Ochii ei șterși se oglindeau fantomatic pe sticla murdară a ferestrei. Își culcase capul pe mînă și privea pierdută lumile bizare care pendulau continuu, obositor. Mișcările mașinale ale trenului o împiedicau sa adoarmă, astfel perindînd labirintic coridoarele înguste, umbroase ale minții.
Þinutul umed i se înfățișa dezolant, oprirea trenului o făcînd-o să tresară. O gară veche în care ploua mărunt, unde oamenii păreau să nu aibă chipuri, doar siluete, spectre între viață și moarte care își oglindeau privirile scheletice doar în bălțile smolite, deformate de picături reci.
În brațele subțiri și muncite ale unei mame provinciale, un copil cu ochi mari, verzi, cu o zgîrietură mică pe obraz, îi întîlni privirea goală de dincolo de fereastra vagonului. Curiozitatea și incertitudinea erau de ambele părți.
Infantul păru să-și piardă pentru o clipă din vitalitate, din uman, din ludic, răsuflarea spasmică fiind singurul lucru care îl trimitea înapoi lumii. Mama scoase cu un gest obosit o batistă cadrilată dintr-un buzunar al hainei groase de postav negru și îi șterse nasul fără ca micuțul să fi cerut serviciul, reușind să-i distragă atenția. Ochii lor nu se mai întîlniră. Pleoapele ei vineții se inchiseseră preț de cîteva clipe și două șuvițe căzură pe frunte, pe obrajii palizi. Ridicînd mîna pentru a le îndepărta, i se părea că atingerea fugară a degetelor pe pielea obrajilor nu era a ei. Se simțea străină de sine.
Un zgomot surd, îndepărtat, precedă punerea în mișcare a roților de metal. Peisajul devenea din nou mobil, trepidant și monoton, ca un film mut cu un acompaniament sonor spasmodic, repetitiv.
Își ridică degetele subțiri pe sticla aproape opacă privind un cîmp sterp.
Atît de bizar. Simțea că undeva, departe, departe de unde era acum viața ei ar fi trebuit să aibă alt curs. Simțea cum întrebări, angoase care ar fi trebuit să-i tulbure conștiința se ascundeau într-un nor de ceață. Intrase de mult într-o specie de amnezie a trăirii, a contracțiilor spiritului. Mereu singură, într-un compartiment întunecos, lîngă o fereastră murdară, simțind un fior rece, neobișnuit.
Și o dureau încă niște cicatrici vechi, vechi de tot, pe care le uita adeseori cînd reușea să se piardă în propriile îndoieli. De fiecare dată cînd își atingea ușor umerii, clavicula, stătea inevitabil cîteva secunde într-un fel de panică subită, întrebîndu-se cum se procopsise cu astfel de cicatrici, dacă se vor vindeca în timp.
Ofta adînc și își întorcea privirea către peisajul mereu schimbat. Aștepta o nouă gară, o nouă oprire. Poate de data aceasta va întîlni un chip familiar. Întotdeauna avea speranța aceasta cînd trenul oprea într-o nouă gară.
O urbe mică, cețoasă se ivi în curînd din caierul de imagini motorii. Gara era curată, puțin populată. Cîțiva bătrîni și un cuplu între vîrste. Dar nimeni cunoscut.
Se întreba uneori cum va reacționa în acel moment sublim în care ochii cenușii se vor bucura de imaginea unei amiciții, sau măcar o cunoștință îndepărtată, căreia va putea să-i zîmbească, să o salute ușor. Ochii i se subțiaseră fără să zîmbească la popasul acestei reverii.
Mulțimea de pe peron se îndreptă, apoi, spre vagonul ei. Tresări brusc. Începu să se uite în jur, să-și așeze rochia îngălbenită. Se uita dezamăgită la pantofii prăfuiți. Oftă. Nu avea timp să-i curețe...
Apoi, voci distincte rupseră tăcerea. Siluete grăbite treceau prin fața compartimentului său, aruncau o privire fugată unui punct aleatoriu și treceau nepăsători. Trenul se puse din nou în mișcare.
Cuplul de pe peron se opri în fața compartimentului ei și privea numerele de pe ușa plisantă. Simțea cum o copleșesc tot mai tare emoțiile. Nu mai avusese un tovarăș de călătorie de ... nici nu-și mai amintea exact de cînd.
Cei doi intrară în compartiment fără s-o privească, fără s-o salute. Bărbatul sui o geantă maron, prăfuită în spațiul pentru bagaje și apoi se așeză lîngă ea. Femeia își căuta stăruitor o carte mică în poșeta de piele vișinie și se îndreptă spre locul de la fereastră. Nu-și dădea seama ce se întîmplă. Nu-i înțelegea gestul și, mai ales, de ce amandoi îi evitau privirea.
Aproape că se așeza peste ea cînd soțul i-a șoptit indiferent :
-Dragă, vino pe locul din dreapta. Ãsta e prăfuit și murdar, are niște pete de sînge aici.
Femeia privi pasivă locul pe care se îndreptase și urmă sfatul însoțitorului său.
Apoi, el își scoase o batistă albă din buzunarul de la piept al cămășii și începu să șteargă brațele banchetei siluetei palide de pe locul de la fereastră.
Pînza imaculată trecu preț de cîteva clipe prin mîna ei moale luînd cu sine un strat gros de praf. Își trase mîna speriată și o duse la piept. Ochii i se măriră și rămase blocată cu privirea pe batista bărbatului care nu îi recunoștea prezența la cîțiva centimentri de el.
Pentru un moment, totul avea din nou sens.
Își trecu degetele pe tapițeria pătată. Oftă adînc și și întoarse chipul din nou spre fereastra murdară, spre peisajele care nu își mai terminau periplul.
Poate la următoarea oprire...