Copilăria ei n-avusese nimic extraordinar în ea. Sau așa ajunsese să creadă după o adâncă introspecție în urmă cu mai bine de cinci ani.
Acum însă revenea la ea, după moartea părintelui ei, cu sinceritate și cu duioșie. Atunci când pierzi ceva din tine te regăsești în cumulul de amintiri care definesc ceea ce ești azi.
Acum văd copilăria cu alți ochi, scria ea în urmă cu puțin timp. «Am îndepărtat tot ce a fost urât și negru în ea, am ignorat și lipsuri și certuri sau greutăți de orice fel.
Acum adulmec partea luminoasă a jocurilor copilăriei, a inocenței pierdute, a iernilor de altădată, a prieteniei.
Mă întorc la copilărie cu inimă de prunc și cu șotii de copil șugubăț, mă întorc pe ulița copilăriei mele, aceea cu case fără vârstă, cu emoții adolescentine… Acolo în mijlocul edenului copilăriei se află casa strămoșilor mei, casa primei iubiri, a primelor versuri la care revin mereu cu fluturi în stomac.
Am compus aceste versuri pentru mine și toți care trăiesc cu amintirea sfântă a casei bătrânești, a mamei îmbătrânite înainte de vreme, cu memoria tatălui mergând pe uliță, înalt, aproape deșirat cu țigara în mâna dreaptă, rupt de lume într-o tăcere lăuntrică caracteristică doar lui și celor care au dumnezeul creației în suflet.

Casele de pe ulița aceasta n-au vârstă.
Număram gardurile și săream numerele
din doi în doi ca la șotron
când pe-o parte când pe alta...

Mă cheamă focul din sobe
invitându-mă să-i aduc ofrandă un vers.
Eu refuz subtil, nu cuvinte mă încearcă
la ceas de-amurg
Vin ulii în prag să-mi sfâșie carnea
să mă risipească în patru zări,
iar eu adun frânturile de piese
ca la puzzle.
Recompun în minte drumul până la tine,
îmi cresc noduri în tălpi,
în loc de brațe ramuri se întind
să-mbrățișeze locul acesta sfânt
pe care dorm pietre și se agață rădăcini.

Nici eu nu mai am vârstă,
respir același aer cu strămoșii mei
și mă afund în lutul în care dorm
oasele dezgolite de gânduri,
apuc cu mâinile ploaia
și mi-o vâr în sân drept leac
pentru uitare.
Când calc pământul tresare memoria
ascunsă în apus și-n umbre de strigoi.

Casele de pe această uliță mă strigă.
În râset de copil șugubăț se ascund,
mă regăsesc în aceleași sandale
cu două numere mai mari
ca odinioară.
Hainele în care încăpea copilul
cu cozi lungi și negre
mă strâng de mână să le-ncerc
mirosul.

E aproape liniște pe ulița cu case fără vârstă
Aproape eu...»

Erau muzele aproape atunci, iar ea, căutându-și dumnezeul iubirii, iertării și creației a înțeles poate pentru prima oară cu adevărat treimea dumnezeirii.
În puținele clipe în care vorbea despre Dumnezeu, n-o făcea în sens peiorativ, ci în cuvinte simple pline de umanitate.
« Pe Dumnezeu l-am găsit prima oară stând pe o bancă împovărat de ani, sprijinindu-se umil în baston. M-am așezat lângă el și mi-a arătat frumosul lucrurilor simple.
Atunci l-am iubit, sărăcăcios cum era și l-am luat între mâini
zidind cu el inima așa cum zidesc copilașii castele de nisip cu mânuțe nesigure.
L-am regăsit apoi în prima icoană desenată stângaci la vârsta de șase ani. Stătea răstignit pe crucea strâmbă privind cu resemnare printre șiroaie de sânge Omul.
L-am rugat atunci să coboare de pe cruce iar el mi-a zâmbit cu înțelegere, s-a strecurat o clipă printre gene de copil și cu demnitate și-a reluat locul susținând povara omenirii.
Mult mai târziu aveam să-i pictez lumea pe care a iubit-o cu înverșunare în tonuri calde de pastel.
L-am întâlnit în biserică deunăzi vorbind despre iertare. Subiect tabu. Despre iubire, mi-a spus, oamenii cred că știu totul, dar nu știu nimic.
Mă privea printre gene obosit dar când mi-a luat mâna am simțit frumosul, iubirea și iertarea întreite într-o singură fire. Am înțeles atunci Treimea Dumnezeirii.
S-a ridicat de pe lespedea rece și a plecat din nou pe crucea strâmtă. Atunci l-am iubit cel mai mult.»

Așa spunea, recitând rar însemnările unui iunie târziu.