AGAPA INOCENÞILOR XI

În jur de 12 Ovidiu nu-și mai găsește locul, supărat pe el însuși, pe viață în general și pe toată lumea în particular, dar, pe de altă parte, se simte ușurat, pentru că a rupt-o cu Letiția la care ține într-un fel aparte, însă în nici un caz ca la o femeie cu care să se apuce de treburi serioase care să presupună familie, copii, proiecte de oameni serioși. Împreună ar fi rămas doi adolescenți întârziați cine știe până când, vegetând duios sub aripa protrctoare a lui babacu, nu lipsiți însă de capriciile cazone ale acestuia. Și totuși o regretă pentru că sufletul ei copilăros i-a fost întotdeauna ca un balsam special și ales al ființei sale atât de controversate.
După câteva momente de ezitare, își aruncă pe el hanoracul verde și iese în stradă fără să le spună nimic alor săi. De cum trece de poartă, dă cu ochii de Ioșca, un învățător pensionar, om de modă veche, îmbrăcat în palton negru și pălărie cu boruri largi, sprijinindu-se în baston, pentru a-și menaja piciorul drept pe care-l trage ușor după el din cauza reumatismului.
-Vivat Academia! salută acesta ridicând brațul cu promptitudine legionară.
-Vivat, vivat! Ce mai face dom Valeriu?
-Þi-am spus eu că nu apucă Revelionul? Jubilează bătrânul cu ochii sticlind de emoție.
-Trebuie să recunosc fără înconjur că eu nu m-aș fi așteptat să se întâmple mai repede de alegeri.
-Aș! Chestiunile astea se intuiesc. Eu am avut întotdeauna o intuiție deosebită. Un senzor ascuns mă avertizează în legătură cu iminența producerii unor evenimente ieșite din comun. Așa sunt eu.

Își lungește gâtul și înghite un nod care parcă i se înțepenise deasupra mărului lui Adam în timp ce ochii îi clipesc tainic în semn de asigurare a veridicității celor spuse. De pe străduța laterală apar Druță și Puiu, își strâng toți patru mâinile cu înfrigurare apoi se îndreaptă spre Cantina populară.
-Să nu mai apară unul că ne arestează, răde Druță în stilul său inconfundabil.
-Fugi, măi, pirpiriule! Cine să te aresteze?
-Cum, cine? Păi nu gem toate drumurile de milițieni și de activiști?
-Gata! îl oprește Ovidiu. Lumea lor s-a dus înghițită de întunericul din care s-a născut. O utopie transformată în coșmar!
Druță îi pune mâna pe frunte cu un gest patern dar accentuat caricatural.
-Nu ai febră, izbucnește el.
-Nu-ți dai seama că trăim momente istorice? se supără Ovidiu. Aș vrea să cred că măcar în astfel de clipe ai putea fi și tu serios.
Druță îi pune din nou mâna pe frunte și constată pe un ton foarte serios.
-M-am înșelat. Ai febră.
Satul respiră normal ca și cum s-ar afla pe un alt tărâm. În fața C.A.P-ului așteaptă cuminte un șir lung de căruțe încărcate până sus cu ardei boia înșirat și uscat, gata să fie predat. Între timp țăranii mai intră pe la cantină, beau câte un pahar, își aprind țigări și se așază la povești până să le vină rândul la cântar. Pe măsură ce se descarcă atelajele țăranilor, camioane mari, pline până la refuz, iau drmul fabricii Avântul din Oradea unde ardeiul uscat se va transforma în pulberea roșie atât de căutată de gospodine.
-Luăm ceva la pachet și mergem la club, le propune Ovidiu. E mai retras.
-D,accordo! aprobă Druță, aplicându-i un lat de palmă peste spate, gata să-l doboare la pământ.
Inervat la culme, Ovidiu îi sare în spate, agățându-i-se cu furie de gât, dar uriașul începe să se învârtă cu el din ce în ce mai tare, făcândul, din cauza forței centrifuge, să se ridice aproape la orizontală.