Abia la ora trei dimineața, frînt de foame și oboseală, intră pe ușa apartamentului și arhitectul Popescu. Înfulecă la bucătărie, în picioare, ce găsi în frigider, fără să aleagă, căci avea mintea plină de sunete. Ore și ore apăsase la întîmplare pe clapele albe și negre, pe cîte una singură sau pe mai multe deodată, simțindu-se ca un adolescent care se-trezește pe neașteptate în patul primei femei. Ar fi vrut să rămînă acolo o veșnicie, să încerce toate combinațiile posibile, luînd clapele întîi cîte una, apoi cîte două, apoi cîte trei... Unele succe¬siuni de sunete îl bucurau, ca și cînd le-ar fi știut dinainte și le-ar fi așteptat de multă vreme, altele însă, cele mai multe, îi răneau și jigneau nu numai auzul, ci parcă toată ființa. Se trînti pe sofaua din sufragerie și adormi ușor, pentru prima dată după luni de zile.
În fiecare zi după orele de serviciu Emil Popescu se așeza în fotoliul confortabil al Daciei și își relua, în surdină, „claxonatul". Cînd, peste cîteva zeci de ani, arhitectului aveau să i se consacre cantități enorme de studii, monografii, comentarii, articole, lucrări de diplomă și doctorat, de zece și o sută de ori mai multe decît cele despre Dante, Shakespeare și Dostoievski la un loc, aceste cîteva luni de tatonare sotto voce pe clapele orgii Reghin vor primi numele de „perioada subterană" sau underground a activității arhitec¬tului. Cîte un vecin, prieten vechi, mai venea să-i țină de urît, luînd loc în stînga și minunîndu-se de fiecare dată cît de straniu arată o mașină care în loc de bord și volan are o claviatură de orgă. Fără să-și întrerupă nici un moment sara¬banda de zgomote, arhitectul îi explica răbdător că funcția fundamentală a mașinii nu este, cum se consideră de obicei, cea de-a scurta distanțele, deplasîndu-l pe om dintr-un loc în altul. Aceasta este doar o funcție secundară și, dacă stai să te gîndești bine, inutilă. Noblețea mașinii constă în posibilitatea de a claxona, adică de-a comunica și a se comunica. Claxo¬narea, așa cum o concepea Emil Popescu, era vocea, pînă acum oprimată și sugrumată de om, redusă la un singur sunet animalic, gutural, dar de acum înainte liberă, demnă și suverană, a mașinii. Ne plîngem de invazia tehnicismului, de lipsa de dialog cu mașina, dar nu ne-am gîndit să-i.dăm și acesteia o șansă de a se exprima. Nu este neapărat nevoie ca mașinile să funcționeze, dar este un drept elementar al lor să se poată exprima. Ajuns aici cu demonstrația, arhitectului îi sticleau ochii atît de neobișnuit, încît vecinul își lua în grabă la revedere și urca în apartamentul său, unde, neștiind dacă să rîdă sau să compătimească, se simțea tulburat tot restul zilei.
Perioada underground dură pînă în primăvara anului următor. O dată cu înverzirea gardului viu și a salcîmilor din spatele blocului, Emil Popescu dădu brusc mai tare difuzoa¬rele stației, astfel încît ceea ce cînta să se poată auzi pe o rază de cîțiva metri în jurul Daciei, fără să deranjeze însă vecinii din bloc. Mulți dintre ei își făcură obiceiul să treacă în fiecare după-amiază pe lîngă mașina arhitectului, brusc mirați și fascinați de armonia pătrunzătoare care începea să se înfiripe, mai curată pe zi ce trecea.
În primele zile ale primăverii, arhitectul relua cu obstinație, monoton dar atrăgător, același șir de note întregi, crescînd parcă una din alta și transmițînd o stare ciudată de ataraxic. „Parcă-i Pink Floyd" se pomenea murmurînd puștimea, dar își lua seama repede ricanînd că ar fi un Pink Floyd „în mizerie". Indi¬ferent de comentarii, zi de zi eroul nostru relua, cu evidentă încîntare, șirul de note întregi, care sclipeau stins și profund. Telente, vioristul țigan de pe scara șase, care avea trei fete încărcate de vulpi argintii, probabil omagii ale șirului incre¬dibil de bărbați care se perindau prin casa lor zi și noapte, ascultase cu atenție muzica arhitectului, înjurînd uneori cu admirație profesională pe sub mustața á la Sile Dinicu. Era o gamă, asta își dădea și el seama, dar o gamă pe care n-o mai auzise niciodată. La restaurantul Hora, unde cînta, Telente schiță într-o pauză șirul de zece note întregi pe care-l prinsese de la Emil Popescu. Pentru cîteva secunde cuțitele și furculițele lumii pestrițe care venea la acest restaurant rămăseseră încremenite, ca și cînd timpul s-ar fi dizolvat brusc, dar lăutarul se grăbi, speriat el însuși, să reia bucata Tangoul de demult, cu care avea de obicei succes la public. După încheierea programului, Telente mai trase o bere cu formația, în rîndurile căreia fusese angajat de cîtva timp un saxofonist nou, băiat liniștit, care, după ce terminase conser¬vatorul, nu vroise să se ducă în satul Argășeni, județul Bacău, unde fusese repartizat ca profesor de muzică. Dar amicii săi din taraful restaurantului tot Profesorul îi ziceau și se cam fuduleau că au între ei pe unul care știe muzică, nu glumă.
În acea seară, Profesorul îl întrebă pe Telente, în treacăt, ce gamă cîntase după Something, prelucrarea lor din Beatles. Telente atît aștepta ca să le povestească ce panaramă are el la bloc cu arhitectul de la trei. Profesorul ascultă distrat, gîndindu-se cîtă ironie cuprinde istoria și amintindu-și un pasaj din Gerontion a lui Eliot. Da, numai trape, numai capcane și drumuri sucite... Gama care făcuse odată gloria lui Pitagora, celebra scară muzicală de zece sunete, corespunzînd fiecare cîte unei planete (ultima dintre ele fiind misterioasa Antihton, iar prima însuși Soarele) și cîte unui segment de dreaptă aflat în relații armonice cu celelalte, după regula Numărului de Aur, ajunsese acum să fie reinventată de un maniac care o cînta la infinit, ca un disc zgîriat. Ajuns acasă, în cămăruța sa de doi metri pe un metru și ceva, cu pereții plini pînă sus de cărți jerpelite și cu un colaj reprezentîndu-l pe Sfîntul Augustin privind sînii goi ai unei femei din cine știe ce revisțtă obscenă, agățat pe ușa murdară, Profesorul își notă în jurnal cîteva rînduri despre cele discutate la restaurant. Dar se opri la jumătatea unei fraze, căci la unsprezece bătu în ușă prietena lui, Iolanda, de curînd divorțată și dornică de multă, multă dragoste.
În tot acest timp Elena, buna soție a arhitectului, se con¬sultase cu o mulțime de medici psihiatri pe care-i adusese sub diferite pretexte da să-l vadă pe arhitect. Părerile lor fuseseră împărțite. Cu siguranță nu era un caz obișnuit. Cei mai mulți înclinau să vorbească despre o monomanie în genul colectării de cactuși sau timbre, dar cine ar putea preciza granița dintre un simplu hobby și o manifestare patologică? Se cunosc doar o mulțime de exemple de pasiuni absurde care pot duce, pe fond de normalitate, la manifestări nebunești. Cîți nu și-au aruncat televizorul pe fereastră în timpul unui meci? Sînt și cazuri în care cîte un pensionar s-a sinucis după o partidă de table pierdută. Așa că Elena ar putea fi înțeleaptă, atîta vreme cît soțul ei făcea încă față problemelor de serviciu și se încadra încă în convențiile sociale ale vieții de familie, în defi¬nitiv, să nu uite că l-a luat de bărbat pe Emil Popescu la bine și la rău, și de altfel poate să fie sigură că, odată declarat alienat mintal, îngrijirea arhitectului ar cădea tot în seama familiei, de vreme ce delirul său nu prezintă pericol social. Să nu se grăbească cu divorțul, să mai aștepte, doar au realizat atîtea lucruri împreună și un om nu poate fi abandonat ca un cîine. Alți bărbați sînt mai răi, își înșală nevestele, beau, prac¬tică perversiuni sexuale, cîte femei nu și-ar dori ca secătura lor să stea toată după-masa să cînte la... în fine, la ceva. În fața acestor sfaturi profesionale, care-și găseau ecoul în cele ale familiei, biata femeie se resemna să mai aștepte o vreme. Era tare greu. Arhitectul nu mai era același om, nu-l mai interesa nimic în legătură cu ea sau cu casa. A încercat o vreme să doarmă iar în pat cu el, ba chiar intenționase să fie tandră, dar el părea nu numai să nu mai aibă nici un fel de dorințe amoroase, dar să nu mai fie nici măcar conștient că există așa ceva. Pierdea cu timpul cele mai elementare noțiuni omenești. Dimineața, de exemplu, trebuia să i se aducă aminte să se bărbierească.
Telente trecea acum zilnic pe lîngă Dacia crem și înainte de-a se îndrepta spre stația troleibuzului 95, cu care ajungea în centru, de unde pînă la slujbă îl lua pe 88, asculta cîteva minute frazele muzicale ale arhitectului, își dăduse repede seama că acesta nu mai repetă la nesfîrșit aceeași gamă, ci construiește, dovedind o vădită evoluție tehnică, mici melodii bizare pe baza ei. Degetele lui, la început atît de stîngace și împleticite, deveniseră agile și suple, tari ca fildeșul la vîrfuri. Totuși melodiile păreau cam fără ritm, curgînd, doar note întregi sau chiar note duble, în litanii tărăgănate. Lăutarul, adept al pieselor îndrăcite, al glissandourilor și tremolo-urilor țigănești de cabaret, nu prea putea înghiți ceea ce producea Emil Popescu. Reținu însă un fragment care părea mai închegat și mai melodios și i-l cîntă, ca o curiozitate, Profesorului, după închiderea localului. De data asta saxofo¬nistul ciuli urechile, pentru că melodia i se păru al dracului de cunoscută. Nu, nu mai putea fi vorba de o coincidență. O dată la o mie de ani cineva, apăsînd clapele la întîmplare, putea reproduce o scară muzicală de zece sunete, dar acum era altceva. Plecă preocupat și în demisolul său își revăzu însemnările din conservator cu privire la muzica arhaică. De cîteva ori reluă la saxofon (marea lui dramă era lipsa unei pianine, pe care oricum n-ar fi avut unde s-o pună) cele cîteva fraze ale melodiei, care la acest instrument barbar și totuși rafinat sunau inedit, pătrunzător. Surescitat, își notă în jurnal că „același maniac" reușise bizara performanță de a reinventa, notă cu notă, prin cine știe ce intuiție parapsihologică, partitura singurului imn orfic care ne-a parvenit din Anti¬chitatea grecească. Trebuie într-adevăr, scrise mai departe Profesorul, să fie vorba de ceva asemănător „vorbitului în limbi" sau acelor viziuni detaliate pe care unii oameni le au cu privire la orașe pe care nu le-au văzut niciodată. Chiar de a doua zi îl rugă pe Telente să-l pună în legătură cu organistul din automobil.
Întîlnirea Profesorului cu Emil Popescu este istorică. Nu poate fi estimat rolul pe care tînărul saxofonist l-a jucat în popularizarea giganticei opere și personalități a arhitectului, încă de la primele note emise de orga acestuia, pe care le ascultă așezat pe canapeaua din față a mașinii, unde fusese invitat amabil, Profesorul avu intuiția a ceea ce se întîmpla de fapt, căci, după ce mai cîntă de vreo două ori imnul orfic, pe neașteptate organistul trecu la altceva. Era o gamă nouă în repertoriul său, dar de fapt veche de mii de ani, o gamă care putea fi ascultată, devenită cîntec, pe țărmurile Asiei Mici. După ce cîntă de mai multe ori gama minoră, Emil Popescu trecu la improvizații pe baza ei. Profesorul îi puse cîteva întrebări și își dădu seama din răspunsuri că arhitectul habar n-avea că face muzică. Transportat, el nu mai contenea cu teoriile sale în legătură cu diversele aspecte ale comunicării om-mașină prin claxonare. Ceea ce făcea el nu era decît o claxonare modulată, pe care i-o dicta intimitatea cu automo¬bilul. Nu se putea scoate nimic mai mult de la el. Nu dădea nici o atenție încercărilor Profesorului de a-i vorbi despre game și melodii, dar în același timp degetele sale conturau în aerul verii un pean închinat lui Apollo, în care saxofonistul recunoscu o compoziție a lui Onesicrates. Abia pe seară se îndură să plece, dar de atunci încolo Profesorul avea să vină în fiecare zi să asculte fantasticele creații ale organistului. Noaptea, cît nu era agresat de frumoasa și senzuala Iolanda, tînărul citea și recitea manualele sale de istorie a muzicii, marcînd cu un semn stadiul la care ajunsese arhitectul și chiar încercînd să prevadă pașii pe care-i va face în continuare. Căci, după ce epuizase fazele succesive ale muzicii antice, într-o după-amiază Emil Popescu îl luase prin surprindere pe saxofonist cu primele sonuri ale unui cantus planus gre¬gorian, într-o curgere de o inconfundabilă măreție. Cam din acest moment vecinii din bloc începură să se intereseze din nou de excentricul lor colocatar, mai cu seamă bătrînele, cărora muzica „bisericească", deși diferită de cea pe care o știțu ele, începea să le placă, așa încît în fiecare după-amiază puteai zări, timp de vreo două săptămîni, un grup de buni¬cuțe dormitînd pe cîte un scaun de bucătărie lîngă Dacia arhitectului.
Pentru Profesor nu mai exista nici o îndoială. La rîndul său își abandonă slujba, își dezorganiză viața, ba o părăsi și pe Iolanda ca să fie mereu în apropierea arhitectului. Jurnalul său, în care pînă atunci notase aproape numai cărțile citite și impresii de la concerte, plus diverse afaceri amoroase, și asta cam o dată pe săptămînă, creștea acum luînd proporții de roman-fluviu. Totul era acolo, într-o încîlceală de text și portative trasate strîmb, marcînd neverosimilele explozii ale spiritului prin care Emil Popescu reușea să treacă de la o etapă la alta, de la o mentalitate la alta, de la niște convenții la altele, repetînd, redescoperind, pas cu pas, istoria muzicii, într-o confuzie aparent inextricabilă, game, exerciții de armonie și contrapunct se înlănțuiau seară de seară, pînă noaptea tîrziu, în aerul întunecat din spatele blocului, scînteind cîte zece minute într-o melodie limpede ca diamantul, apoi cufundîndu-se iar în căutări și frămîntări miloase, de care arhitectul nici nu avea habar. Anotimpurile se roteau amestecîndu-și culorile, rulîndu-și norii pe cerul niciodată același, dar fiecare amurg și fiecare răsărire de stele îi găsea pe cei doi în spatele parbrizului Daciei 1300, ajunsă murdară de praf în ultimul hal. Noroc că Profesorul se îngrijea să-i mai încarce acumulatorul din timp în timp și să mai treacă cu buretele peste tabla vopsită în crem, ca să nu ruginească de tot. Copiii care se jucau în spatele blocului avuseseră de mult grijă să spargă toate cele patru cauciucuri ale mașinii.
Elena mai venea și ea uneori, suind în mașină pe bancheta din spate. De la o vreme chiar se arătă din ce în ce mai des, nu atît ca să asculte melodiile sofisticate ale soțului ei, care tocmai trecea prin furia contrapunctică a unor Dunstable, Palestrina, Dufay, Ockeghem, Josquin Des Pres și mai ales Orlando di Lasso, suprapunînd acorduri aproape alchimice, cît pentru că începea s-o atragă, de ce să n-o spunem, înfă¬țișarea destul de romanțioasă a tînărului saxofonist. Ea își dăduse de mult seama că, atîta vreme cît cînta, Emil Popescu practic ieșea din lumea concretă, rămînînd orb și surd la orice fel de stimul exterior. Orice i-ai fi spus, el mormăia același text cu claxonarea, din ce în ce mai obscur, mai delirant. Așa că nu se sfii să se plîngă în toate felurile de bărbatul ei Profe¬sorului, care o ascultă mai întîi cu o ureche, apoi cu amîndouă, fără să se dumirească prea tare. Cînd deschise însă și ochii, sau mai bine zis cînd îi ridică din jurnal, deveni brusc interesat, pentru că Elena avea sîni foarte frumoși. Semănau cu ai fetei din fotografia la care era silit să se holbeze săr¬manul Augustin, în chilia tînărului. Iar acești sîni erau neatinși de o grămadă de vreme. Cînd saxofonistul, după cîteva seri de tatonare și de tot mai tulbure intimitate spi¬rituală, o atinse cu degetele pe obraz (se așezase și el în cele din urmă pe bancheta din spate), Elena făcu ea prima gestul de a-i căuta gura cu buzele întredeschise. Făcură dragoste chiar acolo, pe primele acorduri ale Adagio-ului din Con¬certul pentru vioară și orchestră în Mi major de Bach.
De atunci trioul deveni nedespărțit. Venind de la serviciu, Elena îi găsea de obicei pe cei doi deja în mașină. De cînd cînta Bach, și îl cîntă mai bine de un an de zile, vecinii deveniră cu toții melomani, chiar îl rugară să mărească, pentru cîteva ore, pînă la venirea serii, sonorul stației de amplificare.
Profesorul nota de zor. Deja publicase în Magazin, la rubrica de convorbiri cu cititorii, o notiță despre fenomenul muzical apărut în spatele blocului din Berceni. Trimise apoi un articol la Flacăra, care apăru chiar săptămîna următoare, ceea ce atrase atenția forurilor în drept asupra cazului. Cum cu arhitectul era din ce în ce mai greu de comunicat și cum pe articol saxofonistul primise frumoasa sumă de 380 de lei, el își luă asupra sa toată munca de impresar artistic al ciuda¬tului său amic. Fiind vorba de inofensiva și mereu utila muzică clasică, arhitectul intră pînă la urmă și în vederile Radioteleviziunii, așa încît cîte un concert interpretat la orgă electronică sîmbătă seara sau joi dimineața, pe programul trei, de artistul amator Emil Popescu devenise un lucru destul de obișnuit. Radioul prindea mai mulți iepuri deodată cu aceste transmisiuni. Făcînd educație muzicală, dovedea în același timp că pretutindeni în popor apar talente noi. Apărea de asemenea evidentă calitatea instrumentelor muzicale produse de cunoscuta noastră fabrică de la Reghin.
Anul următor, televiziunea populariza pentru prima dată imaginea arhitectului în milioanele de cămine ale țării. Carele de reportaj, urmărite de zeci de vecini în pijamale, opriră în fața blocului și se întinseră cabluri lungi, albastre și porto¬calii, pînă în spate, unde două camere de luat vederi își clipeau becul verde de sub obiectiv. Reporterul, după ce vorbi cu însuflețire cîtăva vreme, cu fața spre camere, încearcă să intre în cabina Daciei ca să stea de vorbă cu arhitectul. Dar Profesorul și Elena îi explicară că maestrul, ale cărui degete incredibil de lungi baletau pe clapele sidefii, nu poate fi întrerupt din transa lui. în cele din urmă, televiziunea se mulțumi cu un reportaj de un sfert de oră, în care se vorbea despre Mozart pe fondul muzicii arhitectului.
Tot cam pe atunci Elena constată că rămăsese gravidă. La început se sperie, dar saxofonistul, care de altfel acum nu mai cînta deloc, ci diminețile trepăda între radio, televiziune și diverse redacții, iar serile umplea meticulos al șaptelea sau al optulea caiet cu note și portative, Profesorul deci, care deja dormea de cîteva luni chiar în casa .arhitectului, o calmă și hotărîră împreună ceea ce de mult se impunea, divorțul de arhitect. Procesul de divorț nu dură exagerat de mult, aproxi¬mativ opt luni, faptele fiind evidente și starea de pregnanță a Elenei avansînd rapid. Partajul satisfăcea ambele părți: Elenei îi rămînea casa cu întregul mobilier, iar lui Emil Popescu mașina, plus o diferență în bani pe care ea se obligă să i-o asigure sub forma pensiunii complete, care includea trei mese pe zi plus cazare peste noapte. Așa că, de fapt, numai starea socială a celor trei, care deveniră în curînd patru, se schimbase. Acest divorț neobișnuit stîrnise destul scandal, bineînțeles, și totul ar cam fi mirosit a promiscuitate dacă opinia publică n-ar fi apucat între timp să se familiarizeze cu persoana neobișnuită a arhitectului.
Acesta se schimbase mult în cei cîțiva ani care trecuseră de la primul claxonat fatal al Daciei sale. Se îngrășase enorm, deși aproape că nu se mai hrănea, pielea feței i se întinsese pe obraji, ochii din ce în ce mai apropiați căpătaseră o uitătură fixă, atentă la nimic din lumea asta. Un păienjeniș de barbă rară, cu fire neobișnuit de lungi, i se încurca pe obraji. Dar ceea ce începea deja să depășească pînă și patologicul, trecînd în teratologic, erau mîinile sale. Degetele îi ajunseseră de peste treizeci de centimetri lungime. Rășchirate, cuprindeau întreaga claviatură. Frînghii groase, întretăiate, de mușchi le mișcau falangele, contractîndu-se și relaxîndu-se cu o viteză incredibilă. Abia puteai vedea vîrfurile degetelor lui alergînd ca niște picioare nervoase de țînțar pe clapele reci. Cu acele mîini monstruoase, Emil Popescu executa concerte întregi din Beethoven și Ceaikovski, fără să le fi ascultat vreodată, reinventîndu-le într-o stare de continuă halucinație. Cînd se întrerupea din cîntat, degetele care-i ajungeau pînă la genunchi păreau să-l doară insuportabil, așa că după numai doi ani arhitectul își părăsise serviciul, rămînînd practic dezlegat de orice legături cu viața socială obișnuită. Cînta acum fără întrerupere, zi și noapte. La rubricile de curiozități din toate marile ziare și reviste apărură scurte note despre organistul român. Reporteri de la New York Herald Tribune, Life, Strânge Astonishing Stories Magazine, Paris Matcb și Penthouse începură să se perinde prin spatele blocului din Berceni, fulgerînd din blitzurile orbitoare ale aparatelor sofisticate de fotografiat, înregistrînd casete video și benzi întregi de magnetofon cu muzica minunată a arhitectului și nu mai puțin cu bolboroseala incoerentă a acestuia. Profe¬sorul se învîrtea pe lîngă ei, le „traducea" cuvintele organis-tului și, pe la începutul primăverii, își publică simultan la Paris și Londra însemnările din caiete sub titlul Un genie aux portes de l'Orient, respectiv A Man of Genius at The Gates of Orient. Succesul de neimaginat, atît în rîndul muzicienilor cît și al profanilor, pe care l-au avut aceste ediții, urmate imediat de altele, în cele mai diverse limbi, a făcut ca Emil Popescu să devină omul momentului în întreaga lume.
În anii care urmară, saxofonistul, căsătorit între timp cu Elena, care își creștea liniștită copilul, călători prin toată lumea, ținînd neobosit conferințe peste conferințe. Emil Popescu deveni astfel cel mai cunoscut artist român în străinătate, iar o firmă japoneză îi dărui un minunat sinteti¬zator de sunete Mishiba, care să-i lărgească posibilitățile de expresie. După o călătorie cu avionul și cu camioanele, uriașul instrument, avînd unsprezece metri lungime și doi înălțime, ajunse în spatele blocului. Cîțiva locatari trebuiră să renunțe la locurile de parcare. De asemenea, bătătorul de covoare fu scos și montat la cîțiva metri mai încolo. O construcție specială, de plexiglas transparent, proteja aparatul de intemperii. Cei doi specialiști japonezi care-l însoțiseră montară întreaga instalație și încercară să-l determine pe arhitect să se mute și el sub acoperișul de plexiglas. A fost însă imposibil să-l scoată din mașină. Caroseria crem a Daciei părea pentru Emil Popescu la fel de importantă ca muzica însăși. Inventivi ca de obicei, japonezii au recurs atunci la singura soluție posibilă. L-au 'mutat pe arhitect pe bancheta din spate, au scos afară bancheta din față și vechea claviatură a orgii Reghin și, în cîteva zile, au montat în spațiul rămas o imensă aparatură, o încîlceală amețitoare de ecrane, poten¬țiometre, cadrane cu afișaj electronic, plus opt rînduri de clape speciale, așa încît te puteai crede la bordul unei nave spațiale. Cei doi omuleți, după ce puseră în funcțiune sinte¬tizatorul, încercară să intre cumva în dialog cu celebrul muzician. Surprinderea și ușurarea lor au fost mari cînd au văzut că arhitectul mînuiește aparatura electronică, apasă butoane, reglează frecvențe ca și cum s-ar fi ocupat toată viața numai de astfel de lucruri. De la primele atingeri de clape izbucniră în văzduh, cu o puritate și o bogăție a sune¬tului izbitoare după soundul primitiv al orgii Reghin, valurile succesive, avîntate și apoi reținute ca o uriașă suferință, ale Valsului de Ravel.
Marele Mishiba putea reconstitui orice sunet natural sau emis de vreun instrument. Timp de cîțiva ani, Emil Popescu nu făcu altceva decît să exploreze neobosit posibilitățile fantastice ale sintetizatorului. Din cînd în cînd, printre cele mai fidel redate zgomote naturale, foșnete de frunze uscate, fluierat de mierlă, șipot de rîu, inflexiuni de voce feminină de o dulceață care te sfîrșea, zgomot de avipn la decolare, bolboroseală de delfini, saxofonistul, atît cît mai stătea în preajma Daciei din spatele blocului, avea prilejul să noteze febril bucăți muzicale orchestrate tulburător. Pur și simplu se puteau auzi, cu o limpezime de timbru imposibil de obținut pe cale firească, flaute și viole, cornuri și fagoturi, triangle și timpane, împletindu-și liniile melodice în melodii filigranate sau în disonanțe sclipitoare. Labele arhitectului, cu zeci de articulații la degete, alergau pe sutele de clape, reglau miile de frecvențe concurente, programau simultan orchestre întregi. Stația modestă a orgii Reghin fusese înlocuită de un glob de sîrmă specială, cu un diametru de peste trei metri și puțind emite un sunet cvadrofonic, cu multiplu ecou dirijat. Cu micul neajuns al demolării blocului din cauza intrării tuturor loca¬tarilor într-un stress pronunțat, se crea avantajul ca o mare parte din București să se afle permanent sub umbrela de sunete emise de arhitect. Terenul pe care se aflase blocul, frumos nivelat, fu înconjurat cu un gard de beton și scîndură, iar în incintă se plantară brazi. Muzica serială a lui Schonberg și Webern le pria, așa încît ramurile Iqr de cetină se lungiră curînd, aplecîndu-se peste Dacia ruginită și înconjurînd cu acele lor cafenii blocul de plexiglas în care dormea burta enormă a sintetizatorului, deopotrivă cu cei doi specialiști japonezi, care începuseră să chelească. Zi și noapte, muzica mugea și vuia, vibra și tiuia acaparator.
Saxofonistul și Elena lui ocupau vila de metal și sticlă care fusese ridicată pe fundațiile fostului bloc. Înconjurați de puternicul miros de ozon, trăiau liniștiți, începură să-și dea seama că îmbătrînesc cînd își căsătoriră băiatul. Profesorul era recunoscut ca un impresar genial, dar de la un timp nimeni nu părea să mai aibă nevoie de el. Mai era invitat pe la congrese, ca președinte onorific, dar ceea ce i se cerea, mereu și mereu, era să povestească împrejurările în care-l cunoscuse pe Emil Popescu. Popularitatea acestuia părea să nu țină de nici o modă, ci să crească mereu, 'ba chiar la un mod expo¬nențial. Auditorii din toate generațiile cereau aceeași muzică, lucru nemaiauzit și, sociologic, inexplicabil. Iar televiziunea prin cablu și comerțul cu videocasete cuprindeau pe trei sferturi concerte ale lui Emil Popescu.
Momentul crucial pentru instaurarea rnelocrației arhitec¬tului a trecut neobservat de către opinia publică. El se petrecu în seara în care saxofonistul, întorcîndu-se acasă de la o conferință ținută la Ateneul cel nou, o găsi pe Elena, acum ceva mai planturoasă și mai cenușie, ascultînd în transă muzica fostului ei soț. O veche convenție făcea ca ei să nu vorbească nieiodată despre acesta și să nu-i dea mai multă atenție decît o cereau obligațiile profesionale. De cînd nici nu îl mai hrănea, Elena păruse să-l fi uitat definitiv. Dar iat-o acum pe verandă, ascultînd extaziată țipetele disperate ale unor chitare simulate electronic. Profesorul se înfurie. Muzica îi atîrna și lui greu în picioare, dar de data asta nu mai ținu seama de fascinația ei. Se văzu, într-o clipă de luciditate, un bătrînel care și-a cîștigat existența asemenea unui director de circ, expunînd un monstru de coșmar curiozității publice. Simți brusc o ură intensă pentru cel care, la cîțiva pași în noapte, dincolo de peluza de iarbă, îi răpea psihic nevasta, o recîștiga prin forța muzicii. O lăsă pe Elena și se îndreptă spre bucătărie, înșfacă satîrul scînteietor cu care se tranșa carnea și se repezi spre contururile Daciei demodate, licărind palid în noapte. Profesorul văzu tabla caroseriei, mîncată lite¬ralmente de rugină, jantele strîmbate ale fostelor roți, feres¬trele fără parbriz. Dar, în interior, sticleau fantastic mii de lumini verzi, roșii și albastre, în locul unde fusese altădată bordul mașinii. Se aprindeau și se stingeau ritmic, exercitînd asupra saxofonistului un efect hipnotic. Se apropie și privi înăuntru.
Acolo se afla arhitectul. Corpul său, care trebuie să fi cîntărit cel puțin patru sute de kilograme, ajunsese să umple literalmente, cum umple melcul o cochilie, diform, gol și alburiu, căci hainele plesniseră de mult pe el, toată partea din spate a mașinii, revărsîndu-se puțin și prin ferestre. Capul i se sudase de torace, trăsăturile i se mai vedeau doar ca niște linii fine desenate pe fața cărnoasă, iar ochii i se uniseră într-un singur ochi panoramic care privea dintr-o dată întreaga mașinărie complicată a pupitrului de comandă al sintetizato¬rului. Coatele și antebrațele i se resorbiseră în coaste, așa că direct din torace îi ieșeau acum cele două buchete de degete, fiecare cuprinzînd cîteva zeci de filamente ca nuielele, dar complicat articulate, și care atingeau neobosit clapele sidefii. Profesorului îi veni să vomeze, simțind fiorul de oroare sacră în fața acestei ființe atît de puțin omenești. Ca să nu aibă timp să dea înapoi, stinse farul și se repezi la portiera din față. Cum trase de ea, aceasta se desprinse din balamalele putrede și căzu în iarbă ca o bucată strîmbă de cochilie. Apucă ferm mănunchiul de'degete dinspre el și începu să le ciopîrțească furios. Sînge și bucăți de degete se prelingeau pe corpul devenit unsuros al lui Emil Popescu, dar el părea să nu reacționeze în nici un fel. Degetele rămase din mănunchi continuau imperturbabil să fojgăie pe clape. Un miros greu, ca de odaie în care naște o femeie, se răspîndi pe sub cetină. Cînd și ultimul deget căzu zvîcnind pe cauciucul striat de la picioarele arhitectului, saxofonistul, sclipindu-și barda sub stelele mici, făinoase, ocoli prin față resturile de caroserie prin care, pe alocuri, se vedea motorul întunecat și apucă strîns în pumn ciotul din care pornea celălalt mănunchi de degete. Dar, de data aceasta, cînd vru să izbească din toate puterile, se petrecu un lucru uimitor. Deodată degetele văluriră gingaș, ca o tresărire a antenelor unei filoxere, pe claviaturile suprapuse, și din marea sferă de plasă metalică se răspîndiră în aer cîteva acorduri de-a dreptul înnebunitoare. Nu mai era Alban Berg, nici Orff, nici Duke Elington, nici Pink Floyd. Nu mai era nimic din ceea ce se auzise vreodată sau din ceea ce mintea omenească ar putea concepe că s-ar putea auzi. Saxofonistul asculta încremenit. Era o muzică pe care n-o mai ascultai cu urechile, ci cu toată pielea deodată, care-ți umplea canalele venelor de ecouri, cu care îți intra în rezonanță structura osoasă. Ajunsă în creier, la porțile sufle¬tului, ca o doză de mescalină sau ca un dulce păianjen care-și injectează în corpul victimei enzimele dizolvante, această muzică se substituia sufletului și, asemenea unui homuncul perfid, prelua în mîini ferme hățurile trupului. Apoi muzica, asemenea unor unde peristaltice de azur, cobora de-a lungul jugularelor, invada canalele limfatice, se iriza în pachetele fusiforme ale mușchilor, cuprindea, în lungul nervilor spi¬nali, organele interne, celulele' hexagonale ale ficatului, inima cu embrionii ei electrici, suprarenalele și marea incintă a vezicii urinare, cobora ca un amurg ploios în coapse și alerga de-a lungul femurului, tibiei și peroneului pînă în vîrful dege¬telor de la picioare, înlocuind fiecare celulă, fiecare mitocon-drie, fiecare fărîmă de acid nucleic, cu o încîlcire muzicală. Copleșit, avînd senzația de destrămare a lumii pe care numai cei care-au făcut un infarct se spune că o simt, saxofonistul se prăbuși pe iarbă, lîrigă portieră. I se păru că marea foaie transparentă a cerului, în care erau încrustate stelele, se dis-torsionează, că se apropie de el, se mulează pe corpul său și-l înfășoară strîns, ca un lințoliu pestriț, își pierdu cunoștința. Cînd se trezi, se făcuse ziuă, dar umbra tremurată pe iarbă a Daciei îl ferea de discul topit al soarelui. Era plin de sînge. Se ridică și privi monstrul din mașină. Ciotul de unde retezase acele degete uriașe se cicatrizase deja și, asemenea unor unghiuțe, mlădițele altor degete începuseră să înmugu¬rească în loc. Profesorul începu să plîngă penibil, sughițînd și înecîndu-se. Nu se mai simțea în stare de nimic. Lumea i se părea un infern de cenușă, cu neputință de suportat. Tînjea din răsputeri după acele cîteva acorduri pe care le ascultase noaptea trecută. Timp de vreo opt ore suferi îngrozitor, îi era rău, fizic și sufletește în același timp. Un delir paranoid i se dezvolta sub țeastă, și în cele din urmă profesorul înșfacă iar satîrul și se repezi spre arhitect, decis să-l omoare cu adevărat de data asta. Dar aceeași muzică extatică îl trînti la pămînt.
Înțelese că arhitectul emitea acele sunete dureros de melodioase ca o secreție otrăvită împotriva oricărei agresiuni. Era de-ajuns să se prefacă a-l lovi ca să mai audă încă o dată muzica fără de care nu mai putea trăi. Cu cît agresiunea eraj mai puternică, cu-atît muzica devenea mai acaparatoare. Ani în șir, practic pînă la sfîrșitul vieții sale, saxofonistul profită, vicios, de această descoperire. Ca să mărească efectul muzicii, el încercă pe rînd să-l asfixieze, să-l pîrjolească, să-l opărească, să-l dinamiteze, să-l electrocuteze, să-l iradieze pe arhitect. De fiecare dată linia melodică se schimba, volutele sonore și mai mult decît sonore se răsuceau altfel, în compoziții mai puternice și mai pătrunzătoare decît tot ce realizase vreodată geniul artistic al oricărui compozitor. Căci, în aceste momente, arhitectul nu mai imita stiluri și modalități deja existente, ci devenea el însuși un supraartist și un suprainterpret.
De-a lungul deceniilor, întreaga mentalitate umană se schimbase sub influența copleșitoare a arhitectului. Nu mai existau conflicte, pentru că singurul interes al fiecărei ființe umane era să poată asculta zi și noapte recitalul neîntrerupt. Tot ce se mai scria erau ziare întregi despre arhitect, cărți despre arhitect, se pictau doar portrete oficiale ale arhitec¬tului și fiecare poezie era un imn de slavă închinat acestuia. Se mai muncea doar pentru asigurarea mijloacelor minime de subzistență și pentru întreținerea vastei rețele de sateliți care retransmiteau permanent muzica arhitectului. Oamenii se iubeau pe muzica arhitectului și, cînd erau înmormîntați, aveau parte de aceeași muzică funerară.
Cei doi japonezi care îngrijeau marele Mishiba intraseră în legendă, iar după moartea lor le urmară alți doi, care își luară același nume ca primii. Astfel, de-a lungul secolelor, se perindă în mica 'oază de cetină o întreagă dinastie de japo¬nezi. Pelerini de pretutindeni veneau să asculte direct, de la boxa originară, muzica sacră.
Se organizară mii de atentate împotriva arhitectului ca să se obțină reacția de apărare, muzica aceea de o sută de ori mai profundă decît de obicei. Foamea de muzică devenea cumplită, ajunsese să obsedeze în asemenea măsură mintea oamenilor, încît, într-un moment de nebunie colectivă, ei se hotărîră, din dorința irepresibilă de a se dizolva în armonie, să-l extermine cu ajutorul rache¬telor termonucleare, în momentul cînd degetul omului în uniformă se apropie de butonul de declanșare al celor cîteva mii de lovituri nucleare, muzica țîșni din toate aparatele de recepție ca din niște aruncătoare de flăcări, în înlănțuiri de tonalități și frecvențe de nesuportat. Majoritatea oamenilor fură carbonizați, iar supraviețuitorii deveniră simple accesorii ale arhitectului. Viața le era conservată numai de muzică. Circulația sîngelui, mișcarea gîndurilor, digerarea hranei erau întreținute artificial de uriașa țesătură melodică ieșind de sub degetele arhitectului. Cu aceste cîteva milioane de supra¬viețuitori, acționînd sincronizat asemenea termitelor, arhi¬tectul își construi un nou sintetizator, de o complexitate de neconceput, întinzîndu-se pe un sfert de planetă. Monstrul însuși crescuse. Caroseria Daciei rămăsese înscrustată în spinarea lui albicioasă ca o minusculă cochilie. Trupul aco¬perea o suprafață uriașă, iar degetele infinit ramificate se întindeau acum, pornind din cele două brațe, de jur împrejur, ca o plasă de păianjen. De la primele atingeri ale miliardelor de clape terminale, ultimii oameni se prefăcură și ei în pulbere. Aceasta nu mai era muzică - sau era muzica de care vorbeau pitagoreicii. Nici o ureche omenească nu mai putea s-o audă, pentru că ea nu mai ținea de sunete, nici măcar de materie, ci pătrundea în pulsațiile cosmice, împletindu-se cu ele și forțîndu-le să se modifice. De-a lungul milioanelor de ani, arhitectul își modulă melodiile care făceau să se acce¬lereze procesul de fuziune din inima stelelor și care producea materia înconjurătoare, melodiile care provocau explozia stelelor ajunse la o masă critică, formînd minunatele super¬nove, care chirceau stelele mai mici pînă ajungeau pitice albe, pulsari sau disperate găuri negre, pe unde materia se pierdea într-un alt univers. Era suprafiresc să fii în stare să privești cum miliardele de stele galbene, alb-strălucitoare sau albăstrii, aglomerate în păienjenișul plat, rotitor al galaxiei, cele mai multe fiind sisteme duble sau chiar multiple, precum Pleia¬dele sau Hyadele, unele de cîteva ori mai mari decît Soarele, ca Regulus, Sirius, Rigel, Arcturus, iar altele de magnitudine pozitivă mergînd pînă la +14 și mai departe, sticleau și pîlpîiau, se concentrau și explodau primind instantaneu valurile ritmice emise de noul sintetizator. După patru miliarde de ani Soarele începu să se dilate, cuprinzînd mai întîi orbita lui Mercur, iar apoi pe cea a lui Venus, revăr-sîndu-se ca aluatul pînă în apropiere de Pămînt. Pămîntul însă nu mai era de mult vizibil, fiind înglobat în întregime în masa organică a arhitectului, de formă sferică, de dimen¬siunile Soarelui și cu două brațe pletorice, îmbîcsite de filamente ca niște brațe de meduză. Marele sintetizator era acum și el un element intern al imensului corp. în momentul în care Soarele explodă, aruncînd în spațiu, sub forma unei văpăi purpurii și violete, scînteind din milioane de franje, materie volatilă ca eterul, arhitectul își începu migrația lentă spre centrul galaxiei.
Universul îmbătrînea, se scofîlcise ca o smochină. Materia lui se fărîmița ca putregaiul. Pînă și spațiul interstelar, altădată flexibil, aburos, plin de nori de metan și fire de praf auriu, devenise aspru și rigid. Prin el înainta acum arhitectul, ca o nebuloasă din ce în ce mai întinsă, înghițind constelații întregi, fluturînd în bătaia cîmpurilor electromagnetice, dar emițînd permanent, ca o mare voință, propriile sale ritmuri, imperative și proaspete. Cînd ajunse în centru, brațele sale răsucite în spirală umplură întregul spațiu al fostei galaxii. Materia corpului și-a brațelor sale, ajunsă în timpul migrării la o rarefiere extremă, se condensa»de-a lungul unei perioade incomensurabile de timp, își pierdu continuitatea și se concentra în fărîme stelare care se aprinseră deodată în universul gol și întunecat. O galaxie tînără se rotea acum, zvîcnind și pulsînd, pe locul celei vechi.