Mi-e imposibil să nu-i văd chipul în ploaie, șiroaie de apă îi învăluie chipul, părul ud îi acoperă rebel ochii și umerii facând-o să pară doar un spirit rătăcit în noapte, hainele i se lipesc de trupul plăpând părând și mai slabă, dar pe de altă parte hainele ude parcă îi subliniază formele și feminitatea, făcând-o să devină irezistibilă.
Pare atât de pierdută, întunericul o face să-și piardă totalmente orientarea, e conștientă că s-a rătăcit, că poate nu va mai scăpa din acest labirint al întunericului. Cu fiecare pas înainte se adâncește și mai tare în necunoscut, dar nu renunță, speră în continuare că va găsi luminița de la capătul tunelului. Ploaia se întețește, vântul devine din ce în ce mai violent dezechilibrând-o și îngreunându-i înaintarea. Picăturile de ploaie se lovesc cu putere de pământul rece lăsând în urma lor doar sunetele ce te fac să te cutremuri, fiecare strop se împarte în altele din ce în ce mai mici, părând a fi niște cristale, iar acestea se contopesc cu natura într-un ritm amețitor. Lutul absoarbe fiecare strop precum un burete, totul dispărând amețitor în adâncuri...
Se vede pe chipul ei că-i obosită, dar nu renunță și nici nu va renunța dacă nu va fi împiedicată. Se oprește adesea din mers și răsuflă greu, fiecare inspirație și expirație devenind un efort în plus... Frigul parcă i-a pătruns în măduva oaselor, respirația îi e din ce în ce mai grea... Știe! Știe că i se apropie sfârșitul, încearcă să meargă înainte dar... cade, se prăbușește pe pământul rece și ud, trupul îi pare inert, se chinuie să se ridice, dar corpul n-o mai ascultă, nu se mai poate mișca, încearcă să se târască vreo câțiva pași dar cedează, trupul său e murdar de pământ, iar chipul pare a fi o mască.... Cât e de diferită! Șiroaie de lut ud îi acoperă aproape în întregime fața, i se mai observă doar ochii mari și albaștri, o privire disperată, o privire ce visează la salvare...
Dacă ar fi știut că în tot acest timp e urmărită, dacă ar fi știut că doi ochi îi urmăresc fiecare pas, că îi măsoară fiecare mișcare, poate dacă ar fi știut că cineva e în spatele ei ar fi strigat și implorat după ajutor. Dacă m-aș fi arătat mai devreme aș fi văzut-o rugându-se de mine să-i mai ofer o șansă la viață, s-o ajut să scape, dar mai bine s-o văd distrusă...
Mă apropii de trupul ce zace inert pe pământul ud, îi aud suflarea disperată, îi aud bătăile inimii ce par să se zbată pentru supravițuire. Mă aplec și-i apuc mâna încet. Îi simt pulsul ce scade parcă din când în când, iar apoi se mărește din nou, refuză cu desăvârșire moartea. M-a simțit imediat ce am atins-o, a deschis ochii și m-a privit cerând milă și îndurare:
-Ajută-mă... (și capul îi căzu din nou, nemaiputând să și-l susțină)
I-am prins mai bine mâna și am început s-o târăsc prin pădure, picioarele i se agățau adesea de scorburile copacilor, mâna i se mai agăța de câte o creangă de copac, iar capul părea a fi din plastină, și cu fiecare metru înaintat părea din ce în ce mai desfigurat și inuman... era destul de grea în ciuda siluetei sale anorexice. A durat aproximativ 10 minute până când am ajuns la cabană.
Era inconștientă, dar bătăile inimii parcă i se întețeau... Am aruncat-o pe jos și am lăsat-o să zacă acolo până m-am dus să mă pregătesc. Trebuia să fie ceva ce să provoace cât mai multă suferință, măcar la fel de multă cât mi-a provocat ea mie de-a lungul anilor în care mi-a râs în față și m-a batjocorit... dar ea merită mult mai mult decât atât, trebuie să plătească cu vârf și îndesat pentru greșelile ei. Atâția ani... Ce credea? Că tot ce a făcut va fi uitat așa ușor? Bătaia de joc nu se uită niciodată... sau faptul că m-a luat de lângă singura persoană pe care am iubit-o... Și de ce? Doar pentru a-și satisface ambițiile persoanele și diabolice. Asta merită chiar mai mult de atât! Cea mai simplă ustensilă pe care o pot folosi este cuțitul, va avea parte de o moarte lentă și dureroasă, o moarte ce o va duce în Iad...
Totul e pregătit acum... Când m-am întors la ea, am observat că se trezise și deschisese ochii, reușise să se miște puțin din locul unde o lăsasem, acum era ghemuită într-un colț al camerei, încercând să găsească o ieșire, o ieșire din infern... Mult mai bine ca-i trează, va putea simți mai acut ceea ce va păți, mă va putea privi în ochi când îi voi arăta furia mea. Când m-a văzut, și-a ascuns capul și s-a tras și mai tare în acel colț.
- Din nou față în față! Ne întâlnim iar, draga mea. Poate acum vom avea ocazia să discutăm între patru ochi așa cum nu s-a mai întâmplat până acum... Ce? Nu te bucuri să mă vezi?
- Ce vrei de la mine? Lasă-mă în pace... (nu mai reușea să articuleze corect cuvintele, parcă la fiecare silabă rostită se bloca și se îneca)
Spaima i se simțea la fiecare gest, fiecare mișcare; cu cât o priveam mai adânc în ochi cu atât se trăgea mai tare mai aproape de perete și se ghemuia și mai mult. Se chinuia să-mi evite privirea dar nu reușea, corpul n-o mai asculta în totalitate, sau poate chiar voia în subconștientul ei să-mi cuprindă privirea, să înțeleagă ce gândesc și ce o așteaptă. Și, probabil, deja știa ce urma să se întâmple dar refuza cu îndârjire să accepte. Cu cât conștientiza mai mult că se apropie... că nu va mai rezista, cu atât se chinuia mai tare să lupte. Aproape că reușea să mă înduioșeze sau poate că nu, nici eu nu știu ce sentimente putea să-mi provoace acea ființă ce numai a om nu seamăna atunci. Poate că... în adâncul sufletului meu voiam s-o eliberez, sau.... poate că nu, nici eu nu știu ce aș fi vrut să fac cu ea sau din ea. Observându-mi incertitudinea, începu să scaneze încăperea cu privirea, încercând să găsească o metodă de a scăpa. De fiecare dată când mă uitam la ea întorcea privirea și se prefăcea speriată, doar că eu știam la ce se gândește.
Oare cum mai puteam să nutresc sentimente de compasiune pentru această ființă? Ea a distrus totul din viața mea, iar eu trebuie să fac la fel cu ea, să vadă ce înseamnă suferința... Într-un moment de luciditate mi-am amintit tot și a revenit în sufletul meu dorința aceea nebună de a ucide, setea de sânge. Aș fi omorât-o chiar atunci pe loc, dar nu... trebuia să sufere. Am început să mă apropii încet de ea, se simțea ca un șoricel prins în propria-i capcană, vroia să fugă dar nu avea unde. Era de nerecunoscut, chiar începusem să mă gândesc dacă nu cumva am greșit persoana, dar ceva în adâncul meu îmi spunea că nu. Am mângâiat-o încet pe creștet, încercând s-o conving că totu-i în regulă... Apoi brusc am simțit nevoia de a face ceva... I-am luat o șuviță de păr în mână și am început să i-o tai încet cu cuțitul, am privit șuvița o scurtă perioadă, apoi i-am aruncat-o în față, iar ea a început să scoată niște scâncete ce nu păreau a fi umane și să plângă și mai tare. Am continuat cu încă o șuviță, și încă una, și încă una și tot așa până i-am tuns tot părul; simțeam o plăcere morbindă în momentul ce tăiam din ce în ce mai mult... Hmmm, acum era de nerecunoscut. Am adunat toate șuvițele de păr și le-am pus cu grijă în mai multe pungi, ele puteau fi cadoul perfect pentru rudele ei. Mă privea buimacă neștiind ce vreau să fac, începuse să delireze și să vorbească aiurea, fără noimă, totul părea pierdut pentru ea. Poate dacă ar fi știut atunci ce i se va întâmpla, ar fi renunțat la tot, dar nu... ea nu s-a gândit nici măcar un moment la consecințe. Ura din sufletul meu părea să explodeze cu fiecare minut ce trecea, știam că acum e în mâinile mele.
Stilizarea ei începuse subit. Oare care va fi următorul pas? Aaa, da! Știu! Domnișoara trebuia neapărat să facă o baie, că doar se murdărise în drumul ei spre cabană. Am târât-o până în baie, și am aruncat-o pe gresia rece, în momentul respectiv parcă s-a trezit dintr-o lungă inconștiență, și a început să țipe cu putere. Am liniștit-o imediat, udând-o cu dușul cu apă fierbinte, revenindu-și astfel rapid, dar apa devenea din ce în ce mai fierbinte... la scurt timp a început să urle, se vedea că nu mai poate din cauza durerii. Nu aveam ce să-i fac... trebuia curățată, așa nu arăta bine... După o baie bună și fierbinte am lăsat-o acolo să se usuce, oricum era leșinată. După vreo 3 ore am reușit s-o trezesc cu câteva palme, trebuia s-o aduc înapoi în camera de zi, dar parcă nu mai aveam chef s-o târăsc... Am început s-o lovesc cu putere sperând că poate așa se va ridica. Nu s-a ridicat, dar a început să meargă de-a bușilea prin casă. Era tare caraghioasă în acea postură.
La un moment dat s-a prăbușit pe scări, credeam că a murit, dar în câteva minute și-a revenit și a continuat drumul. Ajunsă în cameră, s-a trântit într-un colț și a rămas acolo nemișcată privindu-mă în ochi, încercând parcă să cerșească milă. M-am apropiat de ea și i-am privit chipul parcă îmbătrânit din senin, i-am luat mâna într-a mea și am observat inelul de la el, i l-am smuls cu putere de pe deget și l-am aruncat în foc. Am luat din nou cuțitul în mână și am început să-i crestez încet chipul, sângele ce curgea șiroaie îmi conferea un fior rece pe șira spinării, apoi am coborât lama cuțitului încet spre mâini, ajungând să-i trasez linii orizontale de-a lungul picioarelor. Nu mai putea articula niciun cuvânt doar continua să mă privească și să plângă fără oprire, lacrimile îi atingeau rănile încă necicatrizate și o dureau și mai tare. M-am retras puțin să-mi observ mai bine opera, arăta cu totul diferit, acum era doar un cadavru viu.
Un zgomot se auzi de afară, am tresărit speriată. Oare ce se întâmplă? Nu știam ce să fac, s-o ascund pe ea sau să mă ascund? Am reacționat instinctual. Am strâns bine cuțitul în mână și am ieșit afară să cercetez situația; știam că pot deveni eu însămi o victimă, dar nu-mi dădeam seama ce altceva aș fi putut să fac. Am înconjurat casa de trei ori dar nu am văzut pe nimeni în zonă, nici urmă de picior de om sau de animal... M-am întors precaută în casă și... ea nu mai era. Dispăruse! Oare unde ar fi putut să se ducă în starea aia? Era imposibil să poată ajunge prea departe... O caut frenetic prin cameră, nu era nicăieri, nu avea unde să se ducă... în momentul în care mă pregăteam s-o caut prin pădure am auzit o respirație în spatele meu, apoi o lovitură puternică în spate m-a doborât, am fost trântită pe pragul ușii, nu mai puteam reacționa în niciun fel, mă simțeam paralizată... Cu ultimele puteri am reușit să ridic capul și să-l văd... Era EL, venise după ea...
Se uita cu scârbă la mine, și încerca să mă țină nemișcată la pământ, a luat o sfoară și mi-a legat mai întâi mâinile iar apoi picioarele, mi-a pus și un căluș la gură... După lovitură am încercat să-i vorbesc, să-l conving că-l iubesc, dar se prefăcea că nici măcar nu mă aude... A luat-o prima dată pe ea în brațe și a dus-o în mașină; apoi a venit și după mine... Am mers câțiva kilometri prin pădure, până a oprit în dreptul unei râpe, m-a aruncat acolo... și a continuat să meargă spre oraș. Oare de ce nu a vrut să mă omoare atunci? N-am putut înțelege niciodată... În urma căderii în prăpastie m-am lovit la cap și am rămas inconștientă câteva zile până când m-a găsit un sătean și m-a salvat...
M-a dus la spital, iar după o săptămână mi-am revenit... Mare mi-a fost surprinderea când am aflat că nici măcar la poliție nu m-au denunțat... La două luni după incident am aflat că ea a murit, a făcut un stop cardiac, iar EL a rămas singur, am vrut să-l sun, să vorbesc cu el, dar am renunțat, știam că nu mai are niciun rost...
Au trecut aproape 5 ani de atunci, 5 ani de când nu am fost în stare să-mi ucid cel mai mare dușman, și acum regret lucrul ăsta, aș fi vrut să am eu plăcera de a o ucide, s-o văd când își dă ultima suflare, s-o văd cum cerșește milă s-o las să trăiască... dar am pierdut șansa asta, cred că niciodată nu-mi voi putea ierta asta.
Doar că acum trei zile El a venit pe la mine... voia să vadă dacă mai sunt în viață... nu credeam că am să-l mai văd vreodată, am vorbit ca pe vremuri, ca doi buni prieteni. Știu că încă mă iubește. Dacă nu m-ar fi iubit nu ar mai fi venit aici... nu m-ar mai fi căutat, așa că l-am oprit la mine. L-am legat la mâini și la picioare așa cum a făcut și el cu mine, să fiu sigură că nu poate fugi; acum e prizonierul meu pe viață. Știu bine că vom fi doar eu și EL pentru totdeauna!