7. Melodia.

A trebuit să aştept când m-am întors la şcoală. ÃŽncă nu se ieşise de la ultima oră. Era bine, pentru că trebuia să mă gândesc la nişte lucruri şi aveam nevoie de singurătate.
Aroma ei persista în maşină. Am È›inut geamurile închise, lăsând-o să mă asalteze, încercând să mă obişnuiesc cu văpaia care-mi ardea gâtul.
Atracție.
Era problematic de contemplat. Avea atâtea faÈ›ete, atâtea înÈ›elesuri şi niveluri. Nu era acelaşi lucru ca iubirea, însă erau înlănÈ›uite fără vreo posibilitate de ieşire.
Nu aveam idee dacă Bella se simÈ›ea atrasă de mine. (Tăcerea ei mentală avea cumva să devină tot mai frustrantă până mi-aş fi pierdut minÈ›ile? Sau exista vreo limită pe care urma, până la urmă, să o ating?).
Am încercat să compar reacÈ›ia ei fizică şi a celorlalÈ›i, ca secretara şi Jessica Stanley, însă nu am ajuns la nicio concluzie. Aceleaşi indicii - schimbările de ritm al inimii şi al respiraÈ›iei - puteau să însemne teamă, şoc sau nelinişte la fel de uşor ca interes. Nu prea credeam că Bella ar fi putut avea acelaşi soi de gânduri care îi trecuseră prin cap lui Jessica Stanley. Până la urmă, Bella ştia foarte bine că era ceva în neregulă cu mine, chiar dacă nu putea determina precis ce anume. ÃŽmi atinsese pielea îngheÈ›ată, apoi îşi retrăsese mâna, simÈ›ind-o glacială.
Şi totuşi... îmi aminteam acele fantezii care altădată mă umpleau de repulsie, însă cu Bella în locul lui Jessica...
Respiram tot mai des, focul înfigându-şi ghearele în gâtul meu, de sus în jos.
Dacă Bella ar fi fost cea care m-ar fi imaginat îmbrăÈ›işÃ¢ndu-i trupul fragil? SimÈ›ind cum o trag strâns la piept şi apoi cuprinzându-i bărbia cu palmele. ÃŽndepărtând cortina grea a părului ei de pe chipul său îmbujorat. Trasându-i forma buzelor pline cu vârful degetelor. Apropiindu-mi chipul de al ei, acolo unde îi puteam simÈ›i dogoarea răsuflării pe gura mea. Apropiindu-mă şi mai mult...
Dar apoi mă trezii, tresărind, din reverie, ştiind, aşa cum ştiusem atunci când Jessica îşi imaginase acele lucruri, ce s-ar fi întâmplat de m-aş fi apropiat atât de mult de ea.
AtracÈ›ia era o dilemă imposibilă, pentru că mă simÈ›eam deja ademenit iremediabil de Bella.
Chiar voiam să se simtă atrasă de mine, ca o femeie de un bărbat?
Era o întrebare greşită. Cea corectă ar fi fost dacă trebuia să-mi doresc ca Bella să fie atrasă de mine în acel fel, iar răspunsul era "nu". Pentru că nu eram om, şi nu era drept faÈ›ă de ea.
Cu fiecare fibră a fiinÈ›ei mele tânjeam să fiu un om obişnuit, ca să o pot È›ine în braÈ›e fără să îi pun viaÈ›a în pericol. Ca să fiu liber să îmi È›es propriile fantezii, care nu s-ar fi sfârşit cu sângele ei pătându-mi mâinile, strălucindu-mi în ochi.
Felul în care o curtam era lipsit de orice justificare. Ce fel de relaÈ›ie i-aş fi putut eu oferi, când nu puteam risca nici măcar să o ating?
Îmi sprijinii capul în mâini.
Tulburarea mea creştea şi mai mult pentru că niciodată, în întreaga mea viaÈ›ă, nu mă simÈ›isem mai uman decât atunci - nici când fusesem om, din câte îmi puteam aminti. Pe atunci, toate gândurile mele se îndreptau către gloria de soldat. Marele Război făcuse ravagii în aproape întreaga perioadă a adolescenÈ›ei mele, şi mai aveam doar nouă luni până la împlinirea a optsprezece ani când lovise valul de gripă... Vedeam doar imagini vagi din acea viaÈ›ă, amintiri întunecoase care se estompau pe măsură ce zecile de ani treceau. Pe mama mi-o aminteam cel mai limpede şi am simÈ›it o durere veche atunci când m-am gândit la chipul ei. ÃŽmi aminteam nedesluşit cât de mult detesta viitorul către care mă avântam cu atâta elan, rugându-se în fiecare seară, la cină, ca "groaznicul război" să înceteze... Nu-mi aminteam de vreo altă dorinÈ›ă. ÃŽn afară de dragostea mamei mele, nu simÈ›eam pentru altcineva suficientă afecÈ›iune încât să-mi fi dorit să rămân...
De data aceasta totul era nou pentru mine. Nu aveam ce paralele să schiÈ›ez, ce comparaÈ›ii să fac.
Dragostea mea pentru Bella fusese pură când se ivise, însă acum apele erau tulburi. ÃŽmi doream atât de mult să o pot atinge. Oare simÈ›ea acelaşi lucru?
Nu conta, încercam eu să mă conving.
Mi-am privit mâinile albe, urându-le fermitatea, răceala, puterea neomenească...
Tresării când portiera se deschise.
- "Ha! Te-am luat prin surprindere. Asta e ceva nou", gândi Emmett când se strecură pe locul său. ...Pun pariu că domnişoara Goff crede că iei droguri, te-ai purtat atât de haotic în ultima vreme. Unde ai fost astăzi?
- Făceam... fapte bune.
"Huh?"
Chicotii.
- Am avut grijă de bolnavi, genul ăsta de fapte.
Cuvintele mele îl încurcară şi mai mult, dar apoi inhală şi simÈ›i mirosul din maşină.
- Iarăşi fata?
Chipul îmi împietri într-o grimasă.
"Devine tot mai ciudat".
- Nu mai spune, murmurai eu.
El trase din nou aer în piept.
- Chiar are o aromă deosebită, nu-i aşa?
Printre buzele mele se strecură un mârâit înainte chiar să fi înÈ›eles bine toate cuvintele, ca un răspuns automat.
- Uşurel, puştiule, imi spuneam şi eu parerea.
Atunci sosiră ceilalÈ›i. Rosalie remarcă imediat mirosul şi se încruntă, încă supărată pe mine. Mă întrebam ce problemă avea, însă tot ce am putut să aud de la ea au fost insulte.
Nici reacÈ›ia lui Jasper nu mi-a plăcut. Ca Emmett, a observat ispita reprezentată de Bella. Iar mirosul, pentru oricare dintre ei, reprezenta o miime din atracÈ›ia pe care o exercita ea asupra mea. Continua să mă deranjeze faptul că sângele ei le părea atât de dulce. Jasper nu se prea controla...
Alice se apropie de maşină în direcÈ›ia mea şi întinse mâna după cheia camionetei Bellei.
- Am văzut doar că o voi face, spuse ea - criptic, cum îi stătea în obicei. ...Va trebui să îmi spui tu motivele.
- Asta nu înseamnă...
- Ştiu, ştiu. Voi aştepta. Nu va dura mult.
Am oftat şi i-am dat cheia.
Am urmat-o până acasă la Bella. Ploaia lovea ca un milion de ciocănele, atât de zgomotos încât poate că urechea umană a Bellei nu putuse auzi tunetul motorului camionetei sale. Am privit către fereastra ei, însă nu a ieşit să se uite afară. Poate că nu era acolo. Nu puteam auzi niciun gând.
Eram întristat că nu disting nici măcar cât să văd ce face - să mă asigur că e fericită, sau măcar în siguranÈ›ă.
Alice se urcă în spate şi plecarăm în viteză către casă. Drumurile erau pustii, aşa că ne luă doar câteva minute. Intrarăm împreună în casă apoi fiecare îşi văzu de ocupaÈ›ia sa preferată.
Emmett şi Jasper se aflau în toiul unei elaborate partide de şah, folosind opt table unite - întinse de-a lungul zidului de sticlă - şi propriul lor set complicat de reguli. Nu mă lăsau să particip; doar Alice mai juca ceva cu mine, câteodată.
Alice se aşeză la computerul ei, imediat după colÈ›ul unde se aflau ei şi am auzit cum monitoarele ei prindeau viaÈ›ă. Lucra la un proiect vestimentar pentru garderoba lui Rosalie, însă aceasta nu i se alăturase în acea zi, să stea în spatele ei şi să aleagă croiala şi culorile când mâna lui Alice aluneca pe touch-sceen-urile sensibile (Carlisle şi cu mine fuseserăm nevoiÈ›i să modificăm puÈ›in sistemul, deoarece majoritatea acelor ecrane răspundeau la temperatură). ÃŽn loc de asta, Rosalie se întinsese pe canapea şi începuse să schimbe vreo douăzeci de canale TV la secundă, fără să facă vreo pauză. O puteam auzi încercând să se hotărască dacă să se ducă sau nu în garaj să meşterească din nou la BMW-ul ei.
Esme era la etaj, concentrându-se asupra unui nou set de schițe.
Alice privi după colÈ› peste câteva clipe şi începu să murmure următoarele mutări ale lui Emmett - el se afla pe podea, cu spatele întors - la urechea lui Jasper, care îşi păstră expresia neschimbată când îi elimină lui Emmett tura.
Iar eu, pentru întâia oară de atâta timp de când mă simÈ›eam vinovat, mă aşezai la minunatul pian cu coadă aşezat chiar lângă holul de intrare.
Mângâiai cu degetele clapele, încercându-le rezonanÈ›a. Era încă perfect acordat.
La etaj, Esme se opri din ce făcea şi îşi înclină capul.
Am început prima parte a melodiei închipuite în maşină în acea zi, bucuros că suna chiar mai frumos decât mi-o imaginasem.
"Edward cântă din nou", gândi Esme bucuroasă, un zâmbet ivindu-i-se pe chip. Se ridică de la biroul său, păşind repede şi fără zgomot către capul scărilor.
Am adăugat o armonie, lăsând ca tema centrală să se întreÈ›easă.
Esme oftă cu mulÈ›umire, se aşeză pe treapta de sus şi îşi sprijini capul de balustradă. "Un cântec nou. A trecut atâta timp. Ce melodie minunată".
Am lăsat cântecul să mă poarte într-o nouă direcÈ›ie, urmându-l cu linia notelor joase.
"Edward compune din nou", gândi Rosalie, iar dinÈ›ii ei se încleştară cu un resentiment atroce.
ÃŽn acea clipă, lăsă garda jos şi îi putui desluşi întreaga furie interioară. Am văzut de ce era atât de pornită împotriva mea. Motivul pentru care uciderea Isabellei Swan nu îi tulburase deloc conştiinÈ›a.
La Rosalie, totul ținea de vanitate.
Muzica se opri dintr-o dată şi am izbucnit în râs înainte să mă pot abÈ›ine, un simplu hohot de amuzament care s-a întrerupt imediat ce mi-am acoperit gura cu palma.
Rosalie se întoarse să mă privească, cu ochii sclipindu-i de furie amară.
Emmett şi Jasper se întoarseră şi ei, iar eu am putut auzi confuzia lui Esme. Ajunse jos într-o clipă, punând capăt schimbului de priviri dintre mine şi Rosalie.
- Nu te opri, Edward, mă încurajă Esme după un moment de încordare.
Am început din nou să cânt, întorcându-i spatele lui Rosalie în timp ce încercam din răsputeri să controlez rânjetul care îmi înflorise pe chip. Se ridică în picioare şi ieşi în grabă din cameră, mai mult furioasă decât stânjenită. Dar, cu siguranÈ›ă, destul de ruşinată.
"Dacă spui ceva te voi hăitui ca pe un câine".
Mi-am înăbuşit un alt hohot de râs.
- Ce s-a întâmplat, Rose? o strigă Emmett. Rosalie nu se întoarse. Continuă, cu spatele drept, drumul spre garaj apoi se strecură sub maşină de parcă s-ar fi putut îngropa acolo.
- Despre ce e vorba? mă întrebă Emmett.
- Nu am nici cea mai mică idee, minÈ›ii eu.
Murmurul lui Emmett trăda frustrarea.
- Continuă să cânÈ›i, mă îndemnă Esme. Mâinile mele se opriseră, din nou.
Am făcut aşa cum îmi cerea, şi ea rămase în spatele meu, punându-mi palmele pe umeri.
Cântecul era fascinant, însă incomplet. M-am jucat cu un element de trecere, însă cumva, nu suna bine.
- E fermecător. I-ai dat vreun nume? întrebă Esme.
- Nu încă.
- Are şi o poveste? mă întrebă ea, în voce ghicindu-i-se un zâmbet. SimÈ›ea o imensă plăcere şi m-am simÈ›it vinovat că îmi neglijasem muzica atâta timp. Fusesem egoist.
- Cred că este... un cântec de leagăn. Iar puntea de trecere mi se revelă imediat. Mă conduse cu uşurinÈ›ă către următorul ritm, dobândind o viaÈ›ă proprie.
- Un cântec de leagăn, îşi repetă sie însăşi.
Melodia chiar avea o poveste, iar când am devenit conştient de acest lucru, fragmentele se aşezară la locul lor fără vreun efort. Povestea era a unei fete adormite într-un pat îngust, cu părul întunecat şi des în dezordine şi încurcat precum algele marine pe pernă...
Alice îl lăsă pe Jasper absorbit de ocupaÈ›ia sa şi se aşeză lângă mine, pe bancheta pianului. Cu glasul ei încântător, de clopoÈ›ei de vânt, schiÈ›ă un soprano fără cuvinte cu două octave deasupra melodiei.
- ÃŽmi place, am murmurat eu. Dar ce spui de asta?
I-am adăugat acordul armoniei - mâinile îmi zburau deasupra clapelor pentru a reuni toate fragmentele - modificându-l puÈ›in, îndreptându-l într-o direcÈ›ie nouă...
Ea surprinse tonul cântecului şi cântă alături de mine.
- Da. Perfect, am spus eu.
Esme mă strânse de umăr.
Dar în acea clipă puteam vedea finalul, cu vocea lui Alice ridicându-se deasupra melodiei şi imprimându-i o altă cale. ÃŽntrevedea finalul cântecului, pentru că fata cea adormită era perfectă exact aşa cum se afla, iar orice schimbare ar fi fost o greşeală, un motiv de întristare. Cântecul aluneca spre acea revelaÈ›ie, mai lent şi mai grav de-acum. Şi vocea lui Alice deveni mai joasă, apoi solemnă, cu un ton al cărui loc era sub arcadele pline de ecouri ale unei catedrale scăldate în lumina lumânărilor.
Am cântat ultima notă, apoi mi-am plecat fruntea deasupra clapelor.
Esme îmi mângâie părul. "Totul va fi bine, Edward. Deznodământul va fi cum nu se poate mai bun. MeriÈ›i să fii fericit, fiul meu. Soarta È›i-este datoare".
- MulÈ›umesc, am şoptit eu, dorindu-mi să o pot şi crede.
"Dragostea nu vine mereu într-un ambalaj convenabil".
Am râs scurt, fără umor.
"Tocmai tu, dintre toate fapturile planetei, eşti poate cel mai bine pregătit să înfrunÈ›i un astfel de impas. Eşti cel mai bun şi cel mai sclipitor dintre noi".
Am oftat. Fiecare mamă credea acelaşi lucru despre fiul ei.
Esme era plină de bucurie că în inima mea în sfârşit îşi găsise cineva sălaşul, după tot acel timp, indiferent de potenÈ›ialul tragic. Se temuse că voi rămâne etern singur...
"Va trebui să te iubească şi ea", gândi ea dintr-o dată, luându-mă prin surprindere cu direcÈ›ia cugetărilor sale. "Dacă e o fată deşteaptă". Zâmbi. "Dar nu-mi pot imagina că poate fi cineva atât de încet în gândire încât să nu vadă ce partidă minunată eşti tu".
- ÃŽncetează, mamă, mă faci să roşesc, am tachinat-o eu. Cuvintele ei, deşi improbabile, chiar mă înveseliseră.
Alice râse şi interpretă primele acorduri din "Heart and Soul". Zâmbii larg şi completai simpla armonie alături de ea. Apoi îi făcui hatârul interpretând "Chopsticks".
Chicoti, apoi oftă.
- Mi-aş dori să-mi spui de ce râdeai de Rose, spuse Alice. ...Dar văd că nu o vei face.
- Nu.
ÃŽmi dădu un bobârnac în ureche.
- Fii cuminte, Alice, o mustră Esme. ...Edward este un gentilom.
- Dar vreau să ştiu.
Râsei de tonul plângăcios folosit de ea. Apoi am spus: "Poftim, Esme", şi am început să cânt melodia ei preferată, un tribut fără nume închinat iubirii dintre ea şi Carlisle al cărei martor fusesem atâția ani.
- ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, dragul meu. Din nou, mă strânse umăr.
Nu trebuia să mă concentrez pe bucata muzicală familiară. ÃŽn loc de aceasta, mă gândii la Rosalie încă zvârcolindu-se în sinea ei de ruşine în garaj, şi îmi zâmbii maliÈ›ios mie însumi.
Descoperind de curând puterea geloziei, simÈ›eam o oarecare milă pentru ea. Era un sentiment vrednic de plâns. Desigur, invidia ei era de o mie de ori mai meschină decât a mea. Şi nu prevestea nimic bun.
Mă întrebam cum ar fi fost viaÈ›a şi personalitatea lui Rosalie dacă nu ar fi fost cea mai frumoasă dintre toÈ›i. Ar fi fost oare mai fericită dacă frumuseÈ›ea nu ar fi fost mereu punctul ei forte? Mai puÈ›in egoistă? Mai plină de compasiune? Presupuneam că era inutil să mă întreb, pentru că trecutul era trecut şi ea chiar fusese întotdeauna cea mai frumoasă. Până şi pe vremea când era om, se aflase mereu în centrul atenÈ›iei mulÈ›umită înfăÈ›işării ei încântătoare. Nu că aceasta ar fi deranjat-o. Ba dimpotrivă - îi plăcuse nespus admiraÈ›ia, mai presus de orice altceva. Iar lucrurile nu se schimbaseră când dobândise nemurirea.
Prin urmare nu era o surpriză, luând această nevoie ca de la sine înÈ›eleasă, că se simÈ›ise jignită că eu, de la început, nu îi slăvisem frumuseÈ›ea aşa cum se aştepta de la toÈ›i bărbaÈ›ii. Nu mă dorea în vreun fel - departe de ea acel gând. ÃŽnsă o întristase faptul că eu nu o doream pe ea. Era obişnuită să fie dorită.
ÃŽn cazul lui Jasper şi Carlisle lucrurile stătea altfel - amândoi erau deja îndrăgostiÈ›i. Eu însă nu aveam nicio obligaÈ›ie, şi totuşi, cu încăpățânare, refuzam să mă las impresionat.
Crezusem că acel vechi resentiment era demult îngropat. Că trecuse de mult peste el.
Şi nu mă înşelasem... până în ziua când în sfârşit am găsit o fată a cărei frumuseÈ›e mă impresionase aşa cum a ei nu reuşise să o facă.
Rosalie fusese încredinÈ›ată că dacă frumuseÈ›ea ei nu-mi stârnea adoraÈ›ia, atunci cu siguranÈ›ă că nu exista vreo alta pe Pământ care să-mi atingă sufletul. Fusese furioasă din clipa când îi salvasem Bellei viaÈ›a, ghicind, cu ascuÈ›ita ei intuiÈ›ie feminină, interesul pentru fată de care eu însumi nu eram conştient.
Rosalie se simÈ›ise jignită profund că o muritoare neînsemnată îmi părea mai atrăgătoare decât ea.
ÃŽmi înăbuşii impulsul de a izbucni din nou în râs.
Dar într-o oarecare măsură mă deranja felul în care o vedea pe Bella. Pentru Rosalie fata chiar era obişnuită. Cum putea să creadă una ca asta? Mi se părea de neînÈ›eles. Un rezultat al geloziei, fără îndoială.
- Oh! exclamă Alice dintr-o dată. ...Jasper, ia ghici?
Am întrezărit viziunea ei şi mâinile îmi îngheÈ›ară pe clape.
- Ce este, Alice? întrebă Jasper.
- Peter şi Charlotte vin în vizită weekendul viitor! Vor fi pe aproape, nu e drăguÈ›?
- Ce s-a întâmplat, Edward? întrebă Esme, simÈ›ind încordarea umerilor mei.
- Peter şi Charlotte vin în Forks? îi şuierai lui Alice.
Ea dădu ochii peste cap înspre mine.
- Linişteşte-te, Edward. Nu e prima lor vizită.
DinÈ›ii mi se încleştară. Chiar era prima lor vizită de la sosirea Bellei, iar sângele ei dulce nu mă atrăgea doar pe mine.
Alice se încruntă văzându-mi expresia.
- Nu ar vâna niciodată aici. Ştii asta.
Dar fratele de suflet al lui Jasper şi micuÈ›a vampiroaică pe care o iubea nu erau ca noi; ei vânau pe căile uzuale. Nu erau de încredere în preajma Bellei.
- Când? întrebai eu.
ÃŽşi strânse buzele cu nemulÈ›umire, dar îmi spuse ceea ce trebuia să aflu. "Luni dimineaÈ›a. Nimeni nu îi va face vreun rău Bellei".
- Nu, încuviinÈ›ai eu, apoi îi întoarsei spatele. ...Eşti pregătit, Emmett?
- Parcă plecam de dimineaÈ›ă.
- Ne întoarcem până duminică, la miezul nopÈ›ii. Cred că tu decizi când vrei să pleci.
- Bine. Lasă-mă să-mi iau mai întâi rămas-bun de la Rose.
- Sigur. La ce dispoziÈ›ie avea sora mea, avea să fie o despărÈ›ire scurtă.
"Ţi-ai pierdut minÈ›ile de tot, Edward", gândi el, îndreptându-se către uşa din spate.
- Cred că da.
- Cântă-mi din nou melodia cea nouă, îmi ceru Esme.
- Dacă îți face plăcere, încuviinÈ›ai eu, deşi ezitam întrucâtva să urmez acordurile către finalul inevitabil - acela care mă făcea să sufăr în chipuri nebănuite. Am rămas o clipă pe gânduri, apoi am scos capacul de sticlă din buzunar şi l-am aşezat pe suportul gol pentru partituri. Mă ajuta puÈ›in - acel mic suvenir al "da"-ului ei.
Am dat din cap şi am început să cânt.
Esme şi Alice făcură un schimb de priviri, însă niciuna nu puse vreo întrebare.

- Nu È›i-a mai spus nimeni să nu te joci cu mâncarea? îi strigai lui Emmett.
- Hei, Edward! strigă el la rândul său, zâmbind şi făcându-mi cu mâna. Ursul profită de neatenÈ›ia lui pentru a-l lovi cu laba sa greoaie peste piept. Ghearele ascuÈ›ite îi sfâşiară cămaşa şi scoaseră un sunet strident zgâriindu-i pielea.
Ursul urlă la auzul sunetului ascuÈ›it.
"Rose mi-a dăruit cămaşa asta!"
Emmett îi răspunse animalului furios cu un răget.
Am oftat şi m-am aşezat pe un bolovan aflat în preajmă. Avea să dureze ceva vreme.
ÃŽnsă Emmett aproape terminase. Lăsă ursul să încerce să-i smulgă capul cu un alt atac, râzând când lovitura ricoşă şi proiectă fiara, clătinându-se, înapoi. Ursul urlă din nou iar Emmett îi răspunse tot cu un răget printre hohote de râs. Apoi se aruncă asupra animalului, care îl depăşea în înălÈ›ime cu un cap, ridicat pe labele din spate, iar trupurile lor se prăbuşiră la pământ împletite, doborând odată cu ele un molid înalt. Mârâielile ursului fură tăiate de un gâlgâit.
Câteva minute mai târziu, Emmett se grăbi către locul unde îl aşteptam. Cămaşa lui era distrusă, sfâşiată şi însângerată, lipicioasă de sânge şi plină de blană. Părul lui brunet şi cârlionÈ›at nu arăta nici el mai bine. Pe chip afişa un zâmbet larg.
- Era puternic. Aproape că am simÈ›it când m-a atacat cu ghearele.
- Eşti aşa de copilăros, Emmett.
ÃŽmi privi cămaşa neşifonată şi albă, cu toÈ›i nasturii încheiaÈ›i.
- Să înÈ›eleg că nu ai putut urmări leul de munte?
- Normal că am făcut-o. Doar că eu nu mănânc ca un sălbatic.
Emmett râse asurzitor, în felul său caracteristic.
- Mi-aş dori să fie mai puternici. Ar fi mai amuzant.
- Nimeni nu a spus că trebuie să te lupÈ›i cu hrana.
- Da, dar cu cine altcineva să mă lupt? Tu şi Alice trişaÈ›i, Rose niciodată nu vrea să-şi încurce părul iar Esme se supără dacă eu şi Jasper chiar ne luăm la harÈ›ă.
- ViaÈ›a e grea oricum ai privi-o, nu-i aşa?
Emmett rânji către mine, schimbându-şi puÈ›in centrul de greutate astfel încât dintr-o dată luă poziÈ›ia de atac.
- Haide, Edward. Lasă-È›i puÈ›in puterea deoparte ca să ne luptăm cinstit.
- Nu poate fi "lăsată deoparte", îi reamintii eu.
- Mă întreb ce face fetiÈ›a aia ca să te È›ină afară din capul ei? medită Emmett. ...Poate ar trebui să-mi dea nişte idei.
Buna dispoziÈ›ie mi se evaporă.
- Nu te apropia de ea, mârâii eu printre dinți.
- Ce sensibil eşti.
Am oftat. Emmett veni să se aşeze lângă mine, pe piatră.
- ÃŽmi pare rău. Ştiu că treci printr-o perioadă dificilă. ÃŽmi dau silinÈ›a să nu fiu chiar un ticălos insensibil, dar asta e natura mea...
Aştepta să râd la gluma lui, apoi se strâmbă.
"Eşti aşa de serios tot timpul. Acum ce te mai frământă"?
- Mă gândesc la ea. De fapt, îmi fac griji.
- Ce motive de îngrijorare ai avea? "Tu eşti aici". Râse zgomotos.
I-am ignorat din nou gluma, însă i-am răspuns la întrebare.
- Te-ai gândit vreodată la cât de fragili sunt ei? La cât de multe lucruri rele poate păÈ›i un om?
- Nu chiar. Dar cred că înÈ›eleg ce vrei să spui. Nu eram cine ştie ce adversar pentru un urs la început, nu-i aşa?
- Urşii, murmurai eu, adăugând un nou motiv de teamă celor deja existente. ...La norocul ei... Un urs rătăcit ajuns în oraş. Sigur că s-ar duce È›intă la Bella.
Emmett râse în barbă.
- Vorbeşti ca un È›ăcănit, ştii asta?
- Imaginează-È›i doar pentru o clipă că Rosalie ar fi om, Emmett. Şi că s-ar putea întâlni cu un urs... sau că ar putea fi lovită de o maşină... sau de trăsnet... sau că ar cădea pe scări... sau că s-ar îmbolnăvi - ar putea avea o boală! Cuvintele țâşniră furtunos de pe buzele mele. Era o uşurare în sfârşit să le eliberez - mă chinuiseră tot weekendul. ...Incendii, cutremure şi tornade! Când te-ai uitat ultima oară la ştiri? Ai văzut câte lucruri pot păÈ›i? Spargeri şi crime... DinÈ›ii mei se încleştară şi dintr-o dată mă simÈ›eam atât de furios la ideea că un alt om i-ar putea face rău încât nu mai puteam respira.
- Stai puÈ›in, puştiule. Locuieşte în Forks, îți aminteşti? Cel mult... e stropită de ploaie. Ridică din umeri.
- Cred că are mult ghinion, Emmett, cu adevărat. Uită-te la dovezi. Dintre toate locurile din lume unde se putea duce, a ajuns într-un oraş unde vampirii constituie o parte semnificativă a populaÈ›iei.
- Da, dar suntem vegetarieni. Ăsta nu e cumva un noroc?
- La felul cum miroase ea? Clar e ghinion. În plus, felul cum miroase pentru mine. Îmi privii încruntat mâinile, detestându-le din nou.
- Doar că ai mai mult control decât noi toÈ›i, în afară de Carlisle. Acesta este iarăşi un noroc.
- Duba?
- Acela a fost doar un accident.
- Trebuia să fi văzut cum venea după ea, Em, iar şi iar. Jur, de parcă fata exercita un soi de atracÈ›ie magnetică.
- Dar tu erai acolo. A fost un noroc.
- Oare? Nu este cel mai mare ghinion posibil pentru un om - ca un vampir să se îndrăgostească de el?
Emmett se gândi în tăcere pentru o clipă. ÃŽşi imagina fata iar chipul îi păru neinteresant. "Sincer, nu văd ce te atrage la ea".
- Nici eu nu reuşesc să văd farmecul lui Rosalie, spusei eu, necuviincios. ...Sincer, pare să ceară mai multe eforturi decât ar merita orice chip drăguÈ›.
Emmett râse înfundat.
- Nu cred că mi-ai spune...
- Nu ştiu care e problema ei, Emmett. minÈ›ii eu cu un subit zâmbet larg.
I-am ghicit intenÈ›ia la timp pentru a mă È›ine bine. ÃŽncercă să mă împingă şi se auzi un zgomot puternic când o fisură se crăpă în stâncă, între noi.
- Trişorule, bombăni el.
Am aşteptat să mai încerce o dată, însă gândurile sale o apucară pe un curs diferit. ÃŽşi imagină din nou chipul Bellei, însă mai palid, închipuindu-şi ochii ei de un roşu aprins...
- Nu, spusei eu, cu vocea sugrumată.
- Ar pune capăt grijilor tale legate de caracterul ei muritor ei, nu-i aşa? Şi nici nu È›i-ai mai dori să o ucizi. Nu e cea mai bună cale?
- Pentru mine? Sau pentru ea?
- Pentru tine, răspunse el cu uşurinÈ›ă. Din tonul lui se înÈ›elegea "desigur".
Am râs fără bucurie.
- Răspuns greşit.
- Pe mine nu m-a deranjat atât de mult, îmi reaminti el.
- Pe Rosalie însă da.
Oftă. Amândoi ştiam că Rosalie ar fi făcut orice, ar fi renunÈ›at la orice lucru, dacă ar fi putut să fie din nou om. Chiar şi la Emmett.
- Da, pe Rose a deranjat-o, consimți el, sobru.
- Nu pot... Nu ar trebui... Nu îi voi distruge Bellei viaÈ›a. Tu nu ai simÈ›i acelaşi lucru, dacă ar fi vorba despre Rosalie?
Emmett cântări întrebarea pentru o clipă. "Chiar... o iubeşti?"
- Nici nu pot descrie ce simt, Emmett. Dintr-o dată, fata aceasta este întregul meu univers. Nu mai văd sensul restului lumii fără ea.
"Dar nu vrei să o transformi? Nu va trăi etern, Edward".
- Ştiu asta, murmurai eu.
"Şi, aşa cum ai spus, este destul de plăpândă".
- Crede-mă, ştiu şi asta.
Emmett nu era o persoană înzestrată cu tact iar discuÈ›iile delicate nu erau punctul său forte. ÃŽn acea clipă depunea mari eforturi, dorindu-şi foarte mult să nu-mi rănească sentimentele.
"PoÈ›i măcar să o atingi? Adică, dacă o iubeşti... nu È›i-ai dori, ei bine... să o atingi?"
Emmett şi Rosalie împărtăşeau o dragoste fizică intensă. ÃŽi venea foarte greu să priceapă cum putea cineva iubi fără acel aspect.
Am oftat.
- Nici nu mă pot gândi la asta, Emmett.
"Atunci ce opțiuni ai?"
- Nu ştiu, şoptii eu. ...ÃŽncerc să mă gândesc la o modalitate... de a o lăsa în urmă. ÃŽnsă nu reuşesc să concep un mod de a mă È›ine departe...
Cu o satisfacÈ›ie profundă, am realizat dintr-o dată că era mai bine să rămân - măcar în acele momente, când Peter şi Charlotte se îndreptau într-acolo. Era mai în siguranÈ›ă alături de mine, temporar, decât ar fi fost de-aş fi plecat. Pentru moment, era posibil să fiu singurul ei protector.
Gândul mă nelinişti; tânjeam să mă întorc acasă pentru a putea juca acel rol cât mai mult timp cu putinÈ›ă.
Emmett observă schimbarea expresiei mele. "La ce te gândeşti?"
- ÃŽn clipa asta, am recunoscut eu cu oarecare frică, abia aştept să mă întorc în Forks şi să văd ce face. Nu ştiu dacă voi rezista până duminică noapte.
- Nu te vei întoarce acasă mai devreme. Las-o pe Rosalie să se liniştească puÈ›in. Te rog! Pentru mine.
- Voi încerca să rămân aici, spusei eu, cuprins de îndoială.
Emmett lovi cu degetul telefonul din buzunarul meu.
- Alice ar suna dacă atacul tău de panică ar avea vreun temei real. Simte lucruri la fel de ciudate ca tine pentru fata asta.
Auzindu-i cuvintele am zâmbit strâmb.
- Bine. Dar nu rămân nicio clipă în plus, duminică.
- Nu avem pentru ce să ne zorim întoarcerea - oricum, va fi vreme însorită. Alice a spus că nu vom merge la şcoală până miercuri.
L-am aprobat din cap, cu rigiditate.
- Peter şi Charlotte ştiu cum să se poarte.
- Nu-mi pasă, Emmett. La norocul Bellei, se va plimba prin pădure chiar în momentul nepotrivit şi... Mă înfiorai. ...Peter nu este cunoscut pentru autocontrolul său. Mă întorc duminică.
Emmett oftă. "Exact ca un nebun".

Bella dormea în linişte când m-am căÈ›ărat pe fereastra dormitorului ei, dis de dimineaÈ›ă, luni. De acea dată îmi amintisem de ulei, iar fereastra se dădu în lături fără vreun scârțâit.
ÃŽmi dădeam seama după felul în care părul i se întindea, neted, pe pernă, că avusese o noapte mai puÈ›in agitată decât ultima dată când mă aflasem acolo. ÃŽşi sprijinea obrajii pe mâinile îndoite ca un copilaş, iar gura ei era întredeschisă. ÃŽi auzeam răsuflarea alunecând încet, înăuntru şi în afară, printre buze.
Mă simÈ›eam uimitor de uşurat să mă aflu acolo, să o pot revedea. ÃŽmi dădeam seama că nu mă simÈ›eam cu adevărat în largul meu decât în preajma ei. Nimic nu era cum trebuia când mă aflam departe.
Dar lucrurile nu erau tocmai în ordine nici când mă aflam alături de ea. Am oftat, lăsând văpaia însetării să-mi sfâşie gâtul. Fusesem plecat prea mult timp. Răgazul petrecut fără suferinÈ›ă şi tentaÈ›ie făcea ca ambele să pară mai intense acum. Erau suficient de crâncene încât să mă tem să îngenunchez lângă patul ei pentru a-i citi titlurile cărÈ›ilor. Voiam să ştiu ce poveşti se aflau în mintea ei, dar mă temeam, chiar mai mult decât de sete, că dacă mi-aş fi îngăduit să mă apropii mai mult de ea, mi-aş fi dorit o apropiere şi mai mare...
Buzele ei părea foarte moi şi calde. Mă imaginam atingându-le cu vârful degetului. Doar o mângâiere uşoară...
Era exact genul de greşeală pe care voiam să o evit.
Privirea mea se abătea iar şi iar asupra chipului ei, căutând vreo schimbare. Muritorii se schimbau tot timpul - mă întristam la gândul că aş fi putut pierde ceva...
ÃŽmi părea... obosită. De parcă nu ar fi dormit suficient în acel weekend. Fusese oare în oraş?
Am râs fals, în tăcere, de cât de mult mă supăra acel gând. Ce dacă o făcuse? Nu îmi aparÈ›inea. Nu era a mea.
Nu, nu era a mea - şi din nou mă simÈ›eam abătut.
Una dintre mâinile ei tresări şi am observat că avea zgârieturi superficiale, abia vindecate, în palmă. Se rănise? Deşi evident nu era o rană gravă, totuşi mă tulbura. M-am gândit la locul acesteia şi am ajuns la concluzia că probabil se împiedicase. Părea o explicaÈ›ie rezonabilă, având în vedere tot ce ştiam despre ea.
Mă simÈ›eam uşurat gândindu-mă că nu aveam să-mi pun etern întrebări legate de acele mici mistere. Eram de-acum prieteni - sau măcar încercam să ne împrietenim. O puteam întreba despre cum îşi petrecuse weekendul - despre plajă şi despre activităÈ›ile nocturne care o făcuseră să pară atât de epuizată. O puteam întreba ce se întâmplase cu mâinile ei. Şi puteam râde puÈ›in când mi-ar fi confirmat teoria în privinÈ›a lor.
Am zâmbit cu blândeÈ›e întrebându-mă dacă nu cumva căzuse în ocean. Dacă se simÈ›ise bine la ieşirea în aer liber. Dacă se gândise măcar vreo clipă la mine. Dacă îmi simÈ›ise lipsa măcar o fărâmă din cât îmi fusese mie dor de ea.
Am încercat să mi-o închipui scăldată în soarele care strălucea pe plajă. ÃŽnsă imaginea era incompletă, pentru că niciodată nu pusesem piciorul pe First Beach. Ştiam doar din fotografii cum arată...
Pentru o clipă am simÈ›it o strângere de inimă cu gândul la motivul pentru care nu fusesem niciodată pe frumoasa plajă aflată la distanÈ›a unei alergări de câteva minute de casa mea. Bella îşi petrecuse ziua în La Push - un loc unde îmi era interzis, prin tratat, să calc vreodată. Un loc unde câțiva bătrâni încă îşi mai aminteau poveştile despre familia Cullen, rememorându-le şi crezând în ele. Un loc unde secretul nostru era cunoscut...
Am scuturat din cap. Nu aveam niciun motiv de îngrijorare acolo. Tribul Quileute era şi el legat de tratat. Chiar de l-ar fi întâlnit Bella pe vreunul dintre acei bătrâni înÈ›elepÈ›i, acesta nu i-ar fi putut dezvălui nimic. Şi de ce ar fi abordat cineva subiectul? De ce s-ar fi gândit Bella să dea viu grai curiozităÈ›ii sale tocmai acolo? Nu - tribul Quileute era poate singurul lucru pentru care nu trebuia să-mi fac griji.
M-am mâniat pe soare când începu să se ridice pe cer. ÃŽmi aminti că nu-mi puteam satisface curiozitatea în zilele imediat următoare. De ce se hotărâse tocmai atunci să răsară?
Cu un suspin, m-am furişat afară pe fereastra ei înainte să se lumineze suficient încât să mă poată vedea cineva. IntenÈ›ionam să rămân în pădurea deasă de lângă casa ei şi să o veghez plecând la şcoală, însă când am pătruns printre copaci, am fost surprins să descopăr urma mirosului ei persistând pe potecă.
Am urmat-o imediat, plin de curiozitate, îngrijorarea sporindu-mi pe măsură ce mă conducea tot mai adânc în beznă. Ce căutase Bella acolo?
Urma se întrerupse pe neaşteptate, fără a mă duce undeva anume. Se abătuse doar câțiva paşi de la potecă, în ferigi, unde atinsese trunchiul unui copac căzut. Poate se oprise acolo...
M-am aşezat pe locul unde zăbovise ea şi am privit în jur. Tot ce putuse vedea erau ferigi şi copaci. Probabil că plouase - mirosul era estompat, fără a se fi imprimat prea profund în scoarÈ›a copacului.
De ce-ar fi venit Bella să stea singură în acel loc - şi sigur fusese neînsoÈ›ită, nu era umbră de îndoială - în inima unei păduri umede şi întunecoase?
Nu avea sens şi, spre deosebire de alte subiecte care-mi suscitau interesul, pe acesta cu greu aş fi putut să-l abordez într-o conversaÈ›ie obişnuită.
"Bella, îți adulmecam mirosul în pădure după ce am ieşit din camera ta, unde te vegheasem cum dormeai...." Da, cu siguranÈ›ă aş fi spart gheaÈ›a.
Nu aveam să ştiu niciodată ce gândise sau ce făcuse în acel loc, iar acea constatare mă făcu să strâng din dinÈ›i cu frustrare. Şi mai grav, situaÈ›ia semăna prea mult cu scenariul pe care mi-l imaginasem în faÈ›a lui Emmett - Bella rătăcind singură prin pădure, unde mirosul ei ar fi alertat orice creatură înzestrată cu simÈ›urile necesare pentru a-i lua urma...
Am gemut. Nu avea doar ghinion, dar îl şi îmbia.
Ei bine, deocamdată avea un protector. Urma să o veghez, să o È›in departe de pericole, atâta timp cât aveam să-mi pot inventa un motiv.
Dintr-o dată m-am trezit dorindu-mi ca Peter şi Charlotte să plănuiască o vizită îndelungată.