agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by NC I — Grrijania È™i anafura mă-sii! — bolborosi Lituma, simÈ›ind că-i vine să vomite, în ce hal te-au lăsat, măi sfrijitule! Băiatul era în acelaÈ™i timp spânzurat È™i tras în È›eapă pe bătrânul roÈ™cov, într-o poziÈ›ie atât de absurdă încât părea mai degrabă o sperietoare de ciori sau o figură grotescă de carnaval, sfârtecată, decât un cadavru. ÃŽnainte de a-l ucide sau după aceea, îl căsăpiseră cu o înverÈ™unare turbată: nasul È™i gura îi erau strivite, crăpate, avea cheaguri de sânge uscat, vânătăi È™i răni hâde, arsuri de È›igară pe piele È™i, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, Lituma înÈ›elese dintr-o ochire că încercaseră să-l jugănească, fiindcă testiculele smulse îi atârnau exagerat de mult pe partea lăuntrică a coapselor. Era desculÈ›, gol de la brâu în jos, cu un rest de cămașă zdrenÈ›uită. Tânăr, slab, oacheÈ™ È™i osos. Printre roiurile de muÈ™te ce bâzâiau È™i i se roteau bezmetic pe față, părul îi lucea negru È™i ondulat. Caprele țâncului își făceau de lucru primprejur, scormonind cu boturile pe lângă pietroaiele câmpului pustiu în căutarea hranei, È™i lui Lituma i se năzări că dintr-un moment în altul or să înceapă să ronțăie picioarele cadavrului. — Cine, 'tu-i maica mă-sii, a făcut una ca asta? — se bâlbâi, luptând cu greaÈ›a. — Ce È™tiu eu! — zise țâncul. Da' de ce suduiÈ›i, eu ce vină am? MulÈ›umiÈ›i-mi c-am venit să vă dau de È™tire. — Nu te sudui pe tine, puÈ™tiule — grăi stins Lituma. Da' sudui, că parcă nu-È›i vine a crede să existe pe lume neoameni ca ăia de-au făcut-o. Bietul puÈ™ti, probabil că de când era pe lume n-avusese parte de o sperietură mai mare ca-n dimineaÈ›a aceea, când își mânase caprele pe È™esul pietros È™i dăduse nas în nas cu un asemenea spectacol. Ce-i drept, se purtase ca un cetățean exemplar, bietul puÈ™ti. ÃŽÈ™i lăsase turma să pască pietre lângă cadavru È™i alergase într-un suflet până-n Talara să dea de È™tire la Comisariat. Era meritul lui, pentru că Talara se afla cale de-o oră È™i mai bine de pustietățile astea. Lituma își reaminti feÈ›iÈ™oara-i asudată È™i vocea-i parcă pusă pe gâlceavă când apăruse în uÈ™a postului: — E un tip omorât, acolo hăt, pe calea spre Lobitos. Dacă vreÈ›i, vă conduc, dar acu' imediat. C-am lăsat caprele de capul lor È™i poate oricine să mi le fure. Din fericire, nu-i furase nimeni nici una; ajuns la faÈ›a locului È™i zguduit de starea în care aflase mortul, jandarmul tot găsise puterea sa-l vadă pe țânc numărându-È™i turma pe degete È™i să-l audă suspinând uÈ™urat: „Îs toate, toate". — Dar, Sfântă Fecioară...! — gemu È™oferul taxiului, din spatele său. Dar ce-i asta! Pe parcurs, puÈ™tiul le descrisese cât de cât ce-aveau să vadă, dar una era să-È›i închipui È™i alta să vezi È™i să miroÈ™i. Fiindcă mai È™i puÈ›ea oribil. Nu era de mirare, cu soarele acela ce părea să sfredelească pietrele È™i È›estele. Sigur, se descompunea văzând cu ochii. — ÃŽmi daÈ›i o mână de-ajutor să-l dau jos, don? — zise Lituma. — Păi ce, am de-ales? — mârâi taximetristul, făcându-È™i cruce. Scuipă cu năduf în direcÈ›ia roÈ™covului. De mi-ar fi spus vreodată cineva la ce-o să servească Fordul meu, nu l-aÈ™ fi luat nici de pomană. Dumneata È™i locotenentul abuzaÈ›i, pentru că mă credeÈ›i tare fraier. Don Jeronimo era unicul È™ofer de taxi din Talara. Vechea lui rablă, neagră È™i mare cât un car funebru, putea trece ori de câte ori voia bariera ce despărÈ›ea satul de zona rezervată unde se găseau birourile È™i casele străinilor americani, los gringos, de la International Petroleum Company. Locotenentul Silva È™i Lituma foloseau taxiul când aveau de făcut o deplasare prea lungă pentru cai È™i bicicletă, singurele mijloace de transport de care dispunea postul de jandarmerie. Taximetristul bodogănea È™i protesta de fiecare dată când îl chemau, zicând că-l păgubesc de alte câștiguri, deÈ™i în asemenea cazuri locotenentul îi plătea benzina. — StaÈ›i, don Jeronimo, acum îmi dau seama — zise Lituma, când erau cât pe ce să apuce mortul. Nu-l putem atinge până nu vine judecătorul să procedeze la identificarea È™i examinarea victimei. — Ce baftă pe mine! Asta-nseamnă că va trebui să fac drumul înc-o dată — vorbi răguÈ™it bătrânul. Vă previn că ori îmi plăteÈ™te judecătorul drumul dus-întors, ori își caută alt fleÈ›. Și, aproape numaidecât, se lovi cu palma peste frunte. Făcând ochii mari își apropie mult faÈ›a de cadavru. — Păi îl cunosc pe tipu' ăsta! — exclamă. — Cine-i? — Unul din trupeÈ›ii de la aviaÈ›ie aduÈ™i la Baza aeriană, când cu ultima recrutare — se însufleÈ›iră trăsăturile bătrânului. El e. Tipul din Piura, care cânta bolerouri. II — Cânta bolerouri? Atunci trebuie că-i cel de care È›i-am zis eu, vere — asigură Fantele. — AÈ™a-i — încuviință Lituma. Am cercetat È™i am aflat. El e. Palomino Molero, din Castilia. Numai că asta nu rezolvă chestia cu cine l-a omorât. Se găseau în cârciuma-bar a Haioasei, în apropierea Sălii polisportive, unde se desfășura probabil un meci de box, fiindcă până la ei ajungeau, perfect clare, strigătele È™i încurajările suporterilor. Jandarmul venise la Piura profitând de ziua lui liberă; un camionagiu de la International îl adusese dimineaÈ›a È™i avea să-l ducă înapoi la Talara pe la miezul nopÈ›ii. Ori de câte ori sosea la Piura, își omora timpul cu verii Leon — Jose È™i Fantele — È™i cu Josefino, un prieten din mahalaua Gallinacera. Lituma È™i cei doi Leon erau din mahalaua Mangacheria È™i exista o rivalitate aprigă între „mangacheri" È™i „gallinaceri", însă amiciÈ›ia celor patru reuÈ™ise să doboare stavila aceea. Erau fraÈ›i de sânge, aveau imnul lor È™i își dăduseră singuri numele de NeînvinÈ™ii. — Rezolv-o tu È™i pupi gradul de general, Lituma — făcu o grimasă Fantele. — O să fie greu al naibii. Nimeni nu È™tie nimic, nimeni n-a văzut nimic È™i, culmea ghinionului, autoritățile nu colaborează. — Cum asta, când dintre autoritățile de-acolo de la Talara faci parte È™i tu, cumetre?! — rămase nedumerit Josefino. — Uite cum: locotenentul Silva È™i cu mine suntem autoritățile poliÈ›ieneÈ™ti. Cine nu cooperează însă e AviaÈ›ia. Și întrucât slăbănogul făcea parte din trupele de aviaÈ›ie, dacă È™efii lor nu cooperează, atunci cine caraja să coopereze? Lituma suflă spuma din paharul lui È™i trase o duÈ™că bună de bere, căscând gura ca un crocodil. Băga-i-aÈ™ în mă-sa de criminali. De aÈ›i fi văzut voi cu ochii voÈ™tri în ce hal l-au lăsat pe sfrijit, n-aÈ›i mai fi acum aÈ™a de fericiÈ›i, gata să daÈ›i iama în bordel. Și m-aÈ›i înÈ›elege când vă spun că nu-mi iese din cap priveliÈ™tea È™i că nu mă pot gândi la altceva. — Ba înÈ›elegem — zise Josefino. Dar nici nu-È›i poÈ›i petrece toată ziulica vorbind de un cadavru. Mai dă-ne pace cu mortul tău, fie-i țărâna uÈ™oară, Lituma. — AÈ™a-È›i trebuie dacă te-ai făcut sticlete — zise Jose. ÃŽn meseria asta a ta, dacă munceÈ™ti te beleÈ™ti. Pe când tu nu È›ii la tăvăleală. Un sticlete cum scrie la carte trebuie să aibă o piatră în loc de inimă, să fie o brută dacă-i musai. Iar tu nu eÈ™ti decât un rahat de sentimental, zău aÈ™a. — E adevărat, asta sunt -— recunoscu Lituma, abătut. Nu-mi iese din cap prăpăditul acela È™i pace. Am coÈ™maruri, am senzaÈ›ia că-mi smulg unii coaiele, ca lui. Nenorocitul: îi atârnau pân' la genunchi, strivite ca ochiurile la tigaie. — Că doar nu i le-ai atins — râse Fantele. — Apropo de boaÈ™e, locotenentul Silva È™i-a făcut cheful ori ba cu grăsana? — întrebă Jose. — Chiar, regulatul ăsta ne È›ine pe toÈ›i cu sufletul la gură! — adăugă Josefino. Zi, bă, a pus-o jos cu fustele-n cap ori încă nu? — Da' de unde; în ritmu-n care merg lucrurile, o să moară fără să-i fi făcut felul — suspină Lituma. Jose se ridică de la masă: — Bun, ne uÈ™chim la un film să ardem gazul, pentru că înainte de miezul nopÈ›ii bordelul parcă-i sală de priveghi. La Variedades dau unul mexican, cu Rosita Quintana. Sticletele face cinste, e clar. — N-am bani nici de berea asta — zise Lituma. Mi-o pui în cont, da, Haioaso? — Să È›i-o pună-n cont mă-ta care te-a fătat — îi aruncă Haioasa de la tejghea, cu o mutră sictirită. — Știam eu c-aÈ™a ai să-mi răspunzi — făcu Lituma. De-aia te-am provocat, ca să-È›i sară muÈ™tarul. — Du-te de-o provoacă pe mă-ta care te-a fătat — căscă Haioasa. — Doi la zero — se hlizi Fantele. Avantaj Haioasa. — Nu te-nfuria, Haioaso — zise Lituma. Uite-aici, na ce È›i se cuvine. Și nu mai pomeni de maică-mea, că sărăcuÈ›a a murit demult È™i e îngropată la Simbilá. Haioasa, femeie deÈ™irată È™i nesuferită, veÈ™nic posacă, fără vârstă, apucă bancnotele, le numără, È™i-i întinse restul, când jandarmul, fraÈ›ii Leon È™i Josefino dădeau să iasă. — O întrebare, Haioaso — o zădărî Josefino. Zi-mi, nici un client nu È›i-a spart până acum o sticlă în cap pentru felul cum răspunzi? — De când eÈ™ti aÈ™a curios? — replică Haioasa necatadicsind să-l privească. — Apăi, într-o bună zi careva tot o să È›i-o spargă în cap, că prea eÈ™ti simpatică. — Pun pariu că n-o să fii tu ăla — căscă Haioasa, din nou dindărătul tejghelei, alcătuită dintr-un È™ir de butoaie cu o blană mare de scândură deasupra. Tuspatru NeînvinÈ™ii traversară larga întindere de nisip de până la È™osea, trecură pe dinaintea Clubului albilor din Piura È™i se îndreptară spre monumentul ridicat în cinstea amiralului Grâu. Seara era călduță, calmă È™i cu multe stele. Mirosea a roÈ™covi, a capre, a balegă de măgar, a friptură, È™i Lituma, neputând goni din minte imaginea lui Palomino Molero tras în È›eapă È™i căsăpit, se întrebă dacă nu cumva îi părea rău că se făcuse jandarm È™i că nu trăia în boemia unui autentic Neînvins. Nu, nu-i părea rău. DeÈ™i era departe de-a huzuri la lucru, acum măcar mânca în fiecare zi È™i scăpase de nesiguranÈ›a de dinainte. Jose, Fantele È™i Josefino fluierau care mai de care un vals, luându-se la întrecere, pe când el încerca să-È™i imagineze accentul legănător, uguitul, contrapunctul È™i melodia învăluitoare cu care, după spusele tuturor, își cânta sfrijitul bolerourile. La intrarea la Variedades își luă rămas-bun de la verii lui È™i de la Josefino. ÃŽi minÈ›i: camionagiul de la International se întorcea pasă-mi-te la Talara mai devreme ca de obicei, È™i el nu voia să rămână de izbeliÈ™te pe drumuri. ÃŽncercară ei să-l uÈ™ureze de niscai soles, dar de astă dată nu le merse. O porni, de unul singur, spre piaÈ›a centrală. ÃŽn drumul său, îl zări după un colÈ› pe poetul Joaquim Ramos, cu monoclu, trăgând după el de o funie capra pe care o botezase gazelă. PiaÈ›a era plină de lume, ca pentru o defilare cu torÈ›e. Lituma nu-i învrednici cu vreo privire pe trecători ci, grăbit, de parcă s-ar fi dus la o întâlnire de dragoste, trecu de Viejo Puente È™i o luă spre Castilia. Ideea îi venise È™i se înrădăcinase în capul lui de pe când băuse bere la Haioasa. Dar dacă doamna nu era acasă? Dacă, izgonită de propria-i nenorocire, se mutase în alt oraÈ™? Dar nu, o găsi pe femeie în uÈ™a casei, aÈ™ezată pe o băncuță în aerul proaspăt al începutului de noapte, strujind de zor niÈ™te È™tiuleÈ›i într-o albioară. Prin uÈ™a deschisă a bordeiului de lut se vedea, în odaia luminată de o lampă cu gaz, mobilierul sărăcăcios: scaune din pai împletit, unele desfundate, o masă, niÈ™te tărtăcuÈ›e porongos de păstrat apa, o ladă ce È›inea loc de bufet, o fotografie în culori. „Sfrijitul", gândi. — Bună — zise cu o falsă degajare, proțăpindu-se în faÈ›a femeii. Văzu că era desculță È™i că purta hainele negre din dimineaÈ›a când venise la Comisariatul din Talara. Ea murmură „Bună seara" È™i îl privi fără a-l recunoaÈ™te. Câțiva câini numai piele È™i os se miroseau È™i mârâiau prin preajmă. Din depărtare, se auzeau vibrând coardele unei chitare. — Am putea sta de vorbă puÈ›in, dona Asunta? — întrebă, cu respect în voce. Despre băiatul dumneavoastră, Palomino. ÃŽn obscuritate, Lituma desluÈ™i faÈ›a brăzdată de riduri È™i ochii ei mici, aproape complet acoperiÈ›i de pleoapele-i umflate, scrutându-l cu neîncredere. O fi avut ea oare ochii aÈ™a dintotdeauna sau i s-or fi umflat în zilele astea din urmă, de-atâta plâns? — Nu mă recunoaÈ™teÈ›i? Sunt jandarmul Lituma, de la postul din Talara. Cel ce era acolo când locotenentul Silva v-a luat depoziÈ›ia. Dona își făcu cruce, mormăind ceva de neînÈ›eles, È™i Lituma o văzu ridicându-se foarte anevoie. Intră în casă târând albioara plină cu boabe de porumb È™i băncuÈ›a. O urmă È™i, de cum se găsi sub tavanul scund, își scoase chipiul. ÃŽl impresiona gândul că aceea fusese locuinÈ›a slăbănogului. Ce făcea el acum nu mai era un demers oficial, comandat de superiorul lui, ci o iniÈ›iativă proprie; spera că, răcind aÈ™a, să nu-È™i bată cuie-n tălpi. — Au găsit-o? — È™opti femeia, cu aceeaÈ™i voce tremurătoare pe care i-o auzise la Talara când își făcuse depoziÈ›ia. Se lăsase să cadă pe un scaun È™i, pentru că Lituma o privea fără să înÈ›eleagă, ridică glasul: — Chitara fiului meu. Au găsit-o? — Nu încă — zise Lituma, amintindu-È™i. Dona Asunta o È›inuse una È™i bună, cerând cu tărie, pe când sughiÈ›a de plâns È™i răspundea întrebărilor locotenentului Silva, să i se dea chitara pirpiriului. ÃŽnsă, după ce doamna plecase, nici el, nici locotenentul nu se mai gândiseră la asta. N-aveÈ›i grijă. Mai devreme sau mai târziu, tot dăm noi de ea, È™i v-o aduc eu cu mâna mea. Ea își făcu iar cruce È™i lui Lituma i se păru că îl gonea dinaintea-i, exorcizându-l ca pe un duh rău. „Îi reamintesc nenorocirea", gândi. — El voia s-o lase aici, dar eu i-am zis ia-o cu tine, ia-o — o auzi psalmodiind, cu gura în care abia de-i mai rămăseseră doi sau trei dinÈ›i. Nu, mămico, la Baza aeriană n-o să am timp să cânt cu ea, È™i nu È™tiu de or avea vreun dulap unde s-o È›in. O las aici, o să cânt la ea când oi mai veni la Piura. Nu, nu, băiete, ia-o, o să te simÈ›i mai bine având-o cu tine, cânÈ›i din gură È™i te acompaniezi cu ea. Nu te lipsi de chitara ta la care È›ii ca la ochii din cap, Palomino. Vai, vai, vai, băieÈ›el, băieÈ›el, sărăcuÈ›ul de tine. Ay, ce È›i-au făcut turbaÈ›ii. Izbucni în plâns, È™i lui Lituma îi păru foarte rău că venise să-i scormonească femeii prin cele mai crâncene amintiri. Bâlbâi câteva cuvinte de mângâiere, scărpinându-se pe gât. Ca să facă ceva, se aÈ™eză. Da, fotografia era a lui, la prima comuniune. Privi atent feÈ›iÈ™oara prelungă È™i colÈ›uroasă a țâncului brunet, cu părul frumos pieptănat, îmbrăcat în alb, cu o lumânare în mâna dreaptă, cu o carte de rugăciuni în stânga È™i cu o bucățică de pânză sfinÈ›ită, scapular, pe piept. Fotograful îi rumenise obrăjorii È™i buzele. Un copil scarandiv, cu feÈ›iÈ™oara în transă, de parcă l-ar fi văzut pe Pruncul Iisus. — ÃŽncă de pe-atunci cânta minunat — scânci dona Asunta, arătând fotografia. Părintele Garcia pe el îl punea să cânte, din tot corul, singur-singurel, È™i la liturghie lumea îl aplauda. — ToÈ›i zic c-avea un glas de aur — comentă Lituma. C-ar fi ieÈ™it din el un artist de frunte, unul din cei ce cântă pe la radio È™i fac turnee. ToÈ›i zic la fel. ArtiÈ™tii n-ar trebui să facă armata, ar trebui să fie scutiÈ›i. — Palomino nici nu trebuia să facă armata — zise dona Asunta. Era scutit. Lituma căută să-i vadă ochii. Dona își făcu cruce È™i se porni din nou pe plâns. ÃŽn timp ce o asculta plângând, Lituma observa insectele ce roiau în jurul lămpii. Erau cu zecile, se re-pezeau bâzâind È™i se izbeau de sticla fierbinte, iar È™i iar, încercând să ajungă la flacără. Doreau să se sinucidă, toantele. — Vraciul mi-a zis că de-or găsi-o, îi vor găsi È™i pe ei — scânci dona Asunta. Ãi care au chitara lui, ăia l-au omorât. UcigaÈ™ii! UcigaÈ™ii! Lituma făcu da din cap. ÃŽi venea să fumeze, dar a-È™i aprinde o È›igară în faÈ›a ei, înaintea durerii ei, i se părea o gravă necuviință. — Fiul dumitale era scutit de serviciul militar? — întrebă timid. — Fiu unic de mamă vădană — recită dona Asunta. Palomino era fiu unic, ăilalÈ›i doi mi-au murit. Scrie la lege. — E adevărat, se comit multe abuzuri. — Lituma se scarpină iar pe gât, convins că va reîncepe plânsul. Vasăzică n-aveau dreptul să-l ia? Au încălcat legea! Dacă nu-l luau, trăia È™i-acum; cu siguranță. Dona Asunta tăgădui, È™tergându-È™i ochii cu poala rochiei negre. ÃŽn depărtare se auzea neîntrerupt zvonul coardelor de chitară, È™i lui Lituma i se năzări deodată fantastica idee că cel ce cânta acolo pe întuneric, poate pe malul râului, privind luna, era slăbănogul, costelivul, el flaquito. — Nu l-au luat, s-a dus voluntar — se tângui dona Asunta. Nimeni nu l-a obligat. S-a făcut aviator pentru c-aÈ™a voia. Și-a căutat singur moartea; cu mâna lui È™i-a făcut-o. Lituma rămase înmărmurit, privind-o în tăcere. Era o femeie scundă, picioarele ei desculÈ›e abia de atingeau pământul. — A luat autobuzul, s-a dus la Talara, s-a prezentat la Bază È™i a zis că voia să-È™i facă serviciul militar la AviaÈ›ie. SărăcuÈ›ul! Și-a căutat moartea, senor. El singur, el singurel. Bietul Palomino! — Și de ce nu i-aÈ›i povestit asta locotenentului Silva, la Talara? — zise Lituma. — Păi ce, m-a întrebat? Eu n-am făcut decât să răspund la întrebări. AÈ™a era. ÃŽntrebări peste întrebări. Dacă Palomino avea duÈ™mani, dacă fusese ameninÈ›at, dacă îl auzise certându-se sau îl văzuse bătându-se cu cineva, dacă È™tia pe careva pornit să-i facă rău, dacă îi zisese că vrea să fugă de la Bază. Doamna răspunsese docil la toate întrebările: nu, niciodată, nimeni, nicicând. ÃŽnsă, ce-i drept, locotenentului nu-i dăduse prin cap s-o întrebe dacă pirpiriul fusese recrutat prin tragere la sorÈ›i sau dacă plecase voluntar. — Adică îi plăcea viaÈ›a cazonă? — se miră Lituma. Ideea pe care È™i-o făcuse despre cântăreÈ›ul de bolerouri era, prin urmare, falsă. — Asta nu pot înÈ›elege nici eu — hohoti deznădăjduită dona Asunta. De ce-ai făcut una ca asta, băiete? Tu, aviator? Tu, tu! Și tocmai acolo, la Talara? Avioanele se prăbuÈ™esc, vrei să mor de frică? Cum mi-ai putut face una ca asta, fără să mă-ntrebi! Fiindcă dacă te-aÈ™ fi întrebat mi-ai fi zis nu, mămico. Și totuÈ™i de ce, Palomino? Fiindcă trebuie, orice-ar fi, să mă duc la Talara. E ceva pe viață È™i pe moarte, mămico. „Mai degrabă pe moarte", gândi Lituma. — Și de ce era pentru fiul dumitale pe viață È™i pe moarte dusul la Talara, dona? — Asta n-am aflat-o niciodată — se închină a patra sau a cincea oară dona Asunta. N-a vrut în ruptul capului să-mi spună È™i a dus secretul cu el în cer. Ay, ay! De ce mi-ai făcut tu una ca asta, Palomino? O căpriță cenuÈ™ie, cu pete albe, băgase capul pe ușă È™i se uita la femeie cu ochii ei mari È™i miloÈ™i. O umbră trase de ea, de frânghiuÈ›a de la gât, È™i o făcu să dispară. — S-o fi căit el destul de repede, după înrolare — fabulă Lituma. Când È™i-a dat seama că viaÈ›a cazonă nu era nici pe departe trai pe vătrai, chefuri È™i femei pe toate drumurile, cum își făcuse poate socoteala. Ci altceva, cu totul altceva, mult mai urât. Și-atunci, s-o fi săturat È™i a dezertat. Asta, măcar, îmi intră în cap, asta pot înÈ›elege. Dar ce nu-mi intră în cap e de ce l-au omorât. Și încă atât de barbar. Gândise cu voce tare, dar dona Asunta nu părea să-l fi băgat în seamă. AÈ™adar, se înrolase ca să plece din Piura, dintr-un motiv ce era pentru el o chestiune pe viață È™i pe moarte. Cineva l-o fi ameninÈ›at aici în oraÈ™ È™i s-o fi gândit că va fi în siguranță acolo departe, la Talara, într-o Bază aeriană. Dar n-a rezistat la viaÈ›a militară din interiorul Bazei È™i a dezertat. Și atunci cel sau cei de care se ferise până atunci È™i se pusese la adăpost l-au găsit È™i l-au omorât. Dar de ce aÈ™a? Trebuia să fii nebun sau neom ca să torturezi în halul acela un băiat ce-abia ieÈ™ise din adolescență. MulÈ›i însă intrau în armată pe motive sentimentale, e È™i ăsta un adevăr. Să-l fi determinat la înrolare o deziluzie din amor? Tot ce se poate: s-o fi îndrăgostit nebuneÈ™te de vreo fâșneață care l-a perpelit la foc mărunt dându-i iluzii È™i păcălindu-l sau înÈ™elându-l cu altul, È™i-atunci, amărât, cu inima friptă, o fi luat hotărârea să plece departe. Unde? La Talara. Cum? Făcându-se aviator. Ipoteza i se părea în acelaÈ™i timp È™i în egală măsură posibilă È™i imposibilă. Se scarpină din nou pe gât, enervat. — Dumneata de ce-ai venit la mine acasă? — îl înfruntă dona Asunta deodată, cu bruscheÈ›e. Se simÈ›i prins pe picior greÈ™it. De ce venise, chiar? AÈ™a, aiurea, din pură curiozitate nesăbuită. — Ca să văd dacă nu mă puteÈ›i pune pe o urmă oarecare — se bâlbâi el. Dona Asunta îl privea dezgustată È™i jandarmul gândi: „S-a prins c-am minÈ›it-o." — Nu m-aÈ›i È›inut peste trei ore, acolo, făcându-mă să vă zic tot ce È™tiam? — murmură ea, îndurerată. Ce mai vreÈ›i? Ce mai poftiÈ›i? CredeÈ›i, poate, că eu È™tiu cine mi-a omorât fiul? — Nu vă supăraÈ›i, doamnă — se scuză Lituma. Nu vreau să vă amărăsc, uite plec. Vă mulÈ›umesc mult că m-aÈ›i primit. Vă vom da de È™tire, de cum vom afla ceva. Se sculă în picioare, È™opti: „Noapte bună" È™i ieÈ™i, fără să-i dea mâna, temându-se că dona Asunta îl va lăsa cu ea întinsă. ÃŽÈ™i trânti chipiul anapoda pe cap, fără să-i mai pese cum îi È™ade. După câțiva paÈ™i mari È™i pripiÈ›i pe prăfuita străduță Castilia, pe sub stelele perfect vizibile È™i nenumărate, se mai însenină la chip. Nu se mai auzea chitara din depărtare; se auzeau numai voci gălăgioase de copii mici, bătându-se între ei sau jucându-se, tăifăsuiala familiilor aÈ™ezate pe scaune în pragul caselor È™i unele lătrături. Ce-i cu tine? gândi. Ce te pierzi aÈ™a cu firea? Bietul pricăjit. N-o să redevină un adevărat fiu al Mangacheriei, cum era înainte, până n-o înÈ›elege cum de pot exista pe lume oameni atât de ticăloÈ™i. Cu-atât mai mult cu cât, oricum ai întoarce È™i-ai suci afacerea asta, victima părea să fie un flăcău la locul lui, cumsecade, incapabil să facă rău unei muÈ™te. Ajunse la Viejo Puente È™i, în loc să-l traverseze ca să se întoarcă în oraÈ™, intră la Riobar, local construit din bârne chiar pe schelăria străvechiului pod ce unea cele două maluri ale râului Piura. ÃŽÈ™i simÈ›ea gâtlejul aspru ca È™mirghelul. El Riobar era pustiu. De cum se aÈ™eză pe taburet, se apropie de el Moises, proprietar È™i chelner în acelaÈ™i timp, om cu niÈ™te urechi lungi în formă de clopoÈ›ei. I se zicea Dumbo. — Nu mă pot obiÈ™nui È™i pace să te văd în uniformă, Lituma — glumi, întinzându-i un suc de fructe lucumas. Parcă-ai umbla costumat. Da' unde-È›i sunt NeînvinÈ™ii? — S-au dus la un film mexican — zise Lituma, bând cu lăcomie. Eu trebuie să mă-ntorc la Talara, zor-nevoie. — ÃŽmpuÈ›ită treabă, aia cu Palomino Molero — zise Moises, oferindu-i o È›igară. E-a-devărat că i-au tăiat coaiele? — Nu i le-au tăiat, i le-au smuls sălbatic — murmură Lituma, dezgustat. Era primul lucru pe care voiau să-l È™tie toÈ›i. Acu' te pomeneÈ™ti că È™i Moises se-apucă să facă glume tâmpite pe socoteala fuduliilor băiatului. — Păi, tot aia e — Dumbo fâlfâi din urechile-i enorme, ca din aripile unei insecte uriaÈ™e. Pe deasupra era năsos È™i-avea È™i bărbia proeminentă. Un fenomen, nu alta. — Tu l-ai cunoscut pe băiatul ăsta? — întrebă Lituma. — L-ai cunoscut È™i tu, sunt sigur. Nu È›i-l aminteÈ™ti? Albii îl plăteau să le cânte serenade, îl puneau să le cânte la petreceri, la procesiune, la Clubul Griu. Cânta ca un nou Leo Martini, mă jur. Trebuie să-l fi cunoscut, Lituma. — ToÈ›i îmi zic acelaÈ™i lucru. FraÈ›ii Leon È™i Josefino povestesc că eram împreună la Ha-ioasa, într-o noapte când l-au pus să cânte. Dar nu-mi amintesc, fir-ar să fie. Făcu ochii mici È™i, încă o dată, trecu în revistă seria de nopÈ›i întru totul asemănătoare, petrecute în jurul unei măsuÈ›e de lemn pline de sticle, cu fum ce înÈ›epa ochii, cu damf de alcool, cu voci sparte de beÈ›ivani, cu siluete confuze È™i corzi de chitară intonând valsuri tipice È™i tonderos. Distingea el oare, sforțându-se, în gloata pestriță a acelor nopÈ›i, vocea juvenilă, bine timbrată, mângâietoare, ce te îmbia să dansezi, să strângi în braÈ›e o femeie, să-i susuri în auz tot soiul de chestii tandre? Nu, asta nu-i apărea nicidecum în amintire, oricât s-ar fi străduit. Verii lui È™i Josefino se înÈ™elau. El nu fusese de față, el nu-l ascultase cântând niciodată pe Palomino Molero. — S-a aflat cine sunt asasinii? — zise Moises lepădând fum pe nas È™i pe gură. — Nu încă — zise jandarmul. Dar tu, îi erai prieten? — Venea uneori să bea un suc — replică Moises. Nu s-ar putea spune c-am fost cine È™tie ce prieteni. Dar stăteam de vorbă, de una, de alta. — Era vesel, vorbăreÈ›? Sau dimpotrivă, posac È™i antipatic? — Era tăcut È™i foarte timid — zise Moises. Un romantic, un fel de poet. Păcat că l-au recrutat, unul ca el nu putea decât să sufere de pe urma disciplinei din cazarmă. — Nu l-au recrutat, era scutit de serviciul militar — zise Lituma, savurând ultimele picături ale sucului de lucumas. S-a prezentat voluntar. Maică-sa nu pricepe de ce. Eu, cu-atât mai puÈ›in. — ÃŽn felul ăsta se poartă dezamăgiÈ›ii din dragoste — miÈ™că din urechi Dumbo. — AÈ™a mi-am zis È™i eu — încuviință Lituma. Dar asta nu ne lămureÈ™te cine l-a ucis È™i de ce. Un grup de bărbaÈ›i intră la Riobar È™i Moises se duse să-i servească. Era timpul să plece È™i să-l caute pe camionagiul de la International, care avea să-l ducă înapoi la Talara, dar simÈ›ea o mare lâncezeală. Nu se clinti. ÃŽl vedea pe pirpiriu acordându-È™i chitara, îl vedea în penumbra străzilor unde locuiau albii din Piura, sub zăbrelele din fier forjat sau sub balcoanele logodnicelor sau iubitelor acestora, fermecându-le cu vocea lui învăluitoare. ÃŽl vedea, apoi, primind de la ei bani pentru frumoasa serenadă. Și-o fi cumpărat chitara punând deoparte ban cu ban de-a lungul multor, multor luni? De ce era o chestiune pe viață È™i pe moarte pentru el dusul la Talara? — Acum îmi amintesc că da — zise Moises, fâlfâind furios din urechi. — Că da, ce? — Lituma lăsă pe tejghea banii pentru sucul de lucumas. — Că era îndrăgostit lulea. Mi-a povestit el mie câte ceva. O iubire imposibilă. AÈ™a mi-a spus. — Vreo femeie măritată? — De un' să È™tiu eu, Lituma! Există fel de fel de iubiri imposibile. Să te-amorezezi de-o călugăriță, de exemplu. Dar îmi amintesc perfect că o dată l-am auzit zicând aÈ™a ceva. Ce-i mutra asta pe tine, măi greieraÈ™? M-am îndrăgostit, Moises, È™i iubirea mea e fără speranță. De aia s-o fi făcut aviator, ce crezi? — Nu È›i-a zis de ce era imposibilă dragostea aia a lui? Nici cine era ea? Moises negă în acelaÈ™i timp din cap È™i din urechi: — Nu, numai c-o vedea pe ascuns. Și că îi cânta serenade, nopÈ›ile, de departe. — ÃŽnÈ›eleg — făcu Lituma. Și-l închipui pe sfrijit fugind din Piura de teama vreunui soÈ› gelos care îl ameninÈ›ase cu moartea. „Dac-am È™ti de cine se îndrăgostise È™i de ce iubirea lui era imposibilă, am înainta mult." Poate că ferocitatea cu care îl maltrataseră se explica doar aÈ™a: prin mânia demenÈ›ială a unui soÈ› gelos. — Dacă te-ajută ce-È›i voi spune, află că dragostea lui locuia pe undeva pe la aeroport — adăugă Moises. — Pe la aeroport? — ÃŽntr-o seară stăteam la taclale, aici, cu Palomino Molero. El È™edea unde stai tu acum. Auzise că un prieten de-al meu pleca spre Chiclayo È™i l-a întrebat dacă nu l-ar putea duce pân' la aeroport. Ce-ai tu de gând să faci la aeroport aÈ™a târziu, măi greieraÈ™? „Să-i cânt o serenadă iubitei mele, Moises." ÃŽnseamnă că ea locuia pe-acolo. — Păi acolo nu locuieÈ™te nimeni, pe acolo nu-s decât întinderi de nisip È™i roÈ™covi uscaÈ›i, Moises. — Pune-È›i capul la contribuÈ›ie, Lituma — își agită urechile Dumbo. Hai, caută, caută. — Aha — se scarpină pe gât jandarmul, în imediata apropiere e Baza aeriană, sunt casele aviatorilor. III — Mda, casele aviatorilor — repetă locotenentul Silva. E un indiciu. Acum scârba aia împuÈ›ită n-o să mai poată zice că-l facem să-È™i piardă timpul. Dar Lituma își dădu seama că locotenentul, deÈ™i nu scăpa firul conversaÈ›iei È™i vorbea de întâlnirea cu È™eful Bazei aeriene, era captivat trup È™i suflet de harnica agitaÈ›ie a donei Adriana, care mătura prin bodegă. MiÈ™cările ei iuÈ›i È™i vioaie îi săltau când È™i când volănaÈ™ul rochiei deasupra genunchilor, lăsând să se întrevadă pulpa groasă È™i vânjoasă È™i, dacă se apleca să strângă gunoiul pe făraÈ™, îi descopereau rădăcina sinilor, slobozi È™i trufaÈ™i pe sub uÈ™orul veÈ™mânt din percal. Ochii mici ai ofiÈ›erului nu scăpau nici o miÈ™care a stăpânei bodegii È™i scăpărau de o licărire pofticioasă. De ce naiba dona Adriana îl excita într-o asemenea măsură pe locotenentul Silva? Lituma nu înÈ›elegea. Locotenentul avea pielea destul de albă, era tânăr È™i arătos, cu o mustăcioară bălană È™i cu niÈ™te ochelari de soare pe care È™i-i scotea rareori de pe nas; nu exista fată în Talara care să-i fi rezistat, dacă È™i-ar fi pus ochii pe ea. Numai că pe el nu-l interesa decât dona Adriana. I-o mărturisise deschis lui Lituma: „Grasa asta mi-a făcut farmece, carajo." AÈ™a să fie?, să-i fi menit pe ursită? Că prea-l È›inea înlănÈ›uit. Dar cin' să mai priceapă? Putea să-i fie mamă, fire de păr alb i se îndesau în pieptănătura linsă, È™i-n plus era o durdulie cu rotunjimi peste tot, una din alea cărora li se zicea prin partea locului „cu mijlocel de antilopă". Era măritată cu Matias, un pescar căruia îi plăcea să pescuiască noaptea È™i să doarmă ziua. Odaia din fundul bodegii era căminul lor. Aveau câțiva băieÈ›i, mari È™i pe picioarele lor, doi dintre ei erau muncitori la International Petroleum Company. — Dacă vă mai uitaÈ›i mult aÈ™a la dona Adriana or să vă doară ochii, dom' locotenent. Măcar puneÈ›i-vă ochelarii. — Pe zi ce trece are mai mult vino-încoa — îngână lasciv locotenentul, nescăpând din ochi îmbârligările măturii donei Adriana. își frecă ghiulul aurit de pe inelar de pantaloni È™i adăugă: Ce-o face, ce-o drege nu È™tiu, dar adevăru-i că pe zi ce trece e mai nurlie, mai babană. Luase fiecare câte o cană de lapte de capră È™i un sandviÈ™ cu brânză grasă în timp ce îl aÈ™teptau pe È™oferul taxiului. Colonelul Mindreau le fixase întrevederea la opt È™i jumătate. Erau singurii clienÈ›i ai bodegii, o destul de fragilă întocmire din bambus, rogojini È™i tablă de zinc, cu rafturile pline de sticle, cutii de carton È™i conserve, cu niÈ™te măsuÈ›e È™chioape È™i, într-un colÈ›, cu un primus, pe care dona Adriana le gătea abonaÈ›ilor cărora le oferea È™i pensiune. Printr-o deschizătură în perete, fără ușă, se vedea, în fund, odaia unde dormea Matias, după noaptea petrecută în largul mării. — Nu È™tiÈ›i cum vă mânca din ochi locotenentul în timp ce măturaÈ›i, dona Adriana — zise Liturna, cu un zâmbet mieros. Stăpâna bodegii venea spre ei miÈ™când din È™olduri, cu mătura în sus. Zice că, în pofida aniÈ™orilor È™i-a kilelor, tot dumneata eÈ™ti femeia a mai prima din Talara. — Zic asta pentru c-aÈ™a È™i cred — È™uÈ™oti locotenentul Silva, luându-È™i un aer de cuceritor. E adevărul gol. Iar dona o È™tie prea bine. — ÃŽn loc să se È›ie scai de o mamă cu familie, zi-i mai bine locotenentului dumitale să-È™i facă datoria — suspină dona Adriana, aÈ™ezându-se pe o băncuță lângă tejghea, cu faÈ›a îndurerată. Zi-i că-n loc să bârâie la cap femei măritate, să-i caute mai bine pe ucigaÈ™ii bietului flăcău. — Și dacă-i găsesc, eu cu ce m-aleg? — Locotenentul plescăi obscen din limbă. M-aleg cu o nopticică de amor? Pentru un dar ca ăsta, nu numai că vi-i găsesc, dar vi-i È™i aduc cu obezi la picioare, mă jur. „VorbeÈ™te de parcă ea ar fi gata să-i cadă în braÈ›e", gândi Lituma. „Mai va." Se amuzase până atunci de ghiduÈ™iile locotenentului, dar își aminti de băiat È™i îi pieri toată buna dispoziÈ›ie. Dacă scârba aia de colonel Mindreau ar fi vrut să colaboreze, totul ar fi devenit mult mai simplu. Dacă el — care avea negreÈ™it la dispoziÈ›ie informaÈ›ii de prima mână, fiÈ™iere cu antecedente, mă rog, tot dichisul, el care-È™i putea permite să interogheze personalul Bazei — ar fi vrut să pună umărul, atunci ceva indicii tot ar fi apărut, iar ei ar fi pus laba pe nemernicii aceia până acum. ÃŽnsă colonelul Mindreau era un egoist. De ce nu voia să-i ajute? Fiindcă aviatorii se credeau niÈ™te prinÈ›i cu sânge albastru, de aia. Pe jandarmi îi tratau de sus, îi jigneau la tot pasul nescoțându-i din metiÈ™i cholos, îi dispreÈ›uiau. — Dă-mi drumul, neobrăzatule, sau îl trezesc pe Matias — se înfurie dona Adriana, sforțându-se să scape. ÃŽi întinsese un pachet de È›igări Inca locotenentului, È™i acesta o prinsese de mână. Du-te de-È›i pipăie servitoarele, înfiptule, È™i dă pace unei mame de familie. Locotenentul îi dădu drumul ca să-È™i poată aprinde È›igara, È™i donei Adriana i se risipi toată supărarea cât ai bate din palme. Mereu se întâm-pla la fel: se mânia la repezeală pentru orice expresie mai deocheată sau pentru orice încercare de-a te da la ea, dar, în fapt, poate chiar îi făceau plăcere. Mai È™tii! „Toate-s cam curviÈ™tine", gândi Lituma, deprimat. — ÃŽn sat nu se vorbeÈ™te decât de asta — zise dona Adriana. Eu trăiesc aici de când mama m-a făcut, È™i niciodată, dar niciodată, în toÈ›i anii pe care-i duc în spate nu s-a pomenit să fie cineva omorât la Talara cu atâta cruzime. Aici oamenii se omoară cum a lăsat Dumnezeu, înfruntându-se de la bărbat la bărbat, cu forÈ›e egale. Dar aÈ™a, să răstigneÈ™ti pe cineva, schingiuindu-l, asta nu, niciodată, iar domniile-voastre nu faceÈ›i nimic, ce ruÈ™ine! — Facem, facem, mămico — zise locotenentul Silva. ÃŽnsă colonelul Mindreau nu ne ajută. Nu-mi dă voie să-i iau la întrebări pe camarazii lui Palomino Molero. Nu se poate ca ei să nu È™tie ceva. Dacă bâjbâim pân' acum, e numai din vina lui. Dar adevărul tot va ieÈ™i la iveală, mai devreme sau mai târziu. -— Vai de mama flăcăului ăstuia — suspină dona Adriana. Colonelul Mindreau se crede regele Romei, ajunge să-l vezi când se plimbă prin sat cu fiică-sa la braÈ›. Nu salută, nu se uită la nimeni. Iar ea e încă È™i mai rău. Ce fumuri, ce ifose! Nu era încă opt È™i soarele dogorea. Raze aurii străpungeau rogojinile È™i se filtrau ne-stigherite printre beÈ›ele de bambus È™i îmbinările acestora cu tabla încinsă a acoperiÈ™ului. ÃŽn bodegă păreau să se împlânte suliÈ›e luminoase în care jucau firicele de praf È™i roiau zeci de muÈ™te. Nu prea era lume pe-afară. Lituma putea auzi, domoală, bătaia cadenÈ›ată a valurilor È™i clipocitul din adânc al resacului. Marea — căci aÈ™a obiÈ™nuiau toÈ›i să-i zică Oceanului — era aproape È™i mirosul ei impregna aerul. Un miros plăcut, care lărgea respiraÈ›ia, dar înÈ™elător, întrucât sugera plaje curate È™i netede cu ape transparente, pe când marea la Talara era întotdeauna îmbibată cu reziduuri de petrol È™i plină cu lăturile vapoarelor din port. — Matias zice că băiatul avea o voce îngerească È™i că era un adevărat artist — exclamă dona Adriana. — Don Matias îl cunoÈ™tea pe Palomino Molero? — întrebă locotenentul. — L-a auzit cântând, noaptea, de câteva ori, pe când își pregătea năvoadele — zise dona Adriana. Bătrânul Matias Querecotillo È™i cele două ajutoare ale lui tocmai cărau mrejele È™i momeala pe „Leul din Talara", când, deodată, fuseseră surprinÈ™i de acordurile unei chitare. Luna era atât de clară È™i de luminoasă încât n-avuseseră nevoie să aprindă felinarul ca să vadă că micul grup de pe plajă era alcătuit din vreo È™ase-È™apte trupeÈ›i de la aviaÈ›ie. Fumau stând pe nisip, între bărci. Când băiatul începuse să cânte, Matias È™i ajutoarele lui lăsaseră năvoadele È™i se apropiaseră. Băiatul avea o voce caldă, cu vibraÈ›ii măiestre ce-È›i storceau lacrimi din ochi È™i te furnicau pe spinare. Cânta Dos ahnas È™i, când termină, fu aplaudat. Matias Querecotillo ceruse voie să-i strângă mâna cântăreÈ›ului. „M-ai făcut să-mi amintesc de tinereÈ›ea mea — îl felicitase. Acu' plec întristat." AÈ™a aflase că acela era Palomino Molero, un tip adus de ultima recrutare, de felul lui din Piura. „Tu ai putea cânta oricând la Radio Piura, Palomino", îl auzise Matias pe unul din trupeÈ›i. De-atunci, soÈ›ul donei Adriana îi mai văzuse de câteva ori, nu multe, pe aceeaÈ™i plajă, printre bărcile trase pe uscat, când mergea să pregătească „Leul din Talara". Și de fiecare dată își amânase pregătirile ca să-l as-culte. — Dacă Matias a făcut una ca asta È™i i-a zis ce i-a zis, înseamnă că băiatul cânta dumnezeieÈ™te — rosti profund convinsă dona Adriana. Fiindcă Matias nu-i omul să se emoÈ›ioneze din orice, nu, el e mai degrabă un soi de om rece, greu de urnit. „Na, că i-a servit-o ca pe tavă", gândi Lituma, È™i, într-adevăr, locotenentul se linse motăneÈ™te pe buze: — VreÈ›i să spuneÈ›i că nu mai e bun la pat, dona Adrianita? O să vă încing eu, atunci, dacă-mi daÈ›i voie. Că mă simt ca un cărbune aprins. — N-am nevoie să mă încingă nimeni — râse dona Adriana. Când mi-e frig, îmi încălzesc patul cu sticle cu apă fierbinte. — Căldura omenească e mult mai plăcută, mămico — toarse locotenentul Silva, È›u-guindu-È™i buzele spre dona Adriana ca È™i când ar fi vrut s-o soarbă. Și chiar atunci pică don Jeronimo, care îi căuta. Nu putea ajunge cu taxiul chiar până la bodegă, pentru că străduÈ›a aceea era un nisipiÈ™ unde s-ar fi împotmolit, aÈ™a că își lăsase Fordul la drumul mare, cu vreo sută de metri mai încolo. Locotenentul Silva È™i jandarmul semnară bonul pentru micul dejun È™i își luară rămas-bun de la dona Adriana. Afară, soarele îi picni fără milă. DeÈ™i nu era decât opt È™i un sfert, vipia te încingea ca în miezul zilei. ÃŽn lumina orbitoare, lucrurile È™i oamenii păreau gata să se dezintegreze în orice clipă. — Talara e plină de bârfeli, toată lumea vă vorbeÈ™te de rău — zise don Jeronimo, în timp ce se îndreptau anevoie spre automobil, cu picioarele înfundându-li-se mereu în solul moale. GăsiÈ›i-i pe asasini, altfel lumea o să vă linÈ™eze, domnule locotenent. — Să mă linÈ™eze — dădu din umeri a pagubă locotenentul. Jur că nu eu l-am ucis. — Oamenii trăncănesc vrute È™i nevrute — scuipă don Jeronimo, când ajunseră la taxi. Nu v-au È›iuit urechile? — Nu-mi È›iuie niciodată — replică locotenentul. Și ce trăncănesc, de pildă? — Că oficialitățile vor să muÈ™amalizeze afacerea, fiindcă asasinii îs È™tabi È™i peÈ™tii ăi mari îi înghit pe ăi mici — don Jeronimo învârtea de zor la manivelă ca să pornească motorul. Repetă, făcând cu ochiul: — AÈ™a-i că-i vorba de peÈ™ti din ăi babani, domnule locotenent? — Habar n-am de-s mari sau mici, de-s plevuÈ™că ori rechini — locote-nentul urcă în față. Tot ce È™tiu e c-or s-o pățească urât de tot, fie ei cine-or fi. Locotenentul Silva se cacă suveran pe peÈ™tii ăi babani, don Jeronimo, aÈ™a s-o È™tii. Și-acum mână iute, că nu vreau să întârzii tocmai la întâlnirea cu colonelul. Ce-i drept e drept, nimic de zis, locotenentul era om dintr-o bucată, È™i de-aceea se bucura nu numai de preÈ›uirea, ci È™i de admiraÈ›ia lui Lituma. Avea el gură bogată, cam spurcată zău aÈ™a, îi mai plăcea să tragă la măsea, iar când era vorba de durdulia cârciumăreasă își pierdea total busola, însă Lituma, în tot timpul de când lucra sub ordinele lui, îl văzuse strădu-indu-se întotdeauna să facă dreptate în toate denunÈ›urile, scandalurile È™i bătăile ce ajungeau la Comisariat. Și asta fără pic de părtinire. — Până acum ce-aÈ›i descoperit, domnule locotenent? — don Jeronimo claxona încontinuu, dar țâncii, câinii, porcii, asinii È™i caprele ce treceau prin faÈ›a taxiului nu se sinchiseau câtuÈ™i de puÈ›in. — Rahat! — recunoscu locotenentul, strâmbându-se. — Nu-i mare lucru — glumi È™oferul. Lituma îl auzi pe È™eful lui repe-tând întocmai ce-i spusese chiar în dimineaÈ›a aceea: — Dar azi descoperim; simt eu că pluteÈ™te ceva în aer. Ajunseră la marginea satului È™i, de-a dreapta È™i de-a stânga, se ve-deau sondele puÈ›urilor de petrol, împănând terenul pustiu È™i pietros, în depărtare, scânteiau acoperiÈ™urile Bazei aeriene. „Dă Doamne să iasă ceva din afacerea asta", își zise Lituma ca un ecou. Vor afla ei oare în sfârÈ™it cine È™i de ce îl omorâseră pe slăbănog? ÃŽn afara È™i pe deasupra oricărui considerent de justiÈ›ie sau răzbunare, simÈ›ea o curiozitate avidă de a-i vedea la față pe cei care îi făcuseră ce-i făcuseră lui Palomino Molero È™i de a le auzi motivele. La Corpul de gardă al Bazei, ofiÈ›erul de serviciu îi măsură din cap până-n picioare, de parcă nici n-ar fi avut È™tire de existenÈ›a lor pe lume. Și îi lăsă să aÈ™tepte sub soarele dogoritor, fără a-i trece măcar prin minte să-i poftească la umbră, în birou. Pe când aÈ™teptau, Lituma inspecta rapid din ochi împrejurimile. Fir-ar ei ai dracului de băftoÈ™i! Să stai È™i să lucrezi într-un loc ca ăsta! La dreapta se aliniau casele ofiÈ›erilor, toate la fel, din lemn, înălÈ›ate pe piloni, zugrăvite în albastru È™i alb, cu grădiniÈ›e cu muÈ™cate bine îngrijite È™i cu plase fine contra insectelor la uÈ™i È™i ferestre. Văzu doamne cu copii, fete stropind florile, auzi râsete. Aviatorii naibii!, o duceau apro-ape la fel de bine ca străinii gringos de la International, carajo! Te lua cu invidie văzând totul atât de curat È™i de ordonat. Aveau până È™i piscină, undeva prin spatele caselor. Lituma n-o văzuse niciodată, dar lesne È™i-o imagină, plină de doamne È™i de domniÈ™oare în costume de baie, prăjindu-se la soare È™i bălăcindu-se. La stânga se aflau dependinÈ›ele, hangare, birouri È™i, în fund, pista. Erau mai multe avioane acolo, formând un triun-ghi. „Ãștia o duc ca-n rai", gândi. Precum străinii gringos de la International, ăștia, îndărătul zidurilor È™i zăbrelelor, duceau o viață ca-n filme. Gringos È™i aviatorii se puteau privi ochi în ochi È™i își puteau da mâna peste capetele nenorociÈ›ilor din Talara, care crăpau de căldură ceva mai încolo, în satul împuÈ›it aÈ™ezat pe țărmul mării murdare È™i unsuroase. Pentru că de la Bază, zburând peste Talara, se vedeau pe un promontoriu stâncos, înapoia barierelor păzite zi È™i noapte de paznici înarmaÈ›i, căsuÈ›ele cochete ale inginerilor, tehnicienilor È™i ale înalÈ›ilor funcÈ›ionari de la International. Aveau È™i ei piscina lor, cu trambulină È™i cu tot dichisul, È™i în sat umbla vorba că femeile străinilor se scăldau pe jumătate goale. ÃŽn sfârÈ™it, după o lungă aÈ™teptare, colonelul Mindreau trimise după ei să-i cheme în biroul său. Pe când se îndreptau spre birouri, pășind printre ofiÈ›eri È™i aviatori, lui Lituma îi trecu prin cap: „Unii dintre ăștia È™tiu perfect ce s-a întâmplat, carajo." — IntraÈ›i! — le zise colonelul, aÈ™ezat la biroul lui. ÃŽÈ™i ciocniră marÈ›ial călcâiele, din prag, È™i înaintară până în mijlocul camerei. Pe birou erau un steguleÈ› peruan, un calendar, o agendă, dosare, creioane È™i câteva fotografii reprezentându-i pe colonelul Mindreau cu fiica lui sau pe aceasta singură. O tânără cu chip prelung È™i recalcitrant, foarte serios. Pe birou, o ordine de om maniac, ca È™i la fiÈ™etele, diplomele È™i ma-rea hartă a Perului, ce slujea drept fundal pentru silueta È™efului Bazei aeriene din Talara. Colonelul Mindreau era un bărbat scund, îndesat, cu niÈ™te adâncituri accentuate pornind de la tâmple È™i ducând până spre mijlocul capului È™i cu o mustăcioară „sare È™i piper" tăiată milimetric. Dădea aceeaÈ™i impresie de curățenie È™i eleganță ca tot biroul său. ÃŽi observa cu niÈ™te ochi mici, suri È™i oÈ›eliÈ›i, fără cea mai uÈ™oară urmă de bunăvoință. — Cu ce vă pot fi de folos? — murmură, cu o politeÈ›e dezminÈ›ită de expresia-i glacială. — Ne aduce aici încă o dată asasinarea lui Palomino Molero — răspunse locotenentul, cu mult respect. Venim să vă solicităm colaborarea, domnule colonel. — N-am colaborat È™i până acum? — îi replică tăios colonelul Min-dreau. ÃŽn vocea lui scorÈ›oasă se ghicea un început de sarcasm. N-aÈ›i fost chiar în acest birou, cu trei zile în urmă? Dacă aÈ›i pierdut informarea ce v-am dat-o, o am aici în copie. Deschise repede un dosar aÈ™ezat în faÈ›a lui, scoase o hârtiuță È™i citi următoarea fișă, cu o voce plată: „Molero Sánchez, Palomino. Născut la Piura, la 13 februarie 1936, fiul legitim al donei Asunta Sánchez È™i al lui don Teofilo Molero, decedat. ÃŽnvă-țământul primar complet È™i cel secundar până în clasa a treia gimnazială, la Colegiul NaÈ›ional San Miguel din Piura. ÃŽnscris în contingentul 1953. A început instrucÈ›ia la Baza aeriană din Talara pe data de 15 ianuarie 1954, în compania a treia, unde, sub comanda locotenentului Adolfo Capriata, a fost instruit împreună cu ceilalÈ›i recruÈ›i din seria sa. A fost dat dispărut de la Bază în noaptea de 23 spre 24 martie anul curent, când nu s-a întors la companie, după o învoire de o zi. A fost declarat dezertor È™i au fost înÈ™tiinÈ›ate autoritățile de resort." Colonelul își drese glasul È™i privi È›intă la locotenentul Silva: — DoriÈ›i o copie? „De ce mă-ta ne urăști?", gândi Lituma. „Și de ce mă-ta te È›ii aÈ™a de scorÈ›os?" — Nu e nevoie, domnule colonel — zâmbi locotenentul Silva. FiÈ™a nu s-a pierdut. — Și-atunci? — ridică dintr-o sprânceană colonelul, nerăbdător. Ce înÈ›elegeÈ›i dv. prin a colabora? Informarea consemnează tot ce È™tim noi despre Palomino Molero. Eu însumi am efectuat cercetarea, cu ofiÈ›erii, gradaÈ›ii È™i soldaÈ›ii companiei lui. Nimeni nu l-a văzut, nimeni nu È™tie cine l-a putut omorî È™i de ce. Superiorii mei au primit o dare de seamă amă-nunÈ›ită È™i s-au declarat mulÈ›umiÈ›i. Dumneata însă nu, pe cât se pare. Mă rog, e treaba dumitale. Oamenii mei n-au nimic de-a face cu chestiunea asta, È™i nu văd ce s-ar putea investiga aici, pe terenurile aviaÈ›iei. Era un individ tăcut È™i retras, nu se împrietenise cu nimeni, nu făcea nimănui confidenÈ›e. Se poate spune că n-avea nici prieteni, nici duÈ™mani, aici la Bază. Nu se omora cu instrucÈ›ia, conform rapoartelor. Poate de-aceea a È™i dezertat. Sfatul meu e să căutaÈ›i dincolo, în exterior, să aflaÈ›i cine îl cu-noÈ™tea prin sat, cu cine a umblat de la dezertarea lui până la ucidere. Aici vă pierdeÈ›i timpul, domnule locotenent. Iar eu nu-mi pot permite luxul să mi-l pierd pe al meu. Oare se va lăsa intimidat È™eful lui de tonul tranÈ™ant, neconcesiv, al co-lonelului Min-dreau? Va bate oare în retragere? Dar Lituma văzu că È™eful lui nu se clintea din loc. — N-am fi venit să vă deranjăm dacă n-am fi avut un motiv întemeiat, domnule colonel. Locotenentul rămăsese în poziÈ›ie de drepÈ›i È™i vorbea liniÈ™tit, fără nici o grabă. Ochii mici È™i suri clipiră o singură dată, È™i pe chip i se schiță o părere de zâmbet. — Atunci, cu asta trebuia să fi început. — Jandarmul Lituma a anchetat È™i a aflat câte ceva la Piura, domnule colonel. Lituma avu impresia că È™efului Bazei aeriene i se suise sângele în o-braji. SimÈ›ea o stânjeneală crescândă È™i i se păru că niciodată nu-i va pu-tea expune concis unui personaj atât de ostil faptele È™i spusele. TotuÈ™i, aproape înecându-se, vorbi. Povesti că, la Piura, aflase despre Palomino Molero că se prezentase de bunăvoie la serviciul militar, fără să fi fost obli-gat, zicând că pentru el era o chestiune pe viață È™i pe moarte plecarea din oraÈ™. Făcu o pauză. ÃŽl asculta? Colonelul privea, cu o expresie între dez-gust È™i bunăvoință, o fotografie înfățișând-o pe fiica lui înconjurată de du-ne de nisip È™i de roÈ™covi. ÃŽn sfârÈ™it, îl văzu întorcându-se spre el: — Ce vrea să zică chestia asta cu „pe viață È™i pe moarte"? — Ne-am gândit că poate a fost mai explicit venind aici, prezentându-se — interveni locotenentul. Că o fi explicat de ce trebuia să plece zor-ne-voie din Piura chiar aÈ™a de urgent. Făcea pe niznaiul È™eful lui? Sau era la fel de agasat ca È™i el de proas-tele maniere ale colonelului? Șeful Bazei scrută încruntat faÈ›a ofiÈ›erului de dinaintea sa, parcă nu-mărându-i creÈ›urile. Locotenentului Silva precis că îi dogoreau obrajii, sub o asemenea căutătură. Dar nu lăsa să i se ghicească nici cea mai mică e-moÈ›ie; aÈ™tepta, inexpresiv, amorf, ca superiorul lui în grad să catadicseas-că a-i vorbi. — Nu v-a trecut prin minte că dacă noi am fi È™tiut aÈ™a ceva, am fi no-tat totul negru pe alb în informare? — silabisi acesta, ca È™i când interlocu-torii lui n-ar fi cunoscut limba spaniolă sau ar fi fost bătuÈ›i în cap. Nu v-aÈ›i gândit că dacă noi, aici la Bază, am fi È™tiut că Palomino Molero se sim-È›ea ameninÈ›at sau urmărit de cineva, ne-am fi adresat imediat poliÈ›iei sau judecătoriei? Trebui să tacă, pentru că începu să huruie un avion, foarte aproape. Zgomotul crescu, crescu, È™i Lituma crezu că or să-i pocnească timpanele. Dar se abÈ›inu să-È™i astupe urechile. — Jandarmul Lituma a mai aflat ceva, domnule colonel — zise locote-nentul când vacarmul elicelor se mai domoli. Imperturbabil, părea să nu fi auzit întrebările colonelului Mindreau. — Ah, da? — făcu acesta, întorcând capul spre Lituma. Și ce anume? Lituma își drese glasul înainte de-a răspunde. Expresia sardonică a colonelului îi punea un nod în gât. — Palomino Molero era foarte îndrăgostit — abia bâigui el. Și s-ar părea că... — De ce te bâlbâi dumneata? — îl luă la refec colonelul. Nu te simÈ›i bine? — ...că era un amor mai cu cântec, poate mai deocheat — È™opocăi anevoie Lituma. De-aceea o fi fugit din Piura. Adică... Mutra colonelului, tot mai neplăcută, îl făcu să-È™i înghită cuvintele. Se poticni. Până să fi intrat aici, în birou, ipotezele înjghebate cu nici câteva ore înainte i se păruseră convingătoare, È™i locotenentul îi spusese acelaÈ™i lucru, că, într-adevăr, își aveau ponderea lor. Dar acum, în faÈ›a expresiei aceleia sceptice È™i sarcastice a È™efului Bazei aeriene, se simÈ›ea nesigur, ba chiar se ruÈ™ina de ele. — Cu alte cuvinte, domnule colonel, s-ar putea ca vreun soÈ› gelos să-l fi prins pe Palomino Molero dându-i târcoale nevesti-sii È™i să-l fi ameninÈ›at cu moartea — îi sări îndată în ajutor locotenentul Silva. Motiv pentru care băiatul s-o fi înrolat aici. Colonelul se uită de la unul la altul, tăcut, gânditor. Ce necuviință o să-i mai iasă din gură? — Cine e soÈ›ul cel gelos? — zise, în sfârÈ™it. — Asta am vrea să aflăm È™i noi — răspunse locotenentul Silva. Dacă am È™ti lucrul acesta, am È™ti o grămadă de alte chestii. — Și credeÈ›i că eu sunt la curent cu amorurile mai mult sau mai pu-È›in deocheate ale sutelor de cădeÈ›i, trupeÈ›i È™i ofiÈ›eri de aviaÈ›ie de la Bază? — silabisi din nou, cu infinite pauze, colonelul Mindreau. — Dumneavoastră, desigur, nu, domnule colonel — se scuză locote-nentul. ÃŽnsă ne-am gândit că altcineva de la Bază... Vreun coleg de dor-mitor, de pluton, de-al lui Palomino, vreun instructor, careva. — Nimeni nu È™tie nimic despre viaÈ›a particulară a lui Palomino Molero — îl întrerupse din nou colonelul. Eu însumi am făcut cercetări, i-am luat pe toÈ›i la întrebări. Era un tip introvertit, nu vorbea cu nimeni despre afa-cerile lui personale. N-am scris È™i asta în informare, ce părere aveÈ›i? Lui Lituma i se păru că de fapt colonelului nu-i păsa nici cât negru sub unghie de urgia ce se abătuse asupra sfrijitului. Nici acum, nici data trecută, nu întrezărise la el nici cea mai mică emoÈ›ie răscolită de crimă. Chiar È™i-acum, se referea la soldățel ca la un nimeni, cu un dispreÈ› abia disimulat. Să fie asta din cauză că dezertase cu trei-patru zile înainte de-a fi fost ucis? Făcând abstracÈ›ie de cât era de antipatic, trebuia să recunoas-că: È™eful Bazei trecea drept un monstru al disciplinei, un maniac al regula-mentului. Și-atunci, dacă pirpiriul, fără îndoială sătul până peste cap de rectitudine È™i de popreală, È™i-o fi luat câmpii, era clar că în ochii colonelu-lui nu putea trece decât drept o lepădătură oarecare. Poate chiar aÈ™a gân-dea, că un dezertor nici nu merită o altă soartă. — Fapt e că există bănuieli, domnule colonel, cum că Palomino Molero ar fi întreÈ›inut raporturi amoroase cu cineva de la Baza aeriană din Piura — îl auzi rostind pe locotenentul Silva. Văzu, chiar în acel moment, că obrajii palizi È™i bine raÈ™i ai colonelului se înroÈ™eau. Expresia acestuia se oțărî È™i se aprinse în acelaÈ™i timp. Dar nu apucă să spună ce-avea de spus fiindcă, deodată, uÈ™a se deschise È™i Lituma o zări în prag, conturată perfect în lumina lăptoasă a coridorului, pe fata din fotografie. Era subÈ›irică, mai subÈ›irică încă decât părea din poze, tunsă scurt, cu un păr ondulat È™i un năsuc în vânt, foarte semeÈ›. Purta o bluză albă, o fustă albastră, teniÈ™i în picioare, È™i părea la fel de prost dispusă ca propriu-i tată. — Plec — declară sec, fără a intra în birou È™i fără a-i saluta nici măcar din cap pe locotenent È™i pe Lituma. Mă duce È™oferul sau îmi iau bicicleta? Se ghicea, din felul ei de a vorbi, un dezgust abia reÈ›inut, grozav de asemănător celui de care făcea dovadă colonelul Mindreau. „AÈ™chia nu sare departe de trunchi", gândi jandarmul. — Și unde pleci, fetiÈ›a tatii? — deveni numai lapte È™i miere, într-o clipă, È™eful Bazei. „Nu numai că n-o ceartă c-a dat buzna aÈ™a, întrerupându-l, că n-a salutat, că i-a vorbit atât de mojic", gândi Lituma. „Ba, pe deasupra, nu È™tie cum să se gudure pe lângă ea mai abitir." — Þi-am mai zis o dată de dimineață — îi replică feroce fata. La piscina americanilor; asta a noastră n-o să fie plină decât luni, ai uitat? Mă duce È™oferul sau plec pe bicicletă? — Te duce È™oferul, Alicia — behăi colonelul. Dar să nu mi-l reÈ›ii, să-i dai drumul repede, că am nevoie de el. Și zi-i la ce oră să vină să te ia. Tânăra trânti uÈ™a È™i dispăru fără un cuvânt de rămas-bun. „Fiică-ta ne răzbună", gândi Lituma. — Prin urmare — dădu să spună locotenentul, dar colonelul Mindreau îl împiedică să-È™i continue fraza. — Ce-aÈ›i zis adineauri este o nerozie — declară, cu roÈ™eaÈ›a revenin-du i în obraji. — Pardon, domnule colonel? — Ce dovezi aveÈ›i?, unde vi-s martorii? Șeful Bazei se întoarse spre Lituma È™i îl scrută ca pe o gânganie. De unde ai scos dumneata că Palomino Molero întreÈ›inea legături amoroase cu o doamnă de la Baza aeriană din Piura? — N-am dovezi, domnule colonel — bâigui jandarmul, speriat. Tot ce-am aflat este că se È›inea acolo de serenade secrete. — La Baza aeriană din Piura? — silabisi colonelul. Știi dumneata cine locuieÈ™te acolo? Familiile ofiÈ›erilor. Nu ale aviatorilor de rând, nu ale gra-delor inferioare. Ci numai soÈ›iile, mamele, surorile È™i fiicele ofiÈ›erilor. Adică încerci dumneata să insinuezi că recrutul acesta prăpădit avea legături vi-novate È™i trăia în adulter cu soÈ›ia vreunui ofiÈ›er superior? Un rasist împuÈ›it. Asta era È™i nimic altceva: un rasist împuÈ›it. — Nu neapărat cu soÈ›ia, dar de ce nu cu servitoarea unuia dintre ei, domnule colonel — îl auzi Lituma zicând pe locotenentul Silva. ÃŽi fu recu-noscător din adâncul inimii, pentru că se simÈ›ea încolÈ›it È™i amuÈ›it de furia rece a grangurelui de la aviaÈ›ie. Cu vreo bucătăreasă sau vreo doică de la Bază. Noi nu sugerăm nimic, noi nu facem altceva decât ne străduim să aruncăm o lumină asupra crimei, domnule colonel. E obligaÈ›ia noastră. Uciderea băiatului acestuia a provocat nemulÈ›umire crescândă în toată Talara. Umblă vorbe de clacă, se zice că Jandarmeria stă cu braÈ›ele încru-ciÈ™ate fiind la mijloc persoane influente, bibani din ăi graÈ™i. Nu prea È™tim ce să facem, de-aceea ne aruncăm asupra celui mai neînsemnat indiciu. Nu trebuie să ne-o luaÈ›i în nume de rău, domnule colonel. Șeful Bazei încuviință din cap. Lituma observă sforÈ›area pe care o făcea ca să-È™i ascundă proasta dispoziÈ›ie. — Nu È™tiu dacă dumneata eÈ™ti la curent că eu am fost È™eful Bazei aeriene de la Piura până acum trei luni — zise, aproape nedeschizând gura. Mi-am făcut acolo datoria doi ani. Știu tot ce se întâmpla la Bază, atât faptele de la suprafață cât È™i toate dedesubturile, fiindcă acela mi-era căminul. Nimeni nu-mi poate spune mie în față că un recrut oarecare a trăit în adulter cu soÈ›ia vreunuia din ofiÈ›erii mei, atâta timp cât nu-mi vine cu dovezi certe. — N-am zis că ar fi vorba de soÈ›ia vreunui ofiÈ›er — se încumetă să strecoare Lituma. Ar putea fi o servitoare, aÈ™a cum bine spune domnul locotenent. Nu-s È™i servitoare măritate, acolo, la Bază? Mergea să cânte serenade, pe furiÈ™. Asta măcar o È™tim cu siguranță, domnule colonel. — Bun, daÈ›i de servitoarea aceea, luaÈ›i-o la întrebări, chestionaÈ›i-l È™i pe soÈ›ul ei despre aÈ™a-zisele amenințări împotriva lui Molero È™i, dacă re-cunoaÈ™te, aduceÈ›i-i la mine. Fruntea colonelului lucea de sudoarea ce-l năpădise o dată cu irupÈ›ia fiicei lui în birou. Să nu mai veniÈ›i aici, în legă-tură cu această chestiune, până nu-mi veÈ›i putea cere ceva concret. Se sculă în picioare, foarte rapid, dând de înÈ›eles că întrevederea luase sfârÈ™it. Dar Lituma observă că locotenentul Silva nu saluta È™i nu cerea permisiu-nea de a se retrage. — Vă putem cere ceva concret, domnule colonel — zise, neÈ™ovăind nici o clipă. Am dori să-i interogăm pe colegii de dormitor ai lui Palomino Mole-ro. Din stacojie, pieliÈ›a feÈ›ei È™efului Bazei aeriene din Talara vira iarăși la palid intens. Cearcăne vineÈ›ii îi înconjurară ochii mici. „Nu numai că-i un porc de câine, dar mai e È™i pe jumătate nebun", gândi Lituma. De ce se înfuria în halul ăsta? De ce-l păleau pandaliile alea pe dinăuntru? — O să vă explic totul încă o dată, pentru că, pe cât se pare, n-aÈ›i înÈ›eles nimic din ce v-am spus data trecută. Colonelul târșâia fiece cuvânt de parcă-ar fi cântărit chintale. InstituÈ›iile Armatei se bucură de anumite privilegii, au tribunale proprii care le judecă È™i le condamnă membrii. Nu v-au predat lecÈ›ia aceasta la È™colile voastre de jandarmerie? Bun, atunci o să v-o predau eu. Când apar probleme de ordin delictual, investigaÈ›iile cad în sarcina instituÈ›iilor Armatei È™i nu în a vreunui organ exterior. Palomino Molero a murit în împrejurări neelucidate, în afara Bazei, aflându-se în si-tuaÈ›ia de dezertor. AÈ™a stând lucrurile, eu mi-am întocmit raportul È™i l-am înaintat superiorilor mei. Dacă înaltul Comandament consideră lucrul o-portun, va ordona o nouă anchetă asupra cazului, prin propriile-i organis-me. Sau va transfera întreaga afacere Puterii JudecătoreÈ™ti. Dar atâta timp cât nu-mi va parveni un ordin în acest sens, fie din partea Ministerului AviaÈ›iei, fie din a Comandamentului Suprem al ForÈ›elor Armate, nici un jandarm nu va viola privilegiile militare în nici o Bază aflată sub comanda mea. Este clar, locotenent Silva? Răspunde. Este clar? — E cât se poate de clar, domnule colonel — zise locotenentul. Colonelul Mindreau arătă spre ușă cu un gest definitiv: — Atunci, vă puteÈ›i retrage. De astă dată, Lituma văzu că locotenentul Silva pocnea din călcâie È™i își bomba pieptul, îl imită È™i ieÈ™iră. Afară, își puseră chipiele. DeÈ™i soarele bătea mai avan decât la sosire, deÈ™i atmosfera era încă È™i mai apăsătoare decât în birou, lui Lituma ieÈ™irea la aer liber i se păru răcoroasă, elibera-toare. Răsuflă adânc. Era ca È™i când evadase dintr-o închisoare, carajo! Străbătură curÈ›ile Bazei spre Corpul de gardă, tăcuÈ›i. Se simÈ›ea oare loco-tenentul Silva tot aÈ™a de abătut È™i de maltratat ca el, după ce È™eful Bazei îi primise cum îi primise? La Corpul de gardă îi aÈ™tepta o nouă belea. Don Jeronimo plecase. N-aveau încotro È™i trebuia să se întoarcă în sat pe jos. O oră de drum, pe puÈ›in, transpirând prin toÈ›i porii È™i înghiÈ›ind colb cu ne-miluita. O luară pe mijlocul È™oselei, tot muÈ›i, È™i Lituma gândi: „După-masă, trag un pui de somn de trei ore." Avea un chef nelimitat de somn, la orice oră È™i în orice poziÈ›ie, È™i nimic nu-i vindeca mai deplin stările proaste de spirit decât un somn straÈ™nic. Șoseaua È™erpuia domol, coborând spre Talara pe un teren ocru, fără pic de verdeață, printre bolovani È™i stânci de toate formele È™i dimensiunile. Satul era o pată lividă È™i metalică, hăt-de-parte, în josul pantei, lângă un ocean — ei îi ziceau mare — verde-plumburiu, fără valuri. ÃŽn bătaia in-tensă a soarelui, abia de se conturau profilurile caselor È™i stâlpii electrici. — Prin ce momente nasoale ne-a făcut să trecem, nu, domnule loco-tenent? — zise, È™tergându-È™i fruntea cu o batistă. De când sunt, n-am în-tâlnit tip mai scârbos. CredeÈ›i că detestă Jandarmeria, aÈ™a, de rasist ce e, sau din vreun motiv mai special? Ori la fel s-o fi purtând cu toată lumea? Mă jur pe ce-am mai scump că nimeni nu m-a făcut să înghit atâtea no-duri ca scârba asta de chelbos. — Prostii, Lituma — spuse locotenentul, frecându-È™i de piepÈ›ii cămășii ghiulul de aur cu o pietricică roÈ™ie, semnul distinctiv al promoÈ›iei sale. Din punctul meu de vedere, întâlnirea cu Mindreau a picat cum nu se poate mai bine. — Vă bateÈ›i joc de mine, domnule locotenent? Tot e bine că mai aveÈ›i puterea să mă luaÈ›i în tărbacă. în ce mă priveÈ™te, È™tiu că de mult nu m-am simÈ›it atât de descurajat după o simplă întrevedere. — EÈ™ti boboc încă în chestii de-astea, Lituma — râse locotenentul. Mai ai multe de-nvățat. Află de la mine c-a fost o întrevedere fenomenală, cum nu mi-aÈ™ fi dorit alta mai bună. Extrem de utilă. — ÃŽnseamnă că n-am înÈ›eles eu nimic, dom' locotenent. Mie mi s-a pă-rut că È™tabul de colonel ne-a porcăit cum i-a venit la gură, c-a dat cu noi de pământ, că nici dacă-i eram slugi nu s-ar fi purtat mai urât cu noi. VreÈ›i să spuneÈ›i că am avut până la urmă câștig de cauză? — Alea nu erau decât aparenÈ›ele, Lituma — pufni iar în râs locotenen-tul Silva. ÃŽnc-o dată îți spun, în ce mă priveÈ™te, colonelul a sporovăit ca un papagal îmbătat. Și râse iar, cu gura larg deschisă, È™i-È™i trosni degetele încântat. — ÃŽnainte, crezusem despre el că nu È™tia chiar nimic, că ne făcea zile fripte doar de dragul privilegiilor ălora militare de care face atâta caz — ex-plică locotenentul Silva. Acum, în schimb, sunt convins că È™tie multe, ba poate È™tie de-a fir a păr tot ce s-a întâmplat. Lituma întoarse capul să-l privească. Ghici că, în spatele ochelarilor de soare, ochii mici ai ofiÈ›erului exultau, precum faÈ›a lui, precum vocea. — Adică È™tie cine l-a ucis pe Palomino Molero? — întrebă. Chiar credeÈ›i că È™tie asta colonelul? — Nu È™tiu ce È™tie el cu precizie, dar cunoaÈ™te o mulÈ›ime de chestii — încuviință locotenentul. Acoperă pe cineva. De nu, cum îți explici năbădă-ile lui? Nu te-ai prins? Vai, ce lipsă de perspicacitate pe tine, Lituma, nu meriÈ›i să faci parte din forÈ›a noastră care binemerită de la naÈ›iune. Nazu-rile alea, pandaliile, farafastâcurile lui, ce crezi că erau? Pretexte, omule, ca să mascheze cât de prost se simÈ›ea. AÈ™a-i cum îți zic eu, Lituma. Nu el a fost cel ce ne-a făcut să ne pătăm turul nădragilor. Ci dimpotrivă, noi l-am trecut prin toate chinurile iadului. Râse gâlgâit din plin, încântat de viață, È™i încă mai râdea când, cu-rând după aceea, auziră un motor. Era o camionetă având culorile albastre ale Bazei aeriene. Șoferul opri fără ca ei să-i fi făcut semn. — MergeÈ›i la Talara? — îi salută prin gemuleÈ›ul coborât un subofiÈ›er foarte tânăr. UrcaÈ›i, vă ducem noi. Dumneata aici, cu mine, dom' locote-nent. Jandarmul poate sui în spate. Acolo, în spate, erau doar doi trupeÈ›i de la aviaÈ›ie, pesemne mecanici, mânjiÈ›i cu ulei până la nas. Camioneta era plină de cutii de vopsele È™i lubrifianÈ›i È™i de bidinele. — Și? — zise unul dintre mecanici. Cum stă chestia? O să daÈ›i de urma ucigaÈ™ilor sau muÈ™amalizaÈ›i afacerea ca să-i scoateÈ›i basma curată pe bibanii ăi graÈ™i? Răzbătea din întrebarea lui o mare ranchiună. — Am fi dat noi de ei, pân' acum, dac-ar fi vrut alde colonelul Min-dreau să colaboreze cât de cât — răspunse în doi peri Lituma. Dar nu nu-mai că nu ne-a ajutat, ci de câte ori ne-a văzut, s-a purtat cu noi cum te-ai purta cu câinii turbaÈ›i. AÈ™a se poartă È™i cu voi, la Bază? — N-ar fi el om rău — zise soldatul. E foarte drept în hotărâri È™i, graÈ›ie lui, Baza merge ca pe roate. Dacă însă se poartă aÈ™a urât, de vină-i numai fie-sa. — ÃŽl È›ine tot în È™uturi, nu? — bombăni Lituma. — E o fâță nerecunoscătoare ce nu s-a pomenit — interveni celălalt aviator. Căci colonelul Mindreau i-a È›inut loc È™i de tată È™i de mamă. Bă-trâna a murit când era ea mică. El a crescut-o cum s-a priceput, de unul singur. Și eu zic că ăsta nu-i puÈ›in lucru. Camioneta frână în apropiere de Comisariat. Locotenentul È™i Lituma coborâră. — Dacă nu-i descoperiÈ›i pe asasini, toată lumea o să creadă c-aÈ›i primit peÈ™cheÈ™ de la bibanii ăi graÈ™i — își luă la revedere subofiÈ›erul cel imberb. — N-avea tu grijă, băieÈ›aÈ™, suntem pe drumul ăl bun — îl auzi Lituma murmurând printre dinÈ›i pe locotenentul Silva, pe când camioneta se pierdea într-un nor de praf de culoarea berii. IV Știrea despre scandalurile provocate de ofiÈ›eraÈ™ul cu grad de locote-nent la bordelul din Talara parveni la Comisariat prin gura uneia din fetele ce „lucrau" acolo, poreclite afectuos „molii". ÃŽntr-adevăr, molia zisă Foca veni să se plângă că proxenetul ei o snopea în bătaie în ultimul timp mai des ca de obicei: — Din cauza vânătăilor de pe trup, nu prea mai am clienÈ›i. AÈ™a că nu-i pot da bani, È™i-a-tunci el iar mă zvântă. Te rog frumos pe mata, explică-i, dom' locotenent Silva. Eu fac tot ce pot, È™i el nimic, nu vrea să-nÈ›eleagă. Foca le povesti cum în noaptea trecută apăruse iar ofiÈ›eraÈ™ul, singur. Se îmbătase criță deÈ™ertând păhărel după păhărel de tărie pisco. Vâra în el ca-ntr-un spital, zicea molia, le da de duÈ™că de parcă erau păhărele cu apă. Adică nu bea pisco de plăcere, degustându-l È™i savurându-l, ci de parcă ar fi urmărit doar atât: să se facă pulbere cât mai repede. Când se îmbătase cui, se desfăcuse la È™liÈ› È™i urinase pe moliile din apropiere, pe clienÈ›i È™i pe proxeneÈ›i. Apoi se cocoÈ›ase pe tejghea È™i făcuse acolo circul dracului până venise PoliÈ›ia Aeronautică să-l ia pe sus. Chinezul Liau potolea lumea să nu se pună cu el, să nu-i facă nimic: „Dacă-l bateÈ›i, mă nenorociÈ›i pe mine È™i vă nenorociÈ›i È™i pe voi, fiindcă vin ăia È™i-mi închid taraba. Și-atunci ce vă faceÈ›i? Ãia câștigă întotdeauna." Locotenentul Silva nu păru să pună preÈ› pe sporovăielile Focii. A doua zi, pe când prânzeau la bodega donei Adriana, un client le povesti că în seara precedentă ofiÈ›erul de la aviaÈ›ie repetase tămbălăul, ba încă o făcuse È™i mai lată, spărgând de astă dată sticle È™i declarând că îi place să vadă cum zboară țăndările prin aer. Astfel că iar a trebuit să intervină È™i să-l umfle PoliÈ›ia de la Baza. A treia zi, chinezul Liau în persoană se prezentă la Post, smiorcăindu-se: — Azi-noapte a bătut recordul. Și-a dat pantalonii jos È™i a vrut să se spurce pe ringul de dans. E nebun, domnule locotenent. Vine numai ca să provoace, È™i-o caută cu lumânarea, de parc-ar aÈ™tepta să-l mardească cineva ori să-l omoare. Singur se bagă-n bucluc. FaceÈ›i ceva, vă rog, altfel pân' la urmă își găseÈ™te naÈ™ul. Careva o să-i facă felul, nu-i de glumit. Și eu nu vreau să am de furcă după aia cu grangurii de la Bază. — Du-te de-i spune toate astea colonelului Mindreau, Chinezule — îl povățui ca un părinte locotenentul Silva. Treaba asta îl priveÈ™te. — Ba n-o să mă duc să-i spun nimic colonelului Mindreau. Nici pome-neală — răspunse Chinezul... Mă tem de Mindreau ca de foc. Zice lumea că nu poate suferi tipi ca mine, că e corectitudinea însăși. — Pai atunci ce să-È›i fac, măi Chinezule! Eu n-am autoritate asupra aviatorilor. Dacă era vorba de un civil, cu multă plăcere. Chinezul Liau se uită la Lituma È™i la locotenent, înmărmurit: — N-aveÈ›i de gând să faceÈ›i chiar nimic? — O să ne rugăm pentru tine — îl expedie ofiÈ›erul. Ciao, Chinezule, omagii damelor. Dar când Liau plecă, locotenentul Silva se întoarse spre Lituma care, bătând la vechea maÈ™ină de scris Remington cu un deget, redacta raportul zilnic È™i, pe un ton ce îl făcu deodată atent pe jandarm, comentă: — Chestia asta cu aviatorul nu miroase a bine, nu È›i se pare, Lituma? — Ba da, dom' locotenent — se grăbi să aprobe jandarmul. Făcu o pauză, înainte de a întreba: — Și de ce nu miroase a bine? — Nimeni n-o face pe nebunul în halul ăsta la bordel, unde dai peste tipii cei mai primejdioÈ™i din Talara, doar aÈ™a de florile mărului. Și încă patru zile la rând! Ceva nu-i în regulă. Nu È›i se pare? — Cum de nu, dom' locotenent — îl asigură Lituma. Nu înÈ›elegea unde bătea È™eful lui, dar stătea încordat să priceapă, era numai urechi: — Adică vreÈ›i să ziceÈ›i că? — Că tu È™i cu mine musai să mergem să bem o berică la Liau, Lituma. Pe spezele instituÈ›iei, se-nÈ›elege. Bordelul chinezului Liau rătăcise prin jumătate de Talara, urmărit cu înverÈ™unare de paroh. Părintele Domingo, de cum îl localiza undeva, îl È™i închidea prin râvna Primăriei. La nici câteva zile după închidere, bordelul reînvia în vreo magherniță sau cabană, cu trei-patru străzi mai încolo. Tot chinezul Liau fu cel ce câștigase partida, până la urmă. Acum se lăfăia la ieÈ™irea din sat, într-o magazie puchinoasă din scânduri înjghebate ca vai de lume. Localul era primitiv È™i calic, pe jos cu pământ bătătorit È™i stropit zilnic ca să nu se stârnească praful, È™i pe sus cu un acoperiÈ™ făcut din bucăți de tinichea ondulată ce scârțâia la bătaia vântului. OdăiÈ›ele moliilor, în fundul localului, erau pline de crăpături la care se îmbulzeau copiii È™i beÈ›ivii veniÈ›i să tragă cu ochiul la zbenguiala perechilor dinăuntru. Locotenentul Silva È™i Lituma ajunseră la bordel mergând agale pe jos, după ce văzuseră un film cu cow-boys, la cinematograful în aer liber al domnului Frias (ecranul era zidul dinspre nord al bisericii, ceea ce îi dădea părintelui Domingo dreptul să cenzureze filmele). Lituma își târșâia ghetele pe pământul clisos, abia ridicându-le. Locotenentul fuma netulburat. — SpuneÈ›i-mi măcar ce idee v-a venit, dom' locotenent. De ce credeÈ›i că nebuniile aviatorului ăstuia au vreo legătură cu moartea sfrijitului? — Nu mi-a venit nici o idee — slobozi o gură de fum locotenentul Silva. Numai că, întrucât în afacerea asta nu dăm de nici un indiciu, uite că trebuie să bâjbâim în toate părÈ›ile, doar-doar vom înhăța un capăt de fir, ceva, chiar È™i din pură întâmplare. De nu, tot ne-om folosi de prilej ca să dăm o raită pe la bordel È™i să trecem în revistă materialul. DeÈ™i È™tiu că nu acolo o voi găsi pe femeia visurilor mele. „Acum iar o să mă toace la cap cu grăsana, gândi Lituma. Ce manie pe el!" — Azi-noapte i-am arătat-o — își aminti locotenentul Silva, cu melan-colie. Când am ieÈ™it să urinez, în curtea din spate. Ea venise să-i aducă apă scroafei. S-a uitat la mine È™i i-am arătat-o. Þinând-o cu amândouă mâinile, uite-aÈ™a. „Asta-i pentru tine, mămico. Zi-mi, cât ai s-o mai È›ii la post?" Râse nervos, ca de fiecare dată când vorbea de dona Adriana. — Și ea ce-a făcut, dom' locotenent?— îi cântă în strună Lituma. Știa că nu-i putea face plăcere mai mare decât vorbindu-i de dona Adriana. — A rupt-o la fugă, bineînÈ›eles. Făcând pe supărata — suspină loco-tenentul. Dar mi-a văzut-o. Sunt sigur că s-a gândit la ea, poate a văzut-o È™i-n vis. O fi comparând-o cu a lui don Matias, care precis că-i de mult bleaga, un boÈ› acolo de carne fleÈ™căită. Asta o s-o dea pe brazdă, Lituma. Pân' la urmă tot o să-mi cadă ea în braÈ›e. Și-atunci să te È›ii, Lituma, mă jur să te invit la o beÈ›ie de pomină, cu băuturică de-aia faină. — Adevăru-i că nu vă lăsaÈ›i deloc, dar deloc, dom' locotenent. AÈ›i me-rita ca dona Adriana să vă cadă-n braÈ›e, măcar ca premiu pentru atâta străduință. Era lume puÈ›ină la bordel. Chinezul Liau le ieÈ™i în întâmpinare, fericit. — Cât vă sunt de recunoscător c-aÈ›i venit, domnule locotenent! Știam eu că n-o să mă lăsaÈ›i de izbeliÈ™te. PoftiÈ›i, poftiÈ›i. De ce credeÈ›i că e localul aÈ™a gol? Din cauza bolândului ăluia, de-aia. Lumea vine aici să se distreze, nu să fie batjocorită È™i stropită cu piÈ™at. I-a mers ăluia buhul È™i nimeni nu vrea să se ia la harță cu un aviator. Dar nu se mai poate, totul are o limită, nu-i aÈ™a? — N-a apărut încă? — întrebă locotenentul. — Apare cam pe la unsprezece, în general — zise chinezul Liau. Vine el, nici o grijă. AÈ™teptaÈ›i-l aici. ÃŽi aÈ™eză la o măsuță în colÈ›ul cel mai ferit È™i le aduse două halbe de bere. Câteva molii se dădură la ei È™i încercară să înnoade o conversaÈ›ie, dar locotenentul le trimise la plimbare. Nu le putea intra în voie, s-avem pardon, că de data asta venise pentru o treabă între bărbaÈ›i. Foca, recu-noscătoare pentru că Lituma îi băgase în sperieÈ›i proxenetul amenințându-l cu carcera dacă o mai maltrata, îl pupă cu foc pe jandarm pe ureche: „Dacă mă vrei, vino oricând", îi susură. De trei zile n-o mai bătea, le zise. OfiÈ›eraÈ™ul apăru la bordel cam pe la miezul nopÈ›ii. Lituma È™i È™eful lui băuseră deja patru beri mari. Fără să fi fost preveniÈ›i de chinezul Liau, Lituma, care examinase chipurile tuturor nou-veniÈ›ilor, simÈ›i că era el. Destul de tânăr, într-adevăr, subÈ›irel, brunet, cu părul tuns foarte scurt perie. Purta cămaÈ™a È™i pantalonii kaki de uniformă, însă fără însemne sau galoane. Intră singur, fără să salute pe nimeni, indiferent la efectul produs de apariÈ›ia sa — coate date È™i primite, priviri, semne din ochi, È™uÈ™oteli între molii È™i între puÈ›inii clienÈ›i — È™i se duse întins să se rezeme de bar. „Unul mic", ordonă. Lituma observă că inima îi bătea grăbit. Nu-l scăpa din ochi. ÃŽl văzu dând pe gât păhărelul de tărie pisco È™i cerând imediat altul. — AÈ™a se-ntâmplă în fiecare noapte — le È™opti Foca, aÈ™ezată la masa de alături cu un marinar. După al treilea sau al patrulea păhărel înghiÈ›it pe nerăsuflate, începe circul. ÃŽn noaptea aceea însă, circul începu între al cincilea È™i al È™aselea. Lituma È›inuse foarte atent socoteala È›oiurilor cu pisco. ÃŽl spiona peste capetele perechilor ce dansau în sunetele revărsate de un mic radio cu baterii. Aviatorul își È›inea capul în mâini, privind fix păhărelul aÈ™ezat între braÈ›ele lui, parcă păzind să nu i-l fure careva. Nu se clintea din loc. Părea cufundat într-o meditaÈ›ie ce îl distanÈ›a de molii, de codoÈ™i È™i de întreaga lume. Se însufleÈ›ea doar când își ducea È›oiul la buze, cu o miÈ™care automată, după care imediat se transforma iar în statuie. Dar între al cincilea È™i al È™aselea păhărel, Lituma fu neatent numai o clipă È™i, când îl căută iarăși din ochi, nu-l mai văzu lângă tejghea. ÃŽÈ™i făcu ochii roată È™i îl descoperi pe pista de dans. înainta, hotărât, spre una din perechi: RoÈ™co-vana È™i un bărbat scund, cu cravată dar fără haină, care se miÈ™ca foarte conÈ™tiincios, È›inându-se atârnat de molie È™i care era în pericol de înec. OfiÈ›eraÈ™ul îl înÈ™facă de cămașă È™i îl îmbrânci cât colo, lătrându-i cu o voce atât de tare încât îl auzi tot bordelul: — Dă-mi voie; e rândul meu s-o joc pe domniÈ™oara. Mititelul cu cravată tresări È™i privi în jur, cerând parcă desluÈ™iri sau indicaÈ›ii în legătură cu cele întâmplate. Lituma îl văzu pe chinezul Liau cum îi făcea semn aceluia, cu amândouă mâinile, să stea liniÈ™tit, să nu se pună cu nebunul. Asta È™i făcu până la urmă clientul, ridicând din umeri. Se îndreptă spre celelalte molii È™i o luă la dans pe Pistruiata, cu un aer amărât. ÃŽntre timp, ofiÈ›eraÈ™ul, bâțâind din încheieturi, sărea ca apucatul, dădea din mâini, se scălâmbăia ca toÈ›i dracii. Dar nu arăta nici cel mai mic semn de chef în toiul maimuțărelilor. Ce naiba voia? Þinea cu dinadin-sul să atragă atenÈ›ia asupra lui? Nu, urmărea să-i scoată din sărite pe cei din jur, să-i provoace. Þopăielile È™i dezarticulările lui, figurile acelea paro-xistice erau un pretext de a împărÈ›i în dreapta È™i în stânga lovituri cu co-tul, cu umărul, cu È™oldul. Þinea să-i scoată din sărite pe cei din imediata apropiere. „Ce dobitoc!" gândi Lituma. Și ei, când vor interveni? Iată că locotenentul Silva fuma, foarte calm, uitându-se amuzat la aviator printre rotocoalele de fum, de parcă giumbuÈ™lucurile aceluia l-ar fi amuzat grozav. Și ce răbdare pe oamenii din jur! ClienÈ›ii care primeau izbiturile aviatoru-lui se fereau, zâmbeau politicos, ridicau din umeri cu mutre pe care se citea „ce să-i faci, fiecare cu È›icneala lui, doar n-o să ne supărăm din atâta lucru". Când muzica încetă, ofiÈ›eraÈ™ul se întoarse la bar È™i mai ceru un pisco. — Știi cine e, Lituma? — îl auzi pe È™eful lui zicându-i. — Nu.ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i cumva? Locotenentul Silva făcu da din cap, cu o expresie maliÈ›ioasă. — E pretendentul fiicei lui Mindreau. Da, n-ai auzit greÈ™it. I-am văzut mai demult È›i-nându-se de mână la chermeza organizată de Ziua AviaÈ›iei. Ba È™i câteva duminici la rând, la liturghie. — De-aia i-o fi suportând colonelul mofturile È™i bâzdâcurile — mur-mură Lituma. Pe oricare altul l-ar fi băgat la pârnaie, pe pâine È™i apă, pe motiv că dezonorează forÈ›ele armate. — Apropo de bâzdâcuri, nu-l pierde pe ăsta de-acum — îi zise È™eful. Ca să nu-È›i pară rău după aia, Lituma. OfiÈ›eraÈ™ul se cocoÈ›ase pe tejgheaua barului, cu o sticlă de pisco în mână, luând atitudinea celui ce ar È›ine un discurs. Desfăcu larg braÈ›ele È™i strigă: „O duÈ™că bună în cinstea curvei care v-a fătat!" Duse sticla la gură È™i gâlgâi o înghiÈ›itură atât de copioasă, încât Lituma simÈ›i o arsură în stomac numai la gândul efectului acelui foc lichid asupra maÈ›elor. Dar È™i pe ofiÈ›eraÈ™ îl arse năprasnic, căci se strâmbă hidos È™i se cocârjă de parcă ar fi primit o directă în plex. Chinezul Liau se apropie de el, numai lapte È™i miere, încercând să-l convingă cu biniÈ™orul să se dea jos de pe tejghea È™i să nu mai facă tărăboi. Dar aviatorul îl trimise în p... mă-sii È™i îi zise că, dacă nu-È™i È›ine gura, îi face praf toate sticlele din local. Chinezul Liau se îndepărtă atunci, adoptând o expresie plină de filozofie. Veni È™i se lăsă pe vine lângă Lituma È™i locotenentul Silva. — N-aveÈ›i de gând să interveniÈ›i? — Lasă-l să se îmbete È™i mai rău — hotărî locotenentul. Aviatorul îi provoca acum pe proxeneÈ›i È™i pe clienÈ›i — care evitau să-l privească È™i continuau să danseze, să discute È™i să fumeze ca È™i cum nimic nu s-ar fi întâmplat — să se dezbrace la pielea goală, dacă erau bărbaÈ›i. De ce umblau cu pantaloni? — gesticula. Le era ruÈ™ine să-È™i arate scula? Sau n-aveau ce arăta? Sau era aÈ™a de mititică încât se ruÈ™inau de ea? Lui, dimpotrivă, nu-i era ruÈ™ine nicidecum, avea ce arăta. — Na-vă, bă, căscaÈ›i ochii! — răgi. Și cât ai clipi se descătărămă, È™i Lituma văzu cum pantalonii kaki îi lunecau iute jos, dezvelindu-i picioarele slăbănoage È™i păroase. ÃŽl văzu zbătându-se să-È™i elibereze picioarele încur-cate în pantaloni, dar fie că era prea beat, fie că făcea toate miÈ™cările ace-lea prea cu turbare, fapt e că se încurcă mai rău, se împiedică È™i căzu gră-madă de pe tejgheaua barului pe pista de dans. Sticla din mână i se făcu țăndări, trupul i se zdrumcă de sol ca un sac cu cartofi. Urmă o salvă de râsete. Locotenentul Silva se ridică rapid: — Acum e momentul, Lituma. Jandarmul veni după el. Traversară pista de dans. OfiÈ›eraÈ™ul zăcea pe spate, cu ochii închiÈ™i, cu picioarele goale, cu pantalonii înfășuraÈ›i pe glezne, în mijlocul unui cerc de cioburi mai mari sau mai mici. Răsufla greu, ameÈ›it. „S-a prăvălit cum e mai rău", gândi Lituma. ÃŽl apucară de braÈ›e È™i îl săltară. ÃŽncepu să băstăcăne din mâini È™i să zică porcării împleticite. ÃŽi curgeau balele din gură, într-atât era de beat. ÃŽi ridicară pantalonii, îl încătărămară la loc È™i, È›inându-l de sub-suori, unul de-o parte È™i altul de alta, îl târâră spre ieÈ™ire. Moliile, clienÈ›ii È™i codoÈ™ii aplaudară, fericiÈ›i că scăpau de nebun. — Acu' ce facem cu el, dom' locotenent? — întrebă Lituma, când ajun-seră afară. Bătea vântul, tinicheaua de pe bordel vuia, stelele pe cer parcă se înmulÈ›iseră. LuminiÈ›ele Talarei păreau È™i ele tot stele ce ar fi coborât la nivelul mării, profitând de întuneric. — Să-l cărăm până pe plaja de colo — zise È™eful său. — DaÈ›i-mi drumul, pui de cățea — articula ofiÈ›eraÈ™ul. Dar rămase li-niÈ™tit, neîncercând câtuÈ™i de puÈ›in să le scape din braÈ›e. — AcuÈ™ica îți dăm drumul, drăguÈ›ule — îi zise locotenentul, afectuos. Dar stai cuminte, nu te agita. ÃŽl târâră vreo cincizeci de metri, pe o pârtie bătătorită prin nisipiÈ™ È™i smocuri de iarbă uscată, până la o plajă cu pietriÈ™ È™i nisip fin. ÃŽl lăsară răscrăcărat pe jos È™i i se aÈ™ezară de o parte È™i de alta. Șandramalele din apropiere zăceau cufundate în întuneric. Vântul purta hăt-departe pe în-tinsul mării muzica È™i zgomotele amestecate ale bordelului. Aromea a sare È™i peÈ™te, iar clipocitul stins al apei la maluri adormea simÈ›urile ca un somnifer. Lituma simÈ›i pornirea de a se culca făcut covrig pe nisip, de a-È™i tufli chipiul pe mutră È™i de a uita de toate È™i de toÈ›i. Dar venise să muncească, so carajo! Era încordat È™i niÈ›el speriat la gândul că trupul acela pe jumăta-te prăvălit la picioarele lor le va face o destăinuire zguduitoare. — Te simÈ›i mai bine, măi frate-miu? — zise locotenentul Silva. ÃŽl săltă grijuliu pe aviator până îl făcu să È™adă proptindu-l de propriul trup, petre-cându-i braÈ›ul pe după umeri, de parcă individul i-ar fi fost frate de cruce. Tot beat eÈ™ti sau a început să-È›i treacă? — Cine aia mă-tii eÈ™ti tu È™i cine aia mă-tii e lângă tine? — bălmăji îm-piedicat aviatorul, lăsându-È™i greu capul pe umărul locotenentului Silva. Agresivitatea vocii nu se potrivea câtuÈ™i de puÈ›in cu docilitatea trupu-lui, bleg È™i împleticit, zăcând rezemat de È™eful lui Lituma ca de un spătar. — Eu îți sunt prieten fain, măi frățioare — zise locotenentul Silva. MulÈ›umeÈ™te-mi că te-am scos din bordel. Dacă ai fi continuat să-È›i vânturi coaiele pe-acolo, ăia È›i le-ar fi tăiat. Și ce te-ai fi făcut tu pe tot restul zile-lor tale fără fudulii, zău, ia gândeÈ™te-te. Tăcu brusc, pentru că pe aviator îl încercau tot mai crâncene icneli de vomă. Nu borâ; însă, din prudență, locotenentul îi împinse capul mai înco-lo È™i i-l È›inu aplecat peste nisip. — Las' că È™tiu eu cine-mi eÈ™ti: vreun poponar din ăia scârboÈ™i — se bâlbâi, tot oțărât, când îl lăsară icnelile. M-ai adus aici ca să-È›i fac hatârul să È›i-o bag undeva? — Nu, frate — râse locotenentul Silva. Ce-i drept, te-am adus aici ca să-mi faci un hatâr. Dar nu ăsta. „Are el felul lui de a-i trage de limbă pe năzgâmbii ăștia", gândi Litu-ma, plin de admiraÈ›ie. — Și ce hatâr vrei să-È›i fac, băga-te-aÈ™ în mă-ta? — sughiță aviatorul È™i lăsă să-i curgă balele, proptindu-se cu nădejde în umărul locotenentului Silva, cu totală încredere, ca un pisoi orb ce-È™i caută căldura în blana pisicii. — Să-mi spui ce s-a întâmplat cu Palomino Molero, mă frate-miu — susură ofiÈ›erul. Lituma tresări. Aviatorul însă nu reacÈ›ionase. Nu miÈ™ca, nu vorbea, ba chiar părea, gândi Lituma, să fi rămas cu respiraÈ›ia tăiată. Stătu aÈ™a preÈ› de câteva minute, înlemnit. Jandarmul trase cu coada ochiului la È™ef. O să-l mai întrebe înc-o dată? ÃŽnÈ›elesese năzgâmbul întrebarea sau făcea pe niznaiul? — Să-È›i spuie mă-ta ce s-a întâmplat cu Palomino Molero — scânci, în sfârÈ™it, dar aÈ™a de încet încât Lituma trebui să-È™i întindă gâtul. Se spriji-nea în continuare, la fel de neajutorat, de locotenentul Silva, È™i părea să dârdâie din toate încheieturile. — Biata măicuÈ›a mea, Dumnezeu s-o odihnească, nu È™tie nici cine-i Palomino Molero — răspunse blând È™eful lui, pe acelaÈ™i ton binevoitor. Tu însă È™tii. Hai frățioare, dă-i drumul, zi-mi ce s-a întâmplat. — Eu nu È™tiu nimic de Palomino Molero! — răcni deodată aviatorul, încât Lituma, luat prin surprindere, sări de pe nisip ca ars. — Nu È™tiu nimic! Nimic, nimic! I se frângea glasul È™i tremura din cap până în picioare. — Ba È™tii, cum să nu È™tii, frățioare — îl consolă locotenentul Silva, plin de afecÈ›iune. De-aia vii È™i te îmbeÈ›i la bordel noapte de noapte. De-aia te-ai sonat de nu se mai poate înÈ›elege omul cu tine. De-aia îi provoci pe cuÈ›itari È™i pe codoÈ™i, de parcă È›i s-ar fi urât cu viaÈ›a. — Nu È™tiu nimic! — urlă din nou ofiÈ›eraÈ™ul. Nimic, dar absolut nimic! — Spune-mi mie confidenÈ›ial ce-a fost cu sfrijitul È™i-o să te simÈ›i mai bine — continuă insinuant locotenentul, parcă torcându-i la ureche. Zău aÈ™a, mă jur pe ce vrei, măi fârtate, că doar nu degeaba sunt È™i eu puÈ›in psiholog. Uite, mi te mărturiseÈ™ti mie ca la spovedanie. Ș-apoi, pe cuvânt c-o să-È›i fie mult mai bine. Pe Lituma îl trecură toate năduÈ™elile. ÃŽÈ™i simÈ›ea cămaÈ™a lipită de spa-te. Și nu era cald deloc, dimpotrivă, mai degrabă răcoare. Briza stârnea văluraÈ™e ce se zdrobeau la câțiva metri de țărm, cu un plescăit sâcâitor. „Ce naiba te sperie, Lituma?", gândi. „Calmează-te, omule, calmează-te". I se năzărea mereu pe dinaintea ochilor imaginea sfrijitului, acolo departe printre pietroaie, È™i gândea: „Acum voi afla cine l-a ucis." — Ia-È›i inima în dinÈ›i È™i spune-mi totul — îl încurajă locotenentul Silva. Te vei simÈ›i mai bine după-aceea. Și nu mai plânge. Asta pentru că ofiÈ›erul începuse să plângă cu sughiÈ›uri, ca un copil mic, strivindu-È™i faÈ›a de umărul locotenentului Silva. — Nu plâng de ce crezi tu — îngăimă, sufocându-se, muncit de alte noi icneli. Mă-mbăt pentru că porcul de câine mi-a înfipt pumnalu-n spate. Nu-mi dă voie să-mi văd tipa! Mi-a interzis s-o mai văd. Nici ea nu vrea să mă vadă, carajo. Tu crezi că-i drept să-i faci cuiva una ca asta? — Sigur că nu-i, măi frățâne — îl bătu părinteÈ™te pe spate locote-nentul Silva. Porcul de câine care È›i-a interzis să-È›i mai vezi tipa e Min-dreau? Abia acum ofiÈ›eraÈ™ul își săltă capul de pe umărul È™efului lui Lituma. ÃŽn strălucirea lăptoasă a lunii, jandarmul îi văzu faÈ›a năclăită de muci È™i bale. Avea pupilele dilatate È™i scăpărătoare, bete de frământări È™i de gân-duri negre. MiÈ™ca din buze fără a scoate însă nici un cuvânt. — Și de ce È›i-a interzis colonelul să te mai vezi cu fiică-sa, măi frate? — îl întrebă locotenentul Silva, la fel de firesc ca È™i când l-ar fi întrebat dacă plouă. Ce i-ai făcut fetei? Ai lăsat-o grea? — Șșșt, șșșt, carajo — lăsă să-i scape, salivând, aviatorul. Carajo, carajo, nu-i zice pe nume! Vrei să mă nenoroceÈ™ti? — Sigur că nu, frățioare — îl domoli locotenentul. Tot ce vreau eu e să te ajut. Nu-mi place să te văd aÈ™a, nefericit, îmbătându-te, făcând scandal. ÃŽÈ›i periclitezi cariera, nu-È›i dai seama? O.K., n-o să-i zicem pe nume, fii pe pace. ÃŽÈ›i dau cuvântul meu de onoare. — Trebuia să ne căsătorim de cum primeam avansarea de anul viitor — gemu ofiÈ›eraÈ™ul, lăsându-se iar să cadă pe umărul locotenentului Silva. Porcul de câine m-a făcut să cred că era de acord È™i că ne va logodi chiar de Sărbătoarea NaÈ›ională. M-a dus cu preÈ™ul, înÈ›elegi? Cum poate să fie cineva atât de trădător, de lichea, de canalie în viață, carajo? Se deplasase întrucâtva, È™i acum se uita È›intă la Lituma. — Nu, nu se poate, domnule locotenent — mormăi jandarmul, zăpăcit. — Da' cine-i individul ăsta? — bolborosi aviatorul, lăsându-se iar cu toată greutatea pe locotenentul Silva. Ce caută aici? De unde a apărut È™i împuÈ›itul ăsta? — Fii cuminte, nu-i nimeni, e ajutorul meu, un tip de ispravă — îl li-niÈ™ti locotenentul Silva. Te poÈ›i bizui pe el ca pe mine însumi. Nu face caz de el. Și nu mai face atâta caz nici de colonelul Mindreau. — Sșșt, șșșt, șșt, carajo, nu-i pomeni numele. — Ai dreptate, am uitat — îl bătu uÈ™urel pe spate locotenentul Silva. Vezi tu, în general taÈ›ilor nu le place să li se mărite fetele. Nu vor să le piardă. Eu zic să ai răbdare, să laÈ™i timpul să treacă; pân' la urmă taică-su se va da pe brazdă È™i-È›i va da fata de soÈ›ie. Pot să-È›i dau un sfat? Las-o grea, mă, umple-o. Când o s-o vadă aÈ™a, bătrânul n-o să mai aibă de ales È™i o să vă cunune el cu mâna lui. Ei, È™i-acum povesteÈ™te-mi cum a fost cu Palomino Molero. „Omul ăsta e un geniu", gândi Lituma. — Ba n-o să se dea pe brazdă niciodată, fiindcă nu-i om ca toÈ›i oa-menii. N-are pic de suflet, înÈ›elegi? — scânci aviatorul. Icni din nou a vomă printre sughiÈ›uri de beÈ›iv, È™i pe Lituma îl trecu gândul că nenorocita aia de cămașă a È™efului său devenise o scârboÈ™enie de cârpă. — E un monstru care s-a jucat cu mine cum a vrut, înÈ›elegi? Acu' pricepi de ce nu mai am chef de viață? Acu' pricepi că nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să-mi beau minÈ›ile în fiecare seară? — Pricep, cum de nu, măi frate — zise locotenentul Silva. EÈ™ti îndrăgostit È™i suferi că nu te lasă să-È›i vezi aleasa inimii. Dar È™i tu, să-È›i vină să te îndrăgosteÈ™ti tocmai de fata lui Mindreau!, pardon, voiam să spun a despotului ăluia. Hai s-o lăsăm încurcată, È™i mai bine zi-mi cum s-au petrecut lucrurile cu Palomino Molero. — Te crezi È™mecher al naibii, nu? — se bâlbâi ofiÈ›eraÈ™ul, ridicând capul. Părea deodată să-È™i fi revenit din beÈ›ie. Lituma se grăbi să-l oprească, i se năzărise o clipă că voia să dea în È™eful lui. Dar nu, nici pomeneală, era mult prea beat, nu se putea È›ine drept È™i se prăbuÈ™i iarăși peste locotenentul Silva. — Haide, haide, frățioare — îl consolă acesta. O să-È›i facă bine, o să te facă să-È›i uiÈ›i of-ul. Măcar aÈ™a n-o să te mai gândeÈ™ti tot timpul la aleasa inimii tale. L-au omorât fiindcă se încurcase cu nevasta vreunui ofiÈ›er? Zi-mi, de aia? — Uite ce-i, eu n-o să-È›i spun È›ie nici un carajo din treaba cu Palo-mino Molero — răcni ofiÈ›eraÈ™ul, îngrozit. PoÈ›i să mă omori È™i tot nu-È›i zic. — Vezi, eÈ™ti un nerecunoscător — îl mustră locotenentul cu blândeÈ›e. Eu te-am scos afară din bordel, unde ăia È›i-ar fi tăiat fuduliile. Eu te-am adus aici la aer curat, să te faci bine È™i să te întorci la Bază ca È™i cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu fruntea sus È™i neriscând nici o pedeapsă. Tot eu îți slujesc acum de batistă, de pernă È™i de frate de cruce. Uite-te-ncoa, dacă nu mă crezi, în ce hal m-ai mânjit de bale. Este? Iar tu nici atât nu vrei, să-mi zici È™i mie de ce i-au făcut felul lui Palomino Molero. Te temi de ceva? „N-o să-l facă să ciripească", se descurajă Lituma. ÃŽÈ™i pierduseră tim-pul de pomană, iar el — culmea prostiei — își făcuse iluzii absurde. BeÈ›i-vanul acela n-o să-i scoată la nici un liman. — Nici ea nu-i mai brează, ba eu zic că-i încă mai rea decât tat'su — se plânse, printre dinÈ›i. ÃŽnecându-se după o nouă icneală, continuă: — DeÈ™i eu, iertându-i toate câte mi-a făcut, o iubesc. Cine să mai înÈ›eleagă! Da, carajo. Aici o port, în inimă. Cu toate că e o cățea. — Păi de ce zici despre ea că nu-i cu nimic mai de soi decât taică-su, măi frățioare? — întrebă locotenentul Silva. Ea trebuie să asculte de el, nu? Sau nu te mai iubeÈ™te? Te-a trimis la plimbare? Þi-a dat papucii? — Ea nu È™tie ce vrea, ea e vocea stăpânului, „his master's voice", că-È›eaua de pe discurile RCA Victor, asta-i ea. Face È™i zice numai ce-i dictează monstrul. Cel ce m-a trimis la plimbare a fost el, prin gura ei. Lituma încerca să È™i-o amintească pe fată, aÈ™a cum o văzuse, în scur-ta-i apariÈ›ie în biroul tatălui ei. ÃŽi răsuna încă în urechi dialogul dintre cei doi, dar nu-È™i putea aminti dacă era ori nu era drăguță. ÃŽntrezărea o silu-etă destul de scundă, bănuia că avea mult caracter după felu-i de a vorbi È™i intuia cu precizie că era extrem de încrezută. MutriÈ›a aia a ei părea să declare răspicat că priveÈ™te întreaga lume de pe un tron, nu? Mai mult ca sigur că dăduse de pământ cu bietul ofiÈ›eraÈ™, că scosese untul din el, È™i-acu poftim în ce hal îl adusese! — PovesteÈ™te-mi cum a fost chestia cu Palomino Molero, măi frate, măi — repetă neabătut locotenentul Silva. Zi-mi numai ce vrei, nu-È›i cer mai mult. Măcar zi-mi dacă l-au omorât pentru că se încurcase, la Piura, cu nevasta vreunui ofiÈ›er. Ei hai, asta măcar poÈ›i să-mi zici. — Oi fi eu beat, dar dobitoc nu-s, să-È›i fie clar, cu mine n-o să-È›i joci tu caii cum pofteÈ™ti — se burzului aviatorul. Făcu o pauză È™i adăugă, plin de năduf: — Dar dacă È›ii neapărat să È™tii, află că tot ce-a pățit ăla È™i-a căutat-o cu luminarea. — Cine? Palomino Molero, adică? — susură locotenentul. — Adică exact porcul de câine de Palomino Molero, na. — Bine, porcul de câine de Palomino Molero, de acord — toarse ca un motan locotenentul Silva, bătându-l uÈ™urel pe braÈ›. De ce zici că È™i-a cău-tat-o cu lumânarea? — Fiindcă a tins prea sus — își drese glasul ofiÈ›eraÈ™ul, cu furie. Acolo unde nu era de nasul lui. S-a băgat unde nu-i fierbea oala. Și asta se plăteÈ™te scump. Iar el a plătit-o scump, oho, că scump a mai plătit-o: aÈ™a i-a trebuit. Lituma simÈ›i că i se face pielea de găină. Ãsta È™tia. Ãsta È™tia precis cine È™i de ce l-a ucis pe sfrijit. — AÈ™a-i, frățioare, aÈ™a-i, cine năzuieÈ™te prea sus, cine își bagă nasul unde nu-i fierbe oala plăteÈ™te întotdeauna, mai devreme sau mai târziu — rosti ca un ecou locotenentul Silva, mai prietenos ca oricând. Dar în ce oală È™i-a băgat nasul Palomino? — ÃŽn a mă-tii care te-a fătat! — se stropÈ™i ofiÈ›eraÈ™ul, desprinzându-se de rezemătoarea lui naturală. ÃŽncerca din răsputeri să se scoale în picioa-re. Lituma îl văzu sforțându-se, ridicându-se doar pe jumătate, căzând mototol È™i rămânând tehui în patru labe. — Nu, nu acolo, frățâne, È™i tu o È™tii prea bine — continuă locotenentul Silva, neobosit È™i cordial. Ci undeva pe la Piura, într-o căsuță de-a Bazei aeriene, las' că È™tiu eu. Una din cele din preajma aerodromului. Este c-am dreptate? OfiÈ›eraÈ™ul ridică privirea È™i capul, stând tot în patru labe, È™i lui Litu-ma îi lăsă impresia că o să înceapă să latre. Se uita tâmp la ei cu niÈ™te o-chi sticloÈ™i, de fiară încolÈ›ită, È™i părea să depună imense sforțări să-È™i de-pășească starea de beÈ›ie. Clipea încontinuu. — Da' cin' È›i-a spus È›ie una ca asta, băga-te-aÈ™ pe unde-ai ieÈ™it? — Păi vezi c-aici e clenciul, măi frățioare, vorba lui Cantinflás — râse bonom locotenentul Silva. Nu numai tu È™tii anumite chestii. Mai È™tiu È™i eu câte ceva. Eu îți spun tot ce È™tiu, tu îmi spui tot ce È™tii, È™i-i dăm de capăt împreună mai dihai ca Mandrake Magicianul. — Zi-mi tu întâi ce È™tii despre Baza din Piura — articula anevoie avia-torul. Stătea tot în patru labe, È™i Lituma socoti că acum chiar că i-a trecut beÈ›ia. AÈ™a s-ar fi zis, cel puÈ›in după felul cum vorbea È™i după faptul că părea să-È™i fi învins întrucâtva teama. — Cu multă plăcere, măi frate-miu — zise degajat locotenentul Silva. Dar vino-ncoace, stai jos, fumează chiÈ™tocul ăsta. E pe cale să-È›i treacă fu-murile beÈ›iei, nu? Eh, cu-atât mai bine. Aprinse două È›igări È™i îi întinse pachetul lui Lituma. Jandarmul scoa-se È™i el una È™i È™i-o aprinse. — Uite, eu È™tiu că Palomino avea o legătură amoroasă acolo, la Baza din Piura. ÃŽi cânta serenade cu chitara, îi sucea capul cu vocea aceea fai-moasă a lui de care toÈ›i își amintesc. Dar asta noaptea, pe furiÈ™. Neapărat c-o vrăjea cu bolerouri, pare-se că erau specialitatea lui. Vezi, È›i-am spus tot ce È™tiu. E ceva, trebuie să recunoÈ™ti. Acum e rândul tău. Cui îi cânta serenade Palomino Molero? — Nu È™tiu nimic, absolut nimic— behăi aviatorul. Era din nou foarte înspăimântat. DinÈ›ii nu încetau să-i clănțăne în gură. — Ba da, È™tii — îl încuraja È™eful lui Lituma. Știi că soÈ›ul cuconiÈ›ei că-reia îi cânta serenade a mirosit ceva sau i-a surprins, È™i mai È™tii că Molero a trebuit È™-o È™teargă repejor din Piura. De-aceea a venit aici, de-aceea s-a înrolat la Talara. Numai că soÈ›ul cel gelos a dat de el, a venit special să-l caute È™i i-a făcut felul. Motivul e cel pe care chiar tu l-ai spus, fârtate: a È›intit prea sus, È™i-a vârât nasul unde nu-i fierbea oala. Hai, dă-i drumul, nu mai face pe misteriosul. Cine l-a curățat? Aviatorul icni iarăși a vomă. De data asta însă, vomită din plin, înco-voiat, scoțând sunete spectaculoase. Când termină, se È™terse cu mâna la gură È™i începu să scâncească a plâns. SfârÈ™i prin a plânge copios, nemân-gâiat, ca un copil de țâță. Lituma simÈ›ea aÈ™a ca un amestec de greață È™i milă. Nenorocitul suferea cu adevărat, de bună seamă. — Ai să zici: de ce È›ii tu neapărat să-È›i povestesc cum a fost — reflectă locotenentul, scoțând rotocoale de fum. Din curiozitate, frate dragă, doar din curiozitate. Dacă ăl de l-a curățat e cineva de la Baza din Piura, eu ce-i pot face? Nimic. Voi aveÈ›i privilegiile voastre, vă judecaÈ›i între voi după legi proprii. Eu nu mă pot amesteca. Deci din pură curiozitate, e clar? Dar să È›i mai spun ceva. Dacă eu aÈ™ fi însurat cu dolofana mea È™i ar veni cineva să-i cânte serenade de inimă albastră sau bolerouri romantice, i-aÈ™ face È™i eu felul, nu l-aÈ™ cruÈ›a. AÈ™a că, cine l-a lăsat rece pe Palomino, măi frățâne? Până È™i-n asemenea momente tot trebuia să-È™i aducă aminte de dona Adriana piÈ™icherul de locotenent! Măi să fie, asta era boală curată È™i mai multe nu. OfiÈ›eraÈ™ul se clinti într-o parte, ferind nisipul spurcat de borâtu-ră, È™i rămase aÈ™ezat, acolo, la câțiva centimetri de Lituma È™i de È™eful lui. Se sprijini cu coatele pe genunchi È™i își ascunse capul în mâini. Pesemne se resimÈ›ea de ultimele efecte ale beÈ›iei. Lituma retrăi senzaÈ›ia aceea de gol cu furnicături, de rău imposibil de precizat, generalizat, bine cunoscut lui din vremurile-i glorioase de „Neînvins". — Da' de unde È™tii că se È›inea de serenade la Baza din Piura? — în-trebă aviatorul pe neaÈ™teptate. Uneori părea temător, alteori mânios, iar acum părea È™i una È™i alta. Cine carajo È›i-a povestit asta? ÃŽn momentul acela, Lituma sesiză că se apropiau niÈ™te umbre. După câteva clipe, um- brele îi înconjurară, plasându-se ca un evantai deschis. Erau È™ase. A-veau puÈ™ti È™i bastoane de cauciuc È™i, la lumina lunii, Lituma le recunoscu brasardele. PoliÈ›ia Aeronautică, în timpul nopÈ›ii răscoleau cârciumile, locurile de petrecere, bordelul, în căutarea oamenilor de la Bază care È™i-ar fi făcut de cap. — Sunt locotenentul Silva, de la Jandarmerie. Ce este? — Am venit să-l luăm pe locotenentul Dufo — răspunse unul din ei. Nu i se vedeau însemnele, dar probabil era un subofiÈ›er. — Spală-te pe gură înainte de a-mi rosti numele! — zbieră aviatorul. ReuÈ™i să se ridice È™i să se È›ină pe picioare, deÈ™i se bălăbănea atât de rău încât părea gata să-È™i piardă oricând echilibrul È™i să cadă în nas. Pe mine n-o să mă ducă nimeni nicăieri, carajo. — Este ordinul domnului colonel, domnule locotenent — replică È™eful patrulei. Vă cerem scuze, dar trebuie să vă conducem. Aviatorul bâigui ceva È™i, parcă filmat cu încetinitorul, alunecă din nou cât era de lung pe nisip. Cel ce comanda patrula dădu un ordin È™i siluetele se apropiară. îl luară pe locotenentul Dufo de braÈ›e È™i de picioare È™i îl du-seră pe sus. El se lăsă dus, bombănind ceva de neînÈ›eles. Lituma È™i locotenentul Silva îi văzură dispărând în beznă. La puÈ›in timp după aceea, în depărtare, demară un jeep. Patrula, fără îndoială, își lăsase maÈ™ina lângă bordel. ÃŽÈ™i fumară È›igările până la capăt, cufundaÈ›i în gânduri. Locotenentul fu primul care se sculă în picioare, pregătindu-se de înapoiere. Trecând pe lângă bordel, auziră muzică, voci È™i râsete. Părea înÈ›esat de lume. — SunteÈ›i neîntrecut în arta de a-i face pe oameni să ciripească — zi-se Lituma. Ce formidabil l-aÈ›i adus unde aÈ›i vrut, încet-încet făcându-l să lepede câte ceva. — N-am scos de la el tot ce È™tia — afirmă locotenentul. Dacă am fi a-vut încă puÈ›in timp la dispoziÈ›ie, poate aÈ™ fi stors întreg adevărul. Scuipă È™i respiră adânc, cu poftă, parcă umplându-È™i plămânii cu aerul marin. Ascultă aici, Lituma. Ceva tot am mirosit eu: È™tii ce? — Ce, dom' locotenent? — Că la Baza aeriană toată lumea È™tie ce s-a întâmplat. ToÈ›i, de la portar până la Min-dreau. — Nu m-ar mira — încuviință Lituma. Cel puÈ›in asta a fost impresia ce mi-a lăsat-o locotenentul Dufo. Că È™tia cum nu se poate mai bine cine l a ucis pe nenorocitul de sfrijit. Mai merseră câtva timp, tăcuÈ›i, printr-o Talara adormită. Majoritatea căsuÈ›elor de lemn zăceau cufundate în beznă; doar ici È™i colo, la mari răstimpuri, vedeai clipind o luminiță. Sus, departe, îndărătul reÈ›elelor de sârmă, în zona rezervată, noaptea era la fel de compactă. Deodată, locotenentul vorbi cu o voce complet diferită: — Fă-mi un pustiu de bine, Lituma. Mergi de dă o raită pe la plaja pescarilor. Vezi dacă „Leul din Talara" a plecat în larg. Dacă da, te duci frumuÈ™el la culcare. Dacă însă vezi barca pe plajă, vii urgent È™i-mi dai de È™tire la bodegă. — Cum, dom' locotenent! — făcu ochii mari Lituma. VreÈ›i să ziceÈ›i că... — Vreau să zic ca o să încerc — recunoscu locotenentul, cu un chico-tit nervos. Nu È™tiu de s-o întâmpla minunea în noaptea asta. Poate că nu. Dar încercarea moarte n-are. E cu mult mai greu decât aÈ™ fi crezut. Dar într-o zi tot o să se întâmple. Fiindcă, È™tii ceva?, creÈ™tinul ăsta al lui Dumne-zeu, de lângă tine, n-o să pună mâinile pe piept până n-o să-È™i facă pofta cu dolofana È™i până n-o afla cine l-a ucis pe Palomino Molero. Astea mi-s scopurile în viață, Lituma. Jinduiesc după ele mai mult decât după avan-sare, deÈ™i n-o să mă crezi. Hai pleacă, du-te odată. „Cum naiba poate să-i ardă de aÈ™a ceva acum?" reflectă Lituma. Se gândi la dona Adriana, culcuÈ™ită în pătucul ei, visând neÈ™tiutoare, neaÈ™-teptându-se la o asemenea vizită de noapte. Ah, carajo, ce dezmățat se dovedise a fi locotenentul ăsta Silva! Dintre cocioabele cufundate în beznă ieÈ™i un câine să-l latre. ÃŽl puse pe fugă cu un È™ut. ÃŽntotdeauna mirosea a peÈ™te la Talara, dar în unele nopÈ›i, ca aceasta, duhoarea devenea insuportabilă. Lituma simÈ›i că i se învârtea capul. Merse câtva timp astupându-È™i nările cu batista. Multe bărci plecaseră în larg, la pescuit. Nu rămăseseră decât vreo cinci-È™ase pe plaja îngustă, È™i nici una din ele nu era „Leul din Talara". Le examina una după alta, ca să fie sigur. Când era cât pe ce să plece, observă o siluetă obscură, pe jumătate sprijinită de una din bărcile de pe nisip. — Bună seara — abia murmură. — Bună — zise femeia, parcă supărată că nu era lăsată în pace. — Ei asta-i, dar ce căutaÈ›i dumneavoastră aici la o asemenea oră, dona Adriana? Stăpâna bodegii purta un È™al mare negru pe umeri È™i era desculță, ca de obicei. — I-am adus gustarea lui Matias. Și, după ce-a plecat în larg, am mai rămas niÈ›el să iau aer. Nu prea mi-e somn. Dar tu, Lituma? Ia zi, ce-ai pierdut pe-aici? Vreo întâlnire amoroasă? Jandarmul începu să râdă. Se lăsă pe vine, în faÈ›a donei Adriana, È™i, pe când râdea, în lumina părelnică — un nor acoperea luna —, cântări din ochi formele acelea pline, generoase, atât de râvnite de locotenentul Silva. — Ce ai de râzi aÈ™a — îl întrebă dona Adriana. Ai căpiat sau te-ai pilit? Ah, È™tiu, ai dat pe la chinezul Liau. — Nu-i asta, dona Adriana — continuă să râdă Lituma. Dacă vă spun, o să muriÈ›i È™i dumneavoastră de râs, zău. — Atunci spune. Și nu te mai strica aÈ™a de râs, de unul singur, de parc-ai fi un zărghit. Proprietăreasa pensiunii era îndeobÈ™te bine dispusă È™i prietenoasă, dar lui Lituma i se păru, în noaptea aceea, destul de tristă. Stătea cu braÈ›ele încruciÈ™ate peste piept È™i cu laba piciorului zgrepțăna nisipul. — SunteÈ›i necăjită de ceva, dona Adriana? — o întrebă, de-acum serios. — Necăjită, nu. îngrijorată, Lituma. Matias nu vrea să se ducă la spi-tal, la AsistenÈ›a socială. E foarte căpos È™i nu-l pot convinge. Făcu o pauză È™i suspină. Povesti că, de mai bine de o lună, soÈ›ului ei nu-i trecea o răgu-È™eală urâtă È™i că, atunci când avea accese puternice de tuse, scuipa sânge. Ea îi cumpărase niscai medicamente de la farmacie, ce se pricepuse, È™i i le dăduse cu de-a sila, dar n-avuseseră nici un efect. Poate avea ceva grav, ce nu se vindeca doar cu câteva pilule de la farmacie. Poate trebuia să facă radiografii sau o operaÈ›ie. Căposul nu voia s-audă de AsistenÈ›a socială È™i zicea c-o să-i treacă de la sine, că numai un fătălău s-ar duce la doctor pentru o prăpădită de tuse. Dar ea nu se lăsa înÈ™elată, nu era ea femeia s-o duci de nas: se simÈ›ea mai rău decât spunea, din moment ce devenise un chin pentru el ieÈ™itul, noaptea, la pescuit. O oprise cu strășnicie să le spună băieÈ›ilor că scuipa sânge. Dar ea considera necesar să le spună, musai chiar duminica asta, când or veni s-o viziteze. Să vedem dacă vor ei să-l ducă la doctor. — ÃŽl iubiÈ›i mult pe don Matâas, nu, dona Adriana? — Eh, de aproape douăzeci È™i cinci de ani sunt cu el — zâmbi stăpâna pensiunii. Nu-È›i vine a crede cum zboară timpul, Lituma. Matias m-a luat tinerică de tot, abia de-mplinisem cincisprezece ani. Mi-era frică de el, din cauza diferenÈ›ei de vârstă. Dar atât s-a È›inut de capul meu, încât a rămas pe-a lui. PărinÈ›ii mei nu voiau să mă mărit cu el. Ziceau că-i prea bătrân pentru mine, că n-o să È›ină căsătoria noastră. S-au înÈ™elat, după cum vezi. A È›inut È™i, dacă stau să socotesc, n-am dus-o chiar rău împreună. De ce mă întrebi dacă-l iubesc? — Fiindcă acum mi-e al naibii de ruÈ™ine să vă spun ce căutam eu pe-aici, dona Adriana. Piciorul ce scormonea alene prin nisip rămase nemiÈ™cat, la câțiva mili-metri de locul unde stătea pe vine jandarmul. — Lasă-te de taine, Lituma. ÃŽmi spui ghicitori, sau ce? — Locotenentul m-a trimis să văd dacă don Matias a plecat ori ba la pescuit — È™opti, cât putu de încet È™i pe un ton maliÈ›ios. Rămase în aÈ™tep-tare È™i, fiindcă ea nu-l întreba nimic, adăugă: Plănuia să vă facă o vizită, dona Adriana, È™i nu È›inea să fie surprins de soÈ›ul dumneavoastră. Chiar în momentele acestea, probabil, vă bate la ușă. Urmă o tăcere scurtă. Lituma auzea clipocitul micilor valuri ce veneau să lingă țărmul, aproape de el. După alte câteva clipe, o auzi pe dona Adri-ana râzând încetiÈ™or, amuzată, parcă nevrând ca el s-o audă. Râse È™i el, ceva mai tare, din nou. SfârÈ™iră prin a râde împreună, tot mai cu poftă, molipsindu-se unul de la altul. — Câtă cruzime să ne batem joc aÈ™a de pasiunea locotenentului, dona Adriana! — Pesemne că È™i-acum mai ciocăneÈ™te la ușă È™i la geam, implorându-mă să-l las să intre — rosti printre hohote de râs stăpâna pensiunii. Pro-mițându-mi orice, numai să-i deschid. Hahaha! Vorbind cu pereÈ›ii! Haha-ha! Mai râseră câtva timp. Când se potoliră, Lituma văzu că piciorul stă-pânei bodegii reîncepea să scormone prin nisip, metodic È™i încăpățânat. ÃŽn depărtare, È™uieră sirena rafinăriei. Intra noul schimb, fiindcă acolo se lu-cra ziua È™i noaptea. Auzi, de asemenea, uruit de camioane pe È™osea. — Adevăru-i că l-aÈ›i vrăjit pe locotenent, dona Adriana. Dacă l-aÈ›i auzi ce zice! Ãsta e singuru-i subiect. Și nu se uită la nici o altă femeie. Pentru el, dumneavoastră sunteÈ›i regina Talarei. O auzi pe dona Adriana râzând iar, măgulită. — Ãsta e mână-lungă, tot încearcă să mă pipăie, într-o zi o s-o încase-ze dacă își mai permite multe cu mine — zise, fără pic de supărare. L-am vrăjit, spui? Nici pomeneală, nu-i decât o toană de-a lui, Lituma. Și-a băgat el în cap să mă cucerească zor-nevoie È™i, fiindcă nu-l iau în seamă, s-a înrăit. GândeÈ™ti că pot eu crede că un flăcău ca el se-ndrăgosteÈ™te de-o fe-meie ce i-ar putea fi mamă? Doar nu-s toantă, Lituma. Vrea să-È™i facă pofta, asta-i. Dacă l-aÈ™ lăsa o singură dată, gata, i-ar pieri pe dată tot amorul. — Și n-o să-i faceÈ›i pe plac măcar o dată, dona Adriana? — Nu, n-o să-l las nici a zecea parte dintr-o singură dată, aÈ™a s-o È™tii — răbufni, fals supărată, stăpâna bodegii. Dar Lituma simÈ›i că mima su-părarea. Eu nu-s una din alea. Eu îs mamă de familie, Lituma. De mine nu se atinge altcineva decât bărbatul meu. — Ay, ay, atunci locotenentului nu-i rămâne decât să moară, dona Adriana. O să se topească pe picioare, pentru că, mă jur, n-am mai văzut pe cineva atât de muÈ™cat de strechea asta. Vă adoră, credeÈ›i-mă, vă pomeneÈ™te numele È™i-n vis, închipuiÈ›i-vă. — Și ce zice când pomeneÈ™te de mine în vis? — Nu pot să vă spun, că-s măscări, dona Adriana. Ea pufni iar în râs. Când se satură de amuzament, se sculă de pe marginea bărcii È™i, mereu cu mâinile încruciÈ™ate peste piept, o porni către casă. O luă de-a dreptul spre bodegă, urmată îndeaproape de Lituma. — ÃŽmi pare bine că te-am întâlnit — zise. M-ai făcut să râd, ne-am luat cu una, cu alta È™i am uitat de grijile ce mă frământau. — Și mie îmi pare bine, dona Adriana — zise jandarmul. Tot vorbind È™i vorbind, am uitat de nenorocitul acela de țâcă omorât. Nu-mi iese din cap, de când l-am văzut spânzurat de-un roÈ™cov. Am început să am coÈ™maruri de-atunci. Sper ca măcar noaptea asta să nu-l visez. Se despărÈ›i de dona Adriana în pragul barăcii È™i o luă domol spre Post. El È™i locotenentul acolo dormeau, ofiÈ›erul într-o odaie spaÈ›ioasă de lângă birou È™i Lituma într-un fel de cămară dând în strâmtul patio unde erau celulele. CeilalÈ›i jandarmi erau căsătoriÈ›i È™i locuiau pe la casele lor, prin sat. Pe când străbătea străduÈ›ele pustii, È™i-l închipui pe locotenent bătând în geamurile bodegii È™i îndrugând vântului cuvinte de amor. Ajuns la Comisariat, văzu o hârtie înfiptă în clanÈ›a uÈ™ii. Fusese pusă acolo intenÈ›ionat, ca el s-o poată vedea de cum ar fi intrat. O scoase cu grijă È™i, intrând — o cameră cu scânduri pe jos, o stemă, un drapel, două birouri È™i un coÈ™ de gunoi —, aprinse lampa cu gaz. Era scrisă cu cerneală albastră, de cineva având un scris egal È™i îngrijit, cineva care È™tia să scrie curent, fără greÈ™eli de ortografie: „Cei ce l-au ucis pe Palomino Molero l-au scos din casa donei Lupe, din Amotape. Ea È™tie ce s-a întâmplat. ÃŽntrebaÈ›i-o." Comisariatul primea frecvent anonime, mai ales cu privire la adultere È™i la afaceri necurate învârtite pe la Vama portuară. Aceasta însă era prima care se referea la moartea sfrijitului. V — Amotape („Stăpâne, astupă"), auzi nume! — glumi locotenentul Silva. O fi adevărat că vine de la istorioara aceea cu popa È™i cu slujnica lui? Dumneata ce crezi, dona Lupe? Amotape se află cam la cincizeci de kilometri sud de Talara, în mij-locul unor terenuri pietroase calcinate È™i-al unor dune arzătoare. Jur-împrejur vezi mărăciniÈ™uri uscate, pădurici de roÈ™covi È™i câte un eucalipt prizărit, pete de verdeață pălită ce înviorează cât de cât monotonia cenuÈ™ie a peisajului. Copacii s-au cocârjat, s-au răsfirat È™i s-au închircit ca să ab-soarbă puÈ›ina umezeală din atmosferă, încât, de la distanță, par vrăjitoare care gesticulează. La umbra binefăcătoare a coroanelor spasmodice stau mai tot timpul niÈ™te turme de capre ogârjite, mestecând păstăile crocante ce se desprind de pe ramuri; aÈ™ijderea, măgăruÈ™i somnolenÈ›i; aÈ™ijderea, câte un păstor, în genere un prichindel sau o fetiță de câțiva aniÈ™ori, cu pielea arsă de soare È™i cu ochi foarte vii. — CredeÈ›i că istorioara aceea despre Amotape, cu popa È™i cu slujnica lui, e adevărată, dona Lupe? — reluă locotenentul Silva. AÈ™ezarea este un vălmășag de colibe din chirpici, cu ogrăzi sau È›arcuri îngrădite, È™i câteva case mai acătării, cu grilaj nobil, strânse ciopor în jurul unei vechi pieÈ›iÈ™oare cu chioÈ™c de lemn, migdali, arbuÈ™ti de bougainville È™i un monument din piatră închinat memoriei lui Simon Rodriguez, dascălul lui Bolivar, care a murit în paraginile acestea. Locuitorii aÈ™ezării Amotape, oameni sărmani È™i prăfuiÈ›i, trăiesc de pe urma caprelor, a plantaÈ›iilor de bumbac È™i a camionagiilor sau È™oferilor de autobuz ce se abat din drumul dintre Talara È™i Sullana È™i dau pe aici ca să cinstească o cinzeacă de chi-cha fermentată sau să ciugulească o gustărică. Numele locului, conform unei legende din Piura, datează de pe vremea Coloniei, când Amotape, lo-calitate importantă, avea un paroh avar ce nu putea suferi să le dea ceva de mâncare străinilor în trecere. Servitoarea lui, care îl sprijinea întru zgârcenie, de cum vedea că apare un călător îl avertiza: „Amo, tape (Stăpâne, astupă), astupă oala că vine lume." O fi adevărat? — Cine È™tie — glăsui, în sfârÈ™it, femeia. AÈ™a o fi. Ori poate ba. Dumnezeu È™tie. Era foarte slabă, cu o piele măslinie, pergamentoasă, ce i se adâncea scofâlcindu-se printre oasele teÈ™ite ale pomeÈ›ilor È™i braÈ›elor. De când îi văzuse apărând, se uita la ei plină de neîncredere. „O neîncredere încă mai vădită decât cea cu care ne întâmpină de obicei oamenii", gândi Lituma. ÃŽi scruta cu niÈ™te ochi adânciÈ›i în orbite È™i sperioÈ™i È™i, din când în când, își freca braÈ›ele ca năpădită deodată de frisoane. Dacă privirea i se încruciÈ™a cu a unuia din ei, zâmbetul scremut i se schiÈ›a atât de fals, încât părea o strâmbătură. „Ce frică È›i-e matale, cumătră", gândea Lituma. „E clar că È™tii tu ceva." AÈ™a se uitase la ei È™i când le servise felioare de banană prăjită, sărată, È™i o mâncare de banane cu carne fiartă înăbuÈ™it. AÈ™a îi privea ori de câte ori îi cerea locotenentul să le umple tigva cu vin „profiriu". Când oare s-o apuca È™eful lui s-o descoasă? Lituma simÈ›ea cum chicha băută înainte începea să-i aburească mintea. Era către amiază, se lăsase o căl-dură ucigătoare. El È™i locotenentul erau singurii clienÈ›i. Din tractir vedeau, pieziÈ™, bisericuÈ›a San Nicolas rezistând eroic trecerii timpului, È™i mai înco-lo, dincolo de nisipiÈ™, la câteva sute de metri, camioanele ce se îndreptau în viteză spre Sullana sau Talara. Pe ei îi adusese un astfel de camion, plin de cuÈ™ti din sită, pentru pui. ÃŽi lăsase pe È™osea. Traversând aÈ™ezarea, văzuseră iÈ›indu-se mutre curioase de prin toate bordeiele din Amotape. Câteva cabane aveau flamuri improvizate, albe, fâlfâind în vârful unei prăjini: semn de birt. Locotenentul întrebă care din casele acelea unde se servea chicha era a donei Lupe. Cercul de plozi ce îi înconjurase arătă imediat spre tractirul unde se găseau acum. Lituma suspină, uÈ™urat. Bun, tot e ceva, femeia exista; deocamdată nu s-ar putea zice despre călătorie c-a fost făcută degeaba. Ajunseseră până aici în condiÈ›ii oribile, înghiÈ›ind duhoarea găinaÈ›ului de pui, apărându-se de fulgii ce le intrau în gură È™i în urechi, asurziÈ›i de piuitul È™i cloncănitul tovarășilor de drum. Vâlvătaia necruțătoare a soa-relui îi dăduse dureri de cap. Acum, la întoarcere, trebuiau să revină la È™o-sea, să rămână acolo È™i să facă semne disperate până când un È™ofer avea să se milostivească È™i să-i readucă la Talara. — Bună ziua, dona Lupe — rostise locotenentul Silva, intrând. Am ve-nit să vedem dacă chicha dumitale È™i gustările din banane sunt atât de bune precum le-a mers buhul. Ne-au fost recomandate special. Sper să nu ne dezamăgeÈ™ti. Numai că, judecind după felul de a-i privi, stăpâna birtului nu înghi-È›ise scornelile debitate de locotenent. Mai cu seamă, gândi Lituma, având în vedere cât de acră îi era chicha È™i cât de insipide bucățelele de carne plutind în mâncarea de banane. La început, liota de plozi din Amotape se tot învârtise pe lângă ei. ÃŽncetul cu încetul însă, se plictisiseră È™i plecaseră. Acum nu mai rămăseseră în colibă, în jurul vetrei, oalelor de lut, patului desfundat È™i celor trei mescioare È™chioape înfipte în pământ, decât niÈ™te fetiÈ›e foarte mici ce-È™i făceau de treabă cu niÈ™te tărtăcuÈ›e goale. Păreau să fie ale donei Lupe, deÈ™i era ciudat ca o femeie la vârsta ei să aibă copii atât de mititei. Sau poate nu era aÈ™a de bătrână? Orice încercare de a intra în vorbă cu ea se dovedise inutilă. Fie că-i vorbeau de vreme, de secetă, de recolta de bumbac din acel an ori de numele sătucului Amotape, răspunsurile ei erau aceleaÈ™i. Monosilabice, tăceri sau mormăieli evazive. — O să-È›i zic ceva să te lase cu gura căscată, Lituma. Până È™i tu crezi despre dona Adriana că e o grăsună, aÈ™a-i? Ei bine, te înÈ™eli. E o femeie bine împlinită, ceea ce-i cu totul altceva. Când o să înceapă locotenentul? Cum va proceda? Până una-alta, Li-tuma È™edea ca pe jăratic, împărÈ›it între surpriza È™i admiraÈ›ia ce i le stâr-neau dibăciile È™efului său. Nu se îndoia nici o clipă că locotenentul Silva era la fel de avid ca È™i el să descurce misterul morÈ›ii lui Palomino Molero. Fusese, cu o seară înainte, martorul excitaÈ›iei prilejuite de anonimă. Șeful, adulmecând hârtia ca un copoi prada, decretase: „Nu-i renghi, nu-i plasă. Miroase a chestie valabilă. Musai să mergem la Amotape." — Știi care-i diferenÈ›a între o grăsună È™i o femeie bine împlinită, Litu-ma? Grăsuna e fleÈ™căită, cu cărnuri atârnându-i, bleaga. Pui mâna È™i È›i se înfundă ca într-o materie brânzoasă. Te simÈ›i păcălit, decepÈ›ionat. Femeia bine împlinită e zdravănă, plinuță, are tot ce-i trebuie È™i ceva pe deasupra. Totul, unde se cuvine să fie. Este bine drămuită È™i perfect proporÈ›ionată. Atingi È™i rezistă, atingi È™i-È›i sare mâna înapoi, ricoÈ™ează. E mereu ceva în plus, generos din prea-plin, te saturi È™i mai laÈ™i È™i la alÈ›ii. ÃŽn drum spre Amotape, în vreme ce soarele deÈ™ertului le sfredelea chi-piele, locotenentul o È›inuse una È™i bună numai despre anonimă, lansând presupuneri peste presupuneri, despre locotenentul Dufo, colonelul Min-dreau È™i fiica acestuia. Nu-i tăcuse gura o clipă. Dar, de când intraseră în coliba donei Lupe, curiozitatea vie a locotenentului Silva față de tot ce È›i-nea de Palomino Molero parcă se eclipsase. Cât durase masa, nu făcuse decât să meliÈ›eze despre numele Amotape sau (ce să mai vorbim!) despre dona Adriana. Și asta strigând cât îl È›inea gura, nepăsându-i că dona Lupe era acolo de față È™i că-i auzea toate picanteriile. Lasciv, de! — Asta-i deosebirea dintre grăsime È™i muÈ™chi, Lituma. Grăsuna e doar osânză. Pe când bine-împlinita e un mănunchi de muÈ™chi. NiÈ™te țâțe pie-troase îs tot ce poate fi mai grozav pe lume, mai grozav chiar decât mâncă-rica asta a donei Lupe. Nu te râde, Lituma, ascultă-mă pe mine că È™tiu eu ce spun. Tu nu te pricepi la asta, dar eu da, È™i încă cum! Află că un fundu-leÈ› tare È™i musculos, niÈ™te pulpe pietroase, niscai umeri È™i È™olduri de feme-ie trupeșă sunt bucate pentru prinÈ›i, regi È™i generali. Oho, Doamne Sfinte! Oho-ho-ho! AÈ™a-i tipa mea din Talara, Lituma. Nu-i grăsană, ci straÈ™nic împlinită. O femeie cu muÈ™chi, carajo. După asta mă dau eu în vânt. Jandarmul râdea, disciplinat, dar dona Lupe asculta toate pălăvrăge-lile ofiÈ›erului, foarte serioasă, scrutându-i. „AÈ™teptând", gândea Lituma, „învederat că stă È™i ea ca pe ghimpi", cum stătea È™i el. Când naiba s-o ho-tărî locotenentul să înceapă? S-ar fi zis că nimic nu-l grăbea, avea tot timpul la dispoziÈ›ie. Dă-i È™i dă-i cu veÈ™nica lui țăcăneală, grăsana. — Te vei fi întrebând: bun, da' de unde È™tie locotenentul că dona Adrianita e împlinită bine, nu grasă? A atins-o el mai cu dinadinsul? Nu prea, Lituma, ăsta-i baiul, nu prea, ci abia-abia. Mda, abia-abia, mai în treacăt, mai la înghesuială. Fleacuri, recunosc, ai tot dreptul să gândeÈ™ti cum gândeÈ™ti. Numai că eu am văzut-o, Lituma. Þin' te bine, acum o să afli secretul. Am văzut-o scăldându-se, în combinezon. Acolo, pe plaja aia mică unde se duc să facă baie femeile din Talara, special să nu le vadă bărbaÈ›ii, aia de după far, plină cu pietre È™i stânci, aia de lângă movila crabilor. Te-ai prins? De ce crezi tu că mă car zilnic pe la cinci, luându-mi binoclul È™i pă-călindu-te cum că m-aÈ™ duce să beau o cafeluță la Hotel Royal? De ce crezi tu că mă aburc pe movila ce domină plaja aia mică? Cum de ce, Lituma! Ca să-mi văd nimfa, mă, cum se scaldă în cămășuÈ›a ei roz. Dă-È›i seama, de cum se udă cămășuÈ›a parcă o văd goală, Lituma. Doamne Sfinte, stro-peÈ™te-mă cu apă, dona Lupe, că iau foc! Stinge iute incendiul din mine! A-bia atunci se vede ce înseamnă un trup bine împlinit, Lituma. Ay, ay! Fe-sele tari, țâțele piatră, numai muÈ™chi din cap până-n picioare. ÃŽntr-o zi o să te iau cu mine È™i o să È›i-o arăt. O să-È›i împrumut binoclul meu. Și-a-tunci să vezi, Lituma!, o să rămâi saÈ™iu. Abia atunci ai să-mi dai dreptate. O să vezi cel mai nurliu trup din Talara. Da, Lituma, eu unul nu-s gelos, cel puÈ›in pe subordonaÈ›i. Dacă te porÈ›i frumos, într-o bună zi te iau cu mi-ne la movila crabilor. O să rămâi crăcănat de fericire c-ai văzut cu ochii tăi o asemenea zdrahoană. Parcă ar fi uitat cu desăvârÈ™ire ce anume venise să facă la Amotape, so carajo! Dar tocmai când nerăbdarea începu să-l scoată din minÈ›i pe Lituma, locotenentul Silva, deodată, amuÈ›i. ÃŽÈ™i scoase ochelarii cu lentile fumurii — jandarmul văzu că È™eful lui avea pupilele strălucitoare È™i privi-rea tăioasă —, îi È™terse bine cu batista È™i îi puse la loc pe nas. Apoi cu mult calm își aprinse o È›igară. Glăsui cu o voce înceată, dulceagă: — Am să vă reÈ›in numai o clipă, dona Lupe. PoftiÈ›i, poftiÈ›i, aÈ™ezaÈ›i-vă lângă noi câteva momente. Avem ceva de discutat, nu? — Despre ce? — È™opti femeia, cu dinÈ›ii clănțănindu-i. ÃŽncepuse să tremure ca scuturată de friguri. Lituma se surprinse dârdâind È™i el. — Despre Palomino Molero, păi cum, dona Lupe, despre ce altceva! — îi surâse cu toată dantura locotenentul Silva. Că doar n-oi vorbi cu dum-neata despre amoraÈ™ul meu din Talara, despre dolofănioara mea iubită, nu? Hai, hai, poftim. Ia puÈ›in loc aici. — Nu È™tiu despre cine vorbiÈ›i — se bâlbâi femeia, schimbată la față. Se aÈ™eză ca un automat pe taburetul pe care i-l arăta locotenentul. Se scofâlcise la chip dintr-o dată È™i părea încă È™i mai slabă decât înainte. Făcând o schimă ciudată, ce îi strâmba gura, repetă: Mă jur că nu È™tiu cine e. — Cum să nu È™tii mata cine-i Palomino Molero, dona Lupe! — o mus-tră locotenentul Silva. Nu mai zâmbea deloc, ci vorbea pe un ton rece È™i dur, care îl surprinse pe Lituma. Acesta gândi: „Da, da, în sfârÈ™it om afla ce s-a întâmplat". — E elevul de la aviaÈ›ie asasinat la Talara. Ãl de l-au ars cu È›igările È™i l-au spânzurat de-un pom. Ãl de i-au vârât un țăruÈ™ în anus. Palomino Molero, un pirpiriu care cânta bolerouri. A fost aici, în casa asta, unde ne aflăm dumneata È™i cu mine. Chiar nu vi-l mai amintiÈ›i? Lituma văzu că femeia căsca mari È™i ochii È™i gura. Dar nu proferă un cuvânt. Rămase aÈ™a, descompusă, tremurând. Una din fetiÈ›e începu să se smiorcăie. — O să vă vorbesc pe È™leau, doamnă — locotenentul slobozi o gură de fum È™i păru să se distragă, urmărind volutele. Continuă pe neaÈ™teptate, sever: Dacă n-o să ne ajutaÈ›i, dacă n-o să ne răspundeÈ›i la întrebări, sin-gură vă veÈ›i vârî într-un bucluc de unde nu vă mai scoate nimeni. V-o spun de la obraz, cu cuvinte tari, ca să înÈ›elegeÈ›i că nu-i de glumit. Nu È›in deloc să vă arestez, să vă duc la Talara, să vă bag la pârnaie. Nu È›in să vă petreceti restul zilelor la închisoare, ca tăinuitoare È™i complice a unei crime. Vă asigur că nu doresc să vă văd îndărătul gratiilor, dona Lupe. FetiÈ›a se smiorcăia mai departe È™i Lituma, ducând un deget la buze, îi făcu semn să tacă. Ea scoase limba la el È™i îi zâmbi. — Or să mă omoare — gemu femeia, rar. Dar nu plângea. ÃŽn ochii ei uscaÈ›i se citeau ură È™i teamă animalică. Lituma nu cuteza nici să respire, i se părea că de se va miÈ™ca ori de va face vreun zgomot o să declanÈ™eze ceva cumplit. Văzu că locotenentul Silva, cu miÈ™cări foarte încete, își deschidea tocul armei, își scoase pistolul È™i îl puse pe masă, dând la o parte resturile mâncării. ÃŽi mângâie metalul rece, în timp ce vorbea: — Nimeni n-o să vă clintească un fir de păr, dona Lupe. Cu condiÈ›ia să ne spuneÈ›i adevărul. De-o fi nevoie, drăcovenia asta vă va apăra, n-aveÈ›i grijă. Răgetul înnebunit al unei măgăriÈ›e risipi, în depărtare, liniÈ™tea din exterior. „A pătruns-o masculul", gândi Lituma. — M-au ameninÈ›at, mi-au zis „dacă deschizi gura crapi", urlă femeia, ridicând braÈ›ele. ÃŽÈ™i afundă faÈ›a în mâini È™i se contorsionă din cap până-n picioare. I se auzeau dinÈ›ii clănțănind. Ce vină am eu!, ce-am făcut eu, senor ? N-am voie să mor, să-mi las fetele pe uliÈ›e. Pe omul meu l-a călcat un tractor, domnule. Copiii ce se jucau pe jos se întoarseră auzind-o È›ipând, dar, după câ-teva clipe, nu se mai uitară la ea È™i își reluară jocul. FetiÈ›a care se smior-căia ajunsese în patru labe până pe pragul bordeiului. Soarele îi înroÈ™i părul, pielea. ÃŽÈ™i sugea degetul. — Și ei mi-au arătat pistoalele; eu acum de cine să ascult, de dum-neavoastră sau de ei? — urlă femeia. Dădea să plângă, se schimonosea a plâns, își frângea braÈ›ele, dar ochii îi erau tot uscaÈ›i. Se lovi cu pumnul în piept È™i își făcu semnul crucii. Lituma aruncă o iute ochire afară. Nu, È›ipetele femeii nu-i alarmaseră pe vecini. Prin golul uÈ™ii È™i crăpăturile dintre scânduri se vedeau poarta închisă a bisericuÈ›ei San Nicolas È™i piaÈ›a centrală pustie. Copiii, care până mai adineauri alergau È™i băteau mingi de cârpă împrejurul chioÈ™cului din lemn, nu mai erau acolo. Gândi: „I-au luat de-aici, i-au ascuns. PărinÈ›ii, negreÈ™it, i-au apucat de ceafă È™i i-au băgat cu de-a sila în colibe, să n-au-dă, să nu vadă ce se va întâmpla aici." Asta înseamnă că toÈ›i È™tiau ce-a fost cu Palomino Molero; toÈ›i fuseseră martori. Misterul era pe cale să se lămurească, nu mai încăpea îndoială. — CalmaÈ›i-vă, s-o luăm cu încetul, nu ne grăbeÈ™te nimeni — zise lo-cotenentul. ÃŽnsă tonul lui, spre deosebire de cuvinte, nu È›inea s-o liniÈ™teas-că, dimpotrivă, să-i sporească teama. Era un ton rece È™i amenințător: N-o să vă omoare nimeni, e clar?, nimeni n-o să vă caute pricină. Mă pun eu chezaÈ™. Cu condiÈ›ia să-mi vorbiÈ›i fără tertipuri. Și să-mi ziceÈ›i tot adevărul. — Nu È™tiu nimic, nu È™tiu nimic, mi-e frică, Doamne Sfinte — se văicări femeia. Dar din expresia ei, din neajutorarea ei, se vedea cât colo că È™tia totul È™i că nu găsea în ea puterea de a refuza să vorbească. Vino-mi în aju-tor, San Nicolas. Se închină de două ori È™i își sărută degetele împreunate. — De la început! — ordonă locotenentul. Când È™i de ce a venit aici Palomino Molero? De când îl cunoaÈ™teÈ›i? — Nu-l cunoÈ™team, nu-l văzusem în viaÈ›a mea — protestă femeia. Vor-bea când prea tare, când prea încet, de parcă È™i-ar fi pierdut controlul asu-pra gâtlejuâui, È™i își rotea înnebunită ochii. Nu i-aÈ™ fi dat patul să doarmă aici, de n-ar fi fost fata. ÃŽI căutau pe paroh, pe Părintele Ezequiel. Dar lip-sea. LipseÈ™te mai tot timpul, e mereu pe drumuri. — Fata? — îi scăpă lui Lituma. O căutătură aspră a locotenentului îl făcu să-È™i muÈ™te limba. — Fata — dârdâi dona Lupe. Da, ea. Atâta m-au rugat, că mi s-a făcut milă. Nu pentru bani am făcut-o, senor, deÈ™i unul Dumnezeu È™tie câtă ne-voie am de ei. Pe omul meu l-a călcat tractorul. Nu v-am spus? Mă jur pe viul Dumnezeu care ne vede È™i ne aude de-acolo de sus, È™i pe San Nicola-sito mă jur, că-i patronul nostru. Ei nici n-aveau bani. Poate doar de plătit mâncarea, poate, dar de altceva, nu. Patul li l-am dat gratis. Pentru că vo-iau să se cunune. Din milă, că prea necopÈ›i erau; niÈ™te copii, dar tare mai erau îndrăgostiÈ›i, senor. Cum să-mi treacă prin cap c-o să se sfârÈ™ească totul rău! Ce Þi-am făcut eu, păcătoasa, Doamne Sfinte, ca să-mi trimiÈ›i asemenea năpastă! Locotenentul, lansând rotocoale de fum È™i fulgerând-o pe femeie prin ochelarii fumurii, aÈ™teptă ca dona Lupe să-È™i facă cruce, să-È™i frece braÈ›ele până la jupuire È™i să-È™i lovească faÈ›a cu pumnii strânÈ™i ca într-o încercare de a se desfigura. — Eu È™tiu că dumneata eÈ™ti femeie cumsecade È™i că n-ai nici un a-mestec, mi-am dat seama de cum am intrat — zise, pe acelaÈ™i ton. Nu-È›i face griji, continuă! Câte zile au stat aici turturelele? Răgetul obscen deÈ™iră din nou dimineaÈ›a, mai aproape, È™i Lituma auzi de asemenea un galop. „Și-a terminat treaba masculul", deduse. — Numai două — răspunse dona Lupe. Au rămas să-l aÈ™tepte pe pa-roh. Dar Părintele Ezequiel era dus din sat. Că mereu pleacă È™i nu-i dai de urmă. Zice că se duce să boteze È™i să însoare oamenii din fermele de pe podiÈ™urile înalte, că se duce la Ayabaca fiindcă îi este foarte devotat Hris-tului Captiv, dar cine È™tie! Lumea pălăvrăgeÈ™te, că prea umblă brambura. Eu le-am zis, nu-l mai aÈ™teptaÈ›i, poate să lipsească o săptămână, zece zile, cine È™tie. Erau cât pe ce să plece în dimineaÈ›a următoare, la San Jacinto. Era în zi de duminică È™i chiar eu i-am sfătuit să se ducă acolo. ÃŽn fiecare duminică, un părinte din Sullana vine la San Jacinto ca să slujească. El putea, aÈ™adar, să-i căsătorească în capela cea mică a fermei. Asta își do-reau È™i nimic altceva, un preot care să-i cunune. Aici, degeaba aÈ™teptau, le-am zis. PlecaÈ›i, plecaÈ›i la San Jacinto. — Dar turturelele n-au mai apucat să plece în duminica aceea — o întrerupse locotenentul. — Nu — se înecă dona Lupe. AmuÈ›i È™i îl privi în ochi pe ofiÈ›er, apoi pe Lituma È™i din nou pe locotenent. Tremura toată, clănțănea din dinÈ›i. — Fiindcă... — o ajută ofiÈ›erul, silabisind. — Fiindcă au venit după ei sâmbătă seara — se tăinui ea, cu ochii ieÈ™indu-i din cap. Nu se întunecase încă. Soarele era o minge de foc printre eucalipÈ›i È™i roÈ™covi, tinicheaua de pe unele case răspândea limbi de jăratic o dată cu înstăpânirea apusului, când, deodată, ea, care bucătărisea aplecată peste gura cuptorului, văzuse automobilul. Părăsind È™oseaua, o luă spre Amo-tape È™i, hurducându-se, pârâind, stârnind nori de praf, ajunse drept în piață. Dona Lupe nu-È™i luă ochii de pe ei, văzându-i cum se apropie. Ei, la rândul lor, o simÈ›iră È™i o văzură. Dar n-o luară încă în seamă, până când nu frânară lângă biserică. — Ședeau aici, unde v-arăt eu, sărutându-se. Doamne, ce se mai pupau! Toată ziua, giugiulindu-se. Da' terminaÈ›i odată, gata, ce exemplu daÈ›i copiilor! Mai bine staÈ›i È™i voi de vorbă sau cântaÈ›i. — Asta pentru că el cânta frumos, nu? — susură locotenentul, încu-rajând-o să vorbească. Bolerouri, mai ales? — Și valsuri È™i tonderos — încuviință femeia. Suspină atât de tare, încât Lituma tresări. Ba până È™i cumananas, È™tiÈ›i, cântecul acela în care perechea se înfruntă. Grozav cânta, simpatic mai era. — Vasăzică maÈ™ina a intrat în Amotape È™i dumneata ai văzut-o de cum a intrat — îi aminti locotenentul. Ei au luat-o la fugă? S-au ascuns? — Ea a vrut să fugă, să se ascundă. ÃŽl speria zicându-i: „Fugi, iubite, încearcă să scapi, iubite, fugi, fugi, nu sta, nu vreau să..." „Nu, iubito, nu se poate, dă-È›i seama singură, ai fost a mea, am petre-cut două nopÈ›i împreună, îmi eÈ™ti nevastă de-acum. Nimeni nu ne mai poate sta în cale. Vor trebui să cedeze înaintea iubirii noastre. Nu plec, nu fug. O să-l aÈ™tept, o să-i vorbesc." Dar ea, îngrozită: „Fugi, fugi, or să te, nu È™tiu ce-or să-È›i facă, ascun-de-te, eu îi È›in în loc, nu vreau să te omoare, iubite." Era într-atât de îngrozită încât È™i dona Lupe se speriase de moarte: „Cine-s ăștia? — îi întrebase, arătând spre automobilul mânjit de noroi, spre siluetele ce coborau È™i se profilau, întunecate, fără feÈ›e, pe orizontul incendiat. Ce caută? Doamne Sfinte, Dumnezeule, ce au de gând?" — Cine erau, dona Lupe? — lansă câteva rotocoale de fum locotenen-tul. — Cin' să fie — murmură femeia, aproape printre dinÈ›i, cu o furie care o făcu să-È™i uite de teamă. Cine, dacă nu de-alde voi ăștia. Locotenentul Silva nu-È™i pierdu cumpătul: — Noi ăștia? Jandarmeria, adică? Poate vrei să spui PoliÈ›ia Aeronau-tică, tipii de la Baza aeriană din Talara. Nu? — Voi ăștia, voi în uniforme — È™opti femeia, din nou temătoare. Nu-i tot aia? — Nu prea e, de fapt — zâmbi locotenentul Silva. Dar nu-i nimic, con-tinuaÈ›i. Și chiar atunci, fără a pierde un cuvinÈ›el din revelaÈ›iile donei Lupe, Lituma îi văzu. Ședeau acolo, ferindu-se de soare sub acoperiÈ™ul de rogo-jini, unul lângă altul, lipiÈ›i, cu degetele înlănÈ›uite, cu o clipă înainte ca nenorocirea să se abată asupra lor. El își aplecase capul cu bucle negre È™i scurte pe umărul fetei È™i, atingându-i urechea, îi cânta. Două suflete ce-n lume le uneÈ™te Dumnezeu // două suflete-îndrăgite, asta eram tu È™i eu. Zguduită de tandreÈ›ea È™i delicateÈ›ea cântecului, ea avea ochii umezi È™i, ca să audă mai bine melodia sau din cochetărie, ridica puÈ›in din umăr È™i-È™i încrunta uÈ™or feÈ›iÈ™oara de fată îndrăgostită. Nu mai citeai nici urmă de antipatie, nici de aroganță, în acele trăsături adolescentine îndulcite de iubire. Lituma se simÈ›ea ca strivit de o tristeÈ›e sfâșietoare È™i vedea apă-rând, pe unde precis c-a apărut È™i s-a apropiat, anunÈ›at de mugetul moto-rului, în nori de colb gălbui, automobilul purtătorilor de uniformă. Străbă-tea printre bulucul de case din Amotape la căderea serii È™i, după un È™ir de clipe atroce, se oprea la câțiva metri de aceeaÈ™i colibă fără ușă în care se aflau ei acum. „Probabil însă că măcar în cele două zile petrecute aici a fost foarte fericit", gândi. — Doar două? — întrebă locotenentul. Lituma se miră, văzându-È™i È™eful atât de mirat. Evita să-l privească în lumina ochilor, dintr-o obscură superstiÈ›ie. — Doar două — repetă femeia, speriată, nesigură. Se uită încruntată în lături, ca revizuindu-È™i datele memoriei spre a-È™i da seama unde s-a înÈ™elat. Două persoane, da. Atât. S-au dat jos È™i jeep-ul a rămas gol. Căci maÈ™ina era un jeep, acuma se vedea. Nu erau decât doi oameni, sunt sigură. De ce, senor? — Nu, nu-i nimic — spuse locotenentul, storcoÈ™ind cu talpa chiÈ™tocul aruncat. ÃŽmi închipuisem c-au trimis pe urmele lor cel puÈ›in o patrulă. Se mai înÈ™ală omul. Dar dacă ai văzut dumneata doi, doi erau, e clar. ContinuaÈ›i, doamnă. Alt răget o întrerupse pe dona Lupe. Se iscă în atmosfera sufocantă a amiezii din Amotape, lung, plin de modulaÈ›ii, adânc, focos, seminal È™i, cât ai clipi, fetiÈ›ele ce se jucau pe jos săriră în picioare È™i ieÈ™iră în goană, îm-brâncindu-se sau căzând în patru labe, moarte de râs È™i cu sclipiri de È™ire-tenie. Fugeau după măgăriță, gândi Lituma, fugeau să vadă cum o încăle-ca masculul care o făcea să ragă în halul acela. „EÈ™ti bine? — zicea umbra celui mai vârstnic, umbra celui ce nu È›inea un revolver în mână. Þi-a făcut vreun rău? Te simÈ›i bine?" Se întunecase în câteva secunde. în puÈ›inul timp cât se scursese îna-inte ca perechea de bărbaÈ›i să ajungă de la jeep la bordei, seara devenise noapte. „Dacă-i faci ceva, mă omor — vorbise fata, fără să strige, provocatoare, cu călcâiele bine înfipte în pământ, cu pumnii încleÈ™taÈ›i, cu bărbia vibrân-du-i. Dacă-i faci ceva, mă omor. Dar, înainte, voi spune totul lumii întregi. ToÈ›i or să moară de scârbă de tine È™i de ruÈ™ine, auzindu-mă." Dona Lupe tremura ca foaia de hârtie: „Ce se întâmplă, senores, cine sunteÈ›i, cu ce vă pot fi de folos?, asta-i căsuÈ›a mea modestă, eu nu fac rău nimănui, nu-s decât o biată femeie." Cel ce È›inea arma, umbra care scapără din ochi de fiecare dată când se uita la băiat — căci bătrânul nu avea ochi decât pentru fată — se apro-piase de dona Lupe È™i-i înfipsese pistolul între țâțele fleÈ™căite: „Noi nu suntem aici, noi n-am venit, nu existăm — îi ordonase, beat de ură È™i mânie. Dacă deschizi gura, crapi ca o cățea turbată. Te omor cu mâna mea. înÈ›eles?" Ea se lăsase să cadă în genunchi, implorând. Nu È™tia nimic, nu înÈ›e-legea. Ce făcuse ea, senor? Nimic, nimic, primise doi tineri care-i ceruseră casă È™i masă.ÃŽn numele Domnului, al măicuÈ›ei dumneavoastră, senor, nu cumva să trageÈ›i, nu cumva să curgă sânge la Amotape. — Nu cumva ăl tânăr îi zicea ălui mai bătrân „domnule colonel"? — o întrerupse locotenentul Silva. — De un' să È™tiu, domnule! — răspunse ea, încercând să-È™i aminteas-că. Se dădea de ceasul morÈ›ii dibuind după cuvintele cele mai nimerite, mai favorabile ei: Domnule colonel? Ãl tânăr ălui mai bătrân? Poate da, poate nu. Eu nu-mi amintesc aÈ™a ceva. Eu mi-s sărmană È™i proastă, È™eilor. Eu nu mi-am dorit să trec prin ce-am trecut, dar ce-i poÈ›i face întâmplării. Ãl cu pistolul mi-a zis că, dacă voi deschide gura È™i voi povesti ce vă poves-tesc acu', o să se întoarcă să-mi tragă un glonÈ› în cap, unul în burtă È™i încă unul în... între picioare. Acu' eu ce mă fac, ce mă fac! Mi-am pierdut omul, mi l-a călcat tractorul. Am È™ase copii È™i-abia de le dau ceva de mâncare. TreiÈ™pe am avut, dar È™apte mi-au murit. Dacă mă omoară, mor È™i ăilalÈ›i È™ase. Și-apăi drept e asta? — Cel ce È›inea revolverul în mână era sublocotenent? — insistă loco-tenentul. Avea un galon pe epoleÈ›i? Și-un singur însemn la chipiu? Lituma se gândi că există transmiterea gândurilor. Șeful lui punea exact întrebările pe care el însuÈ™i le-ar fi pus. Era sleit de-atâta concen-trare È™i simÈ›ea ceva ca o ameÈ›eală vertiginoasă. — N-am habar de-aÈ™a ceva! — aproape că urlă femeia. Nu mă încurcaÈ›i È™i mai rău, aoleo, vă rog, nu-mi puneÈ›i întrebări încuietoare. Ce-i aia sublocotenent, ce-i aia? Lituma o auzea, dar îi vedea din nou, cu claritate, în pofida umbrelor albăstrii ce în-văluiseră Amotape. Dona Lupe, în genunchi, se smiorcăia È™i gemea la picioarele tânărului frenetic È™i ațâțat, colo, între bordei È™i străduță; bătrânul se uita cu amărăciune, durere, dezolare, la fata provocatoare, care îl apăra cu toată fiinÈ›a ei pe pirpiriu È™i nu-l lăsa pe acesta nici să îna-inteze, nici să li se adreseze celor nou-veniÈ›i. Vedea cu ochii lui cum sosirea străinilor îi măturase de pe uliÈ›i È™i-i înmormântase prin case, ca È™i acuma, pe copiii È™i pe bătrânii, ba până È™i pe câinii È™i caprele din Amotape, cu toÈ›ii îngroziÈ›i să nu se trezească amestecaÈ›i în cine È™tie ce blestemăție. „Tu taci, tu nu vorbi, cine te crezi, cu ce drept, tu n-ai ce căuta aici — zi-cea fata, acoperindu-l, protejându-l, îndepărtându-l, È›inându-l, împiedi-cându-l să avanseze, să vorbească. Și, în acelaÈ™i timp, continua să ame-ninÈ›e umbra celui mai în vârstă: Mă omor È™i spun totul tuturor." „Eu o iubesc din tot sufletul, eu sunt cinstit, îmi voi închina viaÈ›a s-o ador È™i s-o fac fericită" — se bâlbâia sfrijitul. Nu putea, orice ar fi făcut, să dea la o parte scutul format de trupul fetei È™i să iasă mai la iveală. Umbra bătrânului nu se întorcea nici acum spre el; rămăsese concentrată numai È™i numai asupra fetei, ca È™i cum în Amotape, în lumea întreagă, nu exista decât ea. Dar cel tânăr, auzindu-l, se răsucise pe jumătate È™i se năpustise la el, blestemând printre dinÈ›i, cu revolverul ridicat ca pentru a i-l încrusta în cap. Fata se interpunea, lup-tând, È™i-atunci umbra celui bătrân, seacă È™i tăioasă, ordonase o singură dată: „Calm". Celălalt ascultase numaidecât. — Atâta a spus, „Calm"? — întrebă locotenentul Silva. Sau: „Calm, Dufo"? Sau: „Calm, sublocotenent Dufo"? Asta nu mai era transmiterea gândurilor, era de-a dreptul o minune. Superiorul lui punea întrebări folosind aceleaÈ™i cuvinte care îi veneau pe limbă lui Li turna. — Eu nu È™tiu — se jură dona Lupe. N-am auzit nici un nume. Am aflat că-l chema Pa-lomino Molero doar când i-am văzut pozele în „El Tiempo" din Piura. L-am recunoscut pe loc. Mi s-a rupt inima, senor. El e, el, flăcăul ăla care a furat-o pe fată È™i a adus-o la Amotape. Nici atunci n-am È™tiut, nici acum, cum o chema pe ea sau cum îi chema pe domnii de-au venit după ei. Da' nici că vreau să È™tiu. Să nu-mi spuneÈ›i, vă rog, chiar dacă dumneavoastră îi È™tiÈ›i. Doar v-am spus totul, nu? Să nu-mi spuneÈ›i numele alea! „Nu te speria, nu È›ipa, nu mai spune prostiile astea — zicea umbra celui în vârstă. Copila mea, copila mea scumpă. Cum e cu putință să mă ameninÈ›i? Să te omori tu, tu?" „Dacă-i faci ceva, dacă te-atingi de el cu un singur deget..." — îl în-fruntase fata. Pe cer, în spatele vălului siniliu, umbrele sporeau È™i apăruseră pri-mele stele. Câteva opaiÈ›e începeau să licărească printre scândurile, stu-furile È™i chirpiciul din care era plămădit Amotape. „Mai degrabă îi întind mâna È™i din toată inima îi spun: «Te iert»" — murmura umbra celui mai în vârstă. ÃŽntr-adevăr, întinsese braÈ›ul, deÈ™i tot nu se uita încă la el. Dona Lupe simÈ›ise că reînvie. Văzuse că își dădeau mâna. Băiatul abia de îngăima ceva. „Eu vă jur că, eu voi face tot ce — se îneca de emoÈ›ie: — ea e lumina vieÈ›ii mele, e tot ce poate fi mai sfânt, ea..." „Și voi doi la fel, imediat, strângeÈ›i-vă mâna — ordonase umbra celui mai vârstnic. Fără gânduri ascunse. Fără È™efi È™i subordonaÈ›i. Fără. Ci doar ca doi bărbaÈ›i, trei bărbaÈ›i, reglându-È™i între ei socotelile, de la egal la egal, cum le stă bine bărbaÈ›ilor. EÈ™ti mulÈ›umită acum? Te-ai liniÈ™tit, în sfârÈ™it? Gata, vezi, s-a terminat cu neînÈ›elegerea dintre noi. Acum putem pleca de-aici." Se grăbise să-È™i scoată portofelul, din buzunarul de la spate al panta-lonilor. Dona Lupe simÈ›ise că-i puneau niÈ™te bancnote asudate în mână È™i auzise o voce distinsă mulÈ›umindu-i, scuzându-se pentru deranj È™i reco-mandându-i să uite totul. Apoi văzuse că umbra celui mai vârstnic ieÈ™ea È™i se îndrepta spre jeep-ul rămas cu portierele deschise. Dar cel cu pistolul, înainte de a pleca, È™i-a mai proptit o dată È›eava în pieptul ei: „Dacă dumneata deschizi gura, È™tii ce te aÈ™teaptă. Adu-È›i aminte." — Și pirpiriul È™i fata s-au suit aÈ™a, de bunăvoie, în jeep? Și au plecat cu ei? Locotenentului nu-i venea să creadă, judecând după mutra lungă ce o făcuse. Nici Lituma nu părea convins. — Ea nu voia, n-avea încredere È™i a încercat să-l reÈ›ină — zise dona Lupe. „Să rămânem aici! Nu-l crede, nu-l crede!" „LăsaÈ›i prostiile, veniÈ›i odată, scumpa mea — le dădea ghes, din inte-riorul jeep-ului, vocea celui mai în vârstă. E un dezertor, nu uita. Trebuie să se întoarcă. Trebuie să aranjăm chestia asta cât mai repede, să-i cură-țăm pata asta din dosar. Doar ne gândim È™i la viitorul lui, dragă fetiÈ›o. HaideÈ›i odată." „Da, iubito, are dreptate, ne-a iertat, haidem, să-l ascultăm, È™tie el ce spune, hai sus — trăgea de ea băiatul. Eu am încredere în el. Cum să n-am încredere, doar este cine este!" „Doar este cine este." Lituma simÈ›i cum o lacrimă i se scurgea pe obraz până la colÈ›ul gurii. Era sărată, o picătură de apă de mare. O auzea în continuare, ca pe un zvon marin, pe dona Lupe, întreruptă din când în când de întrebările locotenentului. ÃŽnÈ›elegea vag că dona nu le mai poves-tea nimic nou, că își deÈ™ertase sacul È™i că acum nu făcea altceva decât să-È™i căineze soarta, să se întrebe ce-o să pățească È™i din cauza căror păcate o pedepsea Cerul cu atâta strășnicie, amestecând-o într-o istorie atât de ori-bilă. Uneori, scăpa È™i câte un suspin. Dar nimic din ce turuia ea acum nu-l mai interesa pe Lituma. ÃŽntr-un fel de somnambulism, când È™i când i se năzărea pe dinaintea ochilor fericita pereche, bucurându-se din plin de luna-i de miere prematrimonială pe umilele străduÈ›e din Amotape: el, un pârlit de metis cholos din mahalaua Castilia; ea, o albă de familie bună. Dragostea nu cunoaÈ™te opreliÈ™ti, zicea valsul. ÃŽn cazul lor, fusese adevărat; dragostea năruise prejudecățile sociale È™i rasiale, umpluse prăpastia eco-nomică. Dragostea ce pesemne c-au simÈ›it-o unul pentru altul fusese ne-greÈ™it intensă, arzătoare, nestăvilită, dacă i-a împins să facă ce au făcut. „N-am încercat niciodată o asemenea iubire", gândi. „Nici măcar atunci când m-am îndrăgostit de Meche, iubita lui Josefino." Nu, el se aprinsese de câteva ori, ce-i drept, dar fuseseră doar capricii ce se potoleau parcă de la sine, după ce femeia îi ceda sau rezista atât de mult încât obosea el primul. ÃŽnsă nicicând o pasiune nu i se păruse atât de impetuoasă încât să-È™i riÈ™te pentru ea viaÈ›a, cum făcuse sfrijitul, sau să înfrunte pentru ea întreaga lume, cum făcuse fata. „Probabil că nu mi-a fost scris să mă nasc ca să gust din adevărata dragoste", gândi. „Pesemne că tot petrecându-mi viaÈ›a printre molii, cu NeînvinÈ™ii, mi s-a curvit până È™i inima, de n-am fost în stare să iubesc o femeie cum a făcut-o pârlitul." — Eu ce m-oi face de-acu înainte, senor? — o auzi pe dona Lupe im-plorând. DaÈ›i-mi un sfat, măcar. Locotenentul, în picioare, întreba cât costau mâncarea È™i băutura consumate. Când femeia răspunse nimic, nimic, el insistă. Că nici vorbă, senor a, el nu era unul din poliÈ›aii aceia mâr- lani È™i plini de ifose, el plătea tot ce consuma, fie că se deplasa în interes de serviciu, fie că nu. — Dar vă rog, spuneÈ›i-mi măcar ce să fac acuma — se rugă îngrijorată dona Lupe. Ședea cu palmele lipite, ca la rugăciune. Or să mă omoare ca pe bietul băiat. Nu vă daÈ›i seama? Nu È™tiu unde să mă duc, n-am unde. Nu v-am spus eu totul, aÈ™a cum mi-aÈ›i cerut? ZiceÈ›i-mi ce să fac acum. — Să staÈ›i liniÈ™tită, dona Lupe — zise locotenentul, afabil, lăsându-i banii datoraÈ›i lângă clondirul de chicha din care băuse. N-o să vă omoare nimeni. Nimeni n-o să vină să vă facă vreun rău. ContinuaÈ›i-vă viaÈ›a ca È™i până acum È™i uitaÈ›i tot ce-aÈ›i văzut, ce-aÈ›i auzit È™i ce ne-aÈ›i povestit. FiÈ›i pe pace. La revedere. Duse două vârfuri de deget la viziera chipiului, într-un gest de bun-rămas care îi era obiÈ™nuit. Lituma se sculă È™i el în picioare, grăbit, È™i, uitând s-o mai salute pe stăpâna locantei, îl urmă. IeÈ™itul la aer liber, cu È™ocul unui soare vertical, fără apărătoarea rogojinilor È™i a scândurilor, fu ca o scufundare în infern. După nici câteva clipe, își simÈ›ea cămaÈ™a kaki udă leoarcă È™i È›easta vâjâindu-i. Locotenentul Silva înainta cu o aparentă uÈ™urință; lui, în schimb, i se afundau pantofii în nisip È™i mergea anevoie. Străbăteau o stradă sinuoasă, strada principală din Amotape, în direcÈ›ia locurilor virane È™i a È™oselei. Din mers, cu coada ochiului, Lituma desluÈ™ea ciorchinii umani dindărătul parilor sau È™ipcilor căscioarelor, privirile curi-oase È™i neliniÈ™tite ale sătenilor. Văzându-i sosind, se ascunseseră, speriaÈ›i de poliÈ›ie È™i, era încredinÈ›at, de cum vor părăsi ei Amotape, se vor repezi claie peste grămadă la bordeiul donei Lupe ca s-o întrebe ce s-a întâmplat, ce i-au zis, ce i-au făcut. Mergeau tăcuÈ›i, cufundaÈ›i în gândurile lor, loco-tenentul cu doi sau trei paÈ™i înainte. Când treceau prin faÈ›a ultimelor coÈ™-melii ale aÈ™ezării, o potaie râioasă se dădu la ei arătân-du-È™i colÈ›ii. Pe în-tinderea de nisip, È™opârle iuÈ›i apăreau È™i dispăreau cât ai clipi, printre pie-tre. Lituma se gândi că, prin pustietățile acelea, precis erau È™i vulpi. Pirpi-riul È™i fata, în cele două zile cât s-au refugiat la Amotape, desigur că le auzeau urlând noaptea, când se apropiau, înfometate, să dea târcoale È›arcurilor cu capre È™i găini. S-o fi speriat tare fata, auzindu-le zgomotele? S-o fi lipit de el, tremurând, căutând protecÈ›ie, È™i el o fi liniÈ™tit-o È™optindu-i cu duioÈ™ie în auz? Ori, în marea lor iubire, or fi fost, nopÈ›ile, atât de fermecaÈ›i unul de altul, atât de absorbiÈ›i, în-cât nici nu auzeau zgomotele lumii? Or fi făcut dragoste întâia oară aici, la Amotape? Sau înainte, poate pe nesfâr-È™ita întindere de nisip dimprejurul Bazei aeriene de la Piura? Când ajunseră la buza fâșiei de asfalt a È™oselei, Lituma era ud din cap până-n picioare, ca È™i cum ar fi fost aruncat îmbrăcat într-un È™anÈ› de iri-gaÈ›ii. Văzu că È™i pantalonii verzi ai locotenentului Silva È™i cămaÈ™a lui crem prezentau mari rotocoale de sudoare È™i că fruntea îi era brobonită de pică-turi. Nu se vedea nici un vehicul, nimic. Șeful lui, într-un gest de resem-nare, ridică din umeri. „Răbdare", murmură. Scoase un pachet de Inca, îi întinse o È›igară lui Lituma È™i își aprinse È™i el una. Câtva timp fumară în tăcere, crăpând de căldură, gândind, observând năzările de lacuri È™i iz-voare È™i mări drept în faÈ›a lor, iscate de reverberaÈ›iile încinse ale nesfâr-È™itu-lui întins de nisip. Primul camion ce trecu în trombă spre Talara nu se opri, în ciuda gesturilor frenetice pe care amândoi le făcură cu chipiele. — La Abancay, unde am fost repartizat imediat după absolvirea Școlii de ofiÈ›eri, aveam un È™ef căruia nu i-ai fi putut face figura asta. Era căpitan È™i, dacă pățea aÈ™a ceva, È™tii ce făcea, Lituma? Scotea revolverul È™i trăgea în cauciucuri. Locotenentul se uită cu amărăciune după camionul ce se înde-părta. Noi îi ziceam Căpitanul Găoază, că tare era fustangiu. Nu-È›i vine să faci la fel, cu porcul ăla de câine? — Ba da, dom' locotenent — murmură Lituma, distrat. OfiÈ›erul îl privi, plin de curiozitate. — EÈ™ti foarte impresionat de cele auzite, aÈ™a-i? Jandarmul încuviință. — Tot nu-mi vine a crede că ce ne-a spus dona e adevărul adevărat. Că s-au întâmplat atâtea în gaura asta blestemată. Locotenentul făcu să zboare chiÈ™tocul cu un bobârnac până de cealal-tă parte a pistei È™i, cu batista-i udă leoarcă, își È™terse încă o dată fruntea È™i gâtul. — Mda, ne-a spus niÈ™te chestii trăsnet — recunoscu. — N-aÈ™ fi crezut niciodată c-aÈ™a s-au petrecut lucrurile — zise Lituma. Multe mi-am închipuit eu. Dar asta, nu. — Vrei să spui că tu È™tii ce s-a întâmplat pân' la urmă cu sfrijitul, Li-tuma? — Bun, mai mult sau mai puÈ›in, dom' locotenent — bolborosi jandar-mul. Și, cu oarecare teamă, adăugă: Dumneavoastră, nu? — Eu încă nu — zise ofiÈ›erul. Asta-i încă o chestie pe care trebuie s-o bagi la cap. Nimic nu-i simplu, Lituma. Adevărurile ce-È›i par cele mai ade-vărate, de sar în ochi nu alta, dacă le cumpăneÈ™ti tu bine, dacă le priveÈ™ti mai îndeaproape, nu mai sunt decât pe jumătate adevăruri, sau chiar de-loc. — Bun, aÈ™a o fi, nu zic nu — murmură Lituma. Dar în cazul ăsta, nu i totul clar? — Deocamdată, oricât È›i s-ar părea È›ie că vorbesc în dodii, eu nici măcar nu-s sigur că cei ce l-au omorât au fost colonelul Mindreau È™i loco-tenentul Dufo — zise locotenentul, fără pic de ironie în glas, ci cugetând parcă cu voce tare. Tot ce È™tiu e că ei doi È™i nu alÈ›ii au venit după tineri È™i i-au luat. Atât. — O să vă spun ceva — È™opocăi jandarmul, clipind des. Nu asta m-a impresionat cel mai tare. Ci È™tiÈ›i ce? Acum È™tiu de ce flăcăul s-a înrolat voluntar la Baza din Talara. Ca să fie cât mai aproape de fata pe care o iubea. Nu vi se pare extraordinar să facă cineva aÈ™a ceva? Adică să vină, el care era scutit de armată, È™i să se înroleze din proprie iniÈ›iativă, numai din dragoste, ca să se È™tie lâ-gă aleasa inimii? — Mă rog, ce È›i se pare atât de ciudat în asta? — râse locotenentul Silva. — Nu-i ceva obiÈ™nuit — insistă jandarmul. AÈ™a ceva nu vezi în fiecare zi. Locotenentul Silva începu să-È™i agite braÈ›ele spre un vehicul ce se vedea sclipind în depărtare. — ÃŽnseamnă că nu È™tii ce-i amorul — îl auzi glumind. Eu m-aÈ™ face aviator, soldat prost, preot, gunoier, ba aÈ™ mânca È™i caca dac-ar trebui, numai să mă văd desfătându-mă cu grăsana mea, Lituma. VI — Uite-o, nu È›i-am zis?, uite-o că apare — exclamă locotenentul Silva, cu binoclul aproape înfipt în orbite. întindea, nesățios, un cap de girafă. Punctuală ca o englezoaică. Bine-ai venit, mămică scumpă. Hai, dezbra-că te odată, să te pot vedea în lege. Lasă-te pe vine, Lituma, apleacă-te naibii că dacă ne simte face stânga-mprejur. Lituma se feri îndărătul stâncii lângă care aÈ™teptaseră mai bine de-o jumătate de oră. Să fie dona Adriana noruleÈ›ul acela de praf, colo departe, stârnit dinspre sectorul de coastă Punta Arena, ori gândurile lui scabroase îl făceau pe locotenentul Silva să aibă vedenii? Stăteau pe movila crabilor, foiÈ™or natural peste mica plajă destul de pietroasă, cu ape liniÈ™tite, ferită de brizele serii la adăpostul unei faleze prăfoase È™i-al mai multor magazii de-ale firmei International Petroleum Company. ÃŽn spatele lor se desfășura în evantai golful, cu ambele-i cheiuri, cu rafinăria împănată de tuburi, scări È™i turle metalice È™i cu dezordinea satului. Cum naiba descoperise lo-cotenentul că dona Adriana venea aici să se îmbăieze, după-amiaza târziu, când soarele se înroÈ™ea È™i căldura se mai astâmpăra? Fiindcă, da, norule-È›ul de praf era ea; jandarmul recunoÈ™tea acum formele compacte È™i mersul cadenÈ›at ale stăpânei bodegii. — Asta-i cea mai mare dovadă de preÈ›uire pe care i-am arătat-o vreo-dată cuiva, Lituma — murmură locotenentul, fără a-È™i dezlipi binoclul de ochi. O să-i vezi dolofanei mele fesele. ÃŽÈ›i dai tu seama? Și sânii arzulii. Ba poate, c-un dram de noroc, până È™i borta ceea a ei cu floci. Þin'te bine, Lituma, c-ai să crapi. Ãsta-È›i va fi cadou de aniversare, avansare în grad. Ce baftă pe tine să ai un È™ef ca mandea, măi omule. Locotenentul Silva trăncănea ca un papagal de când stăteau acolo, dar Lituma abia de-l auzea. Era mai atent acum la crabi decât la mascările È™efului sau la sosirea donei Adriana. Movila își merita numele: erau cu sutele, poate cu miile. Fiecare din găurelele acelea în pământ era o ascun-zătoare. Lituma, fascinat, îi vedea apărând ca niÈ™te mici pete pământii miÈ™cătoare È™i, odată ieÈ™iÈ›i afară, întinzându-se în lung È™i în lat până recu-perau acea inimaginabilă formă pe care o aveau, È™i luând-o la fugă, pieziÈ™, într-o miÈ™care atât de confuză încât era cu neputință să-È›i dai seama dacă înaintau sau se retrăgeau. „Parcă-am fi noi, în afacerea asta cu Palomino Molero", gândi. — Tupilează-te, tupilează-te, să nu te vadă — îi ordonă È™eful, cu ju-mătate de gură. Ce minune, omule, a început să se dezbrace. ÃŽi veni în minte că, învederat, toată movila era perforată de galeriile săpate de crabi. Și dacă, deodată, ceda? Locotenentul Silva È™i cu el s-ar prăbuÈ™i în niÈ™te hăuri întunecoase, nisi- poase, asfixiante, populate cu puhoaie de astfel de cruste vii, înarmate cu cleÈ™ti. ÃŽnainte de-a pieri, aveau să aibă parte de o agonie de coÈ™mar. ÃŽncercă solul. Dur, foarte dur, uf, cu-atât mai bine. — Atunci, daÈ›i-mi È™i mie binoclul — bombăni pe un ton de dojana. Mă invitaÈ›i să mă uit È™i, când-colo, vă uitaÈ›i numai dumneavoastră, dom' locotenent. Nu-i frumos. — Că doar nu degeaba È›i-s È™ef, măi sulică — zâmbi locotenentul. Uită te iute. Nu vreau să mi te videzi. Jandarmul potrivi gradaÈ›iile binoclului adaptându-l vederii lui È™i privi. O văzu pe dona Adriana acolo jos, lipită parcă de faleză, dezbrăcându-se cât se poate de calm. Oare zăbovea aÈ™a ca să-l întărâte pe locotenent? Nu, miÈ™cările ei aveau lâncezeala È™i uitarea de sine ale omului ce se crede la adăpost de orice priviri indiscrete. ÃŽÈ™i împăturise hainele È™i se înălÈ›ase pe vârfuri să le aÈ™eze pe o stâncă mai proeminentă, unde nu ajungeau stropii zvârliÈ›i de mare. AÈ™a cum bine îi spusese È™eful, purta pe dedesubt un com-binezon roz, scurt È™i Lituma îi putu vedea pulpele, groase cât trunchiul de laur, È™i sânii ce-i dădeau pe dinafară până aproape de sfârcuri. — Cine-ar fi zis că, la anii ei, dona Adriana este atât de nurlie — se miră sincer. — Nu te mai holba aÈ™a că mi-o consumi — îl certă ațâțat locotenentul, smulgându-i binoclul, în realitate, chestia a mai prima vine abia acum, când intră în apă. Când combinezonul i se lipeÈ™te de trup È™i devine trans-parent. Ãsta nu-i spectacol pentru jandarmi de rând, Lituma. E un show pentru gradaÈ›i de la locotenent în sus. Jandarmul râse, din amabilitate, nu pentru că poantele locotenentu-lui l-ar fi amuzat. Nicidecum: se simÈ›ea stingherit È™i nerăbdător. Să fie din cauza lui Palomino Molero? Poate. De când îl văzuse tras în È›eapă, răstig-nit È™i torturat, printre bolovani, avea senzaÈ›ia că nici o clipită nu mai reu-È™ise să È™i-l È™teargă din minte. înainte vreme credea că, de cum vor afla cine È™i de ce îl omorâseră, va scăpa de umbra lui. Dar acum, deÈ™i cât de cât misterul se mai clarificase, viziunea sumbră a flăcăului îl însoÈ›ea zi È™i noapte. „Îmi amărăști viaÈ›a, rahat de aschimodie ce-mi eÈ™ti", gândi. Hotărî ca, la sfârÈ™it de săptămână, să-i ceară permisiune È™efului său s-o întindă la Piura. Era zi de plată. O să-i caute pe NeînvinÈ™i È™i-o să-i cinstească în legea lui până i-o vedea beÈ›i criță, la crâșma Haioasei. Atunci, or să-È™i încununeze noaptea la Casa Verde, cu moliile. Asta poate l-o mai remonta niÈ›el, 'tu-i maica mă-sii. — Dolofana mea face parte dintr-o rasă superioară de muieri — susu-ră pofticios locotenentul Silva. Alea de nu poartă chiloÈ›i. Cască ochii mari, Lituma, cască ochii È™i vezi avantajele unei femei care bate drumurile vieÈ›ii fără chiloÈ›i. ÃŽi întinse mărinimos binoclul, dar, oricât își ageri privirea, Lituma tot nu desluÈ™i mare lucru. Dona Adriana se îmbăia lângă țărm, stropind în dreapta È™i-n stânga, plescăind cu palmele È™i bucurându-se de mângâierea apei; oricum, printre plescăielile ei È™i spuma continuă, adusă de micile valuri, ceea ce se putea ghici din anatomia-i intimă, oricât de transparent i-ar fi fost combinezonul, era o nimica toată. — Probabil că n-am eu ochii dumneavoastră de È™oim sau, mai degra-bă, n-am imaginaÈ›ia dumneavoastră înfierbântată, dom' locotenent — i se plânse, înapoindu-i binoclul. Ca să spun drept, tot ce-am văzut a fost spu-ma aia fină. — Atunci, na, crapă de ciudă — È™opocăi locotenentul, ducându-È™i iar binoclul la ochi. Eu, în schimb, o văd cum mă vezi, în detaliu. De sus până jos È™i de la dreapta la stânga. Și din față, È™i din spate. Și, ca să mă crezi, o să-È›i spun că are flori creÈ›i, ca ai negreselor. Ba pot să-È›i spun È™i câți are, dacă vrei tu neapărat. Fii atent, ca să-È›i dovedesc È›i-i număr unul câte unul. — Și mai ce? — zise, din spatele lor, vocea fetei. Lituma căzu în fund. ÃŽn acelaÈ™i timp, întoarse capul atât de brusc încât rămase cu gâtul sucit. DeÈ™i vedea cu ochii lui că nu era aÈ™a, încă i se părea că vorbise nu o feme-ie, ci un crab. — Ce alte porcării o să mai debitaÈ›i? — întrebă fata. Ședea cu pumni-È™orii în brâu, ca un matador ce-È™i înfruntă fiara. Ce alte măscări, în afara celor zise deja? Mai există cuvinte murdare în dicÈ›ionar? Le-am auzit pe toate. Nu vă sfiiÈ›i, vă rog, continuaÈ›i. Am văzut în ce hal vă puteÈ›i compor-ta. De-aÈ›i È™ti câtă silă îmi faceÈ›i. Locotenentul Silva se aplecă să ridice binoclul ce-i căzuse din mâini auzind-o pe fată. Lituma, încă în fund pe nisip, cu vaga idee că strivise, căzând, carapacea goală a unui crab, văzu că È™eful lui tot nu-È™i revenea din surpriză. Ci își scutura nisipul de pe pantaloni, încercând să tragă de timp. îl văzu schițând o vagă plecăciune, îl auzi spunând: — E primejdios să surprindeÈ›i aÈ™a autoritățile în exerciÈ›iul funcÈ›iunii, domniÈ™oară. Dacă mă-ntorceam fulgerător È™i trăgeam? — ÃŽn exerciÈ›iul funcÈ›iunii? — îl ațâță ea, cu un hohot de râs sarcastic. Asta vă e funcÈ›ia, să spionaÈ›i femeile la scaldă? Abia atunci își dădu seama Lituma că era fata colonelului Mindreau. Da, Alicia Min-dreau. Inima îi zvâcni în piept. De acolo, de jos, se auzea glasul înfuriat al donei Adriana, îi descoperise, bineînÈ›eles, din cauza larmei. Ca în vis o văzu ieÈ™ind în patru labe din apă È™i fugind aplecată, acoperindu-se pe cât putea cu mâinile, spre haine, pe când își scutura pumnul la ei, amenințându-i. — SunteÈ›i nu numai porcoÈ™i, dar È™i abuzivi — repetă fata. Poftim ce mai poliÈ›iÈ™ti! SunteÈ›i încă mai răi decât zice toată lumea că sunt poliÈ›iÈ™tii. — Movila aceasta este un observator natural, de unde putem desco-peri ambarcaÈ›iunile ce aduc mărfuri de contrabandă din Ecuador — zise locotenentul, cu o asemenea convingere în glas încât Lituma se întoarse spre el să-l privească, picat din nori. Dacă n-o È™tiaÈ›i până acum, atunci aflaÈ›i-o, domniÈ™oară. De altfel, insultele unei doamne sunt flori pentru un cavaler. AÈ™a că, dacă È›ineÈ›i neapărat, făceÈ›i-vă cheful, împroÈ™caÈ›i-ne cu insulte. Cu coada ochiului, Lituma observă că dona Adriana, îmbrăcată la repezeală, cum dăduse Dumnezeu, se îndepărta indignată pe plajă spre Punta Arena. MiÈ™ca oțărâtă din È™olduri, călca apăsat È™i, cu spatele la ei, încă le mai adresa gesturi mânioase. Precis că-i înjura de mamă, asta era clar. PuÈ™toaica rămăsese tăcută, privindu-i, ca È™i cum deodată îi pieriseră È™i furia È™i dezgustul. Era stropită cu tină din creÈ™tet pân' la tălpi. Imposibil să-È›i dai seama ce culoare aveau bluziÈ›a-i È™i mocasinii din picioare sau panglica din păru-i tuns scurt, prezentau toate acelaÈ™i ton ocru cenuÈ™iu al întinderilor de nisip dimprejur. Lui Lituma i se păru încă mai slăbuță decât în ziua când o văzuse apărând intempestiv în biroul colonelului Mindreau. Aproape fără piept È™i cu È™oldurile strâmte, era exact ceea ce È™eful lui numea, dispreÈ›uitor, o femeie-scândură. Cât despre năsucul acela pretenÈ›ios, ce părea să dea note tuturor mirosurilor omeneÈ™ti, i se păru încă mai semeÈ› decât data trecută, îi amuÈ™ina de undeva de sus, ca È™i cum ei doi nici într-un caz n-ar fi trecut examenul. Cât să aibă?, È™aisprezece?, optsprezece? — Ce caută o domniÈ™oară ca dumneavoastră printre atâția crabi? — zise amabil locotenentul Silva, considerând incidentul ca închis. ÃŽÈ™i aÈ™eză binoclul în toc È™i începu să-È™i È™teargă tacticos ochelarii fum-urii cu batista. — E prea departe locul acesta de Baza aeriană, ca să veniÈ›i tocmai pe aici să vă plimbaÈ›i. Dacă vă muÈ™ca o dihanie împuÈ›ită din astea? Și ce-aÈ›i pățit? Vi s-a spart un cauciuc? Lituma descoperi abia atunci bicicleta Aliciei Mindreau, la fel de mân-jită cu tină, la vreo douăzeci de paÈ™i mai încolo, jos, la poalele movilei. Jandarmul se uita la fată È™i încerca să È™i-l închipuie lângă ea pe Palomino Molero. Se È›ineau de mână, își ziceau fleacuri tandre privindu-se beÈ›i de fericire în ochi. Ea, clipind iute din gene ca din aripioare de fluture, îi È™optea la ureche: „Cântă-mi, hai, cântă-mi ceva frumos numai pentru mine." Nu, fir-ar să fie, nu putea, îi era peste poate să È™i-i imagineze aÈ™a. — Tata È™tie că l-aÈ›i tras de limbă pe Ricardo — zise brusc, pe un ton tăios; feÈ›iÈ™oara ei privea bătăios în sus, È™i din ochi cântărea ce efect avuse-seră asupra lor cuvintele pronunÈ›ate. Profitând de faptul că era beat, zilele trecute. Locotenentul rămase la fel de placid. ÃŽÈ™i puse calm ochelarii fumurii È™i începu să coboare dâmbul, spre potecă, lăsându-se să alunece ca pe un tobogan. Ajuns jos, își scutură bine hainele cu palma. — Pe locotenentul Dufo îl cheamă Ricardo? — întrebă. ÃŽnseamnă că i oÈ›i fi zicând Ri-chard sau Riky? — Știe È™i că v-aÈ›i dus la Amotape, s-o descoaseÈ›i pe dona Lupe — adă-ugă fata, cu o nuanță de sarcasm. Era mai degrabă scundă, subÈ›irică, cu niÈ™te forme abia-abia ghicite. Nu se putea spune că era o mândreÈ›e. Să se fi îndrăgostit de ea Palomino Molero numai pentru că era cine era? — Știe absolut tot ce faceÈ›i È™i dregeÈ›i. De ce vorbea aÈ™a? De ce se exprima în felul acesta, atât de ciudat? Cu-atât mai mult cu cât Alicia Mindreau nu părea să-i ameninÈ›e, ci, mai curând, să râdă de ei sau să se distreze pe seama lor, ca È™i când ar fi pus la cale o È™otie. Lituma cobora È™i el dâmbul, cu mici salturi prudente, în spatele puÈ™toaicei. Printre pantofii lui fugeau crabii, cu zigzaguri năucitoa-re. ÃŽmprejur, cât vedeai cu ochii, nu era È›ipenie de om. Tipii de pe la depozite or fi plecat È™i ei demult, fiindcă uÈ™ile masive erau zăvorite È™i nu se auzeau zgomote dinăuntru. Colo jos, în radă, un remorcher brăzda marea, între cheiuri, slobozind inele de fum cenuÈ™iu È™i È›ipete răguÈ™ite de sirenă la intervale tot mai dese. Abia hăt-departe, pe plaja mare, se vedeau forfo-tind ca furnicile grupuri de oameni. Ajunseră la drumeagul care, È™erpuind de la măgură în jos, ducea la reÈ›eaua metalică ce despărÈ›ea instalaÈ›iile lui International Petroleum de satul Talara. Locotenentul luă bicicleta È™i o puse în miÈ™care acÈ›ionând cu o singură mână. Mergeau fără grabă, tustrei unul lângă altul. Sub tălpi scrâșneau pietricele sau câte un crab strivit. — M-am È›inut după domniile-voastre încă de la Comisariat, È™i nu v-aÈ›i dat seama de nimic — zise pe acelaÈ™i ton imprevizibil, pe jumătate furios, pe jumătate zeflemitor. Halal poliÈ›ai! La reÈ›eaua de colo n-au vrut să-mi dea drumul, dar i-am ameninÈ›at cu taică-meu È™i m-au lăsat să trec. Nici că m-aÈ›i simÈ›it. V-am auzit debitând toate grosolăniile imaginabile, È™i tot ni-mic, eraÈ›i în lună. Dacă nu v-aÈ™ fi adresat cuvântul, È™i-acum puteam să vă spionez nestingherită. Locotenentul recunoscu c-aÈ™a era, râzând încetiÈ™or. Bâțâia din cap, amuzat, luând totul în È™agă: — Când bărbaÈ›ii-s numai între ei È™i nu-i aude nimeni, mai dau dru-mul È™i la măscări — se scuză. Veniserăm în inspecÈ›ie, să vedem dacă nu ne pică în mână vreun contrabandist. Nu-i vina noastră dacă anumite sătence aleg locul ăsta ca să se îmbăieze tocmai acum. Astea-s coincidenÈ›e de-ale vieÈ›ii. AÈ™a-i, Lituma? — Da, dom' locotenent — aprobă jandarmul. — Oricum ar fi, suntem la ordinele dumneavoastră pentru indiferent ce È™i oricând, domniÈ™oară Mindreau — adăugă ofiÈ›erul, îndulcindu-È™i vo-cea. SpuneÈ›i, vă ascultăm. Sau preferaÈ›i să stăm de vorbă la Post? ÃŽntre patru pereÈ›i È™i bând o limonadă, discutăm mai bine. Dar trebuie să vă avertizez, ca să nu vă simÈ›iÈ›i dezamăgită, că prăpăditul nostru de Comi-sariat nu-i nici pe departe atât de confortabil ca Baza aeriană a tăticului dumneavoastră. Fata nu spuse nimic. Lui Lituma i se părea că-È™i simte sângele curgându-i în vene, lent, gros, roÈ™u-închis, È™i-È™i auzea pulsul bătând în tâmple. Trecuseră dincolo de reÈ›eaua de sârmă È™i jandarmul de serviciu — îl cunoÈ™tea, era Lucio Tinoco, din Huancabamba — îl salută milităreÈ™te pe locotenent, iar lui îi făcu pe furiÈ™ cu ochiul. Mai erau acolo trei santinele, de la serviciul de securitate al firmei. Rămaseră cu ochii după fată, miraÈ›i s-o vadă cu ei. S-o fi aflat deja prin sat È™i prin împrejurimi de descinderea lor la Amotape? Dacă da, nu din vina lui Lituma, în nici un caz. El își È›i-nuse gura, el respectase cu sfinÈ›enie ordinul dat de È™ef, de-a nu scăpa o vorbuliță despre cele aflate de la dona Lupe. Trecură pe lângă spitalul Com-paniei, cu scândurile lui proaspăt vopsite în verde. La Căpitănia por-tului, doi marinari stăteau de pază, cu puÈ™tile la umăr. Unul din ei se strâmbă expresiv către Lituma, spunându-i parcă: „Ce grup nepotrivit mai e È™i ăsta". Un stol de pescăruÈ™i trecu chiar pe lângă ei, foarte aproape, bătând puternic din aripi È™i È›ipând. ÃŽncepea să se însereze. Printre scările È™i balustradele de lemn ale hotelului Royal, unicul din sat, Lituma văzu cum soarele începea să se scufunde în mare. O prospeÈ›ime răcoroasă, plăcută È™i ospitalieră, lua cu încetul locul arÈ™iÈ›ei de peste zi. — Știe domnul colonel Mindreau că aÈ›i venit să ne faceÈ›i o vizită? — insinua cu delicateÈ›e locotenentul Silva. — Vă poftesc să n-o faceÈ›i pe idiotul cu mine — ridică glasul fata. Sigur că nu È™tie. „O s-o afle rapid", gândi Lituma. Toată lumea holba ochii de mirare văzându-i trecând. Se uita lung după ei È™i începea să murmure. — AÈ›i venit doar să ne spuneÈ›i că domnul colonel a aflat de discuÈ›iile noastre cu locotenentul Dufo È™i cu dona Lupe, din Amotape? — insistă locotenentul Silva. Vorbea privind drept îninte, fără a întoarce capul spre Alicia Min-dreau, iar Lituma, care rămăsese cu câțiva paÈ™i în urmă, vedea că È™i ea își È›inea capul tot drept, evitând să-l privească în ochi pe ofiÈ›er. — Da — o auzi răspunzând. Gândi: „Minciună". Ce naiba venise să le spună? O fi trimis-o colone-lul? ÃŽn orice caz, părea să-È™i calce pe inimă; sau, poate, o apucase brusc descurajarea. Era încruntată, gura È™i-o È›inea întredeschisă, iar nările nă-sucului ei arogant tremurau de încordare. Avea pielea foarte albă È™i genele foarte lungi. Oare tocmai aerul ăsta al ei, delicat, fragil, de fetiță răsfățată, să-l fi fermecat într-atâta pe sfrijit? Indiferent de ceea ce venise să le spu-nă, părea vădit acum că mai curând o să-È™i muÈ™te limba decât să deschidă gura. — Foarte amabil din partea dumneavoastră că aÈ›i venit să stăm puÈ›in de vorbă — murmură locotenentul, siropos. Vă mulÈ›umesc mult, vă rog să mă credeÈ›i. Mai făcură vreo cincizeci de metri în tăcere, ascultând È›ipetele porum-beilor È™i bătaia cadenÈ›ată a valurilor. ÃŽn câteva din căsuÈ›ele de lemn, femei îndemânatice spintecau peÈ™tii È™i-i goleau imediat de măruntaie. ÃŽn juru-le, arătându-È™i colÈ›ii, se agitau niÈ™te câini, aÈ™teptând să le pice vreo bucățică. Mirosea de te trăsnea. — Cum era Palomino Molero, domniÈ™oară? — se pomeni zicând, deo-dată. I se înfiora toată È™ira spinării de surpriză. Vorbise fără să-È™i dea sea-ma, îi scăpaseră cuvintele din gură. Dar nici locotenentul, nici fata nu se întoarseră să-l privească. Acum, Lituma era la un pas de ei È™i continua să înainteze poticnit. — Era bun ca pâinea caldă — o auzi spunând. Și după o pauză: Un înger căzut din cer. N-o spunea cu vocea tremurătoare, înmuiată de amărăciune È™i nostal-gie. Dar nici cu afecÈ›iune. Ci cu acelaÈ™i ton bizar, neobiÈ™nuit — inocent È™i batjocoritor totodată, în care, când È™i când, scapără câte o scânteie de mâ-nie. — Asta zic toÈ›i câți l-au cunoscut — murmură Lituma când tăcerea amenință a se prelungi. Că era omul cel mai cumsecade. — Cred că aÈ›i suferit foarte mult după nenorocirea abătută asupra băiatului acela, domniÈ™oară Alicia — zise ofiÈ›erul, după încă un moment. Nu? Alicia Mindreau nu-i răspunse nimic. Ocoleau un grup de locuinÈ›e pe jumătate construite, unele fără acoperiÈ™, altele cu scândurile despărÈ›itoare dintre camere stivuite sau ridicate pripit. Toate aveau terase, înălÈ›ate pe piloni, printre care se furiÈ™au limbi de mare. Vasăzică începea fluxul. Se vedeau bătrâni în maieu aÈ™ezaÈ›i pe trepte, copii goi culegând scoici È™i pâl-curi de femei guralive. Se auzeau râsete, iar mirosul de peÈ™te îți strâmba nările. — Prietenii mei susÈ›in că l-am auzit È™i eu cântând o dată, la Piura, acu' câtva timp — se auzi zicând din nou, cu stupoare, Lituma. Dar, oricât m-aÈ™ căzni să mi-l amintesc, nu pot. Zic toÈ›i că n-avea rival la bolerouri. — Nu numai în bolerouri, ci È™i la muzica creolă — îl corectă fata, dând energic din cap. Ca să nu mai vorbesc de cântatul la chitară, era de neîntrecut! — ÃŽntr-adevăr, chitara — se auzi zicând Lituma. Era obsesia mai-că sii. Dona Asunta, o doamnă din Castilia. O tot È›inea morÈ›iÈ™, că să-i găsim chitara. Cine È™tie cine i-o fi furat-o. — E la mine — zise Alicia Mindreau. Vocea i se frânse deodată, ca È™i când spusele i-ar fi scăpat fără voie. Tăcură din nou, îndelung. Mergeau spre centrul Talarei È™i, pe măsură ce se afundau în vălmășagul de case, întâlneau tot mai mulÈ›i oameni pe străzi. în spatele reÈ›elelor de sârmă, pe vârful promontoriului cu farul È™i la Punta Arena, unde erau casele străinilor gringos È™i ale funcÈ›ionarilor su-periori de la International, se aprinsese deja iluminatul public, deÈ™i era încă ziuă. La fel, colo sus, deasupra falezelor, la Tablazo, la Baza aeriană. La un capăt al golfului, scheletul unei sonde avea un panaÈ™ de foc, roÈ™cat È™i auriu. Părea un crab uriaÈ™, ce È™i-ar fi muiat labele în mare. — Biata dona, o È›inea una È™i bună: „GăsiÈ›i-i chitara È™i-i veÈ›i găsi pe ăi de l-au omorât" — se auzi zicând Lituma, aproape È™optind. Nu c-ar fi È™tiut dona Asunta ceva. Nicidecum, era pur È™i simplu intuiÈ›ia ei de mamă È™i de femeie. SimÈ›i că locotenentul se întorsese să-l privească È™i tăcu chitic. — Cum este dânsa? — zise fata. Acum într-adevăr își întorsese faÈ›a È™i, în răstimp de-o clipă, jandarmul i-o văzu: stropită cu pământ, palidă, irascibilă, curioasă. — Vă referiÈ›i la dona Asunta, mama lui Palomino Molero? — întrebă. — E metisă chola? — preciza fata, cu o miÈ™care de nerăbdare. Lui Lituma i se păru că È™eful lui lăsase să-i scape un chicotit. — Bun, ce să zic, e o femeie din popor. Ca toÈ›i ăștia pe care-i vedem învârtindu-se pe-aici, ca È™i mine — se auzi zicând È™i singur se miră de înverÈ™unarea cu care vorbea. BineînÈ›eles că nu-i de categoria dumneavoastră sau a domnului colonel Mindreau. Asta voiaÈ›i să È™tiÈ›i? — El nu părea cholo — zise Alicia Mindreau, îmblânzindu-È™i tonul È™i parcă vorbindu-È™i sieÈ™i. Avea părul moale, fin, bătând puÈ›in în blond. Și era băiatul cel mai bine crescut din câți am văzut vreodată. Nici Ricardo, nici măcar tata nu se puteau compara cu el. Nimeni n-ar fi crezut că a fost educat È™i a studiat într-un liceu public sau că era din mahalaua Castilia. Singurul lucru de cholo la el era numele ăsta, Palomino. Cât despre al doilea nume, era È™i mai rău: Temistocles. Lui Lituma i se păru că È™eful său își înăbuÈ™ise un alt chicotit. însă lui nu i se părea nimic de râs în cele spuse de fată. Era nedumerit È™i intrigat. Ce simÈ›ea ea, milă, mânie sau ce, față de moartea flăcăului? Imposibil de precizat. Fiica lui Mindreau vorbea ca È™i cum Palomino Molero n-ar fi fost omorât în felul bestial È™tiut de toÈ›i, ci de parcă era viu È™i nevătămat. N-o fi È™i ea pe jumătate È›icnită? — Unde l-aÈ›i cunoscut pe Palomino Molero? — întrebă locotenentul Silva. Ajunseseră în spatele bisericii. Zidul acela văruit servea drept ecran cinematografului ambulant al domnului Teotonio Caile Frias. Era un cine-ma fără acoperiÈ™, fără scaune, în aer liber. Spectatorii care voiau să vadă filmul aÈ™ezaÈ›i erau nevoiÈ›i să-È™i aducă scaunele de acasă. însă majoritatea localnicilor È™edeau pe vine sau se trânteau de-a dreptul pe pământ. Ca să treacă de frânghia ce limita mai mult simbolic spaÈ›iul imaginar al localu-lui, trebuiau să plătească cinci reali. Locotenentul È™i Lituma se bucurau de intrare liberă. Cei ce nu voiau să plătească jumătate de sol puteau vedea filmul pe gratis, dindărătul funiei. Se vedea È™i de-acolo, dar oricum mai prost, È™i se alegeau cu mădularele înÈ›epenite. Se adunase deja destulă lume care aÈ™tepta să se întunece. Don Teotonio Caile Frias trebăluia pe lângă aparatul de proiecÈ›ie. N-avea decât unul; funcÈ›iona prin legătura electrică făcută de însuÈ™i proprietarul, care fura energie de la stâlpul din colÈ›. După fiecare rolă, urma o pauză îndelungată, pentru montarea următoarei. Astfel, filmele se vizionau cu întreruperi È™i durau neobiÈ™nuit de mult. Dar chiar È™i-aÈ™a, locul era mereu plin, mai ales în lunile de vară. „De când cu afacerea asta cu sfrijitul, aproape că n-am mai dat pe la cinema", gândi Lituma. Ce film rula astă-seară? Unul mexican, desigur: Râu ascuns, cu Dolores del Rio È™i Columba DomÃnguez. — La ziua de naÈ™tere a Lalei Mercado, la Piura — zise deodată fata. ÃŽntârzia atât de mult cu răspunsurile, încât Lituma uita la ce întrebare răspundea. ÃŽl angajaseră să cânte la petrecere. Toate fetele ziceau „ce frumos cântă, ce voce minunată". Și mai ziceau ceva: „ce frumuÈ™el e, parcă n-ar fi cholo".ÃŽntr-adevăr, n-ai fi zis că este. „Albii ăștia!" se indignă Lituma. — V-a dedicat vreun cântec? — întrebă locotenentul. Purtarea lui era incredibil de respectuoasă. Clipă de clipă, descoperea la È™eful lui o nouă tactică. Asta, ultima, era a bunelor maniere. — Trei — afirmă fata. „Ultima noapte cu tine", „Rază de lună" È™i „Pă-puÈ™ică mândră". „Nu-i întreagă la cap, pe bune, e izăltată rău", hotărî jandarmul. Bici-cleta Aliciei Mindreau, ghidată de locotenentul Silva cu mâna stingă, înce-puse să scârțâie neunsă, cu un scrâșnet ascuÈ›it ce se isca È™i dispărea la intervale regulate. Pe Lituma scârțâitul repetat îl călca pe nervi. — Am È™i dansat împreună — adăugă fata. Un singur dans. Cu toate fetele a dansat numai o dată. Doar cu Lala Mercado de două ori. Poate È™i unde era ziua ei, plus că ne era gazdă, nu din alt motiv. Nimănui nu i s-a părut nepotrivit să danseze cu noi, toate fetele doreau să le invite. Se purta ca un om decent. Și dansa foarte bine. „Om decent", gândi Lituma, făcând un pas alături ca să nu calce o stea de mare uscată, acoperită de furnici. Pe locotenentul Silva, de pildă, l-o fi socotind Alicia Mindreau un om decent? Pe el nu, nici pomeneală. „Că doar mi-s cholo patent, cum scrie la carte", gândi. „Și încă din mahalaua La Mangacheria, spre cinstea mea." Mergea cu ochii închiÈ™i pe jumătate È™i nu mai vedea seara de la Talara, ce se pregătea cu destulă grabă să facă loc nopÈ›ii, ci freamătul È™i eleganÈ›a salonului È™i grădinii pline de perechi tinere, frumos îmbrăcate, din cartierul acela al albilor care se învecina cu întinderile de nisip unde trona crâșma-bar a Haioasei — cartierul Buenos Aires —, în casa numitei Lala Mercado. Tânăra pereche care dansa în col-È›ul acela, mâncându-se din ochi, grăindu-È™i din ochi, erau Alicia Mindreau È™i pirpiriul. AÈ™, nu, imposibil. Și totuÈ™i ea povestea, ea continua să le po-vestească. — Când m-a invitat la dans, mi-a zis că de cum m-a văzut s-a în-drăgostit de mine — o auzi spunând. Dar nici acum, nu desluÈ™eai melan-colie sau tristeÈ›e în vocea ei. Vorbea repede È™i fără implicare, parcă trans-mitând un mesaj. Mi-a zis că întotdeauna a crezut în dragostea la prima vedere È™i că acuma È™tia că există. Pentru că mă îndrăgise de cum mă văzuse, instanta- neu. Că puteam să râd de el dacă voiam, dar acela era adevărul. Că niciodată nu va iubi o altă femeie, ci numai È™i numai pe mine. Mi-a zis că È™i de nu-l voi lua în seamă È™i de-l voi scuipa sau de mă voi purta cu el câineÈ™te, el tot după mine va veni iubindu-mă până la moarte. „Aici a brodit-o bine", gândi Lituma, amar. Plângea cumva fata? Câ-tuÈ™i de puÈ›in. Jandarmul nu-i putea vedea mutriÈ›a — continua să meargă cu un pas înapoia locotenentului È™i al ei —, dar glasul puÈ™toaicei nu era plângăreÈ›, ci sec, ferm, de o detaÈ™ată severitate. ÃŽn acelaÈ™i timp însă, părea a nu-È™i vorbi nici măcar sieÈ™i ca È™i când tot ce povestea n-ar fi privit-o in-tim, n-ar fi fost vărsare de sânge È™i moarte în istoria aceea. — Mi-a zis că va veni să-mi cânte serenade. Că, astfel cântându-mi noapte de noapte, va izbuti să mă facă să mă îndrăgostesc de el — urmă, după o scurtă pauză. Scrâșnetul bicicletei mai că-l scotea din minÈ›i pe Lituma; îl aÈ™tepta È™i, auzindu-l, se înfiora din cap până-n picioare. ÃŽÈ™i auzi È™eful. Locotenentul piuia ca o pitulice: — Și-aÈ™a a fost? AÈ™a s-a întâmplat? S-a È›inut de cuvânt? A venit să vă cânte serenade acasă, la Baza aeriană din Piura? V-aÈ›i îndrăgostit de el până la urmă? — Nu È™tiu — răspunse fata. „Nu È™tie? Cum adică? Cum să nu È™tie aÈ™a ceva?" gândi înmărmurit jandarmul. Se căzni să-È™i aducă aminte când se îndrăgostise el cel mai tare. Oare de Meche, iubita lui Josefino, bruneta aceea ochioasă cu boiul sculptural, căreia niciodată nu îndrăznise să-i declare amorul? Da, ne-greÈ™it, ea îi căzuse mai cu tronc, față de nici o alta nu simÈ›ise ceva asemănător. Cum să nu È™tii dacă eÈ™ti îndrăgostit ori ba? Ce tâmpenie! Bine s-a gândit el că-i lipsea o doagă. Zănatică, ce mai!, de n-o fi într-o ureche. Sau o făcea special pe nebuna, ca să-i încerce? O fi învățat-o colonelul să se poarte aÈ™a cu ei? Nici una din presupuneri nu-l mulÈ›umea. — Bine, dar Palomino Molero a venit să vă cânte serenade la Baza aeriană din Piura, nu-i aÈ™a? — îl auzi murmurând dulceag pe locotenent. De multe ori? — ÃŽn fiecare zi — spuse fata. De-atunci, de la aniversarea Lalei Mer-cado. N-a fost zi să nu vină, până când tata a fost transferat aici. NiÈ™te puÈ™ti cu praÈ™tii ocheau È™i trăgeau în pisoiul chinezului Tang, băcanul. Pisoiul miorlăia, îngrozit, fugind de la un capăt la altul al aco-periÈ™ului băcăniei. Chinezul Tang apăru de după colÈ›, cu mătura în mână, È™i puÈ™tii o zbughiră care-ncotro, topindu-se de râs. — Și ce zicea de serenadele acelea tatăl dumneavoastră? — piui loco-tenentul Silva. Sau nu l-a surprins niciodată cântând? — Tata È™tia că-mi cântă serenade, că doar nu era surd — replică fata. Lui Lituma i se păru că, pentru întâia oară, Alicia Mindreau È™ovăia. De parcă ar fi dat să mai spună ceva È™i È™i-ar fi muÈ™cat limba în ultimul moment. — Și ce zicea? — repetă È™eful lui. — Că, fără îndoială, eu eram pentru el Regina Angliei — afirmă fata cu seriozitatea mortală cu care vorbea întotdeauna. Când i-am povestit ce-mi zisese, Palito mi-a spus: „Tatăl tău se înÈ™ală. Tu eÈ™ti pentru mine cu mult mai presus decât Regina Angliei. Dacă e să te compar, tu-mi eÈ™ti ca Fe-cioara Măria." Lui Lituma i se păru că aude pentru a treia oară chicotitul reÈ›inut, sarcastic, al locotenentului Silva. Palito? AÈ™a-l rebotezase ea pe Palomino? Adică porecla aceea ridicolă, de Palito, era un nume decent, pe când Palo-mino sau Temistocles erau nume cholos. „’Tu-le maica mă-sii de albi plini de ifose", gândi. Ajunseră la Postul de jandarmerie. Jandarmul de serviciu, Ramiro Matelo, de felul lui din Chiclayo, plecase fără să le lase vorbă, iar uÈ™a era încuiată. Ca s-o descuie, locotenentul sprijini bicicleta de zid. — PoftiÈ›i înăuntru È™i făceÈ›i-vă comodă — o rugă ofiÈ›erul, schițând o uÈ™oară plecăciune. Vă putem oferi o răcoritoare gazoasă sau o cafeluță. IntraÈ›i, domniÈ™oară. Se întunecase de-a binelea. ÃŽnăuntru, pe când se munceau să aprindă lămpile cu gaz, rămaseră câtva timp pe întuneric, lovindu-se de lucruri. Fata aÈ™tepta, liniÈ™tită, în tocul uÈ™ii. Nu, n-avea ochii strălucitori sau ume-zi. Nu, nu plânsese, nicidecum. Lituma îi vedea umbra zveltă, desenân-du se pe fundalul tablei negre pe care prindeau ei în pioneze înÈ™tiințările, rapoartele È™i avizele zilei, È™i se gândea la sfrijit. ÃŽÈ™i simÈ›ea inima grea È™i îl încerca o nedumerire enormă. „Tot ce se întâmplă mă depășeÈ™te. Văd È™i nu-mi vine a crede", gândi. Chiar le mărturisise câteva adevăruri despre Palomino Molero figurina aceea mititică? O vedea cu ochii lui È™i tot de-geaba, de parcă puÈ™toaica nici n-ar fi fost acolo cu ei, de parcă nu le-ar fi zis nimic, n-ar fi existat, È™i totul n-ar fi fost decât scornirea minÈ›ii lui in-ventive. Ceva era în neregulă. Ce? — Nu v-a obosit plimbarea? — Locotenentul tocmai aprindea primu-sul, pe care se afla întotdeauna un ceainic plin cu apă. Oferă-i un scaun domniÈ™oarei, Lituma. Alicia Mindreau se aÈ™eză pe marginea scaunului împins de jandarm. Stătea cu spatele la uÈ™a dinspre stradă È™i la lampasul de la intrare; faÈ›a îi rămânea pe jumătate în umbră È™i un nimb gălbui îi învăluia silueta. AÈ™a, părea È™i mai puÈ™toaică decât era. O fi terminat liceul sau încă nu? Cineva prăjea ceva la un foc, într-o casă din vecini. Un glas spart de beÈ›ivan fre-dona, în depărtare, ceva hodoronc-tronc despre marea la Paita. — Ce aÈ™tepÈ›i ca să-i serveÈ™ti un suc domniÈ™oarei, Lituma! — îl dojeni locotenentul. Jandarmul se grăbi să pescuiască o sticluță de suc Pasteuriná din găleata cu apă unde le È›ineau la rece. O destupă È™i i-o întinse, scuzându-se: — ȘtiÈ›i, n-avem nici pahare, nici pai. Va trebui să beÈ›i direct din sticlă, ce să-i faci. Ea luă sucul È™i-l duse la buze ca un automat. Era È›icnită? O fi sufe-rind oare pe dinăuntru È™i s-o fi sfiind să arate? O fi părând atât de stranie tocmai de aia, pentru că, încercând să-È™i mascheze suferinÈ›a, devenea nenaturală? Lui Lituma i se păru că fata rămăsese ca hipnotizată. Parcă nu-È™i dădea seama că se afla acolo cu ei È™i nu-È™i amintea de cele spuse înainte. Lituma se simÈ›ea oarecum nelalocul lui, stingherit È™i încurcat, văzând-o atât de serioasă, de concentrată È™i de nemiÈ™cată. I se făcu de-a dreptul frică. Și dacă apărea deodată colonelul, acolo la Post, cu o patrulă, cerându-le socoteală pentru conversaÈ›ia aceea cu fiică-sa? — Vă rog, beÈ›i, poftim È™i o cafeluță — zise locotenentul. ÃŽi întinse cana de tablă în care amestecase o lingură de cafea măcinată. Câte bucățele de zahăr să-i pun? Una, două? — Ce va păți tata? — întrebă fata, cu bruscheÈ›e. Din vocea ei nu răz-bătuse decât o răbufnire de ură. Va fi arestat? Va fi împuÈ™cat pentru asta? Nu luase cana de tablă, È™i Lituma își văzu È™eful ducând-o la gură È™i sorbind cu plăcere. Locotenentul se aÈ™eză într-o rână, pe un colÈ› al biroului său. Afară, beÈ›ivanul nu mai cân-ta acum, ci dondănea întruna pe aceeaÈ™i temă: calcanii cu ghimpe în coadă, din marea de la Paita. Zicea că l-au înÈ›epat È™i că avea o rană la picior. Căuta o femeie miloasă care să-i sugă otrava. — Tatăl dumneavoastră nu va păți nimic — negă din cap locotenentul Silva. De ce, la o adică, să pățească ceva? Mai mult ca sigur că va scăpa basma curată. Nici să nu vă gândiÈ›i la asta, domniÈ™oară Alicia. Chiar nu doriÈ›i o ceÈ™cuță de cafea? Pe asta am băut-o eu, dar vă prepar alta cât ai bate din palme. „Ãsta-i dracul gol", gândi Lituma. „E în stare È™i pe-un mut să-l îmbie la vorbă." Făcuse, discret, câțiva paÈ™i îndărăt, până ajunsese să se sprijine cu spatele de perete. Vedea, pieziÈ™, profilul delicat al fetei, năsucul ei solemn, care te aÈ›intea È™i îl înÈ›elese deodată pe Palomino: n-o fi fost ea o frumuseÈ›e, dar avea ceva fascinant, misterios; ceva ce putea înnebuni un bărbat exista în feÈ›iÈ™oara aceea rece. SimÈ›ea îndemnuri contradictorii. Dorea ca locotenentul să aibă câștig de cauză È™i s-o facă pe Alicia Mindreau să spună tot ce È™tia; în acelaÈ™i timp, È™i nu înÈ›ele- gea de ce, i se făcea milă la gândul că fetiÈ›a aceea o să le dezvăluie toate secretele ei. I se părea că o atrag pe Alicia Mindreau într-o cursă. Și simÈ›ea nevoia s-o salveze. Chiar o fi È›icnită? — ÃŽnsă cel ce o va păți, fără doar È™i poate, este micuÈ›ul gelos — insi-nua locotenentul, de parcă ideea în sine i-ar fi făcut un rău nespus. Ricar-do Dufo, vreau să zic. Richard. AÈ™a i se spune, Richard, nu? Sigur că gelo-zia este un factor de care orice judecător, dacă-i un bun cunoscător în ale inimii omeneÈ™ti, va È›ine seamă. Un factor atenuant. ÃŽn ce mă priveÈ™te, eu susÈ›in sus È™i tare că gelozia e întotdeauna o circumstanță atenuantă. Dacă un bărbat e înnebu- nit după o femeiuÈ™că, atunci musai să fie gelos. O È™tiu pe propria piele, domniÈ™oară, fiindcă È™tiu ce-i amorul È™i sunt teribil de ge-los. Gelozia întunecă minÈ›ile, nu te lasă să gândeÈ™ti. ÃŽntocmai ca băutura. Dacă pretendentul dumneavoastră poate dovedi că i-a făcut ce i-a făcut lui Palomino Molero pentru că era obnubilat de gelozie — ăsta-i cuvinÈ›elul-cheie, foarte important, ob-nu-bi-lat, nu-l uitaÈ›i —, atunci s-ar putea să fie tratat drept iresponsabil în momentul crimei. Cu puÈ›in noroc È™i cu un avo-cat bun, scapă. Prin urmare, nici pentru micuÈ›ul gelos nu trebuie să vă faceÈ›i prea multe griji, domniÈ™oară Mindreau. Duse cana de tablă la gură È™i sorbi zgomotos din cafea. Pe frunte îi rămăsese dunga de la chipiu, È™i Lituma nu-i putea vedea ochii, ascunÈ™i în spatele lentilelor fumurii, ci numai mustăcioara, gura È™i bărbia. O dată îl întrebase: „De ce nu vă scoateÈ›i ochelarii pe întuneric, dom' locotenent?" Și el îi răspunsese, glumind: „Ca să nu-mi citească nimeni gândurile." — Eu nu-mi fac griji — murmură fata. Eu îl urăsc. ÃŽi doresc tot răul de pe lume. I-o spun în față, tot timpul. O dată, s-a dus în camera de alături È™i s-a întors cu revolverul. Mi-a zis: „ApeÈ™i aici, aÈ™a. Ia-l. Dacă mă urăști atât de mult, înseamnă că-mi merit moartea din mâna ta. Trage, omoară-mă." Urmă o lungă tăcere, întreruptă de sfârâitul tigăii din casa alăturată È™i de monologul confuz al beÈ›ivanului, care acum se îndepărta: nimeni nu-l iubea, aÈ™a că se va duce la o vrăjitoare din Ayabaca, ea îi va vindeca pi-ciorul rănit, ay, ay, ay. — Dar eu sunt convins că sunteÈ›i o persoană cu inimă bună, că n-aÈ›i omorî nici o muscă măcar — afirmă locotenentul Silva. -— Nu vă prefaceÈ›i mai stupid decât sunteÈ›i — îl fulmină Alicia Min-dreau. ÃŽi tremura bărbia È™i nările îi fremătau larg deschise. Nu mă trataÈ›i È™i pe mine la fel. Vă poftesc. Nu mai sunt un copil. — Vă cer scuze — tuÈ™i locotenentul Silva. Adevărul e că nu È™tiam ce să spun. Cuvintele dumneavoastră m-au surprins peste măsură. V-o spun deschis. — Vasăzică nu È™tiÈ›i nici măcar dacă aÈ›i fost ori ba îndrăgostită de Pa-lomino Molero — se auzi Lituma murmurând printre dinÈ›i. Nu l-aÈ›i iubit, aÈ™a, un picuÈ›? — L-am iubit mai mult decât un picuÈ› — replică fata imediat, fără a se întoarce să privească în direcÈ›ia jandarmului. Stătea cu capul nemiÈ™cat, iar furia părea să i se fi risipit la fel de iute cum o apucase. Privea în gol: Ba pot spune că l-am iubit mult pe Palito. Dacă l-am fi găsit pe preot acolo, la Amotape, m-aÈ™ fi măritat cu el. Dar treaba asta cu îndrăgostitul e de-a dreptul scârboasă, pe când relaÈ›ia dintre noi nu era aÈ™a. Era ceva curat, ceva frumos. Sau È™i dumneata o faci pe prostul? — Vai, ce întrebări pui È™i tu, Lituma — își auzi È™eful boscorodind. Dar înÈ›elese că nu-l mustra deloc; că, în realitate, nu lui i se adresa. Comenta-riul nu era decât o altă faÈ›etă a tacticii sale de a o trage de limbă pe puÈ™-toaică. Crezi că, dacă nu l-ar fi iubit, ar fi fugit domniÈ™oara cu el? Sau crezi că a răpit-o cu forÈ›a? Alicia Mindreau nu spuse nimic. De sticla afu-mată a lămpilor cu gaz veneau să se ciocnească tot mai multe insecte, bâ-zâind. Acum se auzea, de foarte aproape, bătaia valurilor în resac. Mareea continua să crească. Pescarii È™i-or fi pregătit până acum năvoadele; don Matias Querecotillo cu cele două ajutoare ale lui or fi târât „Leul Talarei" pe nisip, spre mare, de n-or vâsli deja, colo în larg. Lituma își dori să se fi aflat hăt-departe, cu ei, nu aici, ca să audă astfel de lucruri. Și totuÈ™i se pomeni susurând: — Și-atunci cum rămâne cu pretendentul dumneavoastră, domniÈ™oa-ră? Chiar pe când vorbea, i se păru deodată că stă în echilibru pe o frân-ghie întinsă, nesigură. — Pretendentul dumneaei cel oficial, vrei să spui — îl corectă loco-tenentul. ÃŽÈ™i îndulci glasul, adresându-i-se: Pentru că, din moment ce îl iubeaÈ›i pe Palomino Molero, îmi închipui că locotenentul Dufo nu putea fi altceva. Un amorez oficial, cu care salvaÈ›i aparenÈ›ele, cel puÈ›in față de tata. N-a fost decât atât, un paravan, nu? — Da — încuviință numaidecât fata, dând din cap. — Și asta pentru ca tatăl dumneavoastră să nu-È™i dea seama de trea-ba ailaltă, a serioasă, cu Palomino Molero — continuă să despice firu-n patru locotenentul. Fiindcă, mai mult ca sigur, domnului colonel nu i-ar fi convenit deloc ca fiica lui să fie în dragoste cu un soldat oarecare de la aviaÈ›ie. Pe Lituma, zumzetul neîntrerupt al gâzelor ce se loveau întruna de sticla lămpilor îl călca pe nervi, tot atât de tare ca, mai înainte, scrâșnetul bicicletei. — El s-a înrolat acolo numai pentru a fi cât mai aproape de dumnea-voastră? — se auzi zicând. ÃŽÈ™i dădu seama că, de astă dată, nu se mai prefăcuse: vocea îi era pli-nă de intensa milă pe care i-o stârnea pirpiriul. Ce mama naibii găsise nenorocitul la fâșneaÈ›a asta pe jumătate dilie? ÃŽi plăcuse că era de familie bună, că era albă? Sau îl fermecaseră felul ăsta al ei de-a fi, capricios, fără pic de stare, toanele incredibile care o făceau să treacă într-o clipă de la furie la indiferență? — MicuÈ›ul gelos nu mai înÈ›elegea nimic — fantază cu voce tare loco-tenentul. Tocmai își aprinsese o È›igară. Iar când a început să înÈ›eleagă, pârdalnica de gelozie l-a dat gata. S-a ob-nu-bi-lat, ăsta-i cuvântul. A făcut ce-a făcut È™i, aproape nebun de frică, de remuÈ™cări, a venit la dumneavoa-stră. Plângând: „Sunt un asasin, Alicitá. L-am torturat È™i l-am omorât pe aviatorul cu care ai fugit." Dumneavoastră i-aÈ›i făcut un scandal monstru, i-aÈ›i aruncat în față că nu l-aÈ›i iubit niciodată, că îl urâți. Atunci, el È™i-a scos revolverul È™i v-a spus: „Omoară-mă". Dar n-aÈ›i făcut-o. După ce că s a văzut încornorat, Richard Dufo s-a ales È™i cu ditamai buÈ™eala. Și pe deasupra, domnul colonel i-a interzis să vă mai vadă. Fiindcă, desigur, un ginere ucigaÈ™ era la fel de puÈ›in convenabil ca un cholo din mahalaua Cas-tilia, care, colac peste pupăză, mai era È™i elev-aviator de trupă. Eh, bietul gelos! Bun, e clar, am istoria completă. M-am înÈ™elat undeva, domniÈ™oară? — Ha, ha — râse ea. V-aÈ›i înÈ™elat de la un capăt la altul. — Știu, m-am înÈ™elat dinadins — recunoscu locotenentul, scoțând fu-mul pe nas È™i pe gură. Bun, atunci corectaÈ›i-mă. Râsese? Da, cu un râs scurt, de batjocură feroce. Acum era iar serioa-să, È™ezând foarte È›eapănă pe marginea scaunului, cu genunchii lipiÈ›i. Bra-È›ele îi erau atât de slăbuÈ›e, încât Lituma le-ar fi putut cuprinde între două degete ale aceleiaÈ™i mâini. AÈ™a cum stătea, pe jumătate în umbră, cu tru-puÈ™orul acesta zvelt ca spicul, filiform, putea fi uÈ™or confundată cu un bă-iat. Când-colo, totuÈ™i, era o femeiuÈ™că! Știa deja de bărbat. ÃŽncercă s-o vadă goală, tremurândă, în braÈ›ele lui Palomino Molero, culcată pe un pat ruinat, la Amotape, sau poate pe o rogojină, pe nisip. ÃŽÈ™i înnoda firavele braÈ›e în jurul gâtului lui Palomino, deschidea gura, desfăcea picioarele, gemea. Nu, imposibil. N-o vedea, în răstimpul pauzei interminabile, bâzâi-tul insectelor deveni asurzitor. — Cel care a venit cu pistolul È™i mi-a zis să-l omor a fost tata — adă-ugă fata, pe neaÈ™teptate. Ce o să pățească? — Nimic — se bâlbâi grăbit locotenentul Silva, de parcă s-ar fi înecat cu vorba. Nimeni n-o să-i facă nimic tatălui dumitale. Ea avu o altă izbucnire de mânie: — VreÈ›i să spuneÈ›i că nu există dreptate — exclamă pătimaÈ™. Căci el trebuie arestat, omorât. Dar nimeni n-are curaj. Sigur, cine să îndrăz-nească. Lituma devenise stană de piatră. își simÈ›ea È™eful la fel de È›eapăn, de încordat, ca È™i cum amândoi ar fi auzit deodată răsunând din măruntaiele pământului geamătul sinistru ce anunță cutremurul. — Vreau să beau ceva fierbinte, chiar È™i cafeaua asta — zise fata, schimbând iar tonul vocii. Acum vorbea fără dramatism, ca È™i cum ar fi glumit cu prietenele. M-a luat cu frig sau nu È™tiu cu ce. — Păi chiar că-i frig — se zăpăci locotenentul Silva. Repetă de două ori, foarte convins, dând fără rost din cap, subliniindu-È™i energic spusele: E frig, da, frig al naibii. Zăbovi câtva timp până să se scoale È™i când, în sfârÈ™it, se sculă È™i se îndreptă către primus, Lituma îi observă stângăcia È™i încetineala. Pășea ca un beÈ›iv. Acum da, acum era surprins peste măsură, nu înainte. Și el se simÈ›ea ca lovit cu leuca în cap, din cauza celor auzite. Sforțându-se, gân-dea mereu la acelaÈ™i lucru. Adică cum vine asta? nu zisese chiar ea că amorul e scârbos?, È™i totuÈ™i se îndrăgostise de Palomino Molero. Ce tâm-penie mai era È™i aia, a te îndrăgosti este scârbos, dar a iubi, nu? Na, că-l luase È™i pe el cu frig. Tare ar fi băut la repezeală o cafea fierbinte, ca aceea pe care È™eful lui i-o prepara acum puÈ™toaicei! Lituma vedea prea bine, în conul de lumină verzuie al lămpii, încetineala cu care mâinile locotenen-tului vărsau apa fierbinte, amestecau linguriÈ›ele de cafea, zahărul. De parcă n-ar fi fost tocmai sigur că degetele i se vor supune. Veni spre fată cu ceaÈ™ca È›inută cu amândouă mâinile, fără a face zgomot, È™i i-o întinse. Alicia Mindreau o duse numaidecât la gură È™i bău o înghiÈ›itură, înălțând capul. Lituma îi întrezări ochii în lumina anemică, pâlpâitoare. UscaÈ›i, negri, duri È™i adulÈ›i, pe feÈ›iÈ™oara aceea delicată, de fetiță. — Carevasăzică... — È™opocăi locotenentul, atât de rar încât Lituma cu greu îl putu auzi. Se aÈ™ezase iar pe colÈ›ul mesei È™i se sprijinea într-un pi-cior, pe când celălalt i se hâțâna în voie. Făcu o pauză lungă, apoi adăugă precaut: Carevasăzică, cel pe care îl urâți într-atât, cel căreia îi doriÈ›i tot răul de pe lume, nu e locotenentul Dufo, ci... Dar nu îndrăzni să-È™i ducă gândul până la capăt. Lituma o văzu pe fată aprobând, fără nici cea mai mică È™ovăire. — Cade în genunchi ca un câine È™i-mi sărută picioarele — o auzi ex-clamând, cu vocea alterată de una din acele năprasnice răbufniri de mâ-nie. Dragostea nu cunoaÈ™te limite, zice. Lumea tot n-ar înÈ›elege. Sângele se recunoaÈ™te în cel al fiinÈ›ei de-un trup cu tine, zice. Dragostea e dragoste, o avalanșă huayco, mătură totul în cale. Când zice asta, când face asta, când plânge È™i-mi cere iertare, îl urăsc. Și într-adevăr îi doresc tot răul de pe lume. Un radio dat la maximum o făcu să tacă. Glasul crainicului era stri-dent, urlător È™i È›iui-tor, cu paraziÈ›i, È™i Lituma nu distinse absolut nimic din ce vorbea. ÃŽi luă locul dansul la modă, „el bote", care era pe cale să înlocuiască „huaracha" în preferinÈ›ele celor din Talara: Mira esos pollos que están en la esquinaaa... Que ni siquiera me quieren miraaar..." Jandarmul simÈ›i o crispare de furie împotriva cântăreÈ›ului, a celui ce deschisese aparatul de radio, a dansului „el bote" È™i împotriva lui însuÈ™i. „De-aia zice că-i scârbos", gândi. „De-aia deosebeÈ™te îndrăgostirea de iu-bire." Urmă o lungă pauză, cotropită de muzică. Din nou Alicia Mindreau părea liniÈ™tită, departe de furia de-acu câteva clipe. CăpÈ™orul ei se înclina uÈ™or în ritmul melodiei È™i privea la locotenent ca aÈ™teptând ceva. — Acum m-am prins de-o chestie — își auzi È™eful zicând, foarte rar. Fata se sculă în picioare. — Trebuie să plec. S-a făcut târziu. — Acum m-am prins că dumneavoastră aÈ›i fost persoana care ne-a lăsat rândurile anonime, colo la ușă — adăugă locotenentul. Spunându-ne să mergem la Amotape È™i s-o întrebăm pe dona Lupe ce s-a întâmplat cu Palomino Molero. — M-o fi căutând deja pretutindeni — zise fata, de parcă nici nu l-ar fi auzit pe locotenent, în firicelul de voce, metamorfozată din nou, Lituma redescoperi accentul acela îndrăzneÈ› È™i șăgalnic care era lucrul cel mai simpatic, sau cel mai puÈ›in antipatic, din fiinÈ›a ei; când vorbea aÈ™a, părea cu adevărat ceea ce era, o puÈ™toaică, È™i nu ca în decursul momentelor de dinainte, o femeie adultă È™i teribilă cu chip È™i trup de fetiță. I-o fi pus pe È™ofer, pe aviatori, să scotocească după mine prin casele Bazei, ale ameri-canilor gringos, pe la club, pe la cinema. ÃŽÈ™i pierde capul, ori de câte ori întârzii. Crede că o să fug iar, ha, ha... — Deci dumneata ai fost — apucă să mai adauge locotenentul Silva. Bun, tot e bine; deÈ™i cam târzior, oricum multe mulÈ›umiri, domniÈ™oară Mindreau. Fără acel mic ajutor din partea dumitale, È™i acum ne-am fi în-vârtit tot în cerc, bâjbâind după o luminiță. — Singurul loc unde nu se va gândi în ruptul capului că mă aflu este Comisariatul — continuă fata. Ha, ha. Râsese? Da, chiar râsese. Dar de astă dată fără sarcasm, fără intenÈ›ia de a ofensa. Un hohot scurt, amuzat, hazliu, de puÈ™ti pus pe È™otii. Nu mai încăpea vorbă, era È›icnită, păi cum nu, de-a binelea. TotuÈ™i, îndoiala îl hărÈ›uia È™i mai abitir pe Lituma, care ajunsese să-È™i dea răspunsuri contradic-torii. Da, era; ba nu, da' de unde, se prefăcea. — Desigur, desigur — susură locotenentul. TuÈ™i, dregându-È™i glasul, aruncă chiÈ™tocul pe jos È™i îl storcoÈ™i cu piciorul. Asta ni-e menirea, de a-i proteja pe oameni. Mai cu seamă pe dumneavoastră, dacă vreodată ne veÈ›i cere ajutorul. — Eu n-am nevoie de protecÈ›ia nimănui — replică, sec, fata. Pe mine mă protejează tata, È™i protecÈ›ia lui e suficient de puternică. ÃŽntinse atât de vehement spre locotenent cana de tablă din care băuse cafeaua, încât vreo câteva picături rămase înăuntru stropiră cămaÈ™a ofi-È›erului. Acesta se grăbi să ia cana. — DoriÈ›i să vă însoÈ›im până la Bază? — o întrebă. — Nu, nu doresc — zise ea. Lituma o văzu ieÈ™ind repede în stradă. Silueta i se contura în lumina difuză de afară, în timp ce încăleca bicicleta. O văzu ple-când, pedalând, auzi clopoÈ›elul de la ghidon, o văzu dispărând, după ce făcuse câteva zig-zaguri, în fundul străduÈ›ei desfun-date, nepietruite. OfiÈ›erul È™i jandarmul rămaseră pe loc, tăcuÈ›i. Acum, muzica încetase È™i se auzea din nou, trepidând ca o mitralieră, cumplita voce a craiir ului. — Dacă nu i-ar fi pus dracu' pe ăia să aprindă porcăria de radio, puÈ™toaica ar fi continuat să vorbească — mârâi indispus Lituma. Numai Dumnezeu È™tie ce-am mai fi aflat. — Dacă nu ne grăbim niÈ›el, dolofana mea ne lasă nemâncaÈ›i — îl în-trerupse locotenentul, ridicându-se. ÃŽl văzu punându-È™i chipiul. Haidem odată, Lituma, să ne umplem burÈ›ile. Mie, chestiile astea îmi fac poftă de mâncare. Þie, nu? Vorbise în vânt, fiindcă bodega rămânea deschisă până spre miezul nopÈ›ii, iar acum nu putea fi trecut de opt. Dar Lituma înÈ›elese că È™eful lui vorbise aÈ™a numai ca să zică ceva, să umple tăcerea, să nu rămână amân-doi cufundaÈ›i în muÈ›enia aceea apăsătoare. Precis că se simÈ›ea la fel de nasol, de întors pe dos, ca È™i el. Luă sticla de suc Pasteuriná lăsată pe jos de Alicia Mindreau È™i îi făcu vânt în lada cu sticle goale pe care Borrao Salinas, negustorul de sticle goale È™i de haine vechi, venea să le cumpere la fiecare sfârÈ™it de săptămână. IeÈ™iră, încuind uÈ™a Postului. Locotenentul bodogăni că unde naiba se vârâse jandarmul de serviciu, È™i că acuma, drept pedeapsă, avea să-l consemneze pe puturosul de Ramiro Matelo È™i sâmbătă, È™i duminică. Era lună plină. Lumina albăstruie a cerului învăluia plăcut întreaga stradă. Se vedea ca în palmă. Merseră tot tăcuÈ›i, răspun-zând cu semne din mână sau din cap la saluturile familiilor adunate pe la uÈ™ile caselor.Din depărtare se auzea sonorul filmului — niÈ™te voci mexica-ne, un plâns de femeie È™i, ca muzică de fond, clipocitul adormitor al re-sacului. — Cred c-ai rămas pe jumătate zăbăuc de cele auzite, nu, Lituma? — Chiar, pe jumătate zăbăuc, ăsta-i cuvântul — recunoscu jandar-mul. — Þi-am zis eu c-o să dai peste multe marafeturi în afacerea asta, Li-tuma. — Iată că vi se împlinesc prezicerile, dom' locotenent. La bodegă erau È™ase persoane ce luau masa, toate cunoscute. Schim-bară saluturi È™i cuvinte amabile, dar locotenentul Silva È™i Lituma se aÈ™e-zară la o masă aparte. Dona Adriana aduse supă de carne cu zarzavat È™i niÈ™te peÈ™te prăjit, dar în loc să le pună felurile dinainte, aproape că le a-runcă sub nasul lor, bombănind È™i nerăspunzând la bineÈ›e. FaÈ›a ei trăda cea mai vie supărare. Când locotenentul Silva o întrebă dacă nu se simÈ›ea cumva bine È™i de unde atâta mânie în ochi, mai că latră spre ei: — Se poate È™ti ce căutai dumneata pe măgura crabilor în după-amiaza asta, neobră-zatule? — Mi s-a adus la cunoÈ™tință că vor fi debarcate niÈ™te mărfuri de con-trabandă — răspunse locotenentul Silva, È™i nici măcar nu clipi. — ÃŽntr-o bună zi o să plăteÈ™ti scump pentru toate giumbuÈ™lucurile astea, eu atâta-È›i spun. — MulÈ›umesc de avertisment — îi zâmbi locotenentul, încreÈ›indu-È™i obscen buzele È™i trimițându-i un pupic. Mămică ssscumpă. VII — Am făcut bătături la degete, ce dezastru! — mormăi enervat loco-tenentul Silva. Când eram cadet, puteam reproduce imediat orice melodie, era de-ajuns s-o fi auzit o singură dată. Și-acum nu-mi iese nici „La Ras-pa", carajo! ÃŽntr-adevăr, încercase melodie după melodie È™i toate îi ieÈ™eau fals. Uneori, corzile chitarei È›ipau sau scheunau mai rău decât pisicile turbate de pe acoperiÈ™, când se bat. Lituma își auzea È™eful doar pe jumătate, ob-sedat cum era de ideea lui fixă. Ce carajo se va întâmpla de-acu' încolo, după o asemenea pleaÈ™că? Se găseau pe mica plajă a pescarilor, între cele două diguri, È™i era trecut de miezul nopÈ›ii fiindcă mai adineauri sunase sirena rafinăriei anunțând ieÈ™irea unui schimb È™i intrarea celuilalt. Multe bărci se avântaseră deja în larg, mai devreme, printre ele È™i „Leul Talarei". Lituma È™i locotenentul Silva fumaseră o È›igară cu bătrânul Matias Quere-cotillo, în timp ce ajutoarele acestuia împingeau barca în mare. Bărbatul donei Adriana È›inu È™i el să È™tie dacă era adevărat ce se vorbea prin toată Talara. — Și ce se vorbeÈ™te prin toată Talara, don Matias? — Că i-aÈ›i dibuit pe asasinii lui Palomino Molero. Locotenentul Silva îi răspunse ceea ce obiÈ™nuia să răspundă oricui îi punea această întrebare. (âncă de dimineață, cine È™tie cum, zvonul se răs-pândise È™i lumea îi oprea pe stradă să-i întrebe unul È™i acelaÈ™i lucru.) — Nu se poate afirma nimic cu certitudine. Dar curând se va afla, don Matâas. Dumitale îți pot spune că dezvăluirea n-o să întârzie mult. — Fie cum spui dumneata, dom' locotenent. Să sperăm că măcar o dată s-o face dreptate È™i n-or să aibă câștig de cauză cei ce au întotdeau-na. — Cine adică, don Matias? — Ei cine! Parcă dumneata nu È™tii. PeÈ™tii ăi mari, mahării. Plecă, bălăbănindu-se marinăreÈ™te ca un barcaz pe ape răscolite, È™i se sui agil la bord. Nu părea el omul să scuipe sânge tuÈ™ind; dimpotrivă, pă-rea robust È™i dârz pentru vârsta lui. Poate că ideea aceea cum c-ar fi bol-nav nu era decât o teamă exagerată de-a donei Adriana. Știa don Matias că locotenentul Silva îi trăgea clopotele nevestei sale? Greu de spus. Nu dă-duse niciodată nimic de înÈ›eles. Lituma observase că pescarul se purta întotdeauna amabil cu È™eful lui. Mai È™tii, s-ar putea ca o dată cu trecerea anilor bărbaÈ›ii să înceteze a mai fi geloÈ™i. — Hm, peÈ™tii ăi mari — reflectă ofiÈ›erul, culcând chitara pe genunchi. Tu crezi că peÈ™tii ăi mari, mahării, ne-au lăsat chitara în dar, sprijinită de uÈ™a Postului? — Nici pomeneală, dom' locotenent — răspunse jandarmul. PleaÈ™ca asta ne vine de la fetiÈ›a colonelului Mindreau. Doar aÈ›i auzit-o È™i dumnea-voastră când ne-a zis că la ea era chitara sfrijitului. — Dacă zici tu... — făcu locotenentul. Dar eu nu-s convins. Eu n-am văzut nici o scrisoare sau o carte de vizită, ceva, care să-mi dovedească negru pe alb că ea a adus chitara la Post. După cum n-am dovezi nici că aceasta È™i nu alta este chitara lui Palomino Molero. — RâdeÈ›i de mine, dom' locotenent? — Nu, Lituma. încerc să te descreÈ›esc niÈ›el, că prea te văd încordat È™i neliniÈ™tit. De ce oi fi tu aÈ™a speriat? Păi, nu È™tiai că un jandarm trebuie să aibă fudulii de taur, măi omule? — LăsaÈ›i că nici dumneavoastră nu vi-s boii acasă, dom' locotenent. RecunoaÈ™teÈ›i, măcar. OfiÈ›erul râse fără chef. — AÈ™a-i, nu zic ba. Dar eu încaltea È™tiu să disimulez, la mine nu se cunoaÈ™te. Tu, în schimb, faci o mutră de mai mare mila. Parcă ai fi gata să te scapi în pantaloni la orice bâzâit de muscă. Rămaseră tăcuÈ›i o vreme, ascultând molcomul plescăit al apei. Nu erau valuri decât departe, în larg, dar acolo se vedeau foarte înalte. Luna lumina astfel noaptea încât se desluÈ™ea cu mare precizie profilul caselor americanilor È™i ale altor înalÈ›i funcÈ›ionari de la International, colo-sus pe vârful dâmbului, lângă farul pâlpâitor, È™i povârniÈ™urile promontoriului care închideau golful. Toată lumea spunea minunății despre luna la Paita, dar adevărul e că luna, aici, era tot ce putea fi mai rotund È™i mai luminos: Lituma nu văzuse nicăieri ceva asemănător. Zicala aia s-ar fi potrivit mai bine lunii la Talara. Și-l închipui pe flăcăul cel prizărit, într-o noapte ca asta, cântând chiar pe plaja aceea, înconjurat de băieÈ›ii de la aviaÈ›ie, emoÈ›ionaÈ›i: Luna, lunera Cascabelera Ven dile a mi chinita Por Dios que me quiera... Lituma È™i locotenentul fuseseră la cinema È™i văzuseră un film argen-tinian de Luis Sandrini, care îi făcuse să râdă în hohote pe ceilalÈ›i specta-tori, nu pe ei. Apoi stătuseră puÈ›in de vorbă cu părintele Domingo, în poarta parohiei. Parohul dorea ca un jandarm să vină să-i alunge pe fustangiii care dădeau pe la biserică doar ca să le facă ochi dulci fetelor din cor, în zilele de repetiÈ›ii. Multe mame nu-È™i mai lăsau fetele la cor, de frica neruÈ™inaÈ›ilor acelora. Locotenentul îi promise să-i trimită jandarmul, de cum va avea unul la îndemână. ÃŽntorcându-se la Post, găsiseră chitara care acum stătea pe genunchii locotenentului. Fusese lăsată acolo, sprijinită de ușă. Oricine ar fi putut-o lua, dacă ei, în loc să revină la Comisariat, s-ar fi dus întâi la bodegă să mănânce. Lituma nu È™ovăi nici o clipă în interpretarea acelui gest grăitor: — Vrea să i-o înapoiem mamei sfrijitului. Fetei i s-o fi înmuiat inima când m-a auzit povestind de dona Asunta, de aia ne-a adus-o. — AÈ™a o fi, dacă zici tu, Lituma. Dar eu n-am nici o dovadă. De ce o È›inea morÈ›iÈ™ locotenentul cu gluma? Lituma È™tia foarte bine că numai de glumă nu-i ardea È™efului său, că era la fel de neliniÈ™tit È™i de apă-sat de gânduri ca È™i el, mai ales de când le expediase superiorilor raportul. Probă era însuÈ™i faptul că se aflau în acel loc, la acea oră. După ce mânca-seră, locotenentul îi propusese să-È™i mai dezmorÈ›ească oleacă oasele, să facă o mică plimbare. Și ajunseseră, fără să schimbe o vorbă, fiecare cu gândurile lui, până la plaja cea îngustă a pescarilor. ÃŽi văzuseră pe oamenii mării pregătindu-È™i năvoadele È™i ustensilele È™i avântându-se în larg. Mai văzură, după câtva timp, peste întunecimea apelor, sclipind lămpaÈ™ele îndepărtate ale celor ce trăgeau de mreje. RămaÈ™i singuri, pe locotenent îl apucase dorul de muzică È™i începuse să facă arpegii la chitara pirpiriului. Iar dacă nu-i ieÈ™ise nici o melodie, asta se putea explica È™i de-a dreptul prin teamă. Da, sigur că-i era È™i lui frică, deÈ™i se apăra È›inându-se de glu-me. Poate pentru prima oară de când se afla sub ordinele lui, jandarmul nu-l auzise în noaptea aceasta pomenind nimic de nurii dolofanei de la bodegă. Tocmai se pregătea să-È™i întrebe È™eful dacă îi dădea voie să-i ducă donei Asunta chitara, de cum va merge iar la Piura — „LăsaÈ›i-mă să-i duc măcar atâta mângâiere bietei femei, dom' locotenent" —, când își dădu deodată seama că nu erau singuri. — Bună seara — zise umbra. Apăruse brusc, ca ieÈ™ită din mare sau închegată din aer. Lituma tre-sări, fără a putea lega un cuvânt, căscând ochii mari. Nu visa: era colo-nelul Mindreau. — Bună seara, domnule colonel — zise locotenentul Silva, sculân-du se de pe barca pe care È™edea. Chitara se rostogoli pe nisip È™i Lituma își văzu È™eful schițând cu mâna dreaptă o miÈ™care imediat întreruptă: ca, de pildă, a înÈ™făca revolverul sau, măcar, a deschide clapa tocului armei pe care îl È›inea întotdeauna la cingătoare, pe È™oldul drept. — Pe loc repaus È™i fără farafastâcuri — zise umbra colonelului. Te căutam, È™i ceva mi-a zis că dumneata eÈ™ti chitaristul cel nocturn. — ÃŽncercam să văd dacă mai È™tiu mânui strunele. Adevărul e că am uitat, din lipsă de practică. Umbra încuviință. — Dumneata eÈ™ti mai bun de copoi decât de interpret — murmură. — MulÈ›umesc, domnule colonel — răspunse locotenentul Silva. „A venit să ne omoare", gândi jandarmul. Colonelul Mindreau făcu un pas spre ei È™i faÈ›a lui pătrunse într-un spaÈ›iu luminat mai bine de lună. Lituma distinse fruntea-i înaltă, cele două scobituri adâncite în tâmple È™i mustăcioara milimetrică. Oare fusese la fel de palid È™i în celelalte daÈ›i când îl văzuse la biroul lui? Sau poate că luna îi împrumuta acel aer livid. Ex-presia nu îi era de ameninÈ›are, nici de ură, ci mai degrabă de indiferență. Tonul vocii trăda totuÈ™i aceeaÈ™i trufie de atunci, din cursul întrevederii de la Bază. Ce-avea să se întâmple? Lituma simÈ›ea un gol în stomac. „Asta aÈ™teptam noi, fără a ne da seama", gândi. — Numai un copoi bun putea să ajungă la capătul firului atât de repe-de în asasinarea dezertorului aceluia — adăugă colonelul. ÃŽn două săptă-mâni, nu, locotenente? — ÃŽn nouăsprezece zile, ca să fim exacÈ›i, domnule colonel. Lituma nu-È™i dezlipea ochii de pe mâinile colonelului Mindreau, dar bătaia lunii nu ajungea să le lumineze. Și-o fi È›inând revolverul pregătit, gata de tras? Voia să-l ameninÈ›e pe locotenent, silindu-l să se dezică de cele scrise în raport? Va trage brusc în ofiÈ›er două, trei gloanÈ›e? ÃŽl va împuÈ™ca È™i pe el? Sau poate venise numai să-i aresteze. Poate că o patrulă a PoliÈ›iei Aeronautice îi înconjurase deja È™i îi È›inea în cătarea puÈ™tilor, în timp ce colonelul le abătea atenÈ›ia cu dialogul acela înÈ™elător. ÃŽÈ™i ascuÈ›i auzul, privi cu luare-aminte împrejur. Nu se apropia nimeni, nu se auzea nimic, exceptând plescăitul oceanului, în față, vechiul dig urca È™i cobora, la unison cu oscilaÈ›iile apei. Pe scheletul lui de fier, alunecos din cauza muÈ™chilor, dormeau pescăruÈ™ii È™i se aflau incrustaÈ›i nenumăraÈ›i crabi, cochilii È™i stele de mare. Prima misiune pe care i-o încredinÈ›ase È™eful, la sosirea la Talara, fusese aceea de a-i pune pe fugă pe plozii care se cățărau pe dig tocmai pe fiarele acelea lunecoase, pentru ca, odată ajunÈ™i sus, să se lase legănaÈ›i de digul plutitor ca într-un scrânciob. — Nouăsprezece zile — repetă, ca un ecou întârziat, colonelul. Vorbea fără ironie, fără mânie, cu o răceală de gheață, de parcă nimic din toate acestea nu l-ar fi privit câtuÈ™i de puÈ›in sau n-ar fi avut vreo în-semnătate, iar în tonul vocii avea ceva — o inflexiune, o pauză, un fel de a accentua anumite silabe — care lui Lituma îi amintea de glasul puÈ™toaicei. „NeînvinÈ™ii mei au dreptate", gândi. „Eu nu-s făcut pentru chestii din as-tea, mie nu-mi place să trec printr-o spaimă ca asta." — Oricum, nu-i rău — continuă colonelul. Uneori, astfel de crime nu sunt rezolvate nici după mulÈ›i ani. Alteori, rămân mistere pe vecie. Locotenentul Silva nu răspunse. Urmă o lungă tăcere, în cursul căreia nici unul dintre cei trei bărbaÈ›i nu se miÈ™că. Digul se legăna tot mai tare: o fi vreun puÈ™tan acolo, gustând deliciile scrânciobului? Nu-i venea a crede. Lituma auzea respiraÈ›ia colonelului, a È™efului său, a sa proprie. „De când sunt n-am încercat o asemenea frică, niciodată", gândi. — Crezi dumneata că vei fi avansat, drept răsplată? — îl auzi zicând pe colonelul Min-dreau. ÃŽi trecu prin cap că precis îi era frig aceluia, îmbrăcat cum era în u-È™oara cămașă cu mâ-neci scurte ce făcea parte din uniforma obiÈ™nuită a aviatorilor. Era un om scund, pe care Lituma îl depășea cu cel puÈ›in ju-mătate de cap. Pe vremea lui n-or fi fost pesemne în vigoare regulamentele stabilind înălÈ›imea minimă pentru admiterea în Institutele Armatei. — Mă pot aÈ™tepta la avansarea în grad de căpitan doar cu începere din luna iulie a anului viitor, nu înainte, domnule colonel — își auzi È™eful zicând, cu glas măsurat. Acum. O să ridice mâna È™i o să detune împuÈ™că-tura: capul locotenentului va crăpa ca fructul de papaya. Dar în momentul acela colonelul ridică mâna dreaptă ca să-È™i mângâie colÈ›urile gurii, È™i jan-darmul văzu că nu era înarmat. De ce venise, atunci, de ce? — Răspun-zându-vă însă la întrebare, nu, nu cred să fiu avansat pentru rezolvarea cazului. La drept vorbind, dimpotrivă, cred că treaba asta îmi va prilejui mari neplăceri, domnule colonel. — Dumneata eÈ™ti chiar atât de sigur că ai rezolvat-o în mod definitiv? Umbra nu se clintea È™i lui Lituma i se păru chiar că aviatorul vorbea fără să deschidă gura, din stomac, ca ventrilocii. — Bun, ca să zic aÈ™a, singurul lucru definitiv este moartea — murmu-ră locotenentul. Nu simÈ›ea în cuvintele È™efului său nici cea mai mică teamă sau încor-dare. De parcă nici pe el nu-l privea câtuÈ™i de puÈ›in discuÈ›ia aceea, de parcă ar fi fost implicaÈ›i alÈ›ii, nu ei. „Îi cântă în strună", gândi. Locotenentul își drese glasul cu o uÈ™oară tuse, înainte de a continua: — Dar, deÈ™i unele detalii nu-s încă lămurite, cred că cele trei între-bări-cheie sunt rezolvate: Cine au fost cei ce l-au ucis? Cum l-au ucis? De ce l-au ucis? Un câine latră întărâtat È™i lătrăturile lui, enervante È™i frenetice, deve-niră destul de curând un urlet lung, lugubru. Ori colonelul dăduse puÈ›in înapoi, ori luna înaintase întru câtva: faÈ›a lui era din nou în umbră. Digul scârțâitor tot urca È™i cobora. Conul luminos al farului mătura apa, aurind-o. — Am citit raportul dumitale către superiori — îl auzi zicând Lituma. Jandarmeria i-a informat pe È™efii mei. Iar aceÈ™tia au binevoit să tragă o fotocopie È™i să mi-o trimită, ca să iau cunoÈ™tință de conÈ›inut. Nu se tulburase, nu vorbea mai precipitat sau cu mai multă emoÈ›ie decât înainte. Lituma văzu cum o adiere subită agita părul rar al siluetei din umbră; imediat, colonelul È™i-l netezi. Jandarmul rămase încordat È™i speriat, dar, acum, din nou îi jucau în minte cele două imagini nepoftite: slăbănogul È™i Alicia Mindreau. Ah, ce È›i-e È™i cu imaginaÈ›ia asta! Fata, para-lizată de surpriză, se vedea urcată fără menajamente într-o camionetă albastră. Motorul demara, zgomotos. Pe distanÈ›a până la podiÈ™ul pietros, avi-atorii, ca să-È™i câștige bunăvoinÈ›a È™efului ăl mare, își stingeau mucu-rile aprinse pe braÈ›ele, pe gâtul È™i pe faÈ›a lui Palomino Molero. Auzindu-l urlând, râdeau gros, dându-È™i coate. „Să-l doară, să-l doară", zbiera loco-tenentul Dufo. Și deodată, sărutându-È™i degetele puse în cruce: „O să-È›i pară rău că te-ai născut, È›i-o jur." Văzu că locotenentul Silva nu se mai sprijinea de marginea bărcii, că își vâra mâinile în buzunare È™i, întors, începea să contemple oceanul. — Asta vrea să însemne că au de gând să muÈ™amalizeze afacerea, domnule colonel? — întrebă, din poziÈ›ia aceea. — Nu È™tiu — răspunse Mindreau, sec, de parcă întrebarea fusese prea banală sau prea stupidă È™i-l făcea să piardă un timp preÈ›ios. Dar, aproape imediat, păru nesigur: N-aÈ™ crede însă, lucrurile au ajuns prea departe. Ar fi prea dificil, ar fi... Nu È™tiu. Depinde de sferele superioare, nu de mine. „Depinde de bibanii ăi graÈ™i", gândi Lituma. De peÈ™tii ăi barosani. De ce vorbea colonelul de parcă nimic din toate acestea nu l-ar fi privit? De ce mai venise, atunci? — AÈ™ vrea să aflu ceva, domnule locotenent. Făcu o pauză, lui Lituma i se păru că îi arunca o privire iute, ca È™i cum abia acum l-ar fi descoperit È™i s-ar fi hotărât totuÈ™i să continue să vorbească în faÈ›a acelui don Nimeni. A venit cumva fiica mea să vă spună că am abuzat de ea? A spus asta? Lituma văzu că È™eful lui, fără a-È™i scoate mâinile din buzunare, se în-torcea spre colonel. — Ne-a dat-o de înÈ›eles... — susură, înecându-se. Nu ne-a zis-o expli-cit, nu a folosit cuvintele acestea. Dar ne-a dat de înÈ›eles că dumneavoas-tră... că ea era pentru dumneavoastră nu o fiică, ci o femeie, domnule colonel. Era extrem de tulburat È™i cuvintele i se poticneau în gură. Lituma nu-l văzuse niciodată atât de încurcat. SimÈ›i multă milă. Pentru el, pentru colo-nelul Mindreau, pentru pirpiriu, pentru fătucă. ÃŽi venea să plângă de mila întregii lumi, carajo. ÃŽÈ™i dădu seama că tremura din cap până în picioare. Da, Josefino îl mirosise încă de mai demult: era un sentimental nenorocit, È™i-aÈ™a avea să moară. — V-a spus È™i că îi sărutam picioarele? Că, după ce abuzam de ea, mă târam pe jos ca un vierme, cerându-i iertare? — zise colonelul Mindreau. Nu întreba, ci își confirma ceva de care părea absolut sigur. Locotenentul Silva îngăimă o frază din care Lituma nu înÈ›elese nimic. Sensul ei părea a fi: „Cred că da", sau: „Mi se pare că da." ÃŽi venea să fugă de-acolo ca din puÈ™că. Ah, de-ar apărea odată vreun pescar sau altceva, orice, numai să curme scena aceea. — Că eu, nebun de remuÈ™care, îi întindeam revolverul ca să mă îm-puÈ™te? — continua, neabătut, colonelul. Coborâse vocea. I se simÈ›eau oboseala È™i un fel de renunÈ›are la toate. De data asta locotenentul nu răspunse. Se aÈ™ternu o lungă pauză. Silueta aviatorului era rigidă, în timp ce vechiul dig urca È™i cobora, legănat de bătaia valurilor. Murmurul apelor era mai atenuat, ca È™i cum mareea începea să descrească. O pasăre nevăzută cârâi, pe aproape. — Vă simÈ›iÈ›i rău? — întrebă locotenentul. — Pe englezeÈ™te, cuvântul este „Delusions" — zise colonelul, cu fermi-tate, parcă nemaiadresându-se acum nimănui în special, în spaniolă n avem nimic echivalent. Fiindcă „Delusions" înseamnă, în acelaÈ™i timp, iluzie, fantezie, dar È™i înÈ™elăciune, fraudă. O iluzie care este o înÈ™elăciune. O fantezie din rea-credință, dolosivă, frauduloasă. Suspină adânc, de parcă n-ar mai fi avut aer în plămâni È™i își trecu mâna peste gură. Ca s-o duc pe Alicitá la New York am vândut vila părintească. Am pus la bătaie economiile mele de o viață. Nu numai atât, ci mi-am amanetat È™i parte din viitoarea pensie. ÃŽn Statele Unite specialiÈ™tii vindecă toate bolile din lume, fac minuni È™tiinÈ›ifice. Nu aÈ™a se spune? Ei bine, dacă-i aÈ™a, nici un sa-crificiu nu-i prea mare. Trebuia să-mi salvez fiica. Și să mă salvez È™i pe mine. Dar n-au vindecat-o. Au descoperit, în schimb, ce avea. „Delusions." N-o să se vindece niciodată, pentru că asta nu se vindecă. Dimpotrivă, sporeÈ™te cu timpul. Proliferează ca un cancer, treptat, atâta timp cât cauza persistă. Mi-au explicat întregul mecanism, cu o cruzime tipică pentru gringos. Mi-au zis: problema ei eÈ™ti dumneata. Cauza eÈ™ti dumneata. Ea te face responsabil de moartea mamei, pe care n-a cunoscut-o. Tot ce inven-tează, lucrurile acelea teribile pe care le urzeÈ™te împotriva dumitale, tot ce le-a spus Maicilor Inimii Sacre, din Lima, sau Maicilor de Lourdes, din Piura, mătuÈ™ilor ei, prietenelor. Că dumneata o maltratezi, că eÈ™ti zgârcit, că o chinui, că o legi de pat, că o biciuieÈ™ti. Ca să-È™i răzbune mama. Și asta încă nu-i nimic față de ce o să urmeze, mi-au spus. FiÈ›i pregătit pen-tru situaÈ›ii mult mai rele. Fiindcă mai târziu, când va mai creÈ™te, o să vă acuze că aÈ›i vrut s-o omorâți, că aÈ›i violat-o, că aÈ›i pus pe alÈ›ii s-o violeze. De nimic nu veÈ›i fi scutit. Și nici nu-È™i va da seama că născoceÈ™te, că min-te. Pentru că ea își crede È™i își trăieÈ™te minciunile, ca È™i când ar fi adevărul adevărat. „Delusions." AÈ™a-i zice, pe englezeÈ™te. N-avem, în spaniolă, un cuvânt care să explice boala asta tot atât de bine. Urmă o lungă tăcere. Oceanul abia de se simÈ›ea, murmurând alături foarte încet. „Ce de cuvinte pe care le aud acum întâia oară", gândi Lituma. — AÈ™a este, cu siguranță — îl auzi vorbind pe locotenent, în acelaÈ™i timp sever È™i respectuos. Dar... fanteziile sau nebuniile fiicei dumnea-voastră nu explică totul, dacă îmi permi- teÈ›i. Se reÈ›inu să continue un timp, aÈ™teptând probabil vreun comentariu din partea colonelului sau căutând cuvinte cât mai potrivite. Sălbatica înverÈ™unare împotriva flăcă-ului, de exemplu. Lituma închise ochii. Iată-l: strivit sub soarele implacabil, atârnând peste bolovăniÈ™ul sterp, torturat din creÈ™tet până la tălpile picioarelor, înconjurat de capre indiferente care îl miroseau. Spânzurat, ars cu È›igările È™i tras în È›eapă cu un par în cur. Biet băiat prizărit. — Asta e altă treabă — zise colonelul. Dar se rectifică imediat: N-o explică, bineînÈ›eles. — Dumneavoastră mi-aÈ›i pus o întrebare È™i eu am răspuns — îl auzi zicând pe locotenentul Silva. DaÈ›i-mi voie să vă întreb È™i eu ceva. Era ne-voie de o asemenea înverÈ™unare? Vă întreb acest lucru pentru că, pur È™i simplu, nu-l înÈ›eleg. — Nici eu — replică, imediat, colonelul. Sau, mai bine zis, îl înÈ›eleg. Acum. La început, nu. S-a îmbătat È™i i-a îmbătat È™i pe oamenii lui. Băutu-ra È™i ranchiuna l-au preschimbat dintr-un nefericit oarecare, într-un sadic. Ciudă, amor-propriu rănit, onoare călcată în picioare. Lucrurile astea exis-tă, chiar dacă un poliÈ›ist nu le cunoaÈ™te, locotenente. Părea numai atât, un biet nefericit acolo, dar nu un sadic. Un glonte în cap era de ajuns. Și o îngropare discretă. AÈ™a sunau ordinele mele. ÃŽn nici un caz nu prevedeau stupida măcelărire, nu, asta nu. Acum nu mai are nici o importanță, s-a întâmplat cum s-a întâmplat, È™i fiecare trebuie să-È™i asume responsabilitățile, în ce mă priveÈ™te, eu mi le-am asumat întotdeauna. Trase iar aer adânc în piept, gâfâind. Lituma își auzi È™eful zicând: — AÈ™adar, dumneavoastră n-aÈ›i fost de față. Ci numai locotenentul Dufo cu un grup de subordonaÈ›i? Lui Lituma i se păru că îl aude pe colonel plescăind din limbă, parcă gata să scuipe. Dar nu scuipă. — I-am oferit această consolare în chip de premiu, ca să-È™i spele orgo-liul rănit cu glontele în cap — zise, cu răceală. Dar m-a surprins. Nu părea în stare să facă ce a făcut. M-au surprins È™i aviatorii. Erau colegii lui, la urma urmei. Există un fond de bestialitate, în toÈ›i. Fie ei culÈ›i sau inculÈ›i, în toÈ›i. Probabil că mai ales în clasele inferioare, între cholos. Resentimen-te, complexe. Băutura È™i servilismul față de È™ef au făcut restul. Sigur, nu era nevoie de o asemenea ferocitate. Nu regret absolut nimic, dacă asta vrei dumneata să È™tii. Unde s-a mai văzut ca un răcan de la aviaÈ›ie s-o răpească È™i s-o violeze pe fiica È™efului Bazei sale? însă eu aÈ™ fi procedat în mod rapid È™i curat. Un glonÈ› în ceafă È™i gata povestea. „Ãsta suferă È™i el de-aceeaÈ™i boală ca fiică-sa, gândi jandarmul. Cum naiba îi zice, iluzii, deziluzii, mă rog — chestia aia." — A violat-o, domnule colonel? — Lituma își repetă din nou că loco-tenentul dădea grai exact acelor întrebări care îi veneau È™i lui în minte. Că a fugit cu ea, poate chiar că a răpit-o, este un fapt. DeÈ™i mi se pare mai aproape de adevăr să zicem c-au fugit împreună. Erau îndrăgostiÈ›i È™i voiau să se căsătorească, întreg satul Amotape poate da mărturie. Ce fel de viol a mai fost È™i ăsta? Lui Lituma i se păru că aude din nou plescăitul din limbă care anunÈ›a scuipatul. Când vorbi, colonelul era acelaÈ™i individ despotic È™i tăios din timpul întrevederii din biroul lui: — Fiica È™efului Bazei aeriene din Talara nu se îndrăgosteÈ™te de un țângău din trupele de aviaÈ›ie — explică, plictisit că trebuie să mai clarifice un amănunt atât de evident. Fata colone- lului Mindreau nu se îndrăgos-teÈ™te de-un terchea-berchea de chitarist din mahalaua Castilia. „De la el i se trage", gândi Lituma. De la acest tată pe care, pasă-mi-te, îl ura atât de mult, i se trăgea Aliciei Mindreau mania de a-i trata de cholos È™i a-i dispreÈ›ui pe cei ce nu erau albi. — Eu n-am inventat nimic — își auzi È™eful zicând, cu delicateÈ›e. Ci dânsa în persoană, domniÈ™oara Alicia, ne-a povestit totul cum a fost. Nici măcar n-am întrebat-o noi, domnule colonel. Singură ne-a zis: că se iubeau È™i că dacă îl găseau pe paroh la Amotape, s-ar fi căsătorit. Mai puteÈ›i numi acesta un viol? — Nu v-am explicat mai înainte? — ridică glasul colonelul Mindreau, pentru prima oară în noaptea aceea. „Delusions, delusions." Fantezii înÈ™elătoare. Nici nu s-a îndrăgostit, nici nu se putea îndrăgosti de el. Nu vedeÈ›i că proceda mânată de specificul bolii ei? Ca È™i atunci când a venit să vă povestească totul la Comisariat. Ca È™i atunci când se ducea la Mai-cile de Lourdes să le arate niÈ™te răni pe care singură È™i le făcea, cu sânge rece, numai È™i numai să-mi facă mie rău. Se răzbuna, mă pedepsea, mă făcea să plătesc tocmai pentru ce mă durea pe mine mai mult, tăind în carne vie: pentru moartea timpurie a mamei ei. Ca È™i cum — suspină, gâfâi — moartea aceea n-ar fi fost deja calvarul vieÈ›ii mele. Oare mintea unui poliÈ›ai nu e în stare să o înÈ›eleagă? „Nu, băga-te-aÈ™ în aia mă-tii", gândi Lituma. „Nu e în stare." De ce adică să-È›i complici viaÈ›a în halul ăsta? De ce nu s-ar fi putut îndrăgosti È›anÈ›oÈ™a Alicia Mindreau de pirpiriul care cânta atât de frumos din chitară È™i din gură melodii tandre, romantice? De ce nu s-ar fi aprins scânteia dragostei între doi tineri la fel de necopÈ›i, între frageda albă È™i simpaticul cholo? De ce vedea colonelul în acea dragoste o întortocheată conspiraÈ›ie împotriva sa? — Și lui Palomino Molero i-am explicat totul, anume — îl auzi pe colonel zicând, din nou cu tonul acela impersonal care îl distanÈ›a în egală măsură È™i de ei È™i de ce spunea. AÈ™a cum È›i-am explicat dumitale. Nu, mai detaliat decât dumitale. Mai clar, mai pe înÈ›elesul lui. Fără amenințări, fără ordine. Nu ca de la colonel la recrut de aviaÈ›ie. De la bărbat la bărbat. De la un om la om. Dându-i o È™ansă de a se purta ca un cavaler, de a fi ce nu era. Tăcu iar, trecându-È™i peste buze o mână, iute ca un plici de muÈ™te. Lituma, mijindu-È™i ochii, îi văzu: ofiÈ›erul sever È™i distins, cu mustăcioara-i corectă È™i ochiÈ™orii-i reci, È™i sfrijitul, vârât în uniforma-i de recrut, desigur nou-nouță È™i cu bumbii strălucitori, tuns scurt de tot, aproape zero, stând smirnă în poziÈ›ie de drepÈ›i. Ștabul, foarte sigur pe el, scund È™i dominator, plimbându-se prin biroul lui în timp ce vorbea, pe un fond sonor de elice È™i motoare; iar răcanul de la aviaÈ›ie, foarte palid, neîndrăznind să miÈ™te un deget, să clipească, să deschidă gura, să respire. — Fata aceasta nu este ceea ce pare a fi. Fata aceasta, deÈ™i vorbeÈ™te, râde È™i face tot ce fac celelalte fete, nu e ca ele. Este fragilă, ca un cristal, o floare, un biet puiÈ™or lipsit de apărare — își dădu seama Lituma că tocmai spunea colonelul. Eu È›i-aÈ™ putea spune dumitale, scurt pe doi: „Unui re-crut îi este cu desăvârÈ™ire interzis să-È™i înalÈ›e ochii la fata colonelului co-mandant al Bazei; unui piÈ™pirică oarecare din Castilia îi este strict interzis să viseze la Alicia Mindreau. Vâră-È›i asta bine în cap È™i mai află că n-ai vo-ie să te apropii de ea, să te uiÈ›i la ea, să-i vorbeÈ™ti sau s-o visezi noaptea sau ziua-n amiaza mare, dacă nu vrei să plăteÈ™ti îndrăzneala cu viaÈ›a." AÈ™a trebuia să-i fi vorbit. Dar, în loc să-i pedepsesc cu strășnicie cutezan-È›a, am preferat să-i vorbesc ca de la om la om. Crezând că până È™i un chi-tarist din cartierul Castilia putea fi o ființă raÈ›ională, având reflexe de persoană decentă. Mi-a zis că a înÈ›eles, că nu bănuia starea Alicitei, că nicio-dată n-o va mai privi È™i nu-i va mai vorbi. Și chiar în noaptea aceea, ipo-critul de cholo a răpit-o È™i a abuzat de ea. Credea că mă va pune între ciocan È™i nicovală, mucosul, într-o situaÈ›ie imposibilă. Gata, È›i-am violat-o. Acum, dumneata nu vei mai avea încotro È™i mi-o vei da de bunăvoie de nevastă. Ah, nu, băiete, nu. Mie, fetiÈ›a mea, copila asta bolnavă, poate să-mi facă orice, să mă È™antajeze, să mă terorizeze, să-mi scoată peri albi; într-adevăr, n-am de ales È™i-mi voi purta întreaga viață crucea aceasta pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Ea da, poate, pe ea eu... Dar nu tu, nenoroci-tule, nu tu. AmuÈ›i, respiră adânc, gâfâi È™i, deodată, de cine È™tie unde mieună un motan. Se auzi goana mai multor lăbuÈ›e. Apoi, din nou, tăcerea împletită cu sincronicul resac. Vechiul dig nu se mai legăna. Și încă o dată Lituma își auzi È™eful punând exact întrebarea ce îi È™edea È™i lui pe vârful limbii: — Atunci, de ce Ricardo Dufo? De ce el putea fi pretendentul, logod-nicul Alidei Min-dreau? — Pentru că Ricardo Dufo nu-i un oarecine picat din mahalaua Cas-tilia, ci un ofiÈ›er. Un om de familie bună. Dar, mai ales, pentru că are un caracter slab È™i e bătut în cap — își slobozi într-o furie cuvintele colonelul, sătul parcă să tot constate că lumea era într-atât de oarbă încât să nu va-dă lumina soarelui. Pentru că, È™tiind-o alături de tontul de Ricardo Dufo, eu o puteam îngriji È™i apăra în continuare. AÈ™a cum i-am promis maică-sii să fac, atunci când biata își dădea sufletul. Iar Dumnezeu din cer È™i Mer-cedes È™tiu că m-am È›inut de cuvânt, în pofida a tot ce se putea întâmpla. I se stinse glasul È™i tuÈ™i, de câteva ori, încercând să-È™i ascundă slăbi-ciunea care îl co-vârÈ™ise. Undeva departe, câteva mâțe mieunau È™i se stu-cheau ca turbatele, frenetic: se băteau sau se împerecheau? Totul era confuz în lume, carajo. — Dar n-am venit pentru asta È™i nu voi continua să-mi analizez fami-lia în faÈ›a dumitale — puse capăt scurt discuÈ›iei colonelul, își modifică iar tonul vocii, înmuindu-È™i-l: Și nici nu vreau să-È›i răpesc timpul, domnule locotenent. „Eu nu exist pentru el", gândi Lituma. Era mai bine: se simÈ›ea mai sigur È™tiindu-se uitat, abolit, de către colonel. Urmă o pauză interminabilă, în cursul căreia aviatorul părea să încerce cu dificultate să-È™i învingă muÈ›enia, să mai lege câteva cuvinte rebele È™i fugare. — Nu mi-l răpiÈ›i câtuÈ™i de puÈ›in — zise locotenentul Silva. — ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că n-ai atins în raportul dumitale chestiunea aceea — articula, în sfârÈ™it, cu multă greutate. — Treaba cu fiica dumneavoastră, vreÈ›i să ziceÈ›i? — auzi că murmura locotenentul. Faptul că ne-a dat de înÈ›eles că dumneavoastră aÈ›i abuzat de ea? — ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că n-ai menÈ›ionat asta în raport — repetă tatăl Aliciei Mindreau, cu vocea mai sigură. ÃŽÈ™i petrecu mâna peste gură È™i adăugă: Nu pentru mine, ci pentru biata fată. Asta... ar fi devenit imediat calul de bătaie al ziariÈ™tilor. Parcă văd titlurile de-o È™chioapă, tot puroiul È™i pestilenÈ›a gazetăriei scurgându-ni-se în cap. TuÈ™i, gâfâi È™i făcu un efort să pară senin înainte de a murmura: O minoră trebuie protejată întotdeauna de un scan-dal. Cu orice preÈ›. — Trebuie să vă avertizez în legătură cu ceva, domnule colonel — îl auzi Lituma zicând pe locotenent. N-am menÈ›ionat dedesubturile acelea pentru că erau prea vagi È™i, de, asemeni, nu prezentau importanță în chestiunea asasinării lui Palomino Molero. Dar nu vă faceÈ›i iluzii. Când treaba va deveni publică, dacă va deveni publică, atunci totul va depinde de spu-sele fiicei dumneavoastră. Or s-o hăituiască, or s-o urmărească zi È™i noap-te încercând să-i stoarcă declaraÈ›ii. Cu cât vor fi mai murdare È™i mai scan-daloase, cu-atât mai bine pentru presă. O È™tire ca asta se cere exploatată. ȘtiÈ›i doar. Dacă este cum ziceÈ›i, dacă suferă de halucinaÈ›ii, „delusions" sau aÈ™a ceva, n-ar fi mai potrivit s-o închideÈ›i într-o clinică sau s-o trimiteÈ›i în străinătate? ScuzaÈ›i-mă, m-am amestecat fără voie unde nu-mi fierbe oala. Tăcu brusc, fiindcă umbra colonelului făcuse un gest de nerăbdare. — Deoarece nu eram sigur că vă voi întâlni, v-am lăsat o notă la Post, sub ușă — zise, punând punct conversaÈ›iei. — Bine, domnule colonel — murmură locotenentul Silva. — Noapte bună — se despărÈ›i de ei colonelul, tăios. Dar nu plecă. Lituma îl văzu întorcându-se È™i făcând câțiva paÈ™i spre marginea plajei, rămânând acolo cu faÈ›a spre mare, neclintit dinaintea vastei suprafeÈ›e argintată din loc în loc de razele lunii. Conul auriu al fa-rului apărea È™i dispărea, învăluind în treacăt, timp de o clipă, silueta mă-runtă È™i imperioasă, îmbrăcată în kaki, cu spatele la ei, aÈ™teptându-i să plece. Privi la locotenent È™i acesta îi întoarse privirea, nehotărât. ÃŽn sfârÈ™it, le făcu un semn că se pot retrage. Fără a scoate un cuvânt, amândoi ple-cară. Nisipul le înăbuÈ™ea paÈ™ii. Lituma simÈ›ea cum i se înfundă pantofii. Trecură alături de spinarea nemiÈ™cată a colonelului — din nou vântul îi zburlea puÈ›inii peri — È™i se îndreptară, printre bărci răsturnate, spre den-sele pete întunecate care erau casele Talarei. Odată ajunÈ™i lângă sat, Litu-ma se întoarse să se uite la mica plajă. Silueta colonelului părea să nu se fi clintit din loc, la limita dintre nisip È™i apă. O umbră întru câtva mai clară decât umbrele dimprejur. Mult mai departe, scânteiau niÈ™te puncte gălbui, pierzându-se la orizont. Care din felinarele acelea pescăreÈ™ti să fie barca soÈ›ului donei Adriana? DeÈ™i aici noaptea era plăcută, călduță, don Matìas spunea că în largul mării era întotdeauna frig È™i că de aceea, nu din plic-tiseală sau viciu, pescarii luau la bord, cu sfinÈ›enie, câte o butelcuță de rachiu sau de altă tărie, spre a putea suporta noaptea întreagă în larg. Talara era pustie È™i liniÈ™tită. Nu scapără lumină la nici una din căsu-È›ele de lemn prin dreptul cărora treceau. Lituma avea o grămadă de lucruri de întrebat sau comentat, dar nu se încumeta încă să deschidă gura, fiind ca paralizat de o senzaÈ›ie ambiguă, de confuzie È™i tristeÈ›e. Să fie adevărat ce le povestise omul acela sau doar o invenÈ›ie? O fi, mda, poate, ba mai mult ca sigur. De aia i se păruse lui fata cam bolândă la cap, vezi bine, nu se înÈ™elase. Din când în când furiÈ™a câte o privire la locotenentul Silva: ducea chitara pe umăr, ca o puÈ™că sau o sapă, È™i părea gânditor, absent. Cum de putea vedea ceva în semiântuneric, cu ochelarii ăia fumurii? Când se auzi detunătura, Lituma tresări violent: dar, în acelaÈ™i timp, parcă ar fi aÈ™teptat-o. Spărsese tăcerea, scurt È™i brutal, cu un ecou stins. Acum totul era iar ca înainte, calm È™i mut. înlemni, se întoarse spre È™eful lui. Dar acesta, după ce se oprise preÈ› de o clipă, păși iar mai departe ne-tulburat. — Păi, dom' locotenent — tropăi Lituma până îl ajunse din urmă. N aÈ›i auzit? OfiÈ›erul continuă să depene din picioare, privind drept înainte. Ba chiar grăbind pasul. — Ce să aud, Lituma? — ÃŽmpuÈ™cătura, dom' locotenent — tropăia, se zăpăcea Lituma, lângă el. Acolo, pe plajă. VreÈ›i să spuneÈ›i că n-aÈ›i auzit-o? — Am auzit un zgomot care ar putea fi orice, Lituma — îi zise È™eful, pe un ton de punere la punct. PârÈ›ul unui beÈ›iv. Râgâiala unei balene. Orice. N-am nici o dovadă că zgomotul acela ar fi o împuÈ™cătură. Lui Lituma inima îi bătea să-i spargă pieptul. Tot trupul îi fusese nă-pădit de transpiraÈ›ie, È™i își simÈ›ea la fel de umede cămaÈ™a È™i faÈ›a. Mergea în pas cu locotenentul, năucit, poticnindu-se, neînÈ›elegând nimic. — Și-atunci, nu mergem să vedem? — întrebă după alÈ›i câțiva metri, simÈ›ind că îl încearcă un fel de ameÈ›eală cu palpitaÈ›ii. — Să vedem ce anume, Lituma? — Dacă s-a împuÈ™cat colonelul Mindreau, dom' locotenent — bâigui. N-a fost asta detunătura pe care am auzit-o? — Toate la timpul lor, Lituma — zise locotenentul Silva, parcă îndu-ioÈ™at de atâta neÈ™tiință. Avem tot timpul să aflăm. C-o fi, că n-o fi aflăm noi, fii pe pace. Ce-i graba asta pe tine? AÈ™teaptă să vină careva, un pes-car, un vagabond, care să-l găsească È™i să ne dea de È™tire. Asta, de-o fi adevărat că acel domn È™i-a zburat creierii, după cum crezi tu! Sau, mai bine, aÈ™teaptă s-ajungem întâi la Post. Poate că acolo se va împrăștia misterul care te chinuie atâta. Nu l-ai auzit pe colonel zicând că ne-a lăsat o notă? Lituma nu mai zise nimic È™i continuă să pășească drept înainte, în pas cu È™eful lui. De pe una din străduÈ›ele laterale, pustii, se auzi o horcă-ială mecanică, de parcă cineva s-ar fi căznit să prindă la radio un post anume. Pe terasa hotelului Royal, paznicul dormea adânc È™i fără grijă, înfofolit într-o pătură, cu capul pe balustradă. — AÈ™adar, credeÈ›i că nota aia ar fi testamentul lui? — mai mult în-găimă, până la urmă, abia când se văzură ajunÈ™i pe drumul drept ce du-cea la uÈ™a Postului. Că ne-a căutat È™tiind că, după ce va discuta cu noi, o să se omoare? — Măi-măi, că greu eÈ™ti tu de cap uneori, fiule — suspină È™eful lui. Și îl bătu uÈ™urel pe braÈ›, a încurajare. Tot e bine că, după eforturile prelun-gite, pân' la-urmă tot începi să înÈ›elegi È™i tu câte ceva. Nu, Lituma? Nu mai vorbiră până n-ajunseră la hardughia ruinată È™i nezugrăvită de-o groază de ani, care era Comisariatul. Locotenentul expedia raport după raport DirecÈ›iunii Generale a Jandarmeriei, explicând că, dacă nu se va întreprinde ceva în scurt timp, li se va surpa acoperiÈ™ul în cap, că aÈ™a-zisele celule erau niÈ™te strecurători din care deÈ›inuÈ›ii nu evadau doar din bună-creÈ™tere sau curtoazie, fiindcă scândurile erau roase de carii È™i de È™obolani. I se răspundea că, poate, viitorul buget va prevedea o sumă È™i pentru ei. Poate. Un nor ascunsese luna È™i locotenentul trebui să aprindă un chibrit ca să nimerească broasca. Se luptă câtva timp cu ea ca de obi-cei, până s-o poată descuia cu cheia. Aprinse alt chibrit, căută pe duÈ™u-meaua de scânduri, întâi lângă prag, apoi mai departe, până când flăcă-ruia îi arse vârful degetelor. O stinse iute, drăcuind. Lituma dădu fuga să aprindă lampa cu gaz; dar procedă cu atâta stângăcie, încât i se păru că durase un veac. ÃŽn sfârÈ™it se aprinse: o limbă roÈ™ie de foc, cu miez albăs-trui, care pâlpâi câteva clipe până să se înteÈ›ească. Plicul alunecase pe jumătate în crăpătura dintre două scânduri, È™i Lituma își văzu È™eful, pe vine, luându-l È™i ridicându-l cu multă delicateÈ›e, ca pe un obiect deosebit de fragil È™i de preÈ›ios. Intui toate miÈ™cările pe care avea să le facă È™i, într-adevăr, le È™i făcu locotenentul: să-È™i dea chipiul pe ceafă, să-È™i scoată ochelarii È™i să se aÈ™eze pe un colÈ› al biroului, cu picioarele larg crăcănate, în timp ce, mereu cu aceeaÈ™i grijă, desfăcea plicul È™i cu două degete scotea din el o hârtiuță albă, aproape transparentă. Lituma desluÈ™i câteva rân-duri scrise egal, care acopereau toată pagina. Apropie lampa, astfel ca È™e-ful lui să le poată citi fără greutate. Văzu, plin de neliniÈ™te, că ochii locote-nentului se miÈ™cau, încet, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, È™i că faÈ›a i se încreÈ›ea treptat într-o expresie de dezgust, sau de perplexi-tate, sau de amândouă la un loc. — Ei, dom' locotenent? — întrebă, când crezu că ofiÈ›erul terminase de citit. — Carajo — își auzi È™eful suduind, pe când îl vedea lăsând mâna în jos: hârtiuță albă rămase atârnând, la înălÈ›imea genunchilor lui. — S-a omorât? — insistă Lituma. Și, întinzând mâna: îmi permiteÈ›i s o citesc, dom' locotenent? — Scârba naibii — murmură È™eful lui, dându-i hârtia. Lituma se grăbi s-o ia, s-o citească È™i, în timp ce citea, crezând È™i nevenindu-i a crede, înÈ›elegând È™i neînÈ›elegând, auzi că locotenentul adăugă: Nu numai că s-a omorât, Lituma. Dar scârba naibii a omorât-o È™i pe fată. Lituma ridică ochii È™i își privi È™eful, neÈ™tiind ce să zică, ce să facă. Þinea lampa cu mâna stânga È™i umbrele acelea ce se tot lăbărÈ›au miÈ™cân-du-se dovedeau fără tăgadă că tremura din tot trupul. O strâmbătură desfigura faÈ›a locotenentului È™i Lituma îl văzu clipind È™i strângând apoi din pleoape ca în faÈ›a unei lumini prea tari. — Și-acu' ce facem? — se bâlbâi, simÈ›indu-se ca vinovat de ceva. O să mergem la Bază, acasă la colonel, să vedem dacă-i adevărat că È™i-a omorât fata? — Tu chiar crezi că s-ar putea să nu fie adevărat, Lituma? — se strop-È™i la el locotenentul. — Nu È™tiu — răspunse jandarmul. Sau, mai bine zis, da, cred că-i adevărat c-a omorât-o. De aia se purta aÈ™a ciudat, pe plajă. Și mai cred că È™i el s-a omorât, da, asta a fost detunătura pe care am auzit-o. Ay, maica mă-sii, maica mă-sii! — Aici ai dreptate — zise locotenentul Silva, după câteva clipe: Maica mă-sii. Rămaseră încă un moment tăcuÈ›i È™i nemiÈ™caÈ›i, printre umbrele acelea zănatice care jucau tontoroiul pe pereÈ›ii, duÈ™umeaua, mobilele È™i celelalte troace vechi È™i desperecheate ale Postului. — Și-acum noi ce facem, dom' locotenent? — repetă, în sfârÈ™it, Litu-ma. — Eu nu È™tiu ce-o să faci tu, te priveÈ™te — răspunse ofiÈ›erul, săltând brusc în picioare, plin de nervozitate, ca amintindu-È™i de ceva extrem de urgent. Părea îmboldit de o violentă energie. Dar te sfătuiesc ca, pe mo-ment, să nu faci nimic sau să te duci la culcare. Să dormi până va veni cineva să-È›i anunÈ›e ambele morÈ›i. ÃŽl văzu, ferm, hotărât, îndreptându-se cu paÈ™i mari spre umbrele stră-zii, făcând gesturile lui caracteristice: potrivindu-È™i din mers tocul pistolului la È™old È™i punându-È™i ochelarii fumurii. — Dar unde plecaÈ›i acu', dom' locotenent? — îngăimă, speriat, ghicind dinainte răspunsul: — S-o f... naibii pe grăsana aia căcăcioasă — îl auzi zicând, deja invi-zibil. VIII Dona Adriana râse din nou È™i lui Lituma i se păru că, pe când toată Talara bârfea, se smiorcăia de milă sau îngrămădea presupuneri despre ultimele evenimente, stăpâna bodegii nu făcea altceva decât să se strice de râs. De trei zile era aÈ™a. AÈ™a îi primise È™i se despărÈ›ise de ei la micul dejun, la prânz È™i la cină, răsalaltăieri, alaltăieri, ieri, ba chiar È™i azi: cu hohote de râs. Locotenentul Silva, în schimb, era morocănos È™i încurcat, de-ai fi zis nici mai mult, nici mai puÈ›in c-a pățit cea mai mare ruÈ™ine din viaÈ›a lui. Poate pentru a cincisprezecea oară în răstimp de numai trei zile, Lituma gândi: „Ce mama dracului s-a petrecut între ăștia doi?" Clopotele părinte-lui Domingo răsunară peste sat, chemând la slujbă. Fără a-È™i pune stavilă râsului, dona Adriana făcu semnul crucii. — Și ce credeÈ›i c-o să pățească ofiÈ›eraÈ™ul acela, cum îi zice, Dufo ăla? — își drese glasul don Jeronimo. Era ora prânzului È™i, în afară de È™oferul de taxi al Talarei, de locote-nentul Silva È™i de Lituma, în bodegă se afla È™i o pereche tânără care sosise din Zorritos să ia parte la un botez. — O să-l judece forul privativ — răspunse fără chef locotenentul Silva, neridicându-È™i ochii din farfuria pe jumătate goală. Adică un tribunal mili-tar. — Dar ceva tot or să-i facă, nu? — insistă don Jeronimo. Mânca un saltadito cu orez, își făcea vânt cu ziarul, clefăia de zor cu gura deschisă È™i împroÈ™ca împrejur cu resturi È™i salivă. Fiindcă se presupune că un tip care i-a făcut câte i-a făcut Dufo ăsta lui Palomino Molero nu poate scăpa chiar aÈ™a, basma curată, nu, dom' locotenent? — Mda, se presupune că n-o să scape chiar aÈ™a uÈ™or — încuviință lo-cotenentul, cu gura plină È™i cu o neplăcere evidentă zugrăvită pe chip, pentru că nu era lăsat să mănânce în pace. Ceva i-or face fără doar È™i poate. Dona Adriana râse din nou È™i Lituma îl simÈ›i pe locotenent încordân-du-se, afundându-se în scaun îndată ce o văzu pe stăpâna bodegii apropi-indu-se de ei. Dar ce pleoÈ™tit era, dacă nici muÈ™tele nu È™i le gonea de pe față! Ea purta o rochie înflorată, cu un decolteu foarte căscat, È™i venea legănând din mâini, din bust È™i din È™olduri, teribil de provocatoare. Părea să duduie de sănătate È™i să fie, îndeosebi, încântată de sine È™i de întreaga lume. — Bea puÈ›intică apă, domnule locotenent, È™i nu mânca aÈ™a repede, c o ia îmbucătura pe partea ailaltă È™i mi te îneci — râse dona Adriana, bătând uÈ™urel spinarea ofiÈ›erului cu niÈ™te pălmuÈ›e încă mai batjocoritoare decât cuvintele ei. — Ce bine dispusă sunteÈ›i de câteva zile! — făcu Lituma, privind-o cu luare-aminte ca pe o necunoscută: chiar era altă persoană, devenise o cochetă; ce streche o piÈ™case? — Oi fi având eu motivele mele — zise È™ugubăț dona Adriana, strân-gând farfuriile perechii din Zorritos È™i îndreptându-se spre bucătărie; mergea fâțâind din fund de parcă le făcea cu el pa, pa! „Doamne sfinte", gândi Lituma. — Dumneavoastră È™tiÈ›i de ce este aÈ™a de piÈ™icheră de vreo trei zile încoace, dom' locotenent? — întrebă. ÃŽn chip de răspuns, ofiÈ›erul îi aruncă o privire ucigătoare prin lentilele lui fumurii È™i se întoarse să privească strada. Acolo, pe nisip, un hultan ciugulea ceva cu furie. Deodată, bătu din aripi È™i își luă zborul. — VreÈ›i să vă spun È™i eu ceva, dom' locotenent? — zise don Jeronimo. Dar sper să nu vă supăraÈ›i. — Dacă-s motive de supărare, mai bine nu-mi spune nimic — mârâi locotenentul. Că nu-s în cea mai bună dispoziÈ›ie pentru prostii. — Bine, iacă, nu zic nimic, am înÈ›eles mesajul — mârâi taximetristul. — O să se lase È™i cu alÈ›i morÈ›i? — râse dona Adriana, din bucătărie. „Na, c-a devenit de-a dreptul apetisantă", își zise jandarmul. Gândi: „Trebuie să dau o raită pe la moliile chinezului Liau. Altfel, prind rugină la chestie". Masa ofiÈ›erului È™i-a lui Lituma era separată de masa taximetris-tului, încât vocile lor, ca să ajungă la destinatari, trebuiau să treacă peste perechea din Zorritos. Erau tineri, îmbrăcaÈ›i cât mai dichisit, È™i se întor-ceau să-i privească pe rând, interesaÈ›i la culme de spusele lor. — Ei bine, chiar de nu v-o fi pe plac, eu tot o să zic ce gândesc, uite-aÈ™a — hotărî năbădăios don Jeronimo, lovind în masă cu ziarul făcut sul. AflaÈ›i că nu există ființă în Talara, bărbat, femeie sau câine, care să în-ghită gogoaÈ™a asta. Nici hultanul ăla de afară n-o înghite. ÃŽntr-adevăr, păsăroiul de pradă se întorsese È™i era acolo, negricios È™i feroce, îndârjin-du-se împotriva unei È™opârle pe care o È›inea în cioc. Locotenentul continuă să mănânce, indiferent, concentrat în gândurile È™i în ursuzlâcul său. — Și cam care o fi gogoaÈ™a asta de nu crede nimeni în ea, don Jero-nimo? — întrebă precaut Lituma. — Asta, cum că È™tabul de colonel Mindreau È™i-a omorât fata È™i-apoi s a omorât pe plajă — zise È™oferul de taxi, împroÈ™când cu resturi. Cin' să fie idiotul care să creadă asemenea bărbi! — Eu — afirmă Lituma. Eu îs unul din idioÈ›ii care cred despre colonel că È™i-a omorât fiica È™i s-a omorât È™i el mai apoi. — Nu face pe naivul cu mine, amice Lituma — își drese glasul don Jeronimo, încre-È›indu-È™i faÈ›a. Ãștia doi au fost lichidaÈ›i ca să nu vorbeas-că. Și ca să-i fie atribuită lui Min-dreau asasinarea lui Palomino Molero. Nu È›ine, omule. — Asta se discută acum pe la colÈ›uri? — ridică ochii din farfurie loco-tenentul Silva. Că pe colonelul Mindreau l-au lichidat? Și, mă rog, cine-s ăia de l-au curățat, se poate È™ti? — Mahării ăi mari, e clar — desfăcu larg braÈ›ele don Jeronimo. Cine, dacă nu ei? Nu te mai face că nu È™tii, dom' locotenent, că doar suntem aci între noi. Chestia e că nici dumneata nu poÈ›i vorbi. Toată lumea zice că È™i dumitale È›i-au astupat gura ca să nu poÈ›i clarifica lucrurile. Ca de obicei, păi nu? Locotenentul ridică din umeri, ca È™i când toate sporovăielile acelea nu-l priveau câtuÈ™i de puÈ›in. — I-au pus în cârcă până È™i scorneala c-ar fi abuzat de fiică-sa — îm-proÈ™că orez don Jeronimo. Ce porci! Bietul om. Nu È›i se pare, Adrianita? — Multe mi s-or fi părând mie, hahaha — se hlizi soÈ›ia lui don Matias. — Prin urmare, lumea crede că toate astea sunt scorneli — murmura locotenentul, întorcându-se la farfuria lui cu o mutră acră. — BineînÈ›eles -— zise don Jeronimo. Ca să-i acopere pe vinovaÈ›i, păi cum. E limpede ca lumina zilei. Sună sirena rafinăriei, È™i hultanul ridică pliscul È™i se încorda. Câteva clipe rămase aÈ™a, închizând, aÈ™teptând. Se îndepărtă, în sfârÈ™it, cu mici salturi. — Și-atunci de ce crede lumea că l-au omorât pe Palomino Molero? — întrebă Lituma. — Din cauza unei contrabande de multe milioane — afirmă don Jero-nimo cu deplină încredere. ÃŽntâi l-au omorât pe trupetele de la aviaÈ›ie, pentru că mirosise ceva. Apoi întrucât colonelul Mindreau descoperise lozul ăl mare sau era cât pe ce să-l descopere, l-au curățat È™i pe el È™i i-au omorât È™i fata. Mai È™tiind È™i ce le place oamenilor să afle, au inventat È™i mârÈ™avia aia cum că tatăl l-ar fi ucis pe Molero din gelozie față de propria-i fiică de care, pasă-mi-te, abuza. Auzi dumneata! ÃŽn spatele perdelei ăsteia de fum au obÈ›inut exact ce urmăreau; ca nimeni să nu pomenească măcar de chestiunea principală. Adică de milioane. — Măi, că plini de idei mai sunt puii ăștia de curvă — suspină loco-tenentul, frecând furculiÈ›a de farfurie de parcă ar fi vrut s-o rupă. — Dumneata nu vorbi aÈ™a urât, că È›i se usucă limba în gură — zise dona Adriana, chicotind. Se proțăpi lângă locotenent cu o farfurioară cu desert din fructe de mango È™i, punând-o pe masă, se lipi atât de mult încât pulpa ei zdravănă atinse braÈ›ul ofiÈ›erului. Acesta È™i-l retrase, ca fript. Hahaha... „Ce de fiÈ›e!" gândi înmărmurit Lituma. Nu zău, ce-o apucase pe dona Adriana? Nu numai că îl lua peste picior în fel È™i chip pe locotenent;dar cocheta cu el de mai mare dragul. ÃŽl stârnea, dar el nimic. Șeful lui nu reacÈ›iona È™i pace. Părea ruÈ™inat È™i demoralizat de provocările È™i glumele în doi peri ale donei Adriana. Parcă nici el nu mai era acelaÈ™i. Oricând alt-cândva, întărâtările stăpânei bodegii l-ar fi înnebunit de fericire È™i s-ar fi repezit să profite cu o sută pe oră. Dar acum nimic nu-l lecuia de apatia aceea de rumegător trist în care se cufundase de vreo trei zile. Ce naiba se întâmplase între ei în noaptea cu pricina? — Și la noi la Zorritos s-a aflat de chestia asta cu contrabanda — in-terveni deodată bărbatul venit la botez. Era tânăr, avea părul foarte po-mădat È™i un dinte de aur. Purta o cămașă de culoarea prunei lucuma, bă-È›oasă de atâta apret, È™i vorbea pripit, turuind, înghiÈ›indu-È™i cuvintele. Se uită la fata care, probabil, îi era nevastă. Nu-i aÈ™a, Marisita? — Da, Panchito — zise ea. E cât se poate de adevărat. — S-ar părea că aduceau până È™i frigidere È™i bucătării electrice — a-dăugă băiatul. Și îmi dau cu presupusul că, dacă s-au săvârÈ™it asemenea crime, trebuie că erau multe milioane la mijloc. — Mie îmi face milă Alicită Mindreau — zise tânăra din Zorritos, dân-du-È™i ochii peste cap È™i pregătindu-se să se smiorcăie. Fata asta e victima nevinovată a întregii daraveri. Biata de ea. Ce abuzuri oribile se comit! Și te-apucă furia văzând că adevăraÈ›ilor vinovaÈ›i nu le face nimeni nimic. Or să se-aleagă È™i cu banii, È™i cu libertatea... Nu, Panchito? — Aici, cei ce plătesc oalele sparte suntem numai noi ăștia, lefterii — mormăi don Jero-nimo. Bibanii ăi graÈ™i, niciodată. Nu, dom' locotenent? Locotenentul se ridică atât de brusc, încât masa È™i scaunul lui fură pe punctul să se răstoarne. — Bun, eu plec — anunță, lehămetisit de toate È™i de toÈ›i. Și, către Li-tuma: Tu rămâi? — Vin È™i eu numaidecât, dom' locotenent. LăsaÈ›i-mă doar să-mi beau cafeaua. — Să-È›i fie de bine — mârâi locotenentul Silva, punându-È™i chipiul È™i evitând s-o privească pe stăpâna bodegii, care, de la tejghea, îl urmări pâ-nă la uÈ™a dinspre stradă cu o privire înveselită, glumeață, făcându-i semne de bun-rămas. După câteva minute, când îi aduse ceÈ™cuÈ›a de cafea, dona Adriana se aÈ™eză voioasă în faÈ›a lui Lituma, pe scaunul lăsat liber de locotenent. — Mor de curiozitate — zise jandarmul, coborându-È™i vocea spre a nu fi auzit de ceilalÈ›i clienÈ›i. O să-mi povestiÈ›i ce s-a întâmplat în noaptea ace-ea între dumneavoastră È™i locotenent? — ÃŽntreabă-l pe el — replică stăpâna bodegii, cu faÈ›a-i dolofană strălu-cind de maliÈ›ie. — L-am întrebat de vreo cincisprezece ori, dona Adriana — insistă Lituma, cu jumătate de glas. Dar face pe niznaiu' È™i nu scapă o vorbă. Hai, nu fiÈ›i egoistă, ziceÈ›i-mi cum a fost. — Curiozitatea asta a ta este muierească, Lituma — glumi dona Adri-ana, fără ca zâmbetu-i șăgalnic ce o împodobea de vreo trei zile să i se È™teargă de pe chip. „Parcă-i o zgâtie de fată după ce a făcut o boroboață", gândi amuzat Lituma. „Ai zice c-a întinerit cu douăzeci de ani, È™oltica." — Se mai zice È™i altceva, c-ar putea fi o chestie deocheată, legată de spionaj, nu numai de contrabandă — îl auzi zicând pe don Jeronimo, care se ridicase în picioare È™i conversa cu perechea din Zorritos, sprijinit de spătarul unui scaun. Asta o È™tiu de la proprietarul cinema- tografului din Talara. Iar don Tectonio Caile Frìas e om serios, nu vorbeÈ™te doar ca să se audă vorbind. — Dacă aÈ™a zice, o fi È™tiind el ceva — remarcă Panchito. — Nu iese fum fără foc — întări Marisa. — ÃŽn fine, dona Adrianita, vă rog nu mi-o luaÈ›i în nume de rău, dar trebuie să vă întreb ceva pentru că mă frământă — È™uÈ™oti Lituma, căutân-du-È™i cuvintele. V-aÈ›i culcat cu locotenentul? I-aÈ›i făcut hatârul pân' la urmă? — Cum îndrăzneÈ™ti să mă întrebi aÈ™a ceva, pramatie — È™uieră stăpâ-na bodegii, amenințându-l cu degetul. Voia să pară supărată, dar nu era: luminiÈ›a sardonică È™i încântată îi juca mereu în ochii negri, iar gura îi ră-măsese întredeschisă în zâmbetul ambiguu al celui care își aduce amin-te, jumate fericit, jumate spășit, de cine È™tie ce răutate. ÃŽntâi È™i-ntâi vorbeÈ™te mai încet, fiindcă Matias te-ar putea auzi. — Cică Palomino Molero descoperise că se transmiteau secrete milita-re Ecuadorului, È™i de-aceea l-au omorât — zicea don Jeronimo. Cică È™eful bandei de spioni s-ar putea să fi fost colonelul Mindreau în persoană. — Drace! Caramba, caramba! — comenta înfierbântat tipul din Zorri-tos. O chestie ca-n filme. — AÈ™a-i, aÈ™a-i, ca-n filme. — Cum să m-audă, dacă pân' aici i se aude sforăitul, dona Adrianita — susură Lituma. Adevăru-i că, nu È™tiu de ce, dar din noaptea aia totul s a întors cu fundu-n sus. Eu unul nu mai înÈ›eleg nimic È™i-mi muncesc creierii încercând să ghicesc ce s-a întâmplat aici, pentru ca dumneata să fi devenit, iartă-mă, aÈ™a... deșănÈ›ată, iar locotenentul aÈ™a plouat. Stăpâna bodegii slobozi alt hohot sănătos de râs câtva timp, atât de tare încât i se umplură ochii de lacrimi. Tot trupul i se zgâlțâia, țâțele-i mari se clătinau libere È™i pline pe sub veÈ™mântul înflorat. — Cred È™i eu că-i plouat, săracu, oho, È™i-ncă cum — zise. Eu cred că l-am dezvățat de nărav, Lituma, È™i nu pentru trei-patru zile, ci pe totdea-una. ÃŽÈ›i spun eu că È™eful tău n-o să se mai joace de-a violul în viaÈ›a lui, hahaha. — Pe mine nu mă miră deloc cele spuse de don Tectonio Caile Frias — zicea tipul din Zorritos, lingându-È™i dintele de aur. Am mirosit eu ceva de la început: în spatele acestor crime trebuie să fie mâna Ecuadorului. — Dar cum aÈ›i făcut să-l dezvățaÈ›i, dona Adriana? Cum de l-aÈ›i înfun-dat în halul ăsta, de nici cârc nu mai scoate? Hai, hai, nu vă È›ineÈ›i mân-dră: spuneÈ›i, spuneÈ›i. — Și-n plus, sunt sigură că pe puÈ™toaica aceea, Alicia, înainte de a o omorî au violat-o — suspină tânăra din Zorritos. Era o bruneÈ›ică creață È™i plăcută, într-o rochie de un albastru electric. AÈ™a procedează ăia întotdea-una. De la maimuÈ›oii de ecuadorieni te poÈ›i aÈ™tepta la orice. Și È›ineÈ›i sea-mă că eu am rude în Ecuador. — A intrat cu revolverul în mână, încercând să mă sperie — susură stăpâna bodegii, făcând sforțări să-È™i înăbuÈ™e râsul nestăpânit È™i mijindu-È™i ochii ca pentru a revedea scena care o înveselea la culme. Eu adormi-sem È™i, într-adevăr, la început m-am speriat de moarte. Am crezut că era un tâlhar. AÈ™, era È™eful tău. A dat buzna, forțând È™ipca aceea de la ușă. Neobrăzatul. Vrând să mă înspăimânte. Bietul de el, bietul. — Despre asta n-am auzit nimic — bombăni don Jeronimo, lungindu-È™i gâtul peste ziarul cu care gonea muÈ™tele. Dar ce-are a face; nu m-ar mira câtuÈ™i de puÈ›in s-o fi omorât pe nenorocita aceea după ce au violat-o. ÃŽn grup. — A început prin a-mi zice o droaie de vulgarități — susură dona Adri-ana. — Ce fel? — o întrerupse Lituma. De pildă. „Nu mai pot trăi de-atâta dorință. O să crap ca măgarul cu sămânÈ›a în el. M-am umplut de dau pe dinafară È™i, dacă nu-mi faci cheful chiar acum, o să mă împuÈ™c într-o bună zi. Sau o să te împuÈ™c pe dumneata." — Ce comic! — hohoti È™i Lituma. Chiar aÈ™a v-a zis, că dă pe dinafară, sau asta i-o puneÈ›i în cârcă numai din răutate? — O fi crezut c-o să mă impresioneze sau o să mă sperie, sau È™i una È™i alta — zise dona Adriana, bătându-l biniÈ™or pe braÈ› pe jandarm. Mamă, ce surpriză i-a fost dat să aibă, Lituma. — Sigur, sigur — sări tipul din Zorritos. în grup, e clar. AÈ™a se-ntâm-plă întotdeauna. — Și dumneavoastră ce-aÈ›i făcut, dona Adrianita ? — Mi-am scos cămaÈ™a de noapte È™i am rămas în pielea goală — susu-ră dona Adriana, roÈ™ind. Da, întocmai: își scosese cămeÈ™oiul. Era goală-puÈ™că. Fusese ceva pe cât de neaÈ™teptat, pe-atât de subit, o miÈ™care simultană a braÈ›elor: smul-seseră veÈ™mântul cu violență È™i-l aruncaseră cât colo pe pat. Pe faÈ›a ce apăruse de sub părul lung ciufulit deasupra cărnurilor acelora durdulii care albeau în penumbră, nu se citea spaimă, ci o furie de nedescris. — Goală-goluță! — clipi de două, de trei ori, Lituma. — AÈ™a cum mama m-a făcut. Și-am început să-i torn È™efului tău niÈ™te chestii cum nici n-a visat vreodată — explică dona Adriana. Mai pe È™leau, niÈ™te porcării cum n-a auzit în viaÈ›a lui. — Porcării, dumneavoastră? — continuă să clipească des Lituma, nu-mai urechi. „Hai, să te văd, uite-mă, ce-aÈ™tepÈ›i ca să te despoi, cholo — zisese dona Adriana, cu glasul vibrându-i de dispreÈ› È™i indignare. ÃŽÈ™i împingea înainte bustul, pântecele, cu pumnii înfipÈ›i în È™olduri. Sau È›i-e ruÈ™ine să-mi arăți scula? AÈ™a mititică o ai, tăicuță? Hai, hai, mai iute, dă-È›i jos pan-talonii È™i arată-mi-o. Vino, violează-mă odată. DovedeÈ™te-mi cât eÈ™ti de viril, tăicuță. Fă-mi È™i mie plăcerea, fă-mi-o de vreo cinci ori la rând, aÈ™a cum îmi face bărbată-miu noapte de noapte. El e bătrân, dar tu eÈ™ti tânăr È™i tare-n boaÈ™e, aÈ™a că vei bate recordul, nu, tăicuță? Atunci, târnoseÈ™-te mă cu măciulia de È™ase, È™apte ori, să m-ajungă la lingurică. Crezi c-ăi pu-tea?" — Păi, păi... — se bâlbâi Lituma, năucit, Dumneavoastră sunteÈ›i cea care vorbeÈ™te în halul ăsta, dona Adrianita? „Păi, păi... — se bâlbâise locotenentul. Ce-aÈ›i pățit de vorbiÈ›i aÈ™a, doamnă?" — Nici eu nu mă recunoÈ™team, Lituma — susură stăpâna bodegii. Nici eu nu È™tiam de unde scoteam asemenea vorbe deocheate. Dar îi mulÈ›u-mesc Domnului nostru din Ayabaca pentru inspiraÈ›ia pe care mi-a trimis-o. Eu am făcut, mai demult, pelerinajul până la Ayabaca, pe jos, cu tălpile goale, de praznicul Lui din octombrie. Cred că de-aceea mi-a trimis inspi-raÈ›ia, în momentul cel mai greu. Bietul băiat a rămas cu gura căscată, exact ca tine acuma. „Hai odată, tăicuță, scoate-È›i pantalonii, ce stai, vreau să-È›i văd năsărâmba, vreau să È™tiu câtu-i de groasă È™i să încep să-mi nu-măr bucuriile. Câte o să-mi dai de să-mi zvâcnească inima? Pe puÈ›in opt?" — Păi, păi... — bâigui Lituma, cu faÈ›a arzându-i, cu ochii cât farfuri-oarele. „Doamnă, dar n-aveÈ›i dreptul să mă batjocoriÈ›i aÈ™a — bâiguise pierit locotenentul, nemaiputând închide gura." — Fiindcă toate astea i le trânteam pe un ton mult mai provocator decât ăsta pe care îl auzi tu, Lituma — îi explică stăpâna bodegii. Cu o batjocură È™i o furie atât de teribile, încât moralul lui n-a rezistat. ÃŽnÈ›elegi? Și-a găsit naÈ™ul. A rămas fâstâcit, pierit, oh, de l-ai fi văzut. — Nu mă mir, dona Adriana, oricine ar fi pățit-o la fel — zise Lituma. Dacă eu însumi sunt zăbăuc, numai auzindu-vă. Și el, atunci, ce-a făcut? — BineînÈ›eles că nu È™i-a dat jos pantalonii, că n-a făcut nimic — zise dona Adriana. Și toate poftele cu care venise i s-au spulberat. „Eu n-am venit să vă bateÈ›i joc de mine — se plânsese disperat locotenentul, neÈ™tiind unde să se ascundă, dona Adriana. „Sigur că nu, fir-ar mă-ta a dracului. Ai venit să mă sperii cu pistolul ăla al tău de rahat È™i să mă violezi, ca să te simÈ›i mascul. Bun, atunci violează-mă, Superman. Hai, dă-i drumul, aÈ›in'te la frecuÈ™. Violează-mă de zece ori la rând, tăicuță. Abia atunci m-oi declara mulÈ›umită. Ce aÈ™tepÈ›i?" — Zău c-aÈ›i înnebunit — È™opti Lituma. — Chiar, am înnebunit — suspină stăpâna bodegii. Dar mi-a reuÈ™it miÈ™carea. Pentru că, din cauza nebuniei mele, È™eful tău s-a cărăbănit cu coada între picioare. Făcând-o, culmea, pe ofensatul, porcul de câine. Dar cu mine nu-i merge. „Venisem să vă declar un sentiment curat È™i sincer, È™i m-aÈ›i luat peste picior È™i m-aÈ›i jignit — tot protesta locotenentul. Și v-aÈ›i coborât până la a-mi vorbi ca o «molie», pe deasupra." — Și vezi-l cum a rămas de atunci. La pământ — adăugă dona Adria-na. Mă crezi că-mi face milă, acum? Râdea din nou cu poftă, fericită că scăpase, mulÈ›umită de sine È™i de matrapazlâcu-i nevinovat. Lituma însă se simÈ›i copleÈ™it de solidaritate È™i de simpatie față de È™eful său. Avea tot dreptul să rămână atât de abătut, fusese umilit tocmai în demnitatea-i de bărbat. Când o să le povestească tărășenia, NeînvinÈ™ii or să facă un scandal monstru. Or să zică despre dona Adriana că merită, mult mai mult decât Haioasa, să fie regina Neîn-vinÈ™ilor È™i or să-È™i cânte imnul în cinstea ei. — Mai umblă vorba È™i c-ar putea fi niÈ™te dedesubturi scabroase, chestii între poponari — insinua tipul din Zorritos. — ÃŽntre poponari? Ah, da? — clipi des don Jeronimo, lingându-È™i bu-zele. S-ar putea, s-ar putea. — Sigur că se poate — zise tipul din Zorritos. Prin cazărmi bântuie cazurile de homo- sexuali. Iar homosexualitatea, se È™tie doar, mai devreme sau mâi târziu duce direct la crimă. Iartă-ne că vorbim despre aÈ™a ceva în faÈ›a ta, Marisita. — Nu-i nimic rău în asta, Panchito. ViaÈ›a e viață, nu? — Mda, s-ar putea, s-ar putea — reflecta intens don Jeronimo. Dar cine cu cine? Cum o fi fost È™i asta? — Nimeni nu crede în povestea cu sinuciderea colonelului Mindreau — schimbă subiectul, deodată, dona Adriana. — Văd È™i eu — murmură Lituma. — Drept să-È›i spun, nici eu n-o cred — adăugă stăpâna bodegii. ÃŽn sfârÈ™it, dracu' să-i pieptene. — Nici dumneavoastră n-o credeÈ›i? — Lituma se sculă în picioare È™i semnă chitanÈ›a pentru masa de prânz. VedeÈ›i, în schimb, eu cred istoria pe care mi-aÈ›i povestit-o. DeÈ™i e încă mai fantastică decât sinuciderea colonelului Mindreau. La revedere, dona Adriana. — Auzi, Lituma — îl chemă ea. ÃŽi sticleau ochii de veselie, făcu o mut-ră È™ireată È™i coborî mult tonul vocii: Zi-i locotenentului că diseară îi gătesc felul lui preferat, tacu-tacu È™i pateul după care se dă el în vânt. Ca să mă iubească iar, măcar puÈ›intel. Lansă un chicotit cochet, care îl făcu È™i pe Lituma să râdă. — O să-i transmit mesajul, dona Adriana. Cu bine, pe curând. Drace!, cine să le-nÈ›eleagă pe muieri! Dădea să iasă pe ușă, când îl auzi pe don Jeronimo, din spate: — Amice Lituma, de ce nu ne spui cu cât l-au plătit pe locotenent bi-banii ăi graÈ™i ca să născocească istoria asta cu sinuciderea colonelului? — Nu-mi plac astfel de glume — replică el fără să se întoarcă. Iar locotenentului, cu-atât mai puÈ›in. Dac-ar afla ce aÈ›i zis acuma, nu v-ar fi moale, don Jeronimo. ÃŽl auzi pe bătrânul taximetrist murmurând: „Sticlete împuÈ›it" È™i, o clipă, fu cât pe ce să se întoarcă. Dar se răzgândi. IeÈ™i în zăpuÈ™eala apăsătoare a străzii. O luă agale pe întinderea de nisip arzător, într-un vălmășag de băieÈ›andri care loveau îndesat într-o minge de cârpă È™i ale căror umbre teÈ™eau o agitată geografie în jurul picioarelor lui. ÃŽncepu de îndată să transpire; cămaÈ™a i se lipi de trup. Incredibile i se păreau cele povestite de dona Adriana. Or fi adevărate? Da, nu încăpea îndoială. Acum înÈ›elegea de ce locotenentul era cu moralul la pământ, din noaptea aceea. Dar las' că nici cu locotenentul nu-i era ruÈ™ine: să i se năzare lui aÈ™a, să-È™i satisfacă poftele cu grăsana tocmai în acele momente, în toiul tra-gediei! Auzi dumneata! Dar ce-a căutat a găsit. Iar dona Adrianita: formi-dabilă, dom'le, formidabilă, cine-ar fi crezut!, a È›inut la trântă, nu s-a lă-sat, tărtoșă muiere! Și-o imagină, goală-puÈ™că, râzând de locotenent, cu robustul trup vibrându-i în timp ce-l ocăra, apoi È™i-l închipui pe ofiÈ›er, răzbit È™i È™ui, neputând crede cele auzite È™i văzute. Oricare în locul lui ar fi pățit la fel È™i n-ar fi È™tiut pe unde să fugă mai repede. ÃŽl pufni râsul în pli-nă stradă. Ajuns la Post, îl găsi pe locotenent fără cămașă, stând la biroul lui, lac de sudoare. Cu o mână își făcea vânt È™i în cealaltă È›inea o telegramă, foarte aproape de ochelari. Lituma ghici, pe sub lentilele fumurii, ochii ofiÈ›erului parcurgând È™irurile telegramei. — Partea cea mai nasoală a întregii daraveri e că nimeni nu crede că, după ce È™i-a omorât fata, colonelul Mindreau È™i-a zburat creierii aproape sub ochii noÈ™tri — zise. Oamenii bat câmpii ceva nemaipomenit, dom' lo-cotenent. C-o fi, c-o păți: unii văd mobilul crimei în contrabandă, alÈ›ii în spionaj, alÈ›ii văd mâna Ecuadorului. Ba au ajuns È™i la relaÈ›iile între homo-sexuali. ÃŽnchipuiÈ›i-vă câtă nerozie. — Am veÈ™ti proaste să-È›i dau — zise locotenentul, întorcându-se spre el. Ai fost transferat la mama dracului, într-un Post aproape fantomatic din departamentul Junìn. Undeva în munÈ›i, în sierra, la un capăt de traseu. Þi se plăteÈ™te autobuzul. — ÃŽn Junìn? — zise Lituma, privind hipnotizat la telegramă. Eu? — Sunt È™i eu transferat, dar încă nu È™tiu unde — aprobă din cap loco-tenentul. Poate că tot acolo, mai È™tii păcatul. — Dar asta trebuie să fie la capătul lumii — bolborosi Lituma. — Vezi, măi sulică — îl muÈ™trului È™eful, pe un ton afectuos. Atâta te ai È›inut de capul meu să-È›i lămuresc misterul cu Palomino Molero. Pof-tim, È›i l-am lămurit. Și cu ce ne-am ales? Tu eÈ™ti expediat pe culmile sierrei departe-hăt de căldurica ta È™i de prietenii tăi. Eu, cine È™tie pe unde, poate într-o văgăună È™i mai împuÈ›ită. Asta-i răsplata meritelor în Jandarmeria noastră naÈ›ională, în care te-ai băgat doar de fraier ce eÈ™ti. Ay, ay, ce-o să te faci tu acolo, Lituma, cine-a mai văzut un cholo ca tine, din Gallinacera, ajuns pe podiÈ™urile punas? Mor de milă numai la gândul frigului ce-o să-l înduri. — Grijania È™i anafura mă-sii! — filozofă jandarmul. SfârÈ™it |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy