agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-07 | [This text should be read in romana] |
Știți cum sunt zilele acelea cînd n-ai chef de nimic, cînd orice ai spune este o mare banalitate, cînd te împiedici și de vopseaua de pe trecerea de pietoni, cînd te apucă sughițul după prima înghițitură de votcă și cînd te apasă o indiferență generalizată sau, dimpotrivă, o milă totală, ca atunci cînd ții un miel în brațe și îi pui cuțitul la jugulară. E drept, niciunul dintre consumatorii din acea zi nu tăiase vreun miel, dar sentimentul era prezent, îi apăsa ca o ceață de toamnă. Poate vremea mohorîtă de afară, care ținea de cîteva zile, cu ploi dese și reci, deși erau la început de septembrie. Sau poate că buzunarele golite de criză și de cele cîteva zile de concediu care pe unde, și-au lăsat amprenta asupra psihicului lor. Un client trist înseamnă un client care nu consumă, prin urmare, nici Bicuță nu avea motive să fie mai vesel. Lui îi conveneau extremele, atunci este dispus omul să consume, de fericire sau de supărare. Această stare neutră de plictiseală și indiferență era cea mai periculoasă pentru economia țării și, implicit pentru mica și cinstita lui afacere. Cîteva muște bîzîiau prin încăpere parcă și ele dezorientate de atmosfera de acolo. O viespe rătăcită se așeză pe masa Profesorului. Acesta întoarse un pahar gol și o prinse sub el. Viespea se zbătea să iasă din capcana ei transparentă și cîteva momente toți priviră la acest spectacol, după care se întoarseră la plictiseala lor.
Pe acest fundal intră în scenă Săndel, singurul care lipsea la apelul lui Bicuță. - Hai salut, zise el așezîndu-se la masa Profesorului. Ce e cu voi de sînteți așa morcoviți? Mică, bagă o cinzeacă și o bere s-o sting. Sau te pomenești că nu ai în stoc? Dă-le și celorlalți cîte una mică și trece-mă pe caiet. - Păi, asta e, zise Bicuță, că nu mai egzistă caiet. A dispărut caietul. O mînă criminală și diversionată l-a suptilizat. Mai mult ca sigur un datornic fără dezonoare. D’aia v-am chemat, să aflăm adevărul și mai ales să recuperez paguba. Da’ matale poți sta liniștit, ai lipsit o săptămînă întreagă, nu te bănuiește nimeni. Ai fost la mare? - Ba chiar vreo zece zile, dacă socot bine, răspunse Săndel. Mai rău, și-a rupt nevastă-mea mîna și acum au căzut pe mine toate sarcinile casnice. Nu-mi închipuiam vreodată că o să învăț să gătesc, să spăl rufe și să calc. Bine, de călcat am mai călcat în armată, dar acolo era mai simplu, umezeam pantalonii și îi puneam sub cearșaf. A doua zi aveau dunga perfectă. Mai bine își rupea un picior. Mai are două săptămîni de stat cu ea în ghips și soacră-mea e la băi, la mofete și nici semnal nu are, că aș fi chemat-o acasă. Că ziseși de caiet, asta e de bine, înseamnă c-o luăm de la zero, nu? Îți aduc eu unul nou, de la nepotu-meu. Te costă două votci mari. - Să nu spuneți că ați alergat-o prin casă și s-a împiedicat, zise Micăle. Că păreți om serios. - Uite, la asta nu m-am gîndit. Cert este că am umblat vreo trei zile prin spital, în primul rînd pentru mine, că mi-au ieșit niște analize proaste, pe urmă pentru ea. Și cum la noi nu mai există ortopedie de cînd s-a prăpădit doctorul Miu, Dumnezeu să-l ierte, a trebuit să ajung la județ, la spitalul de urgență, cum îi zice mai nou. Tot acolo mi-am făcut și eu analizele. Am avut așa emoții că am băut un coniac mare înainte. M-a și întrebat medicul dacă am mîncat ceva, i-am spus că nu, bine că nu m-a întrebat de băutură. Tot el m-a liniștit, mi-a spus că e normal, omul pînă la treizeci și cinci de ani nu are decît un organ. După aia, descoperă că mai are și altele: inima, ficatul, ochii... - Și dacă ai analize bune, crezi că vreo scofală? zise Bicuță. Un văr de-al meu a fost cît pe ce să dea colțu’ cu analize perfecte. Se dusese omul să le repete, că îi ieșiseră cam proaste cu o vreo două luni în urmă. A ținut regim, a luat nasturi, a făcut sport... Și s-a dus la Alexandria că ăia cică au laboratoare mai bune. A doua oară i-au ieșit analizele perfecte. - Păi, atunci cum era să dea colțu’ ? întrebă Săndel. - Din cauza vitezei. - Viteza sîngelui? Păi nu ziceai că i-ai ieșit perfecte? - Nu domnule, viteza mașinii. De fericire, a apăsat mai tare accelerația, că se grăbea acasă să bea un șpriț de bucurie. A derapat și a intrat într-un pom. Și acum umblă în cîrje, la un an de la accident. - Tot acu’ vreun an, mi-am zis și eu că e cazul să mai fac mișcare, zise Profesorul. Așa că m-am hotărît să-mi cumpăr o bicicletă. Dar, cum nu poți să mergi pe bicicletă prin orașul ăsta din cauza cîinilor, mi-a cumpărat prima dată un trening, pantofi de sport, pompă și trei sprayuri cu piper, să le dau în bot dacă mă fugăresc. Banii de bicicletă n-am reușit să-i strîng, așa că am rămas cu sprayurile și cu echipamentul. Treningul stă și acum în șifonier, dar sprayurile le-am aruncat la gunoi, după ce a dat nevastă-mea cu ele prin casă. Ea credea că sunt pentru molii. O săptămînă am stat la soacră-mea pînă s-a aerisit apartamentul. De atunci, nevastă-mea lăcrimează mereu, nici nu-mi dau seama dacă de la telenovele sau din cauza sprayului. Tresare de cîte ori aude un fîsîit de deodorant, avem acum numai deodorante cu bilă în casă, de-alea „lady pisdic” sau cum s-o fi numind, că nu le am deloc cu engleza. Am fost și la oftalmolog, la doctorul Stoicoviciu, dar i-a zis că nu are nimic, a trimis-o la psiholog. - Spid stic, îl corectă Micăle. Așa le zice, nu cu spuseși dumneata. - Tot de la doctorul Stoicoviciu am învățat că există o legătură directă între ochi și anus. - Cum așa? întrebă Poetul. Ce legătură poate să existe între două organe atît de îndepărtate? - Păi, dacă îți smulgi un fir de păr din cur, nu-ți dau lăcrămile? Asta e legătura. - Eu să n-aud de medici, zise Dan a lu’ Nașu. Cînd era fi-miu mic, a trebuit să ajung la urgență cu el, făcuse pneumonie. Și era de gardă una, Papuc, doctor de copii, care bineînțeles, dormea și asistenta nu îndrăznea s-o trezească. Și după ce s-a trezit și a venit să vadă copilul, i-a mai dat și o palmă, cică să-l calmeze. Norocul ei, da’ și-al meu, cu nevastă-mea care m-a trimis afară, altfel o pocneam acolo. - Să știți că spitalul ăsta, de urgență, e destul de bine organizat, continuă Săndel. Cred că în fișa postului fiecărui medic scrie că trebuie să se identifice mintal cu pacientul, altfel nu-mi explic de ce ortopedul avea piciorul în ghips, nutriționistul avea o sută treizeci de kile, iar oftalmologul un ochi cu albeață. Bine că nu m-a trimis și la ginecolog, cine știe ce mai avea și ăla. Șancru, moale... - Și ți-a dat tratament? întrebă Bicuță. Să știi că o votcă bună face minuni la sănătate, mai ales dacă e proaspătă, completă el. - Mi-a dat tratament și mi-a zis să mă abțin de la mîncare. Să nu mai mănînc seara, după șapte. Bine că nu mi-a interzis să beau. E drept, nici eu n-am vrut să-l întreb. Dar acum chiar că am poftă de ceva special. Bicuță, ai whisky în bar? - Asta e întrebare retorică, Săndele, zise Profesorul. Cînd ai văzut tu whisky la Bicuță. Dar, că veni vorba, îmi făcuși poftă. Uite, pun și eu și facem o sticlă pe din două. Sau, dacă mai vrea cineva să participe… - Merg și eu, zise Poetul. Împărțim la trei. Că vorba lui Baniciu: „Foaie verde și-un berbec/berea-i bere Jack-u’i Jack” - Micăle, dă dosu’ și ia o sticlă de whisky de la nonstop. Da’ nu da banu’ înainte, tocmește-te, poate mai lasă. - Nu cred că ține asta, cu tocmeala, zise Săndel. Eu am un prieten la Sibiu expert în negocieri. A văzut el o canapea într-un magazin de mobilă, dar nu și-a cumpărat-o că era prea scumpă, cincizeci și șase de milioane. Avea una veche și se pătase de la cafea, trebuia s-o schimbe. După vreo juma’ de an, a văzut-o ieftinită la treizeci și șase de milioane. Scăzuse prețul foarte mult, cine se mai înghesuia s-o ia în vreme de criză? „Acu’ e momentul”, și zis el și a intrat hotărît în magazin. După ce a dat cîteva ture în jurul ei, vine o domnișoară și-l întreabă dacă e interesat s-o cumpere. „Păi, sînt interesat, dar e cam scumpă pentru buzunarul meu”, i-a răspuns el. „Nu mai puteți lăsa la preț”? Dar fata era o simplă angajată, nu putea lua decizii, așa că amicul meu a scris o cerere către patron în care solicita o reevaluare în jos a prețului canapelei. Și ce să vezi? După o săptămînă s-a trezit cu un telefon în care era invitat la magazin pentru negocieri. L-a primit directorul în birou, l-a măsurat lung cu privirea și i-a spus: „Nu am întîlnit pînă acum un om cu un tupeu atît de mare. Cît ați fi dispus să plătiți pentru canapea?” „Mai mult de optsprezece milioane nu dau pe ea”. „OK, a zis directorul, o puteți lua cu prețul acesta. Nu v-ar interesa să lucrați la noi? Avem nevoie de astfel de angajați”. Amicul i-a explicat că nu poate, are o slujbă bună la o firmă de IT. Dar propunerea poate fi acceptată dacă începe cu un concediu de odihnă de treizeci de zile lucrătoare, apoi un program flexibil de la 10 la 15, cu pauză de masă de o oră - hai, o oră jumătate. Chestie care l-a făcut pe director să dea din cap de cîteva ori și să plece gînditor. Una peste alta, a luat canapeaua cu prețul lui. Piele albă, o minunăție. Dar pe Micăle n-o prea văd să negocieze pentru o sticlă de băutură. - Și cu canapeaua veche ce a făcut prietenul tău? întrebă Bicuță. Dacă n-a aruncat-o aș lua-o eu, s-o pun în restaurant. Cu puțin Dero, iese ca nouă. - Păi, n-ai șanse că a vîndut-o la second hand. Cu douăzeci de milioane. - Mie mi s-a schimbat directorul, zise Profesorul. A venit ieri inspectorul de sport și l-a instalat pe cel nou. Directorul nici n-a realizat că i se pregătea debarcarea, mai ales că inspectorul a ținut un speech cu laude și mulțumiri, numai calități pozitive i-a găsit, că directorului i-au dat și lacrimile de emoție, se gîndea că-l premiază. Și cînd acolo…cică era nevoie de o schimbare, de încurajarea elementelor tinere bla, bla bla...Ipocrizii de-astea, că toți știm că a fost schimbat politic. Abia după vreo oră, cînd ne beam votca de recreație - deși încă n-a început anul școlar – a realizat că i se trage de la un articol pe care l-a mîncat în cur să-l publice în ziarul local, în care era vorba de inspectorul general, pe atunci candidat la Parlament. Cum a ajuns inspector, cum l-a mazilit. Și ca să fie tacîmul complet, a fost dat afară și de la ziar. - Poate că avea și defecte, interveni Bicuță. De unde știți dumneavoastră ce bube avea în cap fostul director? Oricum, „set iun batail de jeo”, cum spune francezul. - O fi avînd... Dar cel mai mare defect era că nu făcea politică. Ori, dacă nu ești cu nimeni, toți îți sînt împotrivă. A refuzat omul să se înscrie în PD și ăștia au ținut minte și nu l-au iertat. Au parvenit numai șmecherii, penalii și pupincuriștii. Dar nici n-ar trebui să mă mire, toți fac la fel, indiferent de partid. Doar că ăștia de la noi sunt mai nesimțiți, mai țărănoi. Deh, specificul regional. Oricum, îmi pare rău pentru el, e un om citit, dar a cam dat în depresie. Noroc cu votca. - Și eu citesc o carte, zise Micăle. Vicontele de Bragalona. Am ajuns la pagina patrușcinci și, din păcate stau acolo de vreo juma de an. La televizor nu mă uit decît la Mircea Badea că e frumos și apără onoarea domnișoarelor. - Se citește Brajelone, interveni Poetul. - Ba se citește greu, nu zisei că sînt la pagina patrușcinci abia? - Ei, mie mi se cam făcu sete, zise Poetul. Aș bea o cafea. Sau mai bine o bere. - Tu ești ca bețivul care vrea să se lase de băutură și îl întreabă pe chelner ce are de mîncare, că nu vrea să bea nimic, zise Săndel. Cînd chelnerul îi spune că are mici, comandă și el „două mici!”. - Păi, eu nu mi-am propus să mă las de băutură, veni replica Poetului. Ce mare lucru, o bere? - Ar fi cam a patra, îi replică Săndel. Dar cine stă să le numere? |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy