Vioricăi îi plăcuse, de cînd se știa, poezia. Era o aplecare firească a ei, la fel ca înmugurirea florilor în aprilie, ori căderea frunzelor toamna, căci fusese dintotdeauna o persoană extraordinar de simțitoare. Își amintea și-acum, cu nostalgie, cum repurtase succese în școala generală, recitînd, la serbarea de sfîrșit de an, din marii noștri poeți. Stătea pe podium, cu mîinile lipite pe lîngă corp și se avînta cu patos în rimele nepereche. Versurile nepieritoare, tălăzuiau cuminți, sensibilizînd auditoriul, colegii și profesorii deopotrivă. Chiar după trecerea atîtor ani, îi răsuna în urechi ecoul acelor clipe de neuitat:

"Pe o stîncă neagră, lîng-un vechi castel,
Unde curge-n vale un rîu mititel,
Plînge și suspină tînăra domniță
Dulce și suavă ca o garofiță..."

Cînd glasu-i de copilă simțitoare ajungea la versul cu garofița, pînă și profesorului de îndeletniciri practice și lucru manual, un bărbat solid, neguros și veșnic nebărbierit, i se tulbura privirea de înrourarea lacrimilor.
Anii au trecut, Viorica a crescut, devenind o femeie în toată puterea cuvîntului, s-a măritat, așezîndu-se la casa ei, a născut și crescut două fete, avînd ceea ce se cheamă îndeobște o viață fericită, dar patima pentru poezie i-a rămas cuibărită în suflet. Ionel, bărbatul ei, era un om liniștit, muncitor, devotat soției și copiilor, dar nu împărtășea pasiunea ei. Profesia lui de gestionar la un centru de colectare a fierului vechi, îi cerea alte calități umane, dar nu bombănea defel cînd nevastă-sa cumpăra vreun volum de versuri, care costa oricum mai puțin decît o pereche de pantofi, pentru că tovarășa lui de viață era o femeie chibzuită și o bună gospodină, avea grijă de casă și de copii, iar în afara acelei nevinovate pasiuni, n-avea ce să-i reproșeze.
Viorica s-a străduit să le insufle și fetelor ei dragostea pentru frumos și poezie; celei mai mari, cam băiețoase și neastîmpărate, nu prea-i plăcea cartea, dar cea mică Lăcrimioara, mai mămoasă și sensibilă se părea că-i calcă pe urme.
Recita și ea, la fel ca mămica ei, la serbările școlare, atît că poeziile alese de învățătoare, nu mișcau suficient audiența. Era greu, chiar și inimii ei de mamă devotată, să se-nduioșeze la acele versuri, care sunau îndeobște cam așa:

"Ai venit Eliberare înveșmîntată în roșul steag de libertate,
Ai dăruit fiilor tăi pace, lumină, dreptate;
Ne-ai prins aripi să ne-avîntam spre înălțimi,
Făuritorii propriei noastre fericiri să fim."

A mai trecut un noian de ani, vorba poetului, "ca nouri lungi pe șesuri", Viorica a mai îmbătrînit și ea puțin, deși nu-i trebuiau încă ochelari de citit, cînd deschidea seara vreo carte și parcurgea paginile poeților preferați. Fetele s-au măritat și-au plecat, că așa e rostul firii, Ionel al ei s-a pensionat, era mai bătrîn ca ea cu vreo șapte ani, vremurile se schimbaseră în bine, nu se mai recitau versuri cu partidul unic și-al lui brav conducător și se părea că-n viața Vioricăi venise clipa în care dragostea pentru poezie să se manifeste deplin. Așa a și fost.
Într-o după-amiază senină de toamnă, după ce tocmai pusese niște castraveți și gogonele la murat în borcane, Vioricăi îi veni un îndemn lăuntric de nestăvilit. Era singură acasă, Ionel se dusese la pescuit, așa că luă un pix și se apucă să scrie, pe caietul în care ținea rețetele de prăjituri, compoturi și gemuri, ceea ce-i dicta în șoaptă, un duh tainic și simțitor al ei. După ce termină, își șterse ca după o durere neștiută, umbra unei lacrimi,reciti ceea ce scrisese și se-nduioșă de versurile acelea :

" ÃŽn suave zori de zi,
Eu cu drag aș zăbovi
În poiana minunată,
Cu iarbă înrourată
Păsările-ar ciripi,
Florile-ar înmuguri
Eu pe tine te-aÈ™ chema,
Să-ți ofer inima mea"

Știa că această încercare a ei, nu era pe potriva marilor poeți ai Panteonului național, dar versurile îi aparțineau pe de-a-ntregul, carne născută din carnea ei, suflet din simțirea ei și un sentiment nelămurit de teamă, dar și de mîndrie o cuprinse. Doamne, dacă toți acești ani, în care dragostea pentru poezie își făcuse cu greu loc printre greutățile vieții, nu fuseseră altceva decît o încercare a destinului pentru ceea ce urma să se-ntîmple? Dacă sufletul ei, cuminte și bun, fusese călit ca să poată să lase ceva nepieritor în urmă, altceva decît amintirea unei soții iubitoare și a unei mame devotate, n-avea dreptul să se împotrivească chemării de a scrie!
Din tonicul sentiment că viața merită trăită și din apetență pentru cercetarea misterului existenței, Viorica nu s-a oprit aici. A continuat cu un lung șir de compoziții lirice, care cîntau dragostea, atît cea dintre bărbat și femeie, cît și inegalabilele sentimente materne, dar și natura în toate ipostazele ei, de la renașterea perpetuă, ciclică și plină de mister, pînă la înghețul firii, în care, totuși, speranța de reînviere e prezentă mereu.
În fiecare zi, după ce-și termina treburile casei, se așeza la masa din bucătărie și scria.Își cumpărase un caiet dictando gros, pe filele căruia își așternea tot ceea ce îi venea inspirat și frumos născut din inimă. Am putea crede că în acest fel, iubirea ei pentru poezie era împlinită, dar nu e așa. Ca orice persoană creatoare de frumos, o îmboldea dorința să împărtășească și celorlalți, ceea ce sufletul ei pictase. A încercat cu Ionel, dar acesta a început să caște după primele strofe, deși acum, la pensie nu se mai deștepta devreme dimineața și nici nu avea de la ce să fie obosit. Viorica nu s-a supărat pe el, așa sunt bărbați mai puțin sensibili decît femeile și a înțeles că trebuia să-și găsească un alt auditoriu.
Aflase ea de la televizor, urmărind o emisiune culturală, că există locuri în care scriitorii își fac cunoscute strădaniile, citindu-și opera confraților, a găsit adresa unde își ținea ședințele un astfel de cenaclu și s-a înființat acolo, într-o după-masă de vineri. Tocmai scrisese o poezie, care ei i se părea extrem de reușită și aștepta cu nerăbdare să o arate lumii, pentru bucuria căreia o crease.
Pătrunzînd însă în sala joasă și cam întunecată, cu mobilier modern din nichel și piele sintetică, avu totuși un sentiment de neliniște; parcă nu așa își imaginase ea clipa în care își va înfățișa, celor avizați, creația! La cenaclu era mai puțină lume decît se așteptase, vreo duzină de bărbați și femei, unii tineri, elevi sau studenți, alții mai în vîrstă, purtînd pecetea multor nopți nedormite pe chip. Un bărbat slab, grizonat, cu ochii întunecați, lucind puțin ironici prin lentilele ochelarilor, cu fața suptă, prelungă, ascetică, răsfoia un teanc de file, unele scrise de mînă, altele redactate la computer. Viorica își rugase mezina, pe Lăcrimioara, să-i redacteze scrierile la calculator și acum se bucura că avusese această idee, pentru că le putea prezenta într-o formă adecvată.După ce se prezentă acelui bărbat, care probabil conducea desfășurarea cenaclului, se așeză pe un scaun în primele rînduri și așteptă puțin neliniștită să vadă ce se întîmplă. Îi arătase insului și buletinul, avea o poză recentă în care pupilele ei se aținteau întrebătoare spre cameră, dar acesta o asigurase zîmbind că nu e nevoie, oricine scrie și are ceva de comunicat este binevenit acolo. Totuși se simțea stingheră, nu cunoștea pe nimeni din sală, discuțiile care se purtau acolo îi erau străine, așa că răsuflă destinsă cînd un băiat, cu părul lung și încîlcit, neras, cu o barbă rară, roșcată, care parcă-i mînjea obrajii, îmbrăcat într-o jachetă kaki, ponosită, cu modele de camuflaj ca și uniformele soldaților în junglă, se ridică și începu să citească ceva. De emoție, sau poate din cauză că respectivul articula prea repede cuvintele, nu înțelese prea clar sensul acelor versuri, dacă versuri erau, căci nu rimau deloc și se concentră asupra momentului în care îi va veni ei rîndul să lectureze. După ce tînărul acela bizar termină de citit, au urmat discuții aprinse. Viorica nu înțelegea prea bine dacă lectura lui era lăudată sau criticată, iar emoția îi creștea pe măsură ce era tot mai nerăbdătoare să-i vină rîndul. Tocmai cînd își privea pe furiș ceasul, se apropia ora cinei și probabil soțul ei se întreba pe unde umblă, cînd tipul grizonat de la masă spuse plictisit:
" O invit pe doamna Ionela să ne citească din poeziile sale!"
În prima clipă nu înțelese despre cine e vorba, aproape uitase că-și luase acest pseudonim, Ionela era ea, i se păruse mai potrivit, mai proaspăt și mai adecvat decît adevăratul ei prenume, apoi se dezmetici,se ridică cu copiile poeziilor sale în mînă, își drese vocea și începu să citească rar și răspicat. Amintirea stîncii negre și a vechiului castel, deși estompată de trecerea anilor, o năpădi și citi cuprinsă de emoție, acea poezie, care ei i se păruse cea mai reușită dintre toate cele pe care le scrisese pînă în acel moment:

" Iubesc ploaia ( pauză, acesta era titlul)
Iubesc ploaia... (aici încă o pauză semnificativă, în așa fel încît cei care o ascultau curioși să rezoneze la starea pe care-o trăise ea cînd compusese acele versuri), vijelia sălbatică
Iubesc zăpada...(altă pauză relevantă) cernînd singuratică,
Mă avînt, senină-n furtună,
Să smulg vieții, o zi mai bună
Și-n toate ce sunt, în recele pisc,
În roua cîmpiei, în toate mă risc:
Adaug păsării culori în penaj
Și florii timide, mirific siaj !
Cad raze pe-obrazu-mi fecunde,
Număr veșnicia-n sterpe secunde
Primesc în palmele întinse, din plin
Și soare și aer și Soare devin !"

După versul final, pe care-l rosti cald și apăsat, glasul i se stinse extatic și-n timp ce urechile îi ardeau și o transpirație caldă îi umezise bluza elegantă de mătase, căci se îmbrăcase elegant, dar în același timp cu sobrietate, o bucurie luminoasă o cuprinse, ca și cum ar fi împlinit o îndatorie sacră, rezervată doar celor care pot să-și exprime plenar trăirile. În sală se lăsase o liniște adîncă, nimeni nu mai discuta nimic, iar ea rămăsese-n picioare năucă, pînă cînd bărbatul grizonat de la masă îi spuse zîmbind, ei zîmbetul i se păru complice și încurajator, să se așeze și adresîndu-se sălii, întrebă:
"Are cineva vreun comentariu?"
Sala rămase tăcută, acum liniștea aceea nu i se părea de bun augur, pînă cînd o fată mărunțică, slabă, cu fața îngustă, spuzită de coșuri rozalii, cu părul lung, vopsit în șuvițe brune și blonde, spuse, fără să se ridice de pe scaun:
"Mie mi-a plăcut...e în ritmul și-n trama poemului, o naivitate caldă, fără ascunzișuri, o sinceritate frustă, dincolo de cuvinte!"
Vioricăi îi venea să o strîngă cu drag la piept, de parcă ar fi fost fata ei, și se ridică, izbucnind vizibil emoționată:
" Vă mulțumesc! Nici nu știți cît de fericită sunt că mă aflu aici..vă mulțumesc pentru cuvintele dumneavoastră pline de simțire și de sensibilitate!"
Nimeni nu mai adăugă nimic, doar studentul acela neras bombăni destul de tare ca să-l audă toți:
" Exaltare... și veleitarism mărunt!"
Nu știa ce înseamnă acele cuvinte, află mai tîrziu din dicționar, sensul i se păru cam batjocoritor, dar fiecare are dreptul la o opinie, totul e să și-o exprime în mod civilizat și pe undeva, aceasta era și prima lecție pe care Viorica o învăță la acel cenaclu.
Au urmat și alte ședințe, își făcuse chiar un obicei să nu absenteze în niciun weekend de la cenaclu, iar Ionel, soțul ei, după ce se convinse, însoțind-o o dată acolo, că pornirile sale de gelozie erau nejustificate, se împăcase cu gîndul că nevastă-sa e poetă, atît timp cît această activitate nu-i tulbura tabieturile: excursiile la pescuit, partidele de table cu prietenii, sau cîte-o bere-două, în serile cînd urmărea vreun meci de futbol la televizor.
Poate că pe undeva în sufletul său, dincolo de armura sa de om serios, dintr-o bucată, chiar se mîndrea că are o nevastă care se străduiește să devină poetă. De fapt, Ionel, nu fusese niciodată gelos cu adevărat, nici măcar atunci în tinerețe, așa cum nici ea nu fusese, acest sentiment negativ îi era complet străin, chiar îi îngăduise mici flirturi la petreceri cînd dansa pe la petreceri cu femei mai ușuratice, sau cînd glumea fără perdea cu prietenele sau cunoștințele ei.
În toată această îndeletnicire a scrisului, se părea totuși, că doar Lăcrimioara o înțelege, ea fusese întotdeauna mai sensibilă, și o sprijină. De fapt din partea mezinei îi veni și un ajutor neașteptat, fata era contabilă,își lua de lucru mult și acasă, iar cînd avu nevoie de un computer mai performant, i-l dărui ei pe cel vechi.
Viorica învăță destul de ușor să-și redacteze textele pe el, înainte de a se naște Lăcrimioara făcuse un curs de dactilografiere, sperînd că va putea să se angajeze într-un birou, prilejul nu se ivise, iar mai tîrziu îngrijirea fetelor o obligase să rămînă casnică, dar noțiunile însușite cu atîția ani în urmă îi foloseau, regăsindu-și dexteritatea redactării fluente și rapide.
Se familiarizase și cu activitatea din cenaclu, Sorin așa-l chema pe conducătorul atelierului literar, îi dădea sfaturi, din păcate nu putea să le urmeze, pentru că ea scria așa cum simțea și considera că fiecare scriitor trebuie să aibe un stil propriu, original, la ea prevala exprimarea sinceră, nesofisticată, iar artificiile i-ar fi diluat trăirile firești, atunci cînd le-ar fi așternut în pagina albă. Se ajuta doar de un dicționar vechi, ca să nu facă greșeli gramaticale grave și își procurase un îndreptar de rime, pe care însă nu îl folosea prea dens, tot din motivul arătat, de a nu-și distruge originalitatea. Încercase să citească, tot la sugestia unor colegi de cenaclu, poeziile unor poeți moderni, dar renunțase repede, deoarece se temea că i-ar fi putut influența scrierile, sau pentru că mulți dintre ei, așa cum deslușise din biografiile lor, aveau trăsături de caracter negative; de pildă, pe Baudelaire nu-l simpatiza deloc de cînd aflase că se îndeletnicise cu abjectul comerț de sclavi, iar alții ca Verlaine sau ultimul nostru bard, cel care ratase premiul Nobel, fuseseră alcoolici
Adevărul e, că pe măsură ce cunoștințele sale în arta lirică se diversificau, creștea și efortul intelectual cu care-și compunea versurile. Aflase și de existența versului alb, încercase și acest fel de exprimare, compusese chiar și sonete și fabule pilduitoare, dar avea senzația că eforturile ei creatoare nu erau suficient de mult apreciate de colegii de cenaclu, și-n străfundul sufletului ei generos de femeie matură și muncitoare, spera ca într-o zi să-și vadă poeziile tipărite, căci nu-i așa, nu există o bucurie mai mare pentru un prozator sau poet decît să-și vadă numele pe o carte, e o aspirație comună tuturor artiștilor cuvîntului scris. Nu din trufie avea Viorica astfel de aspirații, dar considera că, ceea ce simte ea în clipele binecuvîntate ale inspirației, trebuie împărtășit cititorilor, care doar ei vor decide dacă acele versuri merită sau nu, lecturate și apreciate.
Simțea că se află într-o clipă de cumpănă a existenței, avea insomnii pentru că răutățile proferate de către unii dintre colegi o răneau, dar nu putea să renunțe la scris, compunerea versurilor devenise aproape o a doua natură a ei. În acel moment a apărut "Diavolul", nu e o figură de stil, e un personaj cît se poate de real, chiar dacă nu îl întrupează efectiv pe Satana din cărțile bisericești sau din picturile religioase! Dracul i s-a arătat Vioricăi sub aparența unui critic literar.
Era la o lansare de carte, își serba succesul chiar fata acea scundă, slabă și modestă care-i apreciase pentru prima dată versurile în cenaclu, se împrietenise cu ea, dată fiind diferența de vîrstă, nutrea sentimente materne pentru Andreea, cînd se apropie de ele un bărbat tînăr, smead și palid îmbrăcat elegant într-un costum fumuriu, dar neglijent, fără cravată și cu pantofii scîlciați.
O felicită pe Andreea pentru faptul că reușise să-și editeze volumul de versuri și-apoi se recomandă, evident doar ei, pentru că fata îl cunoștea:
" Dan... Neculce...la fel ca liceul, sau ca și cronicarul!"
Avea un surîs neplăcut, privirea ochilor săi întunecați era arzătoare, parcă te sfredeleau, dar Viorica îi întinse cu sinceritate mîna, pentru că înțelesese, asta fusese cam a cincea lecție învățată în cenaclu, că are nevoie și de părerile unor critici competenți, deși întotdeauna crezuse că aceștia sunt oameni în etate, serioși, împovărați de ani și de experiență în domeniul literelor, iar acum avea în față un om neașteptat de tînăr și de vioi:
" Viorica...adică Ionela, acesta este numele sub care sunt cunoscută în lumea literară..."
" Ionela..." dracul-critic își linse meditativ buzele roșii, " îmi place...îmi place cum scrii!"
" Mă bucur...răspunse ea tot mai fîstîcită, parcă o hipnotiza uitătura lui fixă, scormonitoare, în ziua de azi e tot mai greu să fii original!"
" Ai o prospețime inegalabilă, o profunzime a demersului creator rar întîlnită, o fervoare fascinantă, urmă Neculce, și cred că nu exagerez cînd îți spun că sunt convins că nu vor trece nici trei luni și numele tău va fi pe buzele tuturor degustătorilor de lirică de mare clasă!"
Au fost doar cîteva cuvinte atunci, dar sensul lor și mai ales ce a urmat,a prins rădăcini în mintea ei, i-a dat curaj, mai ales că din firească modestie, replicase:
" Sunt doar o femeie obișnuită, care scrie ceea ce simte...o mică, mică poetă, printre multe asemenea mie"!
Diavolul o privi mai ardent și cu un glas aspru, puțin hîrîit, îi spusese și vorbele acelea absolut memorabile, care în mod ciudat i-au dat siguranța că într-o bună zi va putea și ea să-și lanseze cărțile și să se bucure de acea inegalabilă sărbătoare a spiritului:
"Nu...nu e bine să fii modestă în ziua de azi!Succesul aparține celor care știu să-l înșface și să-l țină strîns...și-apoi, nu există poeți mari sau poeți mici, există doar poeți adevărați, iar dumneata te numeri printre ei!"
Ceea ce a urmat pare previzibil și teribil de simplist. O relatare cu final așteptat, despre existența unei femei obișnuite, dăruită însă cu o sensibiltate neobișnuită, care credea că doar curățenia sufletului ei generos e suficientă pentru a-și bucura cititorii, acei oameni, care la fel ca și ea, doresc să iasă din monotonia cotidianului, să rezoneze la tot ce este minunat în viață,etern și irepetabil, nici neobișnuit de originală, tema nu e nouă,nici ieșind din tiparele normalității, dar nu a fost chiar așa!
Viorica făcu pactul cu diavolul într-un mod mult mai banal, nu-și vîndu sufletul nepieritor, îi dădu doar tot ceea ce agonisise de-a lungul vieții împreună cu soțul ei.
În menajul lor, întotdeauna ea fusese cea care se ocupase de gestionarea banilor, Ionel avea grijă doar să aducă salariul integral acasă. N-a fost greu să-l convingă să vîndă mașina, care oricum sta nefolosită și ruginea în garaj, iar suma a fost folosită pentru editarea primului volum al Ionelei, acum parcă și existența unei Viorici se retrăgea sfioasă în spatele succesului, care cu tot efortul atît intelectual cît și financiar, întîrzia să apară.
E drept, în schimbul contravalorii mașinei, a reușit să-și editeze primul volum de versuri "Clipe de veșnicie" dar dincolo de bucuria că și-a văzut numele tipărit pe coperta lucioasă, de un bleu pal, străfulgerat de nuanțe de verde și galben aprins, nu s-a întîmplat mai nimic important pentru cariera ei literară. După lansare, în afara celor cîteva volume cumpărate de prieteni și cunoștințe, nu a vîndut nimic. Volumele stăteau îngrămădite în depozitele librăriilor, își pierdeau strălucirea proaspătă a coperților, paginile se uscau necitite și nimeni nu pomenea de originalitatea efortului ei liric.Recenzia lui Neculce, care a costat-o o agapă fastuoasă, stropită cu vinuri scumpe la un restaurant de cinci stele, deși a apărut la un cotidian vestit, nu a stîrnit nici o reacție în lumea literară. Viorica însă nu s-a dat bătută, ea era o luptătoare, toată viața ei fusese un șir de biruințe și nu avea de gînd să renunțe. După trei luni, a lansat al doilea volum, de data aceasta în vers alb, la sfaturile diavolului trecuse la abordarea acestei tehnici, intitulat "Mielul dogmatic". Au urmat la intervale egale, cam la jumătate pe an, "Dialog cu nemurirea" și " În căutarea luminii". Ultimul a fost distribuit și la un așezămînt de bătrîni, în care Ionela-Viorica ține destul de des ședințele sale de cenaclu, pentru că acum are propriul ei cenaclu literar, căruia îi dedică toată energia sa, mai ales de cînd a rămas văduvă.Ionel s-a prăpădit,a făcut un infarct și a murit la aflarea veștii, e drept destul de tîrziu după debutul ei literar, că apartamentul în care locuiau de o viață va fi scos la licitație de banca care-i acordase sume considerabile de bani, necesare editării cărților ei.
Ionela a rămas, în ciuda vicisitudinilor vieții ei de artistă a cuvîntului scris, o femeie fericită, pentru că alături de o doză de fatalism imuabil, are un uimitor tonus intelectual. Nimic nu o atinge, nici eșecul, nici criticile acide, ea își vede mai departe de scris, cu încăpățînare, convinsă de misiunea ei de a da posterității măcar, dacă prezentul e zgîrcit cu laurii, o operă nepieritoare. De fapt, toată morala acestei narațiunii răzbate în răspunsul dat fiicelor sale, în momentul în care acestea îi reproșau că-și distrusese tihna bătrîneților și siguranța zilei de mîine pentru ambiția de a-și vedea numele pe coperta unor cărți,pe care oricum nu le citea nimeni:
"Ei, aș! N-o fi dracu' așa de negru!"