agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-05 | [This text should be read in romana] |
Atunci pescuisem pentru prima oară, aveam emoții și mă gândeam: "Ce-ar fi dacă aș avea norocul începătorului?".
- Uite, ți-am dat undița mea de firmă, "Sheakspeare", imposibil să nu prinzi măcar o fâță, zise bărbatu-meu plin de el ca un biban. Þii bine de undiță, îi faci vânt și când arunci în față, firul cu cârligul și pluta se desfășoară de pe mulinetă cât mai departe. - Aa, deci n-o arunc pe toată, m-am prins...de mâner. Nu dură mult și pluta începu să miște firul de nylon și să-l întindă ca pe-o coardă de vioară. Înfășurai firul repede pe mulinetă și ce să vezi: de capătul celălalt atârna un pește mic de un galben strălucitor ca pierduta verighetă pe nu mai știa unde a lu bărbatu-meu. - Dacă-mi dai drumul îți îndeplinesc o dorință, auzi un glas subțire, ca de papagal smotocit de pene. - Să nu-mi spui că ești peștișorul auriu care îndeplinește cele trei dorințe? L-am întrebat uimită, făcând ochii mari ca de broască. - Nu, eu sunt frati-său mai mic, îndeplinesc doar o singură dorință. Hai te rog dă-mi drumul că nu mai pot respira și o să mor. De teamă să nu-mi moară-n palmă, îî dădui drumul în mare, uitând complet de a mea dorință. - O să-ți îndeplinesc dorința. - Ce dorință peștișorule, că nici nu ți-am spus-o? - Ba da. Þi-am citit-o în suflet. Se va îndeplini. Ne vom întâlni curând, zise peștișorul după care se făcu nevăzut între valuri. - Fă, da proastă ești! Cum ai putut să-i dai drumul înainte să-ți îndeplinească dorința? - Și ce dorință trebuia să-mi pun? - Să găsim o comoară. Cum ce dorință? - A zis că mi-a citit în suflet ce-mi doresc. - Pe dracu! De când citesc peștii în suflet și de când vorbesc? Trecu ceva vreme de la această neobișnuită întâmplare, uitasem complet de peștișor, până când am simțit că se întâmplă ceva ciudat cu corpul meu: mă sufocam de plămânul drept, pielea de pe picioare devenea tot mai aspră și simțeam o dorință nebună să mă bălăcesc în cadă, lac sau orice baltă care-mi ieșea-n cale. Într-o zi călduroasă de iulie m-am hotărât să mă întorc în acel loc. Mă chemau adâncurile mării. Am lăsat în urmă vorbe mai grele decât ușa pe care o trântisem după mine, fraze din care mi-aduc aminte doar: "nu ești normală" și că aș fi nebună de legat. Pielea mi-era ca o caisă confiată iar aerul ce-l trăgeam în piept era mai fierbinte decât aburul încins din cuptorul unde în trecut se rumeniseră de prea multe ori fripturi pentru ocărâtorul-șef de dincolo de ușă. Simțeam nevoia să mă eliberez. Întotdeauna mă vrăjise imensitatea lucioasă a mării. Mă atrăgea ca un magnet. În fiecare vară îmi doream s-o revăd, altfel aș fi fost bolnavă, după care mă linișteam până anul viitor când iar mă apucau pandaliile. Dar acum era altfel. Ardea un foc nesfârșit în mine ce numai ea îl putea domoli. Am pășit pe covorul de nisip de sub apa de azur, desenat în lumini și umbre jucăușe de reflecția razelor de soare pe suprafața neastâmpărată a mării. Am tras aer în plămâni și m-am aruncat în valuri așteptând să iasă peștii pe maluri. Ciudat, nu îmi mai era teamă că aș fi putut să mă înec și nu mă mai curta nici panica, neatingând pământul. Mă simțeam ca un submarin de apă adâncă fără periscop. Eram îngrijorată doar de pielea picioarelor mele care parcă devenea tot mai scorțoasă, ca o răzătoare de morcovi. Normal ar fi fost ca în apă să mi se-nmoaie. Nu? "Na! Cine naiba te puse să-i dai drumul! Nu-i stătea mai bine hamsiei aurite prăjindu-se-n uleiul din tigaie? Uite! Începură să-ți dea și solzi pe fund." , îmi spuneam în gând, între bulele care-mi ieșeau din gură ca clăbucii de săpun. Am înotat urmărind vreo trei guvide borțoase, speriate probabil de o ciudățenie ca mine, eu încercând să le explic că nu mănânc decât pește aburit fără oase. Fascinată, am mângâiat cu vârful degetelor căluții sălbatici, ce încercau să fure culoarea coralilor între care își ascundeau siluetele solzoase în formă de S. Camuflată în nisipul de pe fundul mării, stătea la pândă o pisică plată de mare. Desconspirând-o cu ochiul meu de soacră curioasă, o întreba-i, gâlgâind apa sărată care-mi ajunsese-n gât, dar fără să mă apropii prea mult: - De ce l-ați înțepat pe Irvin drept în inimă? - Nouă nu ne plac crocodilii, răspunse apatic pe sub mustață, pisica neagră, tăindu-mi calea, după care se întoarse cu spatele la mine, sprijinindu-se în coada criminală și se făcu nevăzută, fâlfâind din labele ca de scafandru. Delfinii sunt cele mai deștepte ființe, doar ele știu să asculte și să te aprobe dând din cap, scoțînd sunetele alea ascuțite atunci când le povestești de anumiți proprietari de undițe Sheakspeariene. Cu ei m-am înțeles cel mai bine, i-am hrănit cu câțiva peștișori ce i-am găsit plutind în derivă, cu burțile în sus și mirosind a motorină și pește. Fliper, delfinul meu preferat m-a purtat pe spinarea lui, sărind pe deasupra apei și tăind valurile ce ne ieșeau în cale, ca un buștean în pânza de gater. Un pescăruș ce ne urmărea mai rău ca Interpolul, îmi mângâia din când în când fața albită de sarea mării cu aripile scăldate-n lumină. Într-o zi însorită de vară, ne bălăceam de-a v-ați ascunselea pe marginea unei insule pustii, printre stânci încinse de soare și corali multicolori, ca niște buchete imense de flori. Brusc cerul s-a întunecat și un vânt năprasnic ridică munți de apă până la cer. Marea, biciuită de fulgere și tunete, se înnegri și începu să fiarbă ca o oală cu smoală pusă la topit. Scoțînd niște sunete ca de indieni aflați în pericol, prietenii mei au tăiat-o cu liftul spre subsolul mării agitate. Și eu după ei. Ne-am adăpostit sub niște tufe mari de corali, iar eu speriată, privind cu teamă la spectacolul de forță dezlănțuit din senin deasupra noastră, nici n-am observat ariciul care-l strângeam în brațe împreună cu floarea calcaroasă. Crabi,calcani, chefali, broaște țestoase și alte dobitoace, stăteam înghesuite și nemișcate în beciul tulbure al mării, ca într-o conservă de stavrizi în sos tomat, așteptând să treacă potopul. Când în sfârșit apa se limpezi și se văzu ca prin ceață, ciocul și labele unui pescăruș căutând probabil un pește mort prin apă, am ieșit afară să evaluez dezastrul. Valurile se mai neteziseră și vântul se tranformase într-o briză rece și tăioasă. Doar norii negri atârnau așa de jos încât îi puteam atinge cu mâna. Pe malul bolovănos al insulei se afla ceva nedefinit. Apropiindu-mă am văzut un maldăr de lemne ce probabil erau resturile unui vapor eșuat și zdrobit de stânci. Zăcea aruncat ca un schelet de balenă mâncat de rechini și împins la mal de furtună. Sub un strat de alge, acoperit parcă să nu răcească, se afla corpul unui bărbat. Greu, l-am întors pe spate și i-am văzut fața murdară de noroi și sânge. Am pus urechea în dreptul inimii lui. Mai respira încă. Întins pe jos nu părea foarte înalt, dar avea un corp atletic ce mă făcea să mă gândesc că nu i-aș putea prinde mușchii de la mână între palmele mele. I-am spălat fața și tăietura de la tâmplă și i-am sărutat buzele. Să-i suflu aer în plămâni, nu de alta. A deschis ochii și m-a privit ca pe o arătare din filmele de groază. - Ãăă, ce arătare! Ești mutantă? - Nu! Doar mi-am făcut mutația pe insula asta. Cum te cheamă? - Ursaki, zise bărbatul sprijinindu-se în coate, ca să mă vadă mai bine și icnind probabil de durere. Nu apucaserăm bine să ne studiem moacele că din spatele meu se auzi un zgomot ca de tunet. Am întors capul și am rămas mută de uimire: despicând apa ca pe Marea Roșie, venea un car tras de o mulțime de animăluțe. Apropiindu-se de mal, văzui un moșneag cu părul și barba lungi și albe, îmbrăcat într-o manta ca niște haine preoțești. Într-o mână purta o furculiță uriașă, iar cu cealaltă trase de hățuri și căluții de mare se opriră în fața noastră. - Sunt Posei-Dos, zeul mărilor și oceanelor. Am venit să-mi iau ofranda. - Ia-ți-o! i-am răspuns, arătând spre scheletul de lemn. - Nu, pe el! - Ei nu zău! Du-te moșule și fă valuri în altă parte. Nu iei pe nimeni, îi spusei pe un ton hotărât, ridicându-mă amenințător în picioare. - Tu să taci că nu ești bună nici de sirenă amăgitoare, Uite, nici voce n-ai! Parcă ești o coristă ieșită la pensie. - Crezi că ăia doi solzi crescuți pe fundul meu, îți dă dreptul să-mi dai ordine, boșorogule? Nu apucai să termin vorbele astea că Ursaki se ridică în picioare. Atunci îl văzui cât era de uriaș. Avea un spate lat cât șifonierul cu două uși al fostului meu dormitor, iar brațele groase ca niște pitoni dădeau să plesnească prin cămașa cândva albă și acum ruptă în fâșii. - Ce vrei moșule! zise bărbatul încordându-și mușchii și împingându-și pieptul în față, cauți pricină de gâlceavă? - Aaaa, nuuu! Euu glu...meam, se bâlbâi bătrânul, uitându-se speriat la bărbatul solid. Am plecat, dar să nu uitați că toate lucrurile au un preț. După care trase de unul dintre hățuri și făcu stânga-n-mprejur de unde venise, împreună cu suita lui. În zilele ce-au urmat ne-am apucat să facem un bordei din nisip, scoici și pietre umezite de stropii valurilor sărate, pe un mal liniștit al insuliței, acolo unde în fiece dimineață, razele soarelui atingeau pentru prima oară pământul, încălzindu-l. În spatele plajei, parcă rupând-o de restul insulei, se afla o pădurice de pini cu ramurile schimonosite probabil de prea multele furtuni trecute printre ace. Zilele parcă erau mai fericite, soarele strălucea mai puternic, iar marea devenise ca o apă curgătoare, lină și cristalină. - Trebuie să-ți spun ceva, îmi zise într-o zi pe când ne cățăram în copaci, pe un ton serios și grav. Știi...eu, de unde vin sunt însurat cu o femeie pe nume Lenelopa și am un fiu Tolomac. Mâinile mi s-au desprins de pe tulpina pe care mă cățărasem și, disperate, unghiile mele au râcâit în cădere, coaja bietului pom nevinovat. Am căzut grămadă, dând cu capul de-o rădăcină noduroasă sau așa ceva. Când am deschis ochii un bărbat cu ochi căprui și privirea blăndă, avea fața lipită de-a mea, probabil tocmai îmi făcuse respirație naturală, cine știe. Atunci mi-am adus aminte. - Cine ești? L-am întrebat, făcând pe proasta. - Nu-ți aduci aminte? Eu sunt Ursake, m-ai salvat din naufragiu. - Eu? Serios? Mă doare rău capul. Chiar mă durea cumplit țeasta și vroiam să uit ultimele lui cuvinte spuse înainte să cojesc scoarța copacului și să adun rășină sub unghii. Nu-mi doream decât să mă bucur de acele clipe minunate. Trecutul lui era undeva departe și deocamdată imposibil de ajuns la el. M-a luat îngrijorat în brațe și m-a dus în patul de crengi din căsuța de pe plajă. Mă simțeam ocrotită la pieptul lui puternic, știam că nici o nedreptate de pe lume nu mă mai poate atinge. Ne-am apropiat fețele, privindu-ne înfometați, studiindu-ne ochii, nasul, buzele, parcă încercând să vedem dincolo de forme, să ne ghicim gândurile. Când buzele-i le-au atins ușor pe ale mele, am simțit un curent electric străbătându-mi trupul până în vârful degetelor de la picioare, iar când mi-a sorbit gura cu sete ca pe un pahar de vin parfumat, sângele-mi începu să clocotească iar pielea mi se făcu de nababu găinilor. L-am dus în abisuri. Acolo am descoperit niște locuri neștiute chiar și de mine. În adâncuri, unde lipsa oxigenului ne-a dat o stare de agonie și extaz. Trupuri lunecoase de șarpe, înaintând printre brațele noastre ca niște tentacule otrăvitoare, iar spiritele sângerii au devenit meduze clopot, vibrația lor unduind până dincolo de privirea lacomă, amețită de simțuri. Mătase de vapori fierbinți s-a ridicat spre cer din trupurile îmbătate de iubire, amestecându-se cu o briză călduță de primăvară, declanșând urlete de tunet și scânteieri de stele în trupurile noastre. Un torent ne-a umplut toți porii pielii, inundându-ne malurile și rupând zăgazurile fințelor noastre. Dincolo de orice urmă de civilizație, încinși de căldura soarelui și răcoriți de valurile înspumate ale mării, am trăit cea mai pură poveste de dragoste, până într-o dimineață când l-am găst pe plajă, lângă scheletul din lemn. Repara barca. Deși cuvintele erau de prisos, a ținut neapărat să-mi dea o explicație: - Știi, mi-e dor de casă. Nu înțelegeam cum de mai e loc în inima lui pentru altceva și probabil de altcineva în afară de mine. Mă durea. Începuse iar să vorbească, dar nu-l mai auzeam. Nori negri se arătau în zare. M-am aruncat în valuri, afundându-mă în jumătatea mea de lume, acolo unde fluxul lacrimilor mele ar fi inundat orice insulă pustie. Atunci am văzut ca prin ceață ceva strălucitor. Era peștișorul auriu. - Tu! Numai tu ești vinovat, pește idiot, i-am spus fâței, luând-o la fugă înot după el. - Stai! Vreau să-ți fac o propunere, zise iar având grijă să păstreze o distanță de-o coadă în fața mea. - Bine. Hai, spune repede până nu mă răzgândesc, i-am zis ticălosului, scoțând spume de nervi. - N-ai vrea să zbori? Mai ai dreptul la o dorință și scapi și de ăia doi solzi de pe fund. - Pentru faptul că m-ai întrebat, ai o bulă roșie de la mine. Și în locul la solzi să-mi crească pene? Mă, tu chiar crezi că-s proastă? Cum aș putea să zbor cu două pene? O să arăt ca un pinguin care-i cade puful. - Nuu, am un trusou complet de pene la ofertă. Nu-mi place să rămân dator. Începu să bolborosească ceva în peștește, mișcându-și gura dintr-o parte într-alta și dându-și ochii peste cap, ca vrăjitoarea Samantha. Nu apucai să-i spun că-l arunc pe mal dacă o pecește iar, că pielea începuse să-mi crape și să-mi iasă pene pe brațe și puf pe lângă cei doi solzi. - Solzii sunt tot acolo, mincinosule. Cu mâna mea te marinez. - Da, dar o să poți zbura, spuse după care dispăru în ceața apei. Decorată de război ca un indian, am ieșit cu greu la suprafață, să căut o pistă de decolare pentru păsări. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy