Păcatul


Vis de primăvară


II


Atunci, se dezlănțui iadul. Fuseseră chemați părinții și toată familia se adună la o ședință cum nu se mai întâmplase de pe timpul războiului. Bineînțeles că membrii ședinței de atunci erau morți dar cei prezenți erau la fel de gravi, demni urmași ai înaintașilor.
Totul culmină cu o ceartă îngrozitoare între tatăl lui Gabriel și mătușa lui. Mama fetei, a cărei onoare fusese atât de josnic pângărită își acuzase propriul frate că nu e în stare să-și crească copilul și că acesta e ½un golan care va ajunge cu siguranță un pușcăriaș, un delicvent½. Tatăl lui nu mai putuse suporta injuriile, plecase jurând că sora lui murise pentru el. Acela fusese momentul în care familia se despărțise în două. Gabriel fusese trimis imediat la internat și nu reuși să mai afle nimic despre Carmen. Tot ce știa era că fusese trimisă departe de el. Cât de departe? Nu știa. Abia după ce termină colegiul militar și fu detașat la Cluj-Napoca, departe de familie, reuși să descopere că verișoara lui era în America și că nu avea să se mai întoarcă niciodată. Își luase gândul de la ea. Mai avusese și alte relații, o grămadă. Schimba fetele în același ritm în care își schimba șosetele. Faptul că era un tânăr înalt, frumos și inteligent îi permitea să nu fie niciodată singur. Uniforma de ofițer îi venea de asemenea foarte bine. Singura femeie pe care o putuse iubi fusese Felicia, pentru că ea semăna cel mai mult cu Carmen, cu firea ei demnă, caldă și plină de exuberanța vieții în același timp. Dar Felicia îl abandonase provocându-i o durere mai mare decât se așteptase el. După moartea tatălui său, a cărui lipsă îl doborâse pentru că rămăsese cu adevărat singur pe lume, ceruse o permisie cu termen nelimitat și o primise pentru că era iubit de toată lumea. Dar singurătatea și dorul de cei care nu-i mai erau aproape îi adormiseră spiritul. Alunecă astfel pe panta uitării de sine cu tendința de a se pierde definitiv în băutură și fum de țigară. Acum însă, Carmen era din nou în viața lui! Fantoma pe care se chinuise să o uite timp de un deceniu se dovedea a fi mai mult decât un spirit dispărut cum crezuse el. Nu, era chiar plină de forță și aducătoare de liniște și bucurie, așa cum era o dată.
Gabriel simțea nevoia să vorbească, să ceară sfatul cuiva. Dar cui? Nu se putea gândi decât la o singură persoană.
Bătu la ușa Feliciei în dimineața următoare. Se aștepta să-i răspundă Claudiu dar Felicia fu cea care îi deschise ușa. Era foarte surprinsă să-l vadă și-l privea ca și cum nu l-ar fi văzut de un an de zile, lucru aproape adevărat.
- Gabriel!
- Bună dimineața! salută el vesel și o sărută pe obraz intrând pe lângă ea.
- Ce cauți aici?
- Chiar vrei să știi?
- Mai întrebi?
- Cafea! Da, asta vreau! Dacă stau bine să mă gândesc, mi-a lipsit cafeaua ta care e mai dulce decât cel mai ciudat ceai. Pun pariu că e deja gata, sper că nu vă pregăteați s-o serviți în pat.
- Ãăă..., Claudiu nu e acasă.
- Păcat, aș fi vrut să-l revăd și pe el.
- Vorbești serios?
- Desigur, de ce n-aÈ™ face-o?
- Pentru că ne urăști.
- Nu v-am urât niciodată. Ei bine, poate pe el un pic, dar acum totul a trecut. Voi sunteți prietenii mei și ar fi păcat să renunț la doi oameni atât de minunați ca voi doar pentru că..., știi tu!
- Mă surprinzi. Am încercat de atâtea ori să vin la tine în ultimele câteva luni dar nu erai acasă. Te-am și sunat dar se părea că s-a întâmplat ceva cu telefonul tău.
- Eram acasă. Nu prea doream să te văd dar eram acasă. Iar telefonul nu are nimic, mă deranja soneria așa că, râse scurt, i-am tăiat cablul cu un cuțit de bucătărie.
Gabriel se așeză pe un scaun în bucătăria apartamentului și, picior peste picior, acceptă cana plină de cafea aburindă pe care i-o oferi încă uimita tânără.
- Mă bucur că ai venit, crede-mă..., ne-am făcut griji pentru tine!
- Știu, sunteți niște prieteni adevărați.
- Nu glumi cu mine.
- N-o fac.
- Gabriel, ce faci aici?
- Þi-am spus, încerc să-mi salvez ultimii doi prieteni care mi-au mai rămas, adică pe voi. Aaaah! icni el strâmbându-se la gustul cafelei.
Fata râse și pentru o fracțiune de secundă timpul părea să se fi oprit și ei doi să fie încă împreună.
- Unde e... ?
- Claudiu e plecat la părinții lui pentru câteva zile.
- Tu de ce ai rămas ?
- Nu vreau să vorbesc despre asta, bine ?
- Cum dorești, nu mai e treaba mea. În plus. nu am venit aici să vă aud plângându-vă problemele. Am venit să le plâng pe ale mele.
Felicia zâmbi dezarmată și se așeză lângă el.
- Ce s-a întâmplat ? întrebă ea cu vocea blândă de care lui Gabriel îi era cel mai dor.
- N-ai să ghicești niciodată cine a venit la mine ieri întrerupându-mi lenta sinuciderea atât de minuțios pusă la cale...
- Sinuciderea..., cum?! îl opri ea fără să vrea. Scuze, continuă te rog.
- Grade alcool și procente gudron, dar asta nu are importanță acum. Îți mai amintești că ți-am povestit despre verișoara mea?
- Da, Carmen, nu?
- Exact, îți mai amintești ce ți-am spus?
- Că ai ținut foarte mult la ea dar că acum locuiește în America. S-a întors în țară?
- Da, dar stai că nu știi toată povestea, văzând că Felicia aștepta nerăbdătoare continuă:
- Acum zece ani între mine și Carmen s-a întâmplat ceva. Ceva ce era atât de mult împotriva naturii încât tatăl meu a hotărât să mă trimită departe la un internat militar iar părinții ei au expediat-o pe ea la celălalt capăt al pământului.
- Vrei să spui că voi doi...? gura ei se deschise și rămase așa.
- Da, și asta nu e cel mai grav. Ne iubeam așa cum un bărbat iubește o femeie, cum o femeie iubește un bărbat. Cum îl iubești tu pe Claudiu... , înțelegi?
- Dă-mi voie să-mi revin. Și vrei să spui că voi doi a-ți făcut... dragoste?
- Exact asta vreau să spun.
- Dar erați niște copii și părinții voștrii erau frați !
- Crede-mă ăsta era ultimul nostru gând. Dar apoi totul a revenit la normal. Bineînțeles că asta a însemnat ca noi să trăim în locuri diferite ale planetei și ca toată povestea să fie îngropată.
- Stai, asta e cauza pentru care tatăl tău s-a supărat atunci când l-am întrebat de ce nu-și vizitează sora? De ce nu mi-ai spus nimic?
- Nu puteam, trebuie să înțelegi. Era marele secret întunecat al familiei. Părinții noștrii nu și-au mai vorbit de atunci.
- Stai să înțeleg, și acum Carmen, verișoara ta, subliniez verișoara ta, a venit la tine? De ce, în vizită?
- Da.
- Nu-mi vine să cred că nu știam asta. Se pare că nu eram chiar atât de apropiați.
- Când riști disprețul și stigmatizarea societății înveți să-ți ții gura.
- Nu știu..., nu știu cu ce te pot ajuta eu.
Tânărul își trecu mâinile prin păr și o privi grav:
- Învață-mă cum să stau departe de ea, doar atât.
- Vrei să spui că, după zece ani, încă mai ai sentimente pentru ea?
- Nu știu și nici nu vreau să aflu. Ce zici, mă ajuți ?
- Să văd... . Familia ei unde locuiește ?
- S-au mutat undeva la țară în apropierea satului unde trăiau bunicii mei.
- Și ea, cât timp stă în oraș ? Să nu-mi spui că stă la tine ?
- Doamne ferește, nu ! Câteva zile, cred, e căsătorită.
- Păi e foarte simplu, dacă nu o vezi totul e în regulă, nu ?
- Da, și aici apare o problemă!
- Când? întrebă Felicia ridicându-și o sprânceană.
Gabriel își verifică ceasul de la mână:
- Peste o oră, luăm micul dejun la hotelul unde s-a cazat.
- Stai să fac un duș și să mă schimb. Mergem împreună!
Tânăra se opri în ușa de la bucătărie privindu-l cu duioșie.
- Arăți mai bine acum. Și mă bucur că ai venit la mine! Mi-a fost dor de tine.
Gabriel își strânse buzele într-un zâmbet chinuit și ea nu pricepu că vorbele ei încă îl dureau.

Întâlnirea a decurs într-un mod mai ciudat decât își putuse tânărul închipui vreodată, dar cu același rezultat oarecum prevăzut, adică oribil. Carmen nu scoase mai mult de câteva cuvinte mulțumindu-se să mănânce exagerat de încet omleta aceea uscată care le fu servită cu pretenții de delicatesă. Felicia păru să priceapă rapid că prezența ei nu era dorită așa că își manifestă dorința de a pleca. Gabriel încercă să o oprească dar fără succes. Felicia plecă afișând un zâmbet politicos dar rece, expresie pe care el nu o mai văzuse niciodată până atunci pe chipul ei. Carmen îl trată și ea cu răceală până când terminară micul dejun și le fu adusă cafeaua. Gabriel simțea nevoia imperioasă de a-și aprinde o țigară.
Carmen îl privi atentă apoi când el își ridică la rândul lui ochii spre ea se concentră pe aburii cafelei evitându-l.
- Felicia e o persoană minunată, zise el cu părere de rău în glas.
- Da.
- De unde știi ? Nu v-ați privit în ochi niciodată? Ea înseamnă foarte mult pentru mine.
- Chiar dacă te-a înșelat cu cel mai bun prieten al tău ? cuvintele erau rostite apăsat și ea se aplecă puțin în față așteptând răspunsul lui.
- Ea nu m-a înșelat niciodată și a fost mereu alături de mine. Totuși, nu-mi amintesc să-ți fi spus despre asta ieri.
Carmen păru încurcată preț de câteva clipe.
- Am citit printre rânduri, cred.
- Ești mai inteligentă decât credeam, zise el fără să-și poată controla ironia.
- Nu fii rău!
- Iartă.
Aceea era formula pe care o folosea în copilărie când făcea o prostie și dorea ca ea să-l ierte. Carmen zâmbi la auzul cuvântului pe care și ea și-l amintea prea bine.
- Te-am iertat deja, mi-e greu însă să te uit.
- Ce vrei să spui?
- Nimic..., nimic.