agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-07 | [This text should be read in romana] |
Despre visele lui, Gabriel putea aprecia că se petreceau în așa numita stare de veghe. Încetase să caute sensuri reale închipuirilor, clasificându-le ca fiind o latură duală a psihicului, putea astfel să dea crezare definiției sau acelor teorii conform cărora, cu cât unele fapte sau senzații îi erau refuzate în realitate, cu atât ele se îngrămădeau să-l posede, să-i subjuge conștiința în timpul somnului.
De asemenea ajunsese la concluzia, nu singur, ci studiind distrat, într-una din zile, articole referitoare la activitatea cerebrala din timpul somnului, că visele lui se înscriau în acea categorie numite vise lucide, în timpul cărora subiectul reușește să realizeze, că totul se petrece în subconștient și poate interveni sau opri, așa-zisele fapte trăite. Își pusese adeseori întrebări asupra capacității minții lui de a da naștere unor închipuiri atât de bine organizate, coerente, deși duse de multe ori dincolo de limita logicii sau a normalului. Asta precum și multitudinea de chipuri, despre care nu-și amintea să le fi văzut vreodată, dar care jucau roluri hotărâtoare în acea lume, chipuri care-i rămâneau întipărite în memorie mult timp după ce se trezea. Le căuta în realitate pentru că știa că, nimic nu e inventat, toate sunt doar flash-uri din memoria fiecăruia dintre noi, cu alte cuvinte înmagazinăm informații aparent inutile, care revin în timpul somnului, creând o lume paralelă, în care libertatea de exprimare, de a simți sau percepe e dusă dincolo de limitele realității. Gabriel avea o activitate subconștientă puternică încă din copilărie, neștiind să-și explice dacă toate s-au întâmplat de la primul coșmar care l-a influențat, dând posibilitate minții de a perpetua această manifestare sau dimpotrivă, ceva anume din capacitatea lui deosebit de sensibilă de a percepe mediul înconjurător, a contribuit la declanșarea acelor tipuri de vise. Cu alte cuvine nu știa dacă felul lui de a percepe realitatea, îl determina să viseze sau dacă prima experiență l-a făcut să-și dorească, mai mult inconștient, alte experiențe, din care avea impresia că putea trage concluzii asupra sensului vieții. Nimic mai fals fie și pentru faptul că visele lui nu se răsfrângeau în realitate, nu-i aducea un plus de cunoaștere sau o acuratețe anume în a-și conduce destinul. Era, după cum am spus doar o lume paralelă în care s-a afundat și care, cu timpul, a pus stăpânire pe mintea lui, subjugând normalul, făcându-l să revină apatic, dezamăgit, tocmai pentru că acolo toate erau, dacă nu posibile, cel puțin inedite, chiar și atunci când, acel ceva negativ intervenea, distrugându-le armonia. Se zice de asemenea că visele își au rolul lor, creează un anumit echilibru, reduc sentimentul de frustrare care declanșează de cele mai multe ori depresiile, dar la Gabriel acel amalgam de trăiri paralele, combinate cu tragediile totuși firești ale vieții, au dus la senzația de inutilitate și însingurare. Putea fi doar o etapă a vieții, nu se îndoia de faptul că într-o zi, ceva va interveni și va trăda de bunăvoie tot, pentru a înainta orbește și totuși conștient spre un nou drum, cu un alt capăt. Așa avea să fie și totuși el nu va ridica nici un deget, nu va pierde nici o clipă anticipând sau favorizând o eventuală schimbare. Ce rost avea? Oricum se va întâmpla atunci când se va aștepta mai puțin, pentru ca efectul să fie maxim, orbirea completă, trezirea imposibilă... Spațiul în care ” s-a trezit” se compunea dintr-o plajă a căror limite defineau, într-o parte piscurile unor munți goi, întunecați, unde norii sălășluiau nestingheriți, iar pe cealaltă parte era marea, a cărei suprafață părea neclintită de parcă înghețase, deși soarele se răsfrângea alcătuind acea cărare piezișă, ce părea că leagă discul rotund de apele ei. Gabriel stătea nedumerit pe o bancă de lemn, acele bănci pe care le găseai adesea pe stadioane sau în locurile amenajate pentru picnicuri. Și mai apropiată este această remarcă de adevăr, pentru că, lângă el se așezau continuu oameni, pe nisip sau pe bănci, într-un șir care, la o distanță destul de incertă, cotea, creând unghiuri care alcătuiau în cele din urmă un cadru. Băncile apăreau pe măsură ce oamenii aveau nevoie de ele, o lume gălăgioasă în așteptarea unui eveniment despre care nu știa nimic, doar bănuia că e pe cale să se întâmple, datorită unor tancuri care apăruseră din senin, din care coborau soldați, care se împrăștiau, aparent fără noimă, dispărând în cele din urmă din raza lui vizuală. Prin mulțimea de oameni așezați, se distingea capul cu păr alb al unei fetițe, pe care fără să vrea Gabriel o urmărea în mod sigur datorită contrastului izbitor pe care-l crea albul părului ei, amestecat în mulțimea de capete care o înconjurau. Se părea că e un fel de cerșetoare, când s-a apropiat, a observat că era îmbrăcată sărăcăcios, o rochiță murdară cu mâneci scurte, care prin locurile mai puțin expuse, mai arăta un alb plin, clar, un material de bună calitate. Fetița, în incursiunea ei, era oprită de fiecare bisericuță, încropită din grupuri de oameni veseli, i se dădeau bani sau dulciuri, era mângâiată pe părul ei incredibil de alb, apoi pleca zglobie mai departe. Se apropia de locul unde stătea el și simțea cum îl zgândără ideea că va trebui să facă același lucru, era o fetiță ciudată, și-o închipuia, pentru că nu-i văzuse decât profilul, era probabil suferindă de acea boală numită albinism, a căror victime se nasc privați de pigmentația pielii sau a părului. Trăia un sentiment de nesiguranță, o agitație despre a cărei origine nu a putut să-și dea seama decât atunci când la acel capăt de bănci a văzut-o pe ea, pe Alice. Atunci inima a început să-i bată haotic, iar privirile lui oscilau între imaginea fetei cu părul alb care amenința să ajungă în orice moment în dreptul lui și imaginea soției lui care vocifera alături de cel ce-i fusese soț înainte. Abia atunci și-a dat seama că se afla acolo tocmai pentru a o întâlni. Acele întâlniri pe care le aveau înainte ca ea să se hotărască să divorțeze și să se mute împreună cu el. Aveau un farmec aparte tocmai pentru că presupuneau tăinuirea relației lor, provocarea ambilor parteneri de a sta unul lângă celălalt, fără a dispune de mijloace pentru a se comporta ca un cuplu. Stările trăite de cei doi erau extrem de puternice, adeseori sfârșind cu dispariția protagoniștilor în vreun spațiu ascuns unde, trăgând frenetic unul de celălalt, se iubeau primitiv, copleșiți de pasiune, posedând sau lăsându-se posedați de acel tip de iubire refuzată de societate. Ea ridică ochii și-l privi intens, Gabriel simți brusc o durere acută în dreptul inimii, de parcă ceva se spărsese în interiorul lui și cioburile tăiau. Știa că e un vis, reușise să se obișnuiască cu ideea că a murit, dar era atât de reală privirea ei, ochii umezi, îngrijorarea și nerăbdarea din lumina lor... Fetița ajunsese între timp în dreptul ei și s-a lipit ca un pui de pisică, de abdomenul femeii. Alice a mângâiat-o, apoi i-a șoptit ceva la ureche, arătând spre Gabriel. Atunci chipul copilei, privindu-l, s-a dezvăluit clar, iar el s-a mirat să vadă o figură familiară, niște ochi mari și negri, sprâncene bine conturate și un zâmbet pe care sigur îl mai văzuse. Și iar îi părea rău că nu putea să creioneze conturul fețelor care în vise îi păreau cunoscute, dar pe care în realitate nu le găsea nicăieri, era atât de sigur că o cunoaște... Fetița a dispărut printre oameni cu scopul de a se apropia de el, probabil să-i aducă vreun mesaj. În același timp, însăși cea ce avea să-i devină soție, pentru ca apoi să-l lase scurs de orice dorință de a se reabilita, s-a ridicat și se apropia, privindu-l cu ochi ghiduși de parcă punea la cale vreo farsă copilărească. Dar în clipa când mâinile lor s-au atins, Alice a căzut ca fulgerată, fața i s-a albit brusc și Gabriel asista neputincios, încă o dată, la moartea ei, așa cum se întâmplase în realitatea lor. Plângând, se ruga de ceilalți să facă ceva, ea dormea inertă în brațele lui, pielea îi era caldă, dar trupul neînchipuit de moale. Tancurile au început să tragă spre cer salve, din care luau naștere flori uriașe, colorate strident, abia atunci și-a dat seama că decorul era alb negru, că doar florile erau colorate și doar cât pluteau în aer. În momentul impactului cu solul se prefăceau în cenușă, pe care soldații veneau și-o împrăștiau. Lumea exclama isterică la fiecare nouă salvă, acela era spectacolul așteptat, pentru asta se strânsese lumea, Gabriel plângea conștient că nu poate face nimic, de fiecare dată credea că ar fi putut interveni să oprească sfârșitul, de fiecare dată îi murea în brațe așa cum fusese... O striga, era conștient că se trezise între timp, se auzea strigând-o răgușit, își simțea pieptul apăsat de durere, ar fi vrut să stea așa, cu ochii închiși, să rețină cât mai mult posibil imaginea ei, dar tresări, lovit din senin peste față de o mână care-l scutură apoi energic. Se ridică speriat și chipul fetiței din vis reapăru, derutându-l. Și totuși nu visa, se putea mișca, era unul din semnele specifice... - Trezește-te, ai un coșmar cred. A încercat să se ridice, dar o amețeală puternică l-a făcut să se clatine. În același timp simțea că-i lipsește aerul și că nu poate să se orienteze, pentru a se dezmetici complet. - Da, se pare că pastilele și-au făcut efectul doar asupra carcasei. A început să râdă, privind-o cum se chinuia să-l susțină, ca mai apoi să renunțe, împingându-l pur și simplu să cadă înapoi în pat. - Îmi cer scuze, am un tratament, aseară am luat pentru prima dată, nu te teme, nici eu nu știu ce pot face, o să stau întins până îmi revin. Cum ai intrat? - M-ai strigat. - Te-am strigat? Pe ce nume dacă nu te superi. Nu mi-ai spus cum te cheamă. - Asta m-a mirat și pe mine. Dar am crezut că poate Elena... - Elena, Elena e un înger, mi-a luat locul, eu sunt cel posedat... Deci cum ziceai că te cheamă? Avea chipul obosit, se vedea că nu dormise, cearcăne vineții se prelungeau până spre interiorul feței. Părea surmenată și deosebit de tristă, lumina dimineții o făcea să pară și mai palidă decât apreciase el, doar ochii negri ardeau la fel de puternic, poate umeziți de nesomn. - Alice. Atunci Gabriel a trăit o nouă criză de dezechilibru. A închis ochii și a simțit camera învârtindu-se cu tot cu el, curenți ciudați îl străbăteau deși rămânea nemișcat, incapabil să creeze o ordine, în care să judece ceea ce trăia. Zâmbi ca și cum tocmai fusese victima unei farse, înțelegând în sfârșit sensul privirii Elenei în clipa când a dispărut pe scări și i-a lăsat-o pe ea. O altă Alice. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy