În timpul comunismului, despre Elveția știam numai două lucruri, dar esențiale: ceasurile și Wilhelm Tell. Al treilea, ciocolata, nu îmi era cunoscut încă, neavând rude sau prieteni care să îmi trimită din străinătate pachete cu bunătăți. După Revoluție însă, lucrurile s-au schimbat: am făcut cunoștință, pe lângă cel de-al treilea element, amintit mai înainte, și cu un al patrulea. El va fi acela care îmi va schimba viața. Puțin câte puțin, zi după zi, discret dar tenace, acest al patrulea element mi-a acaparat definitiv și iremediabil mentalul, reușind, totodată, să dea un sens nou, înalt, existenței mele, oarecum terne, de până atunci: este vorba de peisajele elvețiene. Iată povestea lor, a mea, dar și a noastră, a tuturor.

La început, au fost calendarele. Cu ocazia Sărbătorilor de iarnă, începusem să primesc, printre alte cadouri, și calendare de perete. Unele dintre ele aveau ca temă: "Peisaje din Elveția". Îmi amintesc cum, înainte de le agăța pe perete, răsfoiam toate cele douăsprezece file ca pe un veritabil album de artă. Eram siderată: nu mai văzusem până atunci ceva atât de minunat - totul era frumos, curat (mai ales!), ordonat, simetric. Parcă aș fi privit un tablou, nu o fotografie! Dar pe măsură ce timpul trecea, au început să apară îndoielile: așa ceva nu putea exista în realitate! Sau, dacă exista, era și mai în neregulă. O idee incredibilă prindea contur în mintea mea.

De la acest moment încolo, calendarele nu mi-au mai fost suficiente: aveam nevoie de mai mult. Am început să caut și alte imagini din Elveția. Să caut e un fel de-a spune: de fapt, le vânam. Precum un ogar cu mirosul fin și bine antrenat, adulmecam peste tot: la Poștă, găseam cărți poștale; în cofetării, apăruseră ciocolate și bomboane cu peisaje din Elveția pe ambalaj; la chioșcuri, erau revistele; în librării, aveam parte de un adevărat regal - cărți ilustrate, albume întregi, postere și chiar puzzle-uri cu Elveția! Când a apărut Internetul, am știut că fusese inventat pentru mine: zeci, sute, mii de fotografii din Elveția mă ispiteau, strălucitoare și cuminți, de prin tot felul de fișiere. De acum încolo, nimic nu mă mai putea opri!

Aveam deja în casă două lupe mari, identice - le mai am și acum, vi le pot arăta, dacă doriți. Am început să le folosesc alternativ, pentru orice siguranță, în eventualitatea că una dintre ele ar fi fost defectă. Mi-am stabilit chiar și un ritual: mă așez comod la masa de lucru, mă destind câteva momente, aprind veioza, fixez bine lupa, trag aer în piept și încep căutarea: în liniște, metodic, cu mare grijă, dar, mai ales, cu infinite speranțe.

De regulă, prima imagine analizată este un peisaj montan din Elveția. Obiectivul căutării mele îl constituie identificarea în fotografia respectivă măcar a unuia, repet - a unuia - dintre următoarele aspecte: un nor de o altă formă decât ceilalți nori din fotografie; un vârf de munte mai înalt sau mai scund decât celelalte vârfuri de munte; o vale cu o formă geometrică neregulată; un deal nealiniat cu celelalte dealuri; un copac de o altă înălțime decât ceilalți copaci; o creangă ruptă; un trunchi de copac pe care să fie scrijelit cu briceagul "Hans + Lote = Liebe"; un petec de iarbă de o nuanță mai închisă sau mai deschisă decât pajiștea respectivă; o vacă de o altă culoare decât celelalte vaci din turmă; o pată de pe o vacă, de o altă formă decât celelalte pete de pe vaca respectivă, sau decât toate petele de pe toate vacile din fotografie; o urmă de grătar, oricât de vagă: fire de iarbă arse sau crengi înnegrite de fum; o conservă goală, o pungă, o hârtie sau un pet lăsat în iarbă.

Nu găsesc nimic, așa că trec imediat la o altă poză. Moralul meu este încă bun și caut să nu pierd avantajul. Aleg o poză cu un orășel. Poate fi orice orășel deoarece toate sunt identice. În cazul orășelelor șansele sunt mai mari, deci îi dau drumul fără să mai pierd vremea: o stradă sau o străduță strâmbă; o groapă, o gropiță sau măcar o denivelare în asfalt; un canal fără capac; o rigolă fără flori frumos colorate; un automobil cu noroi pe uși sau pe roți; o casă nealiniată cu celelalte case; o țiglă ciobită pe un acoperiș; o crăpătură în tencuiala unei case; o fereastră fără ghivece cu mușcate; o perdea fără dantele.

Nu găsesc nimic. Mai mult, simt că încep să obosesc. Nici moralul meu nu mai este la fel de bun ca la început. Dar continui. Este esențial să nu mă descurajez. Nu pierdeți din vedere că am în mână o lupă. Prin urmare, reiau: un tomberon de gunoi al cărui conținut să fie revărsat, oricât de puțin, pe dinafară; un felinar fără bec; o bancă ruptă; coji de semințe împrăștiate pe lângă bănci; o hârtie, o hârtiuță ori un bilet de autobuz aruncat pe jos.

Deoarece - ați ghicit - nu am găsit nimic, acesta este momentul critic. Simt un ușor tremur nervos. Ochii mi-au obosit iar moralul meu este la pământ. Cu slabele resurse de energie de care mai dispun, urmăresc un ultim obiectiv: un găinaț de pasăre pe o streașină. Nu găsesc nici așa ceva. Pentru seara respectivă, am încheiat. Beau un ceai de tei călduț, iau un calmant și ascult o muzică de relaxare.

Fac treaba asta de ani de zile. În acest timp mi-am terminat studiile, m-am angajat și am schimbat mai multe locuri de muncă; m-am căsătorit, am divorțat și sunt pe punctul de a mă căsători din nou, dacă nu îmi vine mintea la cap în timp util; m-am mutat de mai multe ori, până am revenit în aceeași locuință de unde am plecat inițial; mi-am pierdut prietenii vechi și mi-am făcut alții noi, dar sunt pe punctul de a-i pierde și pe aceștia, de când am un oarecare succes literar; părul mi-a încărunțit, mi-au apărut cearcăne, au început să mă doară ba umărul, ba spatele, ba genunchii. Pe scurt, am îmbătrânit. Dar să nu credeți că am abandonat! Nicidecum. Căutările mele continuă. Speranța moare ultima!

Dragi cititori, puteți sprijini demersul meu! Adresez un apel, pe această cale, acelora dintre dumneavoastră care doresc să intre în istorie, alături de mine, evident: vă rog să îmi trimiteți cât mai multe fișiere cu peisaje din Elveția. Vă las adresa de email la redacție. Orice imagine este binevenită, promit să le analizez pe toate. Eu îmi voi achiziționa un birou mai mare, un computer de ultimă (sau chiar de viitoare) generație, lupe și diferite alte sisteme optice și de iluminat ultra-performante. Poate reușim împreună. Ce anume să reușim? Să îi reabilităm pe elvețieni! Să îi ștergem de la categoria "alieni" și să îi încadrăm la aceea de "cetățeni". Ai planetei noastre, desigur.


P.S. Către Ambasadă, Consulate, agenții, agenți și agenturi, holdinguri, companii, firme, reprezentanțe și birouri elvețiene: cu respect, vă rog, nu îmi puneți o bifă prin evidențele dumneavoastră, la rubrica "neagreat". Nu de alta, dar au început să se poarte călătoriile de plăcere pe alte planete. Cum nu am, momentan, douăzeci de milioane de euro, ca să îmi pot permite una, aș dori să compensez cu o excursie în Elveția. Pe riscul meu, firește.(*)


Acest text este un pamflet. La adresa noastră, nu a lor. Din păcate, trebuie tratat ca atare.


(*) Este vorba despre riscul de a fi răpită de alieni. Iar mie, recunosc, îmi este frică de alieni.