agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1552 .



Viața ca o furtună IV
prose [ ]
Viața ca o furtună IV

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [aidasofy ]

2010-02-24  | [This text should be read in romana]    | 



Adresa o găsiră, dar satul natal era undeva prin nordul Modovei, telefon prin apropiere nu era, satul nu figura pe hartă. Singura posibilitate era telegrama, dar nici asta nu se știa când va ajunge. Dădură totuși telegramă la o adresă a primăriei.
’’Acum ce mă fac? se întrebă Pia, rămasă singură într-un târziu, acasă. Nu am înmormântat pe nimeni, niciodată. Am avut necazuri multe, dar ca ăsta nu. Nu, nu trebuie să plâng, nu acuma, o să am timp. Acum trebuie să-mi pun ordine în gânduri’’.
Dimineața o găsi tot trează și mai confuză.
La serviciu se dusese vestea în fel și chip: ba că s-a otrăvit pentru un băiat care n-o dorea, ba că Pia o otrăvise din nu știu ce motive, iar zvonul cel mai răspândit, era că, amândouă erau spioane, deoarece lucrau cu americanii și au încercat să se otrăvească una pe cealaltă. Iar Pia a reușit. Pe la urechile ei ajungeau zvonuri vagi, dar nu-i ardea de asta acum, pentru că avea de înmormântat cea mai bună prietenă și nu mâncase, și nu dormise de două nopți.
Nici o rudă nu dădea semne că ar dori să o înmormânteze pe Mioara, nu sosise nimeni. Drep urmare fuse nevoită, împreună cu prietenii, să îndeplinească procesiunea tristă. La morga trebuia îmbrăcată și cum nimeni nu se arăta doritor să îndeplinească acest efort macabru, Pia intră înfricoșată, singură în morga, cu tărie și cu puteri supranaturale. In primă instanță o izbi mirosul greu și mizeria de pe lângă masă, unde era întinsă prietena ei, cu care împărțise masa, patul, camera, mai până ieri-alaltăieri. Acum zăcea goală, tăiată de sub gât până în zona pelviană, peste abdomen și cusută ca și cum ai coase o opincă spartă, din loc în loc. Pe trup rămăseseră ace, ață, forfeca, lucrurile trebuincioase celor ce au făcut această treabă de mântuială. Și peste tot sânge...sânge pe masă, pe jos, peste corpul nefericitei. Simți că-i vine rău și o să se prăbușească, dar își spunea tot timpul ca un automat: ’’Doamne ajută-mi, Doamne ajută-mi’’. In acest fel cu mâinile ei delicate și mici, curăță atât cât se putu, cu niște batiste ce le avea în geantă și cu apă de la chiuveta de lângă masă, corpul prietenei ei, după care o îmbrăcă, mai neîndemânatic. Ieși apoi, iar în ușa morgii pică moale ca secerată de zefir. Prietenii ei erau acolo și o susținură.
- Nu acum Pia, nu acum... mai avem puțin și scăpăm.
Înmormântare fusese măruntă, umilă, retrasă, așa cum trăise Mioara Velea, cu prietenii cei mai apropiați și câțiva curioși.
La ieșirea din cimitir erau postați doi bărbați, îmbrăcați aproape la fel, în costume, cu pardesie și cu pălării negre.
- Dumneata mergi cu noi, se adresă unul dintre ei, Piei.
- Pentru ce? întrebă fata nedumerită, care tocmai se gândea că urma să mănânce și să doarmă, după cele trei zile de coșmar prin care trecuse.
- Avem de discutat ceva, răspunse unul, apoi o încadrară între ei și urcară toți trei într-o mașină neagră, sub ochii stupefiați ai celor rămași să privească în urma lor. Mașina opri la sediul securității.
O târau aproape pe sus pe biata fată, care abia se mai ținea pe picioare, printr-un culoar lung și o lăsară într-o cameră mică, unde nu era decât o masă și un scaun. După ce se odihni câteva minute bune, Pia se ridică de pe scaun și se duse la singurul ochi de geam cu zăbrele existent, iar ce văzu, o îngrozi: într-o curte mică, niște femei, vreo cinci în haine vărgate, făceau curat păzite de un gardian, cu pușca pe umăr. Primul ei instinct a fost să fugă la ușă, care era desigur încuiată. Bătu cu putere, ultima ce-i mai rămăse, după care căzu în neștire.
Când își reveni prima dată, vag, fără să înțeleagă ce-i cu ea, era într-un spital. Văzu doar câteva fețe mirate deasupra ei și halate albe...peste tot alb, pereți, tavan, paturi... totul alb. Cineva o întrebă:
- N-ai nici un ban la tine?
- Nu știu... căutați... prin buzunare...prin geantă...
Persoana în alb, femeie, căută și-i luă trei hârtii de câte o sută, pe care i le flutură prin fața ochilor, apoi nu mai știu nimic.
Următorul moment de revenire era alături de un băiat pe care nu-l cunoștea, un băiat tânar, frumos și foarte înalt.
- Eu sunt Emil. Sunt internat aici și am stat mult cu tine.
- De ce? întrebă Pia, abia șoptit.
- De ce? Păi ne-ai tras o sperietură...am crezut că te pierdem.
- De cât timp stau aici ?
- De cinci zile, spuse băiatul, dar numai de trei ești la perfuzii, te-a adus o doamnă asistentă, o să ți-o arăt. Ei îi datorezi viața.
Băiatul îi luă mâna liberă în mâinile lui, strângând-o cu afecțiune, cealaltă fiind cuplată la perfuzor. Prin nas avea un furtun pentru respirat, iar de sub pătură ieșea alt furtunul pentru urinat.
Doar un oftat a mai fost și Pia a dormit la loc. Insă, după trei zile, tinerețea combinată cu perfuziile și cu banii o puseră pe picioare și după alte trei plecă acasă, nu însă fără a lăsa adresa și numărul de telefon lui Emil, care mai rămase o vreme în spital. El avea o afecțiune internă.
La serviciu era când victimizată, când hulită, dar caracterul integru al fetei o ajută să suporte cu stoicism totul, văzându-și de ale ei, căutându-și refugiu în cărți și în limba engleză.
După vreo patru săptămâni se trezi la poarta combinatului, la ieșirea din program, cu doi bărbați unul mai în vârstă și celălalt mai tânăr, îmbrăcați precar și mirosind greu.
- Bună ziua, spuse cel mai vârstnic, eu sunt tata lu’ Mioara și el îi fratele ei.
- Bună ziua, dar de ce atât de târziu? întrebă Pia.
- Acum am putut veni. E drum lung de unde stăm noi și nu am avut bani.
Pia îi lua la ea acasă, le povesti cât putu de bine totul, detaliat, trăgând cu ochiul la cei doi monștri care au determinat-o pe Mioara să-și ia zilele. Păreau persoane destul de obișnuite și nu se dădeau de gol, cu nimic. Într-un târziu tatăl Mioarei zise:
- Da’ ea n-o cumpărat nimic în casa asta? Care-s lucrurile ei?
Stupefiată, Pia răspunse:
- N-o cumpărat. Ea dorea să plece în Australia sau acolo unde este acum și spunea tot timpul că unde se va duce ea nu-i trebuie nimic. Covorul ăsta de pe jos, doar l-a cumpărat. Ãsta îl am amintire de la ea.
- Păi o să ni-l dați nouă, dacă-i al ei.
Plină de indignare, Pia le ceru să stea pe unde nu era covor, îl rulă, li-l puse în spate și le zise:
- Plecați! Nu vreau să mai știu de voi, monștrilor. Plecați acum !
Le deschise ușa și-i invită afară.
- De ce domnișoară? De ce ne dați afară din casa ei? Noi știm că apartamentu' ăsta-i al ei. O să ne ducem noi la...
- Vă rog să ieșiți imediat, afară din casa mea și duce-ți-vă unde vreți!
Abia acum reuși Pia să le vadă fețele și sufletele hidoase, ale celor doi și să înțeleagă mai bine coșmarul Mioarei, trăit lângă acești monștrii, cu chip uman.

va urma

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!