De câte ori a fost dezamăgit, nu știa ce să spună, visa. Dar visa prea mult, întotdeauna dormea, era un loc sigur, dar și pustiu.
Oamenii cad și se avântă în iubire, el nu este destul de puternic și de aceea viseaza. Încerci să il convingi ca e totul în ordine, îl faci să privească soarele, nu să arate spre lună. Îi arăți lucrurile neînsemnate, nu lumea care se destramă, cărțile de pe raft, dar se îneaca în pustiu. Așteaptă de mult, viseaza de mult, se roagă la zei. Îl ajuți să se găsească. Toate greșelile, toată așteptarea se preface din nou în pustiu. Toate operele cer schimbări, cer noi experiențe, așteaptă trezirea stăpânului care așteaptă la rândul său să poată privi soarele cu alți ochi.
A dispărut ! Unde e ? Se aude prin tablourile sale : ‘Salvându-mi viața nu mă vei ajuta !’ ; ‘ Ajută-mă !’.
Pânza cu barca în mijlocul mării dezlănțuite, copacul cu frunze aurii din mijlocul deșertului, pescărușul negru din infinitul cer : pustiu… , sentimente puternice din inima sa : durere, ură, nesiguranță.
Acel strop de speranță din viața lui : penița, panza încep să fie prea vechi. Nu îl mai cheamă, nu îl mai atrag. Acum o flacără arde undeva în trupul său, se extinde prin vene, se vede în ochii înlăcrimați, se simte pe trupul palid și aspru. Nu se mai recunoaște. Privește soarele, studiază mișcarile corpului, citește cărtile prăfuite. Este altul, un zâmbet îi străbate fața sobră spălată de lacrimi. Acum suferă…
De mult nu a mai simțit mirosul uleiului, de mult nu a atins cu pensula pânza fină, de mult visează, dar nu pustiu, acum visează doar acea flacară pasionala.
Se trezește speriat în miezul nopții, e beznă, dar și lumină. Se îndreaptă spre o pânză ninsă de trecerea vremii. Apucă o culoare : negru. Mânjește pânza apoi răsare altă culoare care o învaluie pe cealaltă, roșu, roșul sângelui înflăcărat, dar acum pustiu. Moare din nou, din nou și din nou moare. Și-a descris povestea, povestea de iubire, pe care o voi expune în muzeul vieții sale.
Acum luna arată spre el cu raza argintie, înșelătoare. Acum iese soarele care îi mângâie trupul neînsuflețit.
Acum nu e pustiu, acum zâmbește, acum trăiește.