oglinda apei. A rămas așa, mult timp, privindu-se înmărmurit. Avea părul lung și sur iar barba-i ajungea până la brâu. Atunci și-a dat seama că nu mai este tânăr. L-a cuprins o supărare adâncă și s-a întrebat: “Ce naiba am făcut eu toată viața?!” Apoi s-a mai consolat: “Dar ceilalți … ce-au făcut?! Si barba asta… cum de nu m-a încurcat până acum?!” Era groaznic de trist, dar, culmea, într-un fel și fericit. Nu înțelegea însă de ce este trist, nici de ce este fericit și mai ales de ce amândouă împreună. Pe când amorțise de-a binelea stând așa, auzi în spate pași de oameni. Un bătrân cu o fetiță mică de mână se apropiau. După ce și-au dat binețe, bătrânul s-a așezat pe o buturugă și a zâmbit întrebându- l: -Cum e Aletes, ai găsit ceea ce căutai? Aletes nu se miră că-i știa numele căci, se mai întâlnea pe drum cu oameni care păreau a-l cunoaște și care-l întrebau care mai de care ce- i durea pe ei. -Da de unde! răspunse zâmbind. -Da… ce cauți? întrebă bărtânul, zâmbind și el Aletes se afla într-o mare dificultate. Pur și simplu nu- și mai aducea aminte ce căuta de fapt. -Iaca… nu mai mi-aduc aminte acum. -Cum așa, cauți, dar nu știi ce? -Ba ! Tocmai de asta știe! spuse cu glas pițigăiat fetița care se juca aruncând pietricele în apă. Pe când se scărpina în vârful capului, Aletes începu să- și amintească: -Caut vre-un Zeu să mă lămurească care-i adevărul cu lumea asta și poate și cu cealaltă, de ce ce-i bun poate fi și rău, frumosul urât, dreptatea nedreptate, adevărul minciună. Mi s- a părut că aș zări ceva, mai ales în unele dimineți cu ceață când, norii coboară așa de jos că nu-ți mai vezi vârful picioarelor. Totuși nu sunt sigur. - Deci, când nu mai puteai zări nimic în jur, cam atunci mai că… s-ar zări ceva?! - Da, da! chiar mă gândeam odată că nu poți vedea și lumea și zeul în același timp. spuse Aletes bucuros. - Să fie oare Zeul așa de mare că nu mai poți să vezi nimic de el? Întrebă fetița în timp ce arunca ditamai bolovanul în apă. - Oare cum ar trebui că facem ca să ne întâlnim cu El? vorbi bătrânul ca pentru sine. - Cred că nu poți să înveți asta așa cum de exemplu înveți să folosești plugul. - Închizi ochii ca la mijoarca! se auzi glasul fetiței care acum construia un castel din nisip. - Și încet, cu sfială, încerci să vezi în neascunsul în care Zeul se arată dacă vrea. completa Aletes. Dar, totuși, cum ar trebui să arate? Căci, ca să găsești ceva trebuie să știi cam cum ar arăta… - Nu! Doar dacă nu știi cum arată s-ar putea să-l găsești! îl întrerupse fetița. - Se prea poate… Zeul este un ceva deosebit față de lucrurile obișnuite și totuși apare în lumea noastră. Culmea însă, nu te poți gândi la el folosind cuvintele cu înțelesul lor obișnuit, spuse Aletes, uitându-se către copila care privea interesată o piatră găsită pe jos. Nu cred că Zeul este așa de mare că nu mai vezi nimic de el! Cred că este ceva simplu care pur și simplu nu bate la ochi și, tocmai de asta ești uimit când te apropii de el. - Tot aia! șopti fetița, arătându-le piatra găsită. - Mă gândesc acum că trebuie să fii uimit de felul tău pentru a te uimi de acest uimitor care este Zeul… Mi se pare deosebit că se arată ca o umbră, nu este ceva clar, îl vezi ca un semn, spuse bătrânul. - Ce- i asta? întrebă fetița arătându-le piatra din mână. Cei doi dădură din umeri si atunci ea răsuci piatra spre a fi văzută din alt unghi. - Un pește! spuse Aletes bucurându-se - Îți place să pescuiești? întrebă bătrânul privind la bățul lui Aletes. - Pescuiesc ca să mănânc, dar mă atrage și misterul… Bătrânul îl privi întrebător si băiatul continuă: - Când mă pregătesc să arunc undițele simt o grabă nemaipomenită, mâinile îmi tremură de emoție. Mereu îmi propun să stau calm, dar nu reușesc niciodată. Cum arunc pluta in apă, cum încep să mă gândesc: “oare ce o fi acolo?” Când pluta s-a aranjat, mă frământ și mai tare: “oare ce se ascunde în adânc? “ Poate fi un pește cât palma dar și unul cât un vițel. Misterul este pretutindeni iar legătura cu el este pluta. Uneori o visez și noaptea…La un moment dat însă!!! strigă Aletes sărind în picioare si gesticulând ca și cum ar fi avut undița în mână Fetița, care se juca cu piatra prin apă, se opri și-l privi mirată. - La un moment dat pluta se mișcă. Se poate mișca în multe feluri: brusc în jos sau abia perceptibil în mișcarea valului, poate fi țăcănită brusc sau lent. Poate intra de tot în apă sau se poate ridica deasupra, poate pur și simplu să tremure doar sau chiar că plece la plimbare. Astea sunt semne despre ce pește este vorba, dar nu poți fi sigur niciodată. Este musai însă că și peștele simte ceva când apucă momeala. Urmează taina aducerii peștelui la mal: după cât de tare trage, îți dai seama cam cât de mare ar fi, dar nu știi încă ce fel de pește este. După modul cum trage poți iarăși să presupui cam ce ar fi dar nu poți fi sigur de nimic. Pe măsură ce apropii peștele de mal, încep să mă uit din ce în ce mai atent în apă, doar, doar aș putea vedea ceva în ascunsul ei. Când mi se pare că aș zări ceva, brusc umbra dispare și sunt nevoit să mai las fir peștelui pentru a nu-l scăpa. După un timp, îl aduc iar la apă mică și atunci vine partea extraordinară. Încep să văd, din când în când, o umbră unduitoare, dar încă nu pot să-mi dau seama ce ar putea fi în cârlig. Din când în când se ivește apoi o lumină albă din apă, semn că peștele a început să ostenească și se lasă când și când pe o parte reflectând lumina. Asta este partea cea mai frumoasă: până îl vezi. După ce l-am văzut, nu mai sunt așa încântat. Ba chiar mi se face milă de el și aș vrea să scape. Din acel moment taina aducerii peștelui la mal începe să semene cu viața omului care nu caută pe zeu. Ca și peștele, omul se zbate neștiind pentru ce. Cu trecerea timpului, firul devine tot mai scurt și omul se îndreaptă totuși spre lumină, fără să-și dea seama. În final, obosit, așează capul pe piatra malului, orbit de lumină și fără să înțeleagă ce se întâmplă. Omul care are în vedere și Zeul este în situația peștelui până a fi zărit de pescar. Atunci peștele are șansa să scape, ba întrevede și el pe pescar nefiind obosit încă de rutina luptei cu firul. Obosit, Aletes se reașeză pe bolovan ascultând vântul care zburlea apa. Bătrânul însă reîncepu: - Când eram eu tânăr un moș mi-a spus că pentru a te întâlni cu Zeul trebuie să fii sfios. - Cum adică sfios? Așa cum trebuie să fii în fața împăratului? Să-ti pleci ochii în pământ și să-i faci pe plac? - Nu! El înțelegea altceva prin sfială, nu ca atunci când ești modest sau impresionat. - Dar cum? - Sfială la el însemna să nu te crezi buricul pământului, ci să privești pe Zeu fără a-l tulbura cu lucruri lumești. Sfiala asta îți arată calea spre Zeu. Daca nu procedezi cu sfială este ca și cum te-ai încăpățâna să găsești un lucru pe masă când de fapt el nu este acolo. Fără sfială drumul îți este ascuns, nici nu știi că ar exista acel drum. Ca și cum nici nu ți-ar trece prin cap că obiectul poate fi și în altă parte decât pe masă. - Deci nu există libertate! spuse Aletes resemnat. - Ori te supui împăratului ori mergi pe drumul Zeului! Fără grabă bătrânul continuă: - În cazul împăratului, ai de ales între a te supune sau a te opune. Nu există niciodată o singură cale. În cazul Zeului, nimeni nu te forțează sau amăgește să mergi pe drumul lui, nici măcar nu te roagă! În cazul regelui, lupți să nu-ți pierzi libertatea, iar în cazul Zeului să o găsești. Zeul nu are nimic de câștigat de la tine pe când împăratul da. - Da, da, spusa Aletes luminat și continuă și el: - De asta regii ăștia se dau drept zei, pentru a prosti poporul că i-ar face o favoare, când de fapt ei vor să stăpânească. -Da, dar si oamenii vor cam asta, merg cu plăcere să-l aplaude pe împărat! îl întărâtă bătrânul. - Dar asta, pentru că îl confundă pe zeu cu împăratul! - Totuși … din când, în când îl mai omoară pe împărat cu pietre! spuse bătrânul distrându-se. - Asta se întâmplă când prietenii regelui vor să-l facă să cadă de pe tron și uneltesc, arătând poporului, chipurile, un drum mai bun cu mai multă libertate! Brusc, lui Aletes îi veni în minte cum îl cheamă pe bătrân. - Te cheamă Aidos, nu-i așa ? Bătrânul dădu din cap că da și continuă: - Dar, totuși, când dau jos pe rege, toți țipă că vor să-și câștige libertatea, ceea ce ar trebui să se întâmple în cazul zeului (când spuneam că lupți să-ti găsești libertatea) nu în cazul împăratului, când lupți să nu o pierzi! - Asta pentru că se înșeală crezând că regele ar fi zeu și pentru că de fapt, fără să știe ei, caută pe Zeu. Am întâlnit mulți oameni care ar fi putut să întrezărească libertatea Zeului dar fugeau de ea ca de întunericul veșnic! continuă Aletes. - În primul rând, întrucât nu ai ajuns la capăt pe drumul Zeului, simți mizeria lumii ca fiind mult mai mare! Ori, cine are chef de o mizerie în plus? Pe această cale Zeul nu înseamnă numai lumină și deschidere ci și umbră și ascundere. Adu-ți aminte ce-mi spuneai că nu trebuie să insiști prea acaparator ci, cu sfială, să păstrezi și tăcerea. Lumina pură este doar când ajungi în brațele lui dar, asta nu se va întâmpla în viața asta și poate că nici în multe altele viitoare. Tot ceea ce nu știi despre zeu însemnă umbră și ascundere. Ceea ce știu oamenii despre Zei îi face pe fericiți și radioși, dar ceea ce nu știu îi face nefericiți și îi poate chiar înnebuni. Toate astea pentru că lumea s-a obișnuit să creadă că numai de ea depinde să capete sau să găsească ceva. Dar astfel se cred ei înșiși zei și atunci Zeul îi pedepsește făcându-i stăpâni peste castele de nisip. Aletes se ridică în picioare și aruncă cojocul de pe el. Era foarte cald, transpirase tot. Bătrânul era și el încotoșmănat dar nu dădea nici un semn că ar suferi de căldură. Fetița înota departe în larg. Aletes nu mai pricepea nimic. Când se întâlnise cu cei doi era frig și ningea, iarna era în toi. Cum se încălzise așa repede? Privind spre pădure văzu că era înfrunzită. Cum să fi trecut atâta timp? - Deci cum faci să găsești Zeul? întrebă iar bătrânul. Aletes obosise de atâta concentrare. Ar fi vrut să se bage și el un pic în apă dar se gândi că cine știe când va mai avea ocazia să se întâlnească cu cei doi. Văzând că băiatul nu se poate aduna, Aidos continuă tot el: - Spuneai că zeul trebuie privit altcumva decât lucrurile obișnuite… - Privesc la soare și îmi zic că eu îl văd. Mai apoi, însă, îmi zic că și el își trimite spre mine razele de lumină, deci și el mă privește. De fapt, eu văd privirea lui. Deci, pentru că el mă privește, pot eu să-l văd pe el și orice altceva si altcineva poate să mă vadă pe mine. Singurul meu merit ar fi că am ochi și că îi deschid. Cred că la fel se vede și Zeul. Oricum, privirea Zeului este prima privire și, datorită ei, pot vedea orice lucru, și chiar pe Zeu, Zeu care nu este un lucru obișnuit, dar care poate fi văzut printre lucrurile obișnuite. - Dar oamenii, între ei, cum se privesc? - Cam la fel. Când vorbești cu cineva care se gândește în altă parte, îl întrebi: “ hei! unde ești? ești aici? “ - Dar este acolo, poți să pui mâna pe el! - Da, dar nu este vorba de prezența lui ca statură sau chip, ci de prezența ca om în ceea ce are omul deosebit față de lucruri și animale. - Și ce are deosebit omul? - Omul este deosebit prin faptul că poate spune Zeu și pentru că poate dezvălui sau ascunde prin privire și cuvânt. - Deci, important pentru a vedea Zeul este modul cum privești! concluzionă Aidos. - Da! doar prin modul specific de a privi poți găsi un punct comun cu Zeul pentru ca abia apoi să-l vezi. - Dacă cu adevărat esențial este modul de a privi, spune-mi, Aletes, de ce umbli tu pe drumuri când puteai foarte bine sta acasă să-ți exersezi privitul? Urmă o tăcere, după care Aletes grăi: - Chiar și când un om pornește neabătut pe un drum, când spunem că și-a luat soarta în mâini, chiar și atunci are un destin: să meargă neabătut pe drumul pe care l-a ales. Până la urmă cred că și zeii sunt supuși destinului! Dacă privirea se poate întâlni la un moment dat cu Zeul înseamnă că mai există ceva pe lângă lume și zei Până la urmă, ce cauți? Zeul sau altceva? auzi Aletes ca prin șoaptă vocea bătrânului. Ca prin vis, răspunse: “ nu știu, dar știu că m-am apropiat” . După asta ațipi. Peste un timp s-a trezit de frig, era strâns cu genunchii la gură și acoperit cu zăpadă. Nu mai zăbovi să cugete la cele întâmplate, își strânse la repezeală lucrurile și o luă la picior să se încălzească. “ Să fi visat oare? - se întrebă in timp ce-și strângea cojocul la gât. Vrăjitorul- Poveste? Se spune că, pe când Aletes era tânăr, s-ar fi dus să-l cunoască pe vrăjitorul acelor locuri. Acesta și-ar fi aflat sălașul nu departe de sat, cam la două coame de munte. Cei care-l cunoscuseră aveau păreri diferite și confuze despre vrăjitor: unii spuneau că nici nu i-ar fi băgat în seamă, alții, din contră, susțineau că ar fi stat de vorbă cu ei vrute și nevrute. Unii susțineau că era trist și abătut, alții că era vesel și plin de umor. Unii spuneau că este foarte bătrân, alții că ar fi cam prea tânăr pentru un vrăjitor. La capitolul „ minuni” părerile erau iarăși împărțite: unii susțineau că nu i-a ajutat cu nimic, spunând doar lucruri fără noimă și chiar luându-i peste picior, alții însă se jurau că le-a rezolvat probleme foarte ușor, luminându-i în același timp. Cu toate că locuia relativ aproape, nu existau doi oameni care să indice același loc: unii spuneau că sălășluiește într-un vârf de munte, alții vorbeau de o văioagă, unii spuneau că are o casă de piatră, alții că de lemn, unii își aminteau că stătea într-un fel de cort, alții ziceau ceva de un bordei, unii povesteau că trăiește într-un copac, alții că umblă prin ierburile poienilor precum un bour. Unii spuneau că vorbește încet, abia în șoaptă, alții că tună precum trăsnetul. Mai mult, unii susțineau că nici măcar nu vorbește. „ O fi după sufletul omului” își spuse Aletes într-o dimineață și plecă să-l caute. În cele din urmă, pe la amiază, l-a aflat: era într-un rug de mure molfăind cu pofta bobițele negre. „ Cam jenantă situație pentru un vrăjitor” gândi Aletes văzându-l încâlcit între spini, cu barba și pletele împrăștiate și învârtite pe după crengi, cu hainele agățate din toate părțile de țepii tufei. „ Ba, cred că nici nu poate să mai iasă”, continuă Aletes în sinea lui, văzându-l cum mai mult atârnă prin crăci decât stă pe pământ. „ Hei băiete! Binevoiește și mă trage afară!” îl rugă vrăjitorul. Aletes se strecură, îl apucă de haină și încercă să-l tragă dar, vrăjitorul părea foarte bine „ancorat”. „Fie ce o fi „ își zise Aletes și se opinti brusc cu toată puterea. Crăcile îl traseră însă la fel de brusc înapoi și se trezi și el grămadă în tufă, înțepat din toate părțile. Colac peste pupăză, abia avu timp să închidă ochii, când o creangă îl lovi chiar peste față. Când deschise ochii se afla sub o salcie pletoasă ale cărei ramuri îi mângâiau fața sub adierea vântului. Vrăjitorul ședea pe o băncuță lângă trunchiul copacului și îl privea senin, dus departe... După ce îl salută, Aletes îi spuse că ar vrea să deprindă și el arta aceasta a vrăjitoriei. - Și cam ce ai vrea să înveți? Îl întreba vrăjitorul. - Păi.... chestii de astea: să mișc pietre fără să le ating, să văd viitorul, mi-ar mai place să mă pot deplasa instantaneu unde vreau sau să pot privi in orice parte a lumii fără să fiu acolo. - Dar tu Aletes, cum crezi că s-ar putea face astea? - Pe semne că trebuie să te concentrezi tare de tot numai asupra acelui lucru pe care vrei să-l faci... Vrăjitorul se gândi un pic și îi spuse: - E o treabă grea să te concentrezi asupra unui singur lucru... dar sunt altele și mai grele - Or fi, dar ăsta e șpilul vrăjitoriei? Întrebă Aletes grăbit. După ce tăcu o vreme, vrăjitorul dădu din cap că nu. - Dar? Întrebă Aletes grăbit si dornic să afle mai repede. - EEEEE, păi dacă s-ar învăța așa ușor.... toți ar fi vrăjitori. Veni răspunsul. - Cum de ai ajuns să trăiești aici, singur? se abătu Aletes de la subiect văzând că vrăjitorul ocolește oarecum răspunsul. - Păi, să-ti spun. Începu vrăjitorul: A fost odată un pescar care trăia într-o căsuță singuratecă la malul unui lac unui lac mare. Intr-o zi, pe când trăgea năvodul în barcă, pescarul văzu mirat că prinsese o sirenă. Era frumoasă și cu ochii verzi. Foarte bucuros a așezat-o în barcă cu gândul să o ducă la el acasă. După câteva lovituri de vâslă însă, s-a oprit și a cugetat că nu are cum... ea trăia în lumea apelor iar el în lumea lui și numai a lui. Brusc, ca să nu se răzgândească, a luat sirena și a aruncat-o in apă. Sirena dispăru unduind spre adâncuri. După un timp, toata lumea vorbea cum că pescarul și-ar fi pierdut oarecum mințile. Mulți îl văzuseră cum vâslea în mijlocul lacului, se apleca peste marginea bărcii și vorbea cu apa, ca si cum ar fi fost iubita lui. După câtva vreme însă, lumea s-a obișnuit cu țicneala pescarului si, ca urmare , fu dat uitării. Într-o iarnă a venit un frig năprasnic și apa lacului a înghețat bocnă. Disperat pescarul a luat un târnăcop, s-a dus in mijlocul lacului și a început să spargă gheața cu înverșunare. Când a fost gata și a dat să se aplece spre copcă, i-au alunecat mâinile și s-a prăbușit in apa rece ca gheața. Pe când se zbătea să iasă la suprafață, zări într-un reflex al apei pe sirena cu ochi verzi care dormea cu capul pe o piatra acoperită cu alge. Brusc, fără să mai stea pe gânduri, pescarul începu să înoate spre adâncuri. La capătul puterilor, ajuns la ea, o cuprinse în brațe și cuprins de un val de căldură adormi cu ochii ei verzi în gând. Nu știu ce s-a întâmplat mai apoi, reveni din amintiri vrăjitorul, dar...când m-am trezit eram la mine în colibă. După întâmplarea asta am hotărât sa mă las de pescuit și să locuiesc prin păduri. Cred că sirena mi-a dăruit puteri vrăjitorești. Urmă un moment de tăcere... - Ce voiai să afli? Întrebă vrăjitorul distrat. - Discutam despre ce trebuie să faci pentru a mișca obiecte din privire, spuneai ca sunt lucruri și mai grele decât să te concentrezi asupra unui singur lucru...Ce ar putea fi mai greu? întrebă Aletes nerăbdător. - Păi... ce-ai zice să fie necesar să te concentrezi la două lucruri simultan? - Aaa... da... Făcu Aletes. Asta cred că e cam imposibil... - În mod obișnuit da...dar... în mod neobișnuit... răspunse zâmbind vrăjitorul. - Bine! Facem o încercare? propuse Aletes. - Mă duc să-ti aduc un ceai- spuse vrăjitorul dispărând in dosul sălciei. Se întoarse aproape instantaneu cu o ceșcuță de ceai pe o farfurioară. Puse ceșcuța in mijlocul măsuței de lângă banca unde stăteau. Îi dădu și un cuțit spunându-i: - În timp ce bei ceaiul, cioplește-mi și mie numele tău pe marginea mesei. Foarte serios, Aletes începu să taie în marginea mesei cu cuțitul. După un timp vrăjitorul îi spuse: - Servește ceaiul. Preocupat să cioplească cu mâna dreaptă, Aletes întinse mâna stângă să tragă ceșcuța mai aproape. Atinse ușor cu vârful degetului mare farfurioara pe care stătea ceșcuța, atât de ușor încât nu ar fi putut îndoi nici un fir de păr. În timp ce cioplea cu mâna dreaptă, observă ca farfurioara cu ceșcuța se mișcau singure spre el. Când ridica degetul mare de pe farfurioară, se opreau, când atingea abia perceptibil farfurioara, aceasta începea să se miște un pic într-o parte și alta, in timp ce se apropia de el. Când ajunse la marginea mesei, Aletes împinse farfurioara înapoi, cu mâna dreaptă, pentru a verifica cât de ușor aluneca pe masă. Aluneca destul de greu... Mai încercă încă o dată și iarăși, în timp ce cu mâna dreaptă cioplea masa pentru a-și scrie numele, aduse farfurioara la marginea mesei, doar atingând-o ușor cu vârful degetului mare. Când ceșcuța a ajuns iar la margine, renunță la cioplit, o împinse înapoi și încercă iar să o aducă la margine. De data asta farfurioara cu ceșcuța nu se mai mișcară sub nici o formă. -Ahaaaa....spuse Aletes încântat și începu iar sa cioplească cu mâna dreaptă în timp ce cu cea stânga încerca să „ vrăjească” iar farfurioara. De data asta însă nu mai avu succes. Dădu apoi să-i zică ceva vrăjitorului, dar văzu că este singur la măsuța de sub salcie. Vântul sufla printre pletele sălciei și parcă îi aduse vocea vrăjitorului care îi spunea: - De acum...te descurci singur.... Se ridică de pe băncuță și ieși de sub salcie. După câțiva pași, văzu o tufă de mure. Închise ochii și sări în ea.... În timp ce-și continua drumul pe malul lacului Aletes începu sa gândească cu voce tare: trebuie să conceptualizez ceea ce s-a întâmplat, trebuie să-mi dau seama exact care este acea stare de voință care face posibil acest lucru. Pentru început se impune să o pot defini cumva, să o determin. Am s-o iau de la început. În timpul încercării atenția mea a fost îndreptată in doua direcții: spre cioplitul în masă și spre tragerea ceșcuței spre mine. Atenția și voința conștiente, obișnuite au fost îndreptate spre masa pe care trebuia să-mi scriu numele. Un alt fel de voință și atenție au fost îndreptate spre ceșcuță. Gestul de a trage ceașca spre mine a fost unul firesc, un fel de reflex... Totuși aceasta voință o simt vie, dar vie nu in sensul actelor obișnuite. Actele obișnuite sunt vii dar, ele se adresează unui obiect mijlocit, prin intermediul mâinii sau al altor obiecte. Voința aceasta neobișnuită, deși s-a simbolizat oarecum prin mișcarea mâinii, s-a adresat direct obiectului. A fost ceva ca o legătura directă cu ceșcuța. Din alt punct de vedere, aș putea spune ca a fost o voință inconștientă. Si totuși, nu a fost numai inconștientă. Cred ca cele doua voințe s-au amestecat într-o oarecare proporție, adică am adus în contact cele două feluri de voință, de gândire, de simțire. În acest moment, eu pot să-mi reamintesc, să „ re-simt” oarecum aceste două stări, dar pe fiecare separat! Nu pot să simt totalitatea acelei stări. Ce să mai spun? Nu a fost ceva obositor, ba chiar a fost relaxant. Când se mișca ceșcuța nu m-am mirat de loc, nu mi s-a părut ceva neobișnuit, era ceva normal să fie așa. Când am început să mă mir, nu am mai avut de ce să mă mir pentru că am pierdut acea stare, ceșcuța nu s-a mai mișcat, am rămas în registrul cotidian, obișnuit... Cred că cele două stări, cea conștientă și cea inconștientă sunt legate oarecum între ele. Inconștientul este influențat de atitudinea conștientă care, la rândul ei, este înrâurită de inconștient. Trebuie studiat acest punct de contact care este și unul de ruptură, acest punct care separă si unește simultan. „A studia” înseamnă a raționa conceptualizând și a simți poetizând, a ajunge prin concepte si deducții la intuiția poetică si a ajunge prin poezie la revelații de ordin conceptual. Cred că am sa mai fac o pauză cu gânditul, am să mai las și inconștientul să mai lucreze... cum zicea cineva... toate la timpul lor... Soarele asfințea și Aletes căută un loc între două pietre, se întinse și adormi mulțumit. Psyche Au trecut mai mulți ani. Într-o lună de mai, Aletes ajunse intr-un golf de o frumusețe deosebită: pe malul apei erau nenumărate poienițe înconjurate de stejari, brazi, arțari, ... de o mărime impresionantă. Peste deal era un sat necunoscut lui Aletes. „ Am să stau mai multă vreme aici” gândi Aletes, privind extaziat în jur. În restul zilei își amenajă un fel de colibă într-o poiana. Zilele următoare începu să pescuiască și să mediteze. Într-o seara , pe când se întorcea la colibă, văzu ceva scris pe o piatră aflata lângă vatra focului. Cu litere frumos rotunjite îi erau adresate două întrebări: „ Ce faci? Cine ești?”. Aletes îi răspunse: „ Sunt un călător și caut pe Aletheia” În seara următoare, când se întoarse de la pescuit găsi iar un mesaj: „ Eu sunt o fată din sat, am 16 ani, nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, cine este Aletheia? Tu câți ani ai?” Aletes îi răspunse distrat: „Nu e o fata, este o zeiță, este chiar Adevărul” Pentru că nu mai ținuse socoteala anilor, nu mai știa câți ani are, dar aproximă: „ Am 35 de ani”. În seara următoare avea iar răspuns: „ Ehee, zeițe nu avem noi prin sat! povestește-mi despre Aletheia. Eu te-am pândit într-o dimineață dintre copaci, tu nu vrei să mă vezi?” După ce cugetă un pic Aletes îi răspunse: „ Nu știu dacă ar fi bine să ne vedem... eu sunt cam bătrân... Aletheia este adevărul începutului care este prezent în orice moment si care va fi mereu prezent în orice moment, el este dincolo de ceea ce numim noi adevărat, locul lui e dincolo de bine și de rău.” În seara următoare Aletes se duse direct la bolovan și citi: „ Păcat că nu vrei să ne vedem, pe mine nu mă deranjează că ești mai în vârstă, am și eu de unde să mai învăț ceva. Băieții de-o seama cu mine mă enervează, au numai prostii în cap, nu ai ce vorbi cu ei.” Câteva zile schimbul de mesaje s-a oprit, apoi Aletes, mânat de o curiozitate de nestăpânit, îi scrise din nou propunându-i să se vadă la ochi într-o zi. „ Mâine după prânz am să vin”, primi răspunsul în ziua următoare. Ziua următoare Aletes se întrebă emoționat și curios: „ oare cum o sa decurgă?”. La câteva ore după prânz, Aletes auzi un foșnet prin pădure. La scurt timp o văzu venind. „ Oh, ce mică și ce drăguță este! Puteam să-i fiu tată...” Își spuse zâmbind. Ea se cam fâsticea dar se străduia să pară degajată. Avea o voce dulce și un pic mirată parcă. Făcură cunoștință, o chema Psyche. Au stat de vorbă cam o oră și Aletes rămase foarte impresionat de maturitatea pe care o avea gândirea lui Psyche. La un moment dat veni vorba de modul în care te influențează lumea in care trăiești. Aletes spuse că, in problemele esențiale care-l frământă pe el, societatea nu prea îl ajută, ba, chiar îl încurcă. Replica ei veni prompt și îi plăcu tare lui Aletes : „ De asta sunt eu autodidactă” . O șuviță de păr îi stătea rebelă pe lângă ureche și Aletes simți dorința să o atingă. „Fata asta seamănă cu un vânticel proaspăt de primăvară” gândi Aletes. S-au despărțit convenind să se întâlnească peste o săptămâna în pădure pentru că... „nu e bine să ne vadă nimeni” - spuse ea. A doua oară când se întâlniră, Aletes avu o surpriză. Psyche îi luă mâna și i-o sărută, îl îmbie să o sărute și chiar să o mângâie. Aletes avu oarece rețineri, se simțea prea bătrân pentru ea... era ca și cum ar face un lucru necuvenit, impur. În final însă... uita de asta... După două zile în care Aletes visase mereu la ea, primi un mesaj pe bolovan. Era un mesaj de adio... Psyche îi spunea ca nu se poate să mai continue deoarece nu vrea să se certe cu părinții si cu lumea. Dacă se vor mai întâlni, sigur vor fi văzuți într-un final și scandalul va începe. „ Am văzut că știi multe și poți face multe dar... nu poți face să mai ai optsprezece ani” încheie mesajul Psyche. Cuprins de tristețe, Aletes îi răspunse că este de acord cu hotărârea ei și că nu poate face să aibă cu douăzeci de ani mai puțin, dar că ar putea face altceva. Ar putea să se întâlnească în vis, să se plimbe amândoi de mână printre stele.. În final o întrebă dacă ar vrea așa o nebunie. „ Dacă acceptă din prima, fără rezerve, vom reuși!” își spuse Aletes. Răspunsul veni fără rezerve: „ Da, ce trebuie să fac?” În lunile ce au urmat Aletes rămase în acel golf de pe malul lacului și discută cu Psyche, prin intermediul pietrelor, despre cum aveau să procedeze: Pentru început trebuie să știi că nu e vorba să-ti controlez visele. Vor fi doar două vise care se întâlnesc. Încearcă să-ti imaginezi, pentru început, o zi de vară cu cerul senin și albastru, du-te apoi cu privirea până acolo unde cerul se întâlnește cu oglinda lacului. Acolo, la orizont, cerul și apa par a fi una, deși sunt două lucruri distincte. Cerul se desparte de lac doar când privirea părăsește depărtările, atunci între apă și cer apar lucrurile care reduc perspectiva la derizoriu. Încearcă să adormi cu imaginea lacului care se unește cu cerul. După o vreme Psyche răspunse: „ Nu prea reușesc să mențin doar cerul in fata ochilor, îmi vin mereu tot felul de gândiri și imagini. În afară de asta este bine, am o senzație de liniște și relaxare” Aletes răspunse: „ Încearcă să plasezi imaginile care-ti vin fără vrerea ta pe fundalul cerului și să le dai apoi deoparte spre partea întunecată”. Psyche făcu întocmai și, după o săptămână Aletes primi un mesaj: „ Am reușit! A fost foarte frumos! Am dormit foarte bine, deși n-aș putea spune că am dormit chiar. Într-un fel eram trează, conștientă într-un fel de mine, parcă mă vedeam într-un fel. Să știi că nu-mi reușește mereu! Uneori nu pot pur și simplu să adorm cu imaginea asta în minte.” Aletes răspunse: „ Nu-i nimic, nu poți reuși de fiecare dată, ceea ce ți s-a întâmplat în vis este foarte bine, exact așa mi se întâmplă și mie! Vezi? Visul tău de fapt nu e chiar un vis, în el tu ești mult mai conștientă de tine decât într-un vis obișnuit, dar nu suficient de conștientă ca să-ți zboare visul. Continuă!” După două săptămâni, Aletes primi următorul mesaj: „ Când ne vom întâlni în vis???” Îi răspunse: „ Nu îți pot spune o dată și o oră anume pentru că aici nu e vorba de o întâlnire obișnuită. Dacă ar fi o întâlnire obișnuită, as putea spune unde și când. Așa, insă...pot să-ți spun că ne vom întâlni exact atunci când vei fi uitat că trebuie să ne întâlnim, exact atunci când, într-un fel, te vei fi plictisit de așteptat și totuși vei fi continuat exercițiul. Încearcă în continuare să-ți imaginezi pe fondul ceresc câte un obiect sau să păstrezi în imagine unele lucruri cere-ți apar singure.” „Așa am făcut, ce urmează?” primi răspuns peste o săptămână. Aletes îi răspunse: „ Acum încearcă să te concentrezi un pic și asupra ta în timpul visului. Ai spus că te vezi și pe tine într-un fel... Încearcă să te miști în vis și apoi să te ridici pe fundalul ceresc al imaginii onirice.” „ Așa am făcut, a fost mai greu de data asta, ce urmează?” Primi din nou răspuns peste două săptămâni. „ Acum încercă, din cer de unde ești, să privești spre pământ.” „Ce frumos a fost! Când ne vedem?” scrise din nou Psyche peste o vreme. „Mai ții minte buturuga pe care ne țineam în brațe? Imaginează-ți-o; acolo ne vom întâlni. Să nu-ți pierzi răbdarea dacă nu o să reușim din prima! Așa a făcut Psyche, și după o vreme, s-au întâlnit. Ce s-a întâmplat în visele lor stelare... nimeni nu știe, și nici nu este treaba noastră; mai mult, nici nu e sigur dacă ar putea înțelege cineva ce s-a întâmplat... După prima întâlnire onirică, Aletes și-a continuat drumul terestru..... Și a mers, și a mers, iar nu se poate spune cât timp, nici ce distanță. Uneori când mai trecea pe lângă câte un sat se gândea că ar putea să se oprească și el pe undeva. “Dar ce aș putea face acolo ?” , grăi către sine într-o noapte pe când privea stelele. “ Nu știu decât să merg, nu mai pot să fac altceva.” Și a continuat să meargă. Într-o dimineață proaspătă de vară s-a oprit într-o poieniță pe malul lacului având sentimentul că de aici nu o să mai plece. În timp ce se întreba : “ de ce oare” picioarele l-au dus sub un stejar la malul apei. Fără să vrea, a lăsat desaga jos și a început să pescuiască. A stat așa un pic , frământat de gânduri, apoi s-a întors brusc privind prin poiană. Din munte auzi zgomotele unui sat. Mai apoi, se lumină la față și se întinse pe iarbă cuprins de bucurie. “ Asta este poiana unde pescuiam când eram copil! “ “ Am făcut înconjurul lacului! “ “ Am ajuns acasă “ “ Am ajuns de unde am plecat “ Se ridică cu gândul să meargă în sat să vadă dacă mai recunoaște pe cineva. După câțiva pași, se răzgândi însă și-și spuse: “ Să mai pescuiesc un pic în locul ăsta minunat și apoi am s-o iau la deal.” Vântul bătea încetinel vălurind uniform apa, albinele bâzâiau prin flori, cosașii săreau prin iarbă goniți de micile șopârle. În spate se auzea foșnetul pădurii, al sălbătăciunilor și al satului. Păsările ciripeau peste tot voioase. A pescuit așa, un timp, după care, în sfârșit, s-a întâmplat lucrul mult dorit, tocmai când aproape uitase de el. Brusc, vântul s-a oprit iar lacul a devenit o oglindă in care se reflectau perfect munții din jur, albinele au încetat să mai bâzâie prin flori, cosașii nu mai săreau iar șopârlițele stăteau nemișcate. Dinspre pădure nu se mai auzea nici un zgomot de animal sau de pasăre. Satul era cuprins și el de tăcere. Nu mai era nici o mișcare, nici o frunză nu mai foșnea. Având mare grijă să nu tulbure liniștea, Aletes așeză undița pe mal, privind și ascultând vrăjit tăcerea. Niciodată nu mai întâlnise așa ceva… Era o liniște și o pace totală. “ Totul s-a oprit în loc” , gândi Aletes cu spaimă să nu sperie feeria cu gândurile sale și cu respirația sa. Deodată, simți cum peste toată această liniște se revarsă o prezență… Venea parcă din cer și din lac. Parcă îl privea ceva de sus… Încercă iar din răsputeri să nu se gândească prea intens căci îi era frică să nu alunge totul cu gândurile lui. Era o prezență peste tot, dar nimic concret de văzut decât natura nemișcată. Totuși, nu avea nici o îndoială că este ceva ce este în tot și privește tot. Fulgerător, îi trecu prin minte un nume: “Prințul Sublim” “ Da”, își spuse încetișor… a apărut Prințul Sublim, ceea ce văd și simt eu este privirea lui. Abia în privirea lui se mișcă Lumea și zeii! Doar când privirea lui este mai aproape de pământ oamenii se întâlnesc în priviri cu zeii. Aletes era în culmea extazului. Nu știa cum, dar făcea două lucruri deodată: pe de o parte într-o totală detașare admira peisajul, în același timp însă se și gândea la Prințul Sublim. Simultan simțea și gândea. Nu se știe cât a durat asta… La un moment dat auzi un fâșâit de aripi. Deasupra lui un corb vâslea fără grabă prin aer. Deodată croncăni de trei ori și brusc, vântul s-e pornit la loc, vălurelele au umplură iar lacul, albinele și bondarii au începură să bâzâie, cosașii să sară fugăriți de șopârlițe, copacii să foșnească, animalele să mișune prin pădure. Din sat se auzeau câinii lătrând și zgomotul unui car cu boi. “ Și a trebuit să merg atâta drum…”, își spuse fără nici un regret, Aletes. În acest timp, în poiană năvăli o trupă de copii care, bucuroși, îl trăgeau de mâini să vină cu ei. Deși nu înțelegea ce spun, Aletes porni cu ei la deal spre sat. Panta era abruptă și Aletes își dădu seama că micuții merg prea repede pentru el. Încerca din răsputeri să țină pasul dar parcă nu avea nici un spor. Până la urmă rămase un singur băiețel să-l conducă iar ceilalți dispărură după coama dealului spre a anunța în sat venirea sa. În sat fu invitat într-o casă unde era mai multă lume. Gospodina îl pofti să stea pe o laviță și Aletes se așeză curios și nesigur căci de mult nu mai stătuse pe așa ceva. Era moale și era bine… la spate avea două perne să stea rezemat. Îl cuprinse o moleșeală plăcută… apoi simți în oase toată oboseala, frigurile si vânturile iernilor în care mersese neîntrerupt. Simți apoi arșița și zăpușeala verilor în care se gândea că n-ar fi rău dacă ar putea acumula ceva căldură pentru iarnă. În jurul lui, toată lumea vorbea așa încet că nu putea să înțeleagă nimic. Gospodina apăru cu un copil înfășat Aletes o auzi spunându-i că pruncul are trei zile. Femeia i-a pus copilul în brațe și Aletes a fost tare fericit! N-a mai văzut nimic în jur, doar copilul, în rest totul era încețoșat. Privea fascinat de mânuțele mici, de chipul luminos al copilului, de ochii lui nevinovați și încrezători. După asta n-a mai văzut decât chipul micuțului, mai apoi nu i-a mai văzut decât ochii, apoi doar steluțele din ochi, în cele din urmă nu a mai văzut decât… lumina… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy