Cum poate el să vadă prin ochii mei precum prin ferestre deschise, cum poate realiza o lume perfectă sau imaginară plină de aventură, fantazie sau groază ?
Ați fost vreodată în casa unui pictor ? Este o lume aparte, intri într-un nou univers. Orice colțisor ai privi este plin de gânduri și sentimente pictate cu grijă sau neglijență. Mobilierul este simplu și modest o masă ici, un scaun colo. Nu poți deosebi o cameră de alta doar bucătăria, rar frecventată, conține mobilier specific. Mulțimea ferestrelor neacoperite cu perdele și balconul dau o aură sclipitoare casei aparent părăsite. În lumea lui, timpul nu este măsurat de nici un ceas, iar pe parchet și pe pereți sunt înșirate tablouri terminate, începute și pânze albe. Pensulele și penițele sunt aruncate pe mese, pe pat sunt răsfirate hainele stropite cu vopseaua speranțelor sale care nu a ajuns pe tablourile de sub pat, tablouri fără sens și fără valoare. Niște rafturi țin cărțile prăfuite departe de ochii lui, dar masa îl îmbie cu creioane, uleiuri care îi ung sufletul și mintea. În balcon atârnă un hamac care surprinde apusul de soare. Însuși balconul este o capodoperă, o pânză uriașă acoperă tavanul pe care în fiecare seară când maestrul tablourilor naturale intră în întuneric îl inspiră pe pictor să își pună amprenta desenând o altă rază a soarelui care dispare după munți sau o stea care sclipește pe întunecatul tavan al nopții. Așa masoară el timpul, apusul soarelui, răsăritul altei opere.
Dar în inima unui pictor ați fost ? El este o oglindă a tablourilor sale. Atâtea se întamplă în mintea sa. Inima îi bate precum a unui porumbel, în ochii lui se află o lumină pură, dar în același timp o imagine încețoșată a sentimentelor nedeslușite nici de el. Nu vede lumea precum este ci cade de la înalțime spre a te învălui în aura sa de mister. Culorile din capul sau formează o discotecă cu lumini sclipitoare, având vise pline de ritm, forma și diferite de realitate.
Își continuă fanteziile cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare respirație, cu fiecare clipire.
Nu îi plac minciunile, vede adevărul în ochii mei. Ar putea să-mi descrie în mai mult de o mie de cuvinte și tablouri de ce nu mai crede în lumea schimbătoare precum luna, lumea și luna care îl înșeală cu fiecare privire, cu fiecare rază argintie.
El crede că ne lăsăm fericirea în mînile altora, că fast-food-urile sunt bune pentru că îți fac rău, crede că iarba nu e mai verde pe dedesubt și capătul curcubeului îl poți afla doar dacă nu fugi după aurul spiridușilor.
El s-a săturat să caute, iar acum așteaptă să fie găsit și salvat nu știu de cine sau de ce. El nu aleargă, nu simte, nu se îngrijește și nu ține la nimic, dar prețuiește multe.
I-am răscolit și sufletul, dar tot rămâne un mister, plin de semne de întrebare care formează un lanț răsucit și încovoiat care-i înconjoară sufletul precum o sârmă ghimpată. Cea mai arzătoare întrebare este : ‘Cum să îl salvezi ?’. Nu poate să-ți spună chiar dacă știe, nu vrea să-ți spună chiar dacă îl rogi, nu știe să-ți spună chiar dacă îl înveți. Precum un copil orfan, dar nu de parinți ci de iubire. S-a retras în el. Acum este închis cu lacătul aurit al uitării și al milei de sine, dar mai are o portiță salvatoare : pictura.
Atâta timp cât va lua penița și pensula în mână nu va fi singur, nu va suferi, nu va zâmbi, dar va trăi.