***
„Iar stai cu nasul în cărți în loc să faci și tu ceva folositor în casa asta! M-am săturat!... Numai eu muncesc. Te doare-n cot de toate. Nu ești în stare să schimbi un bec! Știi că ușa de la debara cade… N-ai făcut nimic! Am să aduc pe cineva s-o repare, că tu nu ești în stare! Stai toată ziua și trândăvești cu cărțile tale! Eu te spăl, îți dau de mâncare și tu nu știi decât serviciu și cărți!Toată casa e plină de hârțoage de-ale tale! Să te ia naiba!.... N-am știut pe cine iau de bărbat!”
Ei, da, m-am însurat, sau mai bine zis m-am lăsat însurat. După ce am ascultat revărsarea de nervi cu care își face apariția pe ușă, aproape în fiecare zi, i-am luat sacoșele din mâini, fără să îi spun nimic, lăsând-o să-și dezbrace pardesiul. Cu mâinile tremurânde, încercă să-și aprindă o țigară, dar nu reuși. Trânti țigara pe masă și își prinse fruntea între palme.

Am cunoscut-o, mai bine zis, am remarcat-o, la cantina fabricii, în pauza de masă. N-am văzut-o, propriu-zis, ci i-am auzit râsul subțire ce se desprindea din murmurul de voci, din sala aglomerată. Nu știu ce a fost în capul meu atunci când am căutat-o și i-am propus să ieșim în oraș. Așa încep toate: cu o ieșire în oraș. Vorbeam fleacuri. Ea, despre cât îi plac cartofii prăjiți cu smântână, eu, despre crengile triste ale sălciilor plângătoare de pe marginea lacului din parc. Ea, despre pistruii ce apar dacă stai prea mult la soare, eu, eu despre cunoașterea lumii înconjurătoare dincolo de simțuri. Fleacuri. Ne priveam în ochi și fiecare vedea altceva. Vorbeam amândoi și fiecare înțelegea altceva. Dar asta nu mă deranja căci nu consideram că trebuie să ne înțelegem prin limbajul convențional alcătuit din cuvinte și conjuncții, ci dincolo de acestea, important este să ne înțelegem printr-un limbaj al inimii. Ah, eram atât de naiv… Eu credeam că ea „mă intuiește”, „mă citește”, îmi înțelege felul meu de a vedea lucrurile, lumea, viața, dar ea, săraca, nu vedea dincolo de trandafirul (scump, tare scump la vremea aceea) pe care mă străduiam să i-l ofer la fiecare întâlnire. Eu vedeam în biata floare un simbol al iubirii ce creștea în noi, cu parfum delicat dar și cu ghimpi vicleni; ea, doar că „ieri mi-ai luat unul mai mare; oare mă iubești azi mai puțin?” Și așa, drumurile noastre, se împleteau de-alungul timpului, da nu pentru a forma o singură cale, ci devenea un traseu sinuos, complicat, obositor până m-am văzut nevoit să merg din ce în ce mai des pe drumul ei.
Þinea mult la obișnuințele ei, la superstițiile ei, ce mi se par acum lipsite de orice sens, cu toate că atunci le vedeam ca pe niște capricii copilărești. Îmi amintesc cum, la cununia religioasă a ținut morțiș să mă calce pe pantof, ca să mă aibă sub papuc toată viața. Atunci n-am dat importanță, fiind prea prins de solemnitatea momentului. Apoi la ieșirea din biserică, a ținut morțiș să pășim cu dreptul peste pragul ușii, chit că a trebuit să oprească tot alaiul în spatele ei. Cel mai mult m-a intrigat la ea era repeziciunea cu care trecea de la o stare la alta. Acum era fericită și râdea cu gura până la urechi, iar în momentul următor era cu ochii în lacrimi și refuza să scoată un cuvânt. De cele mai multe ori mă simțeam responsabil pentru aceste schimbări bruște de dispoziție. Stăteam privind în gol și îmi analizam cuvintele și faptele, căutând motivul pentru care, deodată, cerul s-a acoperit de nori negri. Pierdut în această cercetare a cugetului nu îmi dădeam seama că ea are nevoie s-o țin de mână, s-o alint, să-i spun cât de frumoasă și bună e. Până la un punct lucrurile acestea erau normale dar, să le ceri, în maniera asta, ca un copil râzgâiat care face orice pentru o bomboană, mi se părea de-a dreptul deșertăciune. „Spune-mi că sunt cea mai frumoasă din lume!” șoptea ea trecându-mi mâna prin păr. „Sigur, dragă, pentru mine ești cea mai frumoasă din lume.” Îi răspundeam eu, gândindu-mă că dragostea ce îmi tulbura privirea, mă făcea să o percep ca pe cea mai frumoasă din lume. Eu vorbeam despre frumusețea unui diamant ce urma să fie șlefuit. „Nu, spune-mi că sunt cea mai frumoasă și gata!” spunea ridicând vocea și bătând din picior. „Da, dragă, ești cea mai frumoasă!” spuneam pe un ton cât se putea de împăciuitor, intuind parcă scena de nervi care avea să urmeze. „Minți! Minți! Spui doar așa, ca să-mi închizi gura!” Atunci o strângeam în brațe și o sărutam pe tâmplă. Ea se smulgea din îmbrățișarea mea și tăcea încruntată. Deodată se întorcea, privindu-mă cu ochii micșorați: „Ce îți place la mine?” Mă oboseau întrebările astea. Mă aduceau la disperare știind că orice aș fi răspuns, nu ar fi fost satisfăcător pentru ea. „Ochii!” „Numai atât?” „Buzele!... Totul!” Și atunci când vedea că încep să fierb pe dinăuntru izbucnea în râs, plesnindu-și zgomotos palmele „Hi! Hi! Hi! Te-ai supărat!” Mă chinuia. Sadică, mă chinuia și pe mine mă istovea jocul acesta de-a șoarecele și pisica. Îi plăcea să mă chinuiască, să mă ciupească de mână, deși știa prea bine că asta mă înfurie la culme, dar mai ales, îi făcea o plăcere deosebită să mă muște de gât, și nu în felul acela senzual, care să-ți provoace fiori pe șira spinării, ci mai degrabă, agresiv, dureros, lăsându-mi urme pentru mai multe zile. Cea mai ciudată fantezie a ei (cu care nu m-a convins în nici un chip să fiu de acord) era să mă bărbierească. I-am motivat că bărbieritul este un lucru destul de intim și delicat, mai ales că obrazul meu era destul de sensibil la vremea aceea.
Îi plăceau serialele acelea siropoase și false, la care ea plângea sincer. Își alunga plictiseala descifrând integrame tipărite pe hârtie de duzină. Citea cu nesaț reviste cu povești ieftine de viață din care îmi mai cita din când în când în conversațiile noastre. Și atunci când încercam să îi explic că viața nu e chiar așa ca în reviste, îmi argumenta că toate sunt cazuri reale, experiențe trăite de oameni reali și nu invenții. Iar eu îi spuneam mereu că noi avem viața noastră și ar trebui să ne conducem după principiile noastre.
Îi plăceau culorile stridente, îmbrăcămintea cu dungi și buline, cercei mari și brățările groase.
Cu toate acestea, dus de val, am luat-o de soție. „Nevastă” a devenit a doua zi după „luna de miere” care a fost doar o săptămână la mare. Ajunși acasă (în garsoniera ei), de dimineață s-a apucat de dereticat prin casă, cu muzica la maxim, ignorând faptul că eram obosit de pe drum și aș fi vrut să mai dorm. „Hai, scoală și du-te să bați covorul! Las’ că mai dormi la noapte!” Parcă o auzeam pe mama. Buimac de somn am coborât pe scările înguste ale blocului ducând pe umăr covorul aspru făcut sul. Nu a încetat decât spre seară, când începea serialul ei preferat. M-am închis atunci în baie, știind că pentru trei sferturi de oră nimic nu avea s-o miște din fața televizorului. M-am așezat pe scaunul Wc-ului și am continuat să citesc cartea pe care apucasem s-o încep cu o săptămână înainte. Citeam pe unde apucam: în baie, pe balcon, în bucătărie și asta o enerva la culme. Găsea mereu cărțile mele prin toată casa, căci aveam prostul obicei să încep două-trei cărți deodată și le lăsam în locuri diferite. Pentru mine orice pagină citită era un pas mai departe spre certitudinea că viața noastră îngustă de aici și acum nu este decât o aparență, că există, dincolo de ceea ce percepem un alt fel de viață. Gândul acesta mă făcea să văd toate lucrurile care mă înconjurau fără prea mare importanță și de aceea păream delăsător. Pentru ea, lungile mele ore de lectură i se păreau o pierdere de timp. „Astea nu țin de foame!” Se înșela. Foamea de care sufeream eu nu se putea potoli cu pâine. Foamea mea era de dincolo și ea nu înțelegea asta. „Ia, citește!” îi zic într-o zi. „Încearcă să mă cunoști!” Ea, cu aerul că îmi face o concesie, luă cartea pe care i-o întinsesem și răsfoind-o alandala, citi câteva rânduri la întâmplare. „Prostii! Nu înțeleg nimic. Sunt sigură că nici tu nu pricepi mare lucru, dar îți place să te dai intelectual. Dacă ești așa de deștept, de ce nu te-ai făcut și tu vreun profesor sau doctor, sau ceva… Ai ajuns un pârlit de inginer.” Sigur, i-aș fi putut arunca în față faptul că ea nu are decât bacalaureatul și oricum eu sunt mai sus ca ea, dar n-ar fi înțeles nimic. Mi-am mușca buzele. „Draga mea, încearcă să privești, un pic mai departe. Vezi tu, viața asta pe care o trăim nu e decât o picătură neînsemnată dintr-un ocean infinit. Lucrurile care ne înconjoară sunt simple detalii, mărunțișuri pentru care nu merită să te zbați. Nu suntem decât niște cârtițe. Săpăm galerii în întuneric fără să ne gândim că deasupra noastră e cerul, e lumina. Ne târâm fiecare în direcția noastră, ne întâlnim, ne împerechem, ne înmulțim, dând naștere altor cârtițe condamnate la întuneric. Luptăm pentru bucata noastră de pământ, sperând ca în ea să găsim vreo rădăcină pentru a ne hrăni. Ne naștem orbi și nu știm asta pentru că nu am văzut niciodată lumina. Asta este realitatea în care trăim. Dar eu nu vreau să fim cârtițe. Noi suntem cu mult mai mult. Tu, cea care stai în fața mea acum, ești mult mai mult decât o simplă existență trecătoare. Suntem cu mult mai mult… Sunt realități pe care nu reușim să le cuprindem în cuvintele noastre limitate inventate de realitatea limitată pe care o percepem, pentru că existența noastră este dincolo de toate și de aceea imposibil de descris.” „Știi, ceva, scutește-mă de lecții de filozofie. Vrei să spui că sunt o proastă. De ce nu ți-ai luat una ca tine? Să stați amândoi cu ochii pe pereți, să vă gândiți la aiureli și să muriți de foame!” îmi aruncă cu o vădită răutate.

Cu ochii înroșiți de plâns, intră în cameră. „Plec!” Scoase geamantanul de după șifonier, și începu să-l umple, luând rufăria cu brațul și aruncând-o nervos. Deodată se opri. „No, no, no! Tu ai să pleci! Până una alta, asta e casa mea!” Și începu să pună la loc hainele ei și le îngrămădi pe ale mele în geamantan. „Ia-ți și cărțile! Du-te și trăiește cu ele!” continuă ea în hohote de plâns. Brusc m-a cuprins o milă amară. Mi-era milă de ea, mi-era milă de mine. Cu toate astea nu am schițat nici un gest. Luă geamantanul și-l azvârli cu putere nebănuită în fața ușii de la intrare. „Pleacă! Să nu te mai văd! Șase ani de chin îmi sunt de ajuns!”

De atunci am mai întâlnit-o întâmplător pe stradă și de fiecare dată se silea să pară cea mai fericită femeie din lume, salutându-mă foarte jovial crezând, în mintea ei, că astfel mă va răni, mă va face să îmi pară rău și că o voi căuta cerându-i în genunchi iertare. Treceam mai departe clătinând din cap.

O bună bucată de vreme am stat în căminul de nefamiliști a fabricii, într-o cameră mică și plină de igrasie. Nu era cine știe ce dar măcar nimeni nu-mi tulbura liniștea și spațiul intim. Timpul a trecut în tăcere, lucrurile, lumea, realitatea s-a schimbat încetul cu încetul. În mine se așternea liniștea, încet ca o ninsoare. Vedeam acum din ce în ce mai clar drumul către poarta care duce spre „dincolo”. Nu mai lucram de mult. Trăiam doar dintr-un ajutor social. M-au evacuat din camera în care locuiam. Am găsit o casă părăsită la periferia orașului care scăpase de la demolare. De la un timp mi-a slăbit vederea. Fac eforturi mari să pot citi la lumina lumânării. Într-o zi, m-am privit în ciobul de oglindă de pe pervaz și am văzut că din ea mă privea un bătrân, cu ochi spălăciți, cu fața acoperită de o barbă crescută la întâmplare. Nu-mi dădeam seama cum am putut să îmbătrânesc atât de repede. Mi-am pus sacoul decolorat, m-am încins cu o curea veche și am plecat să caut ceva de mâncare. Era după-amiază și soarele ardea puternic. Nu mai eram sprinten ca altă dată, genunchii îmi tremurau și eram nevoit să mă sprijin într-un băț pe care l-am rupt din gardul ce sta să cadă. M-am îndreptat spre terasa unui restaurant unde un tânăr sorbea încet dintr-o halbă de bere. „Dați-mi ceva de mâncare.” Mă privi plictisit. „Du-te, dom’ne, lasă-mă!”. Mi-am sprijinit bățul de marginea mesei, am tras un scaun șim-am așezat în fața tânărului. „Stai liniștit, nu vreau nimic de la dumneata. N-am mâncat de două zile, dacă nu mănânc nici azi, n-oi muri. Sunt obișnuit cu asta. Te rog doar să ceri pentru mine un pahar cu apă. Mi-e greu, pe arșița asta… Vezi, dumneata nu mai sunt tânăr.” Tânărul sorbi indiferent din berea ce începea să se încălzească. Ceru un pahar cu apă pentru mine. Băui aproape pe nerăsuflate, mi-am scos batista și-mi ștersei fruntea plină de riduri. „Așa e mai bine…” Tânărul termină ultima înghițitură și dădu să plece. L-am prins de braț. „Te rog, mai stai… Am ceva foarte important să-ți spun…” „Ne cunoaștem de undeva?” „Poate că nu ne cunoaștem acum, dar ai să vezi că mai încolo, îți vei da seama că ne cunoaștem de multă vreme.” „Nu am timp… de discuții și… crede-mă, e foarte cald vreau să ajung cât mai repede cu putință acasă.” „Acasă… Ce înseamnă acasă pentru dumneata? Știi…, suntem niște cârtițe. Asta suntem… Fiecare cu galeria lui… Orbi… Da, suntem niște cârtițe oarbe.” Săracul tânăr, n-a înțeles nimic. S-a ridicat în grabă și fără să mai apuc să pun ceva, îmi lăsă pe masă o hârtie de o sută și se îndepărtă grăbit. „Ai să-mi dai dreptate… Cârtițe!”