Livia Longa știa că acum, după eliberarea secretă a lui Rift, Solan va putea să-i aducă fratelui ei liniștea mult dorită. Și cu ea, copilul visat. Zi de zi, purta discuții lungi cu Solan, care în clipa când își dăduse seama că va fi mamă, împărtășise Liviei bucuria acelei clipe. Pe Voh, expedițiile îndelungate ale lui Rift, un destin potrivnic poate, în ciuda iubirii pătimașe care-i unea, o împiedicaseră să simtă în ființa ei acel sentiment minunat al plămădirii lăuntrice a fătului ce așteaptă să vadă lumina. Livia îi vorbise tot mai des despre noua credință ce amenința să zdruncine din temelii lumea, căpătând noi și noi adepți. Credința pe care Chefa încerca să o aducă sub porticurile caselor romane. Șoptit și cu teamă, Livia îi spusese că acea credință pe care Chefa o răspândea în spatele ușilor închise nu era pe placul autorităților romane. Care presimțeau că Învățătorul crucificat de ei la îndemnul fariseilor și saducheilor evrei va deveni curând un simbol al luptei pentru adevăr, milă și iubire de aproapele. Sentimente, de altfel, străine cuceritorilor lumii. Oricine era descoperit că aderă la noua credință ce amenința să înlocuiască panteonul zeilor romani cu chipul emblematic al unui umil tâmplar, trebuia să suporte pedeapsa gropii cu lei. Livia îi promisese că atunci, când Grachus va fi plecat împreună cu prietenii lui la podgoriile din nord, o va lua la una din întâlnirile din casa sa cu Chefa. Într-una din nopțile următoare acelei discuții, Solan îl visase pe Marele Preot Brag. Era legat de catargul mare al unei galere. Inelul lui Caleb îi strălucea pe deget în bătaia soarelui, răsfrângând cercuri roșiatice pe fața Marelui Preot care avea întipărită pe ea o suferință grea. La prora se afla înlănțuit în parâme alcătuite din șerpi ce șuierau groaznic Rift al ei. Bărbați puternici îi băteau pe amândoi cu niște vine de bou, și din trupurile aburinde sângele țâșnea ca din izvoarele termale ce se aflau în sala oglinzilor din casa lui Grachus. Acolo unde ea și celelalte metrese se îmbăiau seară de seară, plutind printre petalele de trandafir ce umpleau camera de un miros nemaiîntâlnit. Solan se apropiase de Rift în vis, și încercase să-l mângâie pe fruntea scăldată de o sudoare de sânge. Ochii lui verzi, altădată vii, erau scufundați în orbite, ca două găvane de întuneric, iar buzele-i arse murmurau doar atât: “Caleb...Caleb...”. Un vânt puternic venit din larg aducea cu el șoapte într-o limbă pe care Solan nu o cunoștea, dar de care-și aducea vag aminte. Limba în care acel umil pescar încercase atunci pe Voh să scape de urgia sacrificului ce îl aștepta. Nici acum Solan nu înțelegea sensul acelor cuvinte, dar i se părea că, ori de câte ori acele cuvinte aduse de vânt atingeau puntea galerei, fiecare se transforma într-un porumbel alb, cu aripile înfoiate, rotitor, când deasupra trupului lui Rift, când deasupra lui Brag. Porumbeii ciuguleau bobițele crude de sânge de pe rănile lor, și pielea bărbaților devenea din nou arămie, sănătoasă, figura li se lumina, iar glasul amândurora rostind acel nume se reverbera peste valuri crescând și dospind apa, frământând-o ca pe un aluat. Dintr-odată, din valuri ieși în veșmânt alb alcătuirea lui Caleb, privindu-i blând de dincolo de moarte. Pescarul își aruncă năvodul de aur peste trupurile lui Rift și Brag, și îi trase de la supliciul acela neîndurător în apele cărunte ale mării. Solan se trezi cu o sudoare rece ce-i cuprinsese întreg trupul. Ieșise afară din camera ei, și străbătuse în tăcerea nopții aleile pline de trandafiri imperiali, ce ornau ca niște santinele mute grădina casei lui Grachus. Dimineață următoare, când Livia Longa îi spusese că diseară îl va cunoaște în casa ei pe Chefa, Solan știu că întâlnirea cu acel om necunoscut poate fi o prelungire a visului ei.
Casa Liviei Longa era înainte de apusul soarelui plină de câteva dintre prietenele ei cele mai apropiate. Ardeau în lămpile de bronz rituale tămâie și smirnă ce îmbălsămau aerul cu arome crude. Când bătrânul Chefa păși pe covorul roșu din mijlocul salonului, abia târându-și picioarele, Solan fu un pic dezamăgită. Altfel își închipuia alcătuirea acelui bărbat despre care la Roma se vorbea în șoaptă și sub amenințarea gropii cu lei. Chelia pronunțată îi strălucea sub fuioarele de lumină din sfeșnicele ce ardeau mocnit în cele patru colțuri ale salonului. Câteva firicele de păr nins se mai pierdeau ca insule de senectute, iar ochii încercănați de o strălucire târzie și aproape sacrosanctă aduceau în penumbra salonului adieri ale unor vremuri trecute. Chipul supt, obosit al bătrânului, era maiestuos ornat de o barbă rară, dar îngrijită, ca un porumbel înfoiat gata să-și ia zborul. Ca porumbeii ce își fâlfâiseră aripile peste trupul sângerând al lui Rift din vis. Chefa pășea un pic aplecat pe toiagul cu care se ajuta la mers, dar toată ființa lui trăda un caracter puternic, ce te subjuga decum îl priveai. Se oprise în mijlocul salonului, privindu-i pe toți cu blândețe. Era însoțit de un alt bătrân, cu o privire vie, scrutătoare, care-l sprijinea protector. Livia îi șoptise Solanei că era înțeleptul Linus. Nu era prima dată de la venirea sa la Roma când Chefa se afla în casa lui Longa. Livia, la adăpostul funcției soțului său, nu se temea de a primi pe sub porticul casei sale pe cel ce aducea cu vorba lui domoală pacea și liniștea sufletească. Când ajunse cu ochii la Solan, și aceasta își plecase privirea în pământ, Chefa îi întinse o mână ca pentru a o ruga să-l ajute să facă cei câțiva pași pe care-i mai avea până la canapeaua din mătase roșie. Solan privi întrebătoare spre Livia, cerându-i îngăduința, și, înțelegând din privirea ei că nu are de ce să se teamă, prinse mâna lui Chefa, însoțindu-l câțiva pași. Pielea trasă pe oasele văduvite de puterea tinereții și o ușoară fierbințeală o cotropiră tainic ca o briză ce vine de pe ape întinse și îndepărtate.
- Tu trebuie să fi Solan, îi spuse Chefa, strângându-i palma catifelată și moale. Livia mi-a vorbit de tine...
- Solan...Solan de pe Voh...
- Văd că nu ai uitat rădăcinile stirpei tale străvechi într-o vreme când mulți ar dori să spună cu aroganță și mândrie că sunt cetățeni ai Imperiului...
- Pământul din care ai fost ridicat nu se poate uita niciodată. Iar Voh a fost pentru mine mai mult decât atât...A fost totul. Și nu mă voi rușina nicicând de originea mea! Întotdeauna mi-a plăcut să spun adevărul despre mine, despre ai mei. Despre ceea ce gândesc.
- Dar știi tu oare, Solan, ce este adevărul? L-ai descoperit acolo printre însângeratele expediții ale soțului tău, sub crâncena pală a focurilor ce au distrus vieți, destine?
- Adevărul este singurul lucru ce nu poate fi învins de minciună. Fiindcă el este esența trăirii noastre, a faptelor noastre...chiar dacă ele sunt însângerate...nemiloase...
- Ai grăit cu înțelepciune, Solan, a murmurat Chefa, privind-o cu subînțeles pe Livia. Adevărul se naște odată cu noi. Dar nu moare niciodată. El este o pasăre care zboară și nu se odihnește nicicând. Minciuna obosește ca un bondar leneș, și se așează pe sufletele oamenilor. Și acolo își face cuib, se întărește, dospește ca pâinea din țest și dă rod. Omul trebuie să alerge o viață întreagă după adevăr. Unii nu-l descoperă niciodată, alții îl află poate atunci când își dau ultima suflare. Dar toți îl caută cu aceeași dăruire. Acum, după acești ani de robie și chin pentru poporul tău, crezi că ai aflat adevărul?
- Cred! Atunci când Brag, marele nostru preot, ne-a spus că va trebui să ne umilim ca popor, să cunoaștem și să gustăm din suferință, nici eu, nici stăpânul meu Rift, nici poporul meu nu am crezut că așa ceva se va întâmpla. Că vom ajunge să ne naștem din nou. Să ne subțiem sufletul încât să-l putem trece prin inelul acelui pescar aruncat pe mal din pântecele chitului.
La auzul acelor cuvinte, Chefa a tresărit brusc. Și-a proptit toiagul în covorul persian, ca și cum ar fi vrut să se scoale împins de un resort interior.
- Un pescar, ai zis? murmură el cu glas sugrumat.
Solan o privi întrebătoare pe Livia, dar aceasta o liniști din priviri, spunând cu voce tare:
- Solan, nu am avut când să-i povestesc lui Chefa despre întâmplarea de pe Voh. O poți face tu acum...
- Apele de nord au adus într-o noapte pe malurile lui Voh un chit uriaș, în pântecele căruia am descoperit un bărbat, începu Solan să depene povestea de care își aducea mereu aminte cu tristețe.
- Viu? întrebă Chefa, ai cărui ochi căpătară pentru câteva clipe mici scânteieri.
- Da, era viu. Dar am crezut cu toții că ăsta este un semn rău. Că el poate fi cauza furtunilor ce ne bătuseră insula săptămâni în șir. Fără încetare.
- Cine a mai pomenit un om care să trăiască în pântecele unui chit? a grăit ironic Linus, ridicându-se de la locul său, și fulgerând-o aproape cu privirea pe Solan, dându-și seama de tulburarea neașteptată ce-l cuprinsese pe bătrânul său mentor.
Chefa și-a ridicat blând mâna dreaptă, rugându-l din priviri pe însoțitorul său să o lase pe Solan să termine de depănat povestea sa.
- Vorbeai și de un inel, Solan, i s-a adresat Chefa cu blândețe, nerăbdător.
- Bărbatul avea un inel pe care era încrustat numele său: Caleb, nume străjuit de un soare și de lună.
- Caleb...bunul meu Caleb, începu să murmure domol Chefa, în ochii căruia luminițele de speranță se transformaseră acum în boabe de lacrimi.
- Chefa, l-ai cunoscut pe acel om? l-a întrebat Livia, apropiindu-se și încercând cu o mângâiere protectoare pe umăr să curme tristețea din glasul și ochii oaspetelui său.
- Dacă l-am cunoscut? A fost unul dintre ucenicii mei, trimiși de mine în lume...un umil pescar de oameni...
- Pescar de oameni?
- Livia Longa, uneori numai năvodul cuvântului poate pescui din apele tulburi ale acestei vieți sufletele ce au nevoie de ajutor. Ca și mine, Caleb avea misiunea mesianică de a prinde cât mai multe suflete în plasa Împărăției lui Dumnezeu...
- Dar bine, cum a ajuns Caleb pe Voh? Și de ce tocmai acolo? întrebă Livia.
- A plecat cu o corabie spre arhipelagul din nord. Acolo unde întunericul luase locul luminii. Unde cruzimea, barbaria față de semeni a vohienilor se răspândise în lume ca o ciupercă otrăvitoare. Caleb trebuia să le ducă pe insulă cuvântul meu...așa cum frații mei, apostolii, și alți ucenici l-au dus peste tot în lume.
- Dar bine, cum să le vorbească unor păgâni ca să fie înțeles?
- Glosolalia, harul primit la Cinzecime de la Învățător, trebuia să-l ajute să se facă înțeles. Ați permis cuvântului său să se facă auzit pe Voh? o fulgeră o secundă cu privirea-i devenită rece Chefa pe Solan.
- Nu! Rift... poporul întreg... au considerat venirea lui ca pe un semn rău.
- Și l-ați sacrificat?
- Da!
- Ca pe un animal, ca pe o ființă fără apărare, nu?
Solan își plecase ochii în pământ. În timp ce Chefa se ridicase de pe scaun, și străbătea cu pași nesiguri salonul inundat de lumină.
- Nu v-ați întrebat dacă supraviețuirea unui om în pântecele unui chit poate fi un semn adus poporului? O veste bună...?
- Nu...am crezut că e un semn rău. Doar Brag, Marele Preot, a încercat să ne facă să auzim acel cuvânt...Dar nu a fost ascultat...
- Chefa, liniștește-te, îl rugă Livia, mângâindu-l din nou pe umăr cu blândețe, și ajutându-l să se așeze.
- Ai dreptate Livia, am obosit de când umblu prin lume pentru a duce Cuvântul primit de la Învățător. De când am început să predic Evanghelia în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia sau aici, la Roma. Dacă nu ar fi fost încăpățânarea lui Pavel și brațul tare al lui Linus, de mult m-aș fi aflat din nou printre plasele pescarilor mei din Betsaida. Uneori îmi zic că ar fi mai bine să mă întorc acolo. Să nu mă mai ascund de oamenii Cesarului. Dar mi-aduc aminte de noaptea din Pretorium și de întreita mea lepădare. Acum două zile mă hotărâsem să plec spre Ierusalim, deși Pavel în cerbicia lui a refuzat să mă însoțească. Dar am avut un vis. Eram pe colinele Romei, și priveam orașul pentru ultima dată înainte de a mă așterne drumului spre țara mea. Atunci mi-a apărut pe cale Învățătorul. Era grăbit. Vântul îi cutreiera prin pletele negre, bogate, cămașa albă, lungă, țesută dintr-o singură cusătură, apleca florile de pe colină ca sub o briză ușoară venită dinspre mare. S-a oprit în fața mea, și am vrut să-i vorbesc. Dar n-am putut să-i spun că m-am hotărât să plec. Că am obosit să predic păgânilor, și să le arăt care este Calea, Adevărul și Viața. L-am întrebat, dar nu în limba mea umilă de pescar din Betsaida, ci în graiul tău, Livia: “Quo vadis, Domine?”. Învățătorul mi-a răspuns cu însuflețire: “Vado Romam venio iterum crucifigi!”. Atunci am înțeles că nu se referea la El, ci la mine, nevrednicul, când mi-a spus că vine la Roma pentru a fi din nou crucificat. Și rușinat de mustrarea vorbelor Lui m-am întors în vis cu El la Roma. Acum știu că trebuie să simt asemenea Lui mângâierea piroanelor. Pentru El, pentru Cuvântul pe care mi l-a dăruit pe cale. Mie și fraților mei, apostolii.
- Chefa, tu nu vei fi crucificat! Nu ai făcut niciun rău nimănui, spuse cu însuflețire Livia. Vorbele tale nu pot produce răni Imperiului. Nu sunt nici arme, nici armate pline de cruzime...Să nu mai vorbești așa!
- Adevărat, cuvintele mele n-au produs nicio rană Imperiului, dar Învățătorul meu, un simplu tâmplar, va fi cel care va îngenunchea acest colos roman sub patrafirul Bisericii Lui, Biserica Universală. Care i se va închina Lui, cel pe care voi, romanii, L-ați batjocorit și răstignit pe culmea Căpățânii. Un singur și umil om va învinge superbia unui Imperiu întreg! Uite, fiindcă știu că nu va mai dura mult și eu, alături de Pavel, vom primi pedeapsa romană, necruțătoare, vreau să fac în această seară un pact cu bunul meu Linus. Vreau să-i încredințez un lucru de care se leagă sufletul meu.
Chefa scoase de pe degetul său un inel. I-l întinse lui Linus care îl cercetă cu atenție. Pe inel era gravat chipul lui Chefa aruncând năvodul peste ape.
- Linus, Învățătorul a vrut ca aici, în Cetatea celor șapte coline, să întemeieze Biserica Sa pe umerii mei. Sunt însă prea bătrân și umil pentru o așa mare lucrare. Umerii mei sunt șubrezi, și nu o mai pot sprijini. Vreau să-mi promiți că după moartea mea, când vei deveni capul Bisericii Romane, vei purta acest inel. Simbol al faptului că vei continua să predici cuvântul Învățătorului printre oameni. Că vei atrage cu el alte și alte suflete la învățătura dăruită prin jertfa răstignirii. Și că îl vei lăsa apoi ca moștenire din generație în generație capilor Bisericii Romane. Căci tu, Linus, vei fi primul ei stătător. De la tine, și apoi de la cei ce te vor urma, va călători Cuvântul pe toată întinderea Imperiului. Iar mai apoi în întreaga lume. Să porți acest inel ca un zălog scris că ai fost legat de mine, și prin mine de Învățător. Așa cum eu și Andrei am devenit pescari de oameni, tot așa și tu, mai apoi papii ce vor fi încoronați după tine, veți prinde în plasa cuvântului vostru pe cei ce au nevoie de mântuire. Îmi promiți că așa vei face? Iar tu, Solan să ții minte! În curând, suferința poporului tău va lua sfârșit. Veți fi un popor nou, pe un pământ nou! Vă veți naște din nou! Să nu uiți niciodată cuvintele lui Chefa, pescarul de oameni: ”Cel ce aduce Cuvântul, este cel care aduce Lumina!”.