Era noapte, partea din zi care îi plăcea cel mai mult din cauza condiției sale. Uneori se simțea ca în filmul acela, condamnată să ducă o viață întunecoasă din cauza ochilor săi bolnavi, dar asta nu o mai afecta acum așa tare… Lumina puternică îi făcea rău, dar când lumina era slabă, ochii săi erau mai puternici decât ai multor oameni… se adaptasera unei vieți întunecate, nu din dorință, ci din nevoie.

Și noaptea era plină de frumusețe atunci când sufletul știa să simtă, și sufletul ei se deschisese atât de mult către aceasta… Mirosul de regina nopții, pe care îl simțea atât de intens în grădina de sub fereastra camerei sale, greierii susținând concert după concert într-un turneu ce părea să nu mai părăsească acel petec de pământ, și cerul…

Văzuse cerul înstelat de sute de ori, dar părea că de fiecare dată când părăsea luminile orașului, acesta își deschidea în fața ei întreaga minune a Universului, și ochii săi se umpleau de lumina frumuseții pe care acesta o trimitea spre ea.

- Unde mergem?

- O să vezi, îi spuse el ținând-o de mână pentru a-i ghida pașii… Sau poate doar pentru că atingerea pielii ei fine îi bucura palmele mai mult decât orice altceva ținuse vreodată în ele.

Nu știa încă unde o duce, dar avea încredere în el. Îi spusese că îi va arăta ceva ce nu mai văzuse niciodată, ceva ce își dorise mereu să vadă.

Pădurea prin care treceau era scundă și deasă, chiar dacă iarna doborâse toate frunzele copacilor lăsându-i uscați și goi. Dar el știa poteca aceea de multă vreme, putea să meargă și cu ochii închiși pe ea… Acum însă nu era nevoie. Noaptea nu era neagră, căci o lună plină strălucea deasupra lor luminându-le drumul. Razele ei transformau copacii în umbre înfricoșătoare, și orice zgomot suspect năștea fiori pe spatele celor doi… Dar niciunuia nu-i era cu adevărat frică… Ei nu, pentru că era cu el, lui nu, pentru că trebuia să aibă grijă de ea. Și ajunseră sus…

Locul acela avea o deschidere de jur împrejur încât puteai vedea până departe în vale. Dar luminile stinse ale orașului nu îi atrăgeau de data asta. Spre sud vest, discul mare și strălucitor al lunii domina cerul luminând copacii și pe ei… Și cum flacăra plăpândă a unei lumânari e acoperită de lumina puternică a unui far, așa și luna întuneca în jurul ei stele nevinovate. Dar ieșind din razele ei, mii de alte stele se lăsau admirate, de privirile oricui ar fi înfruntat frigul să le vadă.

Dar cine să facă asta? Era ora 2 noaptea, frigul era intens și lumea era obosită, cine ar fi fost atât de nebun încât la ora aceea din noapte și din iarnă, să-și părăsească patul călduros pentru a urca pe deal? Cine, dacă nu două suflete libere, pentru care confortul și căldura nu înseamnau neapărat viață.

Băiatul scoase din spate rucsacul mare și îl desfăcu… Din el trase afară o pătură pe care o întinse pe iarba uscată, apoi doi saci de dormit…

- Ce frumos! exclamă fata văzându-i. Așa o să putem sta toată noaptea să vedem stelele! Știi, le-am văzut de multe ori, chiar și de sus de pe deal, dar nu am stat niciodată toată noaptea… pentru că… nu aveam cu cine… Lumea se grăbește să plece spre ceva ce nu ii oferă la fel de multă fericire și frumusețe…

- O să vedem mai mult de atât, ți-am spus că o să îți arăt ceva ce n-ai mai văzut niciodată, îi spuse el simțind cum capătă importanță printre cei pe care ea îi cunoștea.

El o iubea de multă vreme și făcea totul pentru a-i fi aproape, chiar dacă ea părea să nu-i răspundă-n suflet cu aceleași sentimente… De multe ori îi luminase nopțile cu tot felul de jocuri, de surprize, de senzații, și părea că inima lui e o sursă nelimitată de imaginație, condusă fiind de niște sentimente pe care le-ar fi vrut și în ea. Era așa bucuros să o simtă lângă el de fiecare dată, pentru că descoperise în ea ceva ce mulți oameni pierduseră de mult… Capacitatea de a simți tot ce e în jur cu inima în primul rând, nu cu mintea… Era atâta suflet și bunătate în ea, o simțea ca pe o insulă într-un ocean agitat, o insulă pe care ar fi vrut să naufragieze pentru totdeauna! Un Robinson fără dorință de scăpare, pentru că insula aceea nu era formată din țărână, ci din sentimente…

- Uite, vezi stelele alea trei puse așa una lângă alta?

- Da, Centura lui Orion… zâmbi ea…

- Ah, am uitat că tu te pricepi la stele mai bine decât mine… Dar fac pariu că nu știi legenda despre Constelația Orion!

- Am o presimțire că nu o știu… râse ea vesel.

- Orion ăsta era un luptător de sumo, vezi că pare mai rotund așa dacă te uiți atent, și alea trei stele formează Chiloții lui Orion, ăia de luptă… Sigur, lumea le-a numit “centura lui Orion” ca să încerce să promoveze mai mult boxul. De aceea e boxul un sport mult mai practicat decât sumo! Eu îți spun, constelațiile astea sunt de fapt strategii de marketing… Constelația leului? E clar!

Fata râdea mult ascultându-l. De fiecare dată când se întâlneau, ea părea să uite de orice griji ar fi avut, de orice probleme sau dureri, pentru că el avea ceva ce alții nu aveau… Știa să simtă lucrurile și oamenii, viața și natura, în primul rând cu inima, și abia apoi cu mintea. Ca și ea! Reușea de fiecare dată să o facă să râdă și să simtă, și nimeni altcineva nu mai reușea asta atât de ușor. Poate pentru că nimeni nu reușea să se poarte atât de natural în preajma ei. Cei mai mulți erau ținuți pe loc de condiția sa fizică ce o depărtase cumva de o viață pe care ei o considerau normală… Suferise mult pentru că oamenii nu puteau trece dincolo de acest aspect pentru a o cunoaște pe ea cu adevărat, dar de când îl cunoscuse pe el, nici nu își mai dorea așa mult acest lucru. Faptul că fusese nevoită să se lupte cu multe greutăți, din partea vieții sau a oamenilor, o făcuse acum să devină mult mai puternică și mai conștientă de sine, și o făcuse să aprecieze mult mai mult ceea ce avea… și pe el…

Au stat ascunși în sacii de dormit vreo 2 ore, privind cerul și vorbind, simțind căldura și râzând… Aerul era rece, dar asta îi făcea să aprecieze și mai mult căldura sacilor… Razele lunii băteau din spatele lor, pentru a nu le întuneca cerul înstelat, dar pentru câteva clipe, ele ajunseseră și pe fața lor… Ea nu putea să privească luna direct, era lună plină și niciun nor pe cer, lumina ei era prea puternică pentru ea… Nu o văzuse niciodată de fapt, și pozele și vorbele altora nu puteau să-nlocuiască senzația pe care ar fi trăit-o privind măcar o singură dată, luna plină… “Și oamenii pot dar o ignoră” se gândea ea de multe ori.

Însă chipul lui o reflecta atât de cald, și părea că în ochi purta frumusețea lunii… Se uita la el atât de adânc încât nu-și mai dădea seama dacă ceea ce-o atrage e imaginea lunii în ochii lui, sau frumusețea lunii pe care o simțea în sufletul său? Cert e că privindu-l, luna nu mai conta…

Se opriseră din vorbit de la o vreme, privind unul spre celălalt tăcuți… Până în acel moment, lumina caldă a apusului de soare i se părea cea mai frumoasă, dar acum, privind razele lunii pe chipul fetei, întregul său sistem de valori asupra frumuseții începea să se clatine… Era de ajuns să o privească în acea lumina rece, să-i mângâie cu ochii obrajii catifelați și părul moale, să-i atingă ușor în gând colțul buzelor ce le simțea fierbinți… și o privea și se pierdea, și-ar fi plutit deasupra văii ținând-o de mână și nu s-ar mai fi-ntors…

Cassiopeea… un w culcat pe cer, ce-n ochii lui părea desigur dragoste… Ca orice stea mai mică sau mai mare, părea că toate strălucesc în adâncul universului pentru ei, pentru a le transmite în felul lor, mesajul vieții și al dragostei… “Suntem frumoase aici pe cer în ochii celor ce privesc, dar mai mărețe decât tot când două suflete iubesc… Căci pentru ei nu coborâm ca-n versuri pe Pământ, dar ei prin dragostea ce-o simt, plutesc spre noi pe-un legământ…”

Gândurile îi părăsiseră de mult mintea, și inima plutea acum în corpul său încercând să iasă…
Încet, fata deschise puțin fermoarul sacului și scoase mâna dreaptă afară… se întinse ușor și-l deschise și pe al lui până la jumătate, apropiindu-și apoi sacul de al său. Umerii li se atingeau acum, și mâna ei caldă i-o atinse pe-a lui. Îi prinse în palmă un deget, apoi două, apoi trei… fără să-nțeleagă cum poate o atingere să se simtă atât de bine, palmele lor deveniseră una singură, prinse într-o încleștare fină, în care fiecare bucățică de piele simțea atât de plăcut atingerea celuilalt. Priveau cerul mângâindu-și ușor mâinile, și nu-ndrăzneau să se privească și nici să rupă liniștea ce-i învelea. Inimile le băteau tare, pline de sentimente ce-ar fi vrut să iasă, știind că locul lor nu e acolo, ci în celălalt… Dar ei încă nu știau asta la fel de bine cum știau inimile lor. Și tăceau pentru a-și asculta respirația, și priveau spre cer atinși cumva de nemurirea lui.

Pierduți în frumusețea atingerii degetelor și a inimilor ce pluteau în ei, nu observară că în jur se făcuse întuneric… Poate un nor ce-acoperise focul lunii nu o lăsa să trimită către ei scântei, dar el știa mai bine.

- E timpul…

- Timpul pentru ce?

- Să vezi ceva ce n-ai mai văzut niciodată… De fapt… ceva ce mulți oameni nu au văzut niciodată cu adevărat. Pentru că ochii inimilor lor stau mereu închiși. Știu că tu vei vedea altfel decât ei…

- Ce, ce este? Întrebă fata cuprinsă de curiozitate…

Băiatul desfăcu sacul și ieși, trăgându-l apoi peste umeri să-i țină de cald… se ridică în genunchi lângă ea, și o ajută să se ridice.

- Închide ochii…

Ușor, o ajută să se așeze în genunchi, acoperind-o cu sacul de dormit desfăcut… Cu ochii inchiși, fata îl căuta parca din privire, și corpul său l-ar fi dorit aproape. Încet, se așeză în spatele ei, cuprinzând-o cu mâinile pentru a o încălzi, apoi îi acoperi ușor ochii cu palma. Simțind-o, fata îi trase încet un deget spre buze și i-l sărută… Un fior îi străbătu pieptul, și băiatul se opri pentru o clipă simțind bucuria unui sentiment ce începea să-l copleșească, apoi îi spuse:

- Într-un fel, e ca dragostea. Când strălucește puternic, oamenii par să o vadă… o admiră de la distanță pentru câteva clipe, dar nu o simt în ei, și-apoi se duc… Și ea se stinge. Oamenii nu îi mai acordă atenție atunci când e stinsă, și încet, ea dispare. Apare apoi în altă parte după o vreme, dar oare câți sunt conștienți de asta? Câți o caută și câți o așteaptă? Mulți nu ridică ochii către ea… Căci precum dragostea, ea stă undeva mult deasupra lumii, și pentru a o ajunge, trebuie să-ți înalți sufletul către ea! Un suflet gol și rece n-o va simți niciodată minunată…

- Luna?

Băiatul își retrase mâna coborând-o ușor peste umărul ei subțire, și o lăsă să privească spre cer.
O clipă de liniște se lăsă între ei, și inima fetei se simțea bătând mai tare în corpul ce stătea lipit de al lui… Privea spre cer cu ochii mari lăsând parcă să intre adânc în suflet, o frumusețe ce nu-ntâlnise până atunci, o frumusețe ce-i fusese refuzată de natură, și pe care acum el i-o oferea.

Deasupra lor, o lună roșiatică și mare, acoperită de pete întunecate despre care știa că sunt văi și munți și mări fără apă, privea tăcută către ei… Pe cerul negru acoperit de stele, lumina incandescentă a lunii devenise roșie și stinsă… Cuvintele întârziau să apară, sau poate erau plecate undeva departe, știind că nu de ele e nevoie ca să simți… și asta făceau ei acum: simțeau… El simțea bucuria ei, ea simțea bucuria pe care atâția oameni ar fi putut să o simtă. În privirea fixată către luna pe care o vedea pentru prima oară cu adevărat, se citea minunea de pe chipul unui copil ce vede pentru prima oară, bradul împodobit și artificiile. Pentru prima oară lună plină, pentru prima oară mai frumoasă decât orice, pentru prima oară, pentru ea...

Mâinile începură să-i tremure de emoție, neînțelegând de ce e luna roșie pentru ea, de ce acest moment părea să fie rupt dintr-un vis inconștient pe care-l visa în fiecare clipă, de ce pătura pe care stă plutește și de ce luna e atât de bună cu ea în noaptea asta... Nu înțelegea de ce simte mai multă căldură într-o noapte rece de iarnă lângă un singur om, decât într-o zi fierbinte de vară înconjurată de o mulțime de prieteni… Nu înțelegea multe, pentru că în acel moment, poate luna sau poate altceva, îi furaseră capacitatea de a gândi… Se întoarse către el și își strecură mâinile pe spatele lui înconjurându-l strâns. Obrajii reci se atinseră începând să se-ncălzească, și sentimentele din ea începură să iasă afară sub forma unor lacrimi… Pentru prima oară în viața ei, lacrimile ce-i curgeau nu erau sărate. O furtună avea loc în inimile lor unindu-le, și mâinile începură să mângâie fața celuilalt pline de o dorință puternică de a exprima tot Universul în măreția lui… Îi atinse încet obrazul cu al ei, mișcându-l ușor, până când buzele li se atinseră… Se despărțiră o clipă, apoi și mai ușor, se atinseră iarăși… Părea că o petală moale de trandafir îi atinge, iar buzele vibrau sub atingerea ei… Se apropiară, apăsându-și ușor buzele între ele… mai aproape, și mai aproape… rămaseră prinși într-o uniune atât de dulce, a buzelor, a corpurilor, a inimilor… și ieșiră…

Undeva deasupra văii, două suflete întrepătrunse pluteau purtate către cer… În urma lor, undeva pe o pătură, două trupuri limitate de condiția lor umană continuau să se sărute, și ei zburau… Nu erau fluturi ce-i făceau să zboare, nici aripi prinse prin șuruburi… Un singur lucru-n viața lor avea puterea să-i înalțe, un lucru pe care conștient sau nu, ei și-l doriseră dureros de mult… Și acum, împreună în adâncurile lor, schimbau speranțele pe fapte și transformau visul în poveste…

Luna rămase roșie puțină vreme, apoi începu să își revină, întâi un colț, apoi mai mult, eclipsa era pe sfârșite pe cerul acelei nopți. Dar frumusețea ei intrată adânc în cei doi îndrăgostiți va rezista nopții… și zilei care va urma… și încă unei nopți și încă unor zile! Căci ei trăiau cu stelele în suflet și luna în gândire, iar dragostea adâncă îi conducea spre ele… În lumea lor, oamenii uitaseră că dragostea e mai mult decât un joc al trupului, dar în universul stelelor și-al sufletului, cei doi erau creatorii propriei lor lumi. Și apoi pierduți în dulceața sufletelor lor, zburând printre oameni și iubiri terestre, realizau mereu același gând ce le unise viața: mai mare decât Lumea, un singur lucru este…



Ioan Stoenica, feb 2008