agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-24 | [This text should be read in romana] | Submited by Bot Eugen Iulian
În zadar caută Occidentul o formă de agonie demnă de trecutul lui.
Câtă întristare să vezi popoare cu trecut mare cerșind un adaos de viitor! Vremea noastră va fi marcată de romantismul desțăraților. A început să se întrevadă un univers în care nimeni nu va fi DIN PARTEA LOCULUI. În fiecare dintre cetățenii de azi sălășluiește un petec de mâine. O mie de ani de războie au întărit Occidentul; o sută de ani de "psihologie" l-au adus la marginea prăpastiei. Orientul s-a interesat de flori și renunțare. Noi, dimpotrivă, ne-am dedat mașinilor și efortului, cuprinși de o galopantă melancolie - ultima tresăltare a Occidentului. Raporturile cu francezii te învață să fii nefericit cu GENTILEÞE. Ca să mânuiești oamenii, trebuie să ai viciile lor, și încă să le ai cu vârf și îndesat. Gândiți-vă cum a fost cu papii: cât s-au dedat preacurviei, incestului și asasinatului, au dominat întreaga suflare lumească, iar Biserica era atotputernică. De când respectă poruncile învățăturii bisericești, și-au pierdut puterea: abstinența și cumpătarea le vor fi fost fatale; devenind respectabili, nu mai sânt temuți de nimeni. Pilduitor asfințit al unei instituții. În viitor, dacă omenirii îi va fi dat s-o ia de la capăt, o va face cu rămășițe, cu mongolii de pretutindeni, cu drojdia continentelor: se va contura o civilizație caricaturală, la ivirea căreia cei care au făurit adevărata civilizație, neputincioși, vor asista rușinați, abătuți, și, în cele din urmă, se vor refugia în idioție, stare în care vor putea uita strălucirea dezastrelor lor. Adevărurile umanismului, încrederea în om și celelalte de acest fel nu mau decât tăria unor ficțiuni, înflorirea unor umbre. Occidentul ERA acele adevăruri, acum e doar ficțiuni și umbre. La fel de sărăcit ca și ele, nu-i mai este dat să le verifice. Le târâie, le EXPUNE, dar nu le mai IMPUNE; ele nu mai sânt de TEMUT. De aceea, cei care se agață de umanism folosesc o vocabulă extenuată, lipsită de suport afectiv - o vocabulă spectrală. Ne-a fost dat tuturor să cunoaștem boala care a cuprins Occidentul. Artă, iubire, religie, război - știm prea multe despre toate ca să mai credem în ele. Atâtea veacuri s-au ros făcând-o... Epoca FINITULUI deplin s-a dus. Materia poemelor? Istovită și ea. - Să iubești? Până și mitocanii resping "sentimentul". - Mila? Duceți-vă prin catedrale: numai nătângii mai vin de se roagă. Cine mai vrea să lupte? Figura eroului e perimată: numai măcelul impersonal mai are trecere. Sântem marionete clarvăzătoare, bune numai să facem nazuri în fața iremediabilului. Occidentul? O POSIBILITATE fără viitor. Don Quijote reprezintă unei civilizații: își NÃSCOCEA evenimente, pe câtă vreme noi nu mai știm să scăpăm de evenimentele care ne asaltează. Nu-i elegant să abuzezi de nenoroc: unii indivizi, la fel ca unele popoare, se complac în necazuri până-ntr-atât, încât dezonorează trgedia. Spiritele lucide ar trebui - spre a da un caracter oficial oboselii lor și a o impune altora - să se constituie într-o LIGÃ A DEZAMÃGIRII. Așa vor izbuti poate să atenueze presiunea istoriei, să facă viitorul facultativ. Instincte șovăielnice, credințe hârbuite, marote și trăncăneală. Peste tot, numai cuceritori ieșiți la pensie, rentieri ai eroismului de altădată, confruntați cu tineri Alarici care pândesc Romele și Atenele. Peste tot, paradoxuri de limfatici. Altădată, butadele de salon circulau peste țări și mări, biruiau prostia sau o șlefuiau, Europa cochetă și neînduplecată, era atunci în floarea vârstei; -stăzi, senilă și neputincioasă, nu mai îmboldește pe nimeni. Totuși, există barbari care abia așteaptă să-i moștenească dantelele și pe care prelungirea agoniei ei îi irită. Pe măsură ce îmbătrânesc, îmi place tot mai puțin să joc micul meu rol de Hamlet. De pe acum nu știu ce spaimă anume să încerc în fața morții. Nu te mai temi de ziua de mâine dacă ai învățat să scoți din Vid sumedenie de lucruri de preț. Plictiseala săvârșește minuni: convertește vacuitatea în substanță, este ea însăși VID HRÃNITOR. Spre deosebire de plăceri, durerile nu duc la sațietate. Nu există lepros BLAZAT. Devenirea: agonie FÃRÃ DEZNODÃMÂNT. Mâhnirea: o poftă pe care nici o nenorocire nu o poate sătura. Nimic nu ne flatează ca obsesia morții: OBSESIA, și nu moartea. Disperarea e obrăznicia nenorocirii, o formă de provocare, o filozofie potrivită epocilor lipsite de sfială. Rareori medităm stând în picioare, și mai rar mergând. Din înverșunarea de a ne păstra poziția verticală s-a născut Fapta; de aceea, ca să protestăm împotriva mârșăviilor ei, ar trebui să imităm poziția cadavrelor. Cât timp plictiseala se limitează la chestiuni de sentiment, totul mai e cu putință; dacă a cuprins și sfera judecății, s-a zis cu noi. Toate apele au culoarea înecului. Ați izbândit în viață? Nu veți cunoaște nicicând ORGOLIUL. Între Plictis și Extaz se deapănă întreaga noastră experiență privitoare la timp. Hoinăresc de-a lungul și de-a latul zilelor ca o târfă într-o lume fără trotuare. Vidul este, dintru început, atributul leneșilor - metafizicieni din născare -, în timp ce pentru oamenii de treabă și pentru filozofii de meserie el e o certitudine dobândită la sfârșitul vieții, ca răsplată pentru decepțiile îndurate. Pe măsură ce ne dezbărăm de rușinări, ne aruncăm măștile. Vine o zi în care jocul s-a isprăvit; nu mai sânt rușinări, nici măști. Și nu mai e nici PUBLIC. Ne vom fi supraevaluat secretele și vitalitatea mizeriilor noastre. Bucuria are un mare defect: lipsa de rigoare. Priviți cât de riguroasă e, în schimb, logica fierei... Iau o hotărâre ÎN PICIOARE; mă întind - și o anulez. Ne-am împăca mai ușor cu necazurile de nu ne-ar ceda rațiunea sau ficatul. Fotoliul e un mare responsbil, un promotor al "sufletului" nostru. Să te plictisești înseamnă să mesteci timp, așa cum mestecă unii tutun. Datorită melancoliei - alpinism al leneșilor - escaladăm, LUNGIÞI ÎN PAT, toate piscurile și ne purtăm visele deasupra tuturor genunilor. Conștiință a timpului: atentat împotriva timpului... Mai devreme sau mai târziu, orice dorință va trebui să-și atingă istovirea, adică adevărul... Mi-am căutat un model în mine însumi. Ca să-l urmez, m-am bizuit pe dialectica indolenței. E mult mai plăcut să nu TE reușești! Scârba pe care ne-o trezesc diferite lucruri nu e decât scârba de noi înșine - pe căi ocolite. Siliți-i pe oameni să stea întinși zile și zile de-a rândul: canapelele vor izbuti ce n-au putut face războaiele și lozincile. Plictisul e mai eficace decât armele și ideologiile. Să fi dedicat morții toate orele pe care ți le-ar fi luat practicarea unei meserii... Excesul de metafizică e apanajul călugărilor, al desfrânaților și al celor fără căpătîi. Un "loc de muncă" l-ar fi transformat până și pe Buddha într-un NEMULÞUMIT oarecare. Pe când totul devine searbăd în jurul nostru, cât de tonică ne apare curiozitatea de a ști CUM vom înnebuni! De ne-ar fi dat să putem părăsi după voie neantul apatiei ca să alegem dinamismul remușcărilor! Față de plictisul ce mă așteaptă, cel de acum îmi pare atât de plăcut insuportabil, încât mi-e teamă să nu-i istovesc teroarea. Într-o lume lipsită de melancolie, privighetorile s-ar apuca să râgâie. De auziți pe cineva folosind la tot pasul cuvântul "viață", să știți că este bolnav. Ca să se inițieze în tristețe, în meșteșugul Nelămuritului, unora le trebuie o clipă, altora - o viață întreagă. De nenumărate ori m-am retras în încăperea cu lucruri de prisos care este Cerul, de nenumărate ori am cedat nevoii de a mă ÎNÃBUȘI întru Dumnezeu! Nu pot fi eu însumi decât dacă mă înalț până la furie sau cobor până la descurajare: la nivelul meu obișnuit, ignor faptul că exist. Nu e ușor să dobândești o nevroză; cei care izbutesc devin bogați, căci atât succesele cât și neîmplinirile îi fac să prospere. Să vomităm? Să ne rugăm? - Plictisul ne înalță către un cer al Răstignirii care ne lasă în gură un gust de zaharină. Numai anxietatea, utopie neagră, ne dă PRECIZÃRI, despre viitor. Tristețile noastre prelungesc taina pe care o schițează surâsul mumiilor. Plictisul e o angoasă larvară; urâtul - o ură visătoare Dacă disperarea poate fi minată de credință, de politică sau de bestialitate, melancolia nu se lasă zdruncinată de nimic, nu poate dispărea decât o dată cu sângele nostru. Leucemia e grădina în care înflorește Dumnezeu. În toiul Nepăsării, te gândești la o criză zdravănă de epilepsie ca la o țară a făgăduinței. Cu vinele încărcate de nopți, prezența ta printre ceilalți e la fel de oportună ca a unui epitaf în mijlocul unui circ. O pasiune te mistuie cu atât mai mult cu cât obiectul ei e mai nelămurit; a mea a fost Plictisul, și am fost doborât de imprecizia lui. Paloarea ne arată în ce măsură trupul poate înțelege sufletul. Cât de apropiată îmi e bătrâna nebună care alerga să prindă timpul, care voia să apuce o BUCATÃ de timp! Există o corelație între deficiența sângelui și rătăcirea în durată: câte globule albe, atâtea clipe goale... Stările CONȘTIENTE nu provin, oare, din decolorarea dorințelor noastre? Surprins ziua în amiaza mare de sperietura dulce a amețelii, mă întreb cui s-o atribui: sângelui, azurului? Sau anemiei, aflată la jumătate de drum între ele? |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy