Ploaia m-a trezit din vis cu blândețe, ca întotdeauna. Ea e amanta mea fidelă. În parfumurile ei crude sunt mai puternic. Mă sensibilizez de unul singur și visez cu ochii deschiși scenarii dintr-o altă viață. Draci! Îmi trântesc o palmă peste gură. Așa-mi trebuie. Cine m-a pus să rostesc numele prea-murdarului taman în Casa Curățeniei? Bine că nu m-a auzit părintele, că-mi ținea o predică până mâine dimineață. Poate venea cu mine la autogară sa-mi mai împuie capul și pe drum… Poate că totuși cineva acolo sus se uită la mine, că de iubit nu poate fi vorba. Tot ce știu e că trebuie să-mi iubesc Dumnezeul.
Domnul Părinte încheie slujba de vecernie cu un Tatăl Nostru de o pioșenie care aproape că rupea gâtul sfinților de prin icoane. Bine că s-a terminat… Oamenii ies din biserică mult mai veseli și cu pași mai ușori decât la sosire. Unii ar spune că puterea Domnului lucrează deja în ei. Eu știu însă adevărul: mâncărica de acasă. Oamenii sunt flămânzi. După o vecernie de două ceasuri, că Părintele nu se joacă dea Biserica, până și eu gândeam cu lăcomie la cozonacul de pe măsuța din altar. Năpasta e că în seara asta trebuie să mă mulțumesc cu gândul. Cozonacul va rămâne acolo până mâine dimineață când va trebui sfințit și dat de pomană familiilor sărace din sat. Chiar dacă ar fi trebuit să mă simt mai bine pentru că, totuși… vorba aia, abstinența mea avea o cauză nobilă - mie unul tot îmi ghiorăiau mațele.
De obicei, stăteam afară, ghemuit în dosul ușii de stejar masiv, până când Părintele ieșea. Astfel aveam ocazia de a-l mai chestiona în legătura cu cine știe ce predică (al naibii de lungă întotdeauna) cuvântase pentru norod în acea zi. Dar acum știam că-l oprise domnu’ primar. Vai de capul lui, primar nenorocit! Îmi mai trag o palmă –dar mai încet, că mă vedea lumea- și o iau repede la picior spre casă. Doamna Preoteasă nu venea la vecernii. Cică erau prea multe babe o arătau cu degetul fluturându-și nasurile încovoiate. Nu putea fi plăcut dar soțului ei nu voia să-i intre în cap și basta. Eu o înțelegeam din motive tainice, că te pomenești că află Părintele și ne afurisește pe amândoi de “orbim și chinuim până ne-a chema Dumnezău”. Știam bine ce imagini mă vor întâmpina la casa parohială: paturi vraiște, câte o farfurie lipsă ale cărei cioburi vor fi bine ascunse în găleata cu gunoi, o preoteasă mult mai bine dispusă decât cea pe care am lăsat-o gătind când eu și Părintele am plecat la slujbă și multă mâncare de să-ți lingi degetele până la os nu alta!
Dacă m-aș fi grăbit mai tare poate dădeam nas în nas cu Ateul (ăsta era cel mai necredincios vecin pe care l-a avut vreo casă parohială de la Sfântu’ Petru încoace) și nu mă încânta ideea. Nu-i prea plăcea lui împărăția cerurilor dar avea ce avea cu împărăția preotesei. Prin urmare am domolit pasul și am prins a păși agale, ca unul care nu știe de merge ori vine, minunându-mă pentru a nu știu câta oară de istețimea preotesei căreia îi mersese vorba până pe la ateii din satele vecine. O altă vorbă chiar mai faimoasă decât popadia care (cu chiu cu vai) participase la ecumenica mea educație, primise chiar Părintele. Zvonurile despre puținele lui abilități în a procrea (sau a avea copii) erau tot mai dese. Mai ales după ce satul se pomenise într-o zi de sărbătoare cu un băiat de popă gata crescut. Mare tărăboi mi-a fost dat să-ndur anul acela. Cum necum, Părintele reuși să abată atenția sătenilor de la mine, micul băiețel de nouă ani înfiat de la Crescătoria de Copii (eram un adevărat Oliver Twist în varianta creștină, desigur), și s-o manevreze cu abilitate spre “cele sfinte”. Au trecut însă aproape șapte ani de atunci…
E ultima mea seară în sat. De mâine voi fi expediat pachet la Cluj. Un oraș din altă țară probabil, că n-am mai auzit de el… unde voi urma Teologia. Păi ce credeați? După ce că am fost salvat de la o viață de chin și mi s-a dat șansa unei vieți pline de bucurie și huzur, măcar atât puteam să fac pentru a-mi cinsti părinții adoptivi. Să mă fac și eu de-al lor. Asta auzisem eu în ultimii doi ani de cel puțin douăsutepatruzecișișaisprezece mii de ori per fiecare zi dată și ea tot de la Cel de Sus. Înclin să cred până la urmă că Atotțiitorul chiar e peste tot. Ceea ce mă duce din nou la problema care nu mă lasă să dorm -ca un evlavios ce sunt- de vreo câteva săptămâni.
Dacă tot e în fiecare colțișor, de ce nu vede că eu o iubesc pe Marieta? Și că nu pot trăi fără surorile Heine (amândouă, că doar una e plictisitoare). Dar El ar trebui să știe foarte bine că le-aș da pe toate pentru o singură seară cu Luminița domnului primar. Și așa, cu gândul la toate fetele de la care trebuia să-mi iau rămas bun în noaptea asta, am ajuns la casa parohială. Acasă mă aștepta o surpriză de proporții… mari. Părintele era acasă și se duela cu Ateul lovindu-l peste cap cu afumata lui cadelniță. Am glumit! Nu se duelau. Dar erau amândoi în curte și discutau destul de aprins. Pentru că știam că o dată ce m-ar fi văzut ar fi terminat belicoasa discuție și s-ar fi retras oblojindu-și rănile pe la casele lor, m-am oprit.
Tocmai acum, când situția devenea interesantă s-au găsit și ei să mă trimită la dracu-n praznic. Bine că tatăl meu adoptiv nu citea gânduri. Cine știe ce canoane și posturi aș fi avut de îndurat. Neavând cea mai mică intenție de a-i întrerupe, m-am pitit după gard. Parohul (scumpul și prea-îndureratul meu tutore) vorbea cu patos despre preacurvie, Ateul în schimb, golea o sticlă de bere râgâind ca un porc ce era. Ca de obicei, vecinul nostru nu dădea doi bani pe toți Dumnezeii ce năvăleau care mai de care din gura preotului. Deci, secretul nu mai era chiar așa de secret. Oare unde era preoteasa?
- Răzvan!
Șoapta venea de undeva din fața mea, din stratul de garoafe. Cu mare greutate (nu văd așa de bine noaptea, că doar nu-s mâță) am distins silueta gingașei mele mame. Îi mai spuneam așa când voiam să-i fac vreo plăcere. Era albă la față, asta aș fi putut vedea și în noaptea Sfântului Andrei, și privea fix înainte. Cei doi bărbați dănțuiau ca niște maimuțe dezarticulate, măsurându-se într-un ring imaginar. Situația ar fi fost al naibii de comică, dacă ar fi fost niște străini m-aș fi prăpădit de râs.
- Nu intri?
Nici gând! Totuși, de ce aș fi întrerupt bunătate de spectacol? Părintele se apucase să-i citeze Ateului, Biblia (o cunoștea pe dinafară, pe toată). Acesta, surd la pilde și sfinte învățături, tocmai rupea cu dinții dopul unei alte sticle de bere. Eh, acum înțelegeam și eu de ce avea buzunare așa de largi la haine. Că doar berile alea nu se teleportau la el gâtlej așa, de nebune. Scumpa mea mamă se ascunsese și ea, ca nemții de ruși (sau invers, că nu mai știu) și aștepta să treacă ciclonu’. O auzeam oftând supărată. Așa-ți trebuie dacă te de-dai la toți ateii…
Cu uimire am băgat de seamă că sticla de bere nu a încheiat contactul cu buzele necredinciosului meu vecin până când nu a gâlgâit a gol. Îl durea pe el în cot de popă. Stomacul meu cârâia nemulțumit amintindu-mi că-l tratasem cu răceală întraga zi.
- E gata mâncarea? Am întrebat pe sub voce.
- În bucătărie. Să nu te vadă, a adăugat ea.
- Mamă?
- Da…
- Cum a ajuns acasă așa de repede? Eram curios că doar îl lăsasem în biserică.
- L-a adus primarul cu mașina. Bate-l-ar Dumnezo!
Era clar. Dacă eu aveam intenția de a o scuti pe preoteasă de întreruperi neplăcute, apoi de bună seamă că vai-de-capul lui de primar ce-l aveam, n-avea.
- Du-te prin spate, mă sfătui ea.
Normal. Că doar nu era să mă duc prin față. Știam că Părintele era abia la Testamentul Vechi, Ateul era supus unei predici al naibii de lungi. Nu că n-ar fi meritat-o, dar pe undeva îmi era milă de el.
Furișându-mă hoțește prin spatele casei am hopăit un mic gărduleț de sârmă împletită. Nu era o problemă. O făcusem de multe ori când eram fugărit de dulăul Ateului. În bucătărie era aproape liniște. Doar strigătele pline de zel ale tatălui meu adoptiv mai răzbăteau înfundate până aici. Masa era gata pregătită, mâncărica aburindă în farfurii, chiar și tacâmurile erau aranjate – că așa îi plăcea Părintelui. Nu m-am obosit prea tare cu mestecatul (o bătaie de cap și de dinți pe care nu o deprinsesem cum se cade) și mi-am refăcut în minte planurile. Era ora nouă și vreo patru minute, aveam destul timp ca să ajung până dincolo de deal…
Pentru că era ultima mea seară în sat, convenisem cu toate doamnele inimii mele să le spun rămas bun. Adică amânasem momentul, pe care-l intuiam a fi plin de lacrimi, cât de mult posibil. Nu mai aveam ce lungi, mâine urma să-mi iau tălpășița și eu încă nu-mi îmbrățișasem fetele. Marieta era prima mea prietenă, pe ea trebuia s-o văd la zece fix. O oră mai târziu, în grădina școlii erau programate surorile Heine la interval de o jumătate de oră (nu deodată, că nu eram fiul lui Terente), iar apoi Luminița. Aveam vaga bănuială că urma o seară lungă, în care se vor face promisiuni ce nu se vor respecta în veci (pomenirea lor) și în care era de datoria mea să le fac pe toate doamnele să se simtă bine. Lucru mai ușor de zis decât de făcut. Mi-am amintit cu ciudă că un scandal de toată frumusețea era la câțiva pași de mine. Hmm, deznodământul era incert. Deși prevedeam că, la un moment dat, Ateul va hotărî că i-a ajuns și își va aminti că el nu dă doi bani pe toate pildele creștinismului. Apoi va jura că nu mai pune mâna cât trăiește el pe preoteasă, așa să-i ajute Dumnezeu (ha, ha, ha! Pe acest Ateu nu-l durea gura). Înșfăcând încă o pulpă de pui, m-am repezit din nou afară. Era liniște. Pentru un necunoscător ar fi părut că problema era rezolvată. Nici pe departe! Părintele își umezea probabil buzele pe undeva (poate chiar cu una din sticlele vecinului). Fără să mai pierd vremea, am zburat (la figurat, că la propriu aș fi vrut eu…).
Am ajuns la Marieta cu zece minute înainte de ora stabilită. Nu am fost deloc surprins s-o văd așteptându-mă. Draga de ea, cine știe de când tremura de frig pe băncuța de lângă poartă? Mi-au trecut toate supărările văzând-o, din partea mea Părintele putea să-i ardă Ateului câteva cădelnițe peste căpățâna aia tare, nici că-mi mai păsa.
M-a observat la rândul ei și s-a ridicat de pe băncuță. M-am oprit. Ce sărăcie era cu mine? Habar n-aveam, dar privind-o cum tremura acolo, așteptându-mă pe mine, am avut o revelație. N-o meritam - pe ea și cu siguranță nici pe celelalte. Nu mai voiam s-o văd. Aș fi alergat înapoi acasă dacă n-aș fi fost incapabil de a schița vreun gest. Interpretând ezitarea mea ca pe o teamă (ceea ce poate era, dar eu n-aș fi recunoscut nici mort), Marieta își roti privirea căutând sursa ciudatului comportament. Negăsind nimic suspect a început să alerge spre mine. M-a strâns apoi în brațe cu toată puterea și i-am simțit chipul ud lipindu-se de fața mea.
- Răzvi! A exclamat fericită. Am crezut că nu mai vii…, m-a mustrat.
Dacă aș fi știut ce m-așteaptă, ai fi avut dreptate.
- Cum să plec fără să te văd? Am întrebat-o stins.
Foarte ușor, al naibii de prea ușor.
- Nu știu cum o să pot trăi fără tine…
Uite, vorbe din astea nu doream eu să aud tocmai acum.
- Nu vorbi așa, știi bine că ne vom scrie.
- Zilnic? A întrebat plină de speranță.
Ei asta-i!
- Da, zilnic.
Am simțit-o relaxându-se.
- Trebuie să plec. Am vrut doar să te văd.
- Nu spune asta! Mai stai puțin… te rog.
Și am mai stat.
Dacă aș fi știut că fetele sunt atât de iubărețe în astfel de situații le-aș fi spus mai de mult că trebuie să plec… din sat, din țară, de pe planetă – găseam eu. Taman pe când lucrurile amenințau să degenereze și să devină interesante, a trebuit s-o opresc. Am sărutat-o din nou pe gât înfiorându-mă la geamătul ei surd și m-am ridicat. Deodată mi-era foarte frig. Pentru a nu știu câta oară mi-a trecut prin minte că trebuia să găsesc o soluție pentru a rămâne. S-a ridicat și ea oftând. Am condus-o până la poarta casei și am îmbrățișat-o. Mâna ei nu o părăsise pe a mea tot timpul în care am fost acolo. Urmele unghiilor se vor vedea câteva zile. Bine că era întuneric și nu trebuia să dau cine știe ce explicații.
- O să-mi scrii, nu-i așa? M-a întrebat cu o voce gravă pe care nu o mai auzisem.
- Desigur, prințeso! Am promis! (când am să pot)
Eram sigur că aveam deja un loc călduț pregătit în iad. S-a mai repezit o dată în brațele mele zdrobindu-și sânii (care mă înnebuniseră de când o văzusem) de pieptul meu și dusă a fost.
- Te iubesc, am mai auzit-o șoptind ca pentru ea.
Am încercat să mă rup cumva de amintirea ei, să uit cât de confortabil mă simțeam în preajma Marietei. Cum spuneam ceva mai devreme, unele lucruri sunt infinit mai ușor de zis decât de făcut. Dar, aici eu eram diferit, aici eram altfel decât ceilalți. Descoperisem la o vârstă fragedă că îmi pot alege amintirile, că pot să decid ce anume să păstrez și ce să arunc în gaura neantului. Toți orfanii sunt la fel. În momentul în care pricepem adevărul crunt -că nimeni nu ne vrea- ne dezvoltăm această abilitate. E pentru protecția noastră, ne ascundem în spatele unui zid de piatră indestructibil. Acolo noi suntem cei puternici, acolo nimeni nu ne lasă în urmă. E locul unde noi jucăm roluri de călăi…
Fără noduri în gât, fără fasoane, am plecat. Că doar mai aveam de suferit, seara abia începuse. Dacă surorile Heine nu mă speriau, întâlnirea de la miezul nopții îmi trimitea un curent rece pe șira spinării. Luminița avea darul ei…
Am ajuns în grădina a școlii care nu avea nimic în comun cu locul pe care-l cunoșteam atât de bine. Locul în care îmi petrecusem copilăria arăta sumbru în lumina palidă a lunii de toamnă.
Cu Vicky și Chris aveam un pact special. Ele se prefăceau a nu ști că mă întâlneam cu amândouă, iar eu mă prefăceam că nu observ prefăcătoria lor. Ei, fiecare cu ce-i place! Amândouă erau foarte, foarte-ridicol de blonde, ca niște nemțoaice veritabile ce erau. Mici de statură, cu părul creț și ochi scânteietori erau de o bună dispoziție imposibil de alterat. Probabil că așa aș fi arătat și eu dacă aș fi fost nepotul unui evreu care a reușit să scape cu averea intactă dintr-o Germanie în agonie.
Christina (căci ea era următoarea pe lista inimilor de zdrobit) a întârziat politicoasă doar câteva minute. Nici nu așteptam altceva.
- Vicky nu vine, mi-a spus veselă de cum a ajuns. Parcă detectam o ușoară ironie în vocea ei. Poate că nu auzeam eu bine. Nu am insistat, în fond, și așa, treaba era al dracului de complicată.
- Tata…
Am înțeles repede.
- Tu cum ai ieșit? Nu prea voiam să aflu dar aveam disperată nevoie de un subiect de discuție. Marieta nu era cea mai vorbăreață fată din lume. Am început să pășim alături fără să ne atingem (fetele astea erau ca niște ciute, trebuia să fi atent cu ele).
- Am coborât pe geam. Știi…, a trebuit să alegem. Doar una putea pleca. Eu am câștigat, a terminat ea mândră.
Am căscat ochii mari. Adică zgâtia asta de fată sărise din dormitorul lor de la primul etaj…? Am clătinat din cap încercând să-mi imaginez saltul. Ar fi putut să se rănească. Ce mama dracului a fost în capul ei? A fost nevoie de toată stăpânirea pe care o aveam să nu țip la ea ca un nebun. Fără să-i răspund (pentru că nu aveam încredere în reacțiile mele în acel moment) am luat-o de mână admirând proiecțiile ciudate pe care le crea lumina difuză a stelelor. Foarte frumos din partea lunii să se ascundă după un nor. Chris n-a obiectat nimic. Am început să ne plimbăm. O vreme am păstrat tăcerea, fiecare înotând în propriile gânduri. Deodată, mica evreică a început să râdă.
- Ești un idiot!
Poftim? Bine, eu eram conștient de asta (că altminteri ce aș fi căutat acolo?), dar de unde și până unde acest apelativ pe buzele ei.
- Asta mi-a zis sor-mea să-ți transmit, chicoti ea.
Am blestemat luna care nu dorea să lumineze măcar puțin trăsăturile fetei. Apoi, am izbucnit. Râdeam ca un bezmetic fără să știu de ce, fără să-mi pese de ce ar fi putut crede despre mine. Eram liber să fac ce vreau! I-am simțit privirea cercetătoare apoi ea m-a oprit. O mână mică și caldă pe buzele mele m-a readus pe loc lângă Christina. Eram foarte conștient că eram singuri și că (teoretic) orice se putea întâmpla, dar ceva mă oprea. Degetele ei au zăbovit un timp pe chipul meu invitându-mă. Pe naiba. Nu te vreau Chris. Nu în seara asta, nu o să las ca prima ta dată să fie cu unul ca mine. Nu. Am îndepărtat-o zâmbindu-i cu toate că știam că nu mă poate vedea. Fără un alt cuvânt am condus-o și pe ea acasă (la ea, desigur). Înainte de a o lăsa să intre am îmbrățișat-o și o nouă durere și-a făcut loc în pieptul meu. Dar ea nu plângea. Înghețase în brațele mele și nu dădea nici un semn că ar vrea să le părăsească. Nu mă mai recunoșteam, ceva era diferit. Probabil că am fi stat așa, lipiți unul de altul până dimineață dacă lumina unei ferestre nu ne-ar fi trezit din beție. I-am luat chipul în palme și am sărutat-o, nu era prima dată dar pentru mine era o experiență nouă. Buzele noastre s-au atins cu teamă, simțeam că ezită și n-am insistat. Încă un sărut tandru pe frunte și apoi, o dată cu lumina din fereastră, s-a stins și ea.
- Sunt un idiot! am admis tremurând.
Dacă asta era ideea Celui de Sus pentru o noapte a ispășirii de păcate, apoi trebuia să știe că avea un simț al umorului destul de straniu. Le-am rezervat și surorilor Heine un sertar în inima mea și mi-am continuat misiunea. Doar o etapă mai aveam de parcurs, cea mai dificilă și mai imprevizibilă dintre toate.
Luminița era altfel. Nu avea naturalețea Marietei sau nebunia surorilor. Aveam impresia că abia zărisem vârful aisbergului. Ea era diferită. O fată pe care trebuia s-o iubești, (spre deosebire de tatăl ei, ea era iubită de tot satul) care provoca pur și simplu un lanț de reacții chimice cu o simplă privire. Dar ea trăia în altă lume. Mă fascina modul unic în care percepea până și cel mai neînsemnat lucru. Cu o grație demnă, aristocrată, (părea mai degrabă fiica unui rege, nu a unui tont de primar) era neprihănită - părea cu adevărat un înger rătăcit pe pământ. Cu ea trebuie să am grijă, să muncesc din greu, ba chiar să-mi storc creierii pentru a găsi moduri de a o surprinde. Cu ea eram întotdeauna prins pe picior greșit, mereu rușinat de vizibila mea neînsemnătate. Deci, nu mică mi-a fost uimirea când ea mi-a trimis vorbă că mă așteaptă acasă la ea, și încă fix la miezul nopții. Bănuiam o scurtă ședință de explorat buze și un și mai scurt “la revedere” spus sec cu o jumătate de gură. Însă cu Luminița nu se știa niciodată…
Ca un băiat pe care se putea conta am ajuns acolo în exact momentul în care limbile ceasului meu se confundau una cu cealaltă. Nu eram deloc neliniștit, mă așteptam la cel puțin o jumătate de oră de suspans. Pe fete trebuie să le aștepți. Fără excepție. Timpul meu de somn se diminua vizibil. Mă întrebam dacă avea vreun rost să mai trec pe acasă. Dacă nu m-ar fi așteptat două valize (de dimensiuni gigantice) aș fi ales să aștept autobuzul de pe acum. Nimic plăcut nu mă putea aștepta la casa parohială. Un sunet sec în capul scărilor mi-a alungat toate gândurile. Inima, și ea, voia parcă să mă părăsească. Un câine din vecini decise în acel moment că avea gură.
Ham, ham, ham!
Niciodată nu mi-au plăcut câinii, prea aveau prostul obicei de a-mi strica socotelile.
Dacă nu mi-ar fi fost gura ca iasca probabil că mi-aș fi înghițit limba.
Minunea cobora scările.
Cum?! Nu tu așteptare până-ți intra frigul în oase? Nu tu aruncat cu pietricele în geamul camerei ei? Oare fata asta avea de gând să-și strice reputația tocmai în ultima mea seară? Ca pentru a-mi răspunde, s-a oprit. O determinare bizară îi umbrea trăsăturile făcând-o să pară și mai frumoasă. Dacă așa ceva era omenește posibil. Alungând ideea neplăcută, a început să se grăbească. În câteva clipe era lângă mine și… Stupoare! M-a depășit ca și cum aș fi fost un vrej uscat, sau un indicator rutier (deși în toată comuna nu erau decât două, la intrare și la ieșire). Ceva din felul în care își ținea umerii mi-a dat de înțeles că trebuia s-o urmez. Zece minute mai târziu încă mă chinuiam să mă țin după ea. Încercasem s-o ajung de vreo câteva ori dar fără succes. Începeam să văd asemănarea cu tatăl ei – primarul nostru avea sănătosul obicei de a o lua la goană când vreun sătean nemulțumit avea neinspirata idee de a-i cere socoteală. Nu știam unde e Clujul dar dacă mai continuam mult așa cu siguranță că nu mai aveam nevoie de nenorocitul acela de autobuz. La marginea pădurii a ezitat un moment apoi… a dispărut. Poate că era o idee proastă până la urmă. Cum nu eram recunoscut pentru inteligența mea sclipitoare, am urmat-o. Înclin să cred că aș fi urmat-o până în iad dacă aceea ar fi fost destinația ei (asta în ciuda tuturor descrierilor cu care Părintele mă amenința când făceam pe năzdrăvanul). N-a fost nevoie, imediat după primul front de stejari, mă aștepta cu răsuflarea încinsă.
M-am apropiat precaut și am încercat să o strâng la piept (poate-i era frig, nu altceva). Palmele ei mici, translucide, m-au oprit.
- Nu! A exclamat furioasă. Cum îndrăznești?
Dar eram obișnuit cu reacțiile ei. Știam ce trebuia să fac. Mi-am lăsat brațele pe lângă corp și i-am șoptit cu cea mai seducătoare voce de care eram capabil:
- Toamna mi te fură!
Umerii ei s-au relaxat și duritate expresiei i s-a topit ca prin farmec. Era ca o parolă, ca un cod secret pe care numai eu îl știam. Foarte sensibilă la tot ce însemna poezie, dura și imposibil de atins Luminița, devenea fragilă dacă știai cum s-o iei.
- Toamna nu te iubește ca mine!
Ochii mei se dilataseră probabil și inima amenința să plece fără mine în palmele Luminiței. Era prima dată când îmi spunea că mă iubește. Toate cuvintele, la care mă pricepeam atât de bine, au evadat din mintea mea.
Ca și cum ar fi înțeles că tocmai trecuse peste zidul invizibil care forma bariera ce ne despărțea, a plutit câțiva pași îndepărtându-se. Eram într-o situație ciudată. Știam că ea aștepta ca eu să fac primul pas, dar nu izbuteam să deschid gura. Apoi am observat că avea un mic rucsac în spate.
- Ce ai…? vocea îmi tremura așa că m-am oprit.
A înțeles din privirea mea la ce mă refeream. Cu toată lumina palidă a lunii de septembrie mi s-a părut c-a roșit. A respirat adânc evitându-mi privirea și a scos la iveală o păturică subțire. A întins-o pe jos cu mișcări tremurate, repetând fiecare gest de două ori (ca un om beat). S-a așezat și m-a privit fix în ochi pentru prima dată.
- “Dacă se va întâmpla acum, nu va veni pe urmă. Dacă nu va veni pe urmă, se va întâmpla acum. De nu se va întâmpla acum, totuși va veni pe urmă… Totul e să fi gata.”
Eram singurul care-i asculta citatele din Shakespeare, așa că mi se păreau normale venind din gura ei. De multe ori nici nu le mai ascultam - acesta însă m-a înfiorat. Nu mai puteam sta în picioare.
M-am așezat (adică am căzut ca un bolovan) lângă ea. N-o priveam. Nici nu mai eram sigur că știu cum. Respira agitată dar nici eu nu mă descurcam mai bine.
- Răzvi…?
- Da?
- Poate nu ai înțeles…
- Am înțeles foarte bine (să fi fost eu chiar așa de idiot?), doar că m-ai surprins. Asta e… altceva.
A tăcut gânditoare apoi și-a schimbat poziția lipindu-se de mine. Dumnezeule, deci exiști!
- M-am gândit mult, spuse plecându-și privirea.
Simpla ei atingere mi-a dat energie. I-am îndreptat chipul spre al meu atingând pielea ilegal de catifelată a obrajilor. Am sărutat-o ușor. Doar atât. Sau cel puțin așa credeam eu… De îndată ce buzele noastre s-au atins timide, ceva s-a rupt. Eram doar noi doi într-o pădure. Era trecut cu mult de miezul nopții și nimeni nu știa unde ne aflam. Buzele ei s-au întredeschis treptat… Nu sunt cuvinte pentru asta. Am încercat să privesc în jur pentru un punct de sprijin, am încercat să mă agăț de ceva. Zadarnic. Am alunecat în lumea ei, m-am pierdut în sărut, m-am rătăcit în ea.
- Răzvi?
- Ha?
Dacă voia un răspuns mai inteligent din partea mea ar trebui să îl ceară peste câteva zile. Dar se pare că fusese suficient. Tot ce dorise era să mă îndepărteze puțin. Cămașa pe care o purta era deja aiurea și am uitat să respir urmărind-o cum descheia nasturii. Mă privea atât de intens încât uitasem unde mă aflam. Tot ce mai conta acum era ea și faptul că nu o atingeam în acel moment. După ce și-a scos cămășuța și sutienul (de una singură pentru că eu eram hipnotizat) am încercat s-o privesc, să mi-o descriu. Nu doream să uit nimic. Niciodată. O vrajă necunoscută nu m-a lăsat să leg nici măcar două cuvinte. Gândurile îmi dansau aiurea, împrăștiate de noianul senzațiilor ce mă asaltau. Era atât de frumoasă! Să fiu departe de ea, chiar și doar un metru, a fost brusc imposibil. Răspunsul ei, la sărutări și la mâinile mele care explorau fiecare părticică din trupul ei, a fost la început timid… Cele mai fantastice sunete se nășteau în gâtul ei golindu-mi plămânii. Aerul nu mai avea sens. Îl pierduse. Descoperisem ceva mult mai dulce, mai vital. Apoi, timpul a început să curgă altfel. Frânturi de poezie, citate incomplete, freamăt de inimi galopând!

Am reușit să ajung acasă spre dimineață. Purtam pe trupul meu semnele unui trecut care nu mai putea avea decât un nume: Luminița. O dusesem în brațe până acasă promițându-i în fiecare moment că nu ne vom despărți niciodată. Așteptam zorii ca să le spun părinților mei adoptivi că eu nu pot fi trimis la școală nicăieri. Cel puțin într-un loc în care ea nu era. Nu mai știam și nu mai doream să știu cum să trăiesc fără Lumi…
O să înțeleagă, nu au de ales. Voi fi preot altă dată. Voi ridica slavă cerului cu altă ocazie. Acum eram sigur că Dumnezeu e acolo. Că puterea lui nu are limite, că El ne face daruri. Ea e un dar pentru mine.
Dimineața a venit cu vești noi și sumbre. Părintele o gonise pe preoteasă acasă (la mama ei) și era ferm hotărât să mă însoțească la Cluj. Chemase deja un alt preot pentru slujba de Duminică și nu mai aștepta decât ca eu să fiu pregătit. Târât împotriva voinței mele am părăsit satul, am uitat iubirea. Oh, unde ești tu – dar al meu?