Din copaci, picura cate un strop de apa care-mi intra sub camasa pe la ceafa, facandu-ma sa ma infior. Am facut cativa pasi sa ma dezamortesc ascultand vrajit zgomotul monoton al muntelui, intrerupt din cand in cand de tunelele ce pareau ca se indeparteaza. "Poate ne-a ocolit ploaia" gandeam eu oarecum usurat, gandindu-ma la stare Monicai. Deodata un zgomot de vreascuri rupte, m-a facut sa tresar si sa-mi arunc privirea in directia aceia. Un cap de ciuta ma privea cu ochi umezi si mari, cu botul adulmecand in aer,intr-o surprinzatoare nemiscare.M-a privit curioasa, si a disparut asa cum aparuse. Pe directia aceia cativa rugi de zmeura incarcati cu fructe rosii ma ademeneau, asa ca m-am indreptat catre ei, dar pana sa ajung in poenita unde se aflau, pe sub brazi o multime de rosiori si vineciori rasarise dupa ploaie. M-am dezbracat de geaca, am intins-o pe pamant si am inceput sa culeg ciuperci, ca doar le cunosteam de cand eram copil, fripte pe jar, cu sare, erau un deliciu "culinar". Mai incolo vreo patru manatarci uriase, le-am rupt palaria sa vad daca se inverzesc, daca se inverzeau, erau otravitoare, daca nu, erau bune, asa ma invatase bunica cand mergeam cu ea in padure dupa bureti.Erau alte timpuri cand padurea nu te lasa sa-ti cheltuiesti banii la alimentara si te hranea cu de toate, ca un prinos al respectului ce-i purtai. Iti era frate, mama si tata, era hambarul tau de bunastare, era darul bunavointei creatorului in a asigura bunul mers al vietii pe pamant. Cu astfel de ganduri continuam sa culeg ciuperci, zicandu-mi:"vrei carne? este destula, vrei fructe? sint din abudenta, vrei legume? la fel, vrei condimente, miere, padurea iti da, si totul gratuit.Atunci o arsita de indignare m-a cuprins, in discutie cu mine,"oare omul ce face pentru ea"? De ce singurul animal cu discernamant,- cele fara o respecta neconditionat- nu realizeaza ca mana care te hraneste nu trebuie taiata? plamanii planetei trebuiesc feritii de neoplasmul lacomiei, ca dumnezeu se supara pe noi si ne bate cu inundatii cu alunecari de teren, si cu multe altele, pentru ca ii cerem iertare numai atunci in fata faptului implinit si nu facem nimic pentru prevenire -practic - caci teoretic toti suntem specialisti. De ce nu stim sa ne pastram tutorii si dupa ce le dam in cap, tot noi ne plangem de mila. Bantuit de astfel de ganduri am strans geaca in forma de sac ducand ciupercile culese, la locul unde imi lasasem companionii. Inca dormeau, dar m-am decis sa-i trezesc, ceea ce am si facut. S-au intins somnorosi, au realizat momentul, iar Mihai s-a ridicat zicand:
-Gata, plecam? apoi catre Monica:

-Mai ai dureri, iti mai dau un hap?

-Multumesc, deocamdata m-a mai lasat, doar glezna ma mai doare.

Am ajutat pe Monica sa se ridice am luat-o de mijloc si ne-am indreptat catre poiana unde se afla refugiul, urmand drumul de care vorbeam.
Am sporovait tot drumul de una de alta si dupa un timp am patruns in poiana, cumva lateral refugiului in spatele caruia se ridica semeata creasta Pietri, cu hornurile Grindului pornind din varf si pana la buza poienii unde se afla lacasul de odihna. Era o coliba mai mare de lemn, construita in stilul caselor din Rucar, cu acoperis de sindrila, cu un mic pridvor in fata, acoperit si el cu aceeasi sindrila, doua mese grosolane de lemn negeluit, cu picioarele adanc infipte in pamant, incadrate de catre doua banci de o parte si alta, deasemeni cu picioarele infipte in pamant, se aflau in fata pridvorului langa o ruina de zid, constuit din piatra. Am patruns in incinta, o incapere mare de patru pe cinci metri, cu cate o fereastra pe fiecare latura, cu niste "etajere" suprapuse, din scandura, pe colturile din fundul odaii, intre ferestre, late cam de un metru jumatate, ce se vroiau a fi paturi, in coltul din stanga pe latura usii, se afla o soba cu plita, in partea opusa un "blidar" in rafturile caruia se gaseau cateva piese de vesela, aruncate in dezordine si la piciorul caruia se gasea un ciubar mocanesc, probabil pentu apa care in acest moment nu continea nici un strop, in mijlocul incaperii o masa asemanatoare ca cea de afara, cu acelasi tip de banci si peste tot urmele unei orgii bahice, sticle sparte, resturi de mancare, oase de la chef, hartii de ambalaj, intr-un cuvant, dezastru si nesimtire. Am depus-o pe Monica pe unul din prichiciuri am deschis geamul pe o parte sa aerisesc dar sa nu se faca curent si i-am zis lui Mihai:

-Misule, hai sa facem putina ordine dupa turistii astia ai lui peste, ai dracului nu aveau unde sa faca chef decat la munte. Ce or fi in capul unora mai baiete, ce satisfactie montana simt ei cu capul plin de bautura?

-Ai, dreptate, dar chiar daca au facut-o nu-i treaba noastra dar macar ordine sa fi lasat, ca refugiul e si pentru altii.

Un sfert de ora a trecut si refugiul arata altfel. Tocmai ne apucasem sa despachetam din rucsacuri si sa facem ordinea de bataie pentru acea seara, cand la urechi ne-a venit un "olarhiuuuuu" de parca ne aflam in muntii Tirolului.

Am iesit pe prispa cautand cu privirea proprietarul chiotului montan si l-am vazut aparand pe poteca ce duce spre satul Pestera, insotit de alte doua persoane. Le-am facut semn cu mana si am strigat celor din incapere:

-In seara asta nu o sa fim singuri, avem musafiri.

-Sa fie bineveniti, daca vine cu ganduri bune, nu ca aia de dinainte.

Intre timp necunoscutii au ajuns la refugiu, erau doi baieti si o fata, pe care privirea mea cunoscatoare in ale muntelui, deja i-a catalogat: "turisti de duminica, fara pretentii, care se multumesc doar cu aerul de la poalele masivului". I-am indragit din prima si simteam ca o sa se nasca o mare prietenie. Am vrut sa zic ceva, insa cel care parea sa fie conducatorul grupului, mi-a luat-o inainte:

-Salut, mai este loc si pentru noi?

-Este berechet, chiar daca innoptati aici.

-Pai asta ne era intentia, maine vedem incotro o luam, zise el urcand scarile prispei.

Au patruns inauntru, am facut cunostinta si ne-am asezat la vorba.

-De unde veniti? am intrebat eu.

-De la Bucuresti, am venit cu trenul pana la Brasov, apoi cu masina la Bran, am vrut sa ne cazam acolo, insa nu am mai gasit nici un loc la pensiuni, asa ca am ascultat indemnul unui localnic si am luat-o per-pedes catre motelul de la Dealul Sasului, dar la Drumul Sirnii s-a gasit alt binevoitor si ne-a indrumat catre Pestera si de acolo aici in Grind. Precum vezi nu avem un traseu stabilit, dar voi? ma intreba el.

-Noi venim de pe creasta, am urcat pe la Curmatura, aseara am dormit la refugiul sapte noiembrie, azi dimineata am plecat de acolo, am atins Plaiul Baciului,si apoi am coborat spre Grind.

-Plaiul Baciului? intreba Mihai cu o jumatate de gura.

-Da ma, varful La Om se mai numeste si Plaiul Baciului.

-Aaa, asta chiar nu stiam.

In timp ce noi vorbeam, fetele se intretineau in surdina cu ale lor.
Se apropia seara si mai aveam atatea de facut, asa ca le-am zis:

-Mai baieti, cine vine cu mine la apa, ca-i cam departe cam o juma' de ora dus o juma' intors , iata ca s-a dus ora, apoi cine ramane sa adune niste lemne, ca locatarii dinaintea noastra nu stiau legile bunei cuviinte de a lasa lucrurile la indemana si in ordine pentru cei care vin dupa ei, ori lucrul acesta este lege pe munte.

Ne-am impartit, eu cu Andrei, cel ce parea seful grupului, mergem la apa, Mihai cu George, celalalt baiat din grup, merg dupa lemne.

Asa ca am luat ciubarul si am inceput coborasul catre izvor.

Pe drum Andrei mi-a facut radiografia grupului, asa cum era el. Doina,era sora lui, era asistanta medicala la un spital din Bucuresti, George era sotul ei, deci cumnatul lui Andrei, inginer la caile ferate romane, iar el terminase cu un an in urma ase-ul. Vroia sa-mi demonstreze ca intre ei este o legatura mai puternica decat cea de rudenie, o caramderie cultivata din copilarie, fiind vecini in acea perioada.