agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by NC 1 Am ajuns la ultima zi, la ultima oră chiar. Sunt un bătrân singur È™i neiubit, bolnav, suferind È™i sătul de viață. Sunt pregătit pentru viaÈ›a de dincolo; trebuie să fie mai bună decât aceasta. Sunt proprietarul clădirii înalte din sticlă în care mă aflu È™i a nouăzeci È™i È™apte la sută din compania din incinta ei, al terenului din jurul ei pe o rază de opt sute de metri în trei direcÈ›ii, cât È™i al celor două mii de oameni care lucrează aici, È™i al celorlalÈ›i douăzeci de mii care nu lucrează aici, sunt proprietarul conductei de sub pământ, care transportă gazele până la clădire de pe câmpurile mele din Texas, sunt proprietarul companiilor de electricitate È™i concesionez satelitul nevăzut care se află la mii de kilometri deasupra noastră prin care dădeam odată ordine imperiului meu risipit departe prin lume. Averea mea depășeÈ™te unsprezece miliarde de dolari. Am argint în Nevada, cupru în Montana, cafea în Kenya, cărbune în Angola, cauciuc în Malaezia, gaze naturale în Texas, petrol neprelucrat în Indonezia È™i oÈ›el în China. Compania mea deÈ›ine companii care produc electricitate, fac computere, construiesc baraje, tipăresc cărÈ›i È™i transmit semnale satelitului meu. Am filiale cu ramificaÈ›ii în mai multe țări decât poate crede cineva. Am avut cândva toate jucăriile pe care le-am vrut - iahturi, avioane, blonde, case în Europa, ferme în Argentina, o insulă în Pacific, cai pur sânge, până È™i o echipa de hochei. Dar sunt prea bătrân pentru jucării. Banii constituie sursa necazurilor mele. Am avut trei familii - trei foste soÈ›ii care au dat naÈ™tere la È™apte copii, dintre care È™ase sunt încă în viață È™i fac tot ce le stă în putință ca să mă chinuie. Din câte È™tiu, eu i-am conceput pe toÈ›i È™apte È™i am îngropat unul. Ar trebui să spun că mama lui l-a îngropat. Eu eram plecat din È›ară. M-am îndepărtat de toate soÈ›iile È™i de toÈ›i copiii. S-au adunat astăzi, aici, pentru că eu sunt pe moarte È™i a venit vremea împărÈ›irii banilor. Am plănuit de mult această zi. Clădirea mea cu paisprezece etaje are în spate o curte umbrită, unde organizam odată dejunuri în aer liber. Eu locuiesc È™i lucrez la ultimul etaj - o mie de metri pătraÈ›i de opulență care ar părea obscenă multora, dar acest lucru nu mă deranjează câtuÈ™i de puÈ›in. Fiecare bănuÈ› din averea mea l-am câștigat cu sudoare, inteligență È™i noroc, deci cheltuirea ei este dreptul meu exclusiv. Și împărÈ›irea ei ar trebui să fie alegerea mea, dar sunt hăituit. De ce ar trebui să-mi pese cine primeÈ™te banii? Am făcut cu ei tot ce își poate închipui cineva. Stând acum în scaunul meu cu rotile, singur È™i aÈ™teptând, nu-mi vine în minte absolut nici un lucru pe care să vreau să-l cumpăr sau să-l văd, nici un loc unde să vreau să merg, nici o altă aventură în care să vreau să pornesc. Le-am făcut pe toate È™i sunt foarte obosit. Nu mă interesează cine primeÈ™te banii, ci mai degrabă cine nu-i primeÈ™te. Fiecare metru pătrat din această clădire a fost proiectat de mine, aÈ™a că È™tiu exact unde să-i aÈ™ez pe toÈ›i pentru această mică ceremonie. Sunt cu toÈ›ii aici, aÈ™teptând ore în È™ir, deÈ™i nu îi deranjează. Ar fi în stare să stea în pielea goală în viscol pentru ceea ce sunt pe cale să fac. Prima familie este alcătuită din Lillian È™i progeniturile ei - patru dintre copiii mei aduÈ™i pe lume de o femeie care rareori m-a lăsat s-o ating. Ne-am căsătorit de tineri - eu aveam douăzeci È™i patru de ani È™i ea, optsprezece - aÈ™a că È™i Lillian e bătrână. N-am mai văzut-o de ani de zile È™i nu o s-o văd nici astăzi. Precis că încă mai joacă rolul primei soÈ›ii, îndurerate È™i abandonate, care a fost schimbată pe un trofeu. Nu s-a mai recăsătorit È™i sunt sigur că n-a mai făcut sex de cincizeci de ani. Nici nu È™tiu cum de ne-am reprodus. Troy Junior, cel mai mare fiu al ei, are patruzeci È™i È™apte de ani È™i e un idiot care nu e bun de nimic, blestemat cu numele meu. ÃŽn copilărie È™i-a luat porecla de TJ, È™i încă o mai preferă în locul numelui de Troy. Dintre cei È™ase copii adunaÈ›i aici, acum, TJ este cel mai tâmpit, È™i asta-i puÈ›in spus. La nouăsprezece ani, a fost dat afară din colegiu pentru că vindea droguri. Ca È™i celorlalÈ›i, lui TJ i s-au dat cinci milioane de dolari când a împlinit douăzeci È™i unu de ani. Și, la fel ca celorlalÈ›i, i s-au scurs printre degete ca apa. Nu suport să relatez poveÈ™tile îngrozitoare ale copiilor lui Lillian. Ajunge să spun că toÈ›i sunt îngropaÈ›i în datorii È™i, practic, de neangajat, cu foarte puÈ›ine speranÈ›e de schimbare, aÈ™a că semnarea de către mine a acestui testament este cel mai important eveniment din viaÈ›a lor. Să revin la fostele soÈ›ii. De la frigiditatea lui Lillian, am fugit la pasiunea entuziasmată a lui Janie, o tânără frumoasă, angajată ca secretară la Contabilitate, dar promovată rapid când am hotărât că aveam nevoie de ea în călătoriile de afaceri. Am divorÈ›at de Lillian È™i m-am însurat cu Janie, care era cu douăzeci È™i doi de ani mai tânără decât mine È™i hotărâtă să mă satisfacă. A făcut doi copii cât a putut de repede È™i i-a folosit ca ancore ca să mă È›ină aproape. Rocky, cel mai mic, a murit într-o maÈ™ină sport împreună cu alÈ›i doi prieteni ai lui, într-un accident care m-a costat È™ase milioane ca să nu se ajungă la tribunal. Cu Tira m-am însurat la È™aizeci È™i patru de ani. Ea avea douăzeci È™i trei È™i era însărcinată cu un mic monstru pe care l-a botezat Ramble, dintr-un motiv care nu mi-a fost limpede niciodată. Ramble are paisprezece ani acum È™i a fost arestat deja o dată pentru furt din magazin È™i o dată pentru posesie de marijuana. Are părul lung È™i uleios care i se lipeÈ™te de ceafă È™i poartă cercei în urechi, sprâncene È™i nas. Am auzit că se duce la È™coală numai când are chef. Lui Ramble îi este ruÈ™ine că tatăl lui are aproape optzeci de ani È™i tatălui său îi este ruÈ™ine că fiul lui are limba străpunsă de mărgele de argint. Și el, împreună cu ceilalÈ›i, se aÈ™teaptă să-mi pun numele pe acest testament È™i să-i fac viaÈ›a mai bună. Oricât de mare e averea mea, la proÈ™tii ăștia nu va rezista mult. Un bătrân care e pe moarte n-ar trebui să urască, dar n-am încotro. ToÈ›i sunt niÈ™te nemernici. Mamele lor mă urăsc, aÈ™a că È™i copiii lor au fost învățaÈ›i să mă urască. Sunt niÈ™te vulturi cu gheare la picioare, dinÈ›i ascuÈ›iÈ›i È™i ochi lacomi care se rotesc ameÈ›iÈ›i în aÈ™teptarea unor sume de bani nelimitate. Acum se pune în discuÈ›ie sănătatea mea mintală. Ei cred că am o tumoare pentru că spun lucruri ciudate. Trăncănesc incoerent la È™edinÈ›e È™i la telefon, iar asistenÈ›ii mei È™uÈ™otesc, dau din cap prin spatele meu È™i își spun în sinea lor "AÈ™a e. Tumoarea e de vină". Acum doi ani am făcut un testament în care am lăsat totul ultimei concubine, care, la vremea respectivă, se plimba prin apartament în chiloÈ›i cu un imprimeu care imita blana de leopard È™i fără nimic altceva È™i, da, bănuiesc că sunt nebun după blondele de douăzeci de ani înzestrate cu tot ce le trebuie. Dar, mai târziu, i-am dat papucii. Și testamentul a fost dat aparatului de tăiat hârtie. Am obosit, pur È™i simplu. Acum trei ani am făcut un testament, doar de dragul de a-l face, È™i am lăsat totul societăților de binefacere, peste o sută la număr. ÃŽntr-o zi l-am înjurat pe TJ, el m-a înjurat pe mine, È™i i-am spus de acel nou testament. El, mama lui È™i ceilalÈ›i fraÈ›i ai lui au angajat o grămadă de avocaÈ›i corupÈ›i È™i au dat fuga la tribunal într-o încercare de a mă închide într-un sanatoriu pentru tratament È™i evaluare. A fost o miÈ™care inteligentă din partea avocaÈ›ilor, pentru că, dacă aÈ™ fi fost găsit incompetent din punct de vedere psihic, testamentul meu ar fi fost nul. Dar eu am mulÈ›i avocaÈ›i È™i îi plătesc cu o mie de dolari pe oră ca să manipuleze sistemul juridic în favoarea mea. N-am fost internat, deÈ™i, în perioada aceea, probabil că eram puÈ›in cam într-o doagă. Și am propriul meu aparat de tăiat hârtie, pe care l-am folosit pentru toate vechile testamente. Toate au dispărut înghiÈ›ite de micul aparat. Port halate lungi È™i albe din mătase thailandeză, mă rad pe cap ca un călugăr È™i mănânc puÈ›in, aÈ™a încât trupul meu e mic È™i zbârcit. Ei cred că sunt budist, dar, în realitate, studiez zoroastrismul. Ei nu cunosc însă diferenÈ›a. Aproape că înÈ›eleg de ce se crede că mi s-a diminuat capacitatea mintală. Lillian È™i prima familie se află în sala de conferinÈ›e, la etajul al treisprezecelea, chiar sub mine. E o încăpere spaÈ›ioasă, din marmură È™i lemn de mahon, cu covoare groase È™i o masă lungă È™i ovală în mijloc, iar acum e plină de oameni foarte nervoÈ™i. Deloc surprinzător, avocaÈ›ii sunt mai numeroÈ™i decât membrii familiei. Lillian are un avocat, la fel ca fiecare dintre cei patru copii ai ei cu excepÈ›ia lui TJ, care a adus trei, ca să-È™i dea importanță È™i să fie sigur că toate scenariile sunt bine consiliate. TJ are mai multe probleme juridice decât majoritatea condamnaÈ›ilor la moarte. ÃŽntr-un capăt al mesei se află un ecran digital mare care va transmite totul. Fratele lui TJ, Rex, în vârstă de patruzeci È™i patru de ani, cel de-al doilea fiu al meu, este căsătorit în prezent cu o stripteuză. Numele ei e Amber È™i e o făptură sărmană fără creier, dar cu un piept mare È™i fals, È™i am impresia că e a treia soÈ›ie a lui. A doua sau a treia, dar cine sunt eu să-l condamn? E È™i ea aici, cu celelalte neveste actuale È™i/sau concubine, foindu-se nervoasă în aÈ™teptarea împărÈ›irii celor unsprezece miliarde de dolari. Prima fiică a lui Lillian, cea mai mare dintre fiicele mele, este Libbigail, un copil pe care l-am iubit cu disperare până când a plecat la colegiu È™i a uitat de mine. Pe urmă, s-a măritat cu un african È™i i-am È™ters numele din testamentele mele. Mary Ross este ultimul copil născut de Lillian. E măritată cu un doctor care aspiră să fie super-bogat, dar sunt îngropaÈ›i în datorii. Janie È™i cea de a doua familie aÈ™teaptă într-o încăpere la etajul zece. Janie a mai avut doi soÈ›i de când am divorÈ›at noi cu mulÈ›i ani în urmă. Sunt aproape sigur că în acest moment locuieÈ™te singură. Am angajat detectivi să mă È›ină la curent, dar nici măcar FBI-ul n-ar putea să È›ină evidenÈ›a celor care trec prin patul ei. AÈ™a cum am mai spus, Rocky, fiul ei, a murit. Fiica ei, Geena, este aici împreună cu al doilea soÈ› al ei, un idiot cu un masterat în afaceri, care e suficient de periculos ca să ia o jumătate de miliard È™i să-l piardă cu mare artă în trei ani. Apoi vine Ramble, care stă trântit pe un scaun la etajul cinci, lingându-È™i inelul de aur din colÈ›ul buzei, trecându-È™i degetele prin părul lipicios È™i verzui È™i uitându-se încruntat la mama lui, care a avut tupeul să vină astăzi cu un gigolo mic È™i păros. Ramble se aÈ™teaptă să se îmbogățească astăzi, să-i pice în braÈ›e o avere numai pentru că a fost zămislit de mine. Și el are un avocat, un tip hippie radical pe care Tira l-a văzut la televizor È™i l-a angajat imediat după ce s-a culcat cu el. AÈ™teaptă È™i ei împreună cu ceilalÈ›i. ÃŽi cunosc pe aceÈ™ti oameni. ÃŽi privesc. Snead apare din partea din spate a apartamentului meu. E servitorul meu de aproape treizeci de ani, un individ mărunt, plinuÈ› È™i simplu, cu o haină scurtă, albă, umil È™i modest, întotdeauna îndoit de la mijloc de parcă s-ar închina în faÈ›a unui rege. Se opreÈ™te în faÈ›a mea, cu mâinile împreunate pe burtă, ca întotdeauna, cu capul înclinat È™i cu un zâmbet umed È™i mă întreabă „Ce mai faceÈ›i, domnule?" cu un accent afectat pe care l-a dobândit cu mulÈ›i ani în urmă, când trăiam în Irlanda. Eu nu spun nimic, pentru că nici nu se cere, nici nu se aÈ™teaptă din partea mea să-i răspund lui Snead. - DoriÈ›i o cafea, domnule? - Prânzul. Snead clipeÈ™te din ambii ochi È™i se înclină È™i mai mult, după care iese din cameră măturând podeaua cu manÈ™etele pantalonilor. Și el se aÈ™teaptă să devină bogat după moartea mea È™i bănuiesc că numără zilele, la fel ca toÈ›i ceilalÈ›i. Necazul, când ai bani, e că toată lumea vrea puÈ›in din ei. O feliuță, o fărâmă. Ce înseamnă un milion de dolari pentru cineva care are miliarde? Dă-mi un milion, bătrâne, È™i nici n-o să simÈ›i. Dă-mi un împrumut È™i o să uităm amândoi de el. Strecoară-mi numele în testament, undeva; e destul loc. Snead e al naibii de băgăcios È™i, cu ani în urmă, l-am surprins scotocind prin biroul meu, probabil după testamentul de atunci. Vrea să mor, pentru că se aÈ™teaptă să-i las câteva milioane. Ce drept are să aÈ™tepte ceva? Ar fi trebuit să-l dau afară demult. Numele lui nu e trecut în noul meu testament. ÃŽmi pune o tavă în față: o cutie nedeschisă de biscuiÈ›i „Ritz", un borcănel de miere cu sigiliul de plastic în jurul capacului È™i o conservă de trei sute È™aizeci de grame de „Fresca" la temperatura camerei. Orice schimbare È™i Snead ar fi concediat pe loc. ÃŽl expediez È™i înmoi biscuiÈ›ii în miere. Ultima masă. 2 Privesc prin pereÈ›ii din sticlă fumurie. ÃŽn zilele senine se poate vedea vârful Monumentului lui Washington, care se află la vreo zece kilometri depărtare, dar nu È™i astăzi. Astăzi e umezeală È™i frig, bate vântul È™i e înnorat, deloc o zi proastă pentru a muri. Vântul smulge ultimele frunze de pe ramuri È™i le împrăștie prin parcarea de jos. De ce îmi fac probleme din cauza durerii? Ce e rău în puÈ›ină suferință? Am provocat mai multă decât zece persoane la un loc. Apăs pe un buton È™i apare Snead. Face o plecăciune È™i îmi împinge căruciorul dincolo de uÈ™a apartamentului, în holul de marmură, printr-o altă ușă. Ne apropiem din ce în ce, dar nu simt nici un fel de neliniÈ™te. I-am făcut pe psihiatri să aÈ™tepte mai bine de două ore. Trecem pe lângă biroul meu È™i îi fac un semn din cap lui Nicolette, ultima mea secretară, o tânără foarte drăguță la care È›in mult. Dacă ar mai fi timp, ar putea deveni numărul patru. Dar nu mai e timp. Mai sunt doar câteva minute. O mulÈ›ime de oameni aÈ™teaptă - o grămadă de avocaÈ›i È™i câțiva psihiatri care vor decide dacă sunt în toate minÈ›ile. Sunt strânÈ™i în jurul unei mese lungi în sala mea de conferinÈ›e È™i, când intru, tac imediat toÈ›i È™i se uită la mine. Snead îmi aÈ™ază căruciorul de o parte a mesei, lângă avocatul meu, Stafford. Sunt camere de luat vederi îndreptate în toate direcÈ›iile, iar tehnicienii se agită să le regleze. Fiecare È™oaptă, fiecare miÈ™care, fiecare răsuflare va fi înregistrată, pentru că e o avere în joc. ÃŽn ultimul testament pe care l-am semnat am lăsat puÈ›in copiilor. Josh Stafford l-a redactat, ca de fiecare dată. L-am tăiat azi-dimineață. Stau aici ca să dovedesc lumii că sunt destul de întreg la minte ca să fac un nou testament. O dată ce se va dovedi acest lucru, testamentul meu nu va putea fi pus la îndoială. Chiar în faÈ›a mea stau trei psihiatri - câte unul angajat de fiecare familie. Pe cartoanele din faÈ›a lor cineva le-a tipărit numele - Dr. Zadel, Dr. Flowe, Dr. Theishen. Le studiez ochii È™i chipurile. Din moment ce trebuie să par în toate facultățile mintale, trebuie să-i privesc în ochi. Se aÈ™teaptă să fiu cam într-o ureche, dar o să-i fac praf. Stafford o să dirijeze spectacolul. După ce se aÈ™ază toată lumea È™i camerele sunt pregătite, zice: - Numele meu este Josh Stafford È™i sunt avocatul domnului Troy Phelan, care se află aici, în dreapta mea. ÃŽi privesc pe psihiatri, pe rând, drept în ochi, la fel de duÈ™mănos ca È™i ei, până când fiecare clipeÈ™te sau se uită în altă parte. ToÈ›i trei sunt îmbrăcaÈ›i în costume închise la culoare. Zadel È™i Flowe au bărbi nepieptănate. Theishen are papion È™i nu pare a avea mai mult de treizeci de ani. Familiile au avut dreptul să angajeze pe cine au vrut. Stafford vorbeÈ™te. - Scopul acestei întâlniri este ca domnul Phelan să fie consultat de o comisie alcătuită din psihiatri pentru a se stabili capacitatea sa testamentară. ÃŽn cazul în care comisia îl va găsi în toate facultățile sale mintale, intenÈ›ionează să semneze un testament potrivit căruia bunurile sale vor fi împărÈ›ite după ce va muri. Stafford bate cu creionul într-un testament gros de doi centimetri È™i jumătate care se află în faÈ›a noastră. Sunt sigur că toate camerele iau un prim plan È™i, de asemenea, că imaginea acelui document le dă fiori copiilor mei È™i mamelor acestora împrăștiaÈ›i prin toată clădirea mea. Ei nu au văzut testamentul È™i nici nu au acest drept. Un testament este un document personal ce trebuie arătat numai după moarte. MoÈ™tenitorii nu pot decât să facă speculaÈ›ii cu privire la ceea ce ar conÈ›ine, iar moÈ™tenitorii mei au primit aluzii, minciunele pe care le-am plasat cu grijă. Au fost făcuÈ›i să creadă că grosul averii mele va fi oarecum împărÈ›it în mod egal copiilor mei, cu daruri generoase pentru fostele soÈ›ii. Ei È™tiu acest lucru; o simt. De săptămâni întregi, chiar luni, se roagă cu ardoare pentru asta. E o chestiune de viață È™i de moarte pentru ei, fiindcă toÈ›i au datorii. Testamentul care se află în faÈ›a mea ar trebui să-i facă bogaÈ›i È™i să pună capăt certurilor. Stafford l-a pregătit È™i, în discuÈ›iile cu avocaÈ›ii lor, a dezvăluit cu permisiunea mea, în linii generale, presupusul conÈ›inut al testamentului. Fiecare dintre copii va primi o sumă între trei sute È™i cinci sute de milioane, alte cincizeci de milioane mergând la fiecare dintre cele trei foste soÈ›ii, care au primit destui bani la divorÈ›, dar acest lucru s-a uitat, bineînÈ›eles. Daruri totale de aproximativ trei miliarde de dolari pentru familii. După ce guvernul va mai lua câteva miliarde, restul vor ajunge la societăți de binefacere. AÈ™a că vedeÈ›i de ce se află aici, dichisiÈ›i, aranjaÈ›i, sobri (în cea mai mare parte), uitându-se cu atenÈ›ie la monitoare, aÈ™teptând È™i sperând că bătrânul o să poată face față acestei încercări. Sunt sigur că fiecare i-a spus psihiatrului său: „Să nu fii prea dur cu bătrânul. Vrem să fie declarat în toate facultățile mintale." Dacă toată lumea e atât de mulÈ›umită, atunci de ce atâta agitaÈ›ie cu acest test psihiatric? Pentru că o să-mi bat joc de ei pentru ultima oară È™i vreau s-o fac bine. Eu am fost cu ideea de a aduce psihiatrii, dar copiii mei È™i avocaÈ›ii lor sunt prea grei de cap ca să-È™i de seama. Zadel începe primul. - Domnule Phelan, ne puteÈ›i spune data, ora È™i locul? Mă simt ca un elev în clasa întâi. Las bărbia în piept ca un imbecil È™i cântăresc întrebarea suficient de mult ca să-i fac să se tragă la marginea scaunelor È™i să È™optească: - Haide, ticălos bătrân È™i nebun. Sigur È™tii în ce zi suntem. - Luni, spun eu încet. Luni, 9 decembrie 1996. Locul este în biroul meu. - Ora? - Vreo două È™i jumătate ziua, zic eu, deÈ™i nu port ceas. - Și unde e biroul dumneavoastră? - ÃŽn McLean, Virginia. Flowe se apleacă spre microfon. - PuteÈ›i să spuneÈ›i numele È™i datele când s-au născut copiii dumneavoastră. - Nu. Numele, poate, dar nu È™i datele. - Bine, spuneÈ›i-ne numele. Nu mă grăbesc. E prea devreme să mă arăt ager. Vreau să asude. - Troy Phelan Jr., Rex, Libbigail, Mary Ross, Geena È™i Ramble. Le rostesc ca È™i cum ar fi îngrozitor de dureros chiar să mă gândesc la ele. Flowe are voie să mai pună o întrebare legată de acest subiect - A fost È™i un al È™aptelea copil, nu-i aÈ™a? - Da. - Vă amintiÈ›i numele lui? - Rocky. - Și ce a pățit? - A murit într-un accident de maÈ™ină. Stau drept în scaunul meu cu rotile, cu capul sus, uitându-mă când la un psihiatru când la altul, dând, pentru camere, o impresie de deplinătate a facultăților mintale. Sunt sigur că toÈ›i copiii mei È™i fostele soÈ›ii sunt mândri de mine, privind la monitoare în micile lor grupuri, strângând mâinile actualilor parteneri È™i zâmbindu-le avocaÈ›ilor lacomi pentru că bătrânul Troy s-a descurcat deocamdată. Poate că vocea mea e scăzută È™i slabă È™i oi arăta eu ca un nebun cu halatul meu alb de mătase, cu faÈ›a mea zbârcită È™i turbanul verde, dar le-am răspuns la întrebări. Haide, bătrâne, se roagă ei. - Care este starea sănătății dumneavoastră în prezent? întreabă Theishen. - M-am simÈ›it È™i mai bine. - Se zvoneÈ™te că aÈ›i avea o tumoare canceroasă. Direct la obiect, nu? - Credeam că este o examinare psihiatrică, spun eu aruncându-i o privire lui Stafford, care nu poate să-È™i reprime un zâmbet. Dar regulile permit orice întrebare. Aceasta nu este o sala de judecată. - AÈ™a este, zice Theishen politicos. Dar fiecare întrebare este relevantă. - ÃŽnÈ›eleg. - VreÈ›i să răspundeÈ›i la întrebare? - ÃŽn legătură cu ce? - ÃŽn legătură cu tumoarea. - Sigur. E în capul meu, de mărimea unei mingi de golf, creÈ™te pe zi ce trece, e inoperabilă È™i doctorul meu spune că nu mai rezist trei luni. Aproape că aud cum pocnesc dopurile sticlelor de È™ampanie sub mine. Tumoarea a fost confirmată! - ÃŽn clipa aceasta, vă aflaÈ›i cumva sub influenÈ›a medicamentelor, drogurilor sau alcoolului? - Nu. - AveÈ›i în posesia dumneavoastră vreun medicament pentru alinarea durerii? - ÃŽncă nu. Iarăși Zadel: - Domnule Phelan, acum trei luni, revista Forbes a publicat faptul că averea dumneavoastră s-ar ridica la opt miliarde de dolari. Este o cifră corectă? - De când e cunoscută revista Forbes pentru precizie? - Deci, nu e o cifră corectă? - Este între unsprezece È™i unsprezece È™i jumătate, în funcÈ›ie de pieÈ›e, spun eu foarte încet, dar cuvintele sunt clare È™i vocea autoritară. Nimeni nu pune la îndoială mărimea averii mele. Flowe se decide să continue pe tema banilor. - Domnule Phelan, puteÈ›i descrie, în general, organizarea holdingului dumneavoastră? - Da, pot. - VreÈ›i s-o faceÈ›i, vă rog? - Cred că da. Fac o pauza È™i îi las să asude. Stafford m-a asigurat că nu sunt obligat să divulg nici o informaÈ›ie în acest sens. Oferă-le doar o imagine de ansamblu, a spus el. - „The Phelan Group" este o corporaÈ›ie particulară care deÈ›ine È™aptezeci de companii diferite, dintre care câteva sunt publice. - Cât anume deÈ›ineÈ›i din „The Phelan Group"? - Cam nouăzeci È™i È™apte la sută. Restul aparÈ›ine câtorva angajaÈ›i. Theishen se alătură È™i el. Nu i-a luat mult ca să se concentreze asupra aurului. - Domnule Phelan, compania dumneavoastră deÈ›ine ceva din „Spin Computer"? - Da, zic eu rar, încercând să plasez „Spin Computer" în jungla corporaÈ›iilor mele. - Cât deÈ›ineÈ›i din ea? - Optzeci la sută. - Și „Spin Computer" este o companie publică? - Exact. Theishen răsfoieÈ™te un teanc de documente cu aspect oficial È™i pot să văd de aici că are raportul anual al companiei È™i bilanÈ›urile trimestriale, lucruri pe care orice student semi-cultivat ar putea să le obÈ›ină. - Când aÈ›i cumpărat compania „Spin"? mă întreabă el. - Acum vreo patru ani. - Cu cât? - Douăzeci de dolari acÈ›iunea, un total de trei sute de milioane. AÈ™ vrea să răspund mai încet la aceste întrebări, dar nu mă pot abÈ›ine. Mă uit fix la Theishen, aÈ™teptând nerăbdător următoarea întrebare. - Și cât valorează acum? întrebă el. - Păi, ieri la închidere, acÈ›iunea era de patruzeci È™i trei È™i jumătate, cu un punct mai puÈ›in. De când am cumpărat-o eu, s-au mai emis acÈ›iuni de două ori, aÈ™a că investiÈ›ia valorează acum vreo opt-cincizeci. - Opt sute cincizeci de milioane? - Exact. ÃŽn acest moment, testul e practic încheiat. Dacă sunt în stare să înÈ›eleg preÈ›urile acÈ›iunilor ieri la închidere, adversarii mei sunt, cu siguranță, mulÈ›umiÈ›i. Aproape că le văd zâmbetele prosteÈ™ti. Aproape că le văd uralele mute. Bravo, Troy. Fă-i praf. Zadel vrea istorie. E greu să testezi limitele memoriei mele. - Unde v-aÈ›i născut, domnule Phelan? - ÃŽn Montclair, New Jersey. - Când? - 12 mai 1918. - Care a fost numele de fată al mamei dumneavoastră? - Shaw. - Când a murit? - Cu două zile înainte de atacul de la Pearl Harbor. - Și tatăl dumneavoastră? - Ce-i cu el? - Când a murit? - Nu È™tiu. A dispărut când eram mic. Zadel se uită la Flowe, care are niÈ™te întrebări adunate pe carneÈ›el. - Cum se numeÈ™te cea mai mică fiică a dumneavoastră? întreabă Flowe. - Din care familie? - Ãăă, prima. - Mary Ross. - Corect... - BineînÈ›eles că e corect. - Unde a fost la colegiu? - Tulane, în New Orleans. - Ce anume a studiat? - Ceva medieval. Pe urmă, a făcut o partidă proastă, la fel ca toÈ›i ceilalÈ›i. Bănuiesc că au moÈ™tenit de la mine talentul ăsta ÃŽi văd cum devin rigizi È™i se înfurie. Și aproape că îi văd pe avocaÈ›i È™i pe actualii parteneri È™i/sau amanÈ›i ascunzându-È™i zâmbetele, pentru că nimeni nu poate nega faptul că, într-adevăr, am făcut niÈ™te partide proaste. Și am avut niÈ™te progenituri È™i mai groaznice. Flowe termină runda brusc. Theishen e amorezat de bani. Mă întreabă: - DeÈ›ineÈ›i majoritatea în „MountainCom"? - Da, sunt sigur că scrie È™i acolo, în muntele acela de hârtii. E o companie publică. - Cât aÈ›i investit iniÈ›ial? - ÃŽn jur de optsprezece pentru o acÈ›iune, pentru zece milioane de acÈ›iuni. - Și, acum, a... - Ieri, la închidere, o acÈ›iune era douăzeci È™i unu. O preluare È™i o emisiune în ultimii È™ase ani È™i holdingul valorează acum în jur de patru sute de milioane. V-am răspuns la întrebare? - Da, cred că da. Câte companii publice controlaÈ›i? - Cinci. Flowe se uită la Zadel È™i mă întreb cât o să mai dureze totul. Am obosit, deodată. - Mai aveÈ›i întrebări? întreabă Stafford. Nu o să-i presăm, pentru că vrem să fie complet satisfăcuÈ›i. - IntenÈ›ionaÈ›i să semnaÈ›i un nou testament astăzi? mă întreabă Zadel. - Da, aceasta mi-e intenÈ›ia. - E vorba de testamentul care se află pe masă în faÈ›a dumneavoastră? - Da. - SunteÈ›i pregătit să semnaÈ›i testamentul acum? - Da. Zadel pune stiloul pe masă cu grijă, își împreunează mâinile îngândurat È™i se uită la Stafford. - După părerea mea, domnul Phelan are suficientă capacitate testamentară în acest moment pentru a-È™i împărÈ›i averea. RosteÈ™te aceste cuvinte cu mare greutate, de parcă performanÈ›a mea i-ar fi È›inut în suspans. CeilalÈ›i doi intervin repede. - Nu am nici o îndoială cu privire la sănătatea sa mintală, îi spune Flowe lui Stafford. Mi se pare incredibil de ager. - Nu aveÈ›i nici o îndoială? îl întrebă Stafford. - Absolut nici una. - Domnule doctor Theishen? - HaideÈ›i să nu ne amăgim singuri. Domnul Phelan È™tie perfect ce face. E mai ager la minte decât noi. Ah, mulÈ›umesc. Asta înseamnă atât de mult pentru mine. SunteÈ›i o mână de psihiatri care vă chinuiÈ›i să câștigaÈ›i o sută de mii pe an. Eu am făcut miliarde È™i, totuÈ™i, voi mă mângâiaÈ›i pe creÈ™tet È™i îmi spuneÈ›i cât de deÈ™tept sunt. - Deci, votul e unanim? întrebă Stafford. - Da. Categoric. Nu pot să încuviinÈ›eze din cap suficient de repede. Stafford împinge testamentul spre mine È™i îmi dă un stilou. Spun: - Acesta este ultimul testament al lui Troy L. Phelan, ce anulează toate testamentele È™i codicilele precedente. Se întinde pe nouăzeci de pagini È™i este întocmit de Stafford È™i cineva de la firma acestuia. ÃŽnÈ›eleg conceptul, dar redactarea mă depășeÈ™te. Nu l-am citit È™i nici n-am s-o fac. Caut ultima pagină, mâzgălesc un nume pe care nimeni nu poate să-l citească, după care îmi aÈ™ez mâinile pe el, deocamdată. Nu va fi văzut niciodată de vulturi. - ÃŽntâlnirea a luat sfârÈ™it, spune Stafford È™i toÈ›i își strâng lucrurile grăbiÈ›i. Potrivit instrucÈ›iunilor mele, cele trei familii sunt scoase repede din încăperile în care au stat È™i sunt rugate să părăsească clădirea. O cameră rămâne aÈ›intită asupra mea, imaginile înregistrate de ea ajungând numai la arhivă. AvocaÈ›ii È™i psihiatrii pleacă repede. Eu îi spun lui Snead să ia loc la masă. Stafford È™i unul dintre partenerii săi, Durban, rămân în sală, de asemenea, la masă. ÃŽn clipa în care rămânem singuri, vâr mâna înăuntrul halatului È™i scot un plic, pe care îl deschid. Din el scot trei pagini galbene È™i le pun pe masă în faÈ›a mea. Au mai rămas doar câteva secunde È™i mă străbate un fior de teamă. Va fi nevoie de mai multă putere decât am adunat de-a lungul ultimelor săptămâni. Stafford, Durban È™i Snead se uită uluiÈ›i la foile de hârtie galbenă. - Acesta e testamentul meu, zic eu luând un stilou. Un testament olograf, fiecare cuvânt fiind scris de mine însumi cu numai câteva ore în urmă. Datat astăzi È™i, acum, semnat astăzi. ÃŽmi mâzgălesc iarăși numele. Stafford e prea stupefiat ca să reacÈ›ioneze. - Anulează toate testamentele precedente, inclusiv pe cel pe care l-am semnat cu mai puÈ›in de cinci minute în urmă. ÃŽmpăturesc hârtiile È™i le pun în plic. Strâng din dinÈ›i È™i îmi amintesc cât de mult vreau să mor. ÃŽmping plicul spre Stafford È™i, în aceeaÈ™i clipă, mă ridic din scaunul cu rotile. Picioarele îmi tremură. Inima îmi bate cu putere. Câteva secunde. Cu siguranță o să mor înainte să ajung jos. - Hei! strigă cineva, Snead, cred. Dar mă îndepărtez de ei. Șchiopul trece aproape în fugă pe lângă È™irul de scaune din piele, pe lângă unul din tablourile mele, unul nereuÈ™it comandat de una dintre soÈ›ii, pe lângă tot, îndreptându-se spre uÈ™ile glisante, care sunt descuiate. Știu pentru că am repetat acest lucru cu numai câteva ore în urmă. - Stai pe loc! strigă cineva È™i vin după mine. Nimeni nu m-a văzut mergând de un an de zile. Pun mâna pe clanță È™i deschid uÈ™a. Aerul e foarte rece. Pășesc desculÈ› pe terasa îngustă a apartamentului meu. Fără să mă uit în jos, sar peste balustradă. 3 Snead era cu doi paÈ™i în urma domnului Phelan È™i, pentru o clipă, crezu că ar fi putut să-l prindă. Șocul de a-l vedea pe bătrân nu numai ridicându-se È™i mergând, ci, practic, fugind spre ușă, îl făcuse pe Snead să încremenească. Domnul Phelan nu se mai miÈ™case atât de repede de ani de zile. Snead ajunse lângă balustradă la timp pentru a scoate un È›ipăt de groază È™i, apoi, pentru a privi neputincios cum domnul Phelan cădea în tăcere, răsucindu-se È™i devenind din ce în ce mai mic, până când ajunse jos. Snead își încleÈ™tă mâinile pe balustradă È™i se uită fără să-i vină a crede, după care începu să plângă. Josh Stafford ajunse pe terasă cu un pas după Snead È™i asistă la cea mai mare parte a căderii. Se întâmplase atât de repede, cel puÈ›in săritura; căderea în sine păru să dureze o oră. Un bărbat care cântărea È™aptezeci È™i cinci de kilograme trebuia să cadă de la o înălÈ›ime de nouăzeci de metri în mai puÈ›in de cinci secunde, dar Stafford le spuse mai târziu oamenilor că bătrânul plutise o veÈ™nicie, ca un fulg pe aripile vântului. Tip Durban ajunse lângă balustradă imediat după Stafford È™i nu văzu decât impactul trupului cu cărămizile care acopereau porÈ›iunea dintre intrarea din față È™i o alee circulară. Nu se È™tie de ce, Durban È›inea plicul pe care îl apucase absent, în graba de a-l prinde pe bătrânul Troy. I se părea mult mai greu, aÈ™a cum stătea în ger, uitându-se la o scenă dintr-un film de groază È™i văzând cum primii curioÈ™i se apropiau de victimă. Căderea lui Troy Phelan nu atinse nivelul dramatic ridicat pe care îl visase el. ÃŽn loc să plutească spre pământ ca un înger, o cufundare perfectă de lebădă cu halatul de mătase fluturând în urmă, aterizând în moarte în faÈ›a ochilor îngroziÈ›i ai familiilor sale, care, își imaginase el, aveau să iasă din clădire chiar în clipa aceea, la căderea lui fu martor doar un funcÈ›ionar modest de la casierie, care trecea prin parcare după o masă de prânz foarte prelungită. Auzi o voce, ridică privirea spre ultimul etaj È™i văzu îngrozit cum un trup gol È™i alb se răsucea prin aer cu ceva ce semăna a cearÈ™af înfășurat în jurul gâtului. Ateriză pe spate pe cărămidă, cu bufnitura surdă caracteristică unui asemenea impact. FuncÈ›ionarul dădu fuga spre locul respectiv exact în clipa în care un paznic observă că ceva nu era în regulă È™i își părăsi repede locul din apropierea intrării în „Phelan Tower". Nici unul dintre cei doi angajaÈ›i nu îl cunoscuse pe domnul Troy Phelan, aÈ™a că nu È™tiau în faÈ›a rămășiÈ›elor cui se aflau. Trupul era însângerat, desculÈ›, răsucit È™i gol puÈ™că, cu un cearÈ™af îngrămădit în jurul braÈ›elor. Și era mort de-a binelea. ÃŽncă treizeci de secunde È™i dorinÈ›a lui Troy s-ar fi îndeplinit. Datorită faptului că se aflaseră într-o încăpere la etajul cinci, Tira, Ramble, doctorul Theishen È™i grupul lor de avocaÈ›i părăsiră clădirea primii. Și astfel fură primii care ajunseră la locul sinuciderii. Tira scoase un È›ipăt, nici de durere, nici de dragoste, nici din cauza pierderii, ci, pur È™i simplu, din cauza È™ocului de a-l vedea pe bătrânul Troy întins pe cărămizi. Fu un È›ipăt pătrunzător, auzit foarte clar de Snead, Stafford È™i Durban, cu paisprezece etaje mai sus. Lui Ramble i se păru că scena era chiar tare. Un copil care crescuse în preajma televizorului È™i un pasionat al jocurilor video, găsi că imaginea aceea oribilă era extraordinară. Se îndepărtă de mama lui care È›ipa È™i îngenunche lângă tatăl său mort. Paznicul îi puse cu fermitate o mână pe umăr. - E Troy Phelan, spuse unul dintre avocaÈ›i, apropiindu-se de cadavru. - Nu mai spune, zise paznicul. - Oh! exclamă funcÈ›ionarul. Mai multe persoane ieÈ™iră în fugă din clădire. Janie, Geena, Cody cu doctorul Flowe, psihiatrul È™i avocaÈ›ii lor fură următorii. Dar nu se È›ipă, nu fu nici o cădere nervoasă. Rămaseră împreună, departe de Tira È™i de grupul ei, holbându-se la fel ca toÈ›i ceilalÈ›i la sărmanul Troy. Radio-emițătoarele pârâiră când un alt paznic sosi È™i preluă controlul. Chemă imediat o ambulanță. - La ce bun, întrebă funcÈ›ionarul care, în virtutea faptului că ajunsese primul la locul cu pricina, își asumă un rol mai important acum. - Vrei să-l duci cu maÈ™ina ta? întrebă paznicul. Ramble privi cum sângele umplea rosturile dintre cărămizi È™i se scurgea în unghiuri perfecte pe o pantă lină spre o fântână îngheÈ›ată È™i un catarg de steag din apropiere. ÃŽn hol, liftul plin se opri È™i uÈ™ile se deschiseră pentru a-i lăsa să iasă pe Lillian, prima familie È™i grupul acestora. Datorită faptului că TJ È™i Rex avuseseră voie odată să aibă birouri în clădire, parcaseră în spate. ToÈ›i o luară în stânga spre o altă ieÈ™ire, când cineva din faÈ›a clădirii strigă: - Domnul Phelan s-a aruncat de la etaj! Imediat schimbară direcÈ›ia È™i ieÈ™iră repede prin față, în curtea din preajma fântânii, unde îl găsiră. Până la urmă nu mai trebuiau să aÈ™tepte tumoarea. Lui Joshua Stafford îi trebui cam un minut ca să-È™i revină de pe urma È™ocului È™i să înceapă să gândească iarăși ca un avocat. AÈ™teptă până când văzu È™i ultima familie, după care îi rugă pe Snead È™i pe Durban să intre în încăpere. Camera era încă în funcÈ›iune. Snead se uită la ea, ridică mâna dreaptă È™i jură să spună adevărul, după care, reÈ›inându-È™i lacrimile, spuse ceea ce tocmai văzuse. Stafford deschise plicul È™i apropie de cameră foile de hârtie galbenă. - Da, l-am văzut semnând asta, spuse Snead. Acum câteva secunde. - Și aceasta e semnătura lui? întrebă Stafford. - Da, da, e semnătura lui. - A declarat că acesta e ultimul său testament? - L-a numit testamentul lui. Stafford retrase hârtiile înainte ca Snead să apuce să citească ceva. Repetă aceeaÈ™i mărturie cu Durban, după care se aÈ™eză el însuÈ™i în faÈ›a camerei È™i relată propria versiune. Camera fu închisă È™i toÈ›i trei coborâră să îi aducă omagii domnului Phelan. Liftul era plin cu angajaÈ›ii companiei, stupefiaÈ›i, dar dornici să-l vadă pe bătrân pentru ultima oară, deÈ™i îl văzuseră foarte rar. Clădirea se golea .Snead suspină înăbuÈ™it într-un colÈ›. Paznicii împinseseră mulÈ›imea, lăsându-l pe Troy singur într-o baltă de sânge. O sirenă se auzea din ce în ce mai aproape. Cineva făcu fotografii pentru a imortaliza momentul morÈ›ii lui, după care trupul îi fu acoperit cu o pătură neagră. ÃŽn cazul familiilor, o durere uÈ™oară luă locul È™ocului. Stăteau cu capetele plecate, cu privirile triste aÈ›intite asupra păturii negre, gândindu-se la ceea ce avea să urmeze. Era imposibil să te uiÈ›i la Troy È™i să nu te gândeÈ™ti la bani. Durerea pentru o rudă de care te-ai înstrăinat, chiar dacă îți este tată, nu poate sta în calea unei jumătăți de miliard de dolari. Pentru angajaÈ›i, È™ocul lăsă locul derutei. Se auzise că Troy locuia deasupra lor, dar foarte puÈ›ini îl văzuseră. Era excentric, nebun, bolnav - zvonurile acoperiseră totul. Nu îi plăceau oamenii. Existau în clădire vicepreÈ™edinÈ›i importanÈ›i care îl vedeau o dată pe an. Dacă firma mergea atât de bine fără el, însemna că slujbele lor erau în siguranță. Pentru psihiatri - Zadel, Flowe È™i Theishen - momentul era plin de încordare. ÃŽl declari pe individ în toate facultățile mintale È™i, peste câteva minute, se aruncă de la etaj. TotuÈ™i până È™i un om nebun poate avea un interval lucid - acesta era termenul legal pe care È™i-l repetau în sinea lor, tremurând în mijlocul mulÈ›imii. Nebun de legat, dar un interval lucid în toiul nebuniei È™i o persoană poate face un testament valid. Ei aveau să rămână fermi pe poziÈ›ii. Slavă Domnului că totul era înregistrat. Bătrânul Troy era ager la minte. Și lucid. Cât despre avocaÈ›i, È™ocul trecu repede È™i nu simÈ›eau nici un fel de durere. Stăteau cu chipurile întunecate lângă clienÈ›ii lor È™i se uitau la priveliÈ™tea aceea oribilă. Onorariile aveau să fie imense. AmbulanÈ›a opri aproape de Troy. Stafford se strecură pe sub baricadă È™i le È™opti ceva paznicilor. Troy fu urcat repede pe o targă È™i luat de acolo. Troy Phelan își mutase sediul corporaÈ›iei în nordul Virginiei cu douăzeci È™i doi de ani în urmă pentru a fugi de sistemul de impozite din New York. A cheltuit patruzeci de milioane cu „Turnul" său È™i terenul dimprejur, bani pe care i-a recuperat de multe ori, stând în Virginia. L-a cunoscut pe Joshua Stafford, un avocat în afirmare din D.C., în toiul unui proces urât pe care Troy l-a pierdut È™i Stafford l-a câștigat. Troy i-a admirat stilul È™i tenacitatea, astfel că l-a angajat. ÃŽn ultimii zece ani, Stafford își mărise firma È™i se îmbogățise de pe urma bătăliilor pe care le câștigase pentru Troy. Nimeni nu fusese mai aproape de domnul Phelan ca Josh Stafford în ultimii ani ai vieÈ›ii. El È™i Durban se întoarseră în sala de conferinÈ›e de la etajul paisprezece È™i încuiară uÈ™a. Snead fusese expediat cu instrucÈ›iuni de a se odihni puÈ›in. ÃŽn timp ce camera funcÈ›iona, Stafford deschise plicul È™i scoase cele trei foi de hârtie galbenă. Prima era o scrisoare pentru el din partea lui Troy. Vorbi spre cameră: - Această scrisoare poartă data de astăzi, luni, 9 decembrie 1996. Este scrisă de mâna lui Troy Phelan È™i îmi este adresată mie. ConÈ›ine cinci paragrafe. ÃŽi voi da citire în întregime: „Dragă Josh: eu sunt mort acum. Acestea sunt instrucÈ›iunile mele È™i vreau să le îndeplineÈ™ti întocmai. Ajungi chiar È™i la tribunal, dacă e nevoie, dar vreau ca dorinÈ›ele mele să fie îndeplinite. ÃŽn primul rând, vreau o autopsie rapidă, din motive care vor deveni foarte importante mai târziu. ÃŽn al doilea rând, nu va avea loc nici o înmormântare, nici o slujbă de nici un fel. Vreau să fiu incinerat È™i cenuÈ™a mea să fie împrăștiată din aer peste ferma mea din Wyoming. ÃŽn al treilea rând, vreau ca testamentul meu să fie È›inut confidenÈ›ial până în ziua de 15 ianuarie 1997. Legea nu te obligă să îi dai citire imediat. Þine-l o lună. Adio, Troy." Stafford puse încet prima foaie pe masă, după care o luă cu grijă pe a doua. O studie o clipă, după care spuse pentru cameră: - Acesta este un document alcătuit dintr-o singură pagină, ce reprezintă ultimul testament al lui Troy Phelan. ÃŽi voi da citire în întregime: „Ultimul testament al lui Troy L. Phelan. Eu, Troy L. Phelan, fiind în deplinătatea facultăților mintale, anulez prin prezentul toate testamentele È™i codicilele precedente întocmite de mine È™i îmi împart averea după cum urmează: «Copiilor mei, Troy Phelan Jr., Rex Phelan, Libbigail Jeter, Mary Ross Jackman, Geena Strong È™i Ramble Phelan, le las fiecăruia câte o sumă necesară achitării tuturor datoriilor pe care le au la data de astăzi. Nici o altă datorie făcută de azi încolo nu va fi acoperită de această sumă. Dacă vreunul dintre aceÈ™ti copii va încerca să atace prezentul testament, darul respectivului va fi anulat. Fostelor mele soÈ›ii, Lillian, Janie È™i Tira, nu le las nimic. Am avut grijă de ele la divorÈ›uri. Restul averii mele îl las fiicei mele Rachel Lane, născută la 2 noiembrie 1954, la Spitalul Catolic din New Orleans, Louisiana, de către o femeie pe nume Evelyn Cunningham, în prezent decedată.»" Stafford nu auzise niciodată de acele persoane. Trebui să tragă aer în piept înainte să continue. „Îl numesc executor testamentar pe avocatul meu de încredere, Joshua Stafford, È™i îi acord puteri depline în administrarea acestui testament. Acest document se vrea a fi un testament olograf. Fiecare cuvânt a fost scris de mâna mea È™i, prin urmare, îl semnez. Semnat, 9 decembrie 1996, la ora trei p.m., de către Troy L. Phelan." Stafford puse foaia pe masă È™i clipi în faÈ›a camerei. SimÈ›ea nevoia să facă o plimbare în jurul clădirii, poate să ia o gură de aer rece, însă continuă, luând cea de-a treia foaie de hârtie, È™i spuse: - Aceasta este o notă alcătuită dintr-un singur paragraf care îmi este adresată tot mie. ÃŽi voi da citire: "Josh: Rachel Lane este misionară a «Triburilor Mondiale» la graniÈ›a dintre Brazilia È™i Bolivia. Lucrează într-un trib indian izolat într-o regiune cunoscută sub denumirea de Pantanal. Cel mai apropiat oraÈ™ este Corumbá. N-am putut s-o găsesc. N-am mai luat legătura cu ea în ultimii douăzeci de ani. Semnat, Troy Phelan." Durban închise camera È™i dădu ocol mesei de două ori, în timp ce Stafford mai citi documentul de câteva ori. - Știai că are o fiică nelegitimă? Stafford se uită absent la perete. - Nu. Am redactat unsprezece testamente pentru Troy È™i niciodată n-a pomenit de ea. - Bănuiesc că n-ar trebui să fim surprinÈ™i. Stafford afirmase de multe ori că el nu mai putea fi surprins de Troy Phelan. Atât în afaceri, cât È™i în particular, omul era capricios È™i dezordonat. Stafford câștigase milioane alergând în urma clientului său, stingând focurile. Dar, în realitate, era stupefiat. Tocmai fusese martor la o sinucidere dramatică, în timpul căreia un bărbat, care fusese imobilizat într-un scaun cu rotile, se ridicase deodată È™i o rupsese la fugă. Acum, È›inea în mână un testament valid care, în câteva paragrafe scrise în grabă, transfera una dintre cele mai mari averi din lume în mâinile unei moÈ™tenitoare necunoscute, fără cea mai mică aluzie la vreun plan. Taxele de moÈ™tenire aveau să fie îngrozitoare. - Simt nevoia să beau ceva, Tip, spuse el. - E cam devreme. Se duseră alături, în biroul domnului Phelan, È™i găsiră totul descuiat. Actuala secretară È™i toÈ›i ceilalÈ›i care lucrau la etajul paisprezece erau încă jos. ÃŽncuiară uÈ™a în urma lor È™i scotociră repede prin sertarele biroului È™i prin dulapuri. Troy se aÈ™teptase ca ei să facă acest lucru. Altfel n-ar fi lăsat acele locuri personale descuiate. Știa că Josh avea să intre acolo imediat. ÃŽn sertarul din mijloc al biroului, găsiră un contract cu un crematoriu din Alexandria, datat cu cinci săptămâni în urmă. Dedesubt era un dosar despre „Misiunile Triburilor Mondiale". Luară ce puteau să ia, după care îl căutară pe Snead È™i îl puseră să încuie biroul. - Ce e în ultimul testament? întrebă el. Era palid È™i avea ochii umflaÈ›i. Nu se putea ca domnul Phelan să moară fără să-i lase ceva, un mijloc de supravieÈ›uire. ÃŽi fusese servitor credincios timp de treizeci de ani. - Nu pot să spun, zise Stafford. O să vin mâine să inventariez totul. Să nu laÈ™i pe nimeni să intre. - BineînÈ›eles că nu, È™opti Snead È™i începu să plângă din nou. Stafford È™i Durban își petrecură o jumătate de oră cu un poliÈ›ist care venise într-o misiune de rutină. ÃŽi arătară de unde se aruncase Troy, îi dădură numele martorilor È™i descriseră fără lux de amănunte ultima scrisoare È™i ultimul testament. Fusese o sinucidere cât se poate de clară. Promiseră să-i trimită o copie după raportul autopsiei È™i poliÈ›istul închise cazul înainte să iasă din clădire. Se duseră la biroul medicului legist È™i făcură aranjamentele necesare în vederea efectuării autopsiei. - De ce o autopsie? întrebă Durban în È™oaptă în timp ce aÈ™teptau să se completeze hârtiile. - Pentru a dovedi că n-a fost vorba nici de droguri nici de alcool. De nimic care să-i fi tulburat minÈ›ile. S-a gândit la toate. Era aproape ora È™ase când ajunseră la un bar de la „Hotel Willard", în apropiere de Casa Albă, la două străzi distanță de biroul lor. Și, abia după o băutură tare, Stafford izbuti să zâmbească pentru prima oară. - S-a gândit la toate, nu? - E un tip foarte crud, spuse Durban îngândurat. Șocul începea să treacă, dar realitatea își făcea simÈ›ită prezenÈ›a. - A fost, vrei să spui. - Nu. E încă aici. Troy încă mai are putere. - ÃŽÈ›i închipui cât or să cheltuie proÈ™tii ăia într-o lună? - Mi se pare o crimă să nu le spunem. - Nu putem. Avem instrucÈ›iunile noastre. Pentru avocaÈ›ii ai căror clienÈ›i vorbeau rareori unii cu ceilalÈ›i, întâlnirea era un moment rar de cooperare. Cel mai tare ieÈ™ea în evidență Hark Gettys, un avocat scandalagiu care îl reprezenta pe Rex Phelan de câțiva ani. Hark insistase asupra întâlnirii la puÈ›in timp după ce se întorsese la biroul său de pe Massachusetts Avenue. Le È™optise ideea aceea È™i avocaÈ›ilor lui TJ È™i Libbigail în timp ce priveau cum bătrânul era urcat în ambulanță. Era o idee atât de bună încât ceilalÈ›i avocaÈ›i nu putură să se împotrivească. Ajunseră la biroul lui Gettys împreună cu Flowe, Zadel È™i Theishen, după ora cinci. Un reporter juridic È™i două camere video aÈ™teptau. Din motive lesne de înÈ›eles, sinuciderea îi făcea să fie nervoÈ™i. Fiecare psihiatru fu luat în parte È™i întrebat îndelung despre observaÈ›iile sale legate de domnul Phelan chiar înainte ca acesta să se arunce de la etaj. Nici unul dintre ei nu avea nici o fărâmă de îndoială cu privire la faptul că domnul Phelan È™tiuse exact ce făcea, că era în toate minÈ›ile È™i că avea mai mult decât suficientă capacitate testamentară. Nu trebuie să fii nebun ca să te sinucizi, subliniară ei cu grijă. Când toÈ›i cei treisprezece avocaÈ›i obÈ›inură toate opiniile posibile, Gettys puse capăt întrunirii. Era aproape opt seara. 4 Potrivit revistei Forbes, Troy Phelan era al zecelea pe lista celor mai bogaÈ›i oameni din America. Moartea sa era un eveniment despre care nu se putea să nu se scrie în ziare; maniera aleasă de el o făcu să fie ceva de-a dreptul senzaÈ›ional. ÃŽn faÈ›a casei lui Lillian din Falls Church, un grup de reporteri aÈ™teptau în stradă să iasă un purtător de cuvânt al familiei. Filmară prieteni È™i vecini care veniră È™i plecară, aruncând întrebări banale în legătură cu felul cum se simÈ›ea familia. ÃŽnăuntru, cei patru copii mai mari ai lui Phelan, împreună cu consoartele È™i copiii lor, primeau condoleanÈ›e. Atmosfera fu sobră cât timp erau oaspeÈ›i de față. Când aceÈ™tia plecară, tonul se schimbă radical. PrezenÈ›a nepoÈ›ilor lui Troy - unsprezece la număr - îi forță pe TJ, Rex, Libbigail È™i Mary Ross cel puÈ›in să încerce să-È™i reprime buna dispoziÈ›ie. Era foarte greu. Se serviră din belÈ™ug cu vin È™i cu È™ampanie bună. Bătrânul Troy n-ar fi vrut ca ei să jelească, nu? NepoÈ›ii mai mari beau mai mult decât părinÈ›ii lor. Televizorul din salon era fixat pe CNN È™i, din jumătate în jumătate de oră, se adunau cu toÈ›ii pentru a asculta ultimele È™tiri în legătură cu moartea dramatică a lui Troy. Un corespondent financiar prezentă un reportaj de zece minute despre vastitatea averii lui Phelan È™i toÈ›i zâmbiră. Lillian rămase serioasă È™i interpretă bine rolul văduvei îndurerate. A doua zi avea să se ocupe de aranjamentele necesare. Hark Gettys sosi în jurul orei zece È™i le spuse că vorbise cu Josh Stafford. Nu avea să fie nici o înmormântare, nici un fel de slujbă; doar autopsie, incinerare È™i împrăștierea cenuÈ™ei. Acele lucruri fuseseră exprimate în scris È™i Stafford era pregătit să se lupte în tribunal să apere dorinÈ›ele clientului său. Lui Lillian puÈ›in îi păsa ce i se făcea lui Troy È™i acelaÈ™i lucru era valabil È™i pentru copiii ei. Dar trebuiau să protesteze È™i să se certe cu Gettys. Nu era drept să nu i se facă o slujbă. Libbigail izbuti chiar să verse o lacrimă mică È™i să aibă o voce încărcată de emoÈ›ie. - Eu nu m-aÈ™ împotrivi acestui lucru, îi sfătui Gettys cu o voce gravă. Domnul Phelan a scris totul chiar înainte să moară È™i orice tribunal îi va respecta dorinÈ›ele. Acceptară repede. Nu avea nici un sens să piardă È™i timp È™i bani cu avocaÈ›ii. Nu avea rost să prelungească suferinÈ›a. De ce să înrăutățească lucrurile? Oricum, Troy obÈ›inuse întotdeauna ceea ce vrusese. Și învățaseră pe pielea lor să nu se pună cu Josh Stafford. - ÃŽi vom respecta dorinÈ›ele, spuse Lillian È™i ceilalÈ›i patru încuviinÈ›ară cu tristeÈ›e în spatele mamei lor. Nu se pomeni nimic de testament È™i de ziua când aveau să-l vadă, deÈ™i întrebarea era în mintea tuturor. Cel mai bine era să se arate triÈ™ti alte câteva ore, după care puteau să treacă la treabă. Din moment ce nu avea să fie nici un priveghi È™i nici o înmormântare sau slujbă, poate că aveau să se întâlnească a doua zi chiar, să discute despre avere. - De ce să i se facă autopsie? întrebă Rex. - Habar n-am, spuse Gettys. Stafford a zis că aÈ™a a citit, dar nici el nu È™tie precis. Gettys plecă È™i ei mai băură ceva. OaspeÈ›ii încetară să mai vină, aÈ™a că Lillian se duse la culcare. Libbigail È™i Mary Ross plecară împreună cu familiile lor. TJ È™i Rex se duseră în sala de biliard de la subsol, unde încuiară uÈ™a È™i trecură pe whisky. La miezul nopÈ›ii, dădeau bilele de colo-colo, beÈ›i morÈ›i, sărbătorind noua lor bogăție fabuloasă. La opt, în dimineaÈ›a următoare morÈ›ii domnului Phelan, Josh Stafford se adresă directorilor neliniÈ™tiÈ›i ai corporaÈ›iei „The Phelan Group". Cu doi ani în urmă, domnul Phelan îl inclusese È™i pe Josh în consiliul director, dar nu era un rol care acestuia să-i placă foarte mult. ÃŽn ultimii È™ase ani, „The Phelan Group" funcÈ›ionase destul de profitabil fără prea mult sprijin din partea fondatorului său. Dintr-un anumit motiv, probabil din cauza deprimării, Troy își pierduse interesul pentru administrarea zilnică a imperiului său. Se mulÈ›umea doar să monitorizeze bursele È™i rapoartele câștigurilor. Actualul preÈ™edinte al corporaÈ›iei era Pat Solomon, un om pe care Troy îl angajase cu aproape douăzeci de ani în urmă. Era la fel de nervos ca ceilalÈ›i È™apte când Stafford intră în încăpere. Erau suficiente motive de neliniÈ™te. Se È™tiau destule lucruri în legătură cu soÈ›iile È™i copiii lui Troy. Cea mai vagă aluzie la faptul că „The Phelan Group" ar fi putut să cadă în mâinile acelor oameni ar fi terorizat orice consiliu director. Josh începu prin a le împărtăși dorinÈ›a domnului Phelan privind funeraliile. - Nu va fi nici o înmormântare, spuse el sobru. Sincer, nu aveÈ›i cum să-i aduceÈ›i un ultim omagiu. Ei primiră vestea fără nici un comentariu. Dacă ar fi fost vorba de o persoană obiÈ™nuită, asemenea instrucÈ›iuni ar fi părut bizare. Dar, fiind vorba de Troy, era greu să fii surprins. - A cui va fi compania? întrebă Solomon. - Nu pot să spun acum, răspunse Stafford, conÈ™tient de cât de evaziv È™i de nesatisfăcător fusese răspunsul lui. Troy a semnat un testament cu câteva clipe înainte să se arunce È™i mi-a cerut să nu îi dau citire o perioadă de timp. ÃŽn actualele împrejurări, nu pot să-i dezvălui conÈ›inutul. Cel puÈ›in, nu acum. - Dar când? - Curând. Dar nu acum. - Deci, afacerile merg ca de obicei? - Exact. Acest consiliu director va rămâne neschimbat; toÈ›i își păstrează slujbele. Compania va face mâine ce a făcut săptămâna trecută. Acest lucru suna bine, dar nimeni nu credea. Compania urma să-È™i schimbe proprietarul. Troy nu fusese niciodată adeptul împărÈ›irii acÈ›iunilor „The Phelan Group". ÃŽÈ™i plătea bine oamenii, dar nu era de acord să îi lase să deÈ›ină o parte din companie. Cam trei la sută din acÈ›iuni erau deÈ›inute de câțiva angajaÈ›i preferaÈ›i de el. Timp de o oră dezbătură redactarea unei declaraÈ›ii de presă, după care stabiliră să se mai întrunească peste o lună. Stafford se întâlni cu Durban în holul de la intrare È™i merseră împreună la biroul medicului legist din McLean. Autopsia se încheiase. Cauza morÈ›ii era limpede. Nu se descoperi nici urmă de alcool sau droguri. Și nu era nici o tumoare. Nici urmă de cancer. ÃŽn momentul morÈ›ii, Troy era sănătos din punct de vedere fizic, deÈ™i puÈ›in cam prost hrănit. Tip rupse tăcerea în timp ce traversau fluviul Potomac pe podul Roosevelt. - Þi-a spus că avea o tumoare la creier? - Da, de câteva ori, spuse Stafford conducând, deÈ™i era absent la străzi, poduri, maÈ™ini. Câte alte surprize mai rezervase Troy? - De ce a minÈ›it? - Cine È™tie? ÃŽncerci să analizezi un om care, pur È™i simplu, s-a aruncat de pe o clădire. Tumoarea la creier a făcut ca totul să devină urgent. Toată lumea, inclusiv eu, a crezut că era pe moarte. Nebunia a făcut ca ideea echipei de psihiatri să pară grozavă. El a întins capcana, ei s-au repezit în ea È™i acum propriii lor psihiatri jură că Troy era perfect sănătos la minte. ÃŽn plus, avea nevoie de compătimire. - Dar era nebun, nu? ÃŽn definitiv, s-a aruncat de la etaj. - Troy era ciudat în multe privinÈ›e, dar È™tia perfect ce face. - De ce s-a aruncat? - Din cauza stării depresive. Era un bătrân foarte singur. Se aflau pe Constitution Avenue, în mijlocul unui trafic intens, uitându-se amândoi fix la stopurile maÈ™inii din față È™i încercând să se gândească. - Mi se pare ceva necinstit, spuse Durban. ÃŽi amăgeÈ™te promițându-le bani, le satisface psihiatrii È™i apoi, în ultima clipă, semnează un testament în care nu le lasă nimic. - A fost necinstit, dar e vorba de un testament, nu de un contract. Un testament e un dar. Potrivit legilor din Virginia, nu eÈ™ti obligat să le laÈ™i nici un ban copiilor. - Dar or să atace, nu? - Probabil. Au o mulÈ›ime de avocaÈ›i. Sunt prea mulÈ›i bani în joc. - De ce i-a urât atât de mult? - ÃŽi considera niÈ™te paraziÈ›i. ÃŽl făceau să se simtă stânjenit. Se certau cu el. N-au câștigat niciodată un ban cinstit È™i au cheltuit multe din milioanele lui. Troy n-a avut de gând niciodată să le lase ceva. Și-a închipuit că, dacă sunt în stare să toace milioane, pot să facă acelaÈ™i lucru È™i cu miliardele. Și a avut dreptate. - Cât a fost din vina lui? - Mult. Troy era un om greu de iubit. Mi-a spus odată că era un tată rău È™i un soÈ› îngrozitor. Nu putea să-È™i È›ină mâinile departe de femei, mai ales de cele care lucrau pentru el. Se gândea că era stăpânul lor. - ÃŽmi amintesc de niÈ™te reclamaÈ›ii privind hărÈ›uirea sexuală. - Le-am rezolvat în liniÈ™te. Și pentru bani mulÈ›i. Troy voia să evite situaÈ›iile stânjenitoare. - E vreo È™ansă să mai existe È™i alÈ›i moÈ™tenitori necunoscuÈ›i? - Mă îndoiesc. Dar ce È™tiu eu? Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că ar mai avea o moÈ™tenitoare È™i ideea de a-i lăsa ei totul e ceva ce nu pot să pricep. Am petrecut ore întregi discutând cu el despre avere È™i cum s-o împartă. - Cum o s-o găsim? - Nu È™tiu. ÃŽncă nu m-am gândit la ea. Activitatea era febrilă la firma de avocatură „Stafford" când se întoarse Josh. Comparativ cu standardele din Washington, era considerată o firmă mică - È™aizeci de avocaÈ›i. Josh era fondatorul È™i principalul partener. Tip Durban È™i alÈ›i patru erau numiÈ›i parteneri, ceea ce însemna că Josh îi asculta din când în când È™i împărÈ›ea cu ei o parte din profituri. Timp de treizeci de ani, fusese o firmă care se ocupase de tot felul de litigii, dar pe măsură ce Josh se apropia de È™aizeci de ani, își petrecea tot mai puÈ›in timp în sala de judecată È™i mai mult la biroul său aglomerat Ar fi putut să aibă o sută de avocaÈ›i, dacă ar fi vrut, foÈ™ti senatori, lobiÈ™ti È™i analiÈ™ti, genul de oameni pe care îi întâlneai în mod obiÈ™nuit în D.C. ÃŽnsă lui Josh îi plăceau foarte mult procesele È™i sălile de judecată È™i angaja numai asociaÈ›i tineri care pledaseră în cel puÈ›in zece procese. Cariera unui avocat pledant este în medie de douăzeci È™i cinci de ani. Primul infarct îi potoleÈ™te, de obicei, suficient de mult ca să-l întârzie pe al doilea. Josh evitase mistuirea, ocupându-se de mulÈ›imea de probleme juridice ale domnului Phelan - obligaÈ›iuni, antitrusturi, angajări, fuziuni È™i zeci de chestiuni personale. Trei perechi de asociaÈ›i aÈ™teptau în anticamera biroului său. Două secretare îi întinseră carneÈ›ele È™i mesaje telefonice în timp ce el își scotea paltonul È™i se aÈ™eză la birou. - Care e cel mai urgent? întrebă el. - Cred că acesta, zise una dintre secretare. Era de la Hark Gettys, un om cu care Josh vorbise de trei ori pe săptămână în ultima lună. Formă numărul È™i Hark răspunse imediat. Trecură repede peste amabilități È™i Hark atacă subiectul direct. - Ascultă, Josh, îți închipui că rudele mă bat la cap tot timpul. - Sunt convins. - Vor să vadă afurisitul ăla de testament, Josh. Sau, cel puÈ›in să È™tie ce e în el. Următoarele câteva fraze aveau să fie cruciale È™i Josh le formulă cu grijă. - Mai ai răbdare, Hark. Un moment de pauză, după care: - De ce? S-a întâmplat ceva? - Sinuciderea asta mă pune pe gânduri. - Cum! Ce vrei să spui? - Uite ce e, Hark, cum poate un om să fie în toate minÈ›ile cu câteva secunde înainte să sară de pe o clădire? Vocea încordată a lui Hark se ridică uÈ™or È™i cuvintele conÈ›inură È™i mai multă neliniÈ™te. - Dar i-ai auzit pe psihiatrii noÈ™tri. La naiba, sunt È™i înregistraÈ›i pe casetă. - Rămân la părerea lor, chiar È™i în lumina sinuciderii? - BineînÈ›eles! - PoÈ›i să dovedeÈ™ti asta? Am nevoie de ajutor aici, Hark. - Josh, aseară i-am chestionat iarăși. I-am sucit pe toate părÈ›ile È™i nu se clintesc deloc. Fiecare a semnat o declaraÈ›ie de opt pagini în care jură că domnul Phelan era în toate facultățile mintale. - AÈ™ putea să văd È™i eu declaraÈ›iile? - O să È›i le trimit chiar acum. - Te rog. După aceea, Josh închise È™i zâmbi, nimănui în mod deosebit. AsociaÈ›ii fură poftiÈ›i înăuntru, trei perechi de avocaÈ›i tineri, inteligenÈ›i È™i curajoÈ™i, care se aÈ™ezară în jurul unei mese din lemn de mahon dintr-un colÈ› al încăperii. Josh începu prin a le prezenta pe scurt conÈ›inutul testamentului scris de mâna lui Troy Phelan È™i problemele juridice pe care avea să le iÈ™te acesta, mai mult ca sigur. Prima echipă fu însărcinată cu chestiunea destul de grea a capacității testamentare. Josh era preocupat de timp, de spaÈ›iul dintre luciditate È™i nebunie. Voia o analiză a fiecărui caz în care era vorba chiar È™i pe departe de semnarea unui testament de către o persoană considerată nebună. A doua echipă fu trimisă să facă cercetări în legătură cu testamentele olografe; È™i mai exact, cu cele mai bune metode de a le ataca È™i de a le apăra. Când rămase singur cu cea de a treia echipă, se relaxă È™i se aÈ™eză. Ei erau cei mai norocoÈ™i, pentru că nu trebuiau să-È™i petreacă următoarele trei zile în bibliotecă. - Trebuie să găsiÈ›i o persoană care, bănuiesc, nu vrea să fie găsită. După care le spuse ce È™tia despre Rachel Lane. Ceea ce nu era prea mult. Dosarul din biroul lui Troy oferea puÈ›ine informaÈ›ii. - ÃŽn primul rând, verificaÈ›i „Misiunile Triburilor Mondiale". Cine sunt? Cum operează? Cum își aleg oamenii? Unde îi trimit? Tot. ÃŽn al doilea rând, există niÈ™te detectivi excelenÈ›i în D.C. De obicei, sunt foÈ™ti agenÈ›i FBI È™i tipi care au lucrat pentru guvern, specializaÈ›i în găsirea persoanelor dispărute. AlegeÈ›i doi dintre cei mai buni È™i mâine vom lua o decizie. ÃŽn al treilea rând, numele mamei lui Rachel era Evelyn Cunningham, în prezent decedată. HaideÈ›i să vedem ce găsim în legătură cu ea. Presupunem că ea È™i domnul Phelan au avut o aventură din care a rezultat un copil. - Presupunem? întrebă unul din asociaÈ›i. - Da. Nu luăm nimic drept sigur. După aceea îi expedie È™i se îndreptă spre o încăpere unde Tip Durban aranjase o conferință de presă restrânsă. Fără camere de televiziune, doar presa scrisă. Vreo zece reporteri curioÈ™i stăteau în jurul unei mese, cu microfoanele È™i casetofoanele împrăștiate. Erau de la niÈ™te ziare mari È™i publicaÈ›ii financiare bine cunoscute. Șirul întrebărilor începu. Da, era un testament de ultimă clipă, dar el nu îi va putea dezvălui conÈ›inutul. Da, avusese loc o autopsie, dar el nu putea să discute despre acest lucru. Compania avea să funcÈ›ioneze în continuare ca înainte. Nu putea să vorbească despre cine aveau să fie noii proprietari. Nimeni nu fu surprins de faptul că familiile își petrecuseră ziua sporovăind în particular cu reporterii. - Se zvoneÈ™te că, în ultimul testament al domnului Phelan, averea acestuia e împărÈ›ită între cei È™ase copii ai săi. PuteÈ›i să confirmaÈ›i sau să negaÈ›i acest lucru? - Nu pot. E doar un zvon. - Nu era pe moarte din cauza cancerului? - Acest lucru È›ine de autopsie È™i nu pot să fac nici un comentariu. - Am auzit ca l-a examinat o comisie de psihiatri cu puÈ›in înaintea morÈ›ii È™i l-a declarat în toate facultățile mintale. PuteÈ›i să confirmaÈ›i acest lucru? - Da, este adevărat, spuse Stafford. Următoarele douăzeci de minute discutară despre testul psihiatric. Josh se menÈ›inu pe poziÈ›ie, admițând doar că domnul Phelan „părea" să fie în toate facultățile mintale. Reporterii financiari voiau cifre. Datorită faptului că „The Phelan Group" era o companie particulară, care nu putea divulga nimic, informaÈ›iile fuseseră întotdeauna greu de obÈ›inut. Aceea era o ocazie de a întredeschide uÈ™a, sau, cel puÈ›in, aÈ™a își închipuiau. ÃŽnsă Josh le oferi puÈ›in. După o oră, se scuză È™i se întoarse în biroul său, unde o secretară îl informă că sunaseră de la crematoriu. RămășiÈ›ele domnului Phelan puteau fi ridicate. 5 TJ suferi de mahmureală până la prânz, când bău o bere È™i hotărî că era timpul să acÈ›ioneze. ÃŽÈ™i sună avocatul principal pentru a vedea cum mai stăteau lucrurile È™i acesta îl sfătui să aibă răbdare. - O să dureze puÈ›in, TJ, îi spuse avocatul. - Poate că eu n-am chef să aÈ™tept, zise TJ cu o durere de cap cumplită. - Mai stai câteva zile. TJ trânti telefonul È™i se duse în partea din spate a apartamentului său murdar, unde, din fericire, nu își găsi soÈ›ia. Se certaseră deja de trei ori È™i nu era decât prânzul. Poate că se dusese la cumpărături, cheltuind puÈ›in din noua lui avere. Cumpărăturile nu îl mai deranjau acum. - Bătrânul e mort, spuse el cu glas tare. Nu mai era nimeni în jur. Cei doi copii ai săi erau la colegiu, acesta fiind plătit de Lillian, care încă mai avea din banii pe care îi luase de la Troy la divorÈ› cu zeci de ani în urmă. Astfel că TJ locuia singur cu Biff, o femeie divorÈ›ată în vârstă de treizeci de ani, cei doi copii ai ei locuind cu tatăl lor. Biff avea o diplomă în domeniul afacerilor imobiliare È™i vindea căsuÈ›e drăguÈ›e tinerilor căsătoriÈ›i. Desfăcu altă bere È™i se privi în oglinda mare din hol. - Troy Phelan Jr., zise el. Fiul lui Troy Phelan, al zecelea dintre cei mai bogaÈ›i oameni din America, cu o avere în valoare netă de unsprezece miliarde, în prezent decedat, moÈ™tenit de iubitoarele lui soÈ›ii È™i iubitorii lui copii, care îl vor iubi È™i mai mult după validare. Da! ÃŽn clipa aceea, hotărî că, începând chiar din acea zi, avea să renunÈ›e la porecla de TJ È™i să treacă prin viață ca Troy Phelan Jr. Numele acela era magic. ÃŽn apartament era un anumit miros, pentru că Biff refuza să se ocupe de gospodărie. Era prea ocupată cu telefoanele ei celulare. DuÈ™umelele erau acoperite cu aiureli, dar pereÈ›ii erau goi. Mobila era închiriată de la o companie care angajase avocaÈ›i pentru a recupera totul. Lovi canapeaua cu piciorul È™i strigă: - VeniÈ›i să luaÈ›i porcăriile astea! Peste puÈ›in o să angajez decoratori de interioare. Aproape că îi venea să dea foc la casă. ÃŽncă o bere, două È™i ar fi putut să înceapă să se joace cu chibriturile. ÃŽÈ™i puse cel mai bun costum, unul gri pe care îl purtase cu o zi în urmă, când Tăticul Scump apăruse în faÈ›a psihiatrilor È™i jucase atât de minunat. Din moment ce nu va avea loc nici o înmormântare, nu era nevoie să dea fuga să-È™i cumpere unul negru. „Armani, ai grijă că sosesc", fluieră el vesel trăgând fermoarul pantalonilor. Cel puÈ›in avea un BMW. Putea să locuiască într-o magherniță, dar lumea nu avea să o vadă niciodată. TotuÈ™i, lumea îi remarca maÈ™ina, astfel că se chinuia în fiecare lună să adune È™ase sute optzeci de dolari rata de leasing. ÃŽÈ™i înjură apartamentul în timp ce dădea cu spatele ca să iasă din parcare. Era unul dintre cele optzeci noi ridicate în jurul unui mic lac într-o zonă supraaglomerată din Manassas. Fusese crescut în condiÈ›ii mai bune. ÃŽn primii douăzeci de ani, viaÈ›a fusese liniÈ™tită È™i luxoasă, după care își primise moÈ™tenirea. ÃŽnsă cele cinci milioane dispăruseră înainte să ajungă la treizeci de ani È™i tatăl său îl dispreÈ›uise pentru asta. Se certau cu furie È™i regularitate. Juniorul lucrase în mai multe locuri în cadrul corporaÈ›iei „The Phelan Group" È™i fiecare slujbă se încheiase dezastruos. Bătrânul îl concediase de nenumărate ori. Seniorul avea o idee în legătură cu o afacere, care, doi ani mai târziu, valora milioane. Ideile juniorului sfârÈ™eau în faliment È™i litigii. ÃŽn ultimii ani, certurile aproape că încetaseră. Nici unul dintre ei nu se putea schimba, aÈ™a că, pur È™i simplu, se ignorau reciproc. Dar, când se află despre tumoare, TJ apăru în scenă din nou. Ah, ce vilă avea să-È™i construiască! Și cunoÈ™tea È™i arhitectul potrivit, o japoneză din Manhattan despre care citise într-o revistă. ÃŽntr-un an, probabil că avea să se mute în Malibu, Aspen sau Palm Beach, unde putea să se afiÈ™eze È™i să fie luat în serios. - Ce face un om cu jumătate de miliard de dolari? se întrebă el cu glas tare în timp ce înainta cu viteză pe È™osea. Cinci sute de milioane scutiÈ›i de impozite. ÃŽncepu să râdă. Un cunoscut conducea reprezentanÈ›a BMW-Porsche de unde luase în leasing maÈ™ina. Junior intră ca È™i cum ar fi fost stăpânul lumii, mergând plin de sine È™i zâmbind înfumurat .Putea să cumpere tot magazinul acela afurisit dacă voia. Pe biroul unui vânzător văzu ziarul de dimineață; un titlu frumos cu litere de o È™chioapă despre moartea tatălui său. Nici un pic de durere. Directorul, Dickie, ieÈ™i repede din birou, zicând: - TJ, îmi pare nespus de rău. - MulÈ›umesc, spuse Troy Junior uÈ™or încruntat. E mai bine pentru el. - CondoleanÈ›ele mele, oricum. - Las-o baltă. Intrară în birou apoi È™i închiseră uÈ™a. - ÃŽn ziar scrie că a semnat un testament chiar înainte să moară, spuse Dickie. AÈ™a e? Troy Junior se uita deja la broÈ™urile frumoase pentru cele mai recente modele. - Da. Am fost acolo. Și-a împărÈ›it averea în È™ase, câte o parte pentru fiecare din noi, spuse el fără să ridice privirea, nonÈ™alant, de parcă ar fi avut banii în mână deja È™i aceÈ™tia deveniseră o povară. Dickie rămase cu gura puÈ›in căscată È™i se aÈ™eză încet pe scaun. Oare se afla dintr-o dată în prezenÈ›a unei bogaÈ›ii imense? Acel individ care nu era bun de nimic, TJ Phelan, era acum miliardar? La fel ca toată lumea care îl cunoÈ™tea pe TJ, bănuise că bătrânul îl dezmoÈ™tenise pentru totdeauna. - Lui Biff i-ar plăcea un Porsche, spuse Troy Junior, continuând să se uite la fotografii. Un Carrera Turbo 911 roÈ™u. - Când? Troy Junior îl privi sfidător. - Acum. - Sigur, TJ. Și plata? - O să-l plătesc o dată cu cel negru al meu, de asemenea un 911. Cât costă? - Cam nouăzeci de mii fiecare. - Nici o problemă. Când le poÈ›i livra? - ÃŽntâi trebuie să le găsesc. O să dureze o zi, două. Bani gheață? - BineînÈ›eles. - Când o să primeÈ™ti banii? - Peste vreo lună. Dar vreau maÈ™inile acum. Dickie își È›inu respiraÈ›ia È™i se foi uÈ™or. - Uite ce e, TJ, nu pot să livrez două maÈ™ini nou-nouÈ›e fără să primesc nici un ban. - Bine. Atunci o să ne uităm la Jaguar. Biff È™i-a dorit întotdeauna unul. - Haide, TJ. - AÈ™ putea să cumpăr tot magazinul ăsta, să È™tii. AÈ™ putea să mă duc la orice bancă în clipa asta să cer zece milioane, sau douăzeci, sau cât e nevoie să cumpăr magazinul ăsta, È™i ei mi i-ar da bucuroÈ™i pentru È™aizeci de zile. ÃŽnÈ›elegi? Dickie dădu din cap afirmativ, îngustând ochii. Da, înÈ›elegea. - Cât È›i-a lăsat? - Suficient ca să cumpăr È™i banca. ÃŽmi dai maÈ™inile sau mă duc mai încolo? - Lasă-mă să le găsesc. - EÈ™ti un tip inteligent, spuse TJ. GrăbeÈ™te-te. O să mă-ntorc după-amiază. Pune mâna pe telefon, adăugă el, trântindu-i broÈ™urile pe birou È™i ieÈ™ind È›anÈ›oÈ™ din încăpere. Pentru Ramble, doliul însemna să-È™i petreacă ziua închis în sala de la subsol fumând marijuana, ascultând muzică rap È™i ignorându-i pe cei care băteau în ușă sau îl strigau. Mama lui îi aranjase să lipsească de la È™coală din cauza tragediei; de fapt, îl scutise pentru tot restul săptămânii. Dacă l-ar fi cunoscut bine, ar fi È™tiut că nu mai fusese la È™coală de o lună. Când plecaseră de la „Phelan Tower" cu o zi în urmă, avocatul lui îi spusese că banii aveau să intre într-un fond până când el împlinea ori optsprezece, ori douăzeci È™i unu de ani, în funcÈ›ie de termenii testamentului. Și, deÈ™i nu se putea atinge de bani acum, avea dreptul, cu siguranță, la o alocaÈ›ie generoasă. Avea să alcătuiască o formaÈ›ie È™i, cu banii lui, aveau să scoată albume. Avea prieteni în formaÈ›ii care nu ajungeau nicăieri, pentru că nu își puteau permite să închirieze un studio, dar pentru el avea să fie altfel. Hotărî că formaÈ›ia lui avea să se numească Ramble, iar el avea să cânte la tobe È™i vocal È™i fetele aveau să alerge după el. Rock alternativ cu puternice influenÈ›e rap, ceva nou. Ceva ce inventa deja. Cu două etaje mai sus, în biroul casei ei spaÈ›ioase, Tira, mama lui, își petrecea ziua vorbind la telefon cu prietenele care sunau ca să-i transmită, cu jumătate de inimă, condoleanÈ›e. Majoritatea prietenelor ei sporovăiau suficient de mult ca să întrebe cât avea să primească ea, dar se temea să-È™i dea cu presupusul. Se căsătorise cu Troy în 1982, la vârsta de douăzeci È™i trei de ani È™i înainte semnase un contract prenupÈ›ial prin care, în cazul unui divorÈ›, avea dreptul la numai zece milioane È™i o casă. Se despărÈ›iseră cu È™ase ani în urmă. Nu mai avea decât două milioane. Și avea nevoi atât de mari. Prietenele ei aveau case pe plajă în Bahamas; ea stătea în hoteluri de lux. Ele își cumpărau toaletele de la designeri din New York; ea È™i le lua din oraÈ™. Copiii lor erau plecaÈ›i la È™coli cu internate; Ramble era la subsol È™i nu voia să mai iasă. Cu siguranță că Troy îi lăsase vreo cincizeci de milioane. Unu la sută din avere însemna în jur de o sută de milioane. Un amărât de unu la sută. Făcu calculul pe un È™erveÈ›el de hârtie în timp ce vorbea la telefon cu avocatul ei. Geena Phelan Strong avea treizeci de ani È™i supravieÈ›uia unei căsnicii ce se dovedise a fi tumultuoasă, alături de Cody, soÈ›ul numărul doi. Familia lui era una înstărită din Est, dar, deocamdată, banii erau doar un zvon. Ea nu văzuse nimic din ei. Cody era excelent educat - Taft È™i Dartmouth È™i un masterat în afaceri obÈ›inut la Columbia - È™i se considera un vizionar în lumea comerÈ›ului. Nici o slujbă nu îl putea reÈ›ine. Talentele lui nu puteau fi È›inute în frâu de pereÈ›ii unui birou. Visele lui nu aveau să fie retezate de ordinele È™i capriciile unor È™efi. Cody avea să ajungă miliardar, prin propriile puteri, desigur, È™i, probabil, cel mai tânăr din istorie. Dar, după È™ase ani împreună, Cody tot nu își găsise ocupaÈ›ia potrivită. De fapt, pierderile sale erau uluitoare. ÃŽn 1992, făcuse o afacere proastă cu cupru, care înghiÈ›ise peste un milion din banii Geenei. Doi ani mai târziu, fu opărit când bursa de acÈ›iuni scăzu dramatic. Geena îl părăsise timp de patru luni, dar se întorsese după câteva È™edinÈ›e la psihiatru. O idee pentru "Pui congelaÈ›i" dădu greÈ™, iar Cody scăpă cu o pierdere de numai o jumătate de milion. Cheltuiau mult. Terapeutul lor le recomanda călătoriile ca tratament, astfel că văzuseră lumea. Faptul că erau tineri È™i bogaÈ›i rezolva multe dintre problemele lor, dar banii deveneau din ce în ce mai puÈ›ini. Cele cinci milioane pe care i le dăduse Troy când împlinise douăzeci È™i unu de ani se reduseseră la mai puÈ›in de un milion È™i datoriile creÈ™teau. Presiunea asupra căsniciei lor ajunsese la apogeu când Troy se aruncase de pe terasă. Astfel că, în dimineaÈ›a aceea, erau ocupaÈ›i cu căutarea unei case în Swinks Mill, locul celor mai mari vise ale lor. Aceste vise creÈ™teau pe măsură ce trecea ziua È™i, până la prânz, ajunseră să se intereseze în legătură cu case în valoare de peste două milioane. La ora două se întâlniră cu o agentă imobiliară plină de zel, pe nume Lee, cu părul tapat, inele de aur, două celulare È™i un Cadillac strălucitor. Geena se prezentă drept „Geena Phelan", punând accent pe ultimul nume. Era limpede că Lee nu citea publicaÈ›iile financiare, deoarece numele nu îi făcu nici o impresie È™i, în timpul celei de a treia prezentări, Cody se văzu nevoit să o tragă deoparte È™i să-i È™optească adevărul despre socrul lui. - BogătaÈ™ul acela care a sărit de pe clădire? întrebă Lee ducând mâna la gură. Geena examină o toaletă cu o mică saună încorporată. Cody încuviință trist. Când se lăsă amurgul, ei vizitau o casă goală al cărei preÈ› era de patru milioane cinci sute de mii È™i se gândeau în mod serios să facă o ofertă. Lee vedea rar niÈ™te clienÈ›i atât de bogaÈ›i È™i aceÈ™tia o umpluseră de frenezie. Rex, fratele lui TJ, în vârstă de patruzeci È™i patru de ani, era, în momentul morÈ›ii lui Troy, singurul dintre copiii acestuia care era cercetat penal. Necazurile lui porneau de la o bancă ce dăduse faliment, cu diverse procese È™i anchete care își aveau originea acolo. De trei ani, anchetatorii băncii È™i FBI-ul făceau niÈ™te investigaÈ›ii teribile. Pentru a-È™i finanÈ›a apărarea È™i stilul de viață costisitor, Rex achiziÈ›ionase de la un individ ucis într-un schimb de focuri un lanÈ› de baruri „topless" È™i cluburi de striptease în zona Fort Lauderdale. Afacerile de acel gen erau profitabile; traficul era întotdeauna bun È™i era uÈ™or de luat din bani. Fără să fie exagerat de lacom, băgă în buzunar în jur de douăzeci È™i patru de mii de dolari scutiÈ›i de impozite, cam patru mii de la fiecare dintre cele È™ase cluburi ale sale. Cluburile erau pe numele lui Amber Rockwell, soÈ›ia lui, o fostă stripteuză pe care o observase prima oară sprijinindu-se beată de un bar, într-o seară. De fapt, toate bunurile lui erau trecute pe numele ei È™i acest lucru îi provoca destulă neliniÈ™te. ÃŽmbrăcată È™i fără machiajul strident È™i pantofii È™ocanÈ›i, Amber era considerată o persoană respectabilă în cercurile lor de la Washington. PuÈ›ini erau cei care îi cunoÈ™teau trecutul. Dar, în adâncul sufletului, era o stricată È™i faptul că totul era pe numele ei îl făcea pe sărmanul Rex să nu doarmă nopÈ›i întregi. ÃŽn momentul morÈ›ii tatălui său, Rex avea o mulÈ›ime de sechestre È™i sentinÈ›e judecătoreÈ™ti în valoare de È™apte milioane de dolari, din partea creditorilor, partenerilor de afaceri È™i investitorilor de la bancă. Și această sumă creÈ™tea în continuare. TotuÈ™i sentinÈ›ele rămâneau neexecutate, deoarece creditorii nu aveau ce să îi ia. Rex nu poseda nici un fel de bunuri; nimic nu era al lui, nici măcar maÈ™ina. El È™i Amber locuiau într-un apartament închiriat È™i avea fiecare câte o maÈ™ină Corvette, toate actele fiind întocmite pe numele ei. Cluburile È™i barurile erau deÈ›inute de o corporaÈ›ie înfiinÈ›ată de ea, fără ca el să fie pomenit undeva. Deocamdată, Rex se dovedise prea greu de prins. Căsnicia era atât de stabilă cât era de aÈ™teptat din partea a doi oameni cu un trecut caracterizat de instabilitate; mergeau la petreceri È™i aveau prieteni aiuriÈ›i, atraÈ™i de numele de Phelan. ViaÈ›a era amuzantă, în ciuda presiunilor financiare. Dar Rex își făcea griji ca un fanatic în legătură cu Amber È™i cu bunurile ei. O ceartă mai urâtă È™i acestea puteau să dispară. Grijile încetară o dată cu moartea lui Troy. BalanÈ›a se înclină È™i el era deodată sus, numele său de familie valorând, în sfârÈ™it, o avere. Avea să vândă barurile È™i cluburile, avea să-È™i plătească datoriile È™i apoi să se joace cu banii. O miÈ™care greÈ™ită È™i ea avea să danseze iarăși pe mese cu bancnote transpirate vârâte în bikini. Rex își petrecu ziua cu Hark Gettys, avocatul său. Voia banii repede, cu disperare, È™i făcea presiuni asupra lui Gettys ca să-l sune pe Josh Stafford È™i să-i ceară să-l lase să arunce o privire asupra testamentului. Rex făcu planuri mari È™i ambiÈ›ioase, pentru cum să folosească banii È™i Hark urma să fie cu el tot timpul. Voia să deÈ›ină controlul asupra corporaÈ›iei „The Phelan Group". AcÈ›iunile lui, indiferent care era procentul, împreună cu cele ale lui TJ È™i ale celor două surori, aveau să le ofere, cu siguranță, majoritatea necesară votului. Dar, oare, acÈ›iunile erau plasate în depozite, împărÈ›ite direct sau blocate prin unul dintre nenumăratele moduri viclene care, cu siguranță, l-ar fi făcut fericit pe Troy chiar È™i în mormânt? - Trebuie să vedem testamentul ăla afurisit! strigă el la Hark pe tot parcursul zilei. Acesta îl calmă cu o masă prelungită È™i un vin bun, după care după-amiaza devreme, trecură pe whisky. Amber îi găsi pe amândoi beÈ›i, dar nu se supără. ÃŽn nici un caz, Rex nu putea să o supere acum. ÃŽl iubea mai mult ca oricând. 6 Călătoria spre vest avea să fie o evadare plăcută din haosul creat de săritura domnului Phelan. Ferma sa se afla în apropiere de Jackson Hole, din lanÈ›ul muntos Teton, unde se aÈ™ezase deja un strat de zăpadă de treizeci de centimetri È™i se aÈ™tepta È™i mai multă. Ce avea să spună domniÈ™oara Manners despre împrăștierea cenuÈ™ii peste pământul acoperit de zăpadă? Ar fi trebuit să aÈ™tepte până ce se topea? Sau să o împrăștie, oricum? Lui Josh puÈ›in îi păsa. Avea s-o împrăștie în ciuda oricărei calamități naturale. Era bătut la cap de avocaÈ›ii moÈ™tenitorilor Phelan. Comentariile prudente pe care le făcuse în discuÈ›ia cu Hark Gettys în legătură cu capacitatea testamentară a bătrânului trimiseseră unde de È™oc prin membrii familiilor, care reacÈ›ionau cu o isterie previzibilă. Și cu amenințări. Călătoria avea să fie o scurtă vacanță. El È™i Durban puteau să analizeze rezultatele preliminare È™i să facă planuri. Decolară de pe Aeroportul NaÈ›ional cu avionul Gulfstream IV al domnului Phelan, un avion cu care Josh avusese privilegiul de a zbura numai o dată. Era cel mai nou din flotă È™i, la preÈ›ul de treizeci È™i cinci de milioane fusese cea mai luxoasă jucărie a domnului Phelan. Cu o vară în urmă, zburaseră cu el până la Nisa, unde bătrânul se plimbase gol pe plajă holbându-se la tinerele franÈ›uzoaice. Josh È™i soÈ›ia sa rămăseseră îmbrăcaÈ›i, la fel ca toÈ›i ceilalÈ›i americani, È™i făcuseră plajă lângă piscină. O stewardesă le aduse micul dejun, după care dispăru în bucătăria din spate, iar ei își împrăștiară hârtiile pe masa rotundă. Zborul avea să dureze patru ore. DeclaraÈ›iile semnate de doctorii Flowe, Zadel È™i Theishen erau lungi È™i pline de vorbărie, încărcate de opinii È™i cuvinte în plus, care se întindeau pe paragrafe întregi fără să lase nici o îndoială cu privire la faptul că Troy era sănătos din punct de vedere mintal È™i că avea o memorie extraordinară. Fusese de-a dreptul strălucit È™i, în clipele dinaintea morÈ›ii, È™tiuse perfect ce făcea. Stafford È™i Durban citiră declaraÈ›iile, făcându-le plăcere umorul. Când noul testament avea să fie citit, cei trei experÈ›i aveau să fie concediaÈ›i, bineînÈ›eles, È™i aveau să fie aduÈ™i alÈ›ii pentru a face tot felul de supoziÈ›ii întunecate È™i murdare în legătură cu afecÈ›iunile mintale ale sărmanului Troy. ÃŽn ceea ce o privea pe Rachel Lane - nu se aflaseră prea multe în legătură cu cea mai bogată misionară din lume. Detectivii angajaÈ›i de firmă investigau cu furie. Potrivit primelor informaÈ›ii culese de pe internet, organizaÈ›ia „Misiunile Triburilor Mondiale" își avea sediul la Houston, Texas. ÃŽnfiinÈ›ată în 1920, aceasta avea patru mii de misionari răspândiÈ›i prin lume, care lucrau în exclusivitate cu băștinaÈ™ii. Unicul său È›el È™i scop era acela de a propovădui religia creÈ™tină tuturor triburilor izolate din lume. Era evident că Rachel nu moÈ™tenise convingerile religioase de la tatăl ei. Nu mai puÈ›in de douăzeci È™i opt de triburi indiene din Brazilia erau, în prezent, ajutate de misionarii de la „Triburile Mondiale" È™i, cel puÈ›in, zece în Bolivia. Alte trei sute erau răspândite în restul lumii. Din cauza faptului că triburile de care trebuiau să se ocupe erau izolate È™i rupte de civilizaÈ›ia modernă, misionarii beneficiau de o pregătire istovitoare pentru supravieÈ›uire, viaÈ›a în sălbăticie, limbi străine È™i calificare medicală. Josh citi cu mare interes o poveste scrisă de un misionar care trăise È™apte ani într-o colibă, în junglă, încercând să înveÈ›e suficient din limbajul tribului pentru a comunica. Indienii avuseseră foarte puÈ›in de-a face cu el. ÃŽn definitiv, era un alb din Missouri care apăruse în tribul lor cu un limbaj limitat la „Salut" È™i „MulÈ›umesc". Dacă avea nevoie de o masă, își făcea una. Dacă avea nevoie de hrană, vâna. Indienii începură să aibă încredere în el abia după cinci ani. Abia după È™ase ani, le spusese prima poveste din Biblie. Era învățat să fie răbdător, să creeze relaÈ›ii, să înveÈ›e limbajul È™i elementele de cultură È™i, încet, foarte încet, începu să propovăduiască Biblia. Tribul avea foarte puÈ›ine legături cu lumea exterioară. ViaÈ›a nu prea se schimbase într-o mie de ani. Ce fel de persoană putea să aibă suficientă credință È™i hotărâre ca să renunÈ›e la societatea modernă È™i să trăiască într-o lume de-a dreptul preistorică? Misionarul scria că indienii nu îl acceptaseră decât atunci când își dăduseră seama că el nu avea de gând să plece. Alesese să trăiască alături de ei, pentru totdeauna. ÃŽi iubea È™i dorea să fie de-al lor. AÈ™adar, Rachel trăia într-o colibă, dormea pe un pat făcut de mâna ei, gătea deasupra unui foc È™i mânca lucruri pe care le cultiva, prindea sau ucidea cu mâna ei, le spunea povestioare din Biblie copiilor È™i propovăduia Evanghelia adulÈ›ilor, fără să È™tie nimic È™i, cu siguranță, fără să-i pese de evenimentele, grijile È™i presiunile din lume. Era foarte mulÈ›umită. CredinÈ›a ei o susÈ›inea. Părea aproape o cruzime să o deranjeze. Durban citi aceleaÈ™i materiale È™i spuse: - S-ar putea să n-o găsim niciodată. Nu telefoane, nu curent electric; la naiba, trebuie să urci pe munÈ›i ca să ajungi la oamenii ăia - N-avem încotro, spuse Josh. - Ai luat legătura cu „Triburile Mondiale"? - Mai târziu, astăzi. - Ce-o să le spui? - Nu È™tiu. Dar n-o să mă apuc să le spun că o caut pe una din misionarele lor pentru că tocmai a moÈ™tenit unsprezece miliarde de dolari. - Unsprezece miliarde înainte de plătirea taxelor. - O să rămână o sumă frumuÈ™ică. - AÈ™adar, ce-o să le spui? - Că e o chestiune juridică urgentă È™i că trebuie să vorbim cu Rachel personal. Unul din faxuri începu să funcÈ›ioneze. Primul era de la secretara lui Josh, cuprinzând o listă cu telefoanele din dimineaÈ›a aceea - aproape toate de la avocaÈ›ii moÈ™tenitorilor Phelan. Două erau de la reporteri. AsociaÈ›ii începură să trimită È™i ei faxuri, cu cercetările preliminare asupra diverselor aspecte ale legilor din Virginia. Cu fiecare pagină pe care o citeau Josh È™i Durban, testamentul mâzgălit în grabă de bătrânul Troy devenea din ce în ce mai puternic. Masa de prânz fu uÈ™oară, constând din sandviÈ™uri È™i fructe, fiind servită din nou de stewardesa, care se retrase în partea din spate a încăperii È™i apăru abia când ceÈ™tile lor de cafea erau goale. Aterizară în Jackson Hole pe o vreme bună, nămeÈ›ii de zăpadă fiind strânÈ™i pe marginile pistei. Coborâră din avion, parcurseră vreo douăzeci È™i cinci de metri È™i urcară într-un Sikorsky S-76C, elicopterul preferat al lui Troy. Zece minute mai târziu, se aflau deasupra îndrăgitei sale ferme. Un vânt puternic clătină elicopterul È™i Durban păli brusc. Josh deschise o ușă, încet È™i cam temător, È™i un vânt rece îl izbi deodată în față. Pilotul dădu roată la È™ase sute de metri altitudine, în timp ce Josh goli mica urnă neagră. Vântul împrăștie imediat cenuÈ™a în toate direcÈ›iile, astfel încât rămășiÈ›ele lui Troy dispărură cu mult înainte să atingă zăpada. Când urna fu goală, Josh își trase mâna îngheÈ›ată È™i închise uÈ™a. Casa era, practic, o cabană de lemn, cu suficiente grinzi masive ca să dea impresia unei construcÈ›ii rustice. Dar, la trei mii trei sute de metri pătraÈ›i, numai cabană nu era. Troy o cumpărase de la un actor a cărui carieră era în declin. Un valet în catifea reiată le luă bagajele È™i o cameristă le făcu cafele. Durban admiră animalele împăiate de pe pereÈ›i în timp ce Josh sună la birou. Focul ardea în cămin È™i bucătarul îi întrebă ce doreau la cină. Asociatul se numea Montgomery È™i domnul Stafford îl alesese cu patru ani în urmă ca să lucreze la firmă. Se rătăci de trei ori în Houston înainte să găsească sediul organizaÈ›iei "Misiunile Triburilor Mondiale" undeva la parterul unei clădiri de cinci etaje. ÃŽÈ™i parcă maÈ™ina închiriată È™i își îndreptă cravata. Vorbise cu domnul Trill de două ori la telefon È™i, deÈ™i întârziase o oră la întâlnire, acest lucru nu părea să aibă importanță. Domnul Trill era politicos È™i amabil, dar nu prea dornic să ajute. Făcură schimbul de amabilități necesar. - Bun, cu ce vă pot fi de folos? întrebă Trill apoi. - Am nevoie de o informaÈ›ie în legătură cu una din misionarele dumneavoastră, spuse Montgomery. Trill încuviință, dar nu spuse nimic. - O anume Rachel Lane. Ochii lui Trill se miÈ™cară ca È™i cum încerca să își amintească de ea. - Numele nu-mi sună cunoscut. Dar avem patru mii de misionari. - Lucrează la frontiera dintre Brazilia È™i Bolivia. - Ce È™tiÈ›i despre ea? - Nu prea mult. Dar trebuie neaparat s-o găsim. - ÃŽn ce scop? - Este vorba de o chestiune juridică, spuse Montgomery ezitând suficient pentru a părea suspicios. Trill se încruntă È™i își trase coatele aproape de piept. Zâmbetul său slab dispăru. - Probleme? întrebă el. - Nu, dar e vorba de ceva urgent. Trebuie neapărat s-o vedem. - Nu puteÈ›i să trimiteÈ›i o scrisoare sau un pachet? - Mă tem că nu. E nevoie de cooperarea È™i de semnătura ei. - Presupun că e confidenÈ›ial. - Extrem. Ceva îi veni în minte lui Trill È™i acesta se încruntă mai puÈ›in. - Vă rog să mă scuzaÈ›i o clipă, zise el È™i ieÈ™i din birou, lăsându-l pe Montgomery să examineze mobilierul spartan. Singurele ornamente erau fotografiile mărite ale unor copii indieni. Trill era cu totul alt om când se întoarse, rigid, fără zâmbet pe chip È™i deloc cooperant. - ÃŽmi pare rău, domnule Montgomery, spuse el fără să se aÈ™eze. Nu vom putea să vă ajutăm. - Se află în Brazilia? - ÃŽmi pare rău. - ÃŽn Bolivia? - ÃŽmi pare rău. - Există măcar? - Nu pot să vă răspund la întrebări. - Nimic? - Nimic. - AÈ™ putea să stau de vorbă cu È™eful sau administratorul dumneavoastră? - Desigur. - Unde este? - ÃŽn cer. După o cină ce constase în fripturi groase în sos de ciuperci, Josh Stafford È™i Tip Durban se retraseră în salon, unde focul ardea vesel. Un alt majordom, mexican, îmbrăcat cu o haină albă È™i blugi scrobiÈ›i, îi servi cu un whisky foarte vechi din barul domnului Phelan. Se cerură trabucuri cubaneze. Pavarotti cânta melodii de Crăciun la un casetofon aflat undeva mai departe. - Am o idee, spuse Josh privind flăcările. Trebuie să trimitem pe cineva s-o găsească pe Rachel Lane, nu? Tip tocmai trăgea din trabuc, aÈ™a că doar încuviință. - Și nu putem să trimitem pe oricine. Trebuie să fie un avocat; cineva care să poată explica chestiunile juridice. Și trebuie să fie de la firma noastră, din cauza confidenÈ›ialității. Cu gura plină de fum, Tip continuă să încuviinÈ›eze. - Atunci pe cine trimitem? Tip elimină fumul uÈ™or, È™i pe gură È™i pe nas, acesta învăluindu-i faÈ›a È™i înălțându-se spre tavan. - Cât o să dureze? întrebă el, în cele din urmă. - Nu È™tiu, dar n-o să fie o călătorie scurtă. Brazilia e o È›ară mare. Și e vorba de jungle È™i munÈ›i. Oamenii ăia trăiesc atât de izolaÈ›i, încât n-au văzut niciodată o maÈ™ină. - Nu mă duc. - Putem să angajăm călăuze, dar tot ar putea să dureze vreo săptămână. - N-au canibali acolo? - Nu. - Șerpi anaconda? - LiniÈ™teÈ™te-te, Tip. N-o să te duci. - MulÈ›umesc. - Dar înÈ›elegi care e problema, nu? Avem È™aizeci de avocaÈ›i, toÈ›i ocupaÈ›i până peste cap. Nici unul dintre noi nu poate să lase totul baltă deodată È™i să pornească în căutarea acestei femei. - Trimite un asistent. Lui Josh nu-i plăcea ideea. Sorbi din whisky, pufăi din trabuc È™i ascultă cum trosneau lemnele în cămin. - Trebuie să fie un avocat, spuse el aproape pentru sine. Majordomul se întoarse cu un nou rând de băuturi. ÃŽi întrebă în legătură cu desertul È™i cafeaua, dar oaspeÈ›ii aveau deja ce doreau. - Ce zici de Nate? întrebă Josh când rămaseră din nou singuri. Era limpede că se gândise tot timpul la Nate È™i acest lucru îl irită uÈ™or pe Tip. - GlumeÈ™ti? spuse el. - Nu. Se gândiră un timp la ideea de a-l trimite pe Nate, fiecare trecând peste obiecÈ›iile È™i temerile iniÈ›iale. Nate O'Riley era un partener, care lucra pentru firmă de douăzeci È™i trei de ani, dar care, în momentul acela, se afla într-un centru de reabilitare în Blue Ridge Mountains, la vest de D.C. ÃŽn ultimii zece ani fusese un vizitator frecvent al clinicilor de reabilitare, de fiecare dată renunțând la băutură, lăsându-se de obiceiuri, apropiindu-se din ce în ce de o putere È™i mai mare, bronzându-se, jucând tenis È™i jurând să renunÈ›e la toate viciile o dată pentru totdeauna. Și, deÈ™i jura că fiecare prăbuÈ™ire era ultima, coborârea finală spre abis, fiecare era urmată întotdeauna de o cădere È™i mai grava. Acum, la patruzeci È™i opt de ani, era falit, divorÈ›at de două ori È™i proaspăt acuzat de evaziune fiscală. Viitorul lui nu era deloc strălucitor. - ÃŽi plăcea să-È™i petreacă timpul în aer liber, nu? întrebă Tip. - Ah, da. Scufundări, escaladări de munÈ›i, tot felul de nebunii din astea. Pe urmă, a început alunecarea È™i n-a mai făcut altceva decât să muncească. Alunecarea începuse pe când el avea în jur de treizeci È™i cinci de ani, cam în perioada în care obÈ›inuse un È™ir impresionant de verdicte mari împotriva medicilor neglijenÈ›i. Nate O'Riley deveni un star în domeniul malpraxisului medical È™i, de asemenea, începu să bea mult È™i să se drogheze cu cocaină. ÃŽÈ™i neglija familia È™i deveni obsedat de viciile sale - verdicte mari, alcool È™i droguri. ÃŽntr-un fel le echilibra, dar, întotdeauna, se afla în pragul dezastrului. Apoi, pierdu un caz È™i se prăbuÈ™i pentru prima oară. Firma îl ascunse într-un sanatoriu de lux până când își reveni suficient È™i își făcu o reapariÈ›ie impresionantă. Prima dintre multe altele. - Când trebuie să iasă? întrebă Tip, fără să mai fie surprins de idee È™i plăcându-i din ce în ce mai mult. - ÃŽn curând. ÃŽnsă Nate devenise un rob al viciilor. Putea să se abÈ›ină luni de zile, chiar È™i ani, dar întotdeauna ceda. Medicamentele îi distruseseră mintea È™i organismul. Comportamentul său devenise cam bizar, iar zvonurile legate de nebunia sa pătrunseseră în firmă È™i, în cele din urmă, se răspândiseră prin reÈ›eaua de bârfe a avocaÈ›ilor. Cu vreo patru luni în urmă, se închisese într-o cameră de motel cu o sticlă de rom È™i o pungă de pastile, ceea ce mulÈ›i dintre colegii săi considerau că era o tentativă de sinucidere. Josh îl internă pentru a patra oară în zece ani. - S-ar putea să-i prindă bine, spuse Tip. Mă înÈ›elegi, să plece pentru un timp. 7 A treia zi după sinuciderea domnului Phelan, Hark Gettys sosi la birou în zori, deja obosit, dar nerăbdător să înceapă ziua. Luase cina târziu cu Rex Phelan, după care își petrecuseră vreo două ore într-un bar, unde discutaseră despre testament È™i puseseră la cale o strategie. Astfel că ochii îi erau roÈ™ii È™i capul îl durea, dar, cu toate acestea, se miÈ™ca repede în jurul cafetierei. Tarifele pe oră ale lui Hark variau. ÃŽn ultimul an, se ocupase de un divorÈ› urât pentru numai două sute de dolari pe oră. Tuturor eventualilor clienÈ›i le cerea trei sute cincizeci pe oră, ceea ce era cam puÈ›in pentru un avocat atât de ambiÈ›ios din D.C., dar, dacă punea mâna pe ei, obÈ›inea, până la urmă, ceea ce merita. O companie producătoare de ciment din Indonezia îi plătise patru sute cincizeci pe oră pentru o problemă de mică importanță, după care încercase să-l omoare, când primise factura. Rezolvase cu bine cazul unei crime în care câștigase o treime din trei sute cincizeci de mii. AÈ™adar, nu avea un tarif fix. Hark era un avocat pledant la o firmă cu patruzeci de avocaÈ›i cu un trecut plin de conflicte interne È™i mâncătorii care îi împiedicaseră dezvoltarea È™i tânjea să își deschidă propriul birou. Aproape jumătate din câștigurile sale anuale mergeau la cheltuieli, deÈ™i, după părerea lui, banii ar fi trebuit să intre în buzunarul lui. La un moment dat, în cursul nopÈ›ii de nesomn, luase hotărârea de a-È™i majora tariful la cinci sute pe oră retroactiv, începând din urmă cu o săptămână. ÃŽn ultimele È™ase zile, nu lucrase la nimic altceva decât la problema legată de Phelan È™i acum, că bătrânul murise, familia lui nebună era visul oricărui avocat. Hark își dorea cu disperare o contestare a testamentului - o luptă aprigă È™i îndelungată în care o mulÈ›ime de avocaÈ›i să completeze grămezi de hârtii. Un proces ar fi fost minunat, o luptă de mari proporÈ›ii pentru una din cele mai mari averi din America, avându-l pe Hark în centru. Ar fi fost frumos să câștige, dar acest lucru nu era crucial. Ar fi câștigat mult È™i ar fi devenit celebru, exact ceea ce urmărea avocatul modern. La cinci sute pe oră, È™aizeci de ore pe săptămână, cincizeci de săptămâni pe an, venitul lui brut ar fi fost de un milion È™i jumătate. Un birou nou - chirie, secretare, asistenÈ›i - ar fi costat cel mult o jumătate de milion È™i, astfel, Hark ar fi putut rămâne cu un milion de dolari, dacă ar fi plecat de la firma aceea mizerabilă È™i È™i-ar fi deschis alta. Gata. ÃŽÈ™i înghiÈ›i cafeaua È™i spuse în gând adio biroului său aglomerat Avea să dea lovitura cu cazul Phelan È™i, poate, cu încă alte două cazuri. Avea să își ia secretara È™i asistentul repede, înainte ca firma să aibă vreo pretenÈ›ie la vreuna din taxele Phelan. Se aÈ™eză la birou, pulsul bătându-i nebuneÈ™te la gândul noii lui afaceri, È™i căută tot felul de modalități de a începe un război cu Josh Stafford. Existau motive de îngrijorare. Stafford nu vrusese să dezvăluie conÈ›inutul noului testament. ÃŽi pusese la îndoială validitatea, în lumina sinuciderii. Hark fusese uimit de schimbarea din tonul lui Stafford imediat după sinucidere. Și, acum, Stafford plecase din oraÈ™ È™i refuza să răspundă la telefon. Ah, cât de mult își dorea o răfuială. La ora nouă, se întâlni cu Libbigail Phelan Jeter È™i cu Mary Ross Phelan Jackman, cele două fiice din prima căsătorie a lui Troy. Rex fixase întâlnirea, la insistenÈ›a lui Hark. DeÈ™i ambele aveau avocaÈ›i în momentul acela, Hark le voia de cliente. Mai mulÈ›i clienÈ›i însemna mai multă putere la masa tratativelor È™i în sala de judecată È™i, de asemenea, putea să-l taxeze pe fiecare cu cinci sute pe oră pentru aceeaÈ™i treabă. ÃŽntâlnirea decurse stângaci; nici una dintre femei nu avea încredere în Hark, pentru că nu aveau încredere în fratele lor, Rex. TJ avea trei avocaÈ›i È™i mama lor, altul. De ce să-È™i unească forÈ›ele, când nimeni altcineva nu o mai făcea? Cu atâția bani în joc, n-ar fi trebuit să-È™i păstreze propriii avocaÈ›i? Hark insistă, dar nu câștigă prea mult teren. Era dezamăgit, dar mai târziu, continuă cu planurile de a părăsi firma imediat. SimÈ›ea deja mirosul banilor. Libbigail Phelan Jeter fusese un copil rebel, care nu o plăcea pe Lillian, mama ei, È™i tânjea după atenÈ›ia tatălui, care nu prea stătea pe acasă. Avea nouă ani când divorÈ›aseră părinÈ›ii ei. Când avea paisprezece ani, Lillian o expediase la un internat. Troy nu era de acord cu internatele, de parcă ar fi avut vreo idee cu privire la creÈ™terea copiilor È™i, tot timpul cât ea urmase liceul, el făcuse un efort deloc caracteristic de a păstra legătura cu ea. ÃŽi spunea adesea că era preferata lui. Era, cu siguranță, cea mai deÈ™teaptă. Dar îi rată absolvirea È™i uită să-i trimită un cadou. ÃŽn vara dinaintea colegiului, ea imaginase tot felul de moduri în care să-l rănească. Fugise la Berkeley, sub motiv că voia să studieze poezia irlandeză medievală, dar, în realitate, avea de gând să înveÈ›e foarte puÈ›in, chiar deloc. Lui Troy nu-i plăcea ideea de a urma un colegiu oriunde în California, mai ales într-un campus atât de radical. Războiul din Vietnam se apropia de sfârÈ™it. StudenÈ›ii câștigaseră È™i venise timpul sărbătoririi. Ea alunecă repede pe panta drogurilor È™i a sexului întâmplător. Locuia într-o casă cu trei nivele cu un grup de studenÈ›i de toate rasele, sexele È™i preferinÈ›ele sexuale. CombinaÈ›iile se schimbau săptămânal, ca È™i numărul lor. ÃŽÈ™i spuneau „comunitate", dar nu exista nici o structură sau regulă. Banii nu constituiau o problemă, pentru că ei proveneau, în cea mai mare parte, din familii înstărite. Libbigail era cunoscută ca fiind o puÈ™toaică bogată din Connecticut. Pe vremea aceea, Troy valora numai vreo sută de milioane. Posedând simÈ›ul aventurii, ea continuă pe drumul drogurilor, până când făcu o pasiune pentru heroină. Furnizorul ei era un baterist pe nume Tino dintr-o formaÈ›ie de jazz, care ajunsese într-un fel să facă parte din comunitate. Tino avea peste treizeci È™i cinci de ani È™i abandonase liceul în Memphis. Nimeni nu È™tia cum sau când devenise membru al grupului. Nimănui nu-i păsa. Libbigail se aranjă suficient de bine ca să se ducă în Est, pentru sărbătorirea celor douăzeci È™i unu de ani, o zi glorioasă pentru toÈ›i copiii Phelan, pentru că, atunci le oferea bătrânul Darul. Troy nu credea în depozite bancare pentru copiii săi. Dacă nu erau pe picioarele lor până la douăzeci È™i unu de ani, de ce să-i È›ină legaÈ›i? Depozitele presupuneau administratori, avocaÈ›i È™i certuri constante cu beneficiarii, cărora nu le plăcea ca banii să le fie împărÈ›iÈ›i de contabili. Dă-le banii, se gândise Troy, lasă-i să se scufunde sau să înoate. Majoritatea Phelanilor se înecaseră rapid. Troy sărise peste ziua ei. Era plecat undeva în Asia cu afaceri. Era căsătorit de câtva timp cu a doua soÈ›ie, cu Janie. Rocky È™i Geena erau mici È™i el își pierduse orice urmă de interes față de prima sa familie. Lui Libbigail nu îi era dor de el. AvocaÈ›ii se ocupaseră de aranjamentele pentru Dar È™i ea stătuse cu Tino într-o cameră elegantă de hotel din Manhattan timp de o săptămână, drogată. Banii îi ajunseseră aproape cinci ani, o perioadă de timp care inclusese doi soÈ›i, numeroÈ™i amanÈ›i, două arestări, trei internări îndelungate în clinici de dezintoxicare È™i un accident de maÈ™ină în urma căruia era cât pe ce să-È™i piardă piciorul stâng. Actualul ei soÈ› era un fost motociclist pe care îl cunoscuse la dezintoxicare. Avea o sută cincizeci de kilograme È™i o barbă creață È™i încărunÈ›ită care îi ajungea până la piept. I se spunea Spike È™i chiar se dovedea a fi un tip cinstit. Făcea dulapuri într-un atelier din spatele căsuÈ›ei lor modeste dintr-o suburbie a oraÈ™ului Baltimore, Lutherville. Avocatul lui Libbigail era un individ È™ifonat pe nume Wally Bright, iar ea se dusese direct la cabinetul lui după ce plecă de la Hark. ÃŽi relată absolut tot ce spusese acesta. Wally era un avocat mărunt ce consilia divorÈ›uri rapide pe banchetele autobuzelor în zona Bethesda. Se ocupase de unul din divorÈ›urile lui Libbigail È™i aÈ™teptase un an până când primise banii. Dar fusese răbdător cu ea. La urma urmei, era o Phelan. Avea să fie biletul lui către tarifele grase de care nu putuse să se bucure niciodată. ÃŽn prezenÈ›a ei, Wally îl sună pe Hark Gettys È™i începu un scandal teribil la telefon, care dură un sfert de oră. Se plimbă furios prin spatele biroului, strigând obscenități în receptor. - Sunt în stare să omor pentru clienta mea! strigă el la un moment dat È™i Libbigail fu extrem de impresionată. Când termină, o conduse politicos până la ușă È™i o sărută pe obraz. Apoi o mângâie uÈ™or È™i se agită în jurul ei. ÃŽi dădea atenÈ›ia pe care ea È™i-o dorise toata viaÈ›a. Nu era o femeie urâtă; puÈ›in cam plinuță È™i arătând efectele unei vieÈ›i cam agitate, dar Wally văzuse femei care arătau cu mult mai rău. Chiar se culcase cu femei care arătau mult mai rău. Dacă avea să prindă momentul potrivit, poate că avea să facă o miÈ™care. 8 Muntele lui Nate era acoperit cu un strat proaspăt de zăpadă de vreo cincisprezece centimetri când el fu trezit de acordurile muzicii lui Chopin care răzbăteau prin pereÈ›i. Cu o săptămână în urmă, fusese Mozart. Nu își mai amintea ce fusese săptămâna cealaltă. La un moment dat, fusese Vivaldi, dar atât de mult din trecutul său recent era ca în ceață. La fel cum făcea în fiecare dimineață de aproape patru luni, Nate se duse la fereastră È™i privi spre Valea Shenandoah, care se întindea în faÈ›a lui, la vreo mie de metri mai jos. Și aceasta era învelită în alb, iar el își aminti că se apropia Crăciunul. Avea să iasă la timp pentru Crăciun. Ei - medicii È™i Josh Stafford - îi promiseseră acest lucru. Se gândi la Crăciun È™i se întristă. Fuseseră câteva plăcute într-un trecut nu prea îndepărtat, când copiii erau mici È™i viaÈ›a era stabilă. ÃŽnsă copiii nu mai erau, fiind fie mari, fie luaÈ›i de mamele lor, È™i ultimul lucru pe care È™i-l dorea acum Nate era un Crăciun petrecut într-un bar alături de alÈ›i beÈ›ivi mizerabili cântând colinde È™i prefăcându-se că totul este frumos. Valea era albă È™i netulburată, câteva maÈ™ini miÈ™cându-se ca niÈ™te furnici în depărtare. Ar fi trebuit să mediteze timp de zece minute, fie rugându-se, fie făcând exerciÈ›iile de yoga pe care le învățase la „Walnut Hill". ÃŽn schimb, făcu câteva exerciÈ›ii stând pe spate cu picioarele întinse È™i ridicându-È™i doar torsul, după care se duse să înoate. Micul dejun era alcătuit din cafea neagră È™i o brioșă, iar el îl luă cu Sergio, psihiatrul/ terapeutul/ gurul său. Și, în ultimele patru luni, Sergio fusese, de asemenea cel mai bun prieten al lui. Știa totul despre viaÈ›a mizerabilă a lui Nate O'Riley. - Ai un oaspete astăzi, îi spuse Sergio. - Cine? - Domnul Stafford. - Minunat. Orice legătură cu lumea exterioară era bine venită, în primul rând pentru că existau atâtea restricÈ›ii. Josh îl vizitase o dată pe lună. AlÈ›i doi prieteni de la firmă mai făcuseră drumul de trei ore de la D.C., dar aceÈ™tia erau ocupaÈ›i È™i Nate înÈ›elegea. Televizorul era interzis la „Walnut Hill" din cauza reclamelor la bere È™i a faptului că atâtea filme È™i spectacole ridicau în slăvi băutura, chiar È™i drogurile. Majoritatea revistelor mari erau excluse din aceleaÈ™i motive. Pentru Nate nu avea importanță. După patru luni, puÈ›in îi păsa ce se întâmplă la Capitoliu, pe Wall Street sau în Orientul Mijlociu. - Când? întrebă el. - Mai târziu. - După exerciÈ›ii? - BineînÈ›eles. Nimic nu tulbura programul exerciÈ›iilor, o orgie de două ore de sudoare, gemete È™i strigăte cu un instructor personal sadic, o femeie într-o condiÈ›ie fizică excelentă pe care Nate o adora în taină. Se odihnea în camera lui, mâncând o portocală roÈ™ie È™i privind din nou spre vale, când sosi Josh. - Arăți grozav, spuse acesta. Cât ai slăbit? - Șapte kilograme, spuse Nate, bătându-se pe burta plată. - Foarte zvelt. Poate ar trebui să stau È™i eu aici un timp. - ÃŽÈ›i recomand asta din toată inima. Mâncarea e total lipsită de grăsimi È™i de gust, È™i e preparată de un bucătar cu accent. PorÈ›iile acoperă jumătate de farfurioară, aÈ™a că din două înghiÈ›ituri ai terminat. Masa de prânz È™i cina durează vreo È™apte minute dacă mesteci încet. - Pentru o mie de dolari pe zi te-ai aÈ™tepta la o mâncare a-ntâia. - Mi-ai adus ceva prăjituri, Josh? NiÈ™te „Chips Ahoy" sau „Oreos"? Sigur ai ascuns ceva în servietă. - ÃŽmi pare rău, Nate. Sunt curat. - NiÈ™te „Doritos" sau „M&M"? - ÃŽmi pare rău. Nate muÈ™că din portocală. Stăteau unul lângă altul, admirând priveliÈ™tea. Trecură astfel câteva minute. - Ce mai faci? îl întrebă Josh. - Trebuie să ies de-aici, Josh. Am început să mă transform într-un robot. - Doctorul tău zice că mai durează vreo săptămână. - Grozav. Și, pe urmă? - Mai vedem. - Ce vrea să-nsemne asta? - ÃŽnseamnă că mai vedem. - Haide, Josh. - O să aÈ™teptăm să vedem ce se întâmplă. - Pot să mă întorc la firmă, Josh? Spune-mi. - Nu atât de repede, Nate. Ai duÈ™mani. - Cine nu are? Dar, la naiba, e firma ta. Tipii ăia or să accepte orice o să spui tu. - Ai vreo două probleme. - Am o mie de probleme. Dar nu se poate să mă dai afară. - Cu falimentul putem s-o rezolvăm. Cu punerea sub acuzare nu e prea uÈ™or. Nu, nu era chiar atât de uÈ™or È™i Nate nu putea să ignore această problemă. ÃŽntre 1992 È™i 1995, nu anunÈ›ase un alt venit în valoare de vreo È™aizeci de mii de dolari. Azvîrli coaja de portocală în coÈ™ul de gunoi È™i spuse: - Și ce să fac? Să stau acasă toată ziua? - Dacă ai noroc. - Ce vrea să însemne asta? Josh trebuia să fie precaut. Prietenul lui ieÈ™ea dintr-o gaură neagră. Șocurile È™i surprizele trebuiau evitate. - Crezi c-o să fac puÈ™cărie? întrebă Nate. - A murit Troy Phelan, zise el. Nate își avea propria aripă în cadrul firmei. Se afla în capătul unui hol lung, la al È™aselea etaj, iar el, împreună cu un alt avocat, trei asistenÈ›i È™i È™ase secretare, dădea în judecată doctori fără să le pese prea mult de restul firmei. Știa, cu siguranță, cine era Troy Phelan, dar niciodată nu se ocupase de problemele juridice ale acestuia. - ÃŽmi pare rău, spuse el. - AÈ™adar, n-ai auzit? - Aici n-aud nimic. Când a murit? - Acum patru zile. S-a aruncat de la etaj. - Fără paraÈ™ută? - Bingo. - N-a putut să zboare. - Nu. Nici n-a încercat. Am văzut totul. A semnat două testamente - primul pregătit de mine; al doilea, scris de mâna lui. După care, s-a ridicat brusc È™i a sărit. - Ai văzut asta? - Da. - Dumnezeule! Trebuie să fi fost chiar nebun. Se simÈ›i o uÈ™oară notă de umor în glasul lui Nate. Cu aproape patru luni în urmă, o cameristă îl găsise într-o cameră de motel cu stomacul plin de pastile È™i rom. - A lăsat totul unei fiice nelegitime de care n-am auzit în viaÈ›a mea. - E căsătorită? Cum arată? - Vreau s-o găseÈ™ti. - Eu? - Da. - S-a pierdut? - Nu È™tim unde e. - Cât a... - ÃŽn jur de unsprezece miliarde, înainte de taxe. - Ea È™tie? - Nu. Nu È™tie nici măcar că el a murit. - Știe că Troy a fost tatăl ei? - Habar n-am ce È™tie. - Unde e? - Cred că în Brazilia. E misionară È™i lucrează cu un trib îndepărtat de indieni. Nate se ridică È™i începu să se plimbe prin încăpere. - Am petrecut cândva o săptămână acolo, zise el. Eram la colegiu sau la facultatea de drept. Era Carnaval, fete goale dansau pe străzile din Rio, orchestre de samba, un milion de oameni care petreceau toată noaptea, spuse el È™i vocea i se pierdu uÈ™or când amintirea aceea frumoasă îi veni în minte È™i dispăru repede. - Acum nu e nici un Carnaval. - Nu. Sunt convins. Vrei o cafea? - Da. Neagră. Nate apăsă pe un buton în perete È™i dădu comanda în interfon. La o mie de dolari pe zi își putea permite È™i room service. - Cât o să fiu plecat? întrebă el din nou, aÈ™ezându-se lângă fereastră. - Nu prea È™tiu, dar cred că vreo zece zile. Nu-i nici o grabă È™i s-ar putea ca ea să fie greu de găsit. - ÃŽn care parte a țării? - ÃŽn vest, lângă Bolivia OrganizaÈ›ia asta pentru care lucrează își trimite oamenii în jungle, unde aceÈ™tia se ocupă de indieni din epoca de piatră. Am făcut unele cercetări È™i par să fie mândri de faptul că descoperă cei mai îndepărtaÈ›i oameni de pe suprafaÈ›a pământului. - Vrei ca, întâi, să găsesc jungla respectivă, apoi s-o străbat în căutarea tribului respectiv de indieni, după care să-i conving că sunt un avocat prietenos din State È™i că ar trebui să mă ajute să găsesc o femeie care probabil nici nu vrea să fie găsită. - Cam aÈ™a ceva. - Ar putea fi distractiv. - Ia-o ca pe o aventură. - ÃŽn plus, o să mă È›ină departe de birou, nu-i aÈ™a, Josh? Asta e? O diversiune, în timp ce tu rezolvi lucrurile. - Cineva trebuie să se ducă, Nate. Un avocat de la firma noastră trebuie să se întâlnească cu femeia asta, să-i arate o copie a testamentului, să i-l explice È™i să afle ce vrea să facă mai departe. Asta nu poate să facă un asistent sau un avocat brazilian. - De ce eu? - Pentru că toÈ›i ceilalÈ›i sunt ocupaÈ›i. Știi doar cum e. Ai trăit experienÈ›a asta mai bine de douăzeci de ani. ViaÈ›a la birou, masa în sala de judecată, somn în tren. ÃŽn plus, ar putea să-È›i prindă bine. - ÃŽncerci să mă È›ii departe de străzi, Josh? Pentru că, dacă asta intenÈ›ionezi să faci, îți pierzi vremea. Sunt curat. Curat È™i treaz. Gata cu barurile, gata cu petrecerile, gata cu traficanÈ›ii. Sunt curat, Josh. Definitiv. Josh încuviință, pentru că acest lucru se aÈ™tepta cu siguranță din partea lui. Dar mai auzise acele lucruri. - Te cred, spuse el, vrând foarte mult acest lucru. ÃŽngrijitorul bătu la ușă È™i le aduse cafelele pe o tavă de argint. După un timp, Nate întrebă: - Și cu acuzaÈ›ia cum rămâne? N-am voie să plec din È›ară până când nu se termină ancheta. - Am vorbit cu judecătorul, i-am spus că e vorba de o chestiune presantă. Vrea să te vadă peste nouăzeci de zile. - E de treabă? - Ca MoÈ™ Crăciun. - Atunci, dacă o să fiu condamnat, crezi c-o să fie indulgent? - Mai e un an până atunci. O să ne gândim la treaba asta mai târziu. Nate stătea la o măsuță, aplecat asupra cafelei È™i privea în ceaÈ™că, în timp ce se gândea la întrebări. Josh era în partea cealaltă, continuând să privească în depărtare. - Și dacă spun nu? întrebă Nate. Josh ridică din umeri, ca È™i cum n-ar fi avut importanță. - Nici o problemă. O să găsim pe altcineva. Ia-o ca pe o vacanță. Nu È›i-e frică de junglă, nu? - BineînÈ›eles că nu. - Atunci, du-te È™i distrează-te puÈ›in. - Când ar trebui să plec? - Peste-o săptămână. Brazilia cere viză È™i, apoi, va trebui să tragem niÈ™te sfori. Pe lângă asta, mai sunt câteva lucruri de rezolvat È™i aici. Cei de la „Walnut Hill" cereau cel puÈ›in o săptămână de PreEliberare, o perioadă de prelucrare înainte să-È™i lase pacienÈ›ii din nou în gura lupilor. AceÈ™tia fuseseră îngrijiÈ›i, treziÈ›i, li se spălaseră creierele È™i fuseseră refăcuÈ›i din punct de vedere emoÈ›ional, psihic È™i fizic. PreEliberarea îi pregătea pentru revenirea în mijlocul societății. - O săptămână, repetă Nate pentru sine. - Cam aÈ™a ceva, da. - Și o să dureze zece zile. - E doar o presupunere. - ÃŽnseamnă că o să fiu acolo în timpul sărbătorilor. - Probabil. - E o idee grozavă. - Vrei să scapi de Crăciun? - Da - Și copiii? AceÈ™tia erau patru, câte doi de la fiecare soÈ›ie: unul la facultate, unul la colegiu È™i doi la gimnaziu. Nate amestecă în cafea cu o linguriță. - Nici un cuvânt, Josh. Sunt aici de aproape patru luni È™i n-am primit nici un cuvânt de la nici unul din ei, spuse el îndurerat È™i umerii i se lăsară. Un moment păru fragil. - ÃŽmi pare rău, zise Josh. Acesta comunicase cu familiile, bineînÈ›eles. Ambele soÈ›ii aveau avocaÈ›i care sunaseră pentru a se interesa de bani. Cel mai mare dintre copiii lui Nate era la facultate la Northwestern È™i avea nevoie de bani pentru taxe. ÃŽl sunase personal pe Josh, nu ca să întrebe cum se simte tatăl său sau unde se afla acesta, ci, mai important, despre partea tatălui său din profiturile firmei din acel an. Era înÈ›epat È™i nepoliticos È™i, în cele din urmă, Josh îl înjurase. - AÈ™ vrea să evit toate petrecerile È™i veselia de sărbători, spuse Nate începând să se plimbe desculÈ› prin încăpere. - AÈ™adar, o să pleci? - E la Amazon? - Nu. Pantanal, cea mai mare regiune umedă din lume. - PeÈ™ti piranha, È™erpi anaconda, aligatori? - Desigur. - Canibali? - Nu mai mulÈ›i ca în D.C. - Vorbesc serios. - Nu cred. ÃŽn unsprezece ani, n-au pierdut nici un misionar. - Dar un avocat? - Sunt sigur că le-ar plăcea să prepare unul file. Haide, Nate. Nu-i o treabă foarte grea. Dacă n-aÈ™ fi atât de ocupat, mi-ar face plăcere să plec. Pantanal e o rezervă ecologică extraordinară. - N-am auzit niciodată de ea. - Asta pentru că nu mai călătoreÈ™ti de mulÈ›i ani. Ai intrat în birou È™i n-ai mai ieÈ™it. - Decât ca să vin la dezintoxicare. - Ia-È›i o vacanță. Vezi o altă parte a lumii. Nate sorbi din cafea suficient de mult ca să schimbe direcÈ›ia discuÈ›iei. - Ce-o să se întâmple când o să mă-ntorc? Pot să revin la birou? ÃŽncă mai sunt partener? - Asta vrei? - BineînÈ›eles, spuse Nate, dar cu o uÈ™oară ezitare. - EÈ™ti sigur? - Ce altceva aÈ™ putea să fac? - Nu È™tiu, Nate, dar asta e a patra internare a ta la dezintoxicare în ultimii zece ani. Căderile sunt din ce în ce mai grave. Dacă ai ieÈ™i acum, te-ai duce direct la birou È™i timp de È™ase luni ai fi cel mai bun avocat pledant al lumii în materie de malpraxis. Ai ignora vechii prieteni, vechile baruri, vechile locuri pe care le frecventai. Nimic altceva decât muncă, muncă È™i iar muncă. Nu peste mult timp ai avea vreo două verdicte mari, procese mari, tensiune mare. Te-ai ridica puÈ›in. După un an, s-ar întâmpla ceva. S-ar putea să te întâlneÈ™ti cu un vechi prieten. O iubită de altădată. Poate că un juriu prost îți dă un verdict nefavorabil. Pot să-È›i urmăresc fiecare miÈ™care, dar nu È™tiu niciodată când începe alunecarea. - Gata cu alunecările, Josh. ÃŽÈ›i jur. - Am mai auzit asta È™i aÈ™ vrea să te cred. Dar, dacă demonii tăi or să apară din nou, Nate? Ultima oară ai fost la un pas de a te sinucide. - Gata cu căderile. - Cea următoare va fi ultima, Nate. O să facem o înmormântare, o să ne luăm adio È™i o să privim cum te coboară în pământ. Nu vreau să se întâmple asta. - N-o să se întâmple, îți jur. - Atunci uită de birou. E prea mare tensiunea acolo. Ceea ce nu putea să sufere Nate la clinicile de dezintoxicare erau perioadele lungi de tăcere, sau meditaÈ›ie, cum le numea Sergio. PacienÈ›ii trebuiau să stea în genunchi ca niÈ™te călugări, în semiîntuneric, să închidă ochii È™i să-È™i găsească pacea interioară. Nate putea să stea în genunchi È™i să facă toate celelalte lucruri, dar în dosul pleoapelor, revedea procese, se lupta cu fiscul, complota împotriva fostelor sale soÈ›ii È™i, cel mai important, își făcea griji în privinÈ›a viitorului. DiscuÈ›ia aceea cu Josh era una pe care o repetase în gând de multe ori. Dar observaÈ›iile inteligente È™i răspunsurile rapide nu îi veniseră în minte sub presiune. Cele aproape patru luni de singurătate îi slăbiseră reflexele. ReuÈ™ea să pară demn de milă È™i atât. - Haide, Josh. Nu se poate să mă dai afară, pur È™i simplu. - Ai pledat mai bine de douăzeci de ani, Nate. Cam asta e media. A venit timpul să te apuci de altceva. - Atunci, o să devin un lobist È™i o să pregătesc dejunuri împreună cu secretarele pentru o mie de congresmeni lipsiÈ›i de importanță. - O să găsim un loc pentru tine. Dar n-o să fie în sala de judecată. - Nu mă pricep să pregătesc dejunuri. Vreau să pledez. - Răspunsul e nu. PoÈ›i să rămâi în cadrul firmei, să câștigi o grămadă de bani, să-È›i menÈ›ii sănătatea, să te apuci de golf È™i viaÈ›a o să fie frumoasă, presupunând că n-o să fii condamnat. Timp de câteva clipe plăcute, uitase de fisc. Acum își aminti È™i se aÈ™eză iarăși. ÃŽÈ™i puse puÈ›ină miere în cafeaua călduță; lucruri precum zahărul È™i îndulcitorii artificiali nu erau permise într-un loc atât de sănătos ca „Walnut Hill". - Două săptămâni în junglele braziliene nu sună rău, spuse el. - O să pleci, aÈ™adar? - Da. Din moment ce Nate avea mult timp pentru lectură, Josh îi lăsă un dosar gros despre averea Phelan È™i misterioasa lui moÈ™tenitoare. Și, de asemenea, două cărÈ›i despre indienii izolaÈ›i din America de Sud. Nate citi continuu timp de opt ore, ignorând chiar È™i cina. Deodată, ardea de nerăbdare să plece, să-È™i înceapă aventura. Când Sergio veni să-l vadă la ora zece, el stătea ca un călugăr în mijlocul patului, cu hârtiile împrăștiate în jurul său, pierdut într-o altă lume. - A venit timpul să plec, zise Nate. - AÈ™a e, spuse Sergio. Mâine mă apuc să completez hârtiile. 9 Conflictele din familie se înrăutățeau pe măsură ce moÈ™tenitorii Phelan își petreceau mai puÈ›in timp stând de vorbă unii cu alÈ›ii È™i mai mult în birourile avocaÈ›ilor. Trecu o săptămână fără să se citească nici un testament È™i fără nici un plan de validare. Având averea în față, dar neputând să pună mâinile pe ea, moÈ™tenitorii deveniră din ce în ce mai agitaÈ›i. Câțiva avocaÈ›i fură concediaÈ›i È™i înlocuiÈ›i cu alÈ›ii. Mary Ross Phelan Jackman îl concedie pe al ei pentru că nu cerea suficient de mult pe oră. SoÈ›ul ei era un chirurg ortoped de succes care avea de-a face cu avocaÈ›i în fiecare zi. Cel nou era un bolid pe nume Grit, care își făcu o intrare gălăgioasă la È™ase sute pe oră. ÃŽn timp ce aÈ™teptau, moÈ™tenitorii făceau È™i datorii imense. Semnară contracte pentru vile. Cumpărară maÈ™ini noi. Angajară consultanÈ›i pentru diverse lucruri ca, de exemplu, proiectarea unor săli de biliard, găsirea avionului particular potrivit sau achiziÈ›ionarea unui cal pursânge. Dacă nu se certau, moÈ™tenitorii făceau cumpărături. Ramble făcea excepÈ›ie, dar numai pentru că era minor. ÃŽÈ™i pierdea timpul cu avocatul său, care făcea datorii în numele clientului. Marile procese încep adesea cu o fugă la tribunal. Din moment ce Josh Stafford refuza să dea citire testamentului È™i, în acelaÈ™i timp, făcea aluzii misterioase la lipsa capacității testamentare a lui Troy, avocaÈ›ii moÈ™tenitorilor Phelan intrară, în cele din urmă, în panică. La zece zile de la sinucidere, Hark Gettys se duse la Tribunalul Districtului Fairfax, Virginia, È™i completă o Cerere pentru a ForÈ›a Citirea Ultimului Testament al lui Troy L. Phelan. Cu toată subtilitatea unui avocat ambiÈ›ios, îi vându un pont unui reporter de la Post. Discutară vreo oră după ce el completă hârtia respectivă, unele comentarii fiind neoficiale, altele oferite pentru gloria avocatului. Un fotograf făcu câteva poze. Ciudat, Hark completă cererea în numele tuturor moÈ™tenitorilor Phelan. Și le trecu numele È™i adresele ca È™i cum ar fi fost clienÈ›ii săi. Când se întoarse la birou, le trimise copii prin fax. ÃŽn câteva minute, telefoanele lui începură să sune neîncetat. Articolul de a doua zi din Post era completat È™i de o fotografie a lui Hark încruntat È™i frecându-È™i barba. Povestea ocupa mai mult spaÈ›iu decât visase el. Citi articolul în zori într-o cafenea din Chevy Chase, după care se îndreptă repede spre noul său birou. Peste vreo două ore, imediat după nouă, biroul arhivarului de la Tribunalul Districtului Fairfax era înÈ›esat de avocaÈ›i, mai mult ca de obicei. AceÈ™tia sosiră în grupuri mici, vorbeau încordat cu funcÈ›ionarii È™i făceau eforturi teribile să se ignore unii pe alÈ›ii. Cererile lor erau variate, dar toÈ›i voiau aceleaÈ™i lucruri - recunoaÈ™terea în problema Phelan È™i să se arunce o privire pe testament. Cazurile de validare în Districtul Fairfax erau atribuite la întâmplare unuia dintr-un număr de doisprezece judecători. Cazul Phelan ajunsese pe biroul onorabilului F. Parr Wycliff, în vârstă de treizeci È™i È™ase de ani, un jurist cu puÈ›ină experiență, dar foarte multă ambiÈ›ie. Era încântat că i se dăduse un caz atât de important. Biroul lui Wycliff se afla în incinta Tribunalului Districtului Fairfax, È™i toată dimineaÈ›a, acesta urmări activitatea din biroul arhivarului. Secretara sa îi aduse cererile È™i el le citi imediat. Când își formă o părere, îl chemă pe Josh Stafford să se prezinte. Discutară politicos timp de câteva minute, trecând prin preliminariile avocățeÈ™ti obiÈ™nuite, rigizi È™i precauÈ›i, deoarece urmau chestiuni mai importante. Josh nu auzise în viaÈ›a lui de judecătorul Wycliff. - Există un testament? întrebă acesta, în cele din urmă. - Da, domnule judecător, există, spuse Josh, alegându-È™i cuvintele cu grijă. ÃŽn Virginia, era un delict să ascunzi un testament. Dacă judecătorul voia să È™tie, atunci Josh avea să coopereze, cu siguranță. - Unde e? - Aici, în biroul meu. - Cine e executorul? - Eu. - Când aveÈ›i de gând să-l validaÈ›i? - Clientul meu mi-a cerut să aÈ™tept până la cincisprezece ianuarie. - Hmmmm. Există vreun motiv anume? Exista un motiv foarte simplu. Troy voia ca lacomii săi urmaÈ™i să se mai bucure de o ultimă campanie de cumpărături înainte să le tragă covorul de sub picioare. Era o răutate È™i o cruzime din partea lui. - Nu È™tiu, spuse Josh. Testamentul este olograf. Domnul Phelan l-a semnat cu câteva secunde înainte să sară. - Un testament olograf? - Da. - Nu eraÈ›i cu el? - Ba da. E o poveste lungă. - Poate ar trebui s-o aud. - Poate ar trebui. Josh avea o zi plină. Wycliff, nu, dar dădea impresia că fiecare minut era planificat. Stabiliră să se întâlnească la prânz, să mănânce câte un sandviÈ™ în biroul lui Wycliff. Lui Sergio nu-i plăcea ideea că Nate avea să facă o călătorie în America de Sud. După aproape patru luni petrecute într-un loc foarte bine structurat ca „Walnut Hill", unde uÈ™ile È™i porÈ›ile erau încuiate È™i un paznic înarmat È™i invizibil supraveghea drumul pe o distanță de un kilometru È™i jumătate È™i unde televizorul, filmele, jocurile, revistele È™i telefoanele erau extrem de controlate, revenirea într-o societate familiară era adesea traumatizantă. Gândul unei reveniri via Brazilia era È™i mai tulburător. Lui Nate nu-i păsa. Nu se afla la „Walnut Hill" printr-un ordin judecătoresc. Josh îl adusese acolo È™i dacă Josh îl ruga să se joace de-a v-aÈ›i ascunselea prin junglă, asta avea să facă. Sergio putea să mormăie È™i să bombăne cât voia. PreEliberarea se transformă într-o săptămână infernală. Regimul se schimbă de la fără-grăsimi la puÈ›ine-grăsimi, cu ingrediente inevitabile precum sare, piper, brânză È™i puÈ›in unt ca să-i pregătească organismul pentru relele de afară. Stomacul lui Nate se răzvrăti È™i el pierdu încă un kilogram È™i jumătate. - O idee din ce te aÈ™teaptă acolo, spuse Sergio plin de sine. Se certau în timpul terapiei, ceea ce era ceva obiÈ™nuit la „Walnut Hill". Pielea trebuia îngroÈ™ată, muchiile ascuÈ›ite. Sergio începu să se distanÈ›eze de pacientul său. De obicei, era dificil să-È›i iei rămas-bun, iar Sergio scurtă È™edinÈ›ele È™i deveni distant. Cu gândul la plecare, Nate începu să numere orele. Judecătorul Wycliff se interesă de conÈ›inutul testamentului, dar Josh refuză politicos să-i răspundă. Mâncau sandviÈ™uri la o măsuță în micul birou al judecătorului. Legea nu îl obliga pe Josh să dezvăluie ce era scris în testament, cel puÈ›in nu atunci. Și Wycliff fu puÈ›in deplasat întrebând, dar curiozitatea sa era de înÈ›eles. - Simpatizez oarecum cu reclamanÈ›ii, spuse el. Au dreptul să È™tie ce scrie în testament. De ce să amânăm acest moment? - Nu fac altceva decât să îndeplinesc dorinÈ›ele clientului meu, zise Josh. - Mai devreme sau mai târziu tot va trebui să validaÈ›i testamentul. - Desigur. Wycliff trase spre el carnetul È™i îl privi pe deasupra ochelarilor de citit. - Astăzi e doisprezece decembrie. ÃŽn nici un caz nu-i putem aduna pe toÈ›i înainte de Crăciun. Vă convine data de douăzeci È™i È™apte decembrie? - La ce anume vă gândiÈ›i? - La o citire a testamentului. Ideea îl È™ocă pe Josh È™i fu cât pe ce să se înece cu un fir de mărar. Să fie strânÈ™i toÈ›i Phelanii, vechii È™i noii lor prieteni È™i cunoÈ™tinÈ›ele, plus avocaÈ›ii lor veseli, în sala de judecată a lui Wycliff. Cu siguranță că presa va afla despre acest lucru. MuÈ™când încă o dată din murături È™i uitându-se spre carneÈ›elul său negru, abia se abÈ›inu să nu zâmbească. Aproape că auzea icnetele È™i gemetele, undele de È™oc, totala stupefacÈ›ie È™i, apoi, înjurăturile mormăite. Apoi, poate un suspin sau două, când Phelanii încercau să priceapă ce le făcuse iubitul lor tată. Avea să fie un moment răutăcios, glorios È™i complet unic în istoria dreptului american È™i, deodată, Josh nu mai avea răbdare. - Douăzeci È™i È™apte îmi convine de minune, spuse el. - Bun. O să înÈ™tiinÈ›ez părÈ›ile imediat cum îi voi identifica pe toÈ›i. Sunt o mulÈ›ime de avocaÈ›i. - O să vă fie de folos dacă vă veÈ›i aminti că sunt È™ase copii È™i trei foste soÈ›ii, aÈ™adar, nouă seturi principale de avocaÈ›i. - Sper că sala mea e destul de mare. Or să aibă loc numai în picioare, fu cât pe ce să spună Josh. O mulÈ›ime de oameni adunaÈ›i la un loc, care nu scoteau nici un sunet în timp ce se deschidea plicul, se despăturea testamentul È™i se citeau acele cuvinte incredibile. - Vă propun să citiÈ›i dumneavoastră testamentul, spuse Josh. Wycliff chiar avea acea intenÈ›ie. ÃŽÈ™i imagina aceeaÈ™i scenă ca Josh. Avea să fie unul dintre cele mai grozave momente ale sale, să citească un testament prin care erau împărÈ›ite unsprezece miliarde de dolari. - Bănuiesc că testamentul va fi controversat, spuse judecătorul. - E răutăcios. Domnul judecător zâmbi chiar. 10 ÃŽnainte de ultima sa prăbuÈ™ire, Nate locuia într-un apartament vechi din Georgetown, pe care îl închiriase după ultimul său divorÈ›. Dar acesta dispăruse acum, o victimă a falimentului. Astfel că, practic, Nate nu avea unde să-È™i petreacă prima noapte de libertate. Ca de obicei, Josh făcuse cu grijă planuri pentru eliberarea lui. Sosi la „Walnut Hill" în ziua respectivă cu un sac de voiaj plin cu bermude È™i cămăși noi, "J. Crew" frumos călcate, necesare pentru călătoria spre sud. Avea paÈ™aportul cu viză, mulÈ›i bani, o mulÈ›ime de îndrumări È™i bilete, un plan de acÈ›iune. Chiar È™i o trusă de prim-ajutor. Nate nu apucă să fie agitat. ÃŽÈ™i luă rămas-bun de la câțiva angajaÈ›i, dar cei mai mulÈ›i erau ocupaÈ›i în alte părÈ›i, deoarece evitau despărÈ›irile. IeÈ™i mândru pe uÈ™a din față după o sută patruzeci de zile de minunată trezie; curat, bronzat, în formă, cu aproape nouă kilograme mai puÈ›in, la optzeci È™i È™apte de kilograme, o greutate pe care nu o mai avusese de douăzeci de ani. Josh era la volan È™i, în primele cinci minute, nu vorbiră nimic. Zăpada acoperea pășunile, dar stratul se subÈ›ie rapid după ce părăsiră Blue Ridge. Era 22 decembrie. La radio se auzeau încet colinde. - PoÈ›i să-l închizi? spuse Nate, în cele din urmă. - Poftim? - Radioul. Josh apăsă pe un buton È™i muzica pe care nici nu o auzea dispăru. - Cum te simÈ›i? întrebă el apoi. - PoÈ›i să opreÈ™ti la cel mai apropiat magazin? - Sigur. De ce? - AÈ™ vrea să iau o ladă de È™ase. - Foarte amuzant. - AÈ™ fi în stare să ucid pentru o Coca-Cola mare. Cumpărară băuturi răcoritoare È™i alune de la un magazin de provincie. Femeia de la casă spuse veselă un „Crăciun fericit" È™i Nate nu putu să răspundă. ÃŽntorcându-se la maÈ™ină, Josh porni spre Dulles, care se afla la două ore distanță. - Avionul tău merge la Săo Paulo, unde o să aÈ™tepÈ›i mai mult de trei ore ca să-l iei pe cel care o să te ducă într-un oraÈ™ numit Campo Grande. - Oamenii ăia vorbesc englezeÈ™te? - Nu. Sunt brazilieni. Vorbesc portugheza. - BineînÈ›eles. - Dar, la aeroport, o să te poÈ›i înÈ›elege în englezeÈ™te. - Cât de mare e Campo Grande? - Are vreo jumătate de milion de locuitori, dar nu asta e destinaÈ›ia ta. De acolo, o să iei un avion de navetă spre un loc numit Corumbá. OraÈ™ele devin din ce în ce mai mici. - La fel È™i avioanele. - Da, exact ca aici. - Dintr-un anumit motiv, ideea unui avion brazilian de navetă nu e deloc atrăgătoare. Ajută-mă aici, Josh. Sunt nervos. - Sau un drum de È™ase ore cu autobuzul. - Continuă. - ÃŽn Corumbá, o să te întâlneÈ™ti cu un avocat pe nume Valdir Ruiz. VorbeÈ™te englezeÈ™te. - Ai discutat cu el? - Da. - Ai înÈ›eles ce spune? - Da, în cea mai mare parte. E un tip foarte simpatic. Lucrează pentru cincizeci de dolari pe oră, dacă-È›i vine să crezi. - Cât de mare e Corumbá? - Nouăzeci de mii. - Deci, au apă, hrană È™i un loc unde să dormi. - Da, Nate, o să ai o cameră. Ceea ce e mai mult decât aici. - Au! - Scuză-mă. Vrei să dai înapoi? - Da, dar n-o s-o fac. ÃŽn momentul ăsta, scopul meu e să dispar din È›ara asta înainte să mai aud „Jingle Bells" încă o dată. AÈ™ fi în stare să dorm în È™anÈ› în următoarele două săptămâni numai ca să scap de "Frosty, omul de zăpadă". - Nici vorbă de È™anÈ›. E un hotel bun. - Ce trebuie să fac cu Valdir? - Caută o călăuză care să te ducă în Pantanal. - Cum? Cu avionul? Cu elicopterul? - Cu barca, probabil. Din câte am înÈ›eles, în regiunea aceea nu sunt decât mlaÈ™tini È™i râuri. - Și È™erpi, aligatori È™i piranha. - Ce fricos eÈ™ti. Credeam că vrei să te duci. - Vreau. Dă-i bătaie. - LiniÈ™teÈ™te-te, spuse Josh arătând spre o servietă din spatele scaunului din dreapta. Deschide-o, zise el apoi. Va trebui să o ai în permanență cu tine. Nate trase de servietă È™i scoase un geamăt. - Are o tonă. Ce e în ea? - Lucruri bune. Era din piele maro, nouă, dar făcută în aÈ™a fel încât să pară folosită È™i îndeajuns de încăpătoare pentru a conÈ›ine o mică bibliotecă juridică. Nate o puse pe genunchi È™i o deschise. - Jucării, zise el. - Acel mic instrument gri este cea mai recentă apariÈ›ie în materie de telefoane digitale de înaltă tehnologie, spuse Josh, mândru de lucrurile pe care le adunase. Valdir o să È›i-l aranjeze pentru zona aceea când ajungi la Corumbá. - Deci, au telefoane în Brazilia. - O mulÈ›ime. De fapt, sistemul telecomunicaÈ›iilor e în plină expansiune acolo. Toată lumea are celulare. - Oamenii ăia săraci! Ãsta ce e? - Un computer. - Pentru ce naiba? - E ultimul model. Vezi cât de mic e? - Nici măcar nu disting tastatura. - PoÈ›i să-l conectezi la telefon È™i îți primeÈ™ti e-mail-ul. - Dumnezeule! Și trebuie să fac asta în mijlocul unei mlaÈ™tini sub privirile È™erpilor È™i aligatorilor? - Cum vrei. - Josh, nici la birou nu folosesc e-mail. - Nu e pentru tine, ci pentru mine. Vreau să È™tiu tot ce faci. Când o s-o găseÈ™ti, vreau să aflu imediat. - Asta ce e? - Cea mai bună jucărie din cutie. E un telefon prin satelit. PoÈ›i să-l foloseÈ™ti în orice punct de pe suprafaÈ›a pământului. Ai grijă să aibă bateriile încărcate È™i mă poÈ›i găsi oricând. - Tocmai ai spus că au un sistem telefonic nemaipomenit. - Nu È™i în Pantanal. Sunt o sută cincizeci de mii de kilometri pătraÈ›i de regiune umedă, fără oraÈ™e È™i cu foarte puÈ›ini oameni. Acest SatFone o să fie singurul tău mijloc de comunicare după ce vei pleca din Corumbá. Nate deschise cutia din plastic tare È™i examină micul telefon lucios. - Cât te-a costat? întrebă el. - Pe mine, nici un ban. - Bun, cât ai cheltuit din averea Phelan? - Patru mii patru sute de dolari. Merită fiecare bănuÈ›. - Indienii mei au curent electric? întrebă Nate răsfoind manualul de utilizare. - BineînÈ›eles că nu. - Atunci cum o să È›in bateriile încărcate? - Ai o baterie de rezervă. O să găseÈ™ti tu ceva. - Ce vacanță liniÈ™tită! - O să fie foarte liniÈ™te. Când o să ajungi acolo, o să-mi mulÈ›umeÈ™ti pentru jucăriile astea. - AÈ™ putea să-È›i mulÈ›umesc de acum? - Nu. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, Josh. Pentru tot. - Pentru puÈ›in. ÃŽn incinta aeroportului aglomerat, stăteau la o măsuță vizavi de barul înÈ›esat, sorbind cafea espresso È™i citind ziarele. Josh era extrem de conÈ™tient de vecinătatea barului; Nate nu părea să fie. Reclama cu neon la "Heineken" era greu de ignorat. Un MoÈ™ Crăciun obosit È™i slăbănog trecu agale pe lângă ei, uitându-se după copii cărora să le dea daruri ieftine din sac. Elvis cânta "Blue Christmas" la un tonomat de la bar. Era o circulaÈ›ie intensă, zgomotul deprimant, toată lumea zburând acasă pentru sărbători. - Te simÈ›i bine? întrebă Josh. - Da, foarte bine. De ce nu pleci? Sunt sigur că ai alte lucruri mai bune de făcut. - Mai rămân. - Uite ce e, Josh, sunt bine. Dacă te gândeÈ™ti că aÈ™tept să pleci ca să dau fuga la bar È™i să mă îndop cu votcă, te înÈ™eli. N-am nici un chef să beau. Sunt curat È™i mă mândresc foarte mult cu asta. Josh păru puÈ›in spășit, îndeosebi pentru că Nate îi ghicise gândurile. BeÈ›iile lui Nate erau legendare. Dacă ceda, nu era suficientă băutura din aeroport pentru a-l satisface. - Nu-mi fac griji pentru asta, spuse el, minÈ›ind. - Atunci, pleacă. Sunt băiat mare. ÃŽÈ™i luară rămas-bun la poartă, o îmbrățiÈ™are caldă È™i promisiuni de a suna aproape din oră în oră. Nate aÈ™tepta cu nerăbdare să-È™i ocupe locul la clasa întâi. Josh avea o mie de lucruri de făcut la birou. Josh luase în secret două mici măsuri de precauÈ›ie. ÃŽn primul rând, rezervase două locuri alăturate. Nate avea să stea la fereastră, iar celălalt loc urma să rămână gol. Nu avea nici un sens ca un director însetat să stea lângă Nate, bând whisky È™i vin. Locurile au costat fiecare peste È™apte mii de dolari dus-întors, dar banii nu constituiau o problemă. ÃŽn al doilea rând, Josh discutase îndelung cu o oficialitate a liniei aeriene în legătură cu reabilitarea lui Nate. Nu avea să-i fie servită nici un fel de băutură alcoolică, sub nici o formă. O scrisoare a lui Josh către linia aeriană se afla la bord, în cazul în care ar fi fost nevoie să-i fie arătată lui Nate pentru a-l convinge. O stewardesă îl servi cu suc de portocale È™i cafea. El se înfășură într-o pătură subÈ›ire È™i privi cum Washington-ul dispărea dedesubt, în timp ce avionul Varig se înălÈ›a printre nori. Era bucuros că scăpa de „Walnut Hill" È™i de Sergio, de oraÈ™ È™i problemele sale, de necazurile din trecut cu ultima sa soÈ›ie È™i falimentul È™i de încurcătura actuală cu fiscul. La nouă mii de metri altitudine, Nate aproape că se hotărî să nu se mai întoarcă niciodată. Dar fiecare revenire îi provoca îngrijorare. Teama de o altă alunecare exista întotdeauna, foarte aproape de suprafață. Partea îngrozitoare era că fuseseră atâtea reveniri, încât el se simÈ›ea ca un veteran. Ca È™i în cazul soÈ›iilor È™i al verdictelor mari, acum putea să le compare. Oare avea să existe întotdeauna o alta? ÃŽn timpul cinei, își dădu seama că Josh lucrase din culise. Nu i se oferise vin nici măcar o dată. Mâncă foarte prudent, ca un om care își petrecuse aproape patru luni bucurându-se de cele mai delicioase salate din lume; până în urmă cu câteva zile, nu grăsimi, unt sau zahăr. Nu voia să-i fie rău de la stomac. AÈ›ipi puÈ›in, dar se săturase de dormit. Fiind un avocat ocupat È™i un hoinar nocturn, învățase să doarmă puÈ›in. ÃŽn prima lună la „Walnut Hill" îl îndopaseră cu pastile È™i dormise peste zece ore pe zi. Nu putea să li se împotrivească din moment ce era în comă. ÃŽÈ™i înÈ™iră jucăriile pe scaunul gol de alături È™i începu să citească manualele de utilizare. Telefonul prin satelit îl intriga, deÈ™i era greu de crezut că avea să fie nevoit vreodată să-l folosească. Un alt telefon îi atrase atenÈ›ia Era cea mai recentă inovaÈ›ie în materie de tehnologie folosită în călătoriile cu avionul, un aparat micuÈ›, ascuns în peretele de lângă scaunul său. Puse mâna pe el È™i îl sună pe Sergio acasă. Sergio lua masa târziu, dar fu încântat să-l audă. - Unde eÈ™ti? întrebă el. - ÃŽntr-un bar, zise Nate încet, deoarece lumina din avion era foarte slabă. - Foarte amuzant. - Probabil că sunt peste Miami È™i mai am vreo opt ore de zbor. Tocmai am descoperit telefonul ăsta la bord È™i am vrut să văd cum funcÈ›ionează. - AÈ™adar, eÈ™ti bine. - Sunt bine. Þi-e dor de mine? - Nu încă. Þie? - GlumeÈ™ti? Sunt un om liber È™i zbor spre junglă pentru o minunată aventură. O să-mi fie mai târziu, bine? - Bine. Să mă suni dacă ai necazuri. - Nici un fel de necazuri, Serge. Nu È™i de data asta. - Bravo, Nate. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, Serge. - Pentru puÈ›in. Doar sună-mă. ÃŽncepu un film, dar nimeni nu îl urmărea. Stewardesa aduse iarăși cafea. Secretara lui Nate era o femeie pe nume Alice, care curăța în urma lui de aproape zece ani. Locuia împreună cu sora ei într-o casă veche din Arlington. Pe ea o sună apoi. ÃŽn ultimele patru luni, vorbiseră o singură dată. ConversaÈ›ia dură o jumătate de oră. Era încântată să-i audă vocea È™i să afle că fusese externat. Nu È™tia nimic despre călătoria lui în America de Sud, ceea ce era puÈ›in ciudat, deoarece, în mod normal, ea È™tia tot. ÃŽnsă, la telefon, era rezervată, chiar prudentă. Nate, avocatul pledant, mirosi ceva È™i atacă, de parcă s-ar fi aflat la tribunal. Ea încă mai lucra la acelaÈ™i birou, făcând cam acelaÈ™i lucru, dar pentru un alt avocat. - Cine e? întrebă Nate. Unul nou. Un avocat pledant nou. Cuvintele ei erau bine alese, È™i Nate își dădu seama că fusese pusă în temă de către însuÈ™i Josh. BineînÈ›eles că Nate avea s-o sune imediat ce era externat. ÃŽn ce birou era noul avocat? Cine era asistentul lui? De unde venea? Câte procese de malpraxis medical avusese? Numirea ei pe lângă el era doar temporară? Alice era destul de evazivă. - Cine e în biroul meu? întrebă el. - Nimeni. Nici n-a fost atins. ÃŽncă mai sunt mici teancuri de dosare în fiecare colÈ›. - Ce face Kerry? - ÃŽÈ™i face de lucru. Te aÈ™teaptă. Kerry era asistenta preferată a lui Nate. Alice avea toate răspunsurile potrivite, dar, în acelaÈ™i timp, dezvăluia foarte puÈ›in. Era rezervată îndeosebi în legătură cu noul avocat. - PregăteÈ™te-te, spuse el când conversaÈ›ia se apropie de sfârÈ™it. A venit timpul să mă întorc. - A fost monoton, Nate. El închise încet È™i repetă în minte cuvintele ei. Ceva era schimbat. Josh își rearanja firma în liniÈ™te. Oare Nate avea să fie pierdut în cursul acelor modificări? Probabil că nu, dar zilele lui în sala de judecată se încheiaseră. Hotărî însă să se gândească la acest lucru mai târziu. Erau atâția oameni pe care ar fi trebuit să-i sune È™i avea atâtea telefoane cu care ar fi putut să o facă. CunoÈ™tea un judecător care se lăsase de băutură cu zece ani în urmă È™i ar fi vrut să-i împărtășească impresiile lui minunate de la clinică. Prima lui fostă soÈ›ie ar fi meritat un telefon usturător, dar nu avea chef de aÈ™a ceva. Și ar fi putut să-i sune pe toÈ›i cei patru copii ai săi ca să-i întrebe de ce nu trecuseră pe la el sau nu-i scriseseră. ÃŽn schimb, luă un dosar din servietă È™i se apucă să citească despre domnul Troy Phelan È™i despre chestiunea de care se ocupa în prezent. La miezul nopÈ›ii, undeva deasupra Caraibelor, Nate adormi. 11 Cu o oră înainte de ivirea zorilor, avionul își începu coborârea. Nate dormise în timpul micului dejun È™i, când se trezi, o stewardesă îi aduse repede cafeaua. OraÈ™ul Săo Paulo apăru în faÈ›a ochilor, o întindere imensă care acoperea aproape o mie două sute de kilometri pătraÈ›i. Nate privi marea de lumini de dedesubt È™i se întrebă cum de era posibil ca un singur oraÈ™ să aibă douăzeci de milioane de locuitori. Pilotul spuse „bună dimineaÈ›a" în portugheză, după care urmară câteva fraze de bun venit pe care Nate nu le înÈ›elese deloc. Traducerea în engleză nu fu mult mai bună. Doar nu avea să străbată È›ara comunicând prin semne. Bariera limbii îl făcu să cunoască un scurt moment de neliniÈ™te, dar acesta se sfârÈ™i când o frumoasă stewardesă braziliană îl rugă să-È™i pună centura. ÃŽn aeroport era foarte cald È™i foarte aglomerat. ÃŽÈ™i luă noul sac de voiaj, îl trecu prin vamă, unde nu îi aruncă nimeni nici o privire, după care îl trimise la bordul avionului Varig ce pornea spre Campo Grande. Apoi găsi o cafenea cu meniul afiÈ™at pe perete. Arătă spre „Espresso" È™i casiera îi înregistră comanda. Femeia se încruntă când văzu banii săi americani, dar i-i schimbă oricum. Un real brazilian era echivalentul unui dolar american. Nate avea acum câțiva reais. ÃŽÈ™i sorbi cafeaua stând umăr lângă umăr cu niÈ™te turiÈ™ti japonezi gălăgioÈ™i. Alte limbi se auzeau în jurul lui; germana È™i spaniola se amestecau cu portugheza care răzbătea prin difuzoare. ÃŽi păru rău că nu-È™i luase un ghid de conversaÈ›ie portughez ca să înÈ›eleagă măcar un cuvânt, două. SenzaÈ›ia de izolare se instală încetul cu încetul. ÃŽn mijlocul acelei mulÈ›imi de oameni, el era singur. Nu cunoÈ™tea absolut pe nimeni. Aproape nimeni nu È™tia unde se afla în acel moment È™i al naibii de puÈ›ini erau cei cărora le păsa. Fumul de È›igară de la turiÈ™ti plutea în jurul lui È™i el plecă repede, ducându-se în sala principală, unde văzu tavanul la două etaje mai sus È™i parterul dedesubt. ÃŽncepu să se plimbe printre oameni, fără È›intă, È›inând în mână servieta grea È™i înjurându-l pe Josh că o umpluse cu atâtea lucruri inutile. Auzi pe cineva vorbind tare englezeÈ™te È™i se îndreptă spre persoanele respective. Erau câțiva oameni de afaceri care aÈ™teptau lângă ghiÈ™eul „United" È™i el găsi un loc liber în preajma lor. ÃŽn Detroit ningea È™i ei ardeau de nerăbdare să ajungă acasă pentru a sărbători Crăciunul. Venirea lor în Brazilia avea legătură cu o conductă È™i, nu după mult timp, Nate se sătură de trăncănelile lor. ÃŽl vindecară de orice nostalgie ar fi simÈ›it. ÃŽi era dor de Sergio. După ultima È™edință, cei de la clinică îl instalaseră, timp de o săptămână, într-un han aÈ™ezat la jumătatea drumului dintre două localități pentru a-i uÈ™ura revenirea în societate. Nu-i plăcuseră locul È™i rutina zilnică, dar acum, gândindu-se mai bine, își dădu seama că ideea fusese bună. Era nevoie de câteva zile ca să te reorientezi. Poate că Sergio avusese dreptate. ÃŽl sună de la un telefon public, trezindu-l. ÃŽn Săo Paulo era È™ase È™i jumătate, dar numai patru È™i jumătate în Virginia. Sergio nu se supără însă. Aceasta îi era meseria. ÃŽn avionul care zbura spre Campo Grande nu existau locuri la clasa întâi È™i nici scaune libere. Nate fu plăcut surprins când văzu că toate chipurile erau ascunse în dosul ziarelor de dimineață, care erau extrem de variate. Presa era la fel de atrăgătoare È™i modernă ca în State È™i era citită de oameni care erau dornici de informaÈ›ii. Poate că Brazilia nu era chiar atât de înapoiată cum își închipuise el. Oamenii aceia È™tiau să citească! Avionul, un 727, era curat È™i recent remobilat. Pe căruciorul cu băuturi se aflau Coca-Cola È™i Sprite; se simÈ›ea aproape ca acasă. Stând la fereastră, cam în rândul al douăzecilea, ignoră informaÈ›iile legate de indieni pe care le avea pe genunchi, È™i admiră peisajul de dedesubt. Era vast, luxuriant È™i verde, cu dealuri presărate cu ferme de vite È™i brăzdate de drumuri roÈ™iatice de È›ară. Pământul era de un portocaliu-aprins, iar drumurile erau întâmplătoare, de la o mică aÈ™ezare la alta. Nu existau autostrăzi. Apăru o È™osea pe care circulau maÈ™ini. Avionul coborî È™i pilotul le ură bun venit la Campo Grande. Erau clădiri înalte, un centru aglomerat, terenul de fotbal obligatoriu, o mulÈ›ime de străzi È™i maÈ™ini È™i toate casele aveau acoperiÈ™uri din È›iglă roÈ™ie. GraÈ›ie eficienÈ›ei tipice a firmei, poseda un material, pregătit, fără îndoială, de cel mai tânăr asociat, care lucra cu trei sute pe oră, în care Campo Grande era analizat ca È™i cum existenÈ›a sa ar fi fost crucială pentru problema pe care o avea de rezolvat. Șase sute de mii de locuitori. Un centru pentru comerÈ›ul cu vite. MulÈ›i văcari. Dezvoltare rapidă. Confort modern. Bine de È™tiut, dar de ce atâta osteneală? Nate nu avea să doarmă acolo. Aeroportul părea extrem de mic pentru un oraÈ™ de o asemenea mărime È™i el își dădu seama că, tot timpul făcea comparaÈ›ie cu Statele Unite. Trebuia să înceteze. Când coborî din avion, fu izbit de un val de căldură sufocantă. Erau pe puÈ›in patruzeci de grade. Mai erau două zile până la Crăciun È™i, în emisfera sudică, era înăbuÈ™itor de cald. Miji ochii în soarele orbitor È™i coborî treptele cu o mână pe balustradă. Izbuti să comande prânzul la restaurantul aeroportului È™i, când i se aduse la masă, fu încântat să vadă că era ceva ce putea să mănânce. Un sandviÈ™ cu pui la grătar într-o chiflă cum nu mai văzuse în viaÈ›a lui, È™i cartofi prăjiÈ›i la fel de crocanÈ›i ca cei din orice local „fast food" din State. Mâncă încet privind spre pistă în zare. Când ajunse la jumătatea prânzului, un avion cu două motoare al lui „Air Pantanal" ateriză È™i înaintă pe pistă spre punctul terminus. Din el coborâră È™ase persoane. Se opri din mestecat, fiind deodată cuprins de teamă. Avioanele de navetă erau cele despre care citeai È™i pe care le vedeai la CNN, numai că nimeni de acasă n-ar fi aflat despre acela, în cazul în care s-ar fi prăbuÈ™it. ÃŽnsă avionul părea solid È™i curat, chiar modern oarecum, iar piloÈ›ii erau niÈ™te profesioniÈ™ti bine îmbrăcaÈ›i. Nate continuă să mănânce. Fii optimist, își spuse el. Se plimbă prin incinta aeroportului o oră. Cumpără dintr-o librărie un ghid de conversaÈ›ie portughez È™i începu să memoreze cuvinte. Citi reclamele turistice pentru aventuri în Pantanal -ecoturism, i se spunea în engleză. Exista È™i un ghiÈ™eu pentru închiriat maÈ™ini, unul pentru schimb valutar, un bar cu reclame pentru bere È™i sticle de whisky înÈ™irate pe un raft. Iar lângă intrarea principală se afla un brad de Crăciun firav È™i artificial cu un singur È™irag de beculeÈ›e. Le privi cum licăreau în ritmul unui colind brazilian È™i, în ciuda eforturilor sale de a nu o face, își aminti de copiii săi. Era cu o zi înainte de Ajun. Nu chiar toate amintirile erau dureroase. Urcă în avion cu dinÈ›ii încleÈ™taÈ›i È™i spatele rigid È™i dormi aproape toată ora cât dură zborul spre Corumbá. Aerul din micul aeroport de acolo era umed È™i o mulÈ›ime de bolivieni, încărcaÈ›i de cutii È™i bagaje pline cu cadouri de Crăciun, aÈ™teptau un avion spre Santa Cruz. Găsi un taximetrist care nu È™tia nici un cuvânt în engleză, dar acest lucru nu avu importanță. Nate îi arătă cuvintele „Palace Hotel" pe itinerariul său, după care porniră cu viteză într-o Mazda veche È™i murdară. Corumbá era un oraÈ™ cu nouăzeci de mii de locuitori, după cum îl informa alt material pregătit de angajaÈ›ii lui Josh. Situat pe malul râului Paraguay, la graniÈ›a cu Bolivia, se declarase de multă vreme capitala regiunii Pantanal. CirculaÈ›ia È™i comerÈ›ul pe râu dezvoltaseră oraÈ™ul È™i îl menÈ›ineau în viață. Din căldura sufocantă a taxiului, Corumbá părea un orășel leneÈ™ È™i plăcut. Străzile erau pavate, largi È™i străjuite de copaci. Negustorii stăteau în faÈ›a magazinelor, la umbră, aÈ™teptând clienÈ›ii È™i sporovăind unii cu alÈ›ii. AdolescenÈ›ii se strecurau pe scutere printre maÈ™ini, iar copiii desculÈ›i mâncau îngheÈ›ată la mesele de pe trotuare. Când se apropiară de zona comercială, maÈ™inile se îngrămădiră È™i opriră în căldura înăbuÈ™itoare. Șoferul mormăi ceva, dar nu păru deosebit de supărat. AcelaÈ™i È™ofer în New York sau în D.C. s-ar fi aflat în pragul violenÈ›ei. Dar se afla în Brazilia È™i Brazilia era în America de Sud. Ceasurile mergeau mai încet. Nimic nu era urgent. Timpul nu era atât de important .Scoate-È›i ceasul, își spuse Nate. ÃŽn schimb, închise ochii È™i respiră aerul sufocant. "Palace Hotel" se afla chiar în centru, pe o stradă ce cobora uÈ™or spre râul Paraguay, care se zărea maiestuos în depărtare. ÃŽi dădu È™oferului o mână de reais È™i aÈ™teptă răbdător să i se dea restul. ÃŽi mulÈ›umi în portugheză, rostind un Obrigado stins. Șoferul zâmbi È™i spuse ceva ce el nu înÈ›elese. UÈ™ile de la intrarea în hotel erau deschise, la fel ca toate uÈ™ile care dădeau spre trotuarele din Corumbá. Primele cuvinte pe care le auzi când intră erau strigate de cineva din Texas. Un grup de texani gălăgioÈ™i se pregăteau de plecare. Băuseră È™i erau cu chef, arzând de nerăbdare să ajungă acasă de sărbători. Nate se aÈ™eză lângă televizor È™i aÈ™teptă ca ei să plece. Camera lui se afla la etajul opt .Pentru optsprezece dolari pe zi, primi o cameră doisprezece-pe-doisprezece cu un pat îngust foarte aproape de podea. Dacă avea o saltea, aceasta era foarte subÈ›ire. Nu se putea vorbi despre arcuri. Mai erau un birou cu un scaun, o instalaÈ›ie de aer condiÈ›ionat la fereastră, un frigider mic cu apă îmbuteliată, băuturi răcoritoare È™i bere, o baie curată cu săpun È™i câteva prosoape. Nu era rău, își spuse el. Era o adevărată aventură. Nu chiar ca la "Four Seasons", dar, cu siguranță, locuibilă. Timp de o jumătate de oră încercă să-l sune pe Josh, dar bariera limbii îl împiedică. RecepÈ›ionera È™tia suficientă engleză ca să găsească o centralistă de afară, dar, după aceea, se găsiră numai persoane care vorbeau portugheza. ÃŽÈ™i încercă noul telefon celular, însă nu fusese conectat la serviciul local. Nate se întinse obosit pe patul îngust È™i adormi imediat. Valdir Ruiz era un individ scund cu talia subÈ›ire, pielea de un maroniu-deschis È™i capul mic È™i lucios de pe care lipsea cea mai mare parte a părului, în afară de câteva È™uviÈ›e pe care le ungea tot timpul È™i le dădea pe spate. Ochii îi erau negri È™i înconjuraÈ›i de riduri, rezultatul a treizeci de ani de fumat intens. Avea cincizeci È™i doi de ani È™i, la È™aptesprezece, își petrecuse un an de zile cu o familie din Iowa, făcând parte dintr-un sistem prin care se făcea schimb de elevi prin rotaÈ›ie. Era mândru de engleza sa, deÈ™i nu o folosea prea mult în Corumbá. Se uita la CNN È™i la posturile americane de televiziune aproape în fiecare seară într-un efort de a nu uita ce învățase. După anul petrecut în Iowa, se dusese la colegiu în Campo Grande È™i apoi la facultatea de drept din Rio. După aceea, s-a întors la Corumbá fără prea mult entuziasm pentru a lucra la mica firmă de avocatură a unchiului său È™i a avea grijă de părinÈ›ii săi în vârstă. Timp de mulÈ›i ani, Valdir suportase ritmul lent al avocaturii practicate în Corumbá, visând la ce ar fi putut să fie în marele oraÈ™. Dar era un om plăcut, mulÈ›umit de viață în felul în care majoritatea brazilienilor aveau tendinÈ›a să fie. Lucra eficient în micul său birou, doar cu o secretară care răspundea la telefoane È™i bătea la maÈ™ină. Lui Valdir îi plăceau afacerile imobiliare, documentele, contractele È™i alte lucruri de acest gen. Nu activa niciodată la tribunal, în principal pentru că tribunalele nu făceau parte integrantă din practicarea dreptului în Brazilia. Procesele erau rare. Stilul proceselor americane nu È™i-a făcut drum spre sud, ci se limita doar la cele cincizeci de state. Valdir se minuna de lucrurile pe care le făceau È™i le spuneau avocaÈ›ii la CNN. De ce căutau atât să iasă în evidență? se întreba el adesea. AvocaÈ›i aranjând conferinÈ›e de presă È™i plimbându-se de la un talk-show la altul, sporovăind despre clienÈ›ii lor. ÃŽn Brazilia, nu se auzise despre aÈ™a ceva. Biroul său se afla la trei străzi de "Palace Hotel", pe un teren mare È™i umbrit pe care unchiul său îl cumpărase cu câteva zeci de ani în urmă. Copaci cu coroane bogate umbreau acoperiÈ™ul, astfel că, indiferent cât de cald era, Valdir È›inea ferestrele deschise. ÃŽi plăcea zgomotul de pe stradă. La trei È™i un sfert, văzu un bărbat pe care nu îl mai văzuse niciodată oprindu-se È™i studiindu-i biroul. Era, evident, un străin, un american. Valdir È™tiu că era domnul O'Riley. Secretara le aduse cafezinho, cafeaua tare, dulce È™i neagră pe care o beau brazilienii din ceÈ™cuÈ›e tot timpul zilei È™i pentru care Nate făcu imediat o pasiune. Stătea în biroul lui Valdir, vorbindu-È™i amândoi deja pe numele mic, È™i privea în jur: ventilatorul care scârțâia deasupra lor, ferestrele deschise prin care răzbăteau zgomotele înăbuÈ™ite ale străzii, È™irurile ordonate de dosare prăfuite aÈ™ezate pe rafturi în spatele lui Valdir, duÈ™umeaua uzată de sub picioarele lor. ÃŽn birou era cald, dar nu insuportabil. Nate se afla într-un film, unul turnat cu cincizeci de ani în urmă. Valdir sună la D.C. È™i luă legătura cu Josh. Vorbiră puÈ›in, după care îi întinse receptorul peste birou. - Salut, Josh, spuse Nate. Era limpede că Josh se bucura să-i audă vocea. Nate îi povesti cum decursese călătoria până la Corumbá, punând accent pe faptul că se simÈ›ea bine, era încă treaz È™i abia aÈ™tepta restul aventurii. Valdir își făcu de lucru cu un dosar într-un colÈ›, încercând să pară că nu îl interesează conversaÈ›ia, dar înregistrând fiecare cuvânt. De ce era Nate O'Riley atât de mândru de faptul că era treaz? Când convorbirea se încheie, Valdir scoase È™i despături o hartă mare pentru navigaÈ›ie aeriană a statului Mato Grosso do Sul care era cam de mărimea Texasului, È™i arătă spre Pantanal. Acesta acoperea întreaga parte de nord-vest a statului È™i se întindea peste Mato Grosso la nord È™i peste Bolivia la vest. Sute de râuri È™i râuleÈ›e străbăteau pământul mlăștinos asemeni unor vene. Pământul avea o culoare gălbuie È™i nu existau oraÈ™e sau localități în Pantanal. Nu erau nici drumuri nici È™osele. O sută cincizeci de mii de kilometri pătraÈ›i de mlaÈ™tini, își aminti Nate din nenumăratele materiale pe care i le pregătise Josh. Valdir își aprinse o È›igară în timp ce studiau harta. Se documentase puÈ›in. De-a lungul marginii dinspre vest a hărÈ›ii, aproape de Bolivia, se vedeau patru x-uri roÈ™ii. - Aici sunt triburi, spuse el arătând spre semnele roÈ™ii. Guató È™i Ipicas. - Cât sunt de mari? întrebă Nate, apropiindu-se mai mult, deoarece era prima oară când vedea locurile pe care trebuia să le străbată în căutarea lui Rachel Lane. - Nu È™tim exact, spuse Valdir, rostind cuvintele foarte rar È™i precis, încercând din răsputeri să-l impresioneze pe american cu engleza sa. Acum o sută de ani erau mai multe. Dar triburile se micÈ™orează cu fiecare generaÈ›ie. - Au vreo legătură cu lumea exterioară? întrebă Nate. - Foarte puÈ›in. Cultura lor nu s-a schimbat în ultimii o mie de ani. Fac comerÈ› cu bărcile, dar n-au nici o dorință de schimbare. - Știm unde se află misionarii? - E greu de spus. Am discutat cu ministrul sănătății pentru statul Mato Grosso do Sul. ÃŽl cunosc personal, iar oamenii lui au o idee în general unde ar lucra misionarii. De asemenea, am vorbit È™i cu un reprezentant de la FUNAI - Biroul pentru Afacerile Indienilor, spuse Valdir, după care arătă spre două din cele patru x-uri. AceÈ™tia sunt Guató. Probabil că sunt misionari pe acolo. - Le cunoÈ™ti numele? întrebă Nate, dar era o întrebare inutilă, deoarece, potrivit materialului pregătit de Josh, lui Valdir nu i se spusese numele lui Rachel Lane. I se spusese că femeia lucra pentru „Triburile Mondiale" È™i atâta tot. Valdir zâmbi È™i clătină din cap. - Ar fi prea uÈ™or. Trebuie să înÈ›elegi că, în Brazilia, există cel puÈ›in douăzeci de organizaÈ›ii de misionari, americane È™i canadiene. E uÈ™or să intri în È›ara noastră È™i să te învârÈ›i prin ea. Mai ales prin regiunile slab dezvoltate. Nimănui nu-i pasă cu adevărat cine-i acolo È™i ce face. Ne închipuim că, dacă sunt misionari, sunt oameni cumsecade. Nate arătă spre Corumbá È™i, apoi, spre cel mai apropiat x roÈ™u. - Cât durează să ajungi de aici acolo? - Depinde. Cu avionul, vreo oră. Cu barca, între trei È™i cinci zile. - Atunci, unde mi-e avionul? - Nu-i chiar atât de uÈ™or, spuse Valdir luând altă hartă pe care o desfășură È™i o întinse deasupra celeilalte. Asta e o hartă topografică a regiunii Pantanal. Astea sunt fazendas. - Ce anume? - Fazendas. Ferme mari. - Credeam că sunt numai mlaÈ™tini. - Nu. Multe zone sunt destul de înalte pentru a se putea creÈ™te vite. Fazendas au fost construite acum două sute de ani È™i încă mai sunt lucrate de pantaneiros. Numai la câteva se poate ajunge cu barca, aÈ™a că folosesc avioane mici. Terenurile de aterizare sunt marcate cu albastru. Nate observă că erau foarte puÈ›ine terenuri de aterizare în preajma aÈ™ezărilor indiene. - Chiar dacă ai zbura până acolo, tot ar trebui să foloseÈ™ti o barcă pentru a ajunge la indieni, continuă Valdir. - Cum sunt terenurile de aterizare? - Acoperite în întregime de iarbă. Uneori se tunde iarba, alteori, nu. Cea mai mare problemă o reprezintă vacile. - Vacile? - Da, vacilor le place iarba. Uneori, e greu să aterizezi, pentru că vacile mănâncă pista, spuse Valdir fără nici un pic de umor. - Nu pot să le dea la o parte? - Ba da, dacă È™tiu că soseÈ™ti. Dar nu există telefoane. - Nu au telefoane la fazendas? - Nu. Sunt foarte izolate. - Deci, n-aÈ™ putea să zbor cu avionul până în Pantanal È™i, apoi, să închiriez o barcă pentru a-i găsi pe indieni? - Nu. Bărcile sunt aici, în Corumbá. La fel È™i călăuzele. Nate se uită la hartă, îndeosebi la râul Paraguay, care È™erpuia spre nord în direcÈ›ia aÈ™ezărilor de indieni. Undeva, de-a lungul râului, poate chiar în vecinătatea acestuia, în mijlocul acelui vast È›inut umed, se afla o simplă slujitoare a lui Dumnezeu, care trăia fiecare zi în liniÈ™te È™i pace, gândindu-se foarte puÈ›in la viitor È™i învățându-È™i oamenii ce însemna creÈ™tinismul. Iar el trebuia să o găsească. - AÈ™ vrea, cel puÈ›in, să survolez regiunea, spuse Nate. Valdir făcu sul ultima hartă. - Pot să fac rost de un avion È™i de un pilot. - Și barca? - Mă ocup de treaba asta. E anotimpul ploilor È™i majoritatea bărcilor sunt folosite. Râurile s-au umflat. ÃŽn perioada asta e mai multă circulaÈ›ie pe râuri. Ce drăguÈ› din partea lui Troy să se sinucidă în sezonul ploilor. Potrivit informaÈ›iilor furnizate de firmă, ploile începeau în noiembrie È™i durau până în februarie, iar toate zonele mai joase È™i multe dintre fazendas erau sub ape. - TotuÈ™i, trebuie să te previn, spuse Valdir aprinzându-È™i altă È›igară în timp ce rula prima hartă, nici călătoria cu avionul nu se face fără riscuri. Avioanele sunt mici, iar dacă există vreo problemă la motor, ei bine... Glasul i se pierdu când dădu ochii peste cap È™i ridică din umeri ca È™i cum orice speranță ar fi dispărut. - Ei bine, ce? - Nu există nici un loc pentru aterizare forÈ›ată, nici un loc unde să cobori cu avionul. Unul s-a prăbuÈ™it acum o lună. L-au găsit pe malul unui râu înconjurat de aligatori. - Ce s-a întâmplat cu pasagerii? întrebă Nate, îngrozit de răspuns. - ÃŽntreabă-i pe aligatori. - Hai să schimbăm subiectul. - Mai vrei cafea? - Da, te rog. Valdir își strigă secretara. Se duseră la fereastră È™i priviră traficul. - Cred că am găsit o călăuză, spuse el. - Bun. VorbeÈ™te engleza? - Da, foarte bine. E tânăr, abia ieÈ™it din armată. Un băiat foarte bun. Tatăl lui a fost pilot fluvial. - Grozav. Valdir se duse la birou È™i puse mâna pe telefon. Secretara îi mai aduse lui Nate o ceÈ™cuță de cafezinho, iar el sorbi din ea stând la fereastră. Vizavi era un mic bar cu trei mese pe trotuar sub o tendă. O firmă roÈ™ie făcea reclamă la berea „Antarctica". Doi bărbaÈ›i în cămăși È™i cu cravate stăteau la o masă cu o sticlă mare de „Antarctica" între ei. Era un decor perfect - o zi călduroasă, bună dispoziÈ›ie, o băutură rece împărÈ›ită de doi prieteni la umbră. Deodată, îi veni ameÈ›eală. Reclama la bere se văzu ca prin ceață, scena apăru, dispăru È™i reapăru în timp ce inima îi bătea cu putere È™i respiraÈ›ia i se tăie. Se È›inu de pervaz. Mâinile îi tremurau, aÈ™a că puse ceÈ™cuÈ›a pe o masă. Valdir era în spatele său, nebănuind nimic È™i trăncănind în portugheză. Broboane de sudoare îi apărură pe frunte. Parcă simÈ›ea gustul berii. ÃŽncepea alunecarea. O ciobitură în armură. O fisură în baraj. O cutremurare a muntelui de hotărâre pe care îl ridicase în ultimele patru luni împreună cu Sergio. Respiră adânc È™i se adună. Momentul avea să treacă; È™tia că acest lucru avea să se întâmple. ÃŽl mai trăise de multe ori. Luă cafeaua È™i sorbi furios în timp ce Valdir puse receptorul în furcă È™i îl anunță că pilotul nu prea voia să plece în Ajunul Crăciunului. Nate se întoarse la locul său, sub ventilatorul care scârțâia. - Oferă-i mai mulÈ›i bani, spuse el. Valdir fusese informat de către domnul Stafford că banii nu reprezentau o problemă în timpul acelei misiuni. - O să mă sune din nou peste o oră, zise el. Nate era pregătit să plece. Scoase telefonul celular nou-nouÈ› È™i Valdir îl ajută să găsească o centralistă AT&T care vorbea englezeÈ™te. Pentru a-l testa, formă numărul lui Sergio, dar îi răspunse robotul. Apoi o sună pe Alice, secretara lui, È™i îi ură un Crăciun fericit. Telefonul funcÈ›iona bine; era mândru de el. ÃŽi mulÈ›umi lui Valdir È™i ieÈ™i din birou. Aveau să mai vorbească înainte de sfârÈ™itul zilei. Porni spre râul care curgea la câteva străzi distanță de biroul lui Valdir È™i găsi un părculeÈ› unde câțiva lucrători aranjau niÈ™te scaune pentru un concert. După-amiaza târzie era umedă; cămaÈ™a îi era pătată de sudoare È™i i se lipise de piept. Micul episod din biroul lui Valdir îl speria mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Se aÈ™eză pe marginea unei mese de picnic È™i privi spre vastul Pantanal care se întindea în faÈ›a lui. Un adolescent care arăta jalnic apăru din senin È™i se oferi să-i vândă marijuana. Aceasta se afla în punguÈ›e, într-o cutiuță de lemn. Nate îi făcu semn că nu îl interesa. Poate într-o altă viață. Un muzicant începu să-È™i acordeze chitara È™i lumea începu să se strângă încet în timp ce soarele cobora dincolo de munÈ›ii Boliviei, nu foarte departe. 12 Banii dădură rezultate. Pilotul acceptă fără tragere de inimă să zboare, dar insistă să plece devreme ca să fie înapoi la Corumbá până la prânz. Avea copii mici, o soÈ›ie supărată È™i, în definitiv, era Ajunul Crăciunului. Valdir făcu promisiuni È™i îi dădu asigurări, plătindu-i o sumă frumuÈ™ică în bani gheaÈ›a. De asemenea, bani primi È™i Jevy, călăuza cu care Valdir negocia de o săptămână. Jevy era un halterofil de douăzeci È™i patru de ani, cu braÈ›e groase, necăsătorit, È™i când intră în holul hotelului "Palace" purta pălărie, bermude de blugi, ghete negre de armată, un maieu È™i un cuÈ›it sclipitor vârât la brâu pentru cazul în care ar fi trebuit să jupoaie ceva. ÃŽi zdrobi mâna lui Nate când i-o strânse. - Bom dia, spuse el zâmbind larg. - Bom dia, răspunse Nate strângând din dinÈ›i când îi trosniră degetele. CuÈ›itul nu putea fi ignorat, deoarece avea o lamă lungă de douăzeci de centimetri. - Știi portugheza? îl întrebă Jevy. - Nu. Doar engleză. - Nici o problemă, spuse el dându-i drumul mâinii, în sfârÈ™it. Știu eu englezeÈ™te. Accentul era puternic, dar deocamdată, Nate înÈ›elesese fiecare cuvânt. - Am învățat-o în armată, spuse Jevy mândru. Se făcu plăcut imediat. ÃŽi luă servieta lui Nate È™i îi spuse ceva fetei de la recepÈ›ie, care roÈ™i È™i vru mai mult. Camioneta lui era un Ford de trei tone È™i un sfert, din 1978, cel mai mare autovehicul pe care îl văzuse Nate deocamdată în Corumbá. Părea să fie pregătit pentru junglă, cu cauciucuri mari, o manivelă pe bara din față, grilaje groase peste faruri, vopsit într-un verde-închis, fără aripi. Și fără aer condiÈ›ionat. Străbătură cu viteză străzile oraÈ™ului, încetinind numai puÈ›in la semafoare, ignorând complet indicatoarele È™i, în general, speriind maÈ™inile È™i motocicletele, toÈ›i vrând să evite tancul lui Jevy. Fie din construcÈ›ie, fie din neglijență, toba de eÈ™apament funcÈ›iona prost. Motorul făcea un zgomot infernal È™i Jevy se simÈ›ea obligat să vorbească în timp ce strângea volanul ca un pilot de curse. Nate nu auzea absolut nimic, ci doar zâmbea È™i dădea din cap ca un idiot, păstrându-È™i poziÈ›ia - picioarele înfipte bine în podea, cu o mână È›inându-se de rama geamului È™i, cu cealaltă, È›inând servieta. Inima i se oprea în loc la fiecare intersecÈ›ie. Era limpede că È™oferii înÈ›elegeau un trafic unde regulile de circulaÈ›ie, dacă existau, erau ignorate. Nu aveau loc accidente. ToÈ›i, inclusiv Jevy, izbuteau să oprească, să cedeze sau să se ferească exact la timp. Aeroportul era pustiu. Parcară lângă mica sală È™i se îndreptară spre capătul pistei, unde erau patru avioane mici. Unul era pregătit de pilot, un individ pe care Jevy nu îl cunoÈ™tea. Prezentările se făcură în portugheză. Numele pilotului aducea a "Milton". Acesta era destul de prietenos, dar se vedea clar că ar fi preferat să nu zboare sau să nu lucreze înainte de Crăciun. ÃŽn timp ce cei doi brazilieni vorbeau, Nate examină avionul. Primul lucru pe care îl observă fu faptul că ar fi trebuit vopsit È™i aceasta îl îngrijoră teribil. Dacă exteriorul se cojea, lucrurile ar fi putut să stea mai bine în interior? RoÈ›ile luceau. ÃŽn jurul compartimentului unde se afla motorul erau pete de ulei. Era un vechi Cessna 206, cu un singur motor. Alimentarea dură un sfert de oră, aÈ™a că plecarea dis-de-dimineață se prelungi, apropiindu-se de ora zece. Nate scoase celularul din buzunarul bermudelor kaki È™i îl sună pe Sergio. Acesta își bea cafeaua cu soÈ›ia sa, făcând planuri pentru niÈ™te cumpăraturi de ultim moment, iar Nate se bucură iarăși că era plecat din È›ară, departe de frenezia sărbătorilor. Acasă era frig È™i cădea lapoviță. Nate îl asigură că era încă întreg; nu existau probleme. ÃŽmpiedicase alunecarea, își spuse el. Se trezise cu forÈ›e noi È™i ferm hotărât; fusese doar un moment trecător de slăbiciune. AÈ™a că nu îi spusese nimic lui Sergio. Ar fi trebuit s-o facă, dar de ce să-l îngrijoreze acum? ÃŽn timp ce vorbeau, soarele dispăru în spatele unui nor întunecat È™i câteva picături de ploaie răzleÈ›e căzură în jurul lui Nate. El nici nu observă însă. ÃŽnchise telefonul după obiÈ™nuitul „Crăciun fericit". Pilotul anunță că era gata. - Te simÈ›i în siguranță? îl întrebă Nate pe Jevy când urcară servieta È™i un rucsac. Jevy râse, zicând: - Nici o problemă. Tipul are patru copii mici È™i o nevastă drăguță, aÈ™a a zis. De ce È™i-ar risca viaÈ›a? Cum Jevy voia să ia lecÈ›ii de zbor, propuse să stea pe scaunul de lângă Milton. Lui Nate îi convenea. El se aÈ™eză în spatele lor pe un scaun mic È™i înghesuit, fixându-È™i centurile cât mai strâns. Motorul porni cu ceva È™ovăială, cu prea multă, după părerea lui Nate, iar în cabină fu ca într-un cuptor până când Milton deschise geamul. Curentul produs de elice îi ajută să respire. Străbătură pista până la capăt. Permisiunea de zbor nu constitui o problemă, deoarece nu erau alte avioane. Când se înălÈ›ară, cămaÈ™a lui Nate era lipită de piept È™i sudoarea îi È™iroia pe ceafă. Imediat, Corumbá era sub ei. Orășelul părea mai frumos de sus, cu È™irurile sale de căsuÈ›e pe străzi care păreau curate È™i îngrijite. Centrul era aglomerat acum, cu maÈ™ini aÈ™teptând în mijlocul traficului È™i pietoni traversând străzile. OraÈ™ul se afla pe o stâncă la poalele căreia curgea râul. Ei îi urmară cursul spre nord, înălțându-se încet, în timp ce Corumbá dispărea în spate. Erau câțiva nori răzleÈ›i È™i o uÈ™oară turbulență. La o mie două sute de metri, când ieÈ™iră dintr-un nor mare È™i amenințător, le apăru deodată întreaga măreÈ›ie a Pantanalului. ÃŽn părÈ›ile de est È™i de nord, se întreÈ›eseau vreo zece râuleÈ›e, îndreptându-se în diverse direcÈ›ii, unind fiecare mlaÈ™tină de altele o sută. Datorită ploilor, râurile erau umflate È™i, în multe locuri, curgeau împreună. Apele aveau diferite nuanÈ›e. MlaÈ™tinile stătătoare erau de un albastru-închis, aproape negru pe alocuri, unde vegetaÈ›ia era deasă. Cele mai adânci erau verzi. AfluenÈ›ii mai mici purtau mâlul roÈ™iatic, iar marele Paraguay era umflat È™i maroniu ca ciocolata topită. La orizont, toate apele erau albastre È™i tot pământul era verde. ÃŽn timp ce Nate se uita spre est È™i spre nord, cei doi tovarăși de drum ai săi se uitau spre vest, spre munÈ›ii îndepărtaÈ›i ai Boliviei. Jevy arătă ceva, atrăgându-i atenÈ›ia. ÃŽn spatele munÈ›ilor, cerul era mai întunecat. La cincisprezece minute de la decolare, Nate văzu prima aÈ™ezare. Era o fermă situată pe malul râului Paraguay. Casa era mică È™i frumoasă, cu obiÈ™nuitul acoperiÈ™ din È›iglă roÈ™ie. Vaci albe pășteau pe o pășune È™i se adăpau la rău. ÃŽn apropierea casei, rufele spălate în ziua aceea erau întinse pe o frânghie. Nu se vedea nici urmă de activitate umană - nu maÈ™ini, nu antenă TV, nu cabluri electrice. O grădină micuță împrejmuită de un gard se afla la scurtă distanță de casă, pe un drum de È›ară. Avionul trecu printr-un nor È™i ferma dispăru. Mai mulÈ›i nori. AceÈ™tia erau mai denÈ™i È™i Milton coborî la nouă sute de metri ca să se menÈ›ină sub ei. Jevy îi spuse că era o misiune de recunoaÈ™tere, aÈ™a că era bine să zboare cât mai jos cu putință. Prima aÈ™ezare, Guató, se afla la o oră de Corumbá. Timp de câteva minute, se îndepărtară de rău È™i trecură pe deasupra unei fazenda. Jevy despături harta, înconjură ceva È™i i-o dădu lui Nate, în spate. - Fazenda da Prata, spuse el, arătând în jos. Pe hartă, toate fazendas aveau nume, ca È™i cum ar fi fost mari domenii. La sol, Fazenda da Prata nu era mai mare decât prima fermă pe care o văzuse Nate. Erau mai multe vaci, vreo două clădiri mai mici, o casă puÈ›in mai mare È™i o fâșie de pământ lungă È™i dreaptă care, își dădu seama Nate, era o pistă. ÃŽn apropiere nu se vedea nici un rău È™i, cu siguranță, nici un drum. Accesul se realiza numai pe calea aerului. Milton era din ce în ce mai îngrijorat din cauza cerului întunecat din partea de vest. Norii se îndreptau spre est, ei spre nord, astfel că întâlnirea părea inevitabilă. Jevy se aplecă în spate È™i strigă: - Nu-i place cum arată cerul acolo. Nici lui Nate nu-i plăcea, dar nu era el pilotul. Ridică din umeri, pentru că nu È™tia ce să răspundă. - O să-l urmărim câteva minute, spuse Jevy. Milton voia să se întoarcă acasă. Nate voia măcar să vadă satele indiene. ÃŽncă mai nutrea vaga speranță că putea să ajungă cumva cu avionul la Rachel È™i, poate, să o ducă în Corumbá, unde ar fi putut să ia masa într-o cafenea plăcută È™i să discute despre averea tatălui ei. SperanÈ›e vagi care dispăreau rapid. Ideea unui elicopter nu era chiar imposibilă. ÃŽÈ™i puteau permite să facă rost de unul. Dacă Jevy reuÈ™ea să găsească satul cu pricina È™i locul în care să aterizeze, Nate ar fi putut să închirieze imediat un elicopter. Visa. Altă fazenda mică, aceasta aflându-se la scurtă distanță de râul Paraguay. Picături de ploaie începură să izbească geamurile avionului È™i Milton coborî la È™ase sute de metri. ÃŽn stânga, mult mai aproape, era un impresionant lanÈ› muntos, râul È™erpuind prin pădurea deasă de la poalele lui. Furtuna se năpusti cu furie asupra lor de peste vârfurile munÈ›ilor. Cerul deveni dintr-o dată È™i mai întunecat; vântul zdruncina avionul, care se înclină brusc, făcându-l pe Nate să dea cu capul de tavanul cabinei. Se îngrozi deodată. - Ne întoarcem, strigă Jevy cu o voce din care lipsea calmul pe care l-ar fi preferat Nate. Chipul lui Milton era împietrit, iar ochelarii de soare ai pilotului calm dispăruseră È™i broboane de sudoare îi acopereau fruntea. Avionul viră brusc spre dreapta, est È™i sud-est, È™i exact când își încheie întoarcerea spre sud, în faÈ›a lui apăru o priveliÈ™te înspăimântătoare. Cerul înspre Corumbá era negru. Milton nu voia să se aventureze într-acolo. ÃŽntoarse repede spre est È™i îi spuse ceva lui Jevy. - Nu putem să mergem la Corumbá, strigă acesta în spate. Vrea să ne uităm după o fazenda. O să aterizăm È™i o să aÈ™teptăm să treacă furtuna. Vocea îi era ridicată È™i plină de neliniÈ™te, iar accentul se simÈ›ea È™i mai tare. Nate încuviință cât putu de bine. Capul îl durea de la ciocnirea cu tavanul È™i stomacul începea să i se revolte. Timp de câteva minute păru că întrecerea avea să fie câștigată de Cessna. Sigur că orice avion poate să întreacă o furtună, își spuse Nate. ÃŽÈ™i masă creÈ™tetul È™i se hotărî să nu se uite în spate. ÃŽnsă norii negri veneau acum din părÈ›i. Ce fel de pilot idiot È™i înapoiat decolează fără să verifice radarul? Pe de altă parte, radarul, dacă într-adevăr aveau unul, era vechi de douăzeci de ani, probabil, È™i scos din funcÈ›iune în perioada sărbătorilor. Ploaia răpăia în avion, iar vântul vuia în jurul lui. Norii treceau clocotind pe lângă el. Furtuna îi prinse din urmă È™i îi depăși, micul avion fiind smucit, azvârlit în sus È™i în jos È™i împins dintr-o parte în alta. Timp de două minute care părură nesfârÈ™ite, Milton fu incapabil să-l piloteze din cauza turbulenÈ›ei. Călărea un taur furios, nu pilota un avion. Nate se uita pe geam, dar nu vedea nimic, nici apă sau mlaÈ™tini, nici fazendas cu piste lungi. Se aplecă È™i mai mult, încleÈ™tând dinÈ›ii È™i jurând că nu avea să verse. Un gol de aer făcu avionul să coboare treizeci de metri în mai puÈ›in de două secunde È™i toÈ›i trei strigară câte ceva. Cuvintele lui Nate fură „Oh, drace!" Tovarășii săi brazilieni înjurară în portugheză. ExclamaÈ›iile erau gâtuite de spaimă. Un moment, aerul fu nemiÈ™cat. Milton împinse manÈ™a în față È™i începu să coboare în picaj. Nate se agăță cu ambele mâini de spătarul scaunului lui Milton È™i, pentru prima È™i, spera, singura dată în viaÈ›a lui, se simÈ›i ca un pilot kamikaze. Inima îi bătea năvalnic È™i stomacul i se ridică în gâtlej. ÃŽnchise ochii È™i se gândi la Sergio È™i la instructorul de yoga de la „Walnut Hill" care îl învățase rugăciunea È™i meditaÈ›ia. ÃŽncercă să mediteze È™i să se roage, dar îi era imposibil să o facă în timp ce era captiv într-un avion care se prăbuÈ™ea. Moartea era la numai câteva secunde. Un tunet care bubui chiar deasupra avionului îi È™oca, asemenea unei împuÈ™cături într-o încăpere întunecoasă, È™i îi sperie îngrozitor. Lui Nate îi explodară timpanele. Picajul încetă la o sută cincizeci de metri, când Milton, în lupta cu vântul, reuÈ™i să redreseze avionul. - Uită-te după o fazenda! strigă Jevy din față È™i, È™ovăitor, Nate se uită pe geam. Pământul era răvășit de ploaie È™i de vânt. Pomii se legănau È™i, la suprafaÈ›a iazurilor, erau valuri. Jevy se uită pe o hartă, dar erau complet rătăciÈ›i. Ploaia cădea în rafale albicioase care reduceau vizibilitatea foarte mult. Uneori Nate abia întrezărea pământul. Erau înconjuraÈ›i de torente de ploaie È™i bătuÈ›i de un vânt îngrozitor din toate părÈ›ile. Micul lor avion era parcă un zmeu de hârtie. Milton se lupta să îl stăpânească, în timp ce Jevy se uita disperat în toate direcÈ›iile. Nu aveau să se prăbuÈ™ească fără să lupte. Dar Nate renunță. Dacă nici măcar nu vedea pământul, cum puteau să se aÈ™tepte să aterizeze întregi? Partea cea mai groaznică a furtunii nu trecuse încă. Erau terminaÈ›i. Nu avea să încheie nici o înÈ›elegere cu Dumnezeu. Asta merita pentru viaÈ›a pe care o dusese. Sute de oameni mureau în fiecare an în accidente aviatice; el nu era cu nimic mai bun. Zări un râu chiar sub ei È™i, deodată își aminti de aligatori È™i de anaconda. ÃŽl îngrozea gândul că ar fi putut să se prăbuÈ™ească într-o mlaÈ™tină. Se vedea grav rănit, dar nu mort, agățându-se de viață, luptându-se să supravieÈ›uiască, încercând să pună în funcÈ›iune afurisitul de telefon prin satelit în timp ce se chinuia să È›ină la distanță reptilele înfometate. Alt tunet zgudui cabina È™i Nate se hotărî să lupte totuÈ™i. Scrută solul într-o încercare deznădăjduită de a găsi o fazenda. Un fulger îi orbi pentru o clipă. Motorul bolborosi È™i aproape că se opri, dar își reveni È™i funcÈ›ionă în continuare. Milton coborî la o sută douăzeci de metri, o altitudine bună în împrejurări normale. Cel puÈ›in, în Pantanal nu existau dealuri sau munÈ›i care să-i facă să se îngrijoreze. Nate își strânse È™i mai tare hamul de umăr È™i vomită. Nu simÈ›i nici un pic de ruÈ™ine făcând acest lucru. Nu mai simÈ›ea nimic altceva decât groază. ÃŽi învălui întunericul. Milton È™i Jevy strigau pe rând încercând să stăpânească avionul. Umerii li se izbeau È™i li se atingeau mereu. Harta rămăsese la picioarele lui Jevy, complet inutilă. Furtuna se dezlănÈ›uia sub ei. Milton coborî la È™aizeci de metri, înălÈ›ime la care solul se vedea sub forma unor petice. O rafală de vânt îi izbi dintr-o parte, practic maturând avionul, È™i Nate își dădu seama cât de neputincioÈ™i erau. Deodată, văzu un obiect alb jos È™i strigă, arătând: - O vacă! O vacă! Jevy îi strigă traducerea lui Milton. Coborâră prin nori la vreo douăzeci È™i cinci de metri, într-o ploaie torenÈ›ială È™i trecură chiar pe deasupra acoperiÈ™ului unei case. Jevy urlă din nou È™i arătă spre un punct în partea sa. Pista părea să aibă lungimea unei alei suburbane frumoase, periculoasă chiar È™i pe vreme bună. Nu avea importanță. Nu aveau încotro. Dacă se prăbuÈ™eau, cel puÈ›in existau oameni prin apropiere. Zăriseră pista prea târziu pentru a mai ateriza în direcÈ›ia vântului, aÈ™a că Milton întoarse avionul pentru a ateriza contra furtunii. Vântul îl izbi, practic oprindu-l. Ploaia reduse vizibilitatea aproape complet. Nate se aplecă pentru a se uita la pistă, dar nu văzu decât È™uvoaiele de apă care scăldau parbrizul. La cincisprezece metri, Cessna fu izbit de o rafală de vânt care îl înclină puternic. Milton se chinui să-l redreseze. Jevy strigă: - Vaca! Vaca! Nate înÈ›elese imediat ce înseamnă vaca. O È™i văzu. Pe prima nu o loviră. ÃŽn momentele dinaintea căderii, Nate văzu un băiat cu un băț fugind prin iarba înaltă, ud leoarcă È™i înspăimântat. Și mai văzu o vacă fugind de pe pistă. ÃŽl văzu pe Jevy È›inându-se încordat È™i privind fix prin parbriz, cu ochii mari È™i cu gura deschisă, dar fără să scoată un cuvânt. Atinseră iarba, dar continuară să înainteze. Era o aterizare, nu o prăbuÈ™ire, È™i, în acea fracÈ›iune de secundă, Nate speră că nu aveau să moară. Altă rafală de vânt îi ridică trei metri în aer, după care căzură din nou. - Vaca! Vaca! Elicele sfâșiară o vacă mare È™i curioasă, care stătea nemiÈ™cată. Avionul se zgudui puternic, toate geamurile explodară în afară È™i cei trei bărbaÈ›i își È›ipară ultimele cuvinte. Nate se trezi pe diagonala avionului, plin de sânge, groaznic de înspăimântat, dar viu È™i conÈ™tient totodată că mai continua să plouă. Vântul vâjâia prin avion. Milton È™i Jevy erau unul peste altul, dar miÈ™cau È™i încercau să-È™i desfacă centurile. Nate găsi o fereastră È™i scoase capul. Avionul era prăbuÈ™it pe o parte, cu o aripă ruptă È™i îndoită sub cabină. Era sânge peste tot, dar de la vacă, nu de la pasageri. Ploaia, care încă mai cădea torenÈ›ial, îl spăla repede. Băiatul cu bățul îi conduse la un mic grajd de lângă pistă. Scăpând de furtună, Milton căzu în genunchi È™i murmură o rugăciune adresată Fecioarei Maria. Nate îl privi È™i, într-un fel se rugă împreună cu el. Nu erau răni grave. Milton avea o tăietură uÈ™oară pe frunte. ÃŽncheietura dreaptă a lui Jevy se umfla. Mai târziu avea să-l doară mai tare. Rămăseseră pe pământ mult timp, fără să spună nimic, privind ploaia, ascultând vântul È™i gândindu-se la ce ar fi putut să se întâmple. 13 Proprietarul vacii apăru după vreo oră, când furtuna începu să se mai potolească È™i ploaia se opri pentru câteva minute. Era desculÈ›, în bermude de blugi È™i un tricou uzat cu Chicago Bulls. Se numea Marco È™i nu era deloc pătruns de buna dispoziÈ›ie a sărbătorilor. ÃŽl expedie pe băiat, după care începu o discuÈ›ie aprinsă cu Jevy È™i Milton despre valoarea vacii. Milton era mai preocupat de starea avionului său, Jevy de încheietura sa umflată. Nate stătea lângă fereastră, întrebându-se cum de ajunsese să se afle în mijlocul sălbăticiei braziliene în Ajunul Crăciunului, într-o iesle urât mirositoare, plin de vânătăi, murdar de sângele unei vaci, ascultând trei bărbaÈ›i care se certau într-o limbă străină È™i norocos că se mai afla în viață. Nu avea răspunsuri clare. Judecând după celelalte vaci care pășteau în apropiere, nu puteau să valoreze prea mult. - O s-o plătesc eu, îi spuse Nate lui Jevy. Acesta îl întrebă pe om cât costa È™i spuse apoi: - O sută de reais. - Acceptă „American Express"? întrebă Nate, dar gluma sa nu fu gustată. O să plătesc. O sută de dolari. Avea să-i plătească numai ca să nu-l mai audă pe Marco vociferând. Afacerea se încheie È™i omul deveni gazda lor. ÃŽi conduse în casă, unde masa de prânz era pregătită de o femeie scundă È™i desculță, care zâmbi È™i îi primi încântată. Din motive evidente, în Pantanal nu veneau oaspeÈ›i È™i, când își dădură seama că Nate era din Statele Unite, își chemară copiii. Băiatul cu bățul avea doi fraÈ›i, iar mama lor le spuse să-l studieze pe Nate pentru că era american. Luă cămășile bărbaÈ›ilor È™i le înmuie într-un lighean cu apă de ploaie È™i săpun. Mâncară orez È™i fasole neagră la o măsuță, goi până la brâu, dar fără să se sinchisească de acest lucru. Nate era mândru de bicepÈ™ii săi în formă È™i de burta sa plată. Jevy se vedea de la o poÈ™tă că era halterofil. Sărmanul Milton arăta semnele caracteristice apropierii de vârsta a doua, dar era evident că nu îi păsa. Cei trei bărbaÈ›i vorbiră puÈ›in în timpul mesei. Groaza prăbuÈ™irii era încă proaspătă. Copiii stăteau pe jos lângă masă, mâncând pâine nedospită È™i orez È™i urmărindu-i toate miÈ™cările lui Nate. La patru sute de metri mai încolo era un râuleÈ›, iar Marco avea o barcă cu motor. Râul Paraguay se afla la cinci ore distanță. Poate că îi ajungea benzina, poate nu. Dar avea să fie imposibil să îi ia pe toÈ›i trei în barcă. Când cerul se însenină, Nate se duse cu copiii la epava avionului È™i își luă servieta. Pe drum îi învăță să numere în engleză până la zece. Ei îl învățară în portugheză. Erau niÈ™te băieÈ›i simpatici, teribil de timizi la început, dar se ataÈ™au de Nate cu fiecare clipă. Era Ajunul Crăciunului, își aminti el. Oare MoÈ™ Crăciun venea în Pantanal? Nimeni nu părea să-l aÈ™tepte. Nate despachetă È™i aranjă telefonul prin satelit pe un buÈ™tean neted din curte. Farfuria avea o jumătate de metru pătrat, iar telefonul în sine nu era mai mare decât un laptop compact. Cele două piese se conectau printr-un fir. Nate îl puse în funcÈ›iune, introduse numerele ID È™i PIN, după care răsuci farfuria încet, până când prinse semnalul transmis de Satelitul Astar-East, aflat la o sută È™aizeci de kilometri deasupra Atlanticului, undeva cam în apropierea ecuatorului. Semnalul era puternic, lucru confirmat de un piuit constant, iar Marco È™i restul familiei sale se strânseră È™i mai aproape de Nate. Acesta se întrebă dacă văzuseră vreodată un telefon. Jevy strigă numărul de acasă a lui Milton. Nate apăsă tastele încet, după care își È›inu respiraÈ›ia È™i aÈ™teptă. Dacă nu reuÈ™ea să ia legătura, aveau să rămână cu Marco È™i cu familia acestuia de Crăciun. Casa era mică; Nate bănuia că avea să doarmă în grajd. Perfect. Planul B era să-i trimită pe Jevy È™i pe Marco cu barca. Era aproape unu după-amiaza. Þinând cont de faptul că se făceau cinci ore până la Paraguay, aveau să ajungă chiar la lăsatul întunericului, presupunând că avea să aibă suficientă benzină. Odată ajunÈ™i pe marele râu, aveau să caute ajutor, ceea ce ar fi putut să dureze ore întregi. Dacă nu aveau suficientă benzină, aveau să rămână în mijlocul Pantanalului. Jevy se declarase împotriva acelui plan de la început, dar nimeni nu insista. Mai erau È™i alÈ›i factori. Marco nu prea voia să plece atât de târziu. ÃŽn mod normal, când se ducea la Paraguay pentru a face comerÈ›, pleca la răsăritul soarelui. Și, deÈ™i exista È™ansa de a găsi ceva benzină la un vecin, la vreo oră distanță, acest lucru nu era cert. - Oi, se auzi o voce de femeie în telefon È™i toÈ›i zâmbiră. Nate îi dădu telefonul lui Milton, care își salută soÈ›ia, după care îi povesti ce se întâmplase. Jevy îi traducea în È™oaptă lui Nate. Copiii se minunară de engleza lui. ConversaÈ›ia deveni încordată È™i, la un moment dat, încetă brusc. - Caută un număr de telefon, explică Jevy. Numărul fu transmis; era al unui pilot pe care îl cunoÈ™tea Milton. Acesta promise să ajungă acasă la cină È™i închise. Pilotul nu era acasă. SoÈ›ia lui spuse că era în Campo Grande cu afaceri È™i că trebuia să se întoarcă până seara. Milton îi explică unde era È™i ea îi dădu alte numere de telefon unde putea fi găsit soÈ›ul ei. - Roagă-l să vorbească repede, spuse Nate formând alt număr. Bateria asta n-o să dureze o veÈ™nicie. Nu răspunse nimeni la următorul număr. La celălalt, pilotul veni la telefon È™i tocmai spunea că avionul lui era la reparat, când se întrerupse semnalul. Norii erau negri. Nate se uită la cerul din ce în ce mai întunecat fără să-i vină a crede. Milton mai avea puÈ›in È™i începea să plângă. Fu o ploaie de scurtă durată È™i rece în care copiii se jucară, în timp ce adulÈ›ii stăteau pe verandă È™i îi priveau tăcuÈ›i. Jevy avea alt plan. La marginea oraÈ™ului Corumbá, se afla o bază a armatei. El nu fusese repartizat acolo, dar ridica greutăți împreună cu câțiva dintre ofiÈ›eri. Când cerul se însenină din nou, se întoarseră la buÈ™tean È™i se înghesuiră în jurul telefonului. Jevy își sună un prieten care găsi niÈ™te numere de telefon. Armata avea elicoptere. La urma urmei, se prăbuÈ™ise un avion. Când al doilea ofiÈ›er răspunse la telefon, Jevy îi explică repede ce se întâmplase È™i îi ceru ajutorul. Era o tortură pentru Nate să-l privească pe Jevy în timpul convorbirii. Nu înÈ›elegea nici un cuvânt, dar limbajul trupului spunea totul. Zâmbete È™i încruntări, îndemnuri È™i rugăminÈ›i, pauze încordate È™i apoi, repetarea unor lucruri spuse deja. Când termină, Jevy îi spuse lui Nate: - O să-l sune pe comandant. Vrea să-i mai dau un telefon peste o oră. O oră păru cât o săptămână. Soarele se ivi iarăși dintre nori È™i uscă iarba. Umiditatea era extrem de densă. Tot fără cămașă, Nate începu să simtă usturimea unor arsuri. Se retraseră la umbra unui pom. Femeia verifică starea cămășilor care fuseseră lăsate pe frânghie în timpul ultimei ploi, astfel că erau tot ude. Pielea lui Jevy È™i a lui Milton era cu câteva nuanÈ›e mai închisă ca a lui Nate È™i ei nu își făceau probleme în privinÈ›a soarelui. Acest lucru nu îl deranja nici pe Marco È™i cei trei se duseră la avion să vadă ce se stricase. Nate rămase la umbra pomului, unde era mai sigur. ZăpuÈ™eala după-amiezii era sufocantă. Pieptul È™i umerii începeau să-l doară È™i ideea unui pui de somn îi trecu prin minte. ÃŽnsă băieÈ›ii aveau alte planuri. ÃŽn sfârÈ™it, el le învăță numele - Luis era cel mai mare, cel care gonise vaca de pe pistă cu câteva secunde înainte ca ei să aterizeze, Oli era cel mijlociu È™i cel mai mic era Tomas. Folosind ghidul de conversaÈ›ie pe care îl È›inea în servietă, Nate rupse încet bariera de limbaj. Salut. Ce faci? Cum te numeÈ™ti? Câți ani ai? Bună ziua. BăieÈ›ii repetară expresiile în portugheză pentru ca Nate să înveÈ›e pronunÈ›ia, după care el îi puse să le rostească în engleză. Jevy se întoarse cu hărÈ›i È™i dădură telefonul. Părea să existe ceva interes din partea armatei. Milton arătă spre o hartă È™i spuse: - Fazenda Esperança. Jevy repetă plin de entuziasm. TotuÈ™i, acesta se mai diminuă după câteva secunde È™i închise. - Nu-l găseÈ™te pe comandant, spuse el în engleză, încercând să pară plin de speranță. E Crăciunul, È™tii doar. Crăciunul în Pantanal. Patruzeci È™i ceva de grade cu o umiditate foarte ridicată. Un soare îngrozitor fără creme împotriva arsurilor. Gângănii È™i insecte fără insecticide. Copii veseli fără nici o speranță de a primi jucării. Nu muzică, pentru că nu era electricitate. Nu brad de Crăciun. Nu mâncare, sau vin, sau È™ampanie de Crăciun. E o aventură, își tot spunea el. Unde È›i-e simÈ›ul umorului? Puse telefonul la loc în cutie È™i închise capacul cu fermitate. Milton È™i Jevy se duseră la avion. Femeia intră în casă. Marco avea ceva de făcut în curtea din spate. Nate se duse din nou la umbră, gândindu-se cât de plăcut ar fi fost să audă măcar un vers din „White Christmas" È™i să soarbă dintr-un pahar de È™ampanie. Luis apăru cu trei dintre cei mai slăbănogi cai pe care îi văzuse vreodată Nate. Unul avea o È™a, confecÈ›ionată din piele È™i lemn, care era aÈ™ezată pe ceva ce aducea cu un preÈ™ vechi de un portocaliu-aprins. Șaua era pentru Nate. Luis È™i Oli săriră pe cai fără nici cel mai mic efort, perfect echilibraÈ›i. Nate își studie calul. - Onde? întrebă el. Unde? Luis arătă spre o potecă. Din discuÈ›iile din timpul prânzului È™i de după aceea, Nate È™tia că poteca ducea la râul unde își È›inea Marco barca. De ce nu? Doar era o aventură. Ce altceva avea de făcut în timp ce orele se scurgeau încet? ÃŽÈ™i luă cămaÈ™a de pe frânghie È™i izbuti să încalece sărmanul cal fără să cadă sau să se lovească. La sfârÈ™itul lui octombrie, Nate È™i câțiva dintre ceilalÈ›i internaÈ›i la „Walnut Hill" petrecuseră o duminică plăcută în È™a, călărind prin Blue Ridge È™i admirând splendorile toamnei. Șezutul È™i pulpele îl duruseră o săptămână, dar teama de cai fusese învinsă. Oarecum. Se chinui să își vâre picioarele în scări È™i È›inu frâul atât de strâns, încât animalul nici nu vru să se urnească. BăieÈ›ii priviră amuzaÈ›i, după care porniră în galop. ÃŽncepu È™i calul lui Nate să galopeze încet, făcând să-l doară locurile sensibile È™i săltându-l când pe o fesă când pe alta. Preferând să meargă, pur È™i simplu, trase de frâu È™i calul încetini. BăieÈ›ii se întoarseră È™i începură să meargă alături de el. Poteca străbătea o mică pășune È™i făcea o cotitură, astfel încât casa dispăru în curând din raza vizuală. ÃŽn față se vedea o apă - o mlaÈ™tină, exact ca cele pe care le văzuse Nate din avion. Acest lucru nu îi deranjă pe băieÈ›i, pentru că poteca trecea prin mijlocul ei È™i caii o traversaseră de multe ori. Nu încetiniră deloc. La început, apa avea doar câțiva centimetri, apoi treizeci, apoi ajunse până la scări. BineînÈ›eles că băieÈ›ii erau desculÈ›i È™i aveau pielea tăbăcită, astfel că nu își făceau nici un fel de griji în privinÈ›a apei È™i a ceea ce ar fi putut să se afle în ea. Nate purta perechea sa preferată de adidaÈ™i Nike, care se udară în scurt timp. PeÈ™tii piranha, acei peÈ™tiÈ™ori oribili cu dinÈ›i ascuÈ›iÈ›i, erau peste tot în Pantanal. Ar fi vrut să se întoarcă, dar habar nu avea cum să exprime acest lucru. - Luis, spuse el cu o voce care îi trăda temerile. BăieÈ›ii se uitară la el fără cea mai mică umbră de neliniÈ™te. Când apa ajunse până la piepturile cailor, încetiniră puÈ›in. Câțiva paÈ™i È™i Nate își văzu picioarele din nou. Caii ieÈ™iră în partea cealaltă, unde reîncepea poteca. Trecură pe lângă rămășiÈ›ele unui gard în stânga lor. Apoi, pe lângă o clădire dărăpănată. Poteca se lărgi încetul cu încetul, până când se transformă într-un drum vechi. Cu mulÈ›i ani în urmă, fazenda fusese mai extinsă, fără îndoială, cu mai multe vite È™i mai mulÈ›i angajaÈ›i. Nate aflase din materialele sale că regiunea Pantanal fusese colonizată cu peste două sute de ani în urmă È™i se schimbase foarte puÈ›in. Izolarea oamenilor era uluitoare. Nu se vedea nici urmă de vecini sau alÈ›i copii È™i Nate se tot gândea la È™coli È™i la educaÈ›ie. Oare, când erau suficient de mari, copiii plecau la Corumbá ca să-È™i găsească slujbe È™i soÈ›ii? Sau se ocupau de micile ferme È™i de creÈ™terea următoarei generaÈ›ii de pantaneiros? Oare Marco È™i soÈ›ia sa È™tiau să citească È™i să scrie È™i, dacă da, își învățau È™i copiii? Avea să-l întrebe pe Jevy. ÃŽn față era È™i mai multă apă, o mlaÈ™tină mai mare cu copaci putrezi îngrămădiÈ›i de ambele părÈ›i. Și, bineînÈ›eles, poteca trecea prin mijlocul ei. Era sezonul ploilor È™i apa era adâncă peste tot. ÃŽn lunile uscate, mlaÈ™tina era un petic de nămol È™i un novice putea să străbată poteca fără să se teamă că avea să fie mâncat. ÃŽntoarce-te atunci, își spuse Nate. Nici o È™ansă. Caii înaintară ca niÈ™te roboÈ›i, fără să dea atenÈ›ie mlaÈ™tinii È™i apei care le ajungea până la genunchi, plescăind. BăieÈ›ii erau pe jumătate adormiÈ›i. Ritmul încetini puÈ›in când apa deveni mai adâncă. Când genunchii lui Nate se udară È™i el se pregătea să-i strige ceva disperat lui Luis, Oli arătă nonÈ™alant spre dreapta, spre un punct unde două trunchiuri de copaci se înălÈ›au trei metri în aer. ÃŽntre ele, o reptilă mare È™i neagră stătea nemiÈ™cată în apă. - Jacaré, spuse Oli peste umăr, ca È™i cum Nate ar fi vrut să È™tie. Aligator. Ochii ieÈ™eau în relief peste restul trupului, iar Nate era sigur că pe el îl urmăreau. Inima începu să-i bată cu putere È™i ar fi vrut să strige, să È›ipe după ajutor. Atunci, Luis se întoarse È™i zâmbi, pentru că È™tia că oaspetele său era îngrozit. Oaspetele încercă să zâmbească, de parcă ar fi fost încântat să vadă, în sfârÈ™it, unul de aproape. Caii înălÈ›ară capetele când apa deveni mai adâncă. Nate îi dădu pinteni sub apă, dar nu se întâmplă nimic. Aligatorul se cufundă încet, până când nu se mai văzură decât ochii, după care pomi în direcÈ›ia lor È™i dispăru în apa întunecată. Nate își scoase picioarele din scări È™i își trase genunchii la piept, astfel încât se clătină în È™a. BăieÈ›ii spuseră ceva È™i începură să chicotească, dar lui Nate nu îi păsa. După ce trecură de mijlocul mlaÈ™tinii, apa ajunse până la picioarele cailor È™i, apoi, până la ale lor. Când atinse teafăr malul celalalt, Nate se relaxă. Apoi râse de sine însuÈ™i. Ar fi putut să spună povestea aceea acasă. Avea prieteni care erau pasionaÈ›i după vacanÈ›e extreme - oameni care mergeau cu cortul, navigau pe ape înspumate È™i repezi, căutau gorile, genul de safari prin care încercau întotdeauna să-i uluiască pe ceilalÈ›i cu povestiri despre experienÈ›e de viață È™i de moarte trăită în partea opusă a lumii. Dacă mai pomenea È™i de aspectul ecologic al Pantanalului, pentru zece mii de dolari, ar fi sărit bucuroÈ™i pe un ponei È™i ar fi străbătut mlaÈ™tini, fotografiind È™erpii È™i aligatorii din drumul lor. Dat fiind că nu se vedea nici un râu, Nate hotărî că era timpul să se întoarcă. Arătă ceasul È™i Luis îi conduse spre casă. ÃŽnsuÈ™i comandantul fu adus la telefon. Vorbi cu Jevy despre tot felul de lucruri legate de armată timp de cinci minute - locuri în care fuseseră repartizaÈ›i, oameni pe care îi cunoÈ™teau - în vreme ce indicatorul bateriei licărea mai repede, iar SatFone-ul rămânea încetul cu încetul fără energie. Nate îi arătă; Jevy răspunse explicându-i comandantului că aceea era ultima lor È™ansă. Nici o problemă. Un elicopter era pregătit; un echipaj era adunat chiar în clipa aceea. Cât de grave erau rănile? Interne, spuse Jevy uitându-se la Milton. Fazenda se afla la o distanță de patruzeci de minute cu elicopterul, potrivit piloÈ›ilor armatei. DaÈ›i-ne o oră, spuse comandantul. Milton zâmbi pentru prima oară în ziua aceea. După ce trecu o oră, optimismul dispăru. Soarele cobora repede la apus; se apropia amurgul. O salvare pe întuneric ieÈ™ea din orice discuÈ›ie. Se duseră la avionul prăbuÈ™it, unde Milton È™i Jevy lucraseră toata după-amiaza. Aripa ruptă fusese dată la o parte, ca È™i elicea. Aceasta se afla pe iarbă, lângă avion, încă mânjită de sânge. Trenul de aterizare din dreapta era îndoit, dar nu trebuia înlocuit. Vaca ucisă fusese tranÈ™ată de Marco È™i de soÈ›ia lui, iar scheletul abia se mai vedea în tufiÈ™urile de lângă pistă. Jevy spunea că Milton avea de gând să vină cu o barcă imediat ce va găsi o aripă È™i elice noi. Lui Nate, acest lucru i se părea practic imposibil. Cum ar fi putut să urce o aripă de avion într-o barcă suficient de mică pentru a naviga pe afluenÈ›ii din Pantanal È™i, apoi, să o care prin mlaÈ™tinile pe care Nate le văzuse din È™aua calului? Aceea era problema lui însă. Nate avea alte griji. Femeia le aduse cafea caldă È™i prăjiturele uscate, iar ei se aÈ™ezară pe iarbă lângă grajd È™i sporovăiră. Cele trei umbre mici ale lui Nate stăteau lângă el, temându-se să nu îi părăsească. Mai trecu o oră. Tomas, cel mai mic, fu primul care auzi zgomotul. Spuse ceva È™i se ridică, arătând într-o direcÈ›ie, È™i toÈ›i ceilalÈ›i rămăseseră încremeniÈ›i. Zgomotul se auzi din ce în ce mai tare, devenind zumzetul inconfundabil al unui elicopter. Alergară spre mijlocul pistei È™i se uitară pe cer. Când elicopterul ateriză, patru soldaÈ›i săriră din el È™i alergară spre grup. Nate îngenunche în mijlocul băieÈ›ilor È™i îi dădu fiecăruia câte zece reais. - Feliz Natal, spuse el. Crăciun fericit. După aceea, îi îmbrățișă repede, își luă servieta È™i o rupse la fugă spre elicopter. Jevy È™i Nate le făcură cu mâna membrilor acelei mici familii când elicopterul se ridică de la pământ. Milton era prea ocupat, mulÈ›umindu-le piloÈ›ilor È™i soldaÈ›ilor. La o sută cincizeci de metri, Pantanalul începu să se întindă spre orizont. La răsărit era întuneric. Și era întuneric È™i la Corumbá când zburară pe deasupra oraÈ™ului jumătate de oră mai târziu. Era o priveliÈ™te frumoasă - clădirile È™i casele, luminile de Crăciun, traficul. Aterizară la baza armatei, la vest de oraÈ™, situată pe o stâncă deasupra râului Paraguay. Comandantul îi întâmpină È™i primi mulÈ›umirile pline de entuziasm pe care le merita pe deplin. Fu surprins să vadă că nu erau răni serioase, dar, cu toate acestea, se bucură de succesul misiunii. ÃŽi trimise cu un jeep deschis condus de un soldat tânăr. Când intrară în oraÈ™, jeepul întoarse brusc È™i opri în faÈ›a unui mic magazin. Jevy intra È™i reveni cu trei sticle de bere „Brahma". ÃŽi dădu una lui Milton È™i una lui Nate. După o uÈ™oară ezitare, acesta o destupă È™i bău. Era rece È™i absolut delicioasă. Și era Crăciunul, ce naiba. Putea să se descurce. Stând pe bancheta din spate a jeepului în timp ce acesta străbătea străzile prăfuite, își aminti ce noroc avea că era în viață. Cu aproape patru luni în urmă, încercase să se sinucidă. Cu È™apte ore în urmă, supravieÈ›uise unei aterizări forÈ›ate. Dar nu realizase nimic. Nu se afla mai aproape de Rachel Lane decât în ziua precedentă. Prima oprire fu la hotel. Nate le ură tuturor un Crăciun fericit È™i se duse în camera lui, unde se dezbrăcă È™i stătu sub duÈ™ douăzeci de minute. ÃŽn frigider, erau patru cutii de bere. Le bău pe toate într-o oră, spunându-È™i cu fiecare din ele că nu era o alunecare. Nu aveau să ducă la o cădere. Lucrurile erau sub control. Păcălise moartea, aÈ™a că de ce să nu sărbătorească puÈ›in de Crăciun? Nu avea să afle nimeni. Se putea descurca. ÃŽn plus, starea de trezie perfectă nu îi plăcuse niciodată. Avea să-È™i dovedească sieÈ™i că putea să se descurce cu puÈ›in alcool. Nici o problemă. Câteva beri ici, colo. Ce era rău în asta? 14 ÃŽl trezi telefonul, dar dură ceva timp până când răspunse. Berea nu avea nici un efect întârziat în afară de vinovăție, dar mica aventură din Cessna își spunea cuvântul. Gâtul, umerii È™i mijlocul i se învineÈ›iseră deja - urme clare de vânătăi în locurile unde centurile de siguranță îl È›inuseră în momentul impactului cu solul. Avea cel puÈ›in două cucuie, primul de la o izbitură de care își amintea, al doilea de la una de care nu își mai aducea aminte. Genunchii i se frecaseră de spătarele scaunelor celor doi piloÈ›i - niÈ™te răni uÈ™oare, crezuse el la început, dar care se agravaseră în cursul nopÈ›ii. BraÈ›ele È™i ceafa îi erau arse de soare. - Crăciun fericit, spuse vocea. Era Valdir È™i era aproape ora nouă. - MulÈ›umesc, zise Nate. La fel È™i È›ie. - Da. Cum te simÈ›i? - Bine. MulÈ›umesc. - Da, ei bine, Jevy m-a sunat aseară È™i mi-a povestit ce aÈ›i pățit cu avionul. Milton trebuie să fie nebun dacă a zburat pe furtună. N-o să mai apelez niciodată la el. - Nici eu. - Te simÈ›i bine? - Da - Ai nevoie de doctor? - Nu. - Jevy zicea că speră că eÈ™ti bine. - Mă simt bine, mă cam dor toate, atâta tot. Urmă un moment de pauză în care Valdir schimbă vitezele. - Dăm o mică petrecere la mine acasă astăzi după-amiază. Doar familia mea È™i câțiva prieteni. Vrei să vii È™i tu? InvitaÈ›ia conÈ›inea o anumită doză de rigiditate. Nate nu își dădea seama dacă Valdir încerca numai să fie politicos, sau dacă era o chestiune de limbă È™i accent. - EÈ™ti foarte amabil, spuse el. Dar am mult de citit. - EÈ™ti sigur? - Da, mulÈ›umesc. - Foarte bine. Am o veste bună. Ieri am închiriat, în sfârÈ™it, o barcă. Nu îi trebuise mult ca să treacă de la petrecere la barcă. - Grozav. Când plec? - Poate mâine. O pregătesc. Jevy È™tie barca. - Abia aÈ™tept să pornesc pe râu. Mai ales după ziua de ieri. Valdir se apucă să-i povestească apoi cum negociase cu proprietarul bărcii, un zgârcit notoriu care, iniÈ›ial ceruse o mie de reais pe săptămână. Se înÈ›eleseseră la È™ase sute. Nate asculta, dar puÈ›in îi păsa. MoÈ™tenirea lăsată de Phelan era destul de mare. Valdir își luă la revedere cu un alt „Crăciun fericit". AdidaÈ™ii îi erau încă uzi, dar È™i-i puse oricum, împreună cu un È™ort È™i un tricou. Avea să încerce să alerge puÈ›in, dar, dacă trupul său nu avea să coopereze, avea să se plimbe, pur È™i simplu. SimÈ›ea nevoia de aer curat È™i de exerciÈ›iu fizic. Plimbându-se încet prin cameră, văzu cutiile de bere goale din coÈ™ul de gunoi. Avea să se ocupe de problema asta mai târziu. Nu era o alunecare È™i nu avea să ducă la o cădere. Cu o zi în urmă, viaÈ›a i se perindase prin faÈ›a ochilor È™i asta schimbase lucrurile. Ar fi putut să moară. Acum, fiecare zi era un dar, fiecare moment trebuia savurat. De ce să nu se bucure de câteva din plăcerile vieÈ›ii? PuÈ›ină bere, un pic de vin, nimic mai tare È™i, cu siguranță, nu droguri. Era un domeniu familiar; minciuni cu care se mai amăgise. Luă două pastile de Tylenol È™i apoi își unse pielea expusă. ÃŽn holul hotelului era un spectacol de Crăciun la televizor, dar nimeni nu îl urmărea, pentru că nu era nimeni. Tânăra de la recepÈ›ie îi zâmbi È™i îi spuse bună dimineaÈ›a. Căldura umedă pătrundea prin uÈ™ile de sticlă deschise. Nate zăbovi puÈ›in ca să bea o cafea dulce. Termosul se afla pe tejghea, paharele de carton erau aÈ™ezate frumos alături, aÈ™teptând ca cineva să se oprească È™i să guste puÈ›ină cafezinho. Două păhărele È™i asudă înainte să iasă din hol. Pe trotuar încercă să se întindă, dar muÈ™chii îl dureau È™i încheieturile îi erau înÈ›epenite. Greu nu era să alerge, ci mai degrabă să meargă fără să È™chiopăteze vizibil. Dar nimeni nu se uita la el. Magazinele erau închise È™i străzile pustii, aÈ™a cum se aÈ™teptase. După două străzi, tricoul îi era deja lipit de spate. Făcea exerciÈ›ii într-o saună. Avenida Rondon era ultima stradă pavată de-a lungul stâncii situate deasupra râului. Merse pe trotuarul paralel cu ea mult timp, È™chiopătând uÈ™or, în vreme ce muÈ™chii i se dezmorÈ›eau încetul cu încetul È™i încheieturile încetau să-i mai scârțâie. Găsi părculeÈ›ul în care se oprise cu două zile în urmă, pe douăzeci È™i trei, când se adunaseră oamenii ca să asculte muzică È™i colinde. Câteva scaune pliante mai erau încă acolo. Picioarele lui aveau nevoie de odihnă. Se aÈ™eză pe aceeaÈ™i masă de picnic È™i se uită după adolescentul care încercase să-i vândă droguri. Dar nu se vedea nici picior de om. ÃŽÈ™i masă uÈ™or genunchii È™i se uită la marele Pantanal, care se întindea pe kilometri întregi, dispărând dincolo de orizont. O pustietate magnifică. Se gândi la băieÈ›i - Luis, Oli È™i Tomas - la micii lui tovarăși care aveau câte zece reais în buzunare È™i nici o modalitate de a-i cheltui. Pentru ei, Crăciunul nu însemna nimic; fiecare zi era la fel. Undeva, în regiunea aceea vastă brăzdată de ape din faÈ›a lui, exista o anume Rachel Lane, acum doar o umilă slujitoare a Domnului, dar care era pe cale de a deveni una dintre cele mai bogate femei din lume. Dacă o găsea, cum avea să reacÈ›ioneze, oare, la vestea moÈ™tenirii acelei averi imense? Cum avea să reacÈ›ioneze când îl va cunoaÈ™te pe el, un avocat american care reuÈ™ise să-i dea de urmă? Răspunsurile posibile îl făcură să nu se simtă prea bine. Pentru prima oară, își dădu seama că, până la urmă, Troy ar fi putut să fie nebun. Un om cu mintea întreagă È™i lucid ar fi lăsat unsprezece miliarde de dolari unei persoane pe care nu o interesa deloc bogăția? Unei persoane practic necunoscută de nimeni, nici chiar de cel care semnase acel testament scris de mână? Gestul părea nebunesc, mult mai mult acum, când Nate stătea deasupra Pantanalului, uitându-se la sălbăticia lui, la cinci mii de kilometri distanță de casă. Se aflaseră puÈ›ine lucruri despre Rachel. Evelyn Cunningham, mama ei, era dintr-un orășel numit Delhi, din Louisiana. La vârsta de nouăsprezece ani, plecase la Baton Rouge È™i se angajase ca secretară la o companie implicată în exploatarea gazelor naturale. Troy Phelan era proprietarul companiei È™i, în timpul uneia dintre vizitele sale de rutină de la New York, a zărit-o pe Evelyn. Era limpede că fusese o femeie frumoasă È™i naivă, crescută într-un orășel de provincie. ÃŽntotdeauna acelaÈ™i vultur, Troy a lovit imediat È™i, peste câteva luni, Evelyn a descoperit că era însărcinată. Aceasta se întâmpla în primăvara lui 1954. ÃŽn noiembrie, acelaÈ™i an, oamenii lui Troy au aranjat ca Evelyn să fie primită la Spitalul Catolic din New Orleans, unde Rachel s-a născut în data de doi. Evelyn nu È™i-a văzut niciodată copilul. Cu o mulÈ›ime de avocaÈ›i È™i multe presiuni, Troy a aranjat o adopÈ›ie rapidă È™i secretă a lui Rachel de către un preot È™i soÈ›ia acestuia din Kalispell, Montana. El cumpăra mine de cupru È™i zinc din acel stat È™i avea relaÈ›ii la companiile de acolo. PărinÈ›ii adoptivi n-au cunoscut niciodată identitatea părinÈ›ilor biologici. Evelyn nu a vrut nici copilul, nici să mai aibă de-a face cu Troy Phelan. A luat zece mii de dolari È™i s-a întors la Delhi, unde în mod tipic o aÈ™teptau zvonurile despre păcatele ei. S-a mutat cu părinÈ›ii È™i au aÈ™teptat răbdători să treacă furtuna. Aceasta însă nu a trecut. Cu cruzimea caracteristică oraÈ™elor mici, Evelyn s-a trezit o paria în mijlocul oamenilor de care avea cel mai mult nevoie. Rareori ieÈ™ea din casă È™i, cu timpul, s-a izolat È™i mai mult, retrăgându-se în întunericul dormitorului ei. Acolo, în bezna micii ei lumi, a început să i se facă dor de fiica ei. I-a scris lui Troy, dar n-a primit nici un răspuns. O secretară ascundea scrisorile È™i le îndosaria. La două săptămâni de la sinuciderea lui, unul dintre oamenii lui Josh le-a găsit în arhiva personală din apartamentul lui Troy. Cu trecerea anilor, Evelyn s-a prăbuÈ™it È™i mai mult în propriul ei abis. Bârfele erau sporadice, dar nu se stingeau niciodată. ApariÈ›ia părinÈ›ilor ei la biserică sau la băcănie atrăgea întotdeauna priviri È™i È™uÈ™oteli, astfel că, până la urmă, s-au retras È™i ei. Evelyn s-a sinucis în ziua de 2 noiembrie 1959, când Rachel împlinea cinci ani. A condus maÈ™ina părinÈ›ilor ei până la marginea oraÈ™ului È™i s-a aruncat de pe un pod. Necrologul È™i articolul din ziarul local despre moartea ei au ajuns la biroul lui Troy din New Jersey, unde, de asemenea au fost îndosariate È™i ascunse. Despre copilăria lui Rachel se aflaseră foarte puÈ›ine lucruri. Reverendul È™i doamna Lane s-au mutat de două ori, de la Kalispell la Butte È™i de la Butte la Helena. El a murit de cancer când Rachel avea È™aptesprezece ani. Era unicul lor copil. Din motive pe care nimeni în afară de Troy nu le putea explica, acesta s-a hotărât să reintre în viaÈ›a ei când era pe cale de a termina liceul. Poate se simÈ›ea puÈ›in vinovat. Poate era îngrijorat de posibilitățile pe care le avea fata de a urma colegiul. Rachel È™tia că fusese adoptată, dar niciodată nu-È™i exprimase dorinÈ›a de a-È™i cunoaÈ™te părinÈ›ii. Amănuntele nu erau cunoscute, dar Troy a întâlnit-o în vara lui 1972. Patru ani mai târziu, ea absolvea Universitatea din Montana. După aceea, în povestea vieÈ›ii ei, au apărut spaÈ›ii goale uriaÈ™e pe care nici o investigaÈ›ie nu reuÈ™ise să le umple. Nate bănuia că numai două persoane È™tiau totul despre acea relaÈ›ie. Una murise; cealaltă trăia ca o indiancă undeva acolo, pe malul unuia dintre cele o mie de râuri. ÃŽncercă să facă jogging pe distanÈ›a dintre două străzi, dar renunță din cauza durerii. ÃŽi era destul de greu să È™i meargă. Două maÈ™ini trecură pe lângă el, oamenii începeau să se trezească. Zgomotul se apropie rapid din spate È™i ajunse lângă el înainte să apuce să reacÈ›ioneze. Jevy apăsă pe frână lângă bordură. -Bom dia, strigă el pentru a acoperi zgomotul motorului. Nate dădu din cap. - Bom dia. Jevy opri motorul. - Cum te simÈ›i? - Mă dor toate. Tu? - Nici o problemă. Fata de la recepÈ›ie mi-a zis că ai plecat să alergi. Hai să facem o plimbare. Nate prefera să facă jogging în pofida durerii decât să facă o plimbare cu Jevy cu maÈ™ina, dar nu era o circulaÈ›ie intensă È™i străzile erau mai sigure. Trecură prin centru, È™oferul continuând să ignore toate semnele È™i regulile de circulaÈ›ie. Jevy nu se uita niciodată în jur când traversau intersecÈ›iile cu viteză. - Vreau să vezi barca, spuse el la un moment dat. Dacă îl durea ceva în urma aterizării forÈ›ate, nu arăta. Nate încuviință doar. ÃŽn capătul din partea de est a oraÈ™ului, la poalele stâncii, într-un golfuleÈ› unde apa era murdară de ulei, se afla un fel de È™antier naval. Câteva ambarcaÈ›iuni jalnice se legănau uÈ™or pe apa râului - unele fuseseră dezmembrate cu zeci de ani în urmă, altele erau rareori folosite. Două erau, evident, vase de transport pentru vite, punÈ›ile lor fiind împărÈ›ite în È›arcuri de lemn murdare de noroi. - Iat-o, spuse Jevy arătând spre râu. Parcară pe stradă È™i porniră spre mal. Erau câteva bărci de pescuit mici È™i joase, iar proprietarii lor veneau sau plecau. Nate nu își dădea seama. Jevy strigă ceva spre doi dintre ei È™i aceÈ™tia răspunseră ceva amuzant. - Tatăl meu a fost căpitan de vas, explică Jevy. Veneam aici în fiecare zi. - Acum unde e? întrebă Nate. - S-a înecat în timpul unei furtuni. Minunat, își spuse Nate. Furtunile te doboară È™i în aer È™i pe apă. O scândură elastică ducea la barca lor. Se opriră pe mal, ca să admire vasul, Santa Loura. - Ce zici? întrebă Jevy. - Nu È™tiu, zise Nate. Evident, arăta mai bine decât cele pentru vite. Cineva bătea cu ciocanul undeva în spate. Era mare nevoie de un strat nou de vopsea. AmbarcaÈ›iunea avea cel puÈ›in optsprezece metri lungime, două punÈ›i È™i o covertă în capul scării. Era mai mare decât se aÈ™teptase Nate. - Sunt numai eu, nu? întrebă el. - Exact. - Nici un alt pasager? - Nu. Doar tu, eu È™i un marinar care o să È™i gătească. - Cum se numeÈ™te? - Welly. Scândura se îndoi, dar nu se rupse. Barca se înclină puÈ›in când ei săriră la bord. Butoaiele de motorină È™i apă erau înÈ™irate la prova. Trecură pragul unei uÈ™i È™i coborâră două trepte, ajungând în cabină, unde erau patru paturi de campanie, fiecare cu aÈ™ternuturi albe È™i un strat subÈ›ire de cauciuc spongios sub formă de saltea. MuÈ™chii sensibili ai lui Nate se înfiorară la gândul de a petrece o săptămână într-unul din ele. Tavanul era jos, ferestrele închise È™i prima mare problemă era faptul că nu exista aer condiÈ›ionat. ÃŽn cabină era ca într-un cuptor. - O s-aducem un ventilator, spuse Jevy, ghicindu-i gândurile. Nu-i chiar atât de rău când barca e în miÈ™care. Acest lucru era imposibil de crezut. Străbătură o pasarelă îngustă, îndreptându-se spre partea din spate a bărcii È™i trecură pe lângă o bucătărie cu o chiuvetă È™i o maÈ™ină de gătit cu propan, sala motorului È™i, în sfârÈ™it, o mică baie. ÃŽn sala motorului, un ins murdar È™i fără cămașă transpira abundent È™i se uita la o cheie pe care o È›inea în mână ca È™i cum aceasta l-ar fi jignit. Jevy îl cunoÈ™tea È™i reuÈ™i să spună ceva nepotrivit, deoarece niÈ™te cuvinte aspre răsunară deodată în încăpere. Nate se retrase spre pasarela din spate, unde găsi o barcă mică din aluminiu legată de Santa Loura. Avea vâsle È™i un motor exterior, iar Nate se văzu deodată împreună cu Jevy înaintând pe o apă nu prea adâncă, printre plante È™i trunchiuri de copaci, ferindu-se de aligatori, îndreptându-se iarăși spre o fundătură. Aventura căpăta amploare. Jevy râse È™i atmosfera se mai degajă. Se duse în partea din spate È™i spuse: - Are nevoie de o pompă de ulei È™i astăzi e închis la magazin. - Și mâine? întrebă Nate. - Nici o problemă. - Pentru ce e bărcuÈ›a asta? - Pentru o mulÈ›ime de lucruri. Urcară treptele din grătar spre covertă, unde Jevy examina cârma È™i comutatoarele. ÃŽn spatele covertei era o mică încăpere deschisă, cu două paturi de campanie; Jevy È™i marinarul aveau să doarmă acolo cu rândul. Și, mai în spate, era o punte de vreo cinci metri pătraÈ›i umbrită de o tendă de un verde-aprins. AtenÈ›ia lui Nate fu atrasă de un hamac întins pe punte. - Ãsta e al tău, spuse Jevy zâmbind. O să ai destul timp să citeÈ™ti È™i să dormi. - Ce drăguÈ›, spuse Nate. - Barca asta e folosită uneori pentru turiÈ™ti, de obicei germani, care vor să vadă Pantanalul. - Ai fost căpitan pe barca asta? - Da, de vreo două ori. Acum câțiva ani. Proprietarul nu-i un tip agreabil. Nate se aÈ™eză cu grijă în hamac È™i își roti picioarele, care îl dureau, până când se aÈ™eză comod. Jevy îl împinse o dată după care se duse să mai stea de vorbă cu mecanicul. 15 Visele lui Lillian Phelan pentru o cină plăcută de Crăciun fură distruse în clipa în care Troy Junior sosi târziu È™i beat, certându-se urât cu Biff. Veniră separat, conducând două maÈ™ini Porsche de culori diferite. Vociferările se amplificară când Rex, care băuse È™i el câteva pahare, își mustră fratele mai mare pentru faptul că strica masa de Crăciun a mamei lor. Casa era plină. Cei patru copii ai lui Lillian - Troy Junior, Rex, Libbigail È™i Mary Ross - se aflau acolo, ca È™i toÈ›i cei unsprezece nepoÈ›i È™i câțiva prieteni de-ai lor, dintre care majoritatea nu fuseseră invitaÈ›i de Lillian. NepoÈ›ii Phelan, ca È™i părinÈ›ii lor, atrăseseră noi prieteni È™i confidenÈ›i după moartea lui Troy. Până la apariÈ›ia lui Troy Junior, se bucuraseră de Crăciun. Niciodată nu se împărÈ›iseră atâtea cadouri fabuloase. MoÈ™tenitorii Phelan È™i le cumpăraseră reciproc, È™i pentru Lillian, fără să È›ină cont de preÈ›uri - îmbrăcăminte confecÈ›ionată de designeri, aparate electronice, chiar È™i obiecte de artă. Timp de câteva ore, banii scoseseră la iveală tot ce era mai bun în ei. Generozitatea lor nu cunoÈ™tea limite. Testamentul avea să fie citit peste numai două zile. SoÈ›ul lui Libbigail, Spike, fostul motociclist pe care îl cunoscuse la dezintoxicare, încercă să intervină între Troy Junior È™i Rex È™i se trezi înjurat de primul, care îi reaminti că era un „hippie gras al cărui creier fusese prăjit de LSD". Aceasta o jigni pe Libbigail, care o făcu stricată pe Biff. Lillian fugi în camera ei È™i încuie uÈ™a. NepoÈ›ii È™i prietenii lor se duseră la subsol, unde cineva adusese un răcitor de bere. Mary Ross, în mod incontestabil cea mai chibzuită È™i, cu siguranță, cea mai puÈ›in nestatornică dintre cei patru, își convinse fraÈ›ii È™i pe Libbigail să nu mai strige È™i să stea separat .Se despărÈ›iră în grupuri mici; unii în salon, alÈ›ii în living-room. Se instala, astfel, un armistiÈ›iu încordat. AvocaÈ›ii nu erau de mare ajutor. Acum lucrau în echipe, din moment ce reprezentau ceea ce ei susÈ›ineau a fi cele mai bune interese ale fiecărui moÈ™tenitor Phelan. Și, de asemenea, își petreceau ore în È™ir născocind modalități de a pune mâna pe o bucată mai mare de plăcintă. Patru armate mici de avocaÈ›i - È™ase, dacă se puneau la socoteală È™i cel al Geenei È™i cel al lui Ramble - lucrau febril. Cu cât își petreceau mai mult timp cu avocaÈ›ii lor, cu atât moÈ™tenitorii Phelan aveau mai puÈ›ină încredere unii în alÈ›ii. După o oră de liniÈ™te, Lillian ieÈ™i È™i cântări atmosfera. Fără să spună nimic, se duse la bucătărie È™i termină de pregătit cina. Ideea unui bufet era foarte bună. Puteau să mănânce cu schimbul, să vină în grupuri, să-È™i umple farfuriile È™i să se retragă în siguranÈ›a colÈ›urilor lor. Astfel, prima familie Phelan se bucură totuÈ™i de o cină de Crăciun liniÈ™tită. Troy Junior mâncă singur È™uncă È™i cartofi dulci la barul din apropierea curÈ›ii din spate. Biff rămase în bucătărie cu Lillian. Rex È™i soÈ›ia sa, Amber, fosta stripteuză, savurară curcanul în dormitor, uitându-se la un meci de fotbal. Libbigail, Mary Ross È™i soÈ›ii lor mâncară pe tăvi în salon. Iar nepoÈ›ii È™i prietenii lor își luară pizza rece la subsol, unde berea curgea în valuri. Cea de-a doua familie nu petrecu în nici un fel Crăciunul, cel puÈ›in nu împreună. Lui Janie nu îi plăcuse niciodată această sărbătoare în mod deosebit, astfel că plecă din È›ară, la Klosters, în ElveÈ›ia, unde oamenii frumoÈ™i ai Europei se adunau pentru a fi văzuÈ›i È™i pentru a schia. Luă cu ea un culturist pe nume Lance, care, la douăzeci È™i opt de ani ai săi avea jumătatea vârstei ei, dar era încântat de călătorie. Fiica ei, Geena fu nevoită să petreacă sărbătorile de Crăciun cu socrii ei în Connecticut, în mod normal o perspectivă sumbră È™i întunecată, însă lucrurile se schimbaseră vizibil. Pentru Cody, soÈ›ul Geenei, fu o sosire triumfală pe vechiul domeniu al familiei din apropiere de Waterbury. Familia Strong avusese pe vremuri o avere câștigată de pe urma afacerilor maritime, dar după secole de proastă administrare È™i căsătorii selective, banii secaseră. Numele È™i originea încă mai garantau acceptarea la È™colile adecvate È™i cluburile potrivite, È™i o nuntă în sânul familiei Strong încă se mai bucura de un anunÈ› amplu. ÃŽnsă troaca avusese o anumită lățime È™i o anumită lungime È™i prea multe generaÈ›ii se hrăniseră din ea. Erau niÈ™te indivizi aroganÈ›i, mândri de numele, accentul È™i obârÈ™ia lor, care, la suprafață, nu păreau îngrijoraÈ›i de situaÈ›ia nu prea înfloritoare a familiei. Aveau cariere la New York È™i Boston È™i cheltuiau ceea ce câștigau, deoarece averea familiei fusese întotdeauna plasa lor de siguranță. Ultimul membru al familiei Strong care avusese ceva cap întrezărise, în mod evident, sfârÈ™itul È™i înfiinÈ›ase depozite băneÈ™ti pentru educaÈ›ie, depozite serioase întocmite de armate de avocaÈ›i, impenetrabile È™i solide pentru a rezista atacurilor disperate ale viitorilor Strongi. Atacurile veniră; depozitele însă se menÈ›inuseră pe poziÈ›ie È™i orice tânăr Strong încă avea garantată o bună educaÈ›ie. Cody studiase la Taft, fusese un student mediu la Dartmouth È™i primise un MBA de la Columbia. Căsătoria sa cu Geena Phelan nu fusese bine primită de către familie, în primul rând pentru că ea mai fusese măritată o dată. Faptul că tatăl ei înstrăinat valora È™ase miliarde de dolari, la data nunÈ›ii, o ajută să intre în clan. Dar avea să fie privită întotdeauna de sus pentru că era divorÈ›ată È™i cu o slabă educaÈ›ie, la È™coli care nu făceau parte din Ivy League È™i, de asemenea, pentru că soÈ›ul ei, Cody, era un pic ciudat. Dar acum erau strânÈ™i cu toÈ›ii pentru a o întâmpina în ziua de Crăciun. Nu mai văzuse niciodată atâtea zâmbete pe chipurile oamenilor pe care îi detesta; atâtea îmbrățișări rigide, pupături stângace pe obraji È™i bătăi pe umăr. ÃŽi urî È™i mai mult pentru falsitatea lor. După vreo două pahare, Cody începu să vorbească. BărbaÈ›ii se adunară în jurul lui în salon È™i, nu după mult timp, cineva întrebă: - Cât? El se încruntă, de parcă banii ar fi fost deja o povară. - Probabil vreo jumătate de miliard, spuse el reuÈ™ind o interpretare perfectă a replicii pe care o repetase în faÈ›a oglinzii de la baie. Câțiva râmaseră cu gurile căscate. AlÈ›ii se strâmbară, fiindcă îl cunoÈ™teau pe Cody È™i erau cu toÈ›ii Strongi, È™tiind, aÈ™adar, că nu aveau să vadă un ban din acea sumă. ToÈ›i spumegau de invidie în tăcere. Vorba circulă repede È™i, nu peste mult timp, femeile împrăștiate prin casă È™uÈ™oteau despre jumătatea de miliard. Mama lui Cody, o femeie scundă, înÈ›epată È™i smochinită, ale cărei riduri se accentuau când zâmbea, fu îngrozită de obscenitatea acelei cifre. - Sunt bani noi, îi spuse ea uneia dintre fiice. Bani noi câștigaÈ›i de un bătrân scandalos cu trei neveste È™i un È™ir de copii răi, dintre care nici unul nu studiase la vreo È™coală Ivy League. Noi sau vechi, banii erau foarte invidiaÈ›i de femeile mai tinere. Parcă È™i vedeau avioanele, casele de pe plajă, reuniunile de familie fabuloase pe insule îndepărtate, depozite bancare pentru nepoÈ›i È™i nepoate È™i, poate, chiar cadouri sub formă de bani gheață. Banii îi încălziră pe cei din familia Strong, îi umplură de o căldură pe care nu o arătaseră niciodată unui străin, îi încălziră până când ajunseră pe punctul de a se topi. ÃŽi învățară deschiderea È™i dragostea, ceea ce dădu naÈ™tere unui Crăciun cald È™i intim. După-amiază târziu, când familia se aÈ™eză la masă pentru cina tradiÈ›ională, începu să ningă. Ce Crăciun perfect! spuseră toÈ›i. Geena îi ura mai mult ca oricând. Ramble își petrecu sărbătorile cu avocatul său, la È™ase sute pe oră, deÈ™i taxarea avea să fie ascunsă aÈ™a cum numai avocaÈ›ii pot să ascundă asemenea lucruri. Și Tira plecase din È›ară cu un tânăr gigolo. Se afla undeva pe plajă, fără sutien È™i, probabil, È™i fără slip, fără să se întrebe ce făcea fiul ei în vârstă de paisprezece ani. Avocatul, Yancy, era necăsătorit, divorÈ›at de două ori È™i avea doi băieÈ›i gemeni de unsprezece ani din cea de-a doua căsătorie. Erau excepÈ›ional de inteligenÈ›i pentru vârsta lor; Ramble era dureros de lent pentru a lui, astfel că se distrau grozav, jucându-se pe video în dormitor, în timp ce Yancy urmărea singur un meci de fotbal. Clientul său trebuia să primească cele cinci milioane obligatorii când împlinea douăzeci È™i unu de ani È™i, È›inând cont de nivelul de maturitate al clientului său, banii nu aveau să dureze nici măcar atât cât duraseră la ceilalÈ›i copii Phelan. Pe Yancy nu îl interesau însă niÈ™te amărâte de cinci milioane; la naiba, avea să câștige atâta numai din onorarii din partea lăsată lui Ramble în testament. Yancy avea alte griji. Tira angajase o altă firmă, una agresivă din apropiere de Capitoliu, una cu toate relaÈ›iile adecvate. Ea nu era decât fostă soÈ›ie, nu un urmaÈ™, iar partea ei avea să fie mai mică decât orice avea să primească Ramble. Noii avocaÈ›i își dădeau desigur seama de acest lucru. O presau să scape de Yancy È™i să-l dirijeze pe tânărul Ramble spre ei. Din fericire, mamei nu îi prea păsa de copil, iar Yancy se descurca de minune în planul său de a-l îndepărta pe copil de mamă. Râsetele copiilor erau ca o muzică pentru urechile lui. 16 După-amiază târziu, trecu pe la un mic magazin care se afla la câteva străzi distanță de hotel. Se plimba pe trotuar, când văzu că magazinul era deschis È™i intră cu speranÈ›a că avea să găsească o bere. Nimic altceva decât o bere, poate două. Era singur în partea cealaltă a lumii. Era Crăciunul È™i nu avea cu cine să-l sărbătorească. Un val de singurătate È™i de deprimare se revărsă asupra lui È™i începu să alunece. Autocompătimirea puse stăpânire pe el. Văzu È™irurile de sticle de băutură, toate pline È™i nedesfăcute, whisky, gin È™i votcă, aÈ™ezate ca niÈ™te soldăței frumoÈ™i în uniforme viu colorate. Instantaneu, gura i se uscă îngrozitor. O deschise È™i închise ochii. Se È›inu de tejghea ca să nu se clatine È™i tot chipul i se schimonosi de durere când se gândi la Sergio, la „Walnut Hill", la Josh, la fostele sale soÈ›ii È™i la cei pe care îi făcuse să sufere de atâtea ori când se prăbuÈ™ise. Gândurile îi treceau rapid prin minte È™i tocmai era pe punctul de a leÈ™ina când omuleÈ›ul spuse ceva. Nate îi aruncă o privire furioasă, își muÈ™că buzele È™i arătă spre votcă. Două sticle, opt reais. Fiecare prăbuÈ™ire fusese altfel. Unele se construiau încet, un pahar ici, o priză colo, o crăpătură în baraj urmată de altele. O dată se dusese singur la un centru de dezintoxicare. Altă dată, se trezise legat de un pat cu un furtun pentru perfuzii intravenoase în încheietura mâinii. Ultima oară, o cameristă îl găsise într-o cameră de motel ieftină, de treizeci de dolari pe zi, în comă. Strânse punga de hârtie È™i porni hotărât spre hotel, ocolind un grup de băieÈ›i transpiraÈ›i care driblau cu o minge de fotbal pe trotuar. Ce norocoÈ™i sunt copiii, își spuse el. Fără poveri, fără bagaje. Mâine e, pur È™i simplu, alt joc. ÃŽntr-o oră avea să se întunece È™i Corumbá prindea viață încetul cu încetul. Cafenelele È™i barurile de pe trotuare se deschideau, pe stradă treceau câteva maÈ™ini. ÃŽn holul hotelului, se auzea, dinspre piscină, o muzică alertă, È™i, o clipă, Nate fu tentat să stea la o masă să mai asculte un ultim cântec. Dar nu o făcu. Se duse în cameră, unde încuie uÈ™a È™i umplu cu gheață un pahar înalt din plastic. Puse sticlele una lângă alta, deschise una È™i turnă încet votcă peste cuburile de gheață, jurând să nu se oprească până când nu aveau să fie goale amândouă. Jevy îl aÈ™tepta pe vânzătorul de piese, care sosi la ora opt. Soarele strălucea nestingherit. Trotuarele frigeau. Nu avea pompa de ulei, cel puÈ›in nu pentru un motor ce funcÈ›iona cu motorină. Vânzătorul dădu două telefoane È™i Jevy pomi în viteză cu camioneta sa spre marginea oraÈ™ului, unde un negustor de bărci avea un teren plin de rămășiÈ›e de la zeci de ambarcaÈ›iuni dezmembrate. ÃŽn magazia cu piese pentru motoare, un băiat găsi o pompă de ulei foarte uzată, plină de ulei È™i unsoare È™i înfășurată într-o cârpă murdară. Jevy îi dădu bucuros douăzeci de reais pentru ea. Apoi se duse la râu È™i opri maÈ™ina la marginea apei. Santa Loura nu se clintise din loc. Fu încântat să vadă că Welly sosise. Welly era un marinar începător, care nu avea nici optsprezece ani, dar susÈ›inea că È™tie să gătească, să piloteze, să călăuzească, să deretice, să navigheze È™i să facă tot felul de alte treburi de care era nevoie. Jevy È™tia că minte, dar asemenea bravadă nu era ceva neobiÈ™nuit la băieÈ›ii care căutau de lucru pe rău. - L-ai văzut pe domnul O'Riley? îl întrebă Jevy. - Americanul? - Da, americanul. - Nu, nici urmă de el. Un pescar dintr-o barcă de lemn îi strigă ceva lui Jevy, dar el era preocupat de alte lucruri. Traversă scândura È™i sări în barcă, unde se auziră din nou ciocănituri din spate. AcelaÈ™i mecanic murdar se chinuia la motor. Stătea ghemuit asupra lui, gol până la brâu È™i ud leoarcă de sudoare. ÃŽn sala motorului era un aer sufocant. Jevy îi dădu pompa de ulei È™i el o examină cu degete scurte È™i groase. Era un motor diesel cu cinci cilindri în linie È™i cu pompa la fundul carterului, chiar sub marginea grătarului. Mecanicul ridică din umeri ca È™i cum achiziÈ›ia lui Jevy ar fi putut într-adevăr să funcÈ›ioneze, după care se strecură pe după rezervor, se lăsă încet în genunchi È™i se aplecă mult, sprijinindu-È™i creÈ™tetul capului de È›eava de evacuare. Mormăi ceva È™i Jevy îi dădu o cheie. Pompa fu montată încet. CămaÈ™a lui Jevy se udă leoarcă în câteva minute. ÃŽn timp ce cei doi bărbaÈ›i lucrau înghesuiÈ›i în sala motorului, Welly se hotărî să apară È™i să întrebe dacă era nevoie de el. Nu, de fapt nu era. - Uită-te după american doar, spuse Jevy, È™tergându-È™i sudoarea de pe frunte. Mecanicul înjură È™i schimbă chei timp de o jumătate de oră, după care declară pompa în stare de funcÈ›ionare. Porni motorul È™i își petrecu câteva minute verificând presiunea uleiului. ÃŽn cele din urmă, zâmbi È™i își strânse sculele. Jevy se duse la hotel după Nate. Fata cea timidă de la recepÈ›ie nu îl văzuse pe domnul O'Riley. Sună în cameră, dar nu primi nici un răspuns. O cameristă care trecu pe acolo fu luată la întrebări. Nu, din câte È™tia ea, el nu ieÈ™ise din cameră. Șovăitoare, fata îi dădu o cheie lui Jevy. UÈ™a era încuiată, dar nu È™i cu lanÈ›ul, aÈ™a că Jevy intră încet. Primul lucru ciudat pe care îl observă fu patul gol cu aÈ™ternutul răvășit. Apoi văzu sticlele. Una era goală È™i căzută pe jos; cealaltă, pe jumătate plină. ÃŽn cameră era răcoare, deoarece instalaÈ›ia de aer condiÈ›ionat funcÈ›iona la putere maximă. Văzu un picior gol È™i când se apropie mai mult, îl văzu pe Nate, gol puÈ™că, între pat È™i perete cu un cearÈ™af înfășurat în jurul genunchilor. Jevy îl înghionti uÈ™or în laba piciorului È™i piciorul tresari. Cel puÈ›in nu era mort. Jevy îi vorbi È™i îi împunse umărul, iar după câteva secunde, auzi un mormăit. Un sunet scăzut, de durere. AÈ™ezându-se pe pat, Jevy îl apucă de sub cea mai apropiată subsuoară, È™i îl trase de pe podea, de lângă perete, izbutind să-l rostogolească în pat, unde îi acoperi repede organele genitale cu un cearÈ™af. Alt geamăt de durere. Nate era întins pe spate, cu un picior atârnându-i din pat, cu ochii umflaÈ›i È™i încă închiÈ™i, cu părul răvășit È™i respirând încet È™i anevoios. Jevy se aÈ™eză la picioarele patului, uitându-se la el. Camerista È™i fata de la recepÈ›ie apărură în deschizătura uÈ™ii, dar el le făcu semn să plece. Apoi încuie uÈ™a È™i luă sticla goală. - Trebuie să plecam, spuse el, dar nu primi nici un răspuns. Poate ar fi trebuit să-l sune pe Valdir, care, la rândul său, i-ar fi anunÈ›at pe americanii care trimiseseră acel amărât de beÈ›iv în Brazilia. Poate mai târziu. - Nate! spuse el ridicând vocea. Spune ceva! Nici un răspuns. Dacă nu își revenea curând, Jevy avea să cheme un doctor. O sticlă È™i jumătate de votcă într-o noapte ar fi putut să ucidă un om. Poate că organismul lui era otrăvit È™i trebuia dus la spital. Udă un prosop cu apă rece, după care i-l înfășură lui Nate în jurul gâtului. Acesta începu să se miÈ™te È™i deschise gura într-un efort de a vorbi. - Unde sunt? mormăi el cu limba îngroÈ™ată È™i lipicioasă. - ÃŽn Brazilia. ÃŽn camera ta de hotel. - Trăiesc. - Mai mult sau mai puÈ›in. Jevy îi È™terse faÈ›a È™i ochii cu un colÈ› al prosopului. - Cum te simÈ›i? întrebă el. - Vreau să mor, zise Nate, întinzându-se după prosop È™i îl vârî în gură, începând să-l sugă. - ÃŽÈ›i aduc puÈ›ină apă, spuse Jevy deschizând frigiderul È™i luând o sticlă cu apă. PoÈ›i să ridici capul? - Nu, gemu Nate. Jevy îi picură apă pe buze È™i pe limbă. O parte i se prelinse pe obraji È™i pe prosop, însă lui Nate nu-i păsa. Capul îi pocnea È™i se întreba cum naiba se trezise. Un ochi, cel drept, se deschise puÈ›in. Pleoapele celui stâng erau încă lipite. O lumină îi pârjolea creierul È™i un val de greață se ridică de la genunchi spre gâtlej. Cu o iuÈ›eală uimitoare, se întoarse pe o parte, apoi se ridică în patru labe în timp ce vărsa. Jevy sări brusc È™i aduse alt prosop. Zăbovi în baie, ascultând horcăielile È™i accesele de tuse. Imaginea unui bărbat gol stând în patru labe în mijlocul unui pat È™i vărsându-È™i maÈ›ele era ceva de care se putea lipsi. Dădu drumul apei de la duÈ™ È™i o potrivi. ÃŽnÈ›elegerea lui cu Valdir era de o mie de reais pentru a-l duce pe domnul O'Riley în Pantanal, a găsi persoana pe care o căuta acesta È™i a-l duce înapoi la Corumbá. Erau bani frumoÈ™i, dar el nu era nici infirmieră, nici bonă. Barca era gata. Dacă Nate nu se descurca fără escortă, Jevy avea de gând să se apuce de altă treabă. Nate încetă să mai verse È™i Jevy îl cără la baie, vârându-l sub duÈ™, iar el se ghemui pe podeaua de plastic. - ÃŽmi pare rău, repeta el întruna. Jevy îl lăsă acolo, să se înece, din partea lui. După aceea, împături cearÈ™afurile, încercă să cureÈ›e mizeria È™i coborî să bea o cafea tare. Era aproape ora două când Welly îi auzi venind. Jevy parcă pe mal, camioneta sa mare împrăștiind pietre È™i trezindu-i pe pescari când opri cu zgomot. Nu se vedea nici urmă de american. Apoi, un cap se ridică încet de undeva din cabină. Ochii îi erau acoperiÈ›i de niÈ™te ochelari de soare È™i o È™apcă era lăsată foarte mult pe frunte. Jevy deschise uÈ™a din dreapta È™i îl ajută pe domnul O'Riley să coboare. Welly se duse la camionetă È™i luă sacul de voiaj È™i servieta lui Nate din spate. Voia să-l cunoască pe domnul O'Riley, dar momentul nu era bun. Acesta se simÈ›ea foarte rău, faÈ›a fiindu-i albă ca varul È™i udă de sudoare, iar el era prea slăbit pentru a merge fără să fie ajutat. Welly îi urmă până la marginea apei È™i îi ajută să treacă peste scândura È™ubredă la bordul ambarcaÈ›iunii. Jevy îl cără practic pe domnul O'Riley pe trepte spre covertă È™i apoi pe pasarelă spre puntea mică, unde aÈ™tepta hamacul. ÃŽl împinse în el. Când se întoarseră pe punte, Jevy porni motorul È™i Welly strânse frânghiile. - Ce-a pățit? întrebă el. - E beat. - Dar e abia ora două. - E beat de multă vreme. Barca Santa Loura se desprinse de țărm È™i porni în susul râului, depășind încet oraÈ™ul Corumbá. Nate privea oraÈ™ul care rămânea în urmă. Tenda de deasupra sa era groasă, verde È™i uzată, întinsă pe un cadru metalic fixat de punte prin patru stâlpi. Doi dintre aceÈ™tia susÈ›ineau hamacul, care se legănase puÈ›in imediat după ce porniseră. SenzaÈ›ia de vomă apăru din nou. ÃŽncercă să nu se miÈ™te. Voia ca totul să fie perfect neclintit. Barca înainta încet în susul râului. Acesta era liniÈ™tit. Nu bătea deloc vântul, aÈ™a că Nate reuÈ™i să stea întins în hamac, să se uite la tenda de un verde-închis de deasupra capului È™i să încerce să se gândească. Acest lucru era însă dificil, deoarece capul îl durea foarte tare È™i era ameÈ›it. Concentrarea era o provocare. ÃŽl sunase pe Josh din cameră exact înainte să plece. Cu pungi de gheață pe ceafă È™i un coÈ™ de gunoi lângă picioare, formase numărul È™i încercase din răsputeri să pară normal. Jevy nu îi spusese lui Valdir. Valdir nu îi spusese lui Josh. Nu È™tia nimeni în afară de Nate È™i de Jevy È™i se înÈ›eleseseră ca lucrurile să rămână aÈ™a. Nu exista nici un fel de alcool la bord, iar Nate promisese să stea treaz până la întoarcere. Cum avea să găsească ceva de băut în Pantanal? Dacă Josh era îngrijorat, vocea lui nu trăda acest lucru. Firma era încă închisă cu ocazia sărbătorilor de Crăciun etcetera, dar el era extrem de ocupat. Ca de obicei. Nate spuse că se descurcă foarte bine. Barca era bună È™i, acum reparată. Abia aÈ™teptau să pornească. După ce închise, vărsă din nou. Și făcu iarăși duÈ™. Apoi, Jevy îl ajutase să ajungă la lift È™i să traverseze holul de la intrare. Râul făcu o cotitură È™i Corumbá dispăru. Traficul pe râu în preajma oraÈ™ului se rări pe măsură ce călătoria lor căpăta avânt. PoziÈ›ia lui Nate îi permitea să vadă dâra din spatele bărcii È™i apa maronie. Râul Paraguay avea o lățime de mai puÈ›in de o sută de metri È™i se îngusta repede la coturi. Trecură pe lângă o barcă È™ubredă încărcată cu banane verzi È™i doi băieÈ›ei făcură cu mâna. Þăcănitul constant al motorului nu încetă, aÈ™a cum sperase Nate, dar se transformă într-un zumzet scăzut, o vibraÈ›ie constantă prin toată ambarcaÈ›iunea. Nu putea decât să-l accepte. ÃŽncercă să se legene încet cu hamacul, în timp ce se simÈ›ea o briză uÈ™oară. SenzaÈ›ia de greață dispăruse. Nu te gândi la Crăciun, acasă, la copii È™i la amintiri neplăcute È™i nu te gândi la viciile tale. PrăbuÈ™irea s-a terminat, își spuse el. Barca era centrul lui de tratament. Jevy era consilierul lui. Welly era infirmiera. Avea să se trateze în Pantanal, după care nu avea să mai bea niciodată. De câte ori putea să se mintă? Aspirina pe care i-o dăduse Jevy își pierdea efectul È™i capul îl durea iarăși. AÈ›ipi È™i se trezi când Welly apăru cu o sticlă de apă È™i cu un castronel cu orez. ÃŽl mâncă cu o lingură, dar mâinile îi tremurau atât de tare, încât vărsă orezul pe tricou È™i în hamac. Era cald È™i sărat È™i mâncă tot. - Mais? întrebă Welly. Nate clătină din cap È™i bău puÈ›ină apă. După aceea, se întinse din nou în hamac È™i încercă să adoarmă. 17 ÃŽn cele din urmă, diferenÈ›a de fus orar, oboseala È™i urmările alcoolului consumat îl doborâră. De ajutor fusese È™i orezul, astfel că Nate adormi adânc. Welly îl controlă din oră în oră. - Sforăie, îi spuse el lui Jevy în timonerie. Somnul fu fără vise È™i dură patru ore, în timp ce Santa Loura înainta încet spre nord, contra curentului È™i a vântului. Nate se trezi auzind bătaia constantă a motorului, având senzaÈ›ia că nu se mai miÈ™cau. Se ridică încet în hamac È™i se uită peste bord la maluri pentru a vedea dacă înaintau. VegetaÈ›ia era luxuriantă. Râul părea complet nepopulat. ÃŽn urma bărcii se vedea o dâră È™i, uitându-se fix la un copac, văzu că, da, într-adevăr înaintau, dar foarte încet. Apa era umflată din cauza ploilor, navigaÈ›ia era mai uÈ™oară, dar în susul râului nu se putea face prea repede. GreaÈ›a È™i durerile de cap dispăruseră însă miÈ™cările îi erau tot nesigure. ÃŽncepu prin a se da jos din hamac, în primul rând pentru că voia să urineze. ReuÈ™i să pună picioarele pe punte fără nici un incident È™i, când făcu pauză o clipă, Welly apăru ca un È™oarece È™i îi dădu o ceaÈ™că de cafea. Nate luă ceaÈ™ca, o È›inu în mâini È™i o adulmecă. Nimic nu mirosise vreodată mai bine. - Obrigado, spuse el. MulÈ›umesc. - Sim, zise Welly cu un zâmbet È™i mai strălucitor. Nate sorbi din nepreÈ›uita cafea dulce È™i încercă să nu se uite la Welly, care îl privea fix. PuÈ™tiul era îmbrăcat în hainele standard pentru navigaÈ›ia pe râu; un È™ort vechi, un tricou vechi È™i sandale ieftine de cauciuc care îi protejau tălpile picioarelor pline de cicatrice È™i bătătorite. La fel ca Jevy, Valdir È™i majoritatea brazilienilor pe care îi cunoscuse până atunci, Welly avea părul negru È™i ochii negri, trăsături semicaucaziene È™i o nuanță de maro a pielii care era mai deschisă decât a unora, mai închisă decât a altora, o nuanță a lui proprie. Sunt în viață È™i treaz, își spuse Nate sorbind din cafea. Am atins încă o dată marginea iadului pentru scurt timp È™i am supravieÈ›uit. M-am prăbuÈ™it, m-am dus la fund, m-am uitat la imaginea înceÈ›oÈ™ată a chipului meu È™i am salutat moartea. Cu toate astea, sunt aici È™i respir. ÃŽn trei zile, am spus de două ori ultimele mele cuvinte. Poate că nu mi-a sunat ceasul încă. - Mais? întrebă Welly arătând spre ceaÈ™că. - Sim, spuse Nate dându-i-o È™i, din doi paÈ™i, băiatul dispăru. AmorÈ›it după incidentul cu avionul È™i tremurând din cauza alcoolului, Nate se ridică È™i stătu neajutat în mijlocul punÈ›ii, nesigur È™i cu genunchii îndoiÈ›i. Dar putea să stea în picioare È™i numai acest lucru însemna totul. Refacerea nu era decât o serie de paÈ™i mici, victorii mărunte. Leagă-le unele de altele, fără să te împiedici È™i fără înfrângeri È™i eÈ™ti tratat. Niciodată vindecat, doar tratat, dezintoxicat sau curățat pentru o vreme. Mai alcătuise acel puzzle; sărbătoreÈ™te fiecare piesă mică. ÃŽn clipa aceea, fundul plat al bărcii atinse un banc de nisip, se zgudui È™i Nate căzu, izbindu-se de hamac. Acesta îl aruncă înapoi pe punte, unde se lovi cu capul de o scândură. Se ridică încet, È›inându-se de balustradă cu o mână È™i frecându-È™i capul cu cealaltă. Nu curgea sânge, era doar un cucui mic, încă o rană neînsemnată a cărnii. ÃŽnsă izbitura aceea îl trezi È™i, când i se limpezi privirea, porni încet de-a lungul balustradei spre covertă, unde Jevy stătea pe un scaun înalt cu o mână sprijinită pe cârmă. Zâmbetul brazilian instantaneu È™i, apoi: - Cum te simÈ›i? - Mult mai bine, spuse Nate aproape ruÈ™inat. Dar ruÈ™inea era o emoÈ›ie la care Nate renunÈ›ase de mulÈ›i ani. Alcoolicii nu È™tiu ce-i aia ruÈ™ine. Te faci de râs de atâtea ori, încât devii imun la aÈ™a ceva. Welly urcă treptele cu câte o ceaÈ™că de cafea în fiecare mână. ÃŽi dădu una lui Nate È™i pe cealaltă lui Jevy, după care se aÈ™eză pe o bancă îngustă alături de căpitan. Soarele începea să coboare dincolo de munÈ›ii îndepărtaÈ›i ai Boliviei È™i, înspre nord chiar în faÈ›a lor, se adunau nori. Aerul era mult mai răcoros. Jevy își puse tricoul. Nate se temea de o altă furtună, dar râul nu era lat. Cu siguranță, ar fi putut să tragă afurisita de barcă la mal È™i să o lege de un copac. Se apropiară de o căsuță pătrată, prima locuință pe care o vedea Nate de când trecuseră de Corumbá. Erau È™i semne de viață: un cal, o vacă, rufe pe frânghie, o canoe lângă apă. Un bărbat cu o pălărie de pai, un adevărat pantaneiro, ieÈ™i pe verandă È™i le făcu leneÈ™ cu mâna. După ce trecură de casă, Welly arătă spre un punct unde ierburile dense înaintau până în apă. - Jacarés, spuse el. Jevy se uită, dar nu păru să-i pese. Văzuse un milion de aligatori. Nate văzuse numai unul, din È™aua unui cal È™i, uitându-se la reptilele acelea lucioase care îi priveau din nămol, observă că păreau mult mai mici de pe puntea unei bărci. Prefera distanÈ›a. TotuÈ™i, ceva îi spunea că, până la sfârÈ™itul călătoriei, va mai avea ocazia să se afle prea aproape de ei ca să se simtă bine. BărcuÈ›a din urma lor avea să fie folosită în căutarea lui Rachel Lane. El È™i Jevy urmau să navigheze pe râuleÈ›e, să ocolească vegetaÈ›ia densă, să meargă prin ape întunecate È™i pline de bălării. Cu siguranță că vor mai fi jacarés È™i alte feluri de reptile periculoase care aÈ™teptau să ia masa. Dar, ciudat, în clipa aceea, lui Nate nu-i păsa. Deocamdată, în Brazilia, se dovedise a fi destul de rezistent. Era o aventură È™i ghidul său părea să nu se teamă de nimic. Apucându-se de balustradă, reuÈ™i să coboare treptele cu mare grijă, după care înaintă pe pasarela îngustă, trecând pe lângă cabină È™i bucătărie, unde Welly pusese o oală pe maÈ™ina de gătit. Motorul se auzea vuind. Ultima oprire fu toaleta, o mică încăpere în care se aflau un WC, o chiuvetă murdară într-un colÈ› È™i un duÈ™ È™ubred care se bălăngănea la câțiva centimetri deasupra capului. Se uÈ™ură studiind cordonul duÈ™ului. Se dădu înapoi È™i trase de el. Apă caldă cu o uÈ™oară tentă maronie țâșni cu suficientă forță. Era evident, apa din râu, luată dintr-o cantitate nelimitată È™i, probabil, nefiltrată. Deasupra uÈ™ii, era un coÈ™ de plasă pentru un prosop È™i un schimb de haine, astfel încât trebuia să te dezbraci È™i, într-un fel, să încaleci WC-ul în timp ce trăgeai cordonul duÈ™ului cu o mână È™i te spălai cu cealaltă. La naiba, își spuse el. ÃŽnsemna că nu avea să facă prea multe duÈ™uri. Se uită în oala de pe maÈ™ina de gătit È™i văzu că era plină cu orez È™i fasole neagră, ceea ce îl făcu să se întrebe dacă avea să fie la fel de fiecare dată. Dar nu prea îi păsa. Mâncarea era ceva ce nu îl interesa. La „Walnut Hill", te tratau în timp ce te înfometau încet. Pofta de mâncare i se diminuase cu multe luni în urmă. Se aÈ™eză pe treptele covertei, cu spatele la căpitan È™i la Welly, È™i privi râul care se întuneca. ÃŽn lumina amurgului, creaturile sălbatice se pregăteau să iasă la iveală. Păsări zburau pe deasupra apei, din pom în pom, uitându-se după un ultim peÈ™te pentru noaptea aceea. Se chemau una pe alta, glasurile È™i È›ipetele lor auzindu-se în ciuda zgomotului făcut de motor. Apa era împroÈ™cată pe maluri când se miÈ™cau aligatorii. Poate erau È™i È™erpi, anaconda mari care stăteau pe fund, dar Nate preferă să nu se gândească la ei. Se simÈ›ea în destulă siguranță la bordul lui Santa Loura. Briza era slabă È™i mai caldă acum, suflând spre ei. Furtuna nu se materializase. Timpul se scurgea în altă parte, în Pantanal nefiind important. Nate se adapta încetul cu încetul. Se gândi la Rachel Lane. Oare ce îi vor face banii? Nimeni, indiferent de gradul de credință È™i hotărâre, nu putea să rămână neschimbat. Oare avea să plece cu el în State ca să se ocupe de bunurile tatălui ei? Ar fi putut să se întoarcă oricând la indienii ei. Cum avea să primească vestea? Cum avea să reacÈ›ioneze la vederea unui avocat american care îi dăduse de urmă? Welly atinse corzile unei chitare vechi È™i Jevy contribui cu câteva cuvinte joase È™i nerafinate. Duetul lor era plăcut, aproape mângâietor; cântecul unor oameni simpli care trăiau ziua, nu clipa. Oameni care nu prea se gândeau la ziua de mâine È™i deloc la ce se putea întâmpla sau nu anul viitor. ÃŽi invidia, cel puÈ›in în timp ce cântau. Era o revenire plăcută pentru un om care, cu o zi în urmă, încercase să se omoare bând. Se bucura de clipele acelea, era fericit că trăia È™i abia aÈ™tepta restul aventurii sale. Trecutul său făcea parte dintr-o altă lume, cu ani lumină în urmă, pe străzile reci È™i ude ale Washingtonului. Acolo nu se putea întâmpla nimic bun. El dovedise cât se putea de clar că nu putea să stea curat în acel oraÈ™, cunoscând aceiaÈ™i oameni, făcând aceeaÈ™i muncă, ignorând aceleaÈ™i vechi obiceiuri până când se prăbuÈ™ea. ÃŽntotdeauna avea să se prăbuÈ™ească. Welly începu un solo care îl rupse pe Nate de trecut. Era o baladă lentă È™i tristă, care dură până când întunericul se lăsă complet. Jevy aprinse două reflectoare, câte unul de fiecare parte a provei. Era uÈ™or de navigat pe rău. Apa se umfla È™i scădea în funcÈ›ie de anotimp È™i niciodată nu era foarte adâncă. AmbarcaÈ›iunile aveau fundurile plate È™i construite în aÈ™a fel încât să treacă peste bancurile de nisip care, uneori, le apăreau în cale. Jevy dădu peste unul imediat ce se lăsă întunericul È™i Santa Loura se opri. El dădu înapoi, apoi înainte È™i, după vreo cinci minute de astfel de manevre, porniră din nou. Barca nu se putea scufunda. ÃŽntr-un colÈ› al cabinei, nu departe de cele patru paturi, Nate mânca singur la o masă È›intuită de podea. Welly îi dădu fasole È™i orez, pui fiert È™i o portocală. Bău apă rece dintr-o sticlă. Un bec atârnat de un fir electric se legăna deasupra mâncării. ÃŽn cabină era îngrozitor de cald. Welly îi sugerase să doarmă în hamac. Jevy veni cu o hartă de navigaÈ›ie a Pantanalului. Voia să marcheze distanÈ›a parcursă, dar deocamdată, nu prea avea ce. ÃŽnaintau încet în susul râului Parguay, între actuala lor poziÈ›ie È™i Corumbá fiind doar un spaÈ›iu mic. - Râul e umflat, explică Jevy. O să dureze mai puÈ›in la întoarcere. - Nici o problemă, zise el. Jevy arătă în diverse direcÈ›ii È™i mai făcu niÈ™te calcule. - Primul sat de indieni se află în regiunea asta, spuse el arătând un punct care părea să se afle la săptămâni distanță, È›inând cont de ritmul în care avansau. - Guató? - Sim. Da. Cred că ar trebui să mergem acolo mai întâi. Dacă n-o s-o găsim, poate È™tie cineva unde se află. - Când o să ajungem acolo? - ÃŽn două, poate trei zile. Nate ridică din umeri. Timpul se oprise în loc. Ceasul lui era în buzunar, iar colecÈ›ia de orare zilnice, săptămânale, lunare era de mult uitată. Calendarul lui cu procese, marea hartă neprofanată a vieÈ›ii sale, fusese vârât în sertarul vreunei secretare. Păcălise moartea, aÈ™a încât, acum, fiecare zi era un dar. - Am mult de citit, zise el. Jevy împături harta cu grijă. - Te simÈ›i bine? îl întrebă el. - Da. Mi-e bine. Jevy ar fi trebuit să-l întrebe mai multe. ÃŽnsă Nate nu era pregătit pentru confesiuni. - Mi-e bine, zise el din nou. Călătoria asta o să fie bună pentru mine. Citi la masă vreo oră, sub becul care se bălăngănea, până când își dădu seama că era leoarcă de sudoare. Luă de pe pat un tub de insecticid, o lanternă È™i un teanc de materiale întocmite de Josh È™i porni cu grijă spre prova, urcând la timonerie, unde Welly era la cârmă È™i Jevy trăgea un pui de somn. ÃŽÈ™i dădu cu insecticid pe braÈ›e È™i pe picioare È™i se urcă în hamac, miÈ™cându-se È™i aranjându-se până ce capul era mai sus decât fundul. Când lucrurile erau perfect echilibrate È™i hamacul se legăna uÈ™or în unduirea apei, Nate aprinse lanterna È™i reîncepu să citească. 18 Era o simplă audiere, o citire a unui testament, dar detaliile erau cruciale. F. Parr Wycliff nu se gândise la nimic altceva de Crăciun. Fiecare loc din sală avea să fie ocupat, ba aveau să fie spectatori È™i pe lângă pereÈ›i. Se gândise atât de mult, încât a doua zi după Crăciun se plimbase prin sala goală, stabilind locul fiecăruia. Și, tipic, presa era scăpată de sub control. Voiau camere de luat vederi înăuntru, dar el refuzase cu vehemență. Voiau camere pe culoar pentru a privi prin ferestrele mici È™i pătrate ale uÈ™ilor, însă el spusese nu. Voiau poziÈ›ii preferenÈ›iale; iarăși, nu. Voiau interviuri cu el însă îi È›inu la distanță deocamdată. Și avocaÈ›ii creau probleme. Unii doreau ca întreaga audiere să fie cu uÈ™ile închise, alÈ›ii o doreau televizată, din motive evidente. Unii cereau ca dosarul să fie sigilat, alÈ›ii cereau copii ale testamentului trimise prin fax pentru ca ei să-l poată studia. Se făcuseră moÈ›iuni pentru una È™i pentru alta, se solicitaseră locuri ici È™i colo, se puseseră întrebări cu privire la cine avea să fie lăsat în sală È™i cine nu. Câțiva dintre avocaÈ›i merseseră atât de departe încât sugeraseră să fie lăsaÈ›i să deschidă testamentul. Acesta era gros, se È™tia, È™i s-ar fi putut să fie nevoiÈ›i să explice unele dintre prevederile mai complicate din cuprinsul său pe parcursul lecturii. Wycliff ajunse devreme È™i se întâlni cu poliÈ›iÈ™tii pe care îi solicitase. AceÈ™tia îl urmară, împreună cu secretara È™i cu grefierul său în timp ce el repartiza locurile, verifica sonorul È™i număra scaunele. Era foarte preocupat de detalii. Cineva spuse că o echipă de televiziune încerca să se instaleze pe culoar È™i el trimise imediat un poliÈ›ist să facă ordine. O dată ce totul fu aranjat în sală, se retrase în biroul personal pentru a se ocupa de alte probleme. ÃŽi era însă greu să se concentreze. Programul său zilnic nu avea să mai promită niciodată ceva atât de captivant. Destul de egoist, spera că testamentul lui Troy Phelan avea să fie scandalos de controversat; că nu dădea nimic unei familii È™i dădea totul alteia. Sau, poate că nu lăsa nimic nici unuia dintre copiii săi nebuni, îmbogățind pe altcineva. O contestare prelungită È™i urâtă ar fi înviorat cu siguranță cariera sa monotonă în domeniul validării testamentelor. Avea să se afle în mijlocul furtunii, care, fără îndoială, avea să dureze ani de zile, din moment ce erau în joc unsprezece miliarde. Era convins că aÈ™a se va întâmpla. Singur, cu uÈ™a încuiată, își petrecu un sfert de oră călcându-È™i roba. Primul spectator fu un reporter care sosi imediat după ora opt È™i, datorită faptului că era primul, beneficie de tratamentul complet al paznicilor tensionaÈ›i care se aflau în faÈ›a uÈ™ii. ÃŽl salutară scurt, îl rugară să prezinte un act de identitate cu fotografie È™i să semneze pe o foaie de hârtie pentru ziariÈ™ti, carnetul de steno i se verifică de parcă ar fi fost o grenadă, după care îl trecură prin detectorul de metale, unde doi paznici solizi erau vădit dezamăgiÈ›i când nu se auzi nici un piuit. El fu mulÈ›umit că nu fusese dezbrăcat la piele. Odată ajuns înăuntru, fu condus pe culoarul din mijloc de către un alt poliÈ›ist la un loc care se afla pe rândul al doilea. Era încântat că avea un loc. Sala era goală. Audierea era fixată pentru ora zece È™i, până la nouă, în faÈ›a uÈ™ii se adunase o mulÈ›ime destul de mare. Paznicii verificau pe îndelete documentele È™i percheziÈ›ionau oamenii. Pe culoar se formase o coadă. Unii dintre avocaÈ›ii moÈ™tenitorilor Phelan sosiră grăbiÈ›i È™i se enervară imediat că nu aveau voie să intre în sală. Avu loc un schimb violent de cuvinte; avocaÈ›ii È™i poliÈ›iÈ™tii se ameninÈ›ară reciproc. Cineva trimise după Wycliff, dar acesta își lustruia ghetele È™i nu voia să fie deranjat. Și asemeni unei mirese înainte de cununie, nu voia să fie văzut de oaspeÈ›i. Li se acordară prioritate moÈ™tenitorilor È™i avocaÈ›ilor È™i acest lucru mai degajă atmosfera. Sala se umplu încetul cu încetul. Mesele erau aÈ™ezate în formă de U, banca judecătorului aflându-se în capătul deschis, aÈ™a încât acesta să poată vedea pe toată lumea: avocaÈ›i, moÈ™tenitori, spectatori. ÃŽn stânga băncii, în faÈ›a boxei juraÈ›ilor, era o masă lungă la care erau aÈ™ezaÈ›i Phelanii. Troy Junior sosi primul, împreună cu Biff. Fură conduÈ™i spre două locuri care se aflau cel mai aproape de judecător, unde se aÈ™ezară È™i începură să discute cu trei avocaÈ›i din echipa lor juridică, forțându-se să pară sobri È™i, în acelaÈ™i timp, să-i ignore pe toÈ›i ceilalÈ›i din sală. Biff era furioasă pentru că paznicii îi confiscaseră celularul, astfel că nu mai putea să-È™i dea telefoanele. Ramble fu următorul. Pentru ocazia aceea, își neglijase părul, care încă mai păstra urme de un verde-ca-lămâia È™i nu mai fusese spălat de două săptămâni. Cerceii i se vedeau în toată splendoarea lor - în ureche, nas, sprânceană. O vestă neagră de piele, tatuaje temporare pe braÈ›ele slăbănoage. Blugi zdrențăroÈ™i; ghete vechi. O atitudine morocănoasă. Când străbătu culoarul, le atrase atenÈ›ia ziariÈ™tilor. Era cocolit È™i însoÈ›it la tot pasul de Yancy, avocatul său hippie între două vârste, care reuÈ™ise cumva să-È™i păstreze nepreÈ›uitul client. Acesta aruncă o privire scurtă pe schema locurilor È™i ceru să stea cât mai departe de Troy Junior. PoliÈ›istul îi satisfăcu dorinÈ›a È™i îl aÈ™eză cu faÈ›a spre judecător în capătul uneia dintre mesele aduse special pentru această ocazie. Ramble se trânti pe scaun, părul său verzui atârnându-i peste spătar. Spectatorii îl priveau îngroziÈ›i - acel individ avea să moÈ™tenească jumătate de miliard de dolari? Posibilitățile de automutilare păreau să nu cunoască limite. Geena Phelan Strong sosi apoi împreună cu soÈ›ul ei, Cody, È™i doi dintre avocaÈ›ii lor. Măsurară distanÈ›a dintre Troy Junior È™i Ramble È™i se aÈ™ezară cât mai departe de amândoi. Cody era deosebit de îngândurat È™i serios È™i imediat se apucă să se uite peste niÈ™te hârtii importante cu unul dintre avocaÈ›ii săi. Geena se holbă la Ramble, nevenindu-i să creadă că erau fraÈ›i vitregi. Amber, stripteuza, își făcu o intrare grandioasă, îmbrăcată cu o fustă scurtă È™i o bluză foarte decoltată care lăsa să i se vadă cea mai mare parte a sânilor scumpi. PoliÈ›istului care o conducea la loc nu-i venea să creadă ce noroc avea. Sporovăi cu ea tot timpul, fără să-È™i dezlipească ochii de la decolteu. Era urmată de Rex, îmbrăcat într-un costum negru È™i È›inând o servietă voluminoasă, ca È™i cum ar fi avut mult de lucru în ziua aceea. ÃŽn spatele lui era Hark Gettys, tot cel mai gălăgios dintre toÈ›i avocaÈ›ii. Hark era însoÈ›it de doi dintre noii săi asociaÈ›i; firma lui se mărea cu fiecare săptămână. Din moment ce Amber È™i Biff nu își vorbeau, Rex interveni repede È™i arătă spre locurile dintre Ramble È™i Geena. Mesele se ocupau încetul cu încetul; spaÈ›iile goale se umpleau. Nu peste mult timp, unii dintre Phelani aveau să stea foarte aproape. Mama lui Ramble, Tira, aduse doi tineri cam de aceeaÈ™i vârstă. Unul într-o pereche de blugi strâmÈ›i È™i cu pieptul păros; celălalt, manierat È™i într-un costum negru cu dunguliÈ›e. Ea se culca cu gigoloul. Rândul avocatului avea să vină la sfârÈ™itul acelei afaceri. Un alt gol se umplu. De partea cealaltă a cordonului, sala era plină de zumzetele bârfelor È™i speculaÈ›iilor. - Nu-i de mirare că bătrânul s-a aruncat, îi spuse un reporter altuia, studiindu-i pe Phelani. NepoÈ›ii Phelan fură nevoiÈ›i să ia loc alături de spectatori. Se aÈ™ezară cu micile lor grupuri de prieteni È™i râdeau nervoÈ™i spre destinul care era pe cale să se întoarcă spre ei. Libbigail Jeter sosi cu soÈ›ul ei, Spike, fostul motociclist de o sută cincizeci de kilograme, È™i străbătură culoarul la fel de stingheri ca toată lumea, deÈ™i își petrecuseră destul timp în sălile de judecată. ÃŽl urmau pe Wally Bright, avocatul lor din „pagini aurii". Wally purta un impermeabil pătat, care mătura podeaua, avea manÈ™ete uzate, È™i o cravată din poliester veche de douăzeci de ani È™i, dacă spectatorii ar fi votat în clipa aceea, el ar fi fost desemnat cu uÈ™urință cel mai prost îmbrăcat avocat. ÃŽÈ™i È›inea hârtiile într-un dosar extensibil, care fusese folosit la nenumărate divorÈ›uri È™i pentru alte probleme. Dintr-un anumit motiv, Bright nu își cumpărase niciodată servietă. Terminase al zecelea din clasa lui la seral. Se îndreptară direct spre cel mai mare spaÈ›iu gol pe care-l putuseră găsi È™i, în timp ce se aÈ™ezau ceilalÈ›i, Bright începu zgomotosul proces de scoatere a impermeabilului. Tivul tocit al acestuia atinse ceafa unuia dintre asociaÈ›ii lui Hark, un tânăr serios pe care deja îl deranja mirosul lui Bright. - Ai grijă! spuse el supărat, vrând să-l lovească pe Bright cu dosul palmei, dar nereuÈ™ind. Cuvintele se auziră foarte bine în atmosfera încărcată È™i tensionată, aÈ™a încât mulÈ›i întoarseră capetele, uitând instantaneu de documentele importante. ToÈ›i se urau. - Scuze! răspunse Bright sarcastic. Doi poliÈ›iÈ™ti înaintară, gata să intervină, dacă era nevoie. ÃŽnsă impermeabilul își găsi loc sub masă, fără alte incidente, È™i Bright reuÈ™i să se aÈ™eze, în sfârÈ™it, lângă Libbigail, avându-l în partea cealaltă pe Spike, care își mângâia barba È™i se uita la Troy Junior de parcă i-ar fi plăcut tare mult să-i tragă o palmă. PuÈ›ini din cei aflaÈ›i în sală se aÈ™teptau ca acel scurt incident să fie ultimul între Phelani. Mori cu unsprezece miliarde È™i pe oameni îi interesează testamentul tău. Mai ales, dacă exista posibilitatea ca una din cele mai mari averi din lume să fie pe cale de a fi împărÈ›ită vulturilor. ÃŽn sală erau È™i reporteri ai ziarelor de scandal, alături de publicaÈ›iile locale È™i toate revistele financiare importante. Cele trei rânduri pe care Wycliff le rezervase pentru presă se ocupaseră până la nouă È™i jumătate. ZiariÈ™tii erau încântaÈ›i să-i privească pe Phelani cum se adunau în faÈ›a lor. Trei artiÈ™ti lucrau febril; priveliÈ™tea din faÈ›a lor era plină de inspiraÈ›ie. Tipului cu părul verde i se făcură o mulÈ›ime de schiÈ›e. Josh Stafford apăru la zece fără zece. Era însoÈ›it de Tip Durban È™i de alÈ›i doi membri ai firmei, plus doi asistenÈ›i, pentru a rotunji echipa. Gravi È™i cu chipurile sobre, se aÈ™ezară la masa lor, una mare în comparaÈ›ie cu cea la care stăteau înghesuiÈ›i toÈ›i Phelanii È™i avocaÈ›ii lor. Josh puse un dosar gros în faÈ›a lui È™i toate privirile se aÈ›intiră imediat asupra acestuia. ÃŽnăuntru era ceea ce părea a fi un document, gros de aproape cinci centimetri È™i foarte asemănător cu cel pe care îl semnase bătrânul Troy în faÈ›a camerelor video cu nouăsprezece zile în urmă. Nu puteau să nu se uite la el. ToÈ›i, în afară de Ramble. Legile din Virginia permiteau moÈ™tenitorilor să primească anumite sume timpurii, în cazul în care averea era lichidă È™i nu existau probleme în privinÈ›a achitării datoriilor È™i impozitelor. Potrivit calculelor estimative ale avocaÈ›ilor, datoriile variau între un minim de zece milioane per moÈ™tenitor până la cincizeci de milioane cât propunea Bright. Bright nu văzuse în viaÈ›a lui cincizeci de mii. La ora zece, poliÈ›iÈ™tii încuiară uÈ™ile È™i, la un semn nevăzut, judecătorul Wycliff intră pe o ușă din spatele scaunului său, iar în sală se făcu liniÈ™te. Se aÈ™eză È™i zâmbi. - Bună dimineaÈ›a, spuse el la microfon. Zâmbiră cu toÈ›ii. Spre marea lui satisfacÈ›ie, sala era arhiplină. O numărătoare rapidă dezvălui opt poliÈ›iÈ™ti înarmaÈ›i È™i pe poziÈ›ii. ÃŽi privi pe Phelani; nu rămăsese nici un loc gol. Unii din avocaÈ›ii acestora se atingeau, practic. - Sunt prezente toate părÈ›ile? întrebă el È™i cei din jurul meselor dădură din capete. Trebuie să identific pe toată lumea, zise apoi, luând niÈ™te hârtii. Prima cerere a fost făcută de Rex Phelan. Nici nu apucă bine să termine de vorbit, că Hark Gettys se È™i ridică È™i își drese glasul. - Domnule judecător, sunt Hark Gettys, spuse el tunător, È™i îl reprezint pe domnul Rex Phelan. - MulÈ›umesc. PuteÈ›i să luaÈ›i loc. După aceea, strigă numele tuturor moÈ™tenitorilor È™i avocaÈ›ilor. Tuturor avocaÈ›ilor. Reporterii le scriseră repede, pe măsură ce le citea judecătorul. Șase moÈ™tenitori, trei foste soÈ›ii. Toată lumea era prezentă. - Douăzeci È™i doi de avocaÈ›i, murmură Wycliff pentru sine. AveÈ›i testamentul, domnule Stafford? întrebă el apoi. Josh se ridică, È›inând în mână un alt dosar. - Da. - PoftiÈ›i în boxa martorilor, vă rog. Josh ocoli mesele È™i trecu pe lângă reporterul juridic, îndreptându-se spre boxă, unde ridică mâna dreaptă È™i jură să spună adevărul. - ÃŽl reprezentaÈ›i pe Troy Phelan? întrebă Wycliff. - L-am reprezentat mulÈ›i ani. - AÈ›i întocmit un testament pentru el? - Mai multe. - AÈ›i întocmit È™i ultimul său testament? Urmă un moment de pauză È™i, pe măsură ce se prelungi, Phelanii se aplecară È™i mai mult în scaune. - Nu, nu l-am întocmit eu, spuse Josh rar, uitându-se la vulturi. Cuvintele fuseseră rostite încet, dar răsunară în sală ca un tunet. AvocaÈ›ii Phelanilor reacÈ›ionară mult mai rapid decât moÈ™tenitorii, dintre care câțiva nu prea È™tiau ce să înÈ›eleagă. Dar era ceva grav È™i neaÈ™teptat. Tensiunea spori în rândul celor de la mese. ÃŽn sală se făcu È™i mai multă liniÈ™te. - Cine a pregătit ultimul său testament? întrebă Wycliff ca un actor prost care citea un scenariu. - Domnul Phelan însuÈ™i. Nu era aÈ™a. ÃŽl văzuseră pe bătrân stând la masă înconjurat de avocaÈ›i È™i de cei trei psihiatri - Zadel, Flowe È™i Theishen. Fusese declarat sănătos din punct de vedere mintal È™i, după câteva secunde, luase un testament gros pregătit de Stafford È™i unul dintre asociaÈ›ii acestuia, declarase că îi aparÈ›inea È™i îl semnase. Aceste lucruri se petrecuseră fără urmă de îndoială. - Dumnezeule, spuse Hark Gettys încet, dar suficient de tare pentru a auzi toată lumea. - Când l-a semnat? întrebă Wycliff. - Cu câteva clipe înainte să sară. - Este scris de mână? - Da. - L-a semnat în prezenÈ›a dumneavoastră? - Da. Au mai fost È™i alÈ›i martori. Și momentul semnării a fost înregistrat pe casetă video. - DaÈ›i-mi testamentul, vă rog. Cu miÈ™cări deliberate, Josh scoase un singur plic din dosar È™i i-l dădu judecătorului. Părea îngrozitor de mic. ÃŽn nici un caz nu putea să conÈ›ină suficiente cuvinte pentru a le împărÈ›i Phelanilor ceea ce era al lor de drept. - Ce naiba e asta? îl întrebă È™uierător Troy Junior pe cel mai apropiat avocat însă acesta nu putu să-i dea nici un răspuns. ÃŽn plic se afla o singură foaie de hârtie galbenă. Wycliff o scoase încet ca să o vadă toÈ›i, o despături cu grijă È™i o studie o clipă. Pe Phelani îi cuprinse panica însă nu puteau să facă absolut nimic. Oare bătrânul îi mai trăsese pe sfoară pentru o ultimă oară? Oare banii le dispăreau de sub nas? Poate se răzgândise È™i le dăduse mai mult. ÃŽÈ™i înghionteau È™i își îmboldeau avocaÈ›ii, care rămâneau însă tăcuÈ›i. Wycliff își drese glasul È™i se aplecă puÈ›in mai mult spre microfon. - Þin în mână un document alcătuit dintr-o singură pagină care este un testament scris de mână de către Troy Phelan. ÃŽi voi da citire în întregime: „Ultimul testament al lui Troy L. Phelan. Eu, Troy L. Phelan, fiind în deplinătatea facultăților mintale, anulez prin prezentul toate testamentele È™i codicilele precedente întocmite de mine È™i îmi împart averea după cum urmează: Copiilor mei, Troy Phelan Jr., Rex Phelan, Libbigail Jeter, Mary Ross Jackman, Geena Strong È™i Ramble Phelan, le las fiecăruia câte o sumă necesară achitării tuturor datoriilor pe care le au la data de astăzi. Nici o altă datorie făcută de azi încolo nu va fi acoperită de această sumă. Dacă vreunul dintre aceÈ™ti copii va încerca să atace prezentul testament, darul respectivului va fi anulat." Până È™i Ramble auzi cuvintele È™i le înÈ›elese. Geena È™i Cody începură să plângă uÈ™or. Rex se aplecă în față, cu coatele sprijinite pe masă, cu faÈ›a ascunsă în mâini È™i cu mintea amorÈ›ită. Libbigail se uită la Spike peste Bright È™i spuse: - Ticălosul. Spike era perfect de acord. Mary Ross își acoperi ochii È™i avocatul ei îi frecă un genunchi. SoÈ›ul ei i-l frecă pe celălalt. Numai Troy Junior izbuti să menÈ›ină o mină serioasă, dar nu pentru mult timp. Mai urmau È™i alte lucruri. Wycliff nu terminase. - „Fostelor mele soÈ›ii, Lillian, Janie È™i Tira, nu le las nimic. Am avut grijă de ele la divorÈ›uri." ÃŽn acel moment, Lillian, Janie È™i Tira se întrebau ce naiba căutau în sală. Chiar se aÈ™teptaseră să mai primească bani de la un bărbat pe care îl urau? SimÈ›eau privirile aÈ›intite asupra lor È™i încercară să se ascundă printre avocaÈ›i. Reporterii È™i jurnaliÈ™tii erau de-a dreptul ameÈ›iÈ›i. Voiau să noteze, dar se temeau ca nu cumva să piardă vreun cuvânt. Unii nu putură să nu zâmbească. - "Restul averii mele îl las fiicei mele Rachel Lane, născută la 2 noiembrie 1954, la Spitalul Catolic din New Orleans, Louisiana, de către o femeie pe nume Evelyn Cunningham, în prezent decedată." Wycliff făcu o pauză, deÈ™i nu pentru un efect mai dramatic. Mai rămăseseră două paragrafe scurte, aÈ™a că răul fusese produs. Cele unsprezece miliarde fuseseră lăsate unei fiice nelegitime despre care el nu citise nimic. Phelanii care se aflau în faÈ›a lui fuseseră lăsaÈ›i fără un ban. Nu putu să nu se uite la ei. - „Îl numesc executor testamentar pe avocatul meu de încredere, Joshua Stafford, È™i îi acord puteri depline în administrarea acestui testament." Pe moment, uitaseră de Josh, dar iată-l, stând în boxă asemeni unui martor nevinovat la un accident de maÈ™ină, È™i îl priviră cu toată ura posibilă. Cât de mult È™tiuse? Oare era un conspirator? Fără îndoială că ar fi putut face ceva ca să împiedice acest lucru. Josh se chinuia să rămână serios. - „Acest document se vrea a fi un testament olograf. Fiecare cuvânt a fost scris de mâna mea È™i, prin urmare, îl semnez." Wycliff lăsă hârtia în jos È™i spuse: - Testamentul a fost semnat de Troy L. Phelan la ora trei în după-amiaza zilei de 9 decembrie 1996. Apoi o puse pe masă È™i își plimbă privirile prin sală. Cutremurul se termina acum È™i venise momentul replicilor. Phelanii se rezemară de spătarele scaunelor, unii frecându-È™i ochii È™i frunÈ›ile, alÈ›ii uitându-se È™ocaÈ›i pe pereÈ›i. Pentru o clipă, nici unul din cei douăzeci È™i doi de avocaÈ›i nu fu în stare să spună ceva. Șocul se abătu È™i asupra È™irurilor de spectatori, unde, ciudat, se puteau vedea câteva zâmbete. Ah, reporterii ardeau de nerăbdare, dintr-o dată, să iasă repede din sală È™i să înceapă să dea raportul. Amber suspină zgomotos, dar se opri brusc. ÃŽl întâlnise pe Troy o singură dată È™i el îi făcuse avansuri grosolane. Durerea ei nu era pentru pierderea cuiva drag. Geena plângea în liniÈ™te, ca È™i Mary Ross. ÃŽn schimb, Libbigail È™i Spike preferau să înjure. - Nu vă faceÈ›i griji, spuse Bright gesticulând ca È™i cum ar fi putut îndrepta acea nedreptate numai în câteva zile. Biff se uită furioasă la Troy Junior, seminÈ›ele divorÈ›ului erau plantate. De când avusese loc sinuciderea, el fusese deosebit de arogant È™i superior față de ea. Tolerase acest lucru din motive evidente, dar acum nu mai avea de gând să o facă. AÈ™tepta cu nerăbdare prima ceartă, care avea să înceapă, fără îndoială, la câțiva paÈ™i doar de uÈ™ile sălii de judecată. Se mai plantară È™i alte seminÈ›e, deoarece avocaÈ›ii cu pielea groasă înregistrară surpriza È™i apoi se scuturară de ea instinctiv, ca raÈ›a de apă. Erau pe cale de a se îmbogăți. ClienÈ›ii lor erau îngropaÈ›i în datorii, aÈ™adar, nu puteau decât să atace testamentul. Litigiul avea să dureze ani de zile. - Când vă gândiÈ›i să validaÈ›i testamentul? îl întrebă Wycliff pe Josh. - ÃŽntr-o săptămână. - Foarte bine. PuteÈ›i coborî. Josh se întoarse la locul lui, triumfător, în timp ce avocaÈ›ii începură să foÈ™nească hârtii, dând impresia că totul era în regulă. - ȘedinÈ›a s-a încheiat. 19 După È™edință, avură loc trei incidente pe culoar. Din fericire, nici unul între Phelani. Acestea aveau să urmeze mai târziu. O mulÈ›ime de reporteri aÈ™teptau dincolo de uÈ™ile sălii, în timp ce Phelanii erau consolaÈ›i înăuntru de către avocaÈ›ii lor. Troy Junior ieÈ™i primul È™i fu înconjurat imediat de o haită de lupi, dintre care câțiva È›ineau microfoanele în poziÈ›ie de atac. ÃŽn primul rând, el era mahmur, È™i acum, că era mai sărac cu jumătate de miliard de dolari, nu avea nici un chef să vorbească despre tatăl său. - SunteÈ›i surprins? întrebă un idiot din spatele unui microfon. - BineînÈ›eles, zise el încercând să treacă printre ei. - Cine este Rachel Lane? întrebă un altul. - Bănuiesc că este sora mea, se răsti el. Un băieÈ›andru slăbănog cu ochi prostuÈ›i È™i un ten îngrozitor se opri chiar în faÈ›a lui, îi vârî un casetofon sub nas È™i întrebă: - Câți copii nelegitimi a avut tatăl dumneavoastră? Troy Junior împinse instinctiv casetofonul, care îl lovi pe tânăr chiar deasupra nasului È™i, când respectivul se dădu în spate, Troy Junior îi trase o stângă în ureche, doborându-l la pământ. ÃŽn haosul care se crea, un poliÈ›ist îl împinse pe Troy Junior în altă direcÈ›ie È™i o zbughiră repede. Ramble scuipă un alt reporter, care trebui È›inut de un coleg ce îi aminti că era vorba de un minor. Al treilea incident avu loc când Libbigail È™i Spike ieÈ™iră din sală în urma lui Wally Bright. - Nu avem nici un comentariu! strigă Bright mulÈ›imii de reporteri care se strânseră în jurul lor. Nici un comentariu! Vă rog să vă daÈ›i la o parte! Libbigail, care plângea, se împiedică de un cablu de televiziune È™i căzu peste un reporter, trântindu-l la pământ. Urmară strigăte È™i înjurături È™i, când reporterul era în patru labe, încercând să se ridice, Spike îi trase un picior în coaste. Omul scoase un È›ipăt È™i căzu la loc, dar, în timp ce se chinuia să se ridice, laba piciorului i se agăță în tivul rochiei lui Libbigail È™i aceasta îi trase o palmă. Spike tocmai se pregătea să-l măcelărească în clipa în care interveni un poliÈ›ist. PoliÈ›iÈ™tii puseră capăt fiecărui incident, È›inând întotdeauna cu Phelanii împotriva reporterilor. ÃŽi ajutară pe moÈ™tenitorii atacaÈ›i È™i pe avocaÈ›ii lor să coboare scările, să străbată holul de la intrare È™i să iasă din clădire. Avocatul Grit, care o reprezenta pe Mary Ross Phelan Jackman, fu copleÈ™it la vederea atâtor reporteri. ÃŽncepură să-l bântuie prevederile Primului Amendament, în felul rudimentar în care le înÈ›elegea el, È™i se simÈ›i dator să vorbească liber. Þinându-È™i clienta îndurerată după umeri, vorbi grav despre reacÈ›ia lor la citirea testamentului-surpriză. Era, evident, opera unui om nebun. Cum altfel s-ar fi putut explica lăsarea unei asemenea averi unei moÈ™tenitoare necunoscute? Clienta lui își adora tatăl, îl iubea din tot sufletul, îl venera È™i, în timp ce Grit continua să trăncănească despre incredibila dragoste dintre tată È™i fiică, Mary Ross pricepu, în sfârÈ™it, aluzia È™i începu să plângă. Grit însuÈ™i părea gata să verse lacrimi. Da, aveau să lupte. Aveau să conteste acea gravă nedreptate în faÈ›a CurÈ›ii Superioare a Statelor Unite. De ce? Pentru că nu era opera acelui Troy Phelan pe care îl cunoÈ™teau ei. Binecuvântat să-i fie sufletul. El își iubea copiii È™i aceÈ™tia îl iubeau, la rândul lor. Legătura dintre ei era una incredibilă, întărită de tragedii È™i greutățile vieÈ›ii. Aveau să lupte, pentru că iubitul lor tată nu era el însuÈ™i în clipele în care mâzgălise acel document îngrozitor. Josh Stafford nu se grăbea să plece. Stătea de vorbă încet cu Hark Gettys È™i câțiva dintre avocaÈ›ii de la celelalte mese, promițându-le să le trimită copii ale oribilului testament. La început, atmosfera fu cordială, dar ostilitatea creÈ™tea cu fiecare clipă. Un reporter de la Post, pe care îl cunoÈ™tea, aÈ™tepta pe culoar È™i Josh își petrecu zece minute cu el fără să-i spună nimic. Un interes deosebit suscită Rachel Lane; povestea ei È™i locul unde se afla. Se puseră o mulÈ›ime de întrebări, dar Josh nu avea nici un răspuns. Cu siguranță că Nate avea să o găsească înaintea altcuiva. Povestea luă amploare. IeÈ™i din tribunal pe undele celor mai recente descoperiri în domeniul telecomunicaÈ›iilor È™i al înaltei tehnologii. Reporterii manevrau celulare, laptopuri È™i pagere, vorbind fără să se gândească. Principalele agenÈ›ii de presă începură să transmită È™tirea la douăzeci de minute de la încheierea È™edinÈ›ei È™i, la o oră după aceea, avu loc prima transmisie dintr-un lung È™ir, a unei reportere aflate în faÈ›a unei camere de luat vederi în apropierea tribunalului. „O È™tire uluitoare..." începu ea, după care relată povestea, în cea mai mare parte, corect. ÃŽn partea din spate a sălii era Pat Solomon, ultimul ales de Troy pentru a conduce „The Phelan Group". Era director general de È™ase ani, È™ase ani complet lipsiÈ›i de evenimente È™i foarte profitabili. Părăsi tribunalul fără să fie recunoscut de nici un reporter. ÃŽn timp ce se îndepărta cu limuzina sa, Solomon încercă să analizeze ultima bombă aruncată de Troy. Nu era È™ocat. După ce lucrase cu Troy douăzeci de ani, nimic nu îl mai surprindea. ReacÈ›ia copiilor săi idioÈ›i È™i a avocaÈ›ilor acestora era liniÈ™titoare. Odată, i se dăduse sarcina imposibilă de a găsi în cadrul companiei o slujbă pe care Troy Junior să o poată păstra fără să producă pierderi trimestriale. Fusese un coÈ™mar. Răsfățat, imatur, prost educat È™i fără să posede nici cele mai elementare cunoÈ™tinÈ›e de management, Troy Junior distrusese un întreg departament de la „Minerale" înainte ca lui Solomon să i se permită de sus să-l dea afară. După câțiva ani, într-un episod similar fusese implicat Rex, care tânjea după aprobarea È™i banii tatălui său. ÃŽn cele din urmă, Rex se dusese la Troy într-un efort de a-l înlătura pe Solomon. SoÈ›iile È™i ceilalÈ›i copii se amestecaseră ani de zile, dar Troy se menÈ›inea pe poziÈ›ie. ViaÈ›a sa personală era un fiasco, dar nimic nu îi stânjenea iubita companie. Solomon È™i Troy nu fuseseră apropiaÈ›i niciodată. De fapt, nimeni, poate cu excepÈ›ia lui Josh Stafford, nu reuÈ™ise vreodată să-i devină confident. MulÈ›imea de blonde împărÈ›iseră cu el evidentele intimități, dar Troy nu avusese prieteni. Și, când el se retrăsese È™i slăbise atât din punct de vedere fizic, cât È™i psihic, cei care conduceau compania È™uÈ™otiseră uneori despre cine avea să fie proprietarul acesteia. Cu siguranță că Troy nu avea să o lase copiilor săi. Nu o făcuse, cel puÈ›in nu obiÈ™nuiÈ›ilor suspecÈ›i. Membrii consiliului director aÈ™teptau la etajul paisprezece, în aceeaÈ™i sală de conferinÈ›e în care Troy își scosese la iveală testamentul, după care sărise. Solomon descrise scena de la tribunal È™i relatarea sa colorată deveni plină de umor. Gândul că moÈ™tenitorii aveau să deÈ›ină controlul îi tulburase foarte mult pe membri. Troy Junior dăduse de înÈ›eles că el È™i fraÈ›ii săi aveau numărul de voturi necesar pentru o majoritate È™i că avea de gând să facă acolo curățenie È™i să aducă niÈ™te profituri reale. CeilalÈ›i voiau să È™tie de Janie, soÈ›ia numărul doi. Aceasta lucrase ca secretară în cadrul companiei până când fusese promovată în funcÈ›ia de amantă È™i, apoi, de soÈ›ie, după care devenise extrem de abuzivă față de mulÈ›i dintre angajaÈ›i. Troy îi interzisese să mai calce în sediu. - Plângea când a plecat, spuse Solomon încântat. - Și Rex? întrebă un director al departamentului de finanÈ›e care, odată, fusese concediat de Rex în lift. - N-a fost încântat. Doar È™tiÈ›i că e în anchetă. Discutară despre majoritatea copiilor È™i despre toate soÈ›iile È™i atmosfera deveni festivă. - Am numărat douăzeci È™i doi avocaÈ›i, spuse Solomon zâmbind. O adunătură jalnică. Din moment ce era o È™edință neoficială, absenÈ›a lui Josh nu avea nici o importanță. Șeful departamentului juridic spuse că testamentul era, până la urmă, un mare noroc. Trebuiau să-È™i facă griji în privinÈ›a unei singure moÈ™tenitoare necunoscute, nu a È™ase idioÈ›i. - Ai vreo idee în legătură cu femeia asta? - Nu, spuse Solomon. Poate că Josh È™tie ceva. După-amiază târziu, Josh fusese nevoit să plece din biroul său È™i se retrăsese într-o mică bibliotecă de la subsolul clădirii. Secretara sa încetă să mai numere mesajele telefonice când ajunse la al o sută douăzecilea. Holul de la intrare era înÈ›esat de reporteri încă din cursul dimineÈ›ii. ÃŽÈ™i instruise secretarele să nu îl deranjeze nimeni timp de o oră, astfel că bătaia din ușă fu extrem de supărătoare. - Cine e? se răsti el. - Este vorba de o urgență, domnule, spuse o secretară. - Intră. Ea vârî capul pe ușă doar cât să-l privească È™i spuse: - Este domnul O'Riley. Josh încetă să-È™i mai maseze tâmplele È™i chiar zâmbi. Aruncă o privire prin încăpere È™i își aminti că acolo nu exista nici un telefon. Ea făcu doi paÈ™i È™i îi puse unul portabil pe masă, după care dispăru. - Nate, spuse el în receptor. - Tu eÈ™ti, Josh? se auzi răspunsul. Volumul era foarte bun, dar cuvintele se auzeau cu puÈ›ini paraziÈ›i. Legătura era mai bună decât în cazul celor mai multe telefoane auto. - Da, mă auzi, Nate? - Da. - Unde eÈ™ti? - Vorbesc la telefonul prin satelit, stând în partea din spate a micului meu iaht È™i plutind pe râul Paraguay. Mă auzi? - Da, foarte bine. Cum te simÈ›i, Nate? - Minunat, mă distrez de minune, numai că avem o mică problemă cu barca. - Ce fel de problemă? - Păi, elicea a agățat o frânghie veche È™i s-a blocat motorul. Echipajul meu încearcă să desfacă frânghia. Eu supraveghez treaba. - Se pare că te simÈ›i grozav. - E o aventură, nu-i aÈ™a, Josh? - BineînÈ›eles. Vreo urmă de fată? - Nici vorbă. Suntem la o distanță de vreo două zile, în cel mai bun caz È™i acum plutim înapoi. Nu prea cred c-o să ajungem vreodată acolo. - Trebuie să ajungi, Nate. Azi-dimineață, am citit testamentul la tribunal È™i, în curând, toată lumea va porni în căutarea lui Rachel Lane. - Eu nu mi-aÈ™ face griji în privinÈ›a asta. E în siguranță. - AÈ™ vrea să fi fost È™i eu cu tine. Marginea unui nor luă din semnal. - Ce-ai spus? întrebă Nate mai tare. - Nimic. AÈ™adar, o s-o vezi peste vreo două zile. - Dacă avem noroc. Barca merge tot timpul, dar navigam în susul râului È™i e sezonul ploilor, aÈ™a că râurile sunt umflate È™i curenÈ›ii puternici. ÃŽn plus, nu prea È™tim încotro să ne îndreptăm. Două zile e o presupunere foarte optimistă, cu condiÈ›ia să reparăm afurisita aia de elice. - AÈ™adar, vremea e proastă, spuse Josh aproape la întâmplare. Nu erau prea multe lucruri de discutat. Nate era în viață È™i bine, deplasându-se în direcÈ›ia generală a È›intei. - E al naibii de cald È™i plouă de cinci ori pe zi. ÃŽn afară de asta, e minunat. - Sunt È™erpi? - Am văzut vreo doi anaconda mai lungi decât barca. O mulÈ›ime de aligatori. Șobolani cât câinii. Pe-aici li se spune capivaras. Trăiesc la marginea nurilor printre aligatori È™i, când li se face suficientă foame, oamenii îi omoară È™i-i mănâncă. - Dar ai destulă mâncare? - Ah, da. Proviziile noastre constau din fasole neagră È™i orez. Welly mi le găteÈ™te de trei ori pe zi. Vocea lui Nate era clară È™i plină de aventură. - Cine e Welly? - Marinarul meu. ÃŽn clipa asta, e pe sub barcă, într-o apă adâncă de patru metri, È›inându-È™i respiraÈ›ia È™i tăind frânghia încurcată pe elice. AÈ™a cum am mai spus, eu supraveghez lucrările. - Să nu intri în apă, Nate. - GlumeÈ™ti? Sunt pe puntea superioară. Uite ce e, trebuie să închid. Consum bateria È™i încă n-am găsit o modalitate de a o reîncărca. - Când mă mai suni? - O să-ncerc să aÈ™tept până când o s-o găsesc pe Rachel Lane. - Bună idee. Dar să mă suni dacă ai necazuri. - Necazuri? De ce să te sun, Josh? N-ai putea să faci absolut nimic. - AÈ™a e. Nu mă suna. 20 Furtuna izbucni în amurg, când Welly fierbea orezul în bucătărie È™i Jevy privea cum se lăsa întunericul asupra râului. Vântul îl trezi pe Nate, o rafală subită È™i È™uierătoare, care zgudui hamacul È™i îl făcu să sară imediat în picioare. ÃŽndată urmară tunete È™i fulgere. Se duse lângă Jevy È™i privi spre nord, într-un întuneric vast. - O furtună mare, spuse Jevy în aparență indiferent. Oare n-ar trebui să tragem pe dreapta? se întrebă Nate. Cel puÈ›in, să găsim un loc unde apa e mai puÈ›in adâncă? Jevy nu părea îngrijorat: nonÈ™alanÈ›a lui era oarecum liniÈ™titoare. Când începu ploaia, Nate coborî să-È™i mănânce orezul È™i fasolea. Mâncă în tăcere, în timp ce Welly stătea într-un colÈ› al cabinei. Becul de deasupra lor se bălăngănea puternic, deoarece vântul zguduia barca. Picături mari de ploaie răpăiau în geamuri. Pe covertă, Jevy își puse un poncho galben pătat de grăsime È™i se lupta cu ploaia care îl izbea în față. Mica timonerie nu avea ferestre. Cele două felinare încercau să lumineze drumul, însă nu dezvăluiau decât vreo cincisprezece metri de apă clocotitoare în faÈ›a lor. Jevy cunoÈ™tea bine râul È™i trecuse prin multe furtuni mai rele. ÃŽi era greu să citească, din moment ce barca se tot miÈ™ca. După câteva minute de tangaj puternic, lui Nate i se făcu rău. ÃŽn sacul său de voiaj găsi un poncho cu glugă, lung până la genunchi. Josh se gândise la toate. Þinându-se de balustradă, se îndreptă cu greu spre scările unde Welly stătea ghemuit lângă timonerie, ud leoarcă. Râul cotea spre est, spre inima Pantanalului, È™i când întoarseră vântul îi izbi dintr-o parte. Barca se clătină, azvârlindu-i pe Nate È™i pe Welly cu putere în parapet. Jevy se prinse de uÈ™a timoneriei, forÈ›a sa ajutându-l să se menÈ›ină pe poziÈ›ie È™i să nu piardă controlul. Rafalele deveniră neîntrerupte, una după alta, la un interval de numai câteva secunde, iar Santa Loura încetă să mai înainteze. Furtuna o împinse spre mal. Picăturile de ploaie erau puternice È™i reci acum, revărsându-se asupra lor în È™uvoaie. Jevy găsi o lanternă lungă într-o cutie de lângă timonă È™i i-o dădu lui Welly. - GăseÈ™te malul! îi strigă el, chinuindu-se să se facă auzit pe deasupra vântului care vâjâia È™i a ploii torenÈ›iale. Nate înaintă cu greu de-a lungul parapetului până când ajunse lângă Welly, pentru că È™i el voia să vadă încotro ar fi putut să se îndrepte. ÃŽnsă raza lanternei nu surprindea nimic altceva decât ploaie, atât de deasă încât părea o perdea de ceață care se învolbura deasupra apei. Fulgerul le veni în ajutor. Imediat văzură vegetaÈ›ia întunecată de pe mal, nu prea departe. Vântul îi împingea într-acolo. Welly strigă È™i Jevy îi răspunse ceva tot strigând, exact în clipa în care o altă rafală de vânt lovi barca, înclinând-o puternic spre tribord. Zguduitura bruscă îi azvârli lui Jevy lanterna din mână È™i se uitară cum dispăru înghiÈ›ită de apă. Stând ghemuit pe pasarelă, agățat de balustradă, ud leoarcă È™i tremurând, Nate își dădu seama că urma să se întâmple unul din două lucruri. Și nici unul din ele nu putea fi controlat de ei. ÃŽn primul rând, barca avea să se răstoarne. Dacă nu, aveau să fie azvârliÈ›i spre unul din maluri, în nămolul unde trăiau reptilele. Fu numai puÈ›in speriat până când se gândi la hârtii. ÃŽn nici un caz, acestea nu trebuiau pierdute. Se ridică brusc, exact când barca se înclină din nou, È™i fu cât pe ce să cadă peste bord. - Trebuie să cobor! îi strigă el lui Jevy, care È›inea cârma cu toată puterea. Și căpitanului îi era frică. Cu vântul în spate, Nate coborî încet treptele. Puntea era alunecoasă din cauza motorinei. Un bidon se răsturnase È™i lichidul se scurgea din el. ÃŽncercă să-l ridice, dar era nevoie de doi bărbaÈ›i. Intră în cabină, își aruncă ponchoul într-un colÈ› È™i se repezi să scoată servieta de sub pat. Vântul izbi barca din nou. Aceasta se înclină, surprinzându-l pe Nate fără să se È›ină de nimic. Ateriză în perete, cu picioarele deasupra capului. Hotărî în sinea lui că nu trebuia să piardă două lucruri: hârtiile È™i SatFone-ul. Toate acestea se aflau în servietă, care era nouă È™i frumoasă, dar, cu siguranță, nu impermeabilă. O strânse la piept È™i se întinse pe pat, în timp ce Santa Loura se lupta cu furtuna. Bătăile încetară. Spera că Jevy oprise motorul dintr-un comutator. Le auzi paÈ™ii chiar deasupra lui. Suntem pe cale să ne izbim de mal, își spuse el, È™i e mai bine ca motorul să nu fie în funcÈ›iune. Sigur nu se defectase nimic. Luminile se stinseră. Era un întuneric deplin. Stând acolo, în beznă, legănându-se pe valuri È™i aÈ™teptând ca Santa Loura să se lovească de mal, Nate se gândi la ceva îngrozitor. Dacă ea refuza să semneze înÈ™tiinÈ›area È™i/sau notificarea de competență jurisdicÈ›ională, era nevoie de încă o călătorie acolo. Luni întregi sau poate ani, cineva, probabil chiar el, avea să fie nevoit să străbată râul Paraguay pentru a o informa pe cea mai bogată misionară din lume că lucrurile erau finalizate È™i banii îi aparÈ›ineau. Citise că misionarii își luau concedii - pauze lungi în activitatea lor, când se întorceau în State È™i își reîncărcau bateriile. De ce nu putea È™i Rachel să-È™i ia un concediu, poate chiar să meargă acasă împreună cu el È™i să rămână până când se lămureau problemele? Pentru unsprezece miliarde, părea un lucru minim pe care ar fi putut să-l facă. Avea să i-l sugereze, dacă apuca să o vadă vreodată. Se simÈ›i o zguduitură È™i Nate fu azvârlit pe jos. Erau în hățiÈ™uri. Santa Loura era construită cu fundul plat, ca toate ambarcaÈ›iunile din Pantanal, pentru a nu avea de suferit din cauza mizeriilor din apa râului. După furtună, Jevy porni motorul È™i, timp de o jumătate de oră manevră barca înainte È™i înapoi, scoțând-o încet, încet din nisip È™i nămol. Când se eliberă, Welly È™i Nate curățară puntea de crengi È™i de frunze. Făcură un control, dar nu găsiră nici un nou pasager, È™erpi sau jacarés. ÃŽn timpul unei pauze de cafea, Jevy le povesti despre un anaconda care ajunsese la bord cu ani în urmă È™i atacase un marinar adormit. Nate spuse că nu se omora după poveÈ™ti cu È™erpi. Controlul lui fu încet È™i foarte atent. Norii se risipiră È™i o frumoasă semilună apăru deasupra râului. Welly pregăti un ibric de cafea. După violenÈ›a furtunii, Pantanalul părea hotărât să rămână perfect nemiÈ™cat. Râul era neted precum cristalul. Luna îi călăuzi, dispărând când râul cotea, dar fiind vizibilă întotdeauna când se îndreptau din nou spre nord. Datorită faptului că Nate era acum pe jumătate brazilian, nu purta ceas la mână. Timpul nu mai conta. Era târziu, probabil miezul nopÈ›ii. Ploaia îi atacase timp de patru ore. Nate dormi câteva ore în hamac È™i se trezi imediat după ivirea zorilor. ÃŽl găsi pe Jevy sforăind în patul său, în cabina din spatele timoneriei. Welly se afla la cârmă pe jumătate adormit. Nate îl trimise după cafea È™i trecu el la cârmă. Norii reveniră, dar nu părea că va ploua. ÃŽn urma furtunii, râul era presărat cu crengi È™i frunze. Era lat È™i nu se mai vedea nici o altă ambarcaÈ›iune, aÈ™a că Nate, căpitanul, îl trimise pe Welly să tragă un pui de somn în hamac, iar el preluă comanda vasului. Era mai grozav decât într-o sală de judecată. Fără cămașă, desculÈ›, sorbind din cafeaua dulce, în timp ce conducea o expediÈ›ie în inima celei mai mari mlaÈ™tini din lume. ÃŽn zilele lui de glorie, ar fi dat fuga la un proces undeva, jonglând cu zece lucruri deodată, cu telefoane în fiecare buzunar. Nu prea îi era dor de aÈ™a ceva; nici unui avocat întreg la minte nu i-ar putea fi dor de sala de judecată, dar n-ar recunoaÈ™te niciodată acest lucru. Barca mergea practic singură. Cu binoclul lui Jevy, se uita pe maluri după jacarés, È™erpi È™i capivaras. Și numără tuiuius, pasărea înaltă, albă, cu gâtul lung È™i capul roÈ™u, care devenise simbolul Pantanalului. Erau douăsprezece într-un stol pe un banc de nisip. Rămaseră nemiÈ™cate È™i priviră în urma bărcii. Căpitanul È™i echipajul său adormit înaintau spre nord, în timp ce cerul deveni portocaliu È™i se făcu ziuă. Se afundau din ce în ce mai mult în inima Pantanalului, fără să È™tie unde avea să-i ducă acea călătorie. 21 Coordonatorul Misiunilor Sud-Americane era o femeie pe nume Neva Collier. Se născuse într-un iglu din Terra Nova, unde părinÈ›ii ei lucraseră douăzeci de ani printre indigenii inuiÈ›i. Ea însăși lucrase unsprezece ani în munÈ›ii Noii Guinee, astfel că nu era deloc străină de greutățile È™i necazurile celor aproximativ nouă sute de oameni ale căror activități le coordona. Și ea era singura persoană care È™tia că Rachel Porter fusese odată Rachel Lane, fiica nelegitimă a lui Troy Phelan. După ce absolvise facultatea de medicină, Rachel își schimbase numele într-un efort de a È™terge cât putea de mult din trecutul ei. Nu avea rude; ambii părinÈ›i adoptivi muriseră. Nu avea fraÈ›i sau surori. Nu mătuÈ™i, unchi sau veri. Cel puÈ›in, nici unii pe care să-i cunoască ea. Nu îl avea decât pe Troy È™i dorea cu disperare să-l îndepărteze din viaÈ›a ei. După ce terminase seminarul „Triburilor Mondiale", Rachel îi împărtășise secretele ei Nevei Collier. Mai-marii de la „Triburile Mondiale" È™tiau că Rachel avea secrete, dar nu era ceva care să o împiedice în dorinÈ›a ei de a-l sluji pe Dumnezeu. Era doctoriță, absolvise seminarul lor È™i era o slujitoare devotată È™i umilă a lui Hristos, nerăbdătoare să își înceapă misiunea. Promiseră să nu divulge nimic despre ea, inclusiv locul exact din America de Sud unde se afla. Stând în micul ei birou din Houston, Neva citi senzaÈ›ionalul articol despre testamentul lăsat de domnul Phelan. Urmărise evoluÈ›ia lucrurilor începând din momentul sinuciderii. Comunicarea cu Rachel era un proces lent. ÃŽÈ™i scriau de două ori pe an, în martie È™i în august, iar Rachel suna de obicei o dată pe an de la un telefon public din Corumbá, când se ducea acolo după provizii. Neva vorbise cu ea cu un an în urmă. Ultimul concediu îl avusese în 1992. După È™ase săptămâni, renunÈ›ase È™i se întorsese în Pantanal. ÃŽi mărturisise Nevei că nu avea nici un interes în Statele Unite. Nu acolo îi era locul, ci alături de oamenii ei. Judecând după comentariile avocaÈ›ilor din articol, chestiunea era departe de a fi lămurită. Neva puse dosarul deoparte È™i se hotărî să aÈ™tepte. La momentul potrivit, oricând ar fi fost acesta, avea să-i informeze pe membrii consiliului ei de conducere în legătură cu vechea identitate a lui Rachel. Spera însă că acel moment nu avea să vină niciodată. Dar cum puteai să ascunzi unsprezece miliarde de dolari? Nimeni nu se aÈ™tepta cu adevărat ca avocaÈ›ii să cadă de acord asupra locului întâlnirii. Fiecare firmă insista să-l aleagă. Faptul că acceptaseră totuÈ™i să se întâlnească, într-un timp atât de scurt, era extraordinar. Astfel că se întâlniră la un hotel, "Ritz" din Tysons Corner, într-un salon pentru banchete, unde mesele se aÈ™ezară în grabă într-un pătrat perfect. Când uÈ™a se închise, în sfârÈ™it, în încăpere erau aproape cincizeci de persoane, deoarece fiecare firmă se simÈ›ise obligată să aducă asociaÈ›i, asistenÈ›i È™i chiar secretare pentru a impresiona. Tensiunea era aproape vizibilă. Nici un Phelan nu era prezent, acolo aflându-se numai echipele lor juridice. Hark Gettys ceru să se facă liniÈ™te È™i, lucru înÈ›elept, spuse o glumă foarte amuzantă. Ca într-o sală de judecată, unde oamenii sunt tensionaÈ›i È™i nu se aÈ™teaptă la comedie, râsetele fură zgomotoase È™i sănătoase. Sugeră să fie lăsat câte unul din avocaÈ›ii fiecărui moÈ™tenitor Phelan să-È™i spună punctul de vedere. El avea să fie ultimul. Se ridică o obiecÈ›ie. - Care sunt moÈ™tenitorii, mai exact? - Cei È™ase copii Phelan, spuse Hark. - Și cele trei foste soÈ›ii? - Nu sunt moÈ™tenitoare, ci foste soÈ›ii. Acest lucru îi deranjă pe avocaÈ›ii soÈ›iilor care, după câteva discuÈ›ii aprinse, ameninÈ›ară să plece. Cineva sugeră să fie lăsaÈ›i să vorbească, oricum, È™i asta rezolvă problema. Grit, fidelul avocat angajat de Mary Ross Phelan Jackman È™i de soÈ›ul acesteia, se ridică È™i pledă pentru război. - Nu putem face altceva decât să atacăm testamentul, zise el. Nu a existat nici o influență nepotrivită, aÈ™a că va trebui să dovedim că bătrânul era într-o ureche. La naiba, doar s-a aruncat de la etaj. Și a lăsat una din cele mai mari averi din lume unei moÈ™tenitoare necunoscute. Mie mi se pare o nebunie. Putem găsi psihiatri care să depună mărturie în acest sens. - Cum rămâne cu cei trei care l-au examinat exact înainte să sară? întrebă cineva din partea cealaltă a mesei. - A fost o prostie, se răsti Grit. A fost un aranjament È™i voi aÈ›i crezut totul. Acest lucru îi supără pe Hank È™i pe ceilalÈ›i avocaÈ›i care fuseseră de acord cu examenul medical. - După război, mulÈ›i viteji se arată, spuse Yancy, reducându-l la tăcere pe Grit pentru moment. Echipa Geenei È™i a lui Cody Strong era condusă de o femeie cu numele de Langhorne, înaltă, solidă È™i care purta o rochie Armani. Pe vremuri, fusese profesoară la Facultatea de Drept din Georgetown È™i când se adresă grupului o făcu cu aerul unei persoane care le È™tia pe toate. Punctul unu: existau doar două temeiuri în baza cărora se putea ataca un testament în Virginia - influenÈ›are neadecvată È™i lipsa capacității mintale. Din moment ce nimeni nu o cunoÈ™tea pe Rachel Lane, cel mai bine era să se presupună că aceasta avusese puÈ›ine legături cu Troy sau chiar deloc. AÈ™adar, ar fi fost dificil, dacă nu imposibil, să se dovedească faptul că îl influenÈ›ase în vreun fel când el își făcuse ultimul testament. Punctul doi: lipsa capacității testamentare era singura lor speranță. Punctul trei: să se uite de fraudă. Sigur că îi făcuse să accepte examenul medical sub motive false, dar un testament nu poate fi atacat pe temeiul fraudei. Un contract, da, un testament nu. Se documentase deja È™i avea cazurile respective, dacă cineva era interesat. Avea în față un dosar È™i era pregătită impecabil. Șase alÈ›i angajaÈ›i de la firma ei o susÈ›inură. Punctul patru: examenul medical avea să fie foarte greu de demolat. Văzuse caseta video. Probabil că aveau să piardă războiul, dar puteau fi plătiÈ›i pentru luptă. Concluzia ei: să atace testamentul cu înverÈ™unare È™i să spere că aveau să obÈ›ină o soluÈ›ionare profitabilă fără proces. Pledoaria ei dură zece minute È™i acoperi puÈ›in teren necunoscut. Nu fu întreruptă pentru că era femeie, dar antipatia era aproape vizibilă. Wally Bright, cel care studiase la seral, fu următorul È™i, în contrast puternic cu doamna Langhorne, tună È™i fulgeră la adresa nedreptății, în general. Nimic nu era pregătit - nu dosar, nu însemnări, nu gânduri în legătură cu ce avea să spună mai departe, doar trăncăneală goală în stilul unui scandalagiu care sărea întruna de pe scaun. Doi dintre avocaÈ›ii lui Lillian se ridicară în acelaÈ™i timp, părând să fie nedezlipiÈ›i. Amândoi purtau costume negre È™i aveau feÈ›ele palide ale unor avocaÈ›i care vedeau foarte rar soarele. Unul începea o frază, celălalt o încheia. Unul punea o întrebare retorică, celălalt avea răspunsul. Unul pomenea un dosar, celălalt îl scotea din servietă. Echipa fu eficientă È™i repetă într-un mod succint ceea ce se mai spusese deja. Un consens începea să capete contur rapid. Trebuiau să lupte pentru că (a) nu aveau multe de pierdut, (b) nu aveau ce altceva să facă, È™i, (c) era singura modalitate prin care se putea forÈ›a o soluÈ›ionare. Pentru a nu mai vorbi de (d), aveau să fie bine plătiÈ›i cu ora pentru acel război. Yancy fu deosebit de hotărât în susÈ›inerea ideii unui litigiu. Și pe bună dreptate. Ramble era singurul minor dintre moÈ™tenitori È™i nu avea datorii. Tutela care avea să-i asigure cinci milioane când împlinea douăzeci È™i unu de ani fusese înfiinÈ›ată cu zeci de ani în urmă È™i nu putea fi revocată. Cu cinci milioane garantate, Ramble era într-o situaÈ›ie financiară mult mai bună decât oricare dintre fraÈ›ii săi. Din moment ce nu avea nimic de pierdut, de ce să nu se certe pentru mai mult? Trecu o oră până când cineva pomeni de clauza din testament privind o eventuală atacare. MoÈ™tenitorii, mai puÈ›in Ramble, riscau să piardă È™i puÈ›inul pe care li-l lăsase Troy, dacă atacau testamentul. AvocaÈ›ii acordară puÈ›ină atenÈ›ie acestei chestiuni. Hotărâseră deja să lupte È™i È™tiau că lacomii lor clienÈ›i aveau să le asculte sfatul. Multe lucruri nu se discutară. ÃŽn primul rând, litigiul avea să fie îngreunat. Cea mai înÈ›eleaptă soluÈ›ie, È™i mai eficientă din punct de vedere financiar, avea să fie alegerea unei firme cu experiență care să acÈ›ioneze ca reprezentant principal. CeilalÈ›i puteau să se dea cu un pas înapoi, să continue să-È™i apere clienÈ›ii È™i să fie È›inuÈ›i la curent cu fiecare miÈ™care. O asemenea strategie ar fi necesitat două lucruri: (1) cooperare È™i (2) diminuarea voluntară a majorității orgoliilor din încăpere. Despre acest lucru nu se pomeni în timpul întâlnirii de trei ore. AvocaÈ›ii reuÈ™iseră să-i despartă pe moÈ™tenitori în aÈ™a fel încât să nu fie doi care să apeleze la aceeaÈ™i firmă, dar nu o făcură cu ajutorul unei scheme, deoarece schemele presupuneau cooperare. Printr-o manipulare pricepută care nu se învață la facultatea de drept, ci este dobândită ulterior, avocaÈ›ii își convinseseră clienÈ›ii să-È™i petreacă mai mult timp stând de vorbă cu ei decât cu ceilalÈ›i moÈ™tenitori. ÃŽncrederea nu era o virtute cunoscută Phelanilor, dar nici avocaÈ›ilor acestora. Se contura un proces lung È™i haotic. Nici o voce curajoasă nu sugeră ca testamentul să nu fie contestat. Nu exista nici cel mai mic interes pentru respectarea dorinÈ›elor celui care, de fapt, făcuse averea pentru împărÈ›irea căreia conspirau acum. ÃŽn timpul celui de al treilea sau al patrulea tur al mesei, se făcu un efort pentru determinarea datoriei fiecăruia dintre cei È™ase moÈ™tenitori în momentul morÈ›ii domnului Phelan. ÃŽnsă efortul se încheie cu un eÈ™ec sub un baraj de chiÈ›ibuÈ™uri juridice. - Sunt incluse È™i datoriile soÈ›ilor sau soÈ›iilor? întrebă Hark, fiind avocatul lui Rex, a cărui soÈ›ie, Amber, stripteuza, era proprietara cluburilor È™i majoritatea datoriilor erau pe numele ei. - Cum rămâne cu obligaÈ›iile față de fisc? întrebă avocatul lui Troy Junior, care avea probleme cu impozitele de cincisprezece ani. - ClienÈ›ii mei nu m-au autorizat să divulg informaÈ›ii financiare, spuse Langhorne, înghețând discuÈ›iile cu acea declaraÈ›ie formală. ReticenÈ›a confirmă ceea ce È™tiau cu toÈ›ii - moÈ™tenitorii Phelan erau îngropaÈ›i până la gât în împrumuturi È™i ipoteci. Fiind avocaÈ›i, pe toÈ›i îi îngrijora publicitatea È™i felul cum avea să fie prezentată lupta lor de către mass-media ,clienÈ›ii lor nu erau numai o grămadă de copii răsfățaÈ›i È™i lacomi care fuseseră dezmoÈ™teniÈ›i de tatăl lor. Dar se temeau că presa avea să-i prezinte astfel. Impresiile erau cruciale. - Propun să angajăm o agenÈ›ie de publicitate, spuse Hark. Era o idee minunată, pe care câțiva È™i-o însuÈ™iră imediat. Să angajeze o firmă care să-i prezinte pe moÈ™tenitorii Phelan ca pe niÈ™te copii îndureraÈ›i, care iubiseră un om ce nu prea avusese timp pentru ei. Un excentric, fustangiu, pe jumătate nebun... Da! Asta era! Să-l înfățiÈ™eze pe Troy ca pe un personaj negativ. Și să facă din clienÈ›ii lor niÈ™te victime! Ideea înflori È™i imaginaÈ›ia se aprinse rapid în jurul meselor, până când cineva întrebă exact cum aveau să plătească asemenea servicii. - Sunt îngrozitor de scumpe, spuse un avocat care se întâmpla să ceară È™ase sute pe oră pentru sine È™i patru sute pe oră pentru fiecare dintre cei trei asociaÈ›i inutili ai săi. Ideea își pierdu repede din atracÈ›ie, până când Hark sugeră slab ca fiecare firmă să dea o anumită sumă. ToÈ›i deveniră incredibil de tăcuÈ›i. Cei care avuseseră atâtea de spus despre toate erau captivaÈ›i acum de limbajul magic al dosarelor È™i cazurilor vechi. - Putem să discutăm despre asta mai târziu, zise Hark atunci, încercând să-È™i salveze obrazul. Fără îndoială că acea idee nu avea să mai fie pomenită niciodată. După aceea, discutară despre Rachel È™i unde ar fi putut să fie aceasta. Oare era cazul să apeleze la serviciile unei agenÈ›ii foarte bune de detectivi pentru a o găsi? Aproape fiecare avocat cunoÈ™tea una. Ideea era destul de atrăgătoare È™i se bucura de mai multă atenÈ›ie decât ar fi trebuit. Ce avocat n-ar fi vrut să o reprezinte pe moÈ™tenitoarea aleasă? Hotărâră însă să nu o caute pe Rachel, în primul rând pentru că nu puteau să decidă ce aveau să facă dacă o găseau. Avea să apară destul de curând, fără îndoială, înconjurată de propriul grup de avocaÈ›i. ÃŽntâlnirea se încheie într-o notă plăcută. AvocaÈ›ii își oferiră rezultatul pe care îl doreau. Plecară cu planuri de a-È™i suna imediat clienÈ›ii È™i de a le raporta mândri ce progrese făcuseră. Puteau să afirme fără echivoc că înÈ›elepciunea combinată a tuturor avocaÈ›ilor Phelan concurase la concluzia că testamentul trebuia atacat cu înverÈ™unare. 22 Nivelul apei crescu tot timpul zilei, râul ieÈ™ind uÈ™or din matcă pe alocuri, acoperind bancuri de nisip, pătrunzând în desiÈ™uri, inundând micile curÈ›i noroioase ale caselor pe lângă care treceau la câte trei ore o dată. Apa purta È™i mai multe murdarii -buruieni, iarbă, crengi È™i puieÈ›i. Pe măsură ce râul se lățea, devenea È™i mai puternic, iar curenÈ›ii încetineau È™i mai mult înaintarea bărcii. Dar nimeni nu se uita la ceas. Nate fusese înlăturat politicos din funcÈ›ia de căpitan după ce Santa Loura fu lovită de un trunchi de copac în derivă pe care el nu îl văzuse. Nu se defectase nimic, dar zguduitura îi făcuse pe Jevy È™i pe Welly să vină în fugă din timonerie. Se întoarse pe mica lui punte, în mijlocul căreia era întins hamacul, È™i acolo își petrecu dimineaÈ›a citind È™i uitându-se la vieÈ›uitoarele sălbatice. Jevy veni lângă el să bea cafeaua. - Ce părere ai despre Pantanal? îl întrebă el. Stăteau amândoi pe o bancă, având braÈ›ele petrecute pe după balustradă È™i picioarele goale li se legănau peste marginea bărcii. - E magnific. - CunoÈ™ti Colorado? - Am fost acolo, da. - ÃŽn sezonul ploios, râurile din Pantanal ies din matcă. Zona inundată e de mărimea statului Colorado. - Ai fost în Colorado? - Da. Am un văr acolo. - Unde ai mai fost în altă parte? - Acum trei ani, vărul meu È™i cu mine am călătorit cu autocarul, un Greyhound, prin toată È›ara. Am văzut toate statele, în afară de È™ase. Jevy era un tânăr brazilian sărac în vârstă de douăzeci È™i patru de ani. Nate avea dublul vârstei lui È™i mai tot timpul avusese mulÈ›i bani. TotuÈ™i, Jevy văzuse mai multe din Statele Unite decât el. ÃŽnsă când situaÈ›ia lui financiară fusese bună, Nate călătorise întotdeauna în Europa. Restaurantele lui preferate erau la Roma È™i la Paris. - Când ploile se opresc, continuă Jevy, vine sezonul uscat. Pășuni, mlaÈ™tini, mai multe lagune È™i mlaÈ™tini decât poate să numere cineva. Ciclul - ploile È™i sezonul uscat - dă naÈ™tere mai multor vietăți sălbatice decât în orice parte a lumii. Avem È™ase sute cincizeci de specii de păsări, mai multe decât în Canada È™i în Statele Unite la un loc. Cel puÈ›in două sute È™aizeci de specii de peÈ™ti. Șerpi, caimani, aligatori, chiar È™i vidre uriaÈ™e trăiesc în apă. Ca pentru a-È™i întări spusele, arătă spre un desiÈ™ de la marginea unei păduri. - Uite o căprioară, spuse el. Sunt o mulÈ›ime. Și mulÈ›i jaguari, furnicari uriaÈ™i, capivaras, tapiri È™i papagali ara. Pantanalul e plin de vietăți sălbatice. - Aici te-ai născut? - Am văzut lumina zilei într-un spital din Corumbá, dar m-am născut pe râurile astea. Aici e casa mea. - Mi-ai spus că tatăl tău a fost căpitan de vas. - Da. Am început să merg cu el de când eram mic. DimineaÈ›a devreme, când toată lumea dormea, mă lăsa să stau la cârmă. La zece ani, cunoÈ™team toate râurile principale. - Și a murit pe râu. - Nu pe ăsta, pe Taquiri, spre est. Conducea un vas cu turiÈ™ti germani când i-a lovit o furtună. Singurul supravieÈ›uitor a fost un marinar. - Când s-a-ntâmplat asta? - Acum cinci ani. VeÈ™nic avocat pledant, Nate ar fi vrut să-i pună o mulÈ›ime de întrebări în legătură cu accidentul. Voia detalii - detaliile câștigau procesele. ÃŽnsă nu spuse decât „îmi pare rău", È™i tăcu. - Vor să distrugă Pantanalul, spuse Jevy. - Cine? - O mulÈ›ime de oameni. Companii mari care deÈ›in ferme mari. ÃŽn părÈ›ile de nord È™i de est ale Pantanalului, se defriÈ™ează suprafeÈ›e întinse pentru a construi ferme. Principala cultură e soia. Vor s-o exporte. Cu cât defriÈ™ează mai multe păduri, cu atât se strâng mai multe deÈ™euri în Pantanal. Stratul de sedimente în râurile noastre creÈ™te cu fiecare an. Solul fermelor nu e bun pentru agricultură, aÈ™a că folosesc o mulÈ›ime de sprayuri È™i îngrășăminte. Chimicalele ajung la noi. Multe din fermele mari ridică baraje ca să creeze noi pășuni. Asta tulbură ciclul inundaÈ›iilor, iar mercurul ne omoară peÈ™tii. - Cum ajunge mercurul aici? - Din cauza mineritului. ÃŽn nord, scot aur cu ajutorul mercurului. Acesta ajunge în râuri care, în cele din urmă, se varsă în Pantanal. PeÈ™tii noÈ™tri îl înghit È™i mor. Totul se aruncă în Pantanal. Cuiabá e un oraÈ™ în partea de est, cu un milion de locuitori. Nu are un sistem de tratare a deÈ™eurilor. Ghici încotro e dirijată canalizarea. - Guvernul nu ajută cu nimic? Jevy izbuti să râdă cu amărăciune. - Ai auzit de Hidrovia? - Nu. - E un È™anÈ› mare care trebuie să treacă prin Pantanal. Ideea e să lege Brazilia, Bolivia, Paraguay, Argentina È™i Uruguay. Ca să salveze America de Sud. Dar va seca Pantanalul. Și guvernul nostru sprijină acest proiect. Nate fu cât pe ce să spună ceva despre responsabilitatea pentru mediul înconjurător, dar își aminti că poporul lui era cel mai mare consumator de energie pe care îl văzuse lumea vreodată. - ÃŽncă e frumos, spuse el. - AÈ™a e, zise Jevy, terminându-È™i cafeaua. Uneori mă gândesc că e prea mare pentru ca ei să-l poată distruge. Trecură pe lângă o gură de vărsare îngustă prin care È™i mai multă apă ajungea în Paraguay. O mică turmă de căprioare trecea prin apă, ciugulind din lujerele verzi, ignorând zgomotul de pe râu. Șapte căprioare, dintre care doi erau căpriori tineri pătaÈ›i. - La câteva ore distanță e un mic punct comercial, spuse Jevy, ridicându-se. Ar trebui să ajungem acolo până se întunecă. - Ce cumpărăm? - Cred că nimic. Proprietar e Fernando, un tip care È™tie tot ce se întâmplă pe râu. Poate È™tie ceva È™i despre misionari. Jevy își goli ceaÈ™ca în rău È™i își întinse braÈ›ele. - Uneori are È™i bere. Cerveja. Nate rămase cu privirea aÈ›intită asupra râului. - Cred că n-ar trebui să cumpărăm, mai zise Jevy È™i se îndepărtă. „Sunt perfect de acord", își spuse Nate. ÃŽÈ™i goli ceaÈ™ca, sugând zaÈ›ul È™i granulele de zahăr. O sticlă maronie rece, poate „Antarctica" sau „Brahma", cele două tipuri pe care le gustase deja în Brazilia. Excelentă bere. Un loc preferat al lui fusese un bar de lângă Georgetown cu o sută douăzeci de mărci de bere străină în meniu. Le încercase pe toate. ÃŽÈ›i dădeau alune prăjite la coÈ™uleÈ› È™i aveai voie să arunci cojile pe jos. Când foÈ™tii lui colegi de facultate se aflau în oraÈ™, se întâlneau întotdeauna la bar pentru a depăna amintiri. Berea era rece ca gheaÈ›a, alunele fierbinÈ›i È™i sărate, podeaua trosnea când călcai pe coji È™i fetele erau tinere È™i fără prejudecăți. Barul existase acolo dintotdeauna È™i în timpul fiecărei călătorii la dezalcoolizare È™i, apoi, în perioada de abstinență, acesta îi lipsea cel mai mult lui Nate. ÃŽncepu să transpire, deÈ™i soarele era ascuns È™i se simÈ›ea o briză răcoroasă. Se afundă în hamac È™i se rugă să adoarmă, să intre într-o comă care să-l facă să treacă în inconÈ™tiență pe lângă micul lor magazin È™i, apoi, în noapte. Dar asudă din ce în ce mai mult, până când cămaÈ™a i se udă leoarcă. ÃŽncepu o carte despre dispariÈ›ia indienilor brazilieni È™i încercă iarăși să adoarmă. Era perfect treaz când motorul fu oprit È™i barca se apropie de mal. Se auziră glasuri È™i, apoi, urmă o zgâlțâitură uÈ™oară când opriră în faÈ›a magazinului. Nate se dădu jos din hamac încet È™i se aÈ™eză din nou pe bancă. Era un fel de magazin de provincie, construit pe stâlpi înalÈ›i -o clădire micuță din scânduri nevopsite, cu un acoperiÈ™ de tablă È™i o verandă îngustă, unde, deloc surprinzător, doi localnici stăteau tolăniÈ›i, fumând È™i bând ceai. Prin spatele lui trecea un râuleÈ› care dispărea în Pantanal. Un rezervor mare de combustibil era fixat într-o parte a clădirii. Un ponton È™ubred înainta în apă pentru ca ambarcaÈ›iunile să poată opri. Jevy È™i Welly coborâră pe ponton, cu grijă, deoarece curenÈ›ii erau puternici. Sporovăiră cu pantaneiros de pe verandă, după care trecură pragul uÈ™ii deschise. Nate jurase să rămână la bord. Se duse în partea cealaltă a punÈ›ii, se aÈ™eză pe bancă, își vâri braÈ›ele È™i picioarele pe după balustradă È™i privi râul cum curgea pe lângă el. Avea să stea acolo sus, pe bancă, È™i cu braÈ›ele È™i picioarele imobilizate de balustradă. Nici cea mai rece bere din lume n-ar fi putut să-l ia. AÈ™a cum învățase, în Brazilia nu existau vizite scurte. Mai ales pe râu, unde vizitele erau rare. Jevy cumpără treizeci de galoane de motorină pentru a înlocui ceea ce se pierduse în timpul furtunii. Motorul porni. - Fernando zice că e o misionară. Lucrează cu indienii, spuse Jevy, dându-i o sticlă cu apă rece. Se miÈ™cau din nou. - Unde? - Nu È™tie sigur. Sunt câteva aÈ™ezări spre nord, în apropiere de Bolivia. Dar, cum indienii nu circulă pe rău, nu prea È™tie multe despre ei. - Cât e până la cea mai apropiată aÈ™ezare? - Ar trebui să ne apropiem până dimineață. Dar nu putem să luăm barca asta. Va trebui s-o folosim pe cea mică. - Sună interesant. - ÃŽl mai È›ii minte pe Marco, fermierul a cărui vacă a fost omorâtă de avionul nostru? - BineînÈ›eles. Avea trei băieÈ›i. - Da. A fost pe-acolo ieri, spuse Jevy arătând spre magazinul care dispărea pe după un cot. Vine o dată pe lună. - Erau È™i băieÈ›ii cu el? - Nu. E prea periculos. Ce mică era lumea. Nate spera că băieÈ›ii cheltuiseră banii pe care li-i dăduse el de Crăciun. Privi magazinul până când acesta dispăru complet din raza vizuală. Poate că la întoarcere avea să se simtă suficient de bine ca să poată bea o bere rece. Sau două, pentru a sărbători reuÈ™ita călătoriei. Se întoarse în adăpostul hamacului său È™i se înjură pentru slăbiciune. ÃŽn sălbăticia unei mlaÈ™tini gigantice trecuse foarte aproape de alcool È™i, timp de ore întregi, nu se mai gândi la altceva. AnticipaÈ›ia, teama, sudoarea È™i ticluirea unor moduri în care să pună mâna pe ceva de băut. Apoi, apropierea de dezastru, de care nu scăpase prin propriile puteri È™i acum fantezia reînnoirii relaÈ›iei cu alcoolul. Câteva înghiÈ›ituri nu aveau cum să-i facă rău, pentru că se putea opri. Aceea era minciuna lui preferată. Nu era decât un alcoolic. Chiar dacă fusese la o clinică de o mie de dolari pe zi, tot asta rămăsese. Chiar dacă fusese la întâlnirile AA din subsolul unei biserici marÈ›i seara, tot asta rămăsese. Viciul puse stăpânire pe el È™i începu să-l cuprindă disperarea. Plătea pentru afurisita aceea de barcă; Jevy lucra pentru el. Dacă ar insista să se întoarcă la magazin, ei ar face-o. Ar putea să cumpere toată berea pe care o avea Fernando, ar pune-o la gheață sub punte È™i ar bea "Brahma" până în Bolivia. Și nimeni n-ar putea să facă nimic. Ca un miraj, Welly apăru zâmbitor cu o ceaÈ™că de cafea proaspătă. - Vou cozinhar, spuse el. Mă duc să fac de mâncare. Mâncarea avea să-l ajute, își spuse Nate. Chiar È™i o altă farfurie cu fasole, orez È™i pui fiert. Mâncarea avea să-i satisfacă simÈ›urile, sau, cel puÈ›in, să-i distragă atenÈ›ia de la alte dorinÈ›e. Mânca încet, pe puntea superioară, singur în întuneric, gonind țânÈ›arii mari care îi dădeau târcoale feÈ›ei. Când termină, își dădu cu insecticid de la gât până la picioarele goale. Criza trecuse, fiind străbătut doar de câteva efecte secundare uÈ™oare. Nu mai simÈ›ea gustul berii sau mirosul alunelor din barul lui preferat. Se retrase în sanctuarul lui. Ploua din nou, o ploaie liniÈ™titoare, fără vânt sau tunete. Josh îi dăduse patru romane pentru a le citi de plăcere. Toate materialele fuseseră citite È™i răscitite. Nu îi mai rămăsese altceva decât cărÈ›ile. Citise deja jumătate din cea mai subÈ›ire. Se afundă în hamac È™i continuă lectura tristă despre indigenii brazilieni. Când exploratorul portughez Pedro Alvarez Cabral pășise pentru prima oară pe pământ brazilian, pe coasta Bahiei, în aprilie 1500, în È›ară erau cinci milioane de indieni, răspândiÈ›i în nouă sute de triburi. Vorbeau 1175 de limbi È™i, exceptând obiÈ™nuitele conflicte tribale, erau oameni paÈ™nici. După cinci secole în care fusese „civilizată" de către europeni, populaÈ›ia indiană fusese decimată. Nu mai supravieÈ›uiseră decât 270 000, în 206 triburi, vorbind 170 de limbi. Războaiele, crimele, sclavia, pierderile teritoriale, bolile - nici o metodă de exterminare a indienilor nu fusese neglijată de către cei din țările civilizate. Era o poveste îngrozitoare È™i violentă. Dacă indienii erau paÈ™nici È™i încercau să coopereze cu coloniÈ™tii, sucombau de pe urma unor boli ciudate - vărsat de vânt, pojar, febră galbenă, gripă, tuberculoză - pentru care nu aveau imunitate. Dacă nu cooperau, erau măcelăriÈ›i de oameni care foloseau arme mult mai sofisticate decât săgeÈ›ile È™i suliÈ›ele otrăvite. Când ripostaseră È™i îi uciseseră pe atacatori, fuseseră catalogaÈ›i ca sălbatici. Fuseseră folosiÈ›i ca sclavi de către mineri, fermieri È™i magnaÈ›ii cauciucului. Fuseseră alungaÈ›i din locurile unde trăiseră întotdeauna de orice grup cu suficiente arme. Fuseseră arÈ™i de preoÈ›i pe rug, vânaÈ›i de armate È™i de bandiÈ›i, femeile violate după bunul plac de orice bărbat întreg din punct de vedere fizic care avea dorință, È™i măcelăriÈ›i fără ca cineva să fie pedepsit pentru asta. ÃŽn orice moment din istorie, indiferent dacă fusese crucial sau lipsit de importanță, când interesele indigenilor brazilieni intraseră în conflict cu cele ale albilor, indienii pierduseră. Când pierzi timp de cinci sute de ani, nu mai aÈ™tepÈ›i multe de la viață. Cea mai mare problemă cu care se confruntau unele triburi în perioada modernă era numărul mare de sinucideri în rândul tinerilor. După secole de genocid, guvernul brazilian hotărâse, în sfârÈ™it, că era timpul să își protejeze „nobilii sălbatici". Masacrele din perioada modernă atrăseseră dezaprobarea internaÈ›ională, astfel că se stabiliră responsabilități È™i se dădură legi. Cu multă fanfaronadă, unele pământuri tribale fuseseră returnate indigenilor È™i pe hărÈ›ile guvernamentale se traseră linii, declarându-le zone de siguranță. Dar guvernul era în acelaÈ™i timp È™i duÈ™man. ÃŽn 1967, o investigaÈ›ie efectuată de agenÈ›ia care se ocupa de problema indienilor îi È™ocă pe majoritatea brazilienilor. Raportul dezvăluia faptul că agenÈ›i, speculanÈ›i funciari È™i fermieri - ticăloÈ™i care, fie lucrau pentru agenÈ›ie, fie aveau agenÈ›ia în subordinea lor - folosiseră în mod sistematic arme chimice È™i bacteriologice pentru a-i extermina pe indieni. Le dădeau articole de îmbrăcăminte infestate cu germeni de vărsat È™i tuberculoză. Din avioane È™i elicoptere, bombardau satele indiene È™i infestau solul cu bacterii aducătoare de moarte. Iar în Bazinul Amazonului È™i la alte frontiere, fermierii È™i minerii nu dădeau nici o atenÈ›ie liniilor trasate pe hărÈ›i. ÃŽn 1986, un fermier din Rondonia folosise pulverizatoare agricole pentru a stropi pământul indian din apropiere cu chimicale ucigătoare. Voia să lucreze pământul, dar, mai întâi, trebuia să-i elimine pe cei care îl locuiau. Muriseră treizeci de indieni È™i fermierul fusese condamnat. ÃŽn 1986, un fermier din Mato Grosso oferise recompense unor indivizi pentru urechile indienilor uciÈ™i. ÃŽn 1993, lucrătorii din minele de aur din Manaus atacaseră un trib paÈ™nic, pentru că indienii nu voiau să-È™i părăsească pământul. Fuseseră uciÈ™i treisprezece indieni È™i nimeni nu fusese arestat. ÃŽn anii '90, guvernul căutase cu agresivitate să deschidă Bazinul Amazonului, o regiune de vaste resurse naturale din nordul Pantanalului. Dar indienii continuau să le stea în cale. Majoritatea celor care supravieÈ›uiseră trăiau în Bazin; de fapt, se estima că vreo cincizeci de triburi avuseseră suficient noroc ca să scape de contactul cu civilizaÈ›ia. Acum, civilizaÈ›ia pornise din nou la atac. Abuzurile deveniseră din ce în ce mai numeroase pe măsură ce minerii, tăietorii de lemne È™i fermierii pătrundeau mai adânc în regiunea Amazonului, cu sprijinul guvernului. Povestea era fascinantă, deÈ™i deprimantă în acelaÈ™i timp. Nate citi timp de patru ore continuu, până termină cartea. După aceea se duse în timonerie È™i bău cafeaua cu Jevy. Ploaia se oprise. - O să ajungem până dimineață? întrebă el. - Cred că da. Felinarele se legănau uÈ™or din cauza curentului. Parcă nici nu se miÈ™cau. - Ai vreun pic de sânge indian? îl întrebă Nate după o uÈ™oară ezitare. Era o chestiune personală, un lucru pe care, în Statele Unite, nimeni nu îndrăznea să-l întrebe. Jevy zâmbi fără să-È™i ia ochii de la râu. - ToÈ›i avem sânge indian. De ce întrebi? - Tocmai am citit povestea indienilor din Brazilia. - Și, ce părere ai? - E foarte tragic. - AÈ™a e. Crezi că indienii au fost trataÈ›i rău aici? - BineînÈ›eles. - Dar în È›ara ta? Dintr-un anumit motiv, Nate se gândi imediat la generalul Custer. Cel puÈ›in, indienii câștigaseră ceva. Și noi nu i-am ars pe rug, nu i-am stropit cu chimicale È™i nu i-am vândut ca sclavi. Oare? Dar toate acele rezervaÈ›ii? Pământ peste tot. - Mă tem că nu suntem cu mult mai buni, spuse el înfrânt. Nu era o discuÈ›ie pe care să vrea să o continue. După o lungă perioadă de liniÈ™te, Nate coborî la toaletă. Când își termină treaba, trase de lanÈ› È™i ieÈ™i din mica încăpere. O apă uÈ™or maronie curse în WC, trimițând mizeria printr-o conductă direct în râu. 23 Era încă întuneric când motorul se opri, trezindu-l pe Nate. ÃŽÈ™i pipăi încheietura mâinii stângi È™i își aduse aminte că nu purta ceas. ÃŽi auzi pe Welly È™i pe Jevy miÈ™cându-se dedesubt. Erau în spatele bărcii È™i vorbeau încet. Era mândru de sine că se trezise din nou curat È™i avea o altă zi la dispoziÈ›ie pentru cărÈ›i. Cu È™ase luni în urmă, de fiecare dată când se trezea, avea ochii umflaÈ›i È™i vedea ca prin ceață, gândurile îi erau împăienjenite, gura arsă, limba uscată, respiraÈ›ia oribil mirositoare È™i îl chinuia marea întrebare zilnică: „De ce am făcut-o?" Adesea voma sub duÈ™, uneori forțându-se, ca să termine mai repede. După duÈ™, exista întotdeauna dilema în legătură cu ce să mănânce la micul dejun. Ceva cald È™i gras ca să-i potolească stomacul sau un „bloody Mary" ca să-i potolească nervii? După aceea pleca la serviciu, ajungând întotdeauna la birou la ora opt pentru a începe o altă zi în calitatea sa de avocat pledant. ÃŽn fiecare dimineață. Fără excepÈ›ie. ÃŽn ultimele zile ale ultimei sale căderi trăise săptămâni întregi fără o dimineață limpede. Cuprins de disperare, se dusese la psihiatru È™i, când acesta îl întrebase dacă își mai amintea ultima zi când fusese treaz, el recunoscuse că nu își amintea. ÃŽi era dor de băutură, dar nu È™i de starea de mahmureală. Welly trase bărcuÈ›a la babord È™i o legă. Tocmai o încărcau, când Nate cobori treptele încet .Aventura intra într-o nouă fază. Nate era pregătit pentru o schimbare de peisaj. Era înnorat È™i stătea să plouă iarăși. ÃŽn cele din urmă, soarele se arătă pe la È™ase. Nate È™tia ora, pentru că își pusese ceasul din nou. Un cocoÈ™ se auzi cântând. Opriseră lângă o mică fermă È™i barca era legată de un căprior care, altădată, susÈ›inuse un ponton. ÃŽn partea de vest, în stânga lor, un râu mult mai mic se vărsa în Paraguay. Problema era că bărcuÈ›a trebuia încărcată fără să fie îngreunată foarte mult. AfluenÈ›ii mai mici pe care urmau să-i întâlnească erau ieÈ™iÈ›i din mătci; malurile nu aveau să se vadă întotdeauna. Dacă barca era prea lăsată, ar fi putut să se împotmolească sau, È™i mai rău, să i se defecteze motorul exterior. Nu exista decât unul singur, nimic ajutător, în afară de două vâsle pe care Nate le studie de pe punte în timp ce își bea cafeaua. Vâslele aveau să fie de folos, hotărî în sinea lui, mai ales dacă erau urmăriÈ›i de indieni răuvoitori sau de animale înfometate. Trei butoaie de benzină de câte cinci galoane fură aÈ™ezate cu grijă în mijlocul bărcii. - Astea ar trebui să ne ajungă pentru cincisprezece ore, îi explică Jevy. - Mult. - Prefer să fiu prevăzător. - Cât de departe e aÈ™ezarea? - Nu È™tiu sigur, spuse el arătând spre casă. Fermierul de aici zice că la vreo patru ore. - ÃŽi cunoaÈ™te pe indieni? - Nu. Nu-i plac. Zice că nu-i vede niciodată pe râu. Jevy împachetă un cort mic, două pături, două plase împotriva țânÈ›arilor, un înveliÈ™ impermeabil pentru cort, două găleÈ›i pentru a scoate apa de ploaie È™i poncho-ul său. Welly puse o cutie de mâncare È™i una cu apă îmbuteliată. Stând pe patul său din cabină, Nate luă copia după testament, înÈ™tiinÈ›area È™i actul de notificare din servietă, le împături pe toate la un loc È™i le vârâ într-un plic de mărimea unei scrisori. Un plic cu antetul firmei „Stafford Law Firm". Din moment ce, la bord, nu existau pungi Ziploc sau saci de gunoi din plastic, înveli plicul într-o bucată pe care o taie din poalele poncho-ului. O lipi cu bandă adezivă È™i, după ce își examină opera, hotărî că pachetul era impermeabil. Apoi îl lipi de tricou, peste piept, È™i îl acoperi cu o geacă de blugi. ÃŽn servietă, erau copii după documente, pe care avea să le lase acolo. Și, din moment ce Santa Loura părea mult mai sigură decât bărcuÈ›a, se hotărî să lase È™i SatFone-ul. Mai verifică o dată hârtiile È™i telefonul, după care încuie servieta È™i o lăsă pe pat. Ziua aceea putea fi cea a reuÈ™itei, își spuse el. Gândul că, în sfârÈ™it, ar fi putut să o întâlnească pe Rachel Lane îi provocă o emoÈ›ie amestecată cu nervozitate. Micul dejun constă dintr-o chiflă cu unt pe care o mâncă stând în picioare în barca cea mică È™i privind norii. Patru ore însemnau È™ase sau opt ore în Brazilia È™i Nate ardea de nerăbdare să pornească. Ultimul obiect pe care îl puse Jevy în barcă era un cuÈ›it sclipitor în formă de sabie cu un mâner lung. - Ãsta e pentru È™erpi anaconda, spuse el râzând È™i Nate încercă să-i ignore cuvintele. ÃŽi făcu cu mâna lui Welly, după care se aplecă asupra ultimei sale ceÈ™ti de cafea în timp ce pluteau pe rău, până când Jevy porni motorul. CeaÈ›a se lăsa chiar la suprafaÈ›a apei È™i era răcoare. De când plecaseră din Corumbá, Nate privise râul din siguranÈ›a oferită de puntea superioară; acum, chiar stătea pe el. Aruncă o privire în jur È™i nu văzu nici o vestă de salvare. Apa izbea laturile bărcii. Jevy privea încordat ceaÈ›a, fiind atent la obiectele care s-ar fi putut afla pe apă; un trunchi de copac gros È™i frumos, cu un capăt colÈ›uros È™i barca ar fi fost de domeniul trecutului. Navigară contra curentului până când ajunseră la gura de vărsare a afluentului ce urma să-i ducă la indieni. Acolo, apa era mult mai liniÈ™tită. Motorul zbârnâi È™i lăsară în urmă o dâră clocotitoare. Râul Paraguay dispăru repede. Pe harta lui Jevy, afluentul era numit oficial Cabixa. Jevy nu mai navigase niciodată pe el, pentru că nu avusese nevoie. Șerpuia asemenea unui arc ieÈ™ind din Brazilia È™i intrând în Bolivia, părând să nu ducă nicăieri. La gură avea o lățime de cel mult douăzeci È™i patru de metri, dar, pe parcurs, se îngusta până pe la vreo cincisprezece. ÃŽn unele locuri, ieÈ™ise din matcă; în altele, vegetaÈ›ia de pe maluri era mai deasă decât pe marginea Paraguayului. După vreo cincisprezece minute, Nate se uită la ceas. Avea să cronometreze totul. Jevy încetini când se apropiară de prima răspântie, prima dintr-o mie. Un rău cam de aceeaÈ™i mărime pornea spre stânga È™i căpitanul trebui să decidă ce rută avea să-i menÈ›ină pe Cabixa. O luară în dreapta, dar oarecum mai încet È™i, în scurt timp, dădură într-un lac. Jevy opri motorul. - Stai puÈ›in, spuse el È™i, urcându-se în picioare pe bidoanele de benzină, se uită la apele din jurul lor. Barca era perfect nemiÈ™cată. Un È™ir neregulat de pomi pitici îi atrase atenÈ›ia. Arătă într-acolo È™i spuse ceva pentru sine. Nate nu își dădu seama de câtă incertitudine era vorba. Jevy studiase hărÈ›ile È™i trăise pe râurile acelea. Toate duceau înapoi la Paraguay. Dacă apucau greÈ™it È™i se rătăceau, curenÈ›ii aveau să-i ducă, sigur, înapoi la Welly. ÃŽnaintară pe lângă pomi È™i desiÈ™urile inundate, care, în sezonul uscat, alcătuiau malul È™i, în curând, ajunseră în mijlocul unui curs de apă deloc adâncă È™i cu crengi de copaci deasupra capetelor. Nu semăna cu Cabixa, dar pe chipul căpitanului nu se vedea nimic altceva decât încredere. După o oră de navigare, se apropiară de prima aÈ™ezare - o colibă murdară de nămol cu un acoperiÈ™ din È›iglă roÈ™ie. Vreo nouăzeci de centimetri din ea se aflau sub apă È™i nu se vedea nici urmă de oameni sau animale. Jevy încetini ca să poată vorbi. - ÃŽn sezonul ploilor, mulÈ›i locuitori din Pantanal se mută pe suprafeÈ›e mai ridicate. ÃŽÈ™i încarcă vacile È™i copiii È™i pleacă pentru trei luni. - N-am văzut nici o suprafață mai ridicată. - Nu sunt prea multe. Dar fiecare pantaneiro are un loc unde să se retragă în această perioadă a anului. - Și indienii? - Și ei se mută. - Minunat. Nu È™tim unde se află È™i le place să se È™i mute. Jevy râse È™i spuse: - O să-i găsim. Trecură pe lângă colibă. Aceasta nu avea nici uÈ™i, nici ferestre. Nu prea aveai la ce să te întorci. Nouăzeci de minute È™i Nate uitase complet de pericolul de a fi mâncat, când, deodată, urmară un cot È™i se apropiară de un grup de aligatori care dormeau grămadă într-o apă de cincisprezece centimetri. Barca le tulbură somnul. Cozile plescăiră È™i împroÈ™cară apa. Nate se uită la cuÈ›it, pentru orice eventualitate, după care râse de propria-i prostie. Reptilele nu atacară. Se uitară la barca ce trecea pe lângă ei. Nici un animal în următoarele douăzeci de minute. Râul se îngustă din nou. Malurile erau atât de apropiate, încât copacii se atingeau deasupra apei. Se făcu întuneric deodată. Pluteau printr-un tunel. Nate se uită la ceas. Santa Loura se afla la o distanță de două ore. Navigând în zigzag printre mlaÈ™tini, zăreau, din când în când, orizontul. MunÈ›ii Boliviei păreau mai aproape. Râul se lăți, copacii se depărtară È™i intrară într-un lac mare în care se vărsau mai mult de o duzină de râuleÈ›e. ÃŽi dădură roată încet prima oară È™i, apoi, încă o dată, È™i mai încet. ToÈ›i afluenÈ›ii arătau la fel. Cabixa era unul din mai mult de zece È™i căpitanul habar nu avea care ar fi putut să fie. Jevy se ridică în picioare pe bidoane, uitându-se în jur, în timp ce Nate stătea nemiÈ™cat. Un pescar stătea printre ierburi pe partea cealaltă a lacului. ÃŽntâlnirea lui ar fi putut fi singurul lor noroc în ziua aceea. Omul stătea răbdător într-o canoe mică, lucrată de mână dintr-un trunchi de copac cu foarte mult timp în urmă. Pe cap avea o pălărie de pai zdrenÈ›uită care îi ascundea cea mai mare parte a feÈ›ei. Când ajunseră la numai câțiva paÈ™i de el, suficient de aproape pentru a-l examina, Nate observă că pescuia fără ajutorul vreunui băț sau a vreunei prăjini. Firul îi era înfășurat pe mână. Jevy spuse tot ce trebuia în portugheză È™i îi dădu o sticlă de apă. Nate zâmbea doar, ascultând sunetele acelei limbi ciudate. Era mai înceată decât spaniola, aproape la fel de nazală ca franceza. Dacă pescarul era bucuros să vadă alÈ›i oameni în mijlocul acelei pustietăți, cu siguranță nu o arăta. Unde putea să locuiască sărmanul om? Apoi începură să arate spre munÈ›i, deÈ™i, până când terminară, omuleÈ›ul cuprinse întregul lac cu împrejurimile sale. Mai sporovăiră puÈ›in È™i Nate avu impresia că Jevy smulgea cât putea de multe informaÈ›ii. Ar fi putut să treacă multe ore până când întâlneau altă ființă omenească. Din moment ce mlaÈ™tinile È™i râurile erau umflate, navigaÈ›ia se dovedea a fi dificilă. Plecaseră de două ore È™i jumătate È™i se rătăciseră deja. Un roi de țânÈ›ari mici È™i negri se abătu asupra lor È™i Nate scoase repede insecticidul. Pescarul îl privi curios. După aceea își luară rămas-bun È™i se îndepărtară vâslind, ajutaÈ›i de o briză uÈ™oară. - Mama lui a fost indiancă, spuse Jevy. - Frumos, zise Nate, omorând țânÈ›ari. - E o aÈ™ezare la câteva ore de-aici. - Câteva ore? - Poate vreo trei. Aveau combustibil pentru cincisprezece ore È™i Nate avea de gând să cronometreze fiecare minut. Cabixa reîncepu din apropierea unei guri de vărsare prin care un alt râu foarte asemănător ieÈ™ea din lac. Se lărgi È™i atunci porniră motorul. Nate găsi un loc pe fundul bărcii, între cutia cu mâncare È™i găleÈ›i, unde se aÈ™eză cu spatele rezemat de bancă. Acolo nu mai putea fi stropit .Tocmai se gândea să tragă un pui de somn, când deodată motorul se înecă. Barca se clătină È™i încetini. El rămase cu privirea aÈ›intită asupra râului, temându-se să se întoarcă È™i să se uite la Jevy. ÃŽncă nu se gândise la lucruri precum o defecÈ›iune la motor. Călătoria lor fusese presărată deja cu destule pericole mărunte. Ar fi durat zile întregi să se întoarcă la Welly vâslind. Ar fi fost nevoiÈ›i să doarmă în barcă, să mănânce ceea ce luaseră cu ei, până când se terminau proviziile, să scoată apa cu găleÈ›ile când ploua È™i să spere din tot sufletul să-l găsească pe prietenul lor, pescarul, pentru a le arăta drumul spre siguranță. Deodată, Nate fu înspăimântat. Apoi porniră din nou, motorul huruind ca È™i cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Deveni o rutină: cam la fiecare douăzeci de minute, exact când Nate era pe cale de a adormi, motorul se oprea. Prova se lăsa în apă. Nate se uita repede spre maluri după animale. Jevy înjura în portugheză, manevra È™ocul È™i acceleraÈ›ia, după care lucrurile funcÈ›ionau bine pentru aproximativ alte douăzeci de minute. Luară masa - brânză, arahide sărate È™i biscuiÈ›i - lângă un copac într-o mică răscruce, în timp ce ploaia cădea în jurul lor. - Pescarul ăla, zise Nate. ÃŽi cunoaÈ™te pe indieni? - Da. Cam o dată pe lună se duc pe Paraguay cu o barcă pentru a face comerÈ›. ÃŽi vede. - L-ai întrebat dacă a văzut vreodată o misionară? - Da. N-a văzut. EÈ™ti primul american pe care l-a văzut în viaÈ›a lui. - Norocosul. Primul semn al unei aÈ™ezări apăru după aproape È™apte ore. Nate văzu un firicel de fum albăstrui înălțându-se deasupra copacilor, în apropiere de poalele unui deal. Jevy era convins că se aflau în Bolivia. Terenul era mai ridicat È™i munÈ›ii se vedeau mai aproape. Zonele inundate rămăseseră în spatele lor. Ajunseră în dreptul unui spaÈ›iu gol între copaci È™i, într-un luminiÈ™, erau două canoe. Jevy manevră barca într-acolo. Nate sări repede pe mal, dornic să-È™i dezmorÈ›ească picioarele È™i să simtă pământul. - Nu te îndepărta, îl avertiză Jevy, schimbând locurile bidoanelor. Nate se uită la el È™i Jevy îi arătă din cap spre copaci. Un indian îi urmărea. Avea pielea maronie, era gol până la brâu, cu un fel de fustă din paie, fără nici o armă vizibilă. Faptul că nu era înarmat ajută foarte mult, pentru că, la început, Nate fu îngrozit de el. Indianul avea părul lung È™i negru È™i niÈ™te dungi roÈ™ii pe frunte È™i, dacă ar fi È›inut o săgeată în mână, Nate s-ar fi predat fără nici un cuvânt. - E prietenos? întrebă el fără să-È™i ia ochii de la indian. - Cred că da. - VorbeÈ™te portugheza? - Nu È™tiu. - De ce nu te duci să afli? - LiniÈ™teÈ™te-te. Jevy sări din barcă. - Arată ca un canibal, È™opti el, dar încercarea de a face o glumă dădu greÈ™. Făcură câțiva paÈ™i spre indian È™i el spre ei. ToÈ›i trei se opriră lăsând un spaÈ›iu între ei. Nate fu tentat să ridice mâna cu palma în sus È™i să spună: „Salutare". - Fala portugues? întrebă Jevy cu un zâmbet plăcut pe chip. Indianul se gândi mult È™i deveni dureros de evident că nu È™tia portugheza. Părea tânăr, probabil că nu avea nici douăzeci de ani încă, È™i se întâmplase să se afle în preajma râului când le auzise motorul. Se examinară reciproc de la vreo douăzeci de metri, în timp ce Jevy se gândea ce alternative aveau. TufiÈ™urile se miÈ™cară în spatele indianului È™i alÈ›i trei indieni ieÈ™iră la iveală, din fericire, tot neînarmaÈ›i. Dat fiind că ei erau mai puÈ›ini È™i le încălcaseră teritoriul, Nate era gata să o rupă la fugă. Nu erau deosebit de solizi, dar aveau avantajul de a se afla pe terenul lor. Și nu păreau prietenoÈ™i, nu zâmbete, nu saluturi. Deodată o tânără apăru dintre copaci È™i se opri lângă primul indian. Și ea era cu bustul gol È™i Nate încercă să nu se holbeze. - Falo, spuse ea. Vorbind rar, Jevy îi explică ce voiau È™i ceru să fie duÈ™i la căpetenia tribului lor. Ea le traduse bărbaÈ›ilor, care se adunară într-un loc È™i vorbiră încruntaÈ›i între ei. - Unii vor să ne mănânce acum, È™opti Jevy printre dinÈ›i. AlÈ›ii vor să aÈ™tepte până mâine. - Foarte amuzant. Când terminară deliberările, bărbaÈ›ii i se adresară tinerei care le spuse străinilor că trebuiau să aÈ™tepte lângă râu, în timp ce căpeteniile aveau să fie informate în legătură cu sosirea lor. Acest lucru îi convenea de minune lui Nate, dar Jevy era puÈ›in tulburat. O întrebă dacă alături de ei nu trăia cumva o misionară. - Trebuie să aÈ™teptaÈ›i, spuse ea. Indienii se făcură nevăzuÈ›i în adâncul pădurii. - Ce părere ai? îl întrebă Nate după aceea. Nici el, nici Jevy nu se clintiseră. Stăteau în iarbă până la glezne È™i se uitau la copacii groÈ™i din jur, de unde Nate era convins că erau È›inuÈ›i sub observaÈ›ie. - Iau boli de la străini, îi explică Jevy. De aceea sunt prudenÈ›i. - N-o să ating pe nimeni. Se retraseră la barcă, unde Jevy își făcu de lucru, curățând bujiile. Nate își scoase cămaÈ™a È™i geaca È™i examină pachetul impermeabil improvizat. Hârtiile erau tot uscate. - Hârtiile alea sunt pentru femeie? întrebă Jevy. - Da. - De ce? Ce i s-a-ntâmplat? Regulamentul rigid privind confidenÈ›ialitatea păru mai puÈ›in constrângător în clipa aceea. Era o chestiune de viață È™i de moarte în practica avocaturii, dar, stând într-o barcă în inima Pantanalului, fără nici un alt american în preajmă, regulile puteau fi încălcate. Și de ce nu? Cui ar fi putut să-i spună Jevy? Ce rău ar fi putut să iasă din puÈ›ină bârfă? Potrivit instrucÈ›iunilor stricte primite de Valdir de la Josh, lui Jevy i se spusese doar că era vorba de o chestiune juridică importantă care necesita găsirea lui Rachel Lane. - Tatăl ei a murit acum câteva săptămâni. I-a lăsat o grămadă de bani. - Cât? - Câteva miliarde. - Miliarde? - Exact. - ÃŽnseamnă că era foarte bogat. - Da, era. - Mai avea È™i alÈ›i copii? - Am impresia că vreo È™ase. - Le-a lăsat È™i lor câteva miliarde? - Nu. Lor le-a lăsat foarte puÈ›in. - De ce i-a lăsat ei atât de mult? - Nimeni nu È™tie. A fost o surpriză. - Nu È™tie că taică-său a murit? - Nu. - ÃŽÈ™i iubea tatăl? - Mă-ndoiesc. Era nelegitimă. Se pare că a încercat să fugă de el È™i de orice altceva. Ce zici? întrebă el arătând spre Pantanal. - Da. E un loc foarte bun pentru a te ascunde. Când a murit, el È™tia unde se află ea? - Nu tocmai. Știa că e misionară È™i lucrează cu indienii pe undeva pe-aici. Jevy uită de bujia pe care o È›inea în mână, gândindu-se la lucrurile pe care le auzise. Avea multe întrebări. ÃŽncălcarea confidenÈ›ialității lua amploare din ce în ce. - De ce o fi lăsat o asemenea avere unui copil care nu-l iubea? - Poate că era nebun. S-a aruncat de la etaj. Pentru Jevy era prea mult dintr-o dată. Miji ochii È™i se uită la râu, îngândurat. 24 Indienii erau Guató, se aflau în acele locuri de foarte multă vreme, trăiau ca strămoÈ™ii lor È™i preferau să nu aibă contact cu străinii. ÃŽÈ™i cultivau legumele pe porÈ›iuni mici, pescuiau în râuri È™i vânau cu arcuri È™i săgeÈ›i. Evident, era un popor chibzuit. După o oră, Jevy simÈ›i miros de fum. Se cățără într-un copac de lângă barcă È™i, când ajunse la o înălÈ›ime de doisprezece metri, văzu acoperiÈ™urile colibelor. ÃŽi spuse lui Nate să urce È™i el. Nate nu se mai cățărase într-un pom de patruzeci de ani, dar în clipa aceea, nu avea nimic altceva de făcut. Urcă mai încet decât Jevy È™i, în cele din urmă, se opri pe o creangă fragilă. Se È›inea cu un braÈ› de trunchiul copacului. Văzură acoperiÈ™urile a trei colibe - straturi groase de paie aÈ™ezate în È™iruri ordonate. Fumul albăstrui se ridica între două colibe, dintr-un punct pe care nu îl vedeau. Să fi fost atât de aproape de Rachel Lane? Oare ea era acolo acum, ascultându-È™i oamenii È™i hotărându-se ce să facă? Oare avea să trimită un războinic după ei, sau avea să apară, pur È™i simplu, din pădure, salutându-i? - E o aÈ™ezare mică, spuse Nate, încercând să nu se miÈ™te. - Ar putea să mai fie È™i alte colibe. - Ce crezi că fac? - Vorbesc. Atâta tot. - Ei bine, îmi pare rău să-È›i spun asta, dar ar trebui să facem ceva. Am plecat de pe barcă acum opt ore È™i jumătate. AÈ™ vrea să-l văd pe Welly înainte să se întunece. - Nici o problemă. La întoarcere o să fim duÈ™i de curent. ÃŽn plus, cunosc drumul. O să ajungem mai repede. - Nu eÈ™ti îngrijorat? Jevy clătină din cap, ca È™i cum nu È™i-ar fi făcut nici o problemă în legătură cu navigarea pe râul Cabixa pe întuneric. Nate își făcea, cu siguranță. Cel mai mult în preocupau cele două lacuri mari pe care le întâlniseră, în fiecare vărsându-se mai mulÈ›i afluenÈ›i, toÈ›i părând identici la lumina zilei. Planul lui era doar de a o saluta pe domniÈ™oara Lane, de a-i povesti totul în linii mari, a-i explica aspectele juridice, a-i arăta hârtiile, a-i pune întrebările cele mai importante, a-i obÈ›ine semnătura, a-i mulÈ›umi È™i a termina totul cât mai repede cu putință. Era îngrijorat în legătură cu ora, cu motorul care făcea probleme È™i cu călătoria înapoi spre Santa Loura. Probabil că ea ar vrea să stea de vorbă, sau poate că nu. Poate avea să vorbească foarte puÈ›in, vrând ca ei să plece È™i să nu se mai întoarcă niciodată. Coborând din nou pe pământ, tocmai se instala în barcă pentru a trage un pui de somn, când Jevy îi văzu pe indieni. Spuse ceva È™i arătă, iar Nate se uită spre pădure. Se apropiau încet de rău, urmându-È™i în È™ir È™eful, acesta fiind cel mai bătrân dintre cei pe care îi văzuseră până atunci. Era scund, cu o burtă mare, È™i È›inea în mână un fel de băț lung, care nu părea ascuÈ›it sau periculos. Avea niÈ™te pene frumoase aproape de vârf È™i Nate bănui că era, probabil, doar o suliță de ceremonie. Șeful îi cântări repede din priviri pe cei doi intruÈ™i È™i i se adresă lui Jevy. - De ce vă aflaÈ›i aici? îl întrebă el în portugheză. Chipul nu îi era prietenos, dar atitudinea lui nu era agresivă. Nate studie suliÈ›a. - Căutăm o misionară americancă, îi explică Jevy. - De unde eÈ™ti? Șeful puse acea întrebare uitându-se la Nate. - Corumbá. - Și el? Toate privirile se aÈ›intiră asupra lui Nate. - E american. Trebuie neapărat s-o găsească pe femeie. - De ce trebuie neapărat s-o găsească? Era primul indiciu că indienii ar fi putut să o cunoască pe Rachel Lane. Oare se ascundea pe-acolo pe undeva, în sat sau poate în pădure, ascultând? Jevy începu să-i explice cum străbătuse Nate distanÈ›e foarte mari È™i fusese la un pas de a-È™i pierde viaÈ›a. Era o problemă importantă între americani, ceva ce nici el, nici Jevy, nici indienii n-ar fi înÈ›eles vreodată. - E în pericol? - Nu. Deloc. - Nu e aici. - Zice că nu-i aici, îi spuse Jevy lui Nate. - Spune-i că sunt de părere că e un ticălos mincinos, zise Nate încet. - Nu cred. - Ai văzut vreo misionară pe-aici? întrebă Jevy. Șeful clătină din cap. Nu. - Ai auzit de vreuna? La început, nu veni nici un răspuns. Ochii lui se îngustară când se uită la Jevy, măsurându-l, ca È™i cum ar fi spus „Se poate avea încredere în acest om?" Apoi dădu din cap uÈ™or. - Unde e? întrebă Jevy. - ÃŽntr-un alt trib. - Unde? Spuse că nu era sigur, dar începu să arate, oricum. Undeva, spre nord È™i vest, spuse el, agitându-È™i suliÈ›a peste jumătate din Pantanal. - Guató? întrebă Jevy. El se încruntă È™i clătină din cap, ca È™i cum ea ar fi trăit printre indezirabili. - Ipica, spuse el dispreÈ›uitor. - Cât de departe? - O zi. Jevy încercă să-l facă să-i spună cam câte ore, dar, în curând, își dădu seama că orele nu însemnau nimic pentru indieni. O zi nu însemna douăzeci È™i patru de ore È™i nici douăsprezece. Era pur È™i simplu o zi. ÃŽncercă să-i explice conceptul de jumătate de zi È™i făcu progrese. - ÃŽntre douăsprezece È™i cincisprezece ore, îi spuse el lui Nate. - Dar asta cu una din canoele alea mici, nu? È™opti Nate. - Da. - Deci, cât de repede putem să ajungem? - ÃŽn trei, patru ore. Dacă o să găsim locul. Jevy scoase apoi două hărÈ›i È™i le întinse pe iarbă. Indienii erau foarte curioÈ™i È™i se apropiară È™i mai mult de căpetenia lor. Pentru a afla încotro să se îndrepte, trebuiau mai întâi să își dea seama unde se aflau. Și acest lucru luă o întorsătură foarte urâtă când căpetenia îl informă pe Jevy că râul pe care se aflau ei nu era, de fapt, Cabixa. Cotiseră greÈ™it la un moment dat, după întâlnirea cu pescarul, È™i dăduseră peste indienii Guató. Jevy nu primi deloc bine acea veste È™i îi È™opti lui Nate. Acesta o primi chiar mai rău. ÃŽi încredinÈ›ase lui Jevy propria lui viață. HărÈ›ile acelea colorate însemnau foarte puÈ›in pentru indieni. ÃŽn curând, fură ignorate, căci Jevy desena o alta. ÃŽncepu cu râul fără nume care curgea prin faÈ›a lor È™i, sporovăind tot timpul cu È™eful, își croi drum încet spre nord. Șeful primi ajutor de la doi tineri care, după cum îi explică el lui Jevy, erau niÈ™te pescari excelenÈ›i È™i navigau din când în când pe Paraguay. - Angajează-i, È™opti Nate. Jevy încercă, dar, în timpul negocierilor, află că cei doi nu îi văzuseră niciodată pe indienii Ipica, nu doreau în mod deosebit să o facă, nu È™tiau exact unde se aflau aceÈ™tia È™i nu înÈ›elegeau conceptul de a lucra È™i a fi plătiÈ›i pentru asta. ÃŽn plus, È™eful nu voia ca ei să plece. Ruta trecea de la un râu la următorul, È™erpuind spre nord, până când È™eful È™i pescarii săi nu mai È™tiură încotro să se îndrepte din acel punct. Jevy compară desenul cu hărÈ›ile. - Am găsit-o, îi spuse el lui Nate. - Unde? - E o aÈ™ezare de indieni Ipica aici, spuse el arătând spre o harta. La sud de Porto Indio, la poalele munÈ›ilor. IndicaÈ›iile lor ne duc până aproape de ea. Nate se aplecă mai mult È™i se uită la marcaje. - Cum ajungem acolo? - Cred că ar trebui să ne întoarcem la barcă È™i să mergem spre nord o jumătate de zi pe Paraguay. Ca să ajungem la satul respectiv, o să folosim din nou barca mică. Râul Paraguay curgea relativ aproape de È›inta lor È™i ideea de a călători la bordul lui Santa Loura i se părea grozavă lui Nate. - Câte ore cu barca mică? întrebă el. - Patru, aproximativ. .Aproximativ" se folosea pentru a exprima orice în Brazilia TotuÈ™i, distanÈ›a părea mai mică decât cea pe care o străbătuseră de dimineață. - Atunci, ce mai aÈ™teptăm? întrebă el, îndreptându-se È™i zâmbindu-le indienilor. Jevy începu să le mulÈ›umească gazdelor, în timp ce strângea hărÈ›ile. Acum, că ei se pregăteau să plece, indienii se mai liniÈ™tiseră È™i doreau să fie ospitalieri. Le oferiră mâncare, dar Jevy refuză, explicându-le că deodată, se grăbeau, deoarece aveau de gând să se întoarcă pe râul cel mare înainte să se întunece. Nate le zâmbi, mergând cu spatele spre rău. Ei voiau să vadă barca. Rămaseră la marginea apei, privind foarte curioÈ™i cum se pregătea Jevy să pornească motorul È™i, în clipa în care acesta începu să huruie, ei făcură un pas în spate. Râul, indiferent cum se numea, arăta cu totul altfel acum când navigau în direcÈ›ia opusă. Când se apropiară de primul cot, Nate aruncă o privire peste umăr È™i văzu că indienii încă se mai aflau în apă. Era aproape patru după-amiază. Cu puÈ›in noroc, puteau să treacă de marile lacuri înainte să se întunece È™i, apoi, să navigheze pe Cabixa. Welly îi aÈ™tepta cu fasole È™i orez. ÃŽn timp ce făcea acele calcule, Nate simÈ›i primele picături de ploaie. DefecÈ›iunea de la motor nu se datora bujiilor murdare. Acesta se opri complet la cincizeci de minute după ce porniseră înapoi. ÃŽn timp ce barca plutea purtată de curent, Jevy dădu la o parte capacul È™i începu să lucreze la carburator cu o È™urubelniță. Nate întrebă dacă putea să-l ajute cu ceva È™i fu informat repede că nu avea cu ce. Cel puÈ›in nu în privinÈ›a motorului. Dar putea să ia o găleată È™i să înceapă să arunce apa de ploaie din barcă. Și mai putea să pună mâna pe o vâslă È™i să menÈ›ină barca în mijlocul râului, oricare ar fi fost numele acestuia. Le făcu pe amândouă. Curentul îi ajuta să înainteze în continuare, deÈ™i mult mai încet decât ar fi preferat Nate. Ploua intermitent. Apa deveni mai puÈ›in adâncă în momentul în care se apropiară de un cot strâns însă Jevy era prea ocupat ca să observe. Barca prinse viteză È™i curenÈ›ii o împinseră spre un punct cu vegetaÈ›ie foarte deasă. - Am nevoie de ajutor aici, spuse Nate. Jevy înÈ™făcă o vâslă È™i întoarse barca în aÈ™a fel încât să nu se răstoarne în momentul impactului. - Þine-te bine! spuse el când se izbiră de tufe. Liane È™i crengi zburară în jurul lui Nate, care se apără de ele cu vâsla. Un È™arpe mic căzu în barcă peste umărul lui, dar el nu îl văzu. Jevy îl luă cu vâsla È™i îl aruncă în râu. Era mai bine să nu pomenească nimic despre incident. Se luptară cu curentul timp de câteva minute È™i, totodată, unul cu celălalt. Nate reuÈ™ea cumva să împingă apa numai în direcÈ›ii greÈ™ite. Entuziasmul lui pentru vâslit aducea barca periculos de aproape de punctul de a se răsturna. Când se eliberară din nou È™i erau departe de desiÈ™ È™i de vieÈ›uitoarele sălbatice, Jevy confiscă ambele vâsle È™i găsi o altă treabă pentru Nate. ÃŽi spuse să stea deasupra motorului cu poncho-ul larg desfăcut ca să nu cadă ploaia pe carburator. Astfel că Nate se aÈ™eză, într-un fel ca un înger cu aripile desfăcute, cu un picior pe un bidon de benzină È™i cu celălalt pe marginea bărcii, încremenit de spaimă. Trecură încet douăzeci de minute, timp în care ei plutiră în derivă pe râul îngust. Din banii lui Phelan s-ar fi putut cumpăra orice barcă cu motor nouă È™i strălucitoare din Brazilia, dar Nate stătea acum È™i se uita la un mecanic amator care încerca să cârpească una mai bătrână decât el. Jevy puse capacul la loc, după care lucră o veÈ™nicie la acceleraÈ›ie. Trase de funia starterului È™i Nate se trezi rostind o rugăciune. Când trase a patra oară, se întâmplă minunea. Motorul hurui, deÈ™i nu la fel de uniform ca înainte. Se mai poticnea, se mai îneca, È™i Jevy umblă la cablurile acceleratorului fără prea mult noroc. - Va trebui să mergem mai încet, spuse el fără să se uite la Nate. - ÃŽn regulă. Atâta timp cât È™tim unde ne aflăm. - Nici o problemă. Furtuna trecu peste munÈ›ii Boliviei, vuind peste Pantanal, fiind foarte asemănătoare cu cea care aproape că îi ucisese în avion. Nate stătea cuibărit pe fundul bărcii, sub adăpostul poncho-ului, privind râul spre răsărit pentru a vedea dacă zăreÈ™te ceva familiar, când simÈ›i prima rafală de vânt. Și, deodată, ploaia crescu în intensitate. Se întoarse încet È™i se uită în spate. Jevy văzuse deja, dar nu spuse nimic. Cerul era aproape negru. Norii clocoteau atât de jos, încât munÈ›ii nici nu se mai vedeau. Ploaia îi udă repede până la piele. Nate se simÈ›ea complet expus È™i neputincios. Nu aveau unde să se ascundă, nu exista nici un loc sigur unde să oprească până când trecea furtuna. ÃŽn jurul lor nu era nimic altceva decât apă, kilometri întregi de apă în toate direcÈ›iile. Se aflau în mijlocul unui È™uvoi, în care numai vârfurile tufelor È™i câțiva copaci îi ghidau printre râuri È™i mlaÈ™tini. Aveau să rămână în barcă, pentru că nu aveau încotro. O pală puternică de vânt îi împinse înainte È™i ploaia le cădea răpăind pe spate. Cerul se întunecă. Nate ar fi vrut să se ghemuiască sub banca de aluminiu, să strângă în braÈ›e perna gonflabilă È™i să se ascundă cât putea de mult sub poncho. Dar apa se strângea în jurul picioarelor sale, iar proviziile începeau să se ude. AÈ™a că luă găleata È™i se apucă să arunce apa peste bord. Ajunseră la o răspântie pe care Nate era sigur că nu o întâlniseră mai devreme, apoi la o întretăiere de râuri pe care abia o văzură prin perdeaua de ploaie. Jevy încetini pentru a scruta apele, după care acceleră din nou È™i o luă hotărât la dreapta, ca È™i cum ar fi È™tiut precis unde mergea. Nate era convins că se rătăciseră. După câteva minute, râul dispăru într-o grămadă de copaci putrezi - o priveliÈ™te memorabilă pe care nu o mai văzuseră înainte. Jevy întoarse barca repede. Cerul era negru. Apa clocotea făcând valuri înspumate. Când ajunseră din nou la răscruce, vorbiră un moment, strigând prin vânt È™i ploaie, după care aleseră alt râu. Cu puÈ›in timp înainte să se întunece, trecură printr-o câmpie întinsă inundată, un lac temporar care semăna vag cu locul unde îl văzuseră pe pescar. Acesta nu mai era. Jevy alese un afluent, dintre cele câteva, È™i continuă ca È™i cum ar fi navigat prin acel colÈ› al Pantanalului în fiecare zi. Deodată fulgeră È™i aproape că văzură pe unde mergeau. Ploaia mai scăzu în intensitate. Furtuna trecea încet, încet. Jevy opri motorul È™i scrută malurile. - La ce te gândeÈ™ti? îl întrebă Nate. Vorbiseră foarte puÈ›in în timpul furtunii. Se rătăciseră, asta era cert. ÃŽnsă Nate nu avea să-l forÈ›eze pe Jevy să recunoască. - Ar trebui să poposim, spuse Jevy, sunând mai mult a sugestie decât a plan. - De ce? - Pentru că trebuie să dormim undeva. - Putem să dormim cu rândul în barcă, spuse Nate. E mai sigur, adăugă el cu încrederea unui ghid cu experiență. - Poate. Dar cred că ar trebui să ne oprim aici. S-ar putea să ne rătăcim dacă mai continuăm să navigăm pe întuneric. Ne-am rătăcit de vreo trei ore, ar fi vrut Nate să spună. Jevy dirijă barca spre un mal cu ceva vegetaÈ›ie. Plutiră în josul râului, È›inându-se aproape de mal È™i studiind apa cu ajutorul lanternelor. Două punctiÈ™oare roÈ™ii ce străluceau la suprafaÈ›a apei însemnau că un aligator privea la rândul lui, dar, din fericire, nu văzură aÈ™a ceva. Ancorară legând o frânghie de o cracă la vreo trei metri de mal. Cina constă din arahide semiuscate, o conservă de peÈ™te din care Nate nu mâncase niciodată, banane È™i brânză. Când se opri vântul, apărură țânÈ›arii. ÃŽÈ™i trecură insecticidul de la unul la altul. Nate își dădu pe gât È™i pe față, chiar È™i pe pleoape È™i prin păr. MicuÈ›ele insecte erau rapide È™i cumplite È™i zburau în roiuri mici È™i negre de la un capăt la celălalt al bărcii. DeÈ™i ploaia se oprise, nici unul din ei nu își scoase poncho-ul. ÞânÈ›arii încercară cu înverÈ™unare, dar nu reuÈ™iră să străpungă plasticul. Pe la unsprezece seara, cerul se mai limpezi oarecum, dar nu se vedea luna. Curentul legăna uÈ™or barca. Jevy se oferi să stea primul de veghe È™i Nate făcu tot posibilul să se instaleze suficient de comod ca să aÈ›ipească. ÃŽÈ™i propti capul de cort È™i întinse picioarele. O porÈ›iune a poncho-ului se desfăcu È™i o duzină de țânÈ›ari năvăliră, atacându-i mijlocul. Se auzi un plescăit, probabil o reptilă. Barca de aluminiu nu era construită pentru a sta întins în ea. 25 Flowe, Zadel È™i Theishen, cei trei psihiatri care îl examinaseră pe Troy Phelan cu numai câteva săptămâni în urmă È™i își exprimaseră părerea unanimă, atât pe video cât È™i mai târziu, în declaraÈ›ii lungi, în sensul că el era întreg la minte, fura concediaÈ›i. Și, pe lângă acest lucru, avocaÈ›ii Phelanilor îi făcură nebuni, chiar È›icniÈ›i. Se găsiră alÈ›i psihiatri. Hark îl angajă pe primul, cu trei sute de dolari pe oră. ÃŽl găsi într-o revistă pentru avocaÈ›ii pledanÈ›i, printre anunÈ›urile care variau de la reparatori după accidente până la analiÈ™ti de radiografii. Era doctorul Sabo, un pensionar care era dispus să-È™i vândă mărturia. După o scurtă privire aruncată asupra comportamentului domnului Phelan, își spuse prima părere, È™i anume că, în mod evident, omul nu avea capacitate testamentară. Un om lucid È™i cu capul pe umeri nu se aruncă de la etaj. Iar faptul că lăsase o avere de unsprezece miliarde de dolari unei moÈ™tenitoare necunoscute dovedea că era o persoană profund deranjată. Lui Sabo îi plăcea ideea de a lucra la cazul Phelan. Anularea opiniilor înaintate de primii trei psihiatri avea să fie o provocare. Publicitatea era atrăgătoare - nu avusese niciodată un caz celebru. Iar banii aveau să-i plătească o excursie în Orient. ToÈ›i avocaÈ›ii Phelanilor se chinuiau să demonteze mărturiile lui Flowe, Zadel È™i Theishen. Singura modalitate prin care puteau să-i discrediteze era de a găsi noi experÈ›i cu noi opinii. Tarifele ridicate produseră combinaÈ›ii. MoÈ™tenitorii nu puteau plăti onorariile lunare astronomice, aÈ™a că avocaÈ›ii lor căzură de acord să simplifice lucrurile acceptând procente. Acestea variau uluitor, deÈ™i nici o firmă n-ar fi divulgat vreodată cifra exactă. Hark voia patruzeci la sută, dar Rex îi făcu scandal pentru lăcomia lui È™i, în cele din urmă, se înÈ›eleseră la douăzeci È™i cinci la sută. Grit izbuti să scoată douăzeci È™i cinci la sută de la Mary Ross Phelan Jackman. ÃŽnvingătorul evident era Wally Bright, luptătorul de stradă, care insistă asupra unei înÈ›elegeri echitabile cu Libbigail È™i Spike. Avea să primească jumătate din cât obÈ›ineau ei. ÃŽn haosul dinaintea înaintării reclamaÈ›iilor, nici măcar un moÈ™tenitor Phelan nu întrebă dacă făceau bine ce făceau. Aveau încredere în avocaÈ›ii lor È™i, în plus, ceilalÈ›i atacau testamentul. Nimeni nu își putea permite să rămână pe dinafară. Era atât de mult în joc! Din cauza faptului că Hark fusese cel mai gălăgios dintre avocaÈ›ii Phelanilor, acesta îi atrase atenÈ›ia lui Snead, fostul servitor al lui Troy. Nimeni nu îl observase pe Snead în momentele ulterioare sinuciderii. Fusese uitat în goana spre tribunal. Serviciul lui se încheiase. Și, când se dădu citire testamentului, Snead se afla în sală, cu ochelari de soare È™i pălărie, nefiind recunoscut de nimeni. Plecase plângând. ÃŽi ura pe copiii Phelan pentru că Troy îi urâse. De-a lungul anilor, Snead fusese nevoit să facă tot felul de lucruri neplăcute pentru a-l apăra pe Troy de familiile sale. Snead aranjase avorturi È™i mituise poliÈ›iÈ™ti când băieÈ›ii erau prinÈ™i cu droguri. Le minÈ›ise pe soÈ›ii pentru a proteja amantele, iar când amantele deveneau soÈ›ii, sărmanul Snead le minÈ›ea È™i pe ele, pentru a proteja iubitele. ÃŽn schimbul serviciilor lui, copiii È™i soÈ›iile îl numiseră homosexual. Și, drept mulÈ›umire pentru o slujire credincioasă, domnul Phelan nu-i lăsase nimic. Nici un ban. De-a lungul anilor, fusese bine plătit È™i avea ceva bani puÈ™i deoparte, însă nu suficient pentru a supravieÈ›ui. Sacrificase totul pentru slujbă È™i stăpân. Nu avusese o viață normală, pentru că domnul Phelan se aÈ™teptase să fie la ordin în orice moment al zilei. Nici nu putuse fi vorba de o familie. Nu avea nici un prieten în adevăratul sens al cuvântului. Domnul Phelan îi fusese prieten È™i confident, singura persoană în care Snead avea încredere. De-a lungul anilor, bătrânul îi promisese de multe ori că avea să aibă grijă de el. Știa chiar că fusese menÈ›ionat într-un testament. Văzuse documentul cu ochii lui. La moartea domnului Phelan urma să moÈ™tenească un milion de dolari. Pe vremea aceea, Troy avea trei miliarde È™i Snead își aminti că se gândise cât de mic părea un milion. Pe măsură ce bătrânul se îmbogățise, Snead își închipuise că suma rezervată lui creÈ™tea cu fiecare testament Din când în când, punea câte o întrebare subtilă, la momentul potrivit, crezuse el. ÃŽnsă domnul Phelan îl înjurase È™i ameninÈ›ase să-l excludă complet din testament. - EÈ™ti la fel de oribil ca toÈ›i copiii mei, spusese el, dărâmându-l pe sărmanul Snead. ÃŽntr-un fel, ajunsese de la un milion la zero È™i era extrem de supărat din această cauză. Era nevoit să li se alăture duÈ™manilor numai pentru că nu avea încotro. Găsi noul sediu al firmei "Hark Gettys & Associates" lângă Dupont Circle. Secretara îi spuse însă că domnul Gettys era foarte ocupat. - Și eu la fel, spuse Snead nepoliticos. Datorită faptului că fusese apropiat de Troy, își petrecuse o mare parte din viață în preajma avocaÈ›ilor. AceÈ™tia erau veÈ™nic ocupaÈ›i. - DaÈ›i-i asta, spuse el, întinzându-i un plic. E foarte urgent. AÈ™tept zece minute, după care o să mă duc la următorul birou de avocatură. Se aÈ™eză È™i își aÈ›inti privirea asupra covorului. Un covor nou È™i ieftin. Secretara ezită o clipă, după care dispăru pe o ușă. ÃŽn plic se afla un bilet pe care scria de mână: „Am lucrat pentru Troy Phelan timp de treizeci de ani. Știu tot. Malcolm Snead." Hark apăru într-o clipă, È›inând biletul în mână È™i zâmbind, ca È™i cum aerul prietenos l-ar fi impresionat pe Snead. Străbătură, alergând, coridorul care ducea într-un birou spaÈ›ios, urmaÈ›i de secretară. Nu, Snead nu voia cafea, ceai, apă sau Cola. Hark trânti uÈ™a È™i o încuie. Biroul mirosea a zugrăveală proaspătă. Biroul È™i rafturile erau noi È™i lemnul nu se asorta. Cutii cu dosare È™i tot felul de lucruri erau înÈ™irate pe lângă pereÈ›i. Snead examină detaliile fără să se grăbească. - V-aÈ›i mutat de curând? întrebă el. - De vreo două săptămâni. Lui Snead nu-i plăcea locul È™i nu era sigur nici în privinÈ›a avocatului. Acesta purta un costum ieftin de lână, mult mai ieftin decât cel al lui Snead. - Treizeci de ani, eh? întrebă Hark, continuând să È›ină biletul. - Exact. - AÈ›i fost cu el când a sărit? - Nu. A sărit singur. Un râs fals, după care zâmbetul reapăru. - Vreau să spun, aÈ›i fost în încăpere? - Da. Am fost gata să-l prind. - Trebuie să fi fost îngrozitor. - A fost. ÃŽncă mai este. - AÈ›i văzut când a semnat ultimul testament? - Da. - AÈ›i văzut când a scris afurisitul acela de testament? Snead era absolut pregătit să mintă. Adevărul nu mai însemna nimic, pentru că bătrânul îl minÈ›ise. Ce avea de pierdut? - Am văzut multe lucruri, spuse el. Și È™tiu È™i mai multe. Am venit aici numai pentru bani. Domnul Phelan a promis c-o să aibă grijă de mine în testamentul său. A făcut multe promisiuni în acest sens È™i pe toate le-a încălcat - AÈ™adar, vă aflaÈ›i în aceeaÈ™i situaÈ›ie cu clientul meu, zise Hark. - Sper că nu. ÃŽl dispreÈ›uiesc pe clientul dumitale È™i pe fraÈ›ii săi mizerabili. Să clarificăm acest lucru de la început. - Cred că este clar. - Nimeni n-a fost mai apropiat de Troy Phelan ca mine. Am văzut È™i am auzit lucruri despre care nu È™tie nimeni altcineva. - VreÈ›i să apăreÈ›i ca martor, deci? - Sunt un martor, un expert. Și sunt foarte costisitor. Privirile li se întâlniră o clipă. Mesajul fu transmis È™i recepÈ›ionat. - Legea spune că nespecialiÈ™tii nu pot să aprecieze capacitatea mintală a unei persoane care a făcut un testament, dar, cu siguranță, veÈ›i putea depune mărturie în legătură cu gesturi È™i fapte care dovedesc o minte nesănătoasă. - Știu toate astea, spuse Snead nepoliticos. - Era nebun? - Era sau nu era. N-are importanță pentru mine. Pot să declar ori un lucru, ori altul. Hark trebui să se gândească. ÃŽÈ™i scărpină faÈ›a È™i se uită la perete. Snead se hotărî să-l ajute. - Eu văd lucrurile în felul următor. Clientul dumitale a fost păcălit, împreună cu fratele È™i surorile lui. Fiecare din ei a primit câte cinci milioane de dolari când a împlinit douăzeci È™i unu de ani È™i È™tim ce au făcut cu banii. Din moment ce toÈ›i sunt îngropaÈ›i în datorii, nu pot face altceva decât să atace testamentul. ÃŽnsă nici unui juriu n-o să-i pară rău pentru ei. Sunt niÈ™te rataÈ›i lacomi. O să fie un caz greu de câștigat. Dar dumneata È™i alÈ›i vulturi din tagma dumitale veÈ›i ataca testamentul È™i veÈ›i intenta o acÈ›iune imensă care va apărea rapid în ziarele de scandal, pentru că sunt unsprezece miliarde în joc. Din moment ce nu prea aveÈ›i temeiuri solide, speraÈ›i într-o înÈ›elegere înainte să se ajungă la tribunal. - Prinzi repede. - Nu. Am stat în compania domnului Phelan timp de treizeci de ani. Oricum, dacă È™i cât de mult vă veÈ›i înÈ›elege, depinde de mine. Dacă memoria mea e limpede È™i detaliată, atunci, poate că fostul meu stăpân nu avea capacitatea testamentară când a scris testamentul. - AÈ™adar, memoria îți apare È™i îți dispare. - Memoria mea e cum vreau eu să fie. Nu există nici o îndoială în privinÈ›a asta. - Ce vrei? - Bani. - Câți? - Cinci milioane. - Foarte mulÈ›i. - E o nimica toată. O să-i primesc de-aici sau din partea cealaltă. N-are nici o importanță. - De unde să-È›i dau cinci milioane? - Nu È™tiu. Nu sunt avocat .Presupun că dumneata È™i semenii dumitale sunteÈ›i în stare să alcătuiÈ›i un mic plan murdar. Urmă un moment îndelungat de pauză, când Hark începu să pună la cale planul. Avea o mulÈ›ime de întrebări, dar bănuia că nu avea să primească prea multe răspunsuri. Cel puÈ›in, deocamdată. - Mai există È™i alÈ›i martori? întrebă el. - Una singură. Numele ei este Nicolette. A fost ultima secretară a domnului Phelan. - Cât de mult È™tie? - Depinde. Poate fi cumpărată. - Ai vorbit deja cu ea. - ÃŽn fiecare zi. Suntem împreună în treaba asta. - Cât pentru ea? - Va intra în cele cinci milioane. - Un adevărat chilipir. Mai e È™i altcineva? - Nimeni important. Hark închise ochii, masându-È™i tâmplele. - N-am nimic împotriva celor cinci milioane, spuse el ciupindu-È™i nasul. Numai că nu È™tiu cum o să È›i-i putem da. - Sunt sigur că vei găsi dumneata o cale. - Mai lasă-mi puÈ›in timp, da? Trebuie să mă gândesc. - Nu mă grăbesc. ÃŽÈ›i dau o săptămână. Dacă refuzi, mă duc în partea cealaltă. - Nu există nici o cealaltă parte. - Nu fi atât de sigur. - Știi ceva despre Rachel Lane? - Știu tot, spuse Snead, după care ieÈ™i din birou. 26 Primii zori nu aduseră nici o surpriză. Erau legaÈ›i de un pom aproape de malul unui rău care arăta la fel ca toate celelalte pe care le văzuseră. Nori grei se adunaseră iarăși pe cer; lumina zilei apărea încet. Micul dejun consta dintr-o cutiuță cu biscuiÈ›i, ultima din proviziile împachetate de Welly. Nate mâncă încet, întrebându-se cu fiecare înghiÈ›itură când avea să mai mănânce. Curentul era puternic, astfel că se lăsară purtaÈ›i de el în timp ce soarele se înălÈ›a pe cer. Singurul zgomot era cel al apei care curgea. Economiseau combustibilul, amânând clipa în care Jevy era nevoit să încerce să pornească motorul. Ajunseră într-o regiune inundată, unde se întâlneau trei râuri È™i, timp de câteva momente, rămaseră nemiÈ™caÈ›i. - Presupun că ne-am rătăcit, nu-i aÈ™a? întrebă Nate. - Știu exact unde ne aflăm. - Unde? - ÃŽn Pantanal. Și toate râurile se varsă în Paraguay. - ÃŽn cele din urmă. - Da, în cele din urmă, spuse Jevy, dând la o parte capacul motorului È™i È™tergând umezeala de pe carburator. Reglă acceleraÈ›ia, verifică uleiul È™i încercă să pornească motorul. Când trase a cincea oară, acesta pufni È™i se opri. Aici o să mor, își spuse Nate. O să mă înec, o să mor de foame sau o să fiu mâncat, dar aici, în mlaÈ™tina asta imensă, o să-mi dau ultima suflare. Spre surprinderea lor, auziră un strigăt. Vocea era subÈ›ire, ca cea a unei fetiÈ›e. Zgomotul motorului atrăsese atenÈ›ia altei fiinÈ›e omeneÈ™ti. Vocea se auzise din stufăriÈ™ul de pe lângă malul unui alt râu din apropiere. Jevy strigă È™i, după câteva secunde, vocea se auzi din nou. Un puÈ™ti care nu avea mai mult de cincisprezece ani apăru din stufăriÈ™ într-o canoe micuță, cioplită de mână dintr-un trunchi de copac. Cu o vâslă spinteca apa cu o uÈ™urință È™i o viteză uluitoare. - Bom dia, spuse el zâmbind larg. FaÈ›a îi era maronie È™i pătrată È™i, poate, cea mai frumoasă pe care o văzuse Nate în ultimii ani. Le aruncă o frânghie È™i cele două bărci fură legate una de alta. Urmă o conversaÈ›ie prelungită È™i leneșă È™i, după un timp, Nate începu să se agite. - Ce zice? îl întrebă el furios pe Jevy. PuÈ™tiul se uită la Nate È™i Jevy spuse: - Americano. - Zice că suntem departe de râul Cabixa, îi spuse Jevy lui Nate. - Și eu aÈ™ fi putut să-È›i spun asta. - Zice că Paraguay e la jumătate de zi spre răsărit. - Cu o canoe, nu? - Nu, cu avionul. - Amuzant. Cât o să facem până acolo? - Patru ore, aproximativ. „Cinci, poate È™ase ore. Și asta cu condiÈ›ia ca motorul să funcÈ›ioneze cum trebuie. Ar fi durat o săptămână, dacă am fi fost nevoiÈ›i să vâslim." ConversaÈ›ia în portugheză reîncepu, fără nici o grabă. MicuÈ›a canoe era goală, cu excepÈ›ia unei cutii de tablă pe care era înfășurată guta È™i a unui borcan cu nămol în care Nate bănuia că se aflau viermi sau alt gen de momeală. Ce È™tia el despre pescuit? Se scărpină în locurile unde îl ciupiseră țânÈ›arii. Cu un an în urmă, fusese la schi în Utah cu băieÈ›ii. Băutura la modă fusese un fel de tequila pe care Nate, tipic, o consumase cu plăcere până când își pierduse cunoÈ™tinÈ›a. Mahmureala durase două zile. ConversaÈ›ia se învioră È™i, deodată, cei doi începură să gesticuleze. Jevy se uită la el când vorbea. - Ce e? întrebă Nate. - Indienii nu sunt departe. - Cât de departe? - O oră, două. - Poate să ne ducă până acolo? - Cunosc drumul. - Sunt convins. Dar m-aÈ™ simÈ›i mai bine dacă ar veni È™i el. Era un uÈ™or afront adus mândriei lui Jevy, dar, È›inând cont de împrejurări, acesta nu putu să-l contrazică. - S-ar putea să vrea bani. - Nici o problemă. Dacă ar fi È™tiut băiatul. Averea Phelan într-un capăt al mesei È™i acel mic pantaneiro slăbănog în celălalt capăt. Nate zâmbi când își închipui scena. Ce-ai zice de o flotă întreagă de canoe, cu undiÈ›e È™i lansete È™i măsurător de adâncime? Spune ce vrei, fiule, È™i o să ai. - Zece reais, spuse Jevy după o scurtă negociere. - ÃŽn regulă. ÃŽn schimbul a zece dolari, aveau să fie duÈ™i la Rachel Lane. Se alcătui un plan. Jevy înclină motorul exterior al bărcii în aÈ™a fel încât elicea să nu stea în apă È™i începură să vâslească. ÃŽl urmară pe băiat timp de douăzeci de minute, până când intrară pe un râuleÈ› puÈ›in adânc cu curenÈ›i rapizi. Nate scoase vâsla din apă, își trase sufletul È™i își È™terse sudoarea de pe față. Inima îi bătea cu putere È™i muÈ™chii îi obosiseră deja. Norii începuseră să se risipească, astfel că soarele strălucea nestingherit. Jevy se apucă să lucreze la motor. Din fericire, acesta porni È™i continuă să funcÈ›ioneze, iar ei îl urmară pe băiat, a cărui canoe îi întrecea cu uÈ™urință. Era aproape ora unu când dădură de terenul mai ridicat. SuprafaÈ›a de apă se diminuă treptat, astfel că râurile erau mărginite de vegetaÈ›ie densă È™i de copaci. Băiatul era serios È™i, ciudat, îngrijorat de poziÈ›ia soarelui. Acolo, îi spuse el lui Jevy. Imediat după cotul râului. Părea să se teamă să meargă mai departe. Eu mă opresc aici, spuse el. Trebuie să mă întorc acasă. Nate îi dădu banii È™i îi mulÈ›umiră amândoi. După aceea, el se îndepărtă, dispărând repede împins de curent. Ei își continuară drumul, cu motorul când oprindu-se, când chinuindu-se la jumătate din viteza normală, dar, până la urmă, ajungând la destinaÈ›ie. Râul pătrundea într-o pădure, unde crengile copacilor atârnau aproape de suprafaÈ›a apei, aÈ™a încât se contopeau, alcătuind un tunel care nu lăsa să pătrundă lumina. Era întuneric È™i zumzetul inegal al motorului lor reverbera dinspre maluri. Nate avea senzaÈ›ia ciudată că erau urmăriÈ›i. Aproape că simÈ›ea săgeÈ›ile îndreptate spre el. Se pregăti pentru un atac de săgeÈ›i otrăvite trimise de sălbatici vopsiÈ›i în culorile războiului È™i antrenaÈ›i să omoare orice alb. Dar văzură întâi copii, câteva trupuri maronii È™i fericite care se bălăceau în apă. Tunelul se sfârÈ™ea în apropierea unei aÈ™ezări. Și mamele făceau baie, la fel de goale ca È™i copiii lor, È™i nu se jenau deloc. La început, când văzură barca, se retraseră spre mal. Jevy opri motorul È™i începu să vorbească È™i să zâmbească în timp ce se apropiau plutind. O fată mai mare o rupse la fugă în direcÈ›ia satului. - Fala português? întrebă Jevy grupul alcătuit din patru femei È™i È™apte copii, dar aceÈ™tia se uitau la ei doar. Cei mai mici se ascunseră în spatele mamelor. Femeile erau scunde È™i îndesate, cu sâni mici. - Sunt prietenoÈ™i? întrebă Nate. - Or să ne spună bărbaÈ›ii. AceÈ™tia sosiră în câteva minute, trei la număr, de asemenea scunzi È™i îndesaÈ›i, dar musculoÈ™i. Din fericire, organele genitale le erau acoperite de niÈ™te săculeÈ›e din piele. Cel mai în vârstă dintre ei susÈ›inu că vorbea limba lui Jevy, dar portugheza lui era rudimentară, în cel mai bun caz. Nate rămase în barcă, unde părea să se afle în siguranță, în timp ce Jevy se rezemă de un copac din preajma apei È™i încercă să se facă înÈ›eles. Indienii se strânseră în jurul lui Jevy, care era cu vreo treizeci de centimetri mai înalt decât bărbaÈ›ii. După câteva minute de repetiÈ›ii È™i gesticulări, Nate spuse: - Traducerea, te rog. Indienii se uitară la el. - Americano, le explică Jevy È™i conversaÈ›ia continuă. - Ce ai aflat în legătură cu femeia? întrebă Nate. - ÃŽncă n-am ajuns atât de departe. Tot mai încerc să-i conving să nu te ardă de viu. - Mai încearcă. Sosiră alÈ›i indieni. Colibele lor se zăreau la vreo sută de metri distanță, lângă liziera unei păduri. ÃŽn susul râului, o jumătate de duzină de canoe erau legate de mal. Copiii începură să se plictisească È™i se îndepărtară încet, ducându-se să examineze barca. Erau intrigaÈ›i È™i de bărbatul cu faÈ›a albă. Nate zâmbi È™i le făcu cu ochiul È™i, nu după mult timp, obÈ›inu un zâmbet. Dacă Welly n-ar fi fost atât de al naibii de zgârcit cu biscuiÈ›ii, acum ar fi avut ce să le dea. ConversaÈ›ia continuă. Indianul care vorbea se întorcea din când în când către semenii săi È™i le traducea. ÃŽn mod inevitabil, cuvintele lui îi îngrijorară mult. Limba lor era alcătuită din serii de mormăieli È™i onomatopee, toate rostite miÈ™când buzele cât mai puÈ›in cu putință. - Ce zice? mormăi Nate. - Nu È™tiu, spuse Jevy. Un băieÈ›el puse mâna pe marginea bărcii È™i îl studie pe Nate cu niÈ™te pupile negre È™i mari cât monedele de douăzeci È™i cinci de cenÈ›i. - Salut, spuse el foarte încet È™i Nate È™tiu că se aflau unde trebuia. Nimeni nu îl auzi în afară de Nate, care se aplecă È™i spuse la fel de încet: - Salut. - La revedere, spuse băiatul fără să se miÈ™te. Rachel îl învățase cel puÈ›in două cuvinte în engleză. - Cum te cheamă? îl întrebă Nate în È™oaptă. - Salut, repetă el însă. Lângă copac, traducerea făcea ceva progrese. BărbaÈ›ii indieni se strânseră la un loc È™i vorbeau plini de însufleÈ›ire, în timp ce femeile nu spuneau nimic. - Ce-i cu femeia? repetă Nate. - I-am întrebat, dar n-au nici un răspuns. - Ce înseamnă asta? - Nu sunt sigur. Cred că e aici, dar ei sunt È™ovăitori dintr-un anumit motiv. - De ce ar fi È™ovăitori? Jevy se încruntă È™i se uită în altă parte. De unde era să È™tie el? Indienii mai vorbiră puÈ›in, după care plecară cu toÈ›ii - întâi bărbaÈ›ii, apoi femeile È™i, la urmă, copiii. Se îndreptară într-un singur È™ir spre sat, dispărând din raza vizuală. - I-ai supărat? - Nu. Vor să facă un fel de È™edință. - Crezi că ea e aici? - Cred că da, spuse Jevy, aÈ™ezându-se în barcă È™i pregătindu-se să tragă un pui de somn. Era aproape ora unu, indiferent în ce zonă orară se aflau. Prânzul trecuse fără ca ei să mănânce nici măcar o arahidă umedă. Excursia începu în jurul orei trei. Erau conduÈ™i de un mic grup de bărbaÈ›i tineri È™i merseră pe poteca ce ducea spre sat, trecură printre colibele unde toată lumea stătea nemiÈ™cată È™i se uita, după care continuară pe o altă potecă prin pădure. E un marÈ™ al morÈ›ii, se gândi Nate. Ne duc în junglă pentru vreun ritual al sângelui din epoca de piatră. ÃŽl urmă pe Jevy, care înainta încrezător. - Unde naiba mergem? întrebă el È™uierător, ca un prizonier de război care se temea să nu-i supere pe cei care îi capturaseră. - LiniÈ™teÈ™te-te. Ajunseră într-un luminiÈ™ È™i se aflau iarăși pe malul râului. Conducătorul se opri brusc È™i arătă ceva cu mâna. La marginea apei, un anaconda stătea întins la soare. Era negru cu semne galbene pe partea de dedesubt. Avea o circumferință de cel puÈ›in treizeci de centimetri. - Cât e de lung? întrebă Nate. - Șase, È™apte metri. ÃŽn sfârÈ™it, vezi È™i tu un anaconda, spuse Jevy. Lui Nate i se înmuiară genunchii È™i gura i se usca. Glumise în legătură cu È™erpii. Imaginea unuia adevărat, lung È™i gros, era uluitoare. - Unii indieni venerează È™erpii, zise Jevy. Atunci, misionarii noÈ™tri ce fac? se gândi Nate. Avea s-o întrebe pe Rachel. ÞânÈ›arii păreau să-l supere numai pe el. Indienii erau imuni. Jevy nu dădea niciodată din mâini. Nate se plesnea È™i se scărpina până când îi dădea sângele. Insecticidul se afla în barcă, împreună cu cortul, cuÈ›itul È™i toate celelalte lucruri pe care le poseda în acel moment È™i erau fără îndoială examinate de copii. Excursia fu interesantă în prima jumătate de oră, după care căldura È™i țânÈ›arii făcură ca lucrurile să devină monotone. - Cât de departe mergem? întrebă Nate, fără să se aÈ™tepte la un răspuns precis. Jevy îl întrebă pe cel din faÈ›a lui. - Nu prea departe, veni răspunsul. Ajunseră la o altă potecă È™i, apoi, la una mai lată. ÃŽn zonă mai erau oameni. ÃŽn curând, văzură prima colibă È™i simÈ›iră miros de fum. Când mai aveau vreo două sute de metri, È™eful arătă spre un spaÈ›iu umbrit din apropierea râului. Nate È™i Jevy fură conduÈ™i la o bancă din tulpini goale de trestie legate unele de altele cu sfoară. Fură lăsaÈ›i acolo cu doi paznici È™i ceilalÈ›i porniră înapoi spre sat. Cu timpul, cei doi paznici se plictisiră È™i se hotărâră să tragă un pui de somn. Se rezemară de trunchiul unui copac È™i, în scurt timp, adormiră. - Cred că am putea să fugim, spuse Nate. - Unde? - Þi-e foame? - Oarecum. Þie? - Nu, eu sunt sătul, zise Nate. Am mâncat È™apte biscuiÈ›i subÈ›iri acum două ore. Să-mi aduci aminte să-l iau la palme pe Welly când o să-l văd. - Sper că e teafăr. - De ce n-ar fi? Se leagănă în hamacul meu, bând cafea proaspătă, în siguranță, uscat È™i bine hrănit. Nu i-ar fi adus atât de departe dacă Rachel nu s-ar fi aflat în apropiere. Stând pe bancă È™i uitându-se la vârfurile colibelor din depărtare, Nate își puse multe întrebări în legătură cu ea. Era curios cum arată - se presupunea că mama ei fusese frumoasă. Troy Phelan avusese gusturi bune în ceea ce privea femeile. Ce fel de haine purta, oare? Indienii Ipica de care se ocupa erau goi puÈ™că. De când nu mai fusese în lumea civilizată? Oare el era primul american care vizita satul? Cum avea să reacÈ›ioneze față de prezenÈ›a lui? Și față de bani? Nate devenea din ce în ce mai neliniÈ™tit în legătură cu întâlnirea cu ea. Paznicii dormeau când se auzi miÈ™care dinspre sat. Jevy aruncă o pietricică în ei È™i fluieră uÈ™or. Amândoi săriră în picioare È™i își reluară poziÈ›iile. Ierburile de pe marginile potecii erau până la genunchi È™i, în depărtare, văzură câțiva indieni venind spre ei. Rachel era în mijlocul lor; venea. Se vedea o cămașă de un galben-deschis între piepturile maronii È™i o față mai deschisă la culoare sub o pălărie de pai. Nate o văzu de la o sută de metri. - Ne-am găsit fata, spuse el. - Da, aÈ™a s-ar părea. Nu se grăbeau. Trei bărbaÈ›i erau în față È™i trei în spatele ei. Era puÈ›in mai înaltă decât indienii È™i mergea cu o eleganță uÈ™oară. Parcă ar fi ieÈ™it să se plimbe printre flori. Nu era nici o grabă. Nate îi urmărea fiecare pas. Era foarte subÈ›ire, cu umeri laÈ›i È™i osoÈ™i. Ea începu să se uite în direcÈ›ia lor când se mai apropie. Nate È™i Jevy se ridicară în întâmpinarea ei. Indienii se opriră la marginea zonei de umbră, dar Rachel continuă să meargă. ÃŽÈ™i scoase pălăria. Părul ei era È™aten, pe jumătate cărunt È™i foarte scurt. Se opri la câțiva paÈ™i de Jevy È™i Nate. - Boa tarde, senhor, îi spuse ea lui Jevy, după care se uită la Nate. Ochii îi erau de un albastru-închis, aproape indigo. Fără riduri, nefardată. Avea patruzeci È™i doi de ani È™i îmbătrânea foarte frumos, având strălucirea caracteristică celor care nu cunoÈ™teau stresul. -Boa tarde. Nu le întinse mâna È™i nici nu se prezentă. Ei trebuiau să facă următoarea miÈ™care. - Mă numesc Nate O'Riley È™i sunt avocat la Washington. - Și dumneata? îl întrebă ea pe Jevy. - Sunt Jevy Cardozo, din Corumbá. Sunt călăuza lui. Ea îi măsură din cap până-n picioare cu un zâmbet stins pe buze. Momentul acela nu era deloc neplăcut. Era încântată de întâlnire. - Ce vă aduce aici? întrebă apoi într-o engleză americană fără nici un accent, nici de Louisiana, nici de Montana, doar acea engleză simplă, precisă, lipsită de orice inflexiune care se vorbea în Sacramento sau St. Louis. - Am auzit că se pescuieÈ™te grozav aici, spuse Nate. Nici un răspuns. - Face glume proaste, spuse Jevy, cerându-È™i scuze. - Scuze. O caut pe Rachel Lane. Am motive să cred că dumneata È™i cu ea sunteÈ›i una È™i aceeaÈ™i persoană. Ea ascultă fără ca expresia de pe chip să i se schimbe. - De ce vrei s-o găseÈ™ti pe Rachel Lane? - Pentru că sunt avocat È™i firma la care lucrez are o problemă juridică importantă cu Rachel Lane. - Ce fel de problemă juridică? - Nu pot să-i spun decât personal. - Nu sunt Rachel Lane. ÃŽmi pare rău. Jevy oftă È™i umerii lui Nate se pleoÈ™tiră. Ea văzu fiecare miÈ™care, fiecare reacÈ›ie, fiecare tresărire. - Vă e foame? îi întrebă apoi. Amândoi dădură din cap. Ea îi strigă pe indieni È™i le dădu instrucÈ›iuni. - Jevy, du-te cu aceÈ™ti oameni în sat, spuse ea apoi. Or să-È›i dea să mănânci È™i să aduci suficientă mâncare pentru domnul O'Riley. Se aÈ™ezară pe bancă, în umbra care se întuneca din ce în ce, privind tăcuÈ›i cum indienii îl duceau pe Jevy în sat. Acesta se întoarse o dată, doar ca să se asigure că totul era în regulă cu Nate. 27 Nu mai părea atât de înaltă când nu se afla lângă indieni. Și evitase alimentele care le făceau pe femei să se îngraÈ™e. Picioarele îi erau lungi È™i subÈ›iri. Purta sandale de piele, lucru care părea ciudat într-o cultură unde nimeni nu purta pantofi. De unde le luase, oare? Și de unde luase cămaÈ™a aceea galbenă cu mâneci scurte È™i pantalonii scurÈ›i kaki? Ah, ce întrebări își punea. ÃŽmbrăcămintea ei era simplă È™i bine purtată. Dacă nu era Rachel Lane, cu siguranță trebuia să È™tie unde era aceasta. Genunchii aproape că li se atingeau. - Rachel Lane a încetat să mai existe cu mulÈ›i ani în urmă, spuse ea, uitându-se spre sat, în depărtare. Am păstrat numele de Rachel, dar am renunÈ›at la Lane. Trebuie să fie vorba de ceva serios, dacă ai venit până aici, spuse ea încet È™i rar, fără să sară peste nici o silabă È™i fiecare fiind cântărită cu grijă. - Troy a murit .S-a sinucis acum trei săptămâni. Ea lăsă capul în jos uÈ™or, închise ochii È™i păru să se roage. Fu o rugăciune scurtă, urmată de un moment îndelungat de tăcere. LiniÈ™tea nu o deranja. - L-ai cunoscut? îl întrebă ea, în cele din urmă. - L-am întâlnit o dată, cu ani în urmă. Firma noastră are mulÈ›i avocaÈ›i È™i eu nu m-am ocupat niciodată personal de problemele lui Troy. Nu, nu l-am cunoscut. - Nici eu. A fost tatăl meu natural È™i mi-am petrecut multe ore rugându-mă pentru el, dar a fost întotdeauna un străin. - Când l-ai văzut ultima oară? o întrebă el la fel de încet È™i de rar. Ea avea un efect liniÈ™titor. - Cu mulÈ›i ani în urmă. ÃŽnainte să plec la colegiu... Ce È™tii despre mine? - Nu prea multe. Nu prea laÈ™i urme. - Atunci, cum m-ai găsit? - Troy a fost de ajutor. A încercat să te găsească înainte să moară, dar n-a reuÈ™it. Știa că eÈ™ti misionară în cadrul organizaÈ›iei „Triburile Mondiale" È™i că te afli în partea asta de lume. Restul a depins de mine. - Cum putea să È™tie asta? - Avea foarte mulÈ›i bani. - De aceea te afli aici. - Da, de aceea mă aflu aici. Avem multe de discutat. - Troy trebuie să-mi fi lăsat ceva în testament. - Cam aÈ™a ceva. - Nu vreau să discutăm despre afaceri. Vreau să sporovăim. Știi cât de rar aud limba engleză? - Rareori, bănuiesc. - Mă duc la Corumbá o dată pe an după provizii. Sun la sediu È™i, timp de zece minute, vorbesc englezeÈ™te. E înspăimântător de fiecare dată. - De ce? - Mă cuprinde un fel de nervozitate. ÃŽmi tremură mâinile când È›in receptorul. ÃŽi cunosc pe cei cu care vorbesc, dar mă tem să nu folosesc cuvinte greÈ™ite. Uneori chiar mă bâlbâi. Zece minute pe an. - Acum te descurci foarte bine. - Sunt foarte emoÈ›ionată. - LiniÈ™teÈ™te-te. Sunt un tip nemaipomenit. - Dar m-ai găsit. Tocmai examinam un pacient acum vreo oră, când au venit băieÈ›ii È™i mi-au spus că e un american aici. Am dat fuga în coliba mea È™i am început să mă rog. Dumnezeu mi-a dat putere. - Vin cu pace pentru toată omenirea. - Pari un om de treabă. Dacă ai È™ti numai, se gândi Nate. - MulÈ›umesc. Ãăă, spuneai că erai cu un pacient. - Da. - Credeam că eÈ™ti misionară. - Sunt. Dar sunt È™i doctoriță. Și specialitatea lui Nate era să dea în judecată doctori. Nu era nici timpul, nici locul pentru o discuÈ›ie despre malpraxis în medicină. - Asta n-a figurat în documentaÈ›ia mea. - Mi-am schimbat numele după ce am terminat colegiul È™i seminarul. Probabil că acolo mi s-a pierdut urma. - Exact. De ce È›i-ai schimbat numele? - E complicat, cel puÈ›in aÈ™a a fost atunci. Acum nu mai pare important. Dinspre râu se simÈ›i o briză uÈ™oară. Era aproape ora cinci. Norii care se adunaseră deasupra pădurii erau negri È™i pluteau foarte jos. Ea îl văzu uitându-se la ceas. - BăieÈ›ii îți aduc cortul aici. E un loc bun de dormit în noaptea asta. - MulÈ›umesc, presupun. O să fim în siguranță, nu-i aÈ™a? - Da. Dumnezeu o să vă apere. Să-È›i spui rugăciunile. ÃŽn clipa aceea, Nate intenÈ›ionă să se roage ca un predicator. Faptul că râul era aproape îl îngrijora în mod deosebit. Dacă închidea ochii, vedea È™arpele anaconda târându-se spre cortul lui. - Te rogi, nu-i aÈ™a, domnule O'Riley? - Te rog să-mi spui Nate. Da, mă rog. - EÈ™ti irlandez? - Sunt o corcitură. Mai mult german decât orice altceva. Tatăl meu avea strămoÈ™i irlandezi. Nu m-a interesat niciodată trecutul familiei. - Ce biserică frecventezi? - Episcopală. Catolică, luterană, episcopală, n-avea nici o importanță. Nate nu mai văzuse interiorul unei biserici de la a doua căsătorie a sa. ViaÈ›a lui spirituală era un subiect pe care prefera să-l evite. Teologia nu era punctul lui forte È™i nu voia să discute despre aÈ™a ceva cu o misionară. Ea făcu o pauză, ca de obicei, È™i el schimbă subiectul. - Indienii aceÈ™tia sunt paÈ™nici? - Mai tot timpul. Indienii Ipica nu sunt războinici, dar n-au încredere în albi. - ÃŽn tine au? - Eu sunt aici de unsprezece ani. M-au acceptat. - Cât le-a trebuit? - Am avut noroc, pentru că, înaintea mea, au fost doi soÈ›i misionari. ÃŽnvățaseră limba È™i au tradus Noul Testament. Și sunt doctoriță. Mi-am făcut repede prieteni după ce am ajutat femeile să nască. - VorbeÈ™ti portugheza destul de bine. - Fluent .Vorbesc spaniola, ipica È™i machiguenga. - Ce-i asta? - Machiguenga sunt indigenii care trăiesc în munÈ›ii din Peru. Am fost acolo È™ase ani. Tocmai începusem să cunosc limba destul de bine, când m-au evacuat. - De ce? - Gherilele. Ca È™i cum È™erpii, aligatorii, bolile È™i inundaÈ›iile n-ar fi fost de-ajuns. - Au răpit doi misionari dintr-un sat care nu se afla prea departe de mine. Dar Dumnezeu i-a salvat. Au fost eliberaÈ›i teferi după patru ani. - Pe aici sunt gherile? - Nu. Aici suntem în Brazilia. Oamenii sunt foarte paÈ™nici. Sunt câțiva traficanÈ›i de droguri, dar nimeni nu ajunge atât de adânc în inima Pantanalului. - Ceea ce mă face să mă gândesc la un lucru interesant. Cât de departe e râul Paraguay? - ÃŽn perioada asta a anului, la vreo opt ore. - Ore braziliene? Ea zâmbi. - Ai învățat că timpul trece mai încet aici. ÃŽntre opt È™i zece ore americane. - Cu o canoe? - AÈ™a călătorim noi. Am avut o barcă cu motor. Dar era veche È™i, în cele din urmă, s-a stricat. - Cât durează dacă ai o barcă cu motor? - Cinci ore, aproximativ. E sezonul ploilor È™i e uÈ™or să te rătăceÈ™ti. - Am văzut. - Râurile se contopesc unele cu altele. Va trebui să luaÈ›i unul din pescari cu voi când plecaÈ›i. N-o să găsiÈ›i Paraguayul fără o călăuză. - Și tu te duci acolo o dată pe an? - Da, dar în sezonul uscat, în august. Atunci e mai răcoare È™i nu sunt atât de mulÈ›i țânÈ›ari. - Te duci singură? - Nu. ÃŽl iau pe Lako, prietenul meu indian, până la Paraguay. Drumul durează vreo È™ase ore cu o canoe, când apele nurilor scad. Apoi aÈ™tept o barcă È™i merg până la Corumbá. Stau acolo câteva zile, îmi rezolv treburile È™i mă urc în altă barcă la întoarcere. Nate se gândi cât de puÈ›ine bărci văzuse pe Paraguay. - Orice barcă? - De obicei, una care transportă vite. Căpitanii sunt de acord să ia pasageri. CălătoreÈ™te cu o canoe, pentru că barca ei veche s-a stricat .Se urcă la bordul bărcilor pentru vite pentru a se duce la Corumbá, singurul ei contact cu civilizaÈ›ia. Cum aveau să o schimbe banii? se întrebă Nate. ÃŽnsă i se părea imposibil să răspundă la acea întrebare. Avea să-i spună mâine, când ziua era proaspătă, când era odihnit È™i hrănit È™i aveau destule ore la dispoziÈ›ie pentru a discuta pe îndelete. Câteva siluete apărură la marginea satului - bărbaÈ›i care veneau în direcÈ›ia lor. - Iată-i, spuse ea. Mâncăm exact înainte să se întunece È™i apoi ne culcăm. - Bănuiesc că nu e nimic de făcut după aceea. - Nimic ce am putea discuta, spuse ea repede È™i fu amuzant. Jevy apăru cu un grup de indieni, dintre care unul îi dădu lui Rachel un coÈ™uleÈ› pătrat. Ea i-l dădu lui Nate, care scoase o bucățică de pâine tare. - E lipie din făină de manioc, spuse ea. Principalul nostru aliment. Și, evident, singurul, cel puÈ›in la masa aceea. Nate tocmai mânca a doua bucată de pâine, când li se alăturară indienii din primul sat, care aduseră cortul, plasa de țânÈ›ari, păturile È™i apa îmbuteliată din barcă. - Rămânem aici în noaptea asta, îi spuse Nate lui Jevy. - Cine a zis? - E cel mai bun loc, spuse Rachel. V-aÈ™ oferi unul în sat, dar È™eful trebuie să aprobe întâi vizita unor albi. - Adică a mea, spuse Nate. - Da. - Și pentru el nu e valabil? întrebă apoi arătând spre Jevy. - El s-a dus să mănânce, nu să doarmă. Regulile sunt complicate. Acest lucru i se păru ciudat lui Nate - niÈ™te indigeni primitivi, care nu descoperiseră încă nici articolele de îmbrăcăminte, respectau un sistem de reguli complicat. - AÈ™ vrea să plecăm până mâine la prânz, îi spuse el. - Asta va depinde de È™ef. - Vrei să spui că nu putem să plecăm când vrem? - VeÈ›i pleca atunci când va spune el că puteÈ›i. Nu-È›i face griji. - Tu È™i È™eful sunteÈ›i apropiaÈ›i? - Ne înÈ›elegem. Ea îi trimise pe indieni înapoi în sat. Soarele dispăruse dincolo de munÈ›i. Umbrele pădurii îi învăluiau. Timp de câteva minute, Rachel se uită la Jevy È™i Nate cum se chinuiau să instaleze cortul. Părea destul de mic aÈ™a cum era împachetat în cutia lui È™i nu se mări prea mult când îl prinseră de pari. Nate nu era sigur că Jevy avea să aibă loc înăuntru, cu atât mai puÈ›in amândoi. Complet înălÈ›at, ajungea până la brâu È™i era îngrozitor de mic pentru doi bărbaÈ›i în toată firea. - Am plecat, anunță ea. O să vă fie foarte bine aici. - PromiÈ›i? o întrebă Nate cu sinceritate. - Pot să pun doi băieÈ›i să stea de pază, dacă vreÈ›i. - Nu e nevoie, spuse Jevy. - La ce oră vă treziÈ›i pe-aici? întrebă Nate. - Cu o oră înainte să răsară soarele. - Sunt sigur c-o să fim treji, spuse Nate, uitându-se la cort. Am putea să ne întâlnim devreme? Avem foarte multe de discutat. - Da. O să vă trimit ceva de mâncare în zori. Pe urmă, o să putem sta de vorbă. - E foarte bine. - Spune-È›i rugăciunile, domnule O'Riley. - O să le spun. Apoi ea păși în întuneric È™i dispăru. Pentru o clipă, Nate îi văzu silueta îndepărtându-se pe cărare, după care, nimic. Satul era invizibil în întunericul nopÈ›ii. Statură ore întregi pe bancă, aÈ™teptând să se răcorească aerul, fiindu-le groază de clipa în care aveau să fie nevoiÈ›i să se înghesuie în cort È™i să doarmă spate în spate, amândoi transpiraÈ›i È™i mirosind urât. Nu aveau încotro. Cortul, aÈ™a È™ubred cum era, avea să-i apere de țânÈ›ari È™i de alte insecte. De asemenea, avea să È›ină la distanță È™i târâtoarele. Vorbiră despre sat. Jevy spuse poveÈ™ti cu indieni, toate sfârÈ™indu-se cu moartea cuiva. ÃŽn cele din urmă, întrebă: - I-ai spus de bani? - Nu. O să-i spun mâine. - Acum ai văzut-o. Ce părere crezi c-o să aibă? - Habar n-am. E fericită aici. Mi se pare o cruzime să-i tulbur viaÈ›a. - Atunci, dă-mi mie banii. Mie n-or să-mi tulbure viaÈ›a. După aceea, continuară să se tachineze. Nate se strecură primul în cort. Noaptea precedentă È™i-o petrecuse privind cerul de pe fundul bărcii, aÈ™a că oboseala îl doborî repede. Când el sforăia, Jevy trase încet fermoarul cortului È™i se strecură înăuntru, foindu-se până când își găsi o poziÈ›ie comodă. Tovarășul lui dormea dus. 28 După nouă ore de somn, indienii Ipica se trezeau înainte de ivirea zorilor pentru a-È™i începe ziua. Femeile făceau focuri în faÈ›a colibelor pentru a găti, după care plecau cu copiii la râu ca să ia apă È™i să se spele. De regulă, aÈ™teptau până apăreau primele raze de lumină pentru a pomi pe cărări. Era bine să vadă ce se afla în faÈ›a lor. ÃŽn portugheză, È™arpelui i se spune urutu. Indienii îi spuneau bima. Nu era ceva neobiÈ™nuit în preajma apelor din sudul Braziliei È™i, adesea, muÈ™cătura sa era mortală. Numele fetei era Ayesh, avea È™apte ani È™i fusese adusă pe lume cu ajutorul misionarei albe. Ayesh mergea în faÈ›a mamei ei, nu în spate, cum era obiceiul, È™i simÈ›i bima miÈ™cându-se sub piciorul ei desculÈ›. O muÈ™că de sub gleznă È™i ea scoase un È›ipăt. Până când ajunse tatăl ei, ea era în stare de È™oc È™i laba piciorului drept se umflase încă pe-atât. Un băiat de cincisprezece ani, cel mai rapid alergător al tribului, fu trimis după Rachel. Patru sătuleÈ›e de indieni Ipica se aflau pe malurile a două râuri care se întâlneau la o răscruce nu prea departe de locul unde se opriseră Jevy È™i Nate. ÃŽntre răscruce È™i ultima colibă Ipica nu erau mai mult de opt kilometri. Satele erau niÈ™te mici triburi distincte È™i independente, dar toÈ›i erau Ipica, vorbeau aceeaÈ™i limbă È™i aveau aceleaÈ™i origini È™i obiceiuri. Se întâlneau unii cu alÈ›ii È™i se căsătoreau între ei. Ayesh trăia în al treilea sat de la răscruce. Rachel era în cel de-al doilea, cel mai mare. Băiatul o găsi citind din Scriptură în coliba ei, unde trăia de unsprezece ani. Ea își verifică repede proviziile È™i își umplu mica trusă. ÃŽn regiunea lor, existau patru specii de È™erpi veninoÈ™i È™i, uneori, Rachel avea un antidot .Nu È™i de data aceasta însă. Băiatul îi spuse că È™arpele fusese un bima. Antidotul pentru acea specie era fabricat de o companie braziliană, dar ea nu îl găsise când fusese ultima oară în Corumbá. Farmaciile de acolo aveau mai puÈ›in de jumătate din medicamentele care îi trebuiau ei. ÃŽÈ™i puse ghetele din piele È™i plecă. Lako È™i încă doi băieÈ›i din sat o însoÈ›iră, alergând alături de ea printre ierburile înalte È™i prin pădure. Conform statisticilor lui Rachel, în cele patru sate, erau optzeci È™i È™ase de femei adulte, optzeci È™i unu de bărbaÈ›i adulÈ›i È™i È™aptezeci È™i doi de copii, în total 239 de indieni Ipica. Când începuse să lucreze cu ei, cu unsprezece ani în urmă, fuseseră 280. Malaria îi dobora pe cei mai slabi la câțiva ani o dată. O epidemie de holeră ucisese douăzeci de inÈ™i într-un sat în 1991. Dacă Rachel n-ar fi insistat asupra carantinei, majoritatea indienilor Ipica ar fi dispărut de pe faÈ›a pământului. Cu meticulozitatea unui antropolog, È›inea evidenÈ›a naÈ™terilor, deceselor, căsătoriilor, arborilor genealogici, bolilor È™i tratamentelor. De cele mai multe ori, È™tia cine avea o relaÈ›ie extraconjugală È™i cu cine. CunoÈ™tea toate numele din fiecare sat. ÃŽi botezase pe părinÈ›ii lui Ayesh în râul în care se spălau. Ayesh era micuță È™i slabă È™i, probabil, avea să moară, pentru că ea nu avea antidotul. Acesta se găsea în Statele Unite È™i în oraÈ™ele braziliene mai mari È™i nu era foarte scump. Micul ei buget de la „Triburile Mondiale" i-ar fi permis să-l cumpere. Trei injecÈ›ii la È™ase ore È™i moartea ar fi fost alungată. Fără el, copilul avea să verse foarte mult, apoi avea să facă febră, să intre în comă È™i să moară. Indienii Ipica nu mai văzuseră de trei ani pe cineva murind din cauza unei muÈ™cături de È™arpe. Și, pentru prima oară în doi ani, Rachel nu avea antidot .PărinÈ›ii lui Ayesh erau creÈ™tini, noi sfinÈ›i care se luptau cu o religie nouă. Cam o treime dintre indienii Ipica fuseseră convertiÈ›i. Datorită muncii lui Rachel È™i a predecesorilor ei, jumătate din ei È™tiau să citească È™i să scrie. Se ruga în timp ce alerga în urma băieÈ›ilor. Era subÈ›ire È™i rezistentă. Mergea câțiva kilometri pe zi È™i mânca puÈ›in. Indienii îi admirau robusteÈ›ea. Jevy se spălă în râu când Nate trase fermoarul cortului È™i se strecură afară. ÃŽncă mai avea vânătăi în urma aterizării forÈ›ate. Dormitul în barcă È™i pe pământ nu ajutase la alinarea durerilor. ÃŽÈ™i dezmorÈ›i spatele È™i picioarele, simÈ›ind cum îl durea tot corpul È™i fu conÈ™tient de fiecare din cei patruzeci È™i opt de ani pe care îi avea. ÃŽl văzu pe Jevy stând până la brâu în apa care părea mult mai limpede decât în restul Pantanalului. Sunt pierdut, își spuse Nate. Mi-e foame. N-am hârtie igienică. ÃŽÈ™i atinse uÈ™or degetele de la picioare în timp ce făcea acel inventar trist. Era o aventură, fir-ar să fie! Era perioada în care toÈ›i avocaÈ›ii intrau în noul an hotărâți să taxeze mai multe ore, să câștige verdicte mai mari, să reducă mai mult din cheltuieli, să ducă acasă mai mulÈ›i bani. El își propusese acele lucruri mulÈ›i ani È™i acum i se păreau niÈ™te prostii. Cu puÈ›in noroc, în noaptea aceea avea să doarmă în hamacul lui, legănându-se în briza uÈ™oară È™i bând cafea. Din câte își aducea aminte, niciodată nu i se făcuse dor de fasole neagră È™i orez. Jevy se întoarse când un grup de indieni sosi din sat. Șeful dorea să-i vadă. - Vrea pâine, spuse Jevy când porniră. - Pâinea e foarte bună. ÃŽntreabă dacă au costiță È™i ouă. - Mănâncă multă carne de maimuță. Nu părea să glumească. La marginea satului, câțiva copii aÈ™teptau să le arunce o privire străinilor. Nate le oferi un zâmbet crispat. ÃŽn viaÈ›a lui nu se simÈ›ise atât de alb È™i voia să placă. Câteva mame goale se holbau din prima colibă. Când el È™i Jevy intrară în zona comună, toată lumea se opri È™i se uită la ei. Focurile mici se stingeau: micul dejun era gata. Fumul plutea asemenea ceÈ›ei deasupra acoperiÈ™urilor È™i făcea ca aerul umed să fie È™i mai lipicios. Era doar cu câteva minute trecut de È™apte È™i, deja, era zăpuÈ™eală. Arhitectul satului făcuse o treabă bună. Fiecare locuință era perfect pătrată, cu un acoperiÈ™ din stuf, ascuÈ›it, care ajungea până aproape de pământ. Unele erau mai mari decât altele, dar stilul nu varia niciodată. Erau construite în jurul unui spaÈ›iu oval, toate cu faÈ›a spre o zonă mare È™i liberă - piaÈ›a oraÈ™ului. ÃŽn mijlocul acesteia, se aflau patru structuri mari - două circulare È™i două dreptunghiulare - toate având aceleaÈ™i acoperiÈ™uri groase din stuf. Șeful îi aÈ™tepta. Deloc surprinzător, coliba lui era cea mai mare din sat. Iar el era cel mai solid dintre indieni. Era tânăr È™i nu avea ridurile de pe frunte È™i burta cu care se mândreau cei bătrâni. Se ridică È™i îi aruncă lui Nate o privire care l-ar fi îngrozit pe John Wayne. Un războinic bătrân fu interpretul È™i, după câteva minute, Nate È™i Jevy fură poftiÈ›i să ia loc lângă foc, unde soÈ›ia goală a È™efului pregătea micul dejun. Când se aplecă, sânii i se legănară È™i sărmanul Nate nu putu să nu se holbeze, chiar È™i numai pentru o secundă prelungită. Nu era nimic deosebit de sexy la femeia aceea goală sau la sânii ei. Pur È™i simplu, era uluitor faptul că putea să umble atât de goală È™i să nu se simtă deloc stânjenită. Unde îi era aparatul de fotografiat? BăieÈ›ii de la birou nu aveau să creadă niciodată aÈ™a ceva, dacă el nu avea dovezi. Ea îi dădu o farfurie de lemn plină cu ceva ce aducea a cartofi fierÈ›i. El îi aruncă o privire lui Jevy, care dădu scurt din cap, de parcă ar fi cunoscut foarte bine bucătăria indiană. Ea îl servi ultimul pe È™ef È™i, când acesta începu să mănânce cu degetele la fel făcu È™i Nate. Era ceva între nap È™i cartof cu coajă roÈ™ie, È™i nu prea avea gust. Jevy vorbi în timp ce mânca È™i È™efului îi plăcea conversaÈ›ia. După câteva fraze, Jevy traducea în engleză. Satul nu era inundat niciodată. Trăiau acolo de mai bine de douăzeci de ani. Solul era bun. Preferau să nu se mute, dar, uneori, solul îi forÈ›a să o facă. Și tatăl lui fusese È™ef. Șeful, după spusele È™efului, era cel mai înÈ›elept, cel mai deÈ™tept È™i cel mai drept dintre toÈ›i È™i nu putea să întreÈ›ină relaÈ›ii extraconjugale. Majoritatea celorlalÈ›i bărbaÈ›i făceau acest lucru, dar nu È™i È™eful. Nate bănuia că nu prea era altceva de făcut în afară de sex. Șeful nu văzuse niciodată râul Paraguay. Prefera vânătoarea în locul pescuitului, astfel petrecându-È™i mai mult timp în pădure decât pe râuri. ÃŽnvățase elementele de bază ale limbii portugheze de la tatăl său È™i de la misionarii albi. Nate mânca, asculta È™i se uita în jur după Rachel. Aceasta nu era acolo, explică È™eful. Era în satul alăturat, îngrijind un copil care fusese muÈ™cat de un È™arpe. Nu È™tia sigur când avea să se întoarcă. Minunat, își spuse Nate. - Vrea să rămânem aici în noaptea asta, spuse Jevy, în timp ce soÈ›ia le umplea farfuriile din nou. - Nu È™tiam că rămânem, zise Nate. - El zice că da. - Spune-i că mă mai gândesc. - Spune-i tu. Nate se mustră pentru că nu adusese SatFone-ul. Cu siguranță că Josh se plimba agitat prin birou chiar în clipa aceea, extrem de îngrijorat. Nu vorbiseră de aproape o săptămână. Jevy spuse un lucru uÈ™or amuzant care, în traducere, deveni de-a dreptul caraghios. Șeful râdea în hohote È™i, în curând, toÈ›i începură să râdă. Inclusiv Nate, care râdea de sine pentru că râdea cu indienii. Refuzară o invitaÈ›ie de a merge la vânătoare. Un grup de tineri îi conduseră înapoi în primul sat, la barca lor. Jevy voia să cureÈ›e bujiile din nou È™i să umble la carburator. Nate nu avea nimic altceva de făcut. Avocatul Valdir primi un telefon dimineață devreme de la domnul Stafford. Amabilitățile durară doar câteva secunde. - N-am mai primit nici o veste de la Nate O'Riley de câteva zile, spuse Stafford. - Dar are unul din telefoanele acelea, zise Valdir defensiv, de parcă ar fi fost datoria lui să-l protejeze pe domnul O'Riley. - Da, are. Tocmai de asta sunt îngrijorat. Poate să sune oricând, de oriunde. - Poate să folosească telefonul È™i pe vreme proastă? - Nu. Cred că nu. - Am avut multe furtuni aici. ÃŽn definitiv, e sezonul ploilor. - N-ai primit nici o veste de la omul dumitale? - Nu. Sunt împreună. Călăuza e foarte bună. Barca e foarte bună. Sunt sigur că n-au pățit nimic. - Atunci, de ce n-a sunat? - Asta nu È™tiu. Dar cerul nu s-a înseninat. Poate că îi e imposibil să folosească telefonul. Căzură de acord ca Valdir să sune imediat cum afla ceva de pe barcă. Valdir se duse apoi lângă fereastra deschisă È™i privi străzile aglomerate ale oraÈ™ului Corumbá. Râul Paraguay curgea chiar la poalele colinei. Se È™tia că o mulÈ›ime de oameni care pătrunseseră în Pantanal nu se mai întorseseră niciodată. Făcea parte din legendă, È™i din farmec. Tatăl lui Jevy pilotase ambarcaÈ›iuni pe râurile acelea timp de treizeci de ani È™i cadavrul său nu fusese găsit. Welly găsi biroul de avocatură o oră mai târziu. Nu îl cunoscuse pe domnul Valdir, dar È™tia de la Jevy că acesta plătea pentru expediÈ›ie. - E foarte important, îi spuse el secretarei. E urgent. Valdir auzi agitaÈ›ia È™i ieÈ™i din birou. - Cine eÈ™ti? întrebă el. - Mă numesc Welly. Jevy m-a angajat ca marinar pe Santa Loura. - Santa Loura! - Da. - Unde-i Jevy? - E încă în Pantanal. - Și barca? - S-a scufundat. Valdir observă că băiatul era obosit È™i speriat. - Ia loc, îi spuse el È™i secretara dădu fuga să aducă puÈ›ină apă. PovesteÈ™te-mi tot . Welly strânse braÈ›ele scaunului È™i vorbi repede. - Au plecat cu barca cea mică să-i caute pe indieni, Jevy È™i domnul O'Riley. - Când? - Nu mai È™tiu. Acum câteva zile. Eu trebuia să rămân pe Santa Loura. La un moment dat, a izbucnit o furtună, cea mai cumplită pe care am văzut-o vreodată. ÃŽn toiul nopÈ›ii, a smuls barca din locul unde era legată È™i aceasta s-a răsturnat. Eu am căzut în apă È™i am fost cules mai târziu de un vas care transporta vite. - Când ai ajuns aici? - Abia acum o jumătate de oră. Secretara aduse un pahar cu apă. Welly îi mulÈ›umi È™i îi ceru o cafea. Valdir se sprijini de biroul ei, uitându-se la sărmanul băiat. Era murdar È™i mirosea a balegă de vacă. - AÈ™adar, barca s-a dus? îl întrebă el. - Da. ÃŽmi pare rău. N-am putut să fac absolut nimic. ÃŽn viaÈ›a mea n-am văzut o asemenea furtună. - Unde era Jevy în timpul furtunii? - Undeva, pe râul Cabixa. Mi-e teamă pentru el. Valdir se întoarse în biroul său, după care închise uÈ™a È™i se duse din nou la fereastră. Domnul Stafford se afla la aproape cinci mii de kilometri distanță. Jevy putea supravieÈ›ui într-o barcă mică. Nu avea nici un rost să se tragă concluzii pripite. Se hotărî să nu sune câteva zile. Să-i dea timp lui Jevy È™i, cu siguranță, acesta avea să se întoarcă în Corumbá. Indianul stătea în picioare în barcă È™i își È›inea echilibrul sprijinindu-se de umărul lui Nate. Nu se vedea nici o îmbunătățire în modul de funcÈ›ionare al motorului. Acesta continua să se înece È™i să se oprească È™i, când se apăsa la maximum pe accelerator, avea mai puÈ›in de jumătate din puterea pe care o avusese când plecaseră de pe Santa Loura. Trecură de primul sat, iar râul făcu o cotitură È™i aproape că formă un cerc complet, când, deodată, apăru o răscruce È™i indianul arătă cu mâna. După douăzeci de minute, văzură micul lor cort. Opriră în locul unde Jevy se spălase mai devreme în dimineaÈ›a aceea. Strânseră cortul È™i se duseră în sat, unde îi voia È™eful. Rachel nu se întorsese. Din cauza faptului că nu era de-a lor, coliba ei nu se afla în oval, ci la o sută de metri mai încolo, aproape de liziera pădurii, singură. Părea mai mică decât a celorlalÈ›i È™i, când Jevy întrebă de ce, indianul care le fusese repartizat spuse că era aÈ™a pentru că ea nu avea familie. ToÈ›i trei - Nate, Jevy È™i indianul lor - statură două ore lângă un copac la marginea satului, privind rutina zilnică È™i aÈ™teptând-o pe Rachel. Indianul învățase portugheza de la soÈ›ii Cooper, cuplul de misionari care fuseseră acolo înaintea lui Rachel. Și È™tia È™i câteva cuvinte în engleză pe care le încerca din când în când cu Nate. SoÈ›ii Cooper fuseseră primii albi pe care îi văzuse vreodată un indian Ipica. Doamna Cooper murise de malarie È™i domnul Cooper se întorsese de unde venise. BărbaÈ›ii vânau È™i pescuiau, le explică el oaspeÈ›ilor săi, iar cei mai tineri se furiÈ™au, fără îndoială, ca să-È™i vadă iubitele. Femeile munceau cel mai mult - găteau, coceau, făceau curățenie, supravegheau copiii. Dar totul se făcea într-un ritm lent. Dacă timpul se scurgea mai încet la sud de ecuator, indienii Ipica nu È™tiau pentru că nu aveau ceasuri. UÈ™ile colibelor stăteau deschise în permanență, iar copiii alergau de la una la alta. Tinerele fete își împleteau părul la umbra, în timp ce mamele lor trebăluiau pe lângă focuri. Curățenia era o obsesie. Pământul din spaÈ›iile comune era măturat cu mături de paie. Exterioarele colibelor erau curate È™i îngrijite. Femeile È™i copiii se spălau la rău de trei ori pe zi; bărbaÈ›ii de două ori pe zi È™i niciodată împreună cu femeile. ToÈ›i umblau goi puÈ™că, dar unele lucruri erau intime. Mai târziu, după-amiază, bărbaÈ›ii se adunară în faÈ›a casei bărbaÈ›ilor, cea mai mare dintre cele două structuri dreptunghiulare din mijloc. Se ocupară un timp de podoabele capilare - tăindu-È™i părul È™i curățându-l - după care începură să se ia la trântă. Echipele erau formate din câte doi luptători, stând fiecare cu degetele de la picioare lipite de ale celuilalt, È›elul fiind acela de a-È™i pune adversarul la pământ. Era un joc dur însă cu reguli stricte È™i zâmbete în final. Șeful lămurea orice dispută. Femeile priveau din pragurile colibelor, fără prea mult interes, ca È™i cum ar fi fost obligate să o facă. BăieÈ›ii mai mici își imitau taÈ›ii. Iar Nate stătea pe o bucată de lemn, lângă un pom, urmărind o dramă dintr-o altă epocă È™i întrebându-se, nu pentru prima oară, unde se afla. 29 PuÈ›ini dintre indienii din jurul lui Nate È™tiau că numele fetiÈ›ei era Ayesh. Era singură la părinÈ›i È™i trăia într-un alt sat. ToÈ›i È™tiau însă că fusese muÈ™cată o fetiță. Vorbiseră despre acest lucru toată ziua, È›inându-È™i copiii pe-aproape. ÃŽn timpul cinei, se auzi că fetiÈ›a murise. Un mesager veni în fugă È™i îi dădu vestea È™efului, pentru ca, numai în câteva minute, să se audă în toate colibele. Mamele își È›inură È™i mai aproape copilaÈ™ii mai mici. Cina continuă până când se văzu o miÈ™care pe cărarea principală. Rachel se întorcea cu Lako È™i ceilalÈ›i bărbaÈ›i care fuseseră cu ea toată ziua. Când ea intră în sat, toÈ›i se opriră din mâncat È™i tăcură, ridicându-se în picioare È™i holbându-se. Lăsară capetele în jos când trecu pe lângă colibele lor. Ea le zâmbi unora, le È™opti ceva altora, zăbovi suficient de mult pentru a-i spune ceva È™efului, după care își continuă drumul spre coliba ei, urmată de Lako, al cărui È™chiopătat se agravase È™i mai mult . Trecu pe lângă pomul unde Nate, Jevy È™i indianul lor își petrecuseră cea mai mare parte a după-amiezii, însă nu-i văzu. Nu se uită la ei. Era obosită È™i îndurerată È™i părea nerăbdătoare să ajungă acasă. - Acum ce facem? îl întrebă Nate pe Jevy, care transmise întrebarea mai departe în portugheză. - AÈ™teptăm, sosi răspunsul. - Surpriză, surpriză. Lako îi găsi când soarele cobora dincolo de munÈ›i. Jevy È™i indianul se duseră să mănânce resturi. Nate îl urmă pe băiat spre coliba lui Rachel. Aceasta stătea în cadrul uÈ™ii, È™tergându-È™i faÈ›a cu un prosop. Părul îi era ud È™i își schimbase hainele. - Bună seara, domnule O'Riley, spuse ea pe acelaÈ™i ton scăzut care nu trăda nimic. - Bună, Rachel. Spune-mi Nate, te rog. - Ia loc, Nate, spuse ea arătând spre un butuc scund È™i pătrat, foarte asemănător cu cel pe care stătuse el în ultimele È™ase ore. Acesta se afla în faÈ›a colibei, lângă un cerc de pietre, unde făcea ea focul de obicei. El se aÈ™eză, È™ezutul fiindu-i încă amorÈ›it. - ÃŽmi pare rău pentru fetiță, spuse Nate. - E la Domnul acum. - Sărmanii ei părinÈ›i nu sunt însă. - Nu. Ei suferă. E foarte trist. Stătea în prag, cu braÈ›ele încruciÈ™ate peste genunchi È™i privea în gol. Băiatul stătea de pază lângă un copac din apropiere, aproape invizibil în întuneric. - Te-aÈ™ invita în casă, spuse ea. Dar nu se cuvine. - Nici o problemă. - Numai oamenii căsătoriÈ›i pot să stea singuri înăuntru la ora asta .AÈ™a e obiceiul. - Când te afli la Roma, te porÈ›i ca romanii. - Roma e foarte departe. - Totul e foarte departe. - AÈ™a e. Þi-e foame? - Þie? - Nu. Dar eu nu mănânc mult. - E-n regulă. Trebuie să vorbim. - ÃŽmi pare rău pentru ziua de azi. Sunt sigură că înÈ›elegi. - BineînÈ›eles. - Am niÈ™te lipie de manioc È™i niÈ™te suc, dacă vrei. - Nu, serios, nu e nevoie. - Ce-aÈ›i făcut astăzi? - Ah, ne-am întâlnit cu È™eful, am luat micul dejun la masa lui, ne-am dus până la primul sat, am luat barca, am lucrat la ea, ne-am instalat cortul în spatele colibei È™efului È™i te-am aÈ™teptat. - Șeful te-a plăcut? - FireÈ™te. Vrea să rămânem. - Ce părere ai despre poporul meu? - ToÈ›i sunt goi. - ÃŽntotdeauna au fost aÈ™a. - Cât a durat până te-ai obiÈ™nuit? - Nu È™tiu. Vreo doi ani. ÃŽncetul cu încetul, te înveÈ›i cu asta, la fel ca È™i cu orice altceva. Timp ce trei ani, mi-a fost dor de casă È™i sunt momente È™i acum, când mi-ar plăcea să conduc o maÈ™ină, să mănânc o pizza È™i să văd un film bun. Dar te obiÈ™nuieÈ™ti. - Nici nu pot să încep să-mi imaginez. - E o chestiune de chemare. Am devenit creÈ™tină la paisprezece ani È™i atunci am È™tiut că Dumnezeu vrea să fiu misionară. Nu È™tiam exact unde, dar m-am încrezut în el. - Al naibii loc a ales. - ÃŽmi place engleza ta, dar nu înjura, te rog. - Iartă-mă. Putem să vorbim despre Troy? ÃŽntunericul se lăsa repede. Se aflau la vreo trei metri distanță unul de altul È™i încă se mai puteau vedea, dar, în scurt timp, bezna avea să-i despartă. - Cum vrei, zise ea cu un aer de resemnare. - Troy a avut trei neveste È™i È™ase copii, È™ase de care È™tim noi. Tu, bineînÈ›eles, ai fost o surpriză. CeilalÈ›i È™ase nu i-au plăcut, dar, evident, a È›inut destul de mult la tine. Lor nu le-a lăsat, practic, nimic, doar suficient pentru a-È™i achita datoriile. Tot restul averii l-a lăsat lui Rachel Lane, născută din flori, în 2 noiembrie 1954, la Spitalul Catolic din New Orleans, de către o femeie pe nume Evelyn Cunningham, în prezent decedată. Acea Rachel eÈ™ti tu. Cuvintele căzură grele în aerul sufocant; nu se mai auzea nici un alt sunet. Silueta ei le absorbi È™i, ca de obicei, se gândi înainte să vorbească. - Troy n-a È›inut la mine. Nu ne văzusem de douăzeci de ani. - Asta nu e important. Þie È›i-a lăsat averea lui. Nimeni n-a apucat să-l întrebe de ce, pentru că a sărit de la etaj imediat după ce a semnat ultimul testament. Þi-am adus o copie. - Nu vreau să-l văd. - Și mai am È™i alte hârtii pe care aÈ™ vrea să le semnezi, poate mâine dimineață, când se poate vedea ceva. Pe urmă, o să plec. - Ce fel de hârtii? - Chestii juridice, toate în folosul tău. - Nu te interesează ce mi-e de folos, spuse ea mai repede È™i cu mai multă asprime È™i Nate fu uluit de mustrarea ei. - Nu-i adevărat, zise el cu un glas stins. - Ba sigur că e. Habar n-ai ce vreau eu, ce îmi trebuie, ce îmi place sau nu. Nu mă cunoÈ™ti, Nate. Cum ai putea să È™tii ce e în folosul meu È™i ce nu e? - Bine, ai dreptate. Eu nu te cunosc, tu nu mă cunoÈ™ti. Mă aflu aici pentru averea tatălui tău. Și acum mi-e foarte greu să cred că stau aici, în întuneric, în faÈ›a unei colibe, într-un sat indian primitiv, pierdut într-o mlaÈ™tină cât statul Colorado, într-o È›ară a lumii a treia în care n-am mai fost niciodată, discutând cu o misionară foarte frumoasă care se întâmplă să fie cea mai bogată femeie din lume. Da, ai dreptate, nu È™tiu ce e în folosul tău. Dar este foarte important să vezi aceste hârtii È™i să le semnezi. - Nu semnez nimic. - Ah, haide. - Hârtiile tale nu mă interesează absolut deloc. - ÃŽncă nici nu le-ai văzut. - PovesteÈ™te-mi despre ele. - Sunt niÈ™te formalități. Firma mea trebuie să valideze testamentul tatălui tău. ToÈ›i moÈ™tenitorii menÈ›ionaÈ›i în acest testament vor trebui să informeze tribunalul, fie personal, fie în scris, că au fost înÈ™tiinÈ›aÈ›i în legătură cu procedura È™i că li s-a oferit posibilitatea să participe. AÈ™a cere legea. - Și dacă refuz? - Sincer, nu m-am gândit la asta. De obicei toată lumea cooperează. - AÈ™adar, trebuie să mă prezint la tribunalul din...? - Virginia. SecÈ›ia care se ocupă de testamente È™i succesiuni are jurisdicÈ›ie asupra ta, chiar dacă eÈ™ti absentă. - Nu cred că-mi place ideea. - Bine, atunci sari în barcă È™i o să mergem la Washington. - Nu plec. Și, după acele cuvinte, urmară câteva momente de liniÈ™te intensificată de întunericul care îi învăluia acum. Băiatul stătea complet nemiÈ™cat lângă pom. Indienii se culcau în colibele lor È™i nu se auzea nici un zgomot în afară de plânsul unui copil. - Aduc niÈ™te suc, aproape că È™opti ea È™i se duse în casă. Nate se ridică È™i se întinse, omorând câțiva țânÈ›ari. Insecticidul era în cort. Se văzu o luminiță pâlpâind prin casă È™i Rachel ieÈ™i cu un vas de pământ în mijlocul căruia ardea o flacără. - Astea sunt frunze din copacul de colo, îi explică ea punând vasul pe pământ lângă ușă. Le ardem ca să gonim țânÈ›arii. Stai aici, aproape de ele. Nate o ascultă. Ea se întoarse apoi cu două ceÈ™ti pline cu un lichid pe care el nu putea să-l vadă. - E macajuno, seamănă cu sucul de portocale. Stăteau amândoi pe pământ, aproape atingându-se, cu spatele lipit de colibă È™i cu vasul aprins nu departe de picioarele lor. - Să vorbeÈ™ti încet, îi spuse ea. Vocile se aud mai tare în întuneric È™i indienii încearcă să doarmă. De asemenea, sunt foarte curioÈ™i în legătură cu noi. - Nu pot să înÈ›eleagă nimic. - Da, dar or să asculte oricum. Trupul lui nu mai văzuse săpunul de zile întregi È™i, deodată, fu preocupat de igiena sa. Sorbi o dată, apoi încă o dată. - Ai familie? îl întrebă ea. - Două. Două căsătorii, două divorÈ›uri, patru copii. Acum locuiesc singur. - DivorÈ›ul e atât de uÈ™or, nu? Nate sorbi foarte puÈ›in din lichidul cald. Deocamdată, reuÈ™ise să scape de diareea care îi afecta pe atâția străini. Cu siguranță că acel lichid era inofensiv. Doi americani singuri în sălbăticie. Erau atâtea lucruri de discutat, de ce nu puteau să evite subiectul divorÈ›ului? - De fapt, au fost destul de neplăcute. - Dar mergem mai departe. Ne căsătorim, divorÈ›am. Găsim pe altcineva, ne căsătorim, divorțăm. Găsim pe altcineva. - Noi? - Folosesc pluralul referindu-mă la noi, oamenii civilizaÈ›i. Oamenii educaÈ›i, complicaÈ›i. Indienii nu divorÈ›ează niciodată. - Dar nici n-au văzut-o pe prima mea soÈ›ie. - Era nesuferită? Nate oftă È™i luă încă o înghiÈ›itură. Fă-i plăcerea, își spuse el. E disperată să converseze cu un semen de-al ei. - ÃŽmi pare rău, zise ea. N-am vrut să fiu indiscretă. Nu e important. - Nu era o femeie rea, nu în primii ani. Eu munceam mult, beam È™i mai mult. Când nu eram la birou, eram într-un bar. Ea a devenit morocănoasă, apoi răutăcioasă È™i, în final, plină de cruzime. Lucrurile au scăpat de sub control È™i am ajuns să ne urâm reciproc. Scurta confesiune se încheie rapid È™i fu suficient pentru amândoi. Dezastrul lui conjugal părea atât de irelevant atunci È™i acolo. - Nu te-ai căsătorit niciodată? o întrebă el. - Nu, zise ea È™i sorbi din ceaÈ™că. Era stângace È™i, când duse ceaÈ™ca la gura, cotul ei îl atinse pe al lui Nate. - Pavel nu s-a căsătorit niciodată, È™tii doar. - Care Pavel? - Apostolul Pavel. - Ah, acela. - CiteÈ™ti Biblia? - Nu. - Am crezut odată că sunt îndrăgostită, în timpul colegiului. Am vrut să mă mărit cu el, dar Domnul m-a îndepărtat. - De ce? - Pentru că voia să vin aici. Băiatul pe care-l iubeam era un bun creÈ™tin, dar slab din punct de vedere fizic. N-ar fi supravieÈ›uit ca misionar într-un astfel de loc. - Cât o să rămâi aici? - N-am de gând să plec. - AÈ™adar, indienii or să te îngroape? - Presupun că da. Nu m-am gândit la asta. - Majoritatea misionarilor din „Triburile Mondiale" mor în locurile unde se află? - Nu. Majoritatea se retrag È™i se duc acasă. Dar ei au familii care să-i îngroape. - Ai avea o mulÈ›ime de rude È™i de prieteni dacă ai veni acasă acum. Ai fi celebră. - Ãsta e un alt motiv bun ca să rămân aici. Aici sunt acasă. Nu vreau banii. - Nu vorbi prostii. - Nu vorbesc prostii. Banii nu înseamnă nimic pentru mine. Ar trebui să-È›i dai seama È™i singur. - Nici măcar nu È™tii câți sunt. - N-am întrebat. Astăzi mi-am văzut de treabă, fără să mă gândesc nici măcar o clipă la bani. La fel o să fac È™i mâine È™i poimâine. - Sunt aproximativ unsprezece miliarde. - Asta ar trebui să mă impresioneze? - Mie mi-a atras atenÈ›ia. - Dar tu venerezi banii, Nate. Faci parte dintr-o cultură în care totul se măsoară prin bani. E o religie. - Adevărat. Dar È™i sexul e destul de important. - Bine, bani È™i sex. Ce altceva? - Celebritatea. Toată lumea vrea să fie celebră. - E o cultură tristă. Oamenii trăiesc frenetic. Muncesc tot timpul ca să câștige bani pentru a cumpăra lucruri cu care să-i impresioneze pe alÈ›ii. Sunt judecaÈ›i după lucrurile pe care le poseda. - Sunt È™i eu inclus? - EÈ™ti? - Presupun că da. - Atunci, înseamnă că trăieÈ™ti fără Dumnezeu. EÈ™ti un om foarte singur, Nate, simt asta. Nu-l cunoÈ™ti pe Dumnezeu. El se foi uÈ™or È™i se gândi la o apărare scurtă, dar adevărul îl dezarma. Nu avea arme È™i nici o fundaÈ›ie pe care să stea. - Cred în Dumnezeu, spuse el, sincer, dar cu un glas stins. - E uÈ™or de spus, zise ea la fel de încet. Și te cred. Dar una e să spui, alta să trăieÈ™ti. Băiatul ăla bolnav de lângă pom e Lako. Are È™aptesprezece ani, e mic pentru vârsta lui È™i întotdeauna a fost bolnav. Mama lui mi-a spus că s-a născut prea devreme. Lako e primul care ia orice boală care apare pe-aici. Mă îndoiesc c-o să apuce vârsta de treizeci de ani. Dar lui nu-i pasă. Lako s-a creÈ™tinat acum câțiva ani È™i are sufletul cel mai bun dintre toÈ›i de-aici. VorbeÈ™te cu Dumnezeu toată ziua; de fapt, probabil că È™i în clipa asta se roagă. Nu are griji, nu are temeri. Dacă are o problemă, se duce direct la Dumnezeu È™i o lasă acolo. Nate se uită în întuneric spre locul unde se ruga Lako, dar nu văzu nimic. - Acest mic indian nu are nimic pe pământul ăsta, dar își strânge avuÈ›ii în rai, continuă ea. Știe că, atunci când va muri, își va petrece eternitatea în rai cu creatorul lui. Lako e un băiat bogat. - Și Troy? - Mă îndoiesc că Troy credea în Hristos când a murit. Dacă nu, în clipa asta arde în flăcările iadului. - Nu se poate să crezi asta. - Iadul e un loc foarte real, Nate. CiteÈ™te Biblia. Chiar în momentul ăsta, Troy È™i-ar da cele unsprezece miliarde pentru o înghiÈ›itură de apă rece. Nate nu era bine echipat pentru a se contrazice pe teme teologice cu o misionară È™i o È™tia. Nu spuse nimic un timp È™i ea îi urmă exemplul. Trecură câteva minute È™i până È™i ultimul bebeluÈ™ adormi în sat. Noaptea era complet neagră È™i nemiÈ™cată, fără lună sau stele, singura lumină venind de la flăcăruia ce ardea lângă picioarele lor. Ea îl atinse foarte uÈ™or. ÃŽl bătu de trei ori pe braÈ› È™i zise: - Iartă-mă. N-ar fi trebuit să spun că eÈ™ti singur. Cum aÈ™ putea să È™tiu eu? - Nu-i nimic. Ea rămase cu degetele pe braÈ›ul lui, ca È™i cum ar fi dorit cu disperare să atingă ceva. - EÈ™ti un om bun, nu-i aÈ™a, Nate? - Nu, de fapt, nu sunt un om bun. Fac o mulÈ›ime de lucruri rele, sunt slab È™i sensibil È™i nu vreau să discut despre asta. N-am venit aici să-l găsesc pe Dumnezeu. Mi-a fost destul de greu să te găsesc È™i pe tine. Legea mă obligă să-È›i dau hârtiile astea. - Nu semnez hârtiile È™i nu vreau banii. - Te rog... - Și eu te rog să nu mă implori. Hotărârea mea e definitivă. Hai să nu mai vorbim despre bani. - Dar ăsta e singurul motiv pentru care mă aflu aici. Ea își retrase degetele atunci, dar izbuti să se încline puÈ›in spre el, astfel încât genunchii li se atingeau. - ÃŽmi pare rău c-ai venit. Ai făcut călătoria degeaba. Altă pauză în conversaÈ›ie. El simÈ›ea nevoia să se uÈ™ureze, dar gândul de a face câțiva metri în orice direcÈ›ie îl umplea de groază. Lako spuse ceva, speriindu-l. Se afla la mai puÈ›in de trei metri distanță È™i tot nu se vedea. - Trebuie să meargă la coliba lui, spuse ea ridicându-se. Du-te cu el. Nate se ridică încet, încheieturile È™i muÈ™chii dezmorÈ›indu-i-se încetul cu încetul. - AÈ™ vrea să plec mâine. - Bine. O să vorbesc cu È™eful. - N-o să fie nici o problemă, nu? - Probabil că nu. - ÃŽmi trebuie jumătate de oră din timpul tău, măcar să te uiÈ›i puÈ›in pe hârtii È™i să-È›i arăt o copie a testamentului. - O să vorbim. Noapte bună. Aproape că respira în ceafa lui Lako când străbătură cărarea È™i intrară în sat. - Aici, È™opti Jevy în întuneric. ReuÈ™ise, într-un fel, să pună mâna pe două hamacuri pe mica verandă a clădirii bărbaÈ›ilor. Nate îl întrebă cum. Jevy îi promise să-i explice dimineață. Lako dispăru în noapte. 30 F. Parr Wycliff se afla în sala sa de judecată, lungindu-se cu câteva audieri plictisitoare de reclamaÈ›ii. Josh aÈ™tepta în biroul judecătorului cu caseta video. Se plimba agitat prin încăperea aglomerată, strângând celularul în mână, cu mintea în altă emisferă. Tot nu aflase nimic despre Nate. Asigurările lui Valdir păreau bine repetate - Pantanal e o regiune vastă, ghidul e foarte bun, barca e mare, indienii se muta, indienii nu vor să fie găsiÈ›i, totul e în regulă. Avea să sune imediat cum primea vreo veste de la Nate. Lui Josh îi trecuse prin cap ideea unei expediÈ›ii de salvare. Dar părea destul de complicat să ajungi la Corumbá: să pătrunzi în Pantanal ca să cauÈ›i un avocat dispărut părea imposibil. TotuÈ™i ar fi putut să se ducă acolo È™i să stea cu Valdir până când aflau ceva. Lucra douăsprezece ore pe zi, È™ase zile pe săptămână È™i cazul Phelan era pe cale de a exploda. Josh abia avea timp să mănânce, cu atât mai puÈ›in putea fi vorba de o călătorie în Brazilia. ÃŽncercă să-l sune pe Valdir de pe celular, dar linia era ocupată. Wycliff intră în birou, scuzându-se È™i scoțându-È™i roba în acelaÈ™i timp. Voia să impresioneze un avocat de talia lui Stafford cu importanÈ›a proceselor sale. Nu erau decât ei doi. Urmăriră prima parte a casetei fără să facă vreun comentariu. Aceasta începu cu bătrânul Troy în scaunul său cu rotile, Josh aranjându-i microfonul în față È™i cei trei psihiatri cu paginile de întrebări. Examinarea dură douăzeci È™i unu de minute È™i se încheie cu părerile unanime referitoare la faptul că domnul Phelan È™tia exact ce face. Wycliff nu își putu reÈ›ine un zâmbet. ÃŽncăperea se goli. Camera care se afla chiar în faÈ›a lui Troy rămase în funcÈ›iune. Bătrânul scoase testamentul olograf È™i îl semnă la patru minute după ce se încheia examenul medical. - Aici o să sară, spuse Josh. Camera nu se miÈ™că. ÃŽl surprinse pe Troy când se îndepărtă brusc de masă È™i se ridică din scaun. Apoi dispăru de pe ecran, în timp ce Josh, Snead È™i Tip Durban priviră stupefiaÈ›i o secundă, după care o luară la fugă după el. Imaginile acelea erau chiar dramatice. Trecură cinci minute È™i jumătate, timp în care camera nu înregistrase decât scaune goale È™i glasuri. Apoi, sărmanul Snead se aÈ™eză pe locul pe care îl ocupase Troy. E vizibil zguduit È™i gata să izbucnească în plâns, dar reuÈ™eÈ™te să povestească în faÈ›a camerei scena la care tocmai asistase. Josh È™i Tip Durban fac acelaÈ™i lucru, după aceea. Treizeci È™i nouă de minute de casetă. - Cum or să demonteze asta? întrebă Wycliff când se termină. Era o întrebare fără nici un răspuns. Doi dintre moÈ™tenitori - Rex È™i Libbigail - înaintaseră deja hârtiile necesare pentru atacarea testamentului. AvocaÈ›ii lor - Hark Gettys È™i, respectiv, Wally Bright - izbutiseră să atragă atenÈ›ia destul de mult, să acorde interviuri È™i să fie fotografiaÈ›i de ziariÈ™ti. CeilalÈ›i aveau să le urmeze exemplul repede. Josh vorbise cu majoritatea avocaÈ›ilor È™i drumul spre tribunal era în plină desfășurare. - Orice psihiatru discreditat din È›ară o să vrea să ia parte la aÈ™a ceva, spuse Josh. Or să fie o mulÈ›ime de opinii. - Sinuciderea te pune pe gânduri? - Desigur. Dar a plănuit totul atât de atent, până È™i propria-i moarte. A È™tiut exact cum È™i când voia să moară. - Dar celălalt testament? Cel gros pe care l-a semnat înainte? - Nu l-a semnat. - Dar l-am văzut cu ochii mei. E pe casetă. - Nu. A mâzgălit numele de Mickey Mouse. Wycliff, care își nota într-un carneÈ›el, se opri în mijlocul frazei. - Mickey Mouse? repetă el. - UitaÈ›i cum stau lucrurile, domnule judecător. Din 1982 până în 1996, am pregătit unsprezece testamente pentru domnul Phelan. Unele erau groase, altele subÈ›iri, È™i împărÈ›eau averea în mai multe feluri decât vă puteÈ›i închipui. Legea spune că, în momentul în care apare un nou testament, cel vechi trebuie distrus. AÈ™a că eu îi aduceam noul testament la birou, petreceam două ore discutând pe marginea lui, după care el îl semna. Þineam testamentele la mine la birou È™i întotdeauna îl aduceam pe ultimul cu mine. După ce-l semna pe cel nou, domnul Phelan È™i cu mine îl treceam pe cel vechi prin aparatul de tăiat hârtie pe care îl È›inea lângă birou. Era un ceremonial care îi plăcea la nebunie. Era fericit câteva luni, după care unul din copii îl înfuria È™i el începea să vorbească despre schimbarea testamentului. Dacă moÈ™tenitorii pot dovedi că n-a avut suficientă capacitate mintală în clipa în care a scris acest testament, altul nu există. Toate au fost distruse. - ÃŽn acest caz, a murit fără să lase un testament, adăugă Wycliff. - Da, È™i, aÈ™a cum È™tiÈ›i foarte bine, potrivit legilor din Virginia, averea se împarte între copii. - Șapte copii. Unsprezece miliarde de dolari. - Șapte de care È™tim noi. Unsprezece miliarde pare o cifră destul de corectă. Dumneavoastră n-aÈ›i ataca testamentul? Un litigiu urât È™i prelungit era exact ce își dorea Wycliff. Și È™tia că avocaÈ›ii, inclusiv Josh Stafford, aveau să se îmbogățească È™i mai mult de pe urma războiului. Dar într-o bătălie, trebuiau să fie două tabere È™i, până acum, apăruse numai una. Cineva trebuia să apere ultimul testament al domnului Phelan. - Ai aflat ceva despre Rachel Lane? întrebă el. - Nu, dar căutăm. - Unde e? - Credem că e misionară undeva în America de Sud. Dar încă n-am găsit-o. Am trimis pe cineva acolo. Josh își dădu seama că folosea cuvântul „cineva" destul de degajat. Wycliff privea în tavan, îngândurat. - De ce-o fi lăsat unsprezece miliarde unei fiice nelegitime care e misionară? - N-aÈ™ putea să vă răspund, domnule judecător. M-a surprins de atâtea ori, încât am devenit imun. - Sună puÈ›in a nebunie, nu? - E o ciudățenie. - Știai de ea? - Nu. - Ar putea să mai existe È™i alÈ›i moÈ™tenitori? - Orice e posibil. - Crezi că era dezechilibrat? - Nu. Straniu, excentric, capricios, al naibii de rău. Dar È™tia ce face. - GăseÈ™te-o pe fată, Josh. - ÃŽncercăm. La întrevedere luau parte numai È™eful È™i Rachel. Din locul unde stătea Nate, pe verandă, sub hamacul său, le vedea chipurile È™i le auzea glasurile. Șeful era tulburat de ceva ce se afla în nori. Vorbi, apoi o ascultă pe Rachel, după care ridică privirea încet, de parcă ar fi anticipat sosirea morÈ›ii din cer. Nate văzu foarte clar că È™eful nu numai că o asculta pe Rachel, dar îi È™i cerea sfatul. ÃŽn jurul lor, indienii Ipica se pregăteau pentru o nouă zi. Vânătorii se adunară în grupuri mici la casa bărbaÈ›ilor pentru a-È™i ascuÈ›i săgeÈ›ile È™i a-È™i pregăti arcurile. Pescarii își întinseră năvoadele È™i undiÈ›ele. Tinerele femei începură activitatea care dura pe tot parcursul zilei, de a menÈ›ine curățenia în jurul colibelor. Mamele lor plecau spre grădinile È™i lanurile din apropierea pădurii. - Crede c-o să vină furtuna, îi explică Rachel lui Nate când întrevederea se încheie. Zice că puteÈ›i pleca, dar el nu vă dă nici o călăuză. E prea periculos. - O să reuÈ™im fără călăuză? întrebă Nate. - Da, zise Jevy È™i Nate îi aruncă o privire ce transmitea multe lucruri. - N-ar fi înÈ›elept, spuse ea. Râurile se contopesc È™i vă puteÈ›i rătăci uÈ™or. Chiar È™i unii pescari s-au rătăcit în sezonul ploios. - Când o să se termine furtuna? întrebă Nate. - Va trebui să aÈ™teptăm. Nate oftă adânc È™i umerii i se pleoÈ™tiră. ÃŽl durea tot corpul È™i era obosit, era plin de ciupituri de țânÈ›ari, îi era foame, se săturase de acea mică aventură È™i era îngrijorat pentru faptul că Josh își făcea griji. Deocamdată, misiunea lui fusese un eÈ™ec. Nu îi era dor de casă, pentru că acolo nu îl aÈ™tepta nimic. Dar ar fi vrut să revadă oraÈ™ul Corumbá, cu cafenelele sale micuÈ›e È™i intime, cu hotelurile drăguÈ›e È™i străzile leneÈ™e. Voia o altă ocazie de a fi singur, curat È™i treaz, fără să se teamă că ar fi putut să bea până își dădea sufletul. - ÃŽmi pare rău, spuse ea. - Trebuie neapărat să mă-ntorc. Sunt oameni care aÈ™teaptă veÈ™ti de la mine. Deja a durat mai mult decât ne-am aÈ™teptat. Ea asculta, dar nu îi păsa. Câțiva oameni de la o firmă de avocatură din D.C. care erau îngrijoraÈ›i nu o interesau atât de mult. - Putem să stăm de vorbă? o întrebă el. - Trebuie să mă duc în satul de alături la înmormântarea fetiÈ›ei. Ce-ar fi să mergi È™i tu cu mine? O să avem destul timp să vorbim. Lako o luă înainte, cu piciorul drept răsucit spre interior, aÈ™a încât, la fiecare pas, se înclina spre stânga, după care se trăgea singur spre dreapta. Era dureros de privit. Rachel mergea în spatele lui È™i apoi venea Nate, cu un sac de pânză pe care îl luase ea. Jevy păstra o distanță mare față de ei, temându-se să nu le audă conversaÈ›ia. Dincolo de ovalul colibelor, trecură pe lângă mici parcele de teren arabil, acum abandonat È™i năpădit de buruieni. - Indienii Ipica își cultivă hrana pe parcele mici pe care le iau din junglă, explică ea. Nate era aproape de ea, încercând să È›ină pasul. Picioarele ei rezistente făceau paÈ™i mari. Un drum de trei kilometri prin pădure era o joacă de copil. - Sunt duri cu solul È™i, după câțiva ani, acesta încetează să mai producă. Ei îl abandonează, natura îl revendică È™i indienii se afundă mai departe în junglă. Până la urmă, solul revine la normal È™i se ia totul de la capăt. Pământul e totul pentru indieni. E viaÈ›a lor. Cea mai mare parte le-a fost luată de către oamenii civilizaÈ›i. - ÃŽmi sună cunoscut. - Da, aÈ™a e. Noi îi decimăm cu vărsări de sânge È™i boli È™i le luăm pământurile. După aceea, îi băgăm în rezervaÈ›ii È™i nu pricepem de ce nu sunt încântaÈ›i. Salută două femei goale care lucrau pământul lângă potecă. - Femeile fac treburile mai grele, remarcă Nate. - Da. Dar munca e uÈ™oară în comparaÈ›ie cu naÈ™terea. - Prefer să le văd muncind. Aerul era umed, însă dispăruse fumul care plutea în permanență deasupra satului. Când intrară în pădure, Nate era transpirat deja. - PovesteÈ™te-mi despre tine, Nate, îi zise ea peste umăr. Unde te-ai născut? - S-ar putea să dureze ceva. - Doar punctele mai importante. - Sunt mai multe cele deloc importante. - Haide, Nate. Ai vrut să vorbim, hai să vorbim. Drumul o să dureze o jumătate de oră. - M-am născut în Baltimore, am un frate mai mic, părinÈ›ii au divorÈ›at când aveam cincisprezece ani, am făcut liceul la St Paul, colegiul la Hopkins, facultatea de drept la Georgetown È™i, pe urmă, n-am mai părăsit D.C.-ul. - Ai avut o copilărie fericită? - Presupun că da. Am făcut mult sport. Tatăl meu a lucrat pentru „National Brewery" treizeci de ani È™i întotdeauna avea bilete la meciurile lui „Colts" È™i „Orioles". Baltimore e un oraÈ™ grozav. O să vorbim È™i despre copilăria ta? - Dacă vrei. N-a fost foarte fericită. Ce surpriză, se gândi Nate. Această sărmană femeie n-a avut niciodată È™ansa să fie fericită. - Când erai mic îți doreai să ajungi avocat? - BineînÈ›eles că nu. Nici un copil întreg la minte nu vrea să ajungă avocat. Voiam să joc pentru „Colts" sau „Orioles", poate la ambele. - Mergeai la biserică? - Sigur. ÃŽn fiecare an de Crăciun È™i de PaÈ™ti. Cărarea aproape că nici nu se mai vedea printre ierburile înalte È™i aspre. Nate mergea uitându-se la ghetele ei È™i, când nu le mai văzu, întrebă: - Ce fel de È™arpe era cel care a muÈ™cat-o pe fetiță? - I se spune bima, dar nu-È›i face griji. - De ce n-ar trebui să-mi fac griji? - Pentru că porÈ›i ghete. E un È™arpe mic care muÈ™că sub gleznă. - Pe mine o să mă găsească unul mare. - LiniÈ™teÈ™te-te. - Dar Lako? El nu poartă încălțăminte niciodată. - Da, dar vede tot. - ÃŽnÈ›eleg că bima e veninos. - Poate fi, dar există un antidot. L-am avut È™i eu odată È™i, dacă l-aÈ™ fi avut ieri, fetiÈ›a n-ar fi murit. - Atunci, dacă ai avea mulÈ›i bani, ai putea să cumperi o mulÈ›ime de antidoturi. Ai putea să-È›i umpli rafturile cu toate medicamentele de care ai avea nevoie. Ai putea să-È›i cumperi o barcă nouă cu motor cu care să te duci până la Corumbá È™i înapoi. Ai putea să construieÈ™ti o clinică È™i o È™coală È™i să predici Sfânta Scriptură pretutindeni în Pantanal. Ea se opri È™i se întoarse brusc. Se aflau față în față. - N-am făcut nimic ca să câștig banii ăștia È™i nu l-am cunoscut pe cel care i-a câștigat. Te rog să nu-mi mai vorbeÈ™ti despre asta niciodată. Cuvintele îi erau categorice, dar pe chipul ei nu se vedea nici urmă de frustrare. - DăruieÈ™te-i. Dă-i societăților de binefacere. - Nu sunt ai mei ca să-i dau. - Vor fi împrăștiaÈ›i. Milioane vor ajunge în buzunarele avocaÈ›ilor È™i ce va rămâne se va împărÈ›i între ceilalÈ›i fraÈ›i ai tăi. Și, te rog să mă crezi, n-ai vrea să se întâmple asta. N-ai idee câtă nenorocire È™i suferință vor provoca acei oameni dacă vor pune mâna pe bani. Ceea ce n-or să cheltuiască or să le dea copiilor È™i banii Phelan vor polua generaÈ›ia viitoare. Ea îl apucă de încheietura mâinii È™i i-o strânse. - Nu-mi pasă, spuse ea rar. O să mă rog pentru ei. După aceea, se întoarse È™i își continuă drumul. Lako se îndepărtase mult. Jevy abia se vedea în urma lor. Străbătură tăcuÈ›i un câmp din apropierea unui râuleÈ›, după care ajunseră în mijlocul unui pâlc de copaci înalÈ›i È™i groÈ™i. Ramurile erau împletite în aÈ™a fel încât alcătuiau o boltă întunecată. Aerul se răci deodată. - Hai să ne oprim puÈ›in, zise ea. RâuleÈ›ul È™erpuia prin pădure È™i cărarea îl traversa sub forma unor pietre albăstrui È™i portocalii. Ea îngenunche pe mal È™i se spălă pe față. - PoÈ›i să bei din ea, zise ea. Vine din munÈ›i. Nate se lăsă pe vine lângă ea È™i vârâ mâna în apă. Era rece È™i cristalină. - Ãsta e locul meu preferat, spuse ea. Vin aici aproape în fiecare zi să mă spăl, să mă rog, să meditez. - E greu de crezut că suntem în Pantanal. E mult prea răcoare. - Suntem la marginea lui. MunÈ›ii Boliviei nu sunt prea departe. Pantanalul începe de undeva de pe-aici È™i se întinde spre est la nesfârÈ™it. - Știu. Am zburat pe deasupra lui, încercând să te găsim. - Ah, da? - Da, a fost un zbor scurt, dar am avut o imagine bună a Pantanalului. - Și nu m-ai găsit? - Nu. Am intrat într-o furtună È™i am fost nevoiÈ›i să aterizăm forÈ›at. Am avut noroc È™i am scăpat cu viață. N-o să mă mai urc niciodată într-un avion mic. - Pe-aici n-ai unde să aterizezi. ÃŽÈ™i scoaseră ciorapii È™i ghetele È™i își vârâră picioarele în apă. Stătură pe pietre È™i ascultară apa È™ipotind. Erau singuri; nici Lako, nici Jevy nu se zăreau. - Când eram mică, locuiam într-un orășel în Montana unde tatăl meu, tatăl adoptiv, era preot. Nu departe de marginea oraÈ™ului era un râuleÈ› cam ca ăsta. Și era un loc, lângă niÈ™te copaci înalÈ›i asemănători cu aceÈ™tia, unde mă duceam È™i stăteam ore în È™ir cu picioarele în apă. - Te ascundeai? - Uneori. - Acum te ascunzi? - Nu. - Ba eu cred că da. - Ba nu, te înÈ™eli. Sunt cât se poate de liniÈ™tită, Nate. Mi-am dăruit voinÈ›a lui Hristos cu mulÈ›i ani în urmă È™i merg oriunde mă conduce El. Tu crezi că sunt singură - te înÈ™eli. El e cu mine absolut tot timpul. ÃŽmi cunoaÈ™te gândurile, nevoile È™i îmi alungă temerile È™i grijile. Sunt perfect liniÈ™tită în această lume. - N-am mai auzit asta până acum. - Ai spus aseară că eÈ™ti slab È™i sensibil. Ce înseamnă asta? Confesarea face bine sufletului, îi spusese Sergio în timpul unei È™edinÈ›e. Dacă ea voia să È™tie, atunci avea să încerce să o È™ocheze, spunându-i adevărul. - Sunt alcoolic, spuse el aproape cu mândrie, aÈ™a cum fusese învățat să recunoască la dezalcoolizare. ÃŽn ultimii zece ani, am avut patru căderi È™i am ieÈ™it de la dezintoxicare ca să fac călătoria asta. Nu pot să spun sigur că n-o să mai beau niciodată. Am căzut pradă cocainei de trei ori È™i cred, deÈ™i nu sunt sigur, că n-o să mă mai ating de aÈ™a ceva niciodată. Acum patru luni am dat faliment, în timp ce mă aflam la clinică. ÃŽn prezent, sunt cercetat pentru evaziune fiscală È™i am foarte multe È™anse să ajung la închisoare È™i să-mi pierd dreptul de a mai practica avocatura. Știi de cele două divorÈ›uri. Ambele femei mă dispreÈ›uiesc È™i mi-au otrăvit È™i copiii. Am reuÈ™it să-mi ratez viaÈ›a cu brio. Nu simÈ›i nici un fel de plăcere sau uÈ™urare după ce își dezveli sufletul. Ea ascultă totul fără nici o tresărire. - Altceva? întrebă apoi. - Ah, da. Am încercat să mă sinucid de cel puÈ›in două ori - de două îmi aduc aminte. O dată în august anul trecut, când am ajuns la dezalcoolizare. Și apoi, acum câteva zile în Corumbá. Cred că era seara de Crăciun. - ÃŽn Corumbá? - Da, în camera de hotel. M-am îmbătat cu votcă ieftină până era să mor. - Sărmanul de tine. - Sunt bolnav, bine. Am recunoscut asta de atâtea ori în faÈ›a multor psihiatri. - Te-ai confesat vreodată Domnului? - Sunt sigur că È™tie. - Sunt convinsă că È™tie. Dar nu te ajută decât dacă i-o ceri. Este omnipotent, dar trebuie să te duci la El, rugându-te, È™i să-i ceri iertarea. - Ce se va întâmpla atunci? - Păcatele îți vor fi iertate. Totul se va È™terge. Viciile îți vor fi luate. Domnul îți va ierta toate greÈ™elile È™i tu vei crede în Hristos. - Și fiscul? - Asta n-o să dispară, dar vei avea puterea să faci față acestei probleme. Prin rugăciuni poÈ›i depăși orice necaz. Lui Nate i se mai È›inuseră predici. Cedase în faÈ›a unor ForÈ›e Superioare de atâtea ori, încât aproape că era în stare să È›ină predici la rândul lui. Fusese consiliat de tot felul de preoÈ›i, terapeuÈ›i, guru È™i psihiatri. Odată, în timpul unei perioade de trei ani de abstinență, chiar lucrase pentru AA pe post de consilier, predând planul de recuperare alcătuit din douăsprezece puncte altor alcoolici în subsolul unei vechi biserici din Alexandria. Apoi se prăbuÈ™ise. De ce să nu încerce È™i ea să-l salveze? Nu era misiunea ei în viaÈ›a aceea de a-i converti pe cei rătăciÈ›i? - Nu È™tiu să mă rog, spuse el. Atunci ea îi luă mâna È™i i-o strânse cu fermitate. - ÃŽnchide ochii, Nate, È™i repetă după mine: Dragă Doamne, Iartă-mi păcatele È™i ajută-mă să îi iert pe cei care au păcătuit împotriva mea. Nate murmură acele cuvinte È™i îi strânse mâna È™i mai tare. Aducea vag cu „Tatăl nostru". - Dă-mi putere să înving ispitele, viciile È™i greutățile ce mă aÈ™teaptă, continuă să murmure el, repetând cuvintele ei, însă micul ritual era derutant. Lui Rachel îi era uÈ™or să se roage, pentru că o făcea de atâtea ori. Pentru el însă era ceva ciudat. - Amin, zise ea Deschiseră ochii, dar continuară să își È›ină mâinile. Ascultară apa cum curgea cu repeziciune peste pietre. Nate avu senzaÈ›ia ciudată că poverile care îl apăsau începură să se ridice; umerii îi păreau mai uÈ™ori, capul mai limpede, sufletul mai puÈ›in tulburat. Dar el avea atât de multe bagaje, încât nu È™tia sigur care dintre ele îi fuseseră luate È™i care rămăseseră. ÃŽncă era înspăimântat de lumea reală. ÃŽi era uÈ™or să fie curajos în inima Pantanalului, unde tentaÈ›iile erau puÈ›ine, dar È™tia ce îl aÈ™teaptă acasă. - Păcatele îți sunt iertate, Nate, spuse ea. - Care dintre ele? Sunt atât de multe. - Toate. - E prea simplu. Sunt multe dezastre acolo. - O să ne mai rugăm È™i diseară. - Pentru mine va fi nevoie de mai mult decât pentru majoritatea oamenilor. - Ai încredere în mine, Nate. Și ai încredere în Dumnezeu. El a văzut È™i lucruri mai rele. - ÃŽn tine am încredere. Dumnezeu e cel care mă îngrijorează. Ea îi strânse mâna È™i mai tare È™i, o vreme, priviră bulboanele de apă din jurul lor. - Trebuie să mergem, spuse ea, în cele din urmă, dar nu se miÈ™cară. - M-am gândit la această înmormântare, la fetiÈ›a asta, spuse Nate. - Ce-i cu ea? - O să vedem trupul? - Bănuiesc că da. Va fi greu să nu-l vezi. - Atunci, prefer să nu merg. Jevy È™i cu mine o să ne întoarcem în sat È™i o să aÈ™teptam. - EÈ™ti sigur, Nate? Am putea să vorbim ore întregi. - Nu vreau să văd un copil mort. - Foarte bine. ÃŽnÈ›eleg. El o ajută să se ridice apoi, deÈ™i, cu siguranță, ea nu avea nevoie de ajutor, È™i se È›inură de mâini până când ea își luă ghetele. Ca de obicei, Lako apăru din senin È™i plecară amândoi, fiind înghiÈ›iÈ›i de pădure în scurt timp. El îl găsi pe Jevy dormind la umbra unui copac. Porniră pe potecă, uitându-se după È™erpi la fiecare pas, È™i se întoarseră încet în sat. 31 Șeful nu era un bun meteorolog. Furtuna nu izbucni, până la urmă. Plouă de două ori în timpul zilei, când Nate È™i Jevy se luptau cu plictiseala, dormind în hamacurile împrumutate. Reprizele de ploaie fură scurte È™i, după fiecare dintre ele, soarele apăru pentru a coace pământul umed È™i a creÈ™te gradul de umiditate. Chiar È™i la umbră, miÈ™cându-se doar când era necesar, cei doi bărbaÈ›i se sufocau de căldură. Se uitau la indieni ori de câte ori era activitate, dar munca È™i jocurile creÈ™teau È™i scădeau în intensitate în funcÈ›ie de căldură. Când soarele ardea cu putere, indienii se retrăgeau în colibele lor sau la umbra copacilor din spatele acestora. ÃŽn timpul reprizelor scurte de ploaie, copiii se jucau afară. Când soarele era acoperit de nori, femeile ieÈ™eau să-È™i vadă de treburi È™i se duceau la râu. După o săptămână în Pantanal, Nate era amorÈ›it de acel ritm de viață lent. Fiecare zi părea să fie copia fidelă a celei precedente. Nimic nu se schimbase de secole. Rachel se întoarse pe la jumătatea după-amiezei. Ea È™i Lako se duseră direct la È™ef È™i îi aduseră la cunoÈ™tință evenimentele din celălalt sat. Apoi vorbi cu Nate È™i cu Jevy. Era obosită È™i voia să doarmă puÈ›in înainte să discute despre afaceri. Ce mai înseamnă o oră de pierdut? își spuse Nate privind în urma ei. Era zveltă È™i rezistentă È™i, probabil, ar fi putut să alerge la maraton. - La ce te uiÈ›i? îl întrebă Jevy, zâmbind. - La nimic. - Câți ani are? - Patruzeci È™i doi. - Și tu? - Patruzeci È™i opt. - A fost măritată? - Nu. - Crezi c-a fost vreodată cu un bărbat? - De ce n-o întrebi? - Crezi? - Nu mă interesează. Adormiră din nou, pentru că nu aveau altceva de făcut. Peste vreo două ore, aveau să înceapă luptele, apoi urma cina, apoi întunericul. Nate visă barca Santa Loura, un vas modest, în cel mai bun caz, dar care, cu fiecare oră care trecea, devenea È™i mai grozav. ÃŽn visele lui, devenea rapid un iaht luxos È™i elegant. Când bărbaÈ›ii începură să-È™i aranjeze părul È™i să se pregătească pentru jocuri, Nate È™i Jevy se îndepărtară discret. Un indian mai solid le strigă ceva, dezvelindu-È™i dinÈ›ii albi, ceea ce părea a fi o invitaÈ›ie la luptă. Nate se îndepărtă È™i mai repede. Se È™i văzu deodată azvârlit în partea cealaltă a satului de către un războinic mic È™i îndesat, cu organele genitale fluturând în toate părÈ›ile. Nici Jevy nu voia să ia parte la acÈ›iune. Rachel îi salvă. Ea È™i Nate se îndepărtară de colibe, pornind spre râu, spre locul lor obiÈ™nuit pe banca îngustă de la umbra copacilor. Stăteau aproape unul de celălalt, genunchii atingându-li-se iarăși. - Ai făcut bine că n-ai venit, spuse ea cu o voce obosită. Somnul nu reuÈ™ise să o revigoreze. - De ce? - Fiecare sat are un doctor. I se spune shalyun È™i își prepară remediile din ierburi È™i rădăcini. De asemenea, invocă spiritele ca să-l ajute în tot soiul de probleme. - Ah, vechiul vraci. - Cam aÈ™a ceva. Mai degrabă un doctor vrăjitor. ÃŽn lumea indiană există multe spirite È™i se presupune că shalyun le dirijează circulaÈ›ia. Oricum, aceÈ™ti shalyun sunt duÈ™manii mei naturali. Eu reprezint un pericol pentru religia lor. Sunt veÈ™nic gata de atac. ÃŽi persecută pe credincioÈ™ii creÈ™tini. ÃŽi vânează pe noii convertiÈ›i. Vor să plec È™i tot timpul îi sfătuiesc pe È™efi să mă alunge. E o luptă zilnică. ÃŽn ultimul sat din josul râului, am avut o È™coală mică unde îi învățam să scrie È™i să citească. Era pentru credincioÈ™i, dar putea să vină oricine. Acum un an, a izbucnit o epidemie de malarie È™i trei oameni au murit Shalyun-ul local l-a convins pe È™eful de acolo că epidemia a fost o pedeapsă aruncată asupra satului din cauza È™colii mele. Acum e închisă. Nate asculta. Curajul ei, deja admirabil, atingea noi culmi. Căldura È™i apatia vieÈ›ii de acolo îl făcuseră să creadă că totul era în regulă printre indienii Ipica. Nici un vizitator nu putea bănui că un război le tulbura sufletele. - PărinÈ›ii lui Ayesh, fetiÈ›a care a murit, sunt creÈ™tini, niÈ™te oameni cu o credință foarte puternică. Shalyun a răspândit zvonul că el ar fi putut să o salveze pe fetiță, dar părinÈ›ii nu l-au chemat. Ei au vrut s-o tratez eu, bineînÈ›eles. Șarpele bima e întâlnit aici dintotdeauna È™i există remedii preparate de shalyun. N-am văzut nici unul care să dea rezultate. După ce a murit ea ieri È™i după ce am plecat eu, shalyun a invocat niÈ™te spirite È™i a È›inut o ceremonie în mijlocul satului. A dat vina pe mine pentru moartea ei. Și pe Dumnezeu. Cuvintele ei veneau mai repede ca de obicei, de parcă ar fi vrut să se grăbească È™i să-È™i mai folosească engleza încă o dată. - Astăzi, în timpul înmormântării, shalyun împreună cu câțiva scandalagii au început să cânte È™i să danseze în apropiere. Sărmanii părinÈ›i erau copleÈ™iÈ›i de durere È™i de ruÈ™ine. N-am putut să termin slujba, zise ea È™i vocea i se frânse uÈ™or. ÃŽÈ™i muÈ™că buzele. Nate o bătu pe braÈ›. - E în regulă. S-a terminat. Nu putea să plângă în faÈ›a indienilor. Trebuia să fie puternică È™i fermă, plină de credință È™i curaj în orice împrejurare. Dar în faÈ›a lui Nate putea să plângă, pentru că el înÈ›elegea. El se aÈ™tepta la aÈ™a ceva. Ea se È™terse la ochi, apoi își reveni încet, încet. - Iartă-mă. - E în regulă, spuse el din nou, dornic să o ajute. Lacrimile unei femei îi topeau faÈ›ada de calm, indiferent dacă el se afla într-un bar sau pe malul unui râu. ÃŽn sat se auzeau strigăte. Luptele începuseră. Nate se gândi o clipă la Jevy. Cu siguranță, nu cedase tentaÈ›iei de a lua parte la jocul lor. - Cred că ar trebui să plecaÈ›i acum, spuse ea brusc, rupând tăcerea. EmoÈ›iile îi erau sub control, vocea îi revenise la normal. - Poftim? - Da, acum. Foarte curând. - Și eu sunt nerăbdător să plec, dar de ce atâta grabă? Peste trei ore se întunecă. - Există un motiv de îngrijorare. - Ascult. - Am impresia că am văzut un caz de malarie astăzi în satul celălalt. ÞânÈ›arii o transmit È™i se împrăștie rapid. Nate începu să se scarpine È™i tocmai se pregătea să sară în barcă, dar își aminti de pastile. - Sunt în siguranÈ›a. Iau cloro-nu-mai-È™tiu-cum. - Clorochinină? - Exact. - Când ai început? - Cu două zile înainte să plec din Statele Unite. - Unde sunt pastilele acum? - Le-am lăsat pe barca cea mare. Ea clătină din cap dezaprobator. - Ar trebui să le iei înaintea, în timpul È™i ulterior călătoriei, spuse ea pe un ton medical autoritar, ca È™i cum moartea ar fi fost iminentă. - Și Jevy? întrebă ea. Și el ia pastilele? - El a fost în armată. Sunt sigur că nu e în pericol. - N-am de gând să mă cert cu tine, Nate. Am vorbit cu È™eful deja. A trimis doi pescari în recunoaÈ™tere azi-dimineață, înainte de răsăritul soarelui. Apele umflate sunt înÈ™elătoare în primele două ore, după care navigaÈ›ia devine familiară. O să vă dea trei călăuze în două canoe È™i eu o să-l trimit pe Lako pentru a vă putea înÈ›elege unii cu alÈ›ii. Imediat cum ajungeÈ›i pe râul Xeco, o È›ineÈ›i drept până la Paraguay. - Cât e până acolo? - Xeco e la vreo patru ore distanță. Paraguay, la È™ase. Și o să mergeÈ›i cu curentul. - Mă rog. Se pare că ai aranjat totul. - Ai încredere în mine, Nate. Eu am avut malarie de două ori È™i n-ai vrea să È™tii cum e. A doua oară am fost la un pas de moarte. Lui Nate nu îi trecuse prin minte că ea ar fi putut să moară. Problema testamentului lui Phelan avea să fie destul de haotică din cauza faptului că Rachel se ascundea în junglă È™i refuza să semneze hârtiile. Dacă ar fi murit, ar fi durat ani de zile până când s-ar fi rezolvat totul. Și o admira foarte mult. Era tot ce nu era el - puternică È™i curajoasă, extrem de credincioasă, fericită în simplitate, sigură de locul ei pe pământ È™i în viaÈ›a de apoi. - Să nu mori, Rachel, zise el. - Nu mă tem de moarte. Pentru un creÈ™tin, moartea e o recompensă. Dar roagă-te pentru mine, Nate. - O să mă rog mai mult, îți promit. - EÈ™ti un om bun. Ai un suflet bun È™i o minte bună. Ai nevoie doar de puÈ›in ajutor. - Știu. Nu sunt foarte puternic. El avea hârtiile într-un plic îndoit în buzunar. Le scoase. - Putem măcar să discutam despre asta? - Da, dar numai ca o favoare față de tine. Mă gândesc că, dacă tot ai ajuns până aici, putem măcar să discutăm. - MulÈ›umesc, zise el È™i îi dădu prima foaie de hârtie, o copie a testamentului de o pagină a lui Troy. Ea citi încet, chinuindu-se din loc în loc să înÈ›eleagă scrisul. ÃŽn final, întrebă: - E un testament legal? - Da. - Dar e atât de primitiv. - Testamentele scrise de mână sunt valide. ÃŽmi pare rău, aÈ™a spune legea. Ea îl citi din nou. Nate observă umbrele care cădeau de-a lungul lizierei. ÃŽncepuse să se teamă de întuneric, atât pe pământ, cât È™i pe apă. Era nerăbdător să plece. - Troy n-a prea È›inut la ceilalÈ›i copii ai săi, nu? spuse ea amuzată. - Nici tu n-ai face-o. Dar mă-ndoiesc că a fost un tată exemplar. - ÃŽmi aduc aminte de ziua în care mama mi-a povestit despre el. Aveam È™aptesprezece ani. Era spre sfârÈ™itul verii. Tatăl meu tocmai murise de cancer È™i viaÈ›a era destul de sumbră. ÃŽntr-un fel, Troy reuÈ™ise să mă găsească È™i se tot ruga de mama să-i dea voie să-mi facă o vizită. Ea mi-a spus adevărul în legătură cu părinÈ›ii mei biologici, dar asta n-a însemnat nimic pentru mine. Nu-mi păsa de oamenii aceia. Nu-i cunoscusem niciodată È™i nu aveam nici un chef să-i văd. Mai târziu, am aflat că mama mea naturală s-a sinucis. Ce părere ai despre asta, Nate? Ambii mei părinÈ›i naturali s-au sinucis. O fi ceva în genele mele? - Nu. EÈ™ti mult mai puternică decât ei. - Dar întâmpin moartea cu braÈ›ele deschise. - Nu mai spune asta. Când l-ai cunoscut pe Troy? - A trecut un an. El È™i mama vorbeau tot timpul la telefon. Ea a devenit convinsă de faptul că motivele lui erau bune, astfel că, într-o zi, el a venit acasă. Am mâncat cozonac, am băut ceai È™i apoi a plecat. A trimis bani pentru colegiu. A început să mă preseze să mă angajez la una din companiile lui. A început să se poarte ca un tată, iar eu am început să-l antipatizez. Apoi, mama a murit È™i totul s-a prăbuÈ™it în jurul meu. Mi-am schimbat numele È™i m-am înscris la medicină. M-am rugat pentru Troy de-a lungul anilor, la fel cum mă rog pentru toÈ›i oamenii rătăciÈ›i pe care-i cunosc. Bănuiam că m-a uitat. - Se pare că nu, zise Nate. Un țânÈ›ar negru se aÈ™eză pe pulpa lui È™i el se plesni cu destulă putere pentru a crăpa o scândură. Dacă era purtător de malarie, nu avea să o ducă mai departe. Conturul roÈ™u al unei mâini îi apăru pe piele. El îi dădu, apoi, actul de notificare È™i înÈ™tiinÈ›area. Ea le citi cu atenÈ›ie È™i zise: - Nu semnez nimic. Nu vreau banii. - Bine, păstrează-le doar. Roagă-te asupra lor. - Râzi de mine? - Nu. Numai că nu È™tiu ce să fac mai departe. - N-am cum să te ajut. Dar o să te rog ceva. - Sigur. Orice. - Nu spune nimănui unde sunt. Te implor, Nate. Protejează-mi intimitatea, te rog. - ÃŽÈ›i promit. Dar trebuie să fii realistă. - Ce vrei să spui? - Povestea e irezistibilă. Dacă accepÈ›i banii, eÈ™ti, probabil, cea mai bogată femeie din lume. Dacă nu, atunci povestea e È™i mai captivantă. - Cui îi pasă? - Binecuvântat să-È›i fie sufletul. EÈ™ti scutită de ziariÈ™ti. Acum avem È™tiri non-stop, douăzeci È™i patru de ore de informaÈ›ii în legătură cu orice. Ore întregi de buletine de È™tiri, de magazine informative, de interviuri televizate, de È™tiri de ultimă oră. O aiureală. Nici o È™tire nu e prea puÈ›in importantă pentru a nu fi cercetată È™i transformată în ceva senzaÈ›ional. - Dar cum pot să mă găsească? - O întrebare bună. Noi am avut noroc că Troy îți dăduse de urmă. Din câte È™tim noi însă n-a spus nimănui. - Atunci, sunt în siguranță, nu? Tu nu poÈ›i să spui. AvocaÈ›ii de la firma ta nu pot să spună. - Foarte adevărat. - Și te-ai rătăcit când ai venit încoace, nu? - Foarte mult. - Trebuie să mă protejezi, Nate. Asta e casa mea. AceÈ™tia sunt semenii mei. Nu vreau să fug iarăși. MODESTà MISIONARà DIN JUNGLà REFUZà O AVERE DE UNSPREZECE MILIARDE DE DOLARI Ce mai titlu! Vulturii aveau să invadeze Pantanalul cu elicoptere È™i echipaje de amfibii ca să scrie marele articol. Lui Nate i se făcu milă de ea. - O să fac tot ce pot, zise el. - ÃŽmi dai cuvântul tău? - Da, îți promit. Grupul care îi petrecu era condus de È™eful însuÈ™i, urmat de soÈ›ia sa È™i de o duzină de oameni, după care veneau Jevy È™i încă vreo zece bărbaÈ›i. Mergeau pe cărare spre râu. - A venit timpul să pleci, spuse ea. - Bănuiesc că da. EÈ™ti sigură că o să ne descurcăm pe întuneric? - Da. Șeful îi trimite pe cei mai buni pescari ai săi. Domnul o să vă apere. Să-È›i spui rugăciunile. - AÈ™a o să fac. - O să mă rog pentru tine în fiecare zi, Nate. EÈ™ti un om bun, cu un suflet bun. MeriÈ›i să fii salvat. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. Nu vrei să te măriÈ›i? - Nu pot. - Ba sigur că poÈ›i. Eu o să mă ocup de bani, tu de indieni. O să ne facem o colibă mai mare È™i o să ne aruncăm hainele. Râseră amândoi È™i încă mai zâmbeau când È™eful veni lângă ei. Nate se ridică pentru a spune salut, la revedere sau ceva de acest gen È™i, pentru o clipă, privirea i se împăienjeni. Un val de ameÈ›eală îl cuprinse de la piept spre cap. Se agăță de ceva, își limpezi vederea È™i se uită la Rachel ca să vadă dacă observase. Nu observase. Pleoapele începură să-l doară. ÃŽncheieturile coatelor îi zvâcneau. Urmară câteva mormăieli în limba ipică È™i toÈ›i porniră spre mal. Mâncarea fu pusă în barca lui Jevy È™i în cele două canoe înguste pe care aveau să le folosească Lako È™i călăuzele. Nate îi mulÈ›umi lui Rachel, care, la rândul ei, îi mulÈ›umi È™efului, È™i, după ce toate cuvintele de rămas-bun se rostiră, veni momentul plecării. Stând în apă până la glezne, Nate o îmbrățișă uÈ™or, bătând-o pe spate. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. - Pentru ce? - Ah, nu È™tiu. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc pentru faptul că vei îmbogăți o mulÈ›ime de avocaÈ›i. - ÃŽmi placi, Nate, spuse ea zâmbind, dar nu-mi pasă deloc de bani È™i de avocaÈ›i. - Și tu îmi placi mie. - Te rog să nu te mai întorci. - Nu-È›i face griji. Toată lumea aÈ™tepta. Pescarii erau deja pe rău. Jevy pusese mâna pe vâslă, nerăbdător să pornească la drum. Nate puse un picior în barcă È™i zise: - Am putea să ne petrecem luna de miere în Corumbá. - Adio, Nate. Spune-le oamenilor tăi că nu m-ai găsit. - AÈ™a o să fac. Adio, spuse el, după care se trânti în barcă, venindu-i iarăși ameÈ›eală. ÃŽn timp ce se îndepărtau, le făcu semne cu mâna lui Rachel È™i indienilor, dar siluetele lor se vedeau ca prin ceaÈ›a. ÃŽmpinse de curent, canoele lunecau pe apă, indienii vâslind într-un tandem perfect. Nu iroseau nici un pic de energie È™i de timp. Se grăbeau. Motorul porni la a treia încercare È™i, în curând, cei doi ajunseră canoele din urmă. Când Jevy reduse din viteză, motorul dădu rateuri, dar nu se opri. La primul cot al râului, Nate aruncă o privire peste umăr. Rachel È™i indienii nu se miÈ™caseră. El transpira. DeÈ™i soarele era ascuns după nori È™i o briză plăcută îi mângâia faÈ›a, Nate își dădu seama că asuda. BraÈ›ele È™i picioarele îi erau ude. ÃŽÈ™i frecă ceafa È™i fruntea È™i se uită la umezeala de pe degete. ÃŽn loc să se roage, aÈ™a cum promisese, mormăi: - Oh, drace, sunt bolnav. Febra era scăzută, dar creÈ™tea rapid. Briza îl făcu să îngheÈ›e de frig. Se ghemui pe bancă È™i se uită după ceva cu ce ar fi putut să se mai îmbrace. Jevy îl observă È™i, după câteva minute, îl întrebă: - Nate, te simÈ›i bine? El clătină din cap È™i durerea îl săgetă de la ochi până la È™ira spinării. ÃŽÈ™i È™terse nasul. După două cotituri, copacii se răriră È™i terenul era mai jos. Râul se lățea È™i apoi se vărsa într-un lac inundat, în mijlocul căruia se vedeau trei copaci putreziÈ›i. Nate È™tiu că, la venire, nu trecuseră pe lângă ei. Se întorceau pe altă rută. Fără curent, canoele încetiniră puÈ›in, dar tot spintecau apa cu o repeziciune uluitoare. Călăuzele nu studiau locul. Știau exact unde mergeau. - Jevy, cred că am malarie, spuse Nate cu o voce răguÈ™ită È™i gâtul îl durea deja. - De unde È™tii? îl întrebă Jevy, micÈ™orând viteza pentru o clipă. - Rachel m-a avertizat. A văzut un caz ieri în satul celălalt. De aceea am plecat când am plecat. - Ai febră? - Da, È™i nu văd prea bine. Jevy opri barca È™i îi strigă pe indieni, care aproape că nici nu se mai vedeau. Mută bidoanele de benzină goale È™i resturile proviziilor, după care desfăcu repede cortul. - O să ai friguri, spuse el în timp ce făcea totul, clătinând barca zdravăn. - Ai avut malarie? - Nu. Dar majoritatea prietenilor mei au murit din cauza ei. - Poftim! - O glumă proastă. Nu omoară mulÈ›i oameni, dar o să-È›i fie foarte rău. MiÈ™cându-se încet È™i È›inându-È™i capul cât putea de fix, Nate se târâ în spatele băncii È™i se întinse în mijlocul bărcii. Un sac de dormit îi servea drept pernă. Jevy întinse cortul subÈ›ire deasupra lui, ancorându-l cu două bidoane goale. Indienii erau lângă ei, curioÈ™i să afle ce se întâmplase. Lako întrebă în portugheză. Nate îl auzi pe Jevy rostind cuvântul malarie, care îi făcu pe indieni să mormăie. După aceea plecară. Barca părea să înainteze mai repede. Poate pentru că Nate era întins pe fundul ei È™i o simÈ›ea cum spinteca apa. Din când în când, câte o cracă sau o ramură pe care Jevy nu o văzuse îl zgâlțâia pe Nate, însă lui nu-i păsa. Capul îl durea È™i îi zvâcnea aÈ™a cum nu se întâmplase niciodată când fusese mahmur. MuÈ™chii È™i încheieturile îl dureau prea tare ca să se mai miÈ™te. Și îi era din ce în ce mai frig. ÃŽncepuseră frigurile. ÃŽn depărtare se auzi un bubuit înfundat. Lui Nate i se păru că era un tunet. Minunat, își spuse el. Asta ne mai lipsea acum. Ploile îi ocoliră. Râul cotea o dată spre vest È™i Jevy văzu urmele portocalii È™i gălbui ale unui apus de soare. Apoi cotea din nou spre est, spre întunericul care se pregătea să se lase asupra Pantanalului. Canoele încetiniră de două ori, când indienii se sfătuiră pe unde să o ia. Jevy se menÈ›inea la vreo sută de metri în spatele lor, dar, când se lăsă întunericul, se apropie mai mult .Nu îl vedea pe Nate sub cort, dar È™tia că prietenul său suferea. Jevy chiar cunoÈ™tea pe cineva care murise din cauza malariei. La două ore de la plecare, călăuzele îi conduseră printr-o serie de râuleÈ›e înguste È™i lagune liniÈ™tite, iar când intrară pe un râu mai lat, cele două canoe încetiniră un moment. Indienii trebuiau să se odihnească. Lako îl strigă pe Jevy È™i îi spuse că acum erau în siguranță, că tocmai ieÈ™iseră din zona dificilă È™i restul drumului avea să fie uÈ™or. Râul Xeco se afla la vreo două ore distanță È™i acesta ducea direct la Paraguay. O să reuÈ™im singuri? întrebă Jevy. Nu, sosi răspunsul. Mai erau câteva răscruci È™i, în plus, indienii È™tiau un punct de pe Xeco care nu avea să fie inundat. Acolo aveau să doarmă. Cum se mai simte americanul? întrebă Lako. Nu e bine, zise Jevy. Americanul auzea glasuri È™i È™tia că barca nu se miÈ™ca. Frigea din cap până în picioare. Pielea È™i hainele îi erau ude leoarcă È™i chiar È™i aluminiul de sub el era ud. Nu mai putea deschide ochii de umflaÈ›i ce erau, iar gura îi era atât de uscată, încât îl durea dacă încerca să o deschidă. ÃŽl auzi pe Jevy întrebându-l ceva în engleză, dar nu putu să-i răspundă. ÃŽÈ™i pierdea cunoÈ™tinÈ›a din când în când. Pe întuneric, canoele înaintau mai încet. Jevy se È›inea aproape de ele, câteodată folosindu-È™i lanterna pentru a ajuta călăuzele să studieze răscrucile È™i afluenÈ›ii. ÃŽnaintând cu jumătate din viteza normală, motorul său nesigur scotea un zumzet constant. Opriră doar o dată, ca să mănânce o bucată de pâine È™i să bea suc È™i pentru a se uÈ™ura. Legară cele trei ambarcaÈ›iuni între ele È™i plutiră timp de zece minute. Lako era îngrijorat pentru american. Ce o să-i spună misionarei despre el? îl întrebă el pe Jevy. Spune-i că e bolnav de malarie. Fulgerele care spintecau cerul în zare puseră capăt cinei lor scurte È™i odihnei. Indienii porniră din nou, vâslind cu aceeaÈ™i putere ca înainte. Nu mai văzuseră pământ de ore întregi. Nu era nici un loc unde să oprească pentru a aÈ™tepta să treacă furtuna. ÃŽn cele din urmă, motorul se opri. Jevy trecu la ultimul bidon plin È™i îl porni din nou. Mergând la jumătate din putere, combustibilul avea să-i ajungă È™ase ore, suficient pentru a găsi Paraguayul. Acolo avea să mai întâlnească bărci, case È™i, la un moment dat, vasul Santa Loura. Știa exact punctul în care Xeco se vărsa în Paraguay. Dacă își continuau drumul în josul râului, aveau să-l găsească pe Welly până în zori. Se mai văzură È™i alte fulgere, dar nu îi atinseră. Fiecare din acestea îi făcea pe indieni să vâslească È™i mai tare. ÃŽnsă începuseră să obosească. La un moment dat, Lako se agăță de o parte a bărcii, un alt indian de cealaltă, Jevy È›inu lanterna deasupra capului È™i înaintară asemeni unei barje. Copacii È™i tufiÈ™urile se îndesiră È™i râul se lăți. Se vedea pământ de ambele părÈ›i. Indienii sporovăiau mai mult, iar când intrară pe Xeco, încetară să mai vâslească. Erau epuizaÈ›i È™i gata să se oprească. Au depășit cu trei ore timpul lor de culcare, își spuse Jevy. Găsiră un loc È™i traseră la mal. Lako îi spuse că o ajuta pe misionară de mulÈ›i ani. Văzuse multe cazuri de malarie; chiar el fusese bolnav de trei ori. Dădu cortul la o parte de pe capul È™i pieptul lui Nate È™i îi atinse fruntea. O febră foarte mare, îi spuse el lui Jevy, care È›inea lanterna, stând în nămol È™i nerăbdător să urce iarăși în barcă. N-ai ce să-i faci, spuse băiatul încheindu-È™i consultaÈ›ia. Febra o să treacă È™i, apoi, va reveni în patruzeci È™i opt de ore. Era îngrijorat din cauza ochilor umflaÈ›i, ceva ce nu mai văzuse la bolnavii de malarie. Cel mai bătrân dintre indieni începu să-i vorbească lui Lako arătând spre râul întunecat. Băiatul îi traduse lui Jevy că trebuiau să se menÈ›ină pe mijloc, să ignore micile ramificaÈ›ii, mai ales pe cele spre stânga, È™i în două ore, aveau să găsească râul Paraguay. Jevy le mulÈ›umi din suflet È™i plecă. Febra nu trecu. O oră mai târziu, Jevy îl examină pe Nate È™i faÈ›a acestuia încă mai ardea. Stătea în poziÈ›ie de făt, pe jumătate conÈ™tient È™i murmurând incoerent. Jevy îl forță să înghită puÈ›ină apă, după care îi turnă restul pe față. Râul Xeco era lat È™i uÈ™or de navigat. Trecură pe lângă o casă, prima pe care o vedeau după o lună, aÈ™a i se păru. Asemeni unui far ce ghida o navă rătăcită, luna apăru dintre nori È™i lumină apa în jurul lor. - Mă auzi, Nate? întrebă Jevy, deÈ™i nu suficient de tare pentru a fi auzit. Norocul nostru se schimbă. Se lăsă ghidat de lună în drumul său spre Paraguay. 32 Barca era o chalana, o cutie de pantofi plutitoare, lungă de nouă metri, lată de doi È™i jumătate, cu fundul plat, È™i era folosită pentru a transporta mărfuri prin Pantanal. Jevy fusese căpitan pe multe ambarcaÈ›iuni de acel gen. Văzu lumina când coti, iar când auzi bătaia motorului, È™tiu exact ce fel de barcă era. Și îl cunoÈ™tea pe căpitan, care dormea când marinarul opri barca. Era aproape trei dimineaÈ›a. Jevy își legă barca de prova celeilalte È™i sări la bord. ÃŽi dădură să mănânce două banane, în timp ce el le povesti pe scurt ce făcea. Marinarul aduse cafea dulce. Se îndreptau spre Porto Indio, pentru a le vinde câte ceva soldaÈ›ilor de la baza de acolo. Puteau să se lipsească de cinci galoane de combustibil. Jevy le promise că avea să le plătească în Corumbá. Nici o problemă. Toată lumea se ajuta pe râu. Altă cafea È™i câteva napolitane. Apoi întrebă de Santa Loura È™i de Welly. - Se află la gura râului Cabixa, le spuse Jevy, ancorată în locul unde a fost vechiul ponton. Ei clătinară din capete însă. - Nu era acolo, spuse căpitanul. Marinarul confirmă acest lucru. CunoÈ™teau vasul Santa Loura È™i nu îl văzuseră. Ar fi fost imposibil să treacă pe lângă el fără să-l zărească. - Dar trebuie să fie acolo, zise Jevy. - Nu. Am traversat Cabixa ieri la prânz. Nu era nici urmă de Santa Loura. Poate că Welly făcuse câțiva kilometri pe Cabixa în căutarea lor. Trebuia să fie teribil de îngrijorat. Jevy avea să-l ierte pentru faptul că mutase vasul din loc, dar nu înainte să-l certe zdravăn. Vasul avea să fie acolo, era sigur. Mai bău puÈ›ină cafea È™i le povesti despre Nate È™i malarie. ÃŽn Corumbá circulau noi zvonuri în legătură cu izbucnirea unei epidemii în Pantanal. Jevy le auzise toată viaÈ›a. Umplură o canistră dintr-un bidon de la bordul ambarcaÈ›iunii. De regulă, în sezonul ploios, în josul râului se naviga de trei ori mai repede decât în sus. O barcă cu un motor bun ar fi trebuit să ajungă la Cabixa în patru ore, la punctul comercial în zece È™i la Corumbá, în optsprezece. Cu Santa Loura, în caz că o găseau, avea să dureze mai mult, dar, cel puÈ›in, aveau să aibă hamacuri È™i mâncare. Planul lui Jevy era să se odihnească puÈ›in pe Santa Loura. Voia să-l urce pe Nate într-un pat È™i avea să folosească SatFone-ul pentru a suna la Corumbá È™i a vorbi cu Valdir. Acesta, la rândul lui, avea să găsească un doctor bun care È™tia ce să facă. Căpitanul îi mai dădu o cutie de napolitane È™i un pahar cu cafea. Jevy le promise să-i caute în Corumbá săptămâna următoare. Apoi le mulÈ›umi È™i își dezlegă barca. Nate era în viață, dar nemiÈ™cat. Febra nu îi scăzuse. Cafeaua îi înteÈ›i pulsul lui Jevy, È›inându-l treaz. Se jucă cu acceleraÈ›ia, mărind-o până când motorul începu să dea rateuri, apoi micÈ™orând-o înainte să se oprească. Când se apropiară zorile, o ceață densă se lăsă asupra râului. Ajunse la gura râului Cabixa la o oră după ivirea zorilor. Santa Loura nu era acolo. Jevy acostă lângă vechiul ponton È™i se duse să-l caute pe proprietarul singurei case din apropiere. Acesta se afla în grajd, mulgând vaca. ÃŽÈ™i aminti de Jevy È™i îi povesti despre furtuna care scufundase barca. Cea mai groaznică furtună care fusese vreodată. Izbucnise în toiul nopÈ›ii, aÈ™a că nu văzuse prea mult. Vântul era atât de puternic, încât el se ascunsese sub pat împreună cu soÈ›ia È™i copilul. - Unde s-a scufundat? întrebă Jevy. - Nu È™tiu. - Și băiatul? - Welly? Nu È™tiu. - N-ai mai vorbit cu nimeni altcineva? Nu l-a văzut nimeni pe băiat? Nimeni. El nu vorbise cu nimeni de pe râu de când Welly dispăruse în timpul furtunii. Era foarte trist în legătură cu toate astea È™i, ca să fie mai sigur, avansă ideea că Welly murise, probabil. Nate însă era în viață. Febra scăzuse destul de mult È™i, când se trezi, îi era frig È™i sete. ÃŽÈ™i deschise ochii cu degetele È™i văzu numai apă în jur, vegetaÈ›ia de pe mal È™i ferma. - Jevy, zise el răguÈ™it È™i cu un glas stins. Se ridică în capul oaselor È™i își frecă ochii câteva minute. Nu văzu nimic clar. Jevy nu îi răspunse. Fiecare părticică din trup îl durea - muÈ™chii, articulaÈ›iile, sângele care îi iriga creierul. Pe gât È™i pe piept avea o iritaÈ›ie È™i se scărpină până când își jupui pielea îi era scârbă de propriul miros. Fermierul È™i soÈ›ia acestuia îl însoÈ›iră pe Jevy până la barcă. Nu aveau nici un strop de benzină È™i acest lucru îl supără pe vizitatorul lor. - Cum te mai simÈ›i, Nate? întrebă el urcând în barcă. - Mor, zise el ca într-o ultimă suflare. Jevy îi atinse fruntea È™i, apoi, îi pipăi uÈ™or pielea iritată. - Febra a scăzut. - Unde suntem? - Pe Cabixa. Welly nu-i aici. Vasul s-a scufundat în timpul furtunii. - Norocul nostru continuă, spuse Nate È™i se strâmbă când simÈ›i o durere sfredelindu-i capul. Unde e Welly? - Nu È™tiu. ReziÈ™ti până la Corumbá? - Prefer să mor. - ÃŽntinde-te, Nate. Se desprinseră de mal, lăsându-i pe fermier È™i pe soÈ›ia acestuia în nămol până la glezne, făcându-le cu mâna, dar fiind ignoraÈ›i. Nate stătu un timp în capul oaselor. Vântul care îi mângâia faÈ›a îi dădea o senzaÈ›ie plăcută. Nu după mult timp însă i se făcu frig iarăși È™i se întinse uÈ™or sub cort. ÃŽncercă să se roage pentru Welly, dar gândurile îi durară numai câteva secunde. Pur È™i simplu, nu-i venea să creadă că se îmbolnăvise de malarie. Hark plănui masa în detaliu. Era servită într-un salon privat la „Hay-Adams Hotel". Erau stridii È™i ouă, caviar È™i somon, È™ampanie È™i mimoze. La unsprezece, erau cu toÈ›ii acolo, îmbrăcaÈ›i lejer È™i bând mimoze. ÃŽi asigurase că întâlnirea era extrem de importantă È™i trebuia să fie confidenÈ›ială. Găsise martorul care avea să-i ajute să câștige lupta. Erau invitaÈ›i numai avocaÈ›ii copiilor Phelan. SoÈ›iile Phelan încă nu atacaseră testamentul È™i nu arătau prea mult entuziasm. PoziÈ›ia lor legală era foarte slabă. Judecătorul Wycliff îi dăduse de înÈ›eles unuia dintre avocaÈ›ii lor că nu era adeptul unor procese frivole intentate de fostele soÈ›ii. Cu sau fără temei, cei È™ase copii nu stătuseră deloc pe gânduri în a ataca testamentul. ToÈ›i È™ase dăduseră năvală, având acelaÈ™i argument, în general - că Troy Phelan nu avusese capacitatea mintală necesară când semnase acel ultim testament. La întâlnire nu se permise prezenÈ›a decât a câte doi avocaÈ›i din partea fiecărui moÈ™tenitor, de preferat, unul, dacă se putea. Hark era singur, reprezentându-l pe Rex. Wally Bright era singur, reprezentând-o pe Libbigail. Yancy era singurul avocat pe care îl cunoÈ™tea Ramble. Grit era acolo pentru Mary Ross. Doamna Langhorne, fosta profesoară de drept, se afla acolo pentru Geena È™i Cody. Troy Junior angajase È™i concediase trei firme de avocaÈ›i de la moartea tatălui său. Cei mai recenÈ›i lucrau la o firmă cu patru sute de angajaÈ›i. Numele lor erau Hemba È™i Hamilton È™i se prezentară acelei adunări colorate. Hark închise uÈ™a È™i se adresă grupului. Le oferi o scurtă biografie a lui Malcolm Snead, un om cu care se întâlnea aproape în fiecare zi. - A fost alături de domnul Phelan treizeci de ani, spuse el grav. Poate că l-a ajutat să-È™i scrie ultimul testament. Poate că e pregătit să spună că bătrânul era È›icnit în momentul acela. AvocaÈ›ii fură surprinÈ™i de veste. Hark le privi chipurile încântate pentru o clipă, după care spuse: - Sau, poate e pregătit să spună că n-a È™tiut nimic despre testamentul scris de mână È™i că domnul Phelan era perfect lucid în ziua în care a murit. - Cât vrea? întrebă Wally Bright, trecând direct la subiect. - Cinci milioane de dolari. Zece la sută acum È™i restul la sfârÈ™it .Suma cerută de Snead nu îi uimi pe avocaÈ›i. Erau atâtea în joc. De fapt, lăcomia lui păru chiar modestă. - ClienÈ›ii noÈ™tri, desigur, nu au aceÈ™ti bani, spuse Hark. AÈ™a că, dacă vrem să punem mâna pe mărturia lui, totul depinde de noi. ÃŽn schimbul a aproximativ optzeci È™i cinci de mii de moÈ™tenitor, putem să semnăm un contract cu domnul Snead. Sunt convins că va depune o mărturie care, fie ne va ajuta să câștigăm procesul, fie va forÈ›a o înÈ›elegere. Starea financiară a celor din încăpere era foarte variată. Contul biroului lui Wally Bright era depășit. Acesta era în urmă cu plata unor impozite. La celălalt capăt al spectrului, se afla firma la care lucrau Hemba È™i Hamilton, ai cărei parteneri câștigau peste un milion de dolari pe an. - SugeraÈ›i să plătim un martor mincinos? întrebă Hamilton. - Nu È™tim dacă minte sau nu, zise Hark, care anticipa fiecare întrebare. Nimeni nu È™tie. Era singur cu domnul Phelan. Nu există martori. Adevărul va fi cel care va vrea domnul Snead. - Pare cam dubios, adăugă Hemba. - AveÈ›i o idee mai bună? mârâi Grit, care era la a patra mimoză. Hemba È™i Hamilton erau avocaÈ›i de mare firmă, nefiind obiÈ™nuiÈ›i cu murdăriile È™i mizeriile de pe străzi. Nu că ei sau colegii lor ar fi fost mai presus de corupÈ›ie, însă clienÈ›ii lor erau mari corporaÈ›ii care foloseau lobiÈ™ti pentru mituiri legale ca să pună mâna pe contracte guvernamentale grase È™i ascundeau banii în conturi din ElveÈ›ia pentru despoÈ›i străini, totul cu ajutorul avocaÈ›ilor lor de încredere. Dar, pentru că erau avocaÈ›i de firmă, priveau de sus genul de comportament deloc moral sugerat de Hark È™i aprobat de Grit, Bright È™i ceilalÈ›i amărâți. - Nu sunt sigur că clientul nostru va fi de acord cu asta, zise Hamilton. - Clientul vostru va sări în sus de bucurie la auzul veÈ™tii, spuse Hark. Era aproape caraghios să asociezi morala cu TJ Phelan. - ÃŽl cunoaÈ™tem mai bine ca voi. ÃŽntrebarea e dacă voi vreÈ›i să participaÈ›i. - Sugerezi ca noi, avocaÈ›ii, să punem primele cinci sute de mii? întrebă Hemba pe un ton dispreÈ›uitor. - Exact, spuse Hark. - Firma noastră n-ar fi de acord niciodată cu o astfel de schemă. - ÃŽn cazul ăsta, se va renunÈ›a la serviciile firmei voastre, interveni Grit. Nu uitaÈ›i, e a patra la care s-a apelat într-o lună. De fapt, Troy Junior ameninÈ›ase deja să-i concedieze. AÈ™a că tăcură È™i ascultară. Hark avea cuvântul. - Pentru a evita stânjeneala de a ruga pe fiecare să scoată banii, am găsit o bancă dispusă să ne împrumute cinci sute de mii de dolari pentru un an. Nu avem nevoie decât de È™ase semnături pe contract. Eu am semnat deja. - O să semnez È™i eu aiureala asta, zise Bright cu un exces de bărbăție. Nu se temea, pentru că nu avea nimic de pierdut. - Să văd dacă am înÈ›eles bine, zise Yancy. ÃŽntâi îi dăm banii lui Snead È™i apoi el o să vorbească. AÈ™a e? - Exact. - N-ar trebui să-i auzim întâi varianta? - Trebuie lucrat puÈ›in la ea. Tocmai ăsta e farmecul afacerii. O dată ce-l plătim, e al nostru. Trebuie să-i aranjăm mărturia în aÈ™a fel încât să fie în avantajul nostru. Nu uitaÈ›i, nu mai există alÈ›i martori, poate cu excepÈ›ia unei secretare. - Ea cât mai costă? întrebă Grit. - E gratis. E inclusă în pachetul lui Snead. De câte ori ai ocazia într-o carieră să tragi un procent din cea de-a zecea dintre cele mai mari averi din È›ară? AvocaÈ›ii făcură un calcul. PuÈ›in risc aici, o mină de aur mai târziu. Doamna Langhorne îi surprinse spunând: - Voi recomanda firmei mele să facem afacerea. Dar trebuie să păstrăm o tăcere mormântală în legătură cu asta. - Mormântală, repetă Yancy. Am putea fi excluÈ™i din barou, probabil chiar condamnaÈ›i. E un delict să plăteÈ™ti un martor mincinos. - ÃŽÈ›i scapă ceva, zise Grit. Poate că n-o să fie o mărturie mincinoasă. Adevărul e definit numai de Snead. Dacă el zice că a ajutat la scrierea testamentului È™i că, în momentul respectiv, bătrânul era într-o ureche, cine poate să-l contrazică? E o afacere grozavă. Semnez. - Deci, suntem patru, spuse Hark. - Semnez È™i eu, zise Yancy. Hemba È™i Hamilton ezitau. - Va trebui să discutăm cu firma noastră, spuse Hamilton. - Trebuie să vă amintim că totul e confidenÈ›ial, băieÈ›i? zise Bright. Era comic; luptătorul de stradă care învățase la seral îi mustra pe marii avocaÈ›i pe teme de morală. - Nu, spuse Hemba. Nu-i nevoie să ne amintiÈ›i. Hark l-ar fi sunat pe Rex, i-ar fi povestit despre afacere È™i Rex l-ar fi sunat apoi pe fratele său TJ È™i i-ar fi spus că noii lui avocaÈ›i stricau totul. Hemba È™i Hamilton ar fi fost de domeniul trecutului în patruzeci È™i opt de ore. - MiÈ™caÈ›i-vă repede, îi preveni Hark. Domnul Snead susÈ›ine că n-are nici un ban È™i este la fel de dispus să ajungă la o înÈ›elegere cu partea adversă. - Fiindcă veni vorba, se È™tie ceva în plus în legătură cu partea adversă? întrebă Langhorne. ToÈ›i atacăm testamentul. Cineva trebuie să fie apărătorul său. Unde e Rachel Lane? - E clar că se ascunde, spuse Hark. Josh m-a asigurat că ei È™tiu unde se află, că sunt în contact cu ea È™i că ea va angaja avocaÈ›i care să-i apere interesele. - Cred È™i eu, pentru unsprezece miliarde, adăugă Grit. Se gândiră un moment la cele unsprezece miliarde, fiecare din ei împărÈ›ind suma la È™ase È™i apoi aplicându-È™i propriile comisioane. Cinci milioane pentru Snead părea o sumă atât de rezonabilă. Jevy È™i Nate se apropiară cu chiu cu vai de magazin după-amiază devreme. Motorul mergea greu È™i nu prea mai aveau combustibil. Fernando, proprietarul magazinului, era întins în hamac pe verandă, încercând să se ascundă de soarele arzător. Era bătrân, un veteran călit al râului care îl cunoscuse pe tatăl lui Jevy. Amândoi îl ajutară pe Nate să coboare din barcă. Acesta frigea din nou. Picioarele îi erau amorÈ›ite È™i fără vlagă È™i cei trei înaintară foarte încet È™i cu grijă pe pontonul îngust, urcând apoi pe verandă. După ce îl aÈ™ezară în hamac, Jevy povesti repede ce se întâmplase în săptămâna care trecuse. Lui Fernando nu-i scăpa nimic din ce se petrecea pe râu. Santa Loura s-a scufundat, zise el. A fost o furtună îngrozitoare. - L-ai văzut pe Welly? întrebă Jevy. - Da. A fost scos din apă de oamenii de pe un vas de vite. Au oprit aici. El mi-a povestit. Sunt sigur că e în Corumbá. Jevy răsuflă uÈ™urat când auzi că Welly trăia. TotuÈ™i, pierderea vasului era ceva tragic. Santa Loura era una din cele mai bune bărci din Pantanal. Se scufundase în timp ce se afla sub comanda lui. Fernando îl examină pe Nate în timp ce vorbeau. Acesta abia îi auzea. Cu siguranță, nu înÈ›elegea nimic. Dar nici nu-l interesa. - Nu e malarie, spuse Fernando apoi, atingând iritaÈ›ia de pe gâtul lui Nate. Jevy se apropie de hamac È™i se uită la prietenul său. Părul îi era încâlcit È™i ud, iar ochii atât de umflaÈ›i că nu-i putea deschide. - Dar ce e? întrebă el. - Malaria nu produce o astfel de spuzeală. E dengue. - Febra dengue? - Da. E asemănătoare cu malaria - febră, friguri, dureri de muÈ™chi È™i de articulaÈ›ii, transmisă de țânÈ›ari. Dar spuzeala indică faptul că e vorba de dengue. - Tata a avut o dată. I-a fost foarte rău. - Trebuie să-l duci la Corumbá cât mai repede cu putință. - ÃŽmi împrumuÈ›i motorul tău? Barca era ancorată sub clădirea È™ubredă. Motorul nu era la fel de ruginit ca al bărcii lui Jevy È™i avea cinci cai putere în plus. Se apucară repede de treabă, schimbând motoarele È™i umplând bidoanele È™i, după o oră de comă, petrecută în hamac, sărmanul Nate fu transportat din nou pe ponton È™i întins în barcă sub cort. ÃŽi era prea rău ca să realizeze ce se petrecea. Era aproape două È™i jumătate. Corumbá se afla la o distanță de nouă, zece ore. Jevy îi lăsă lui Fernando numărul de telefon al lui Valdir. Rareori se întâmpla ca o barcă ce naviga pe Paraguay să aibă staÈ›ie radio. ÃŽn cazul în care Fernando întâlnea una, Jevy îl rugă să-i transmită vestea lui Valdir. Porni cu toată viteza, foarte mândru că avea din nou o barcă ce spinteca apa cu repeziciune. ÃŽn urma lui se vedea o dâră înspumată. Febra dengue putea fi fatală. Tatăl lui fusese îngrozitor de bolnav o săptămână, cu dureri de cap orbitoare È™i febră foarte mare. Ochii îl dureau atât de tare, încât mama lui îl È›inuse zile întregi într-o cameră întunecată. Era un om al râului, călit, obiÈ™nuit cu durerile È™i, când îl auzise gemând ca un copil, Jevy È™tiuse că era pe moarte. Doctorul îl vizita la două zile È™i, în cele din urmă, febra se oprise. ÃŽi vedea picioarele lui Nate ieÈ™ind din cort, atât. Cu siguranță, nu avea să moară. 33 Se trezi o dată, dar nu văzu nimic. Se trezi din nou È™i era întuneric. ÃŽncerca să-i spună lui Jevy ceva de apă, doar o înghiÈ›itură mică È™i o bucățică de pâine, poate. Dar glasul îi dispăruse. Vorbitul necesita efort È™i miÈ™care, mai ales când încercai să strigi ca să acoperi zgomotul motorului. ArticulaÈ›iile îl făceau să se îndoaie de durere. Era È›intuit de fundul din aluminiu al bărcii. Rachel era lângă el, sub cortul urât mirositor, cu genunchii strânÈ™i È™i atingându-i foarte uÈ™or pe ai lui, la fel ca atunci când stătuseră pe pământ în faÈ›a colibei ei È™i, mai târziu, pe banca de la umbra copacului de pe mal. Un contact prudent din partea unei femei dornice de atingerea inocentă a pielii. Trăise unsprezece ani printre indienii Ipica È™i goliciunea lor impusese distanÈ›a între ei È™i orice persoană civilizată. O simplă îmbrățiÈ™are era complicată. De unde îl È›ineai pe omul respectiv? Unde îl atingeai? Cât de mult îl strângeai? Cu siguranță, ea nu atinsese pe nici unul dintre bărbaÈ›i. Ar fi vrut să o sărute, chiar È™i numai pe obraz, pentru că era evident că trecuseră mulÈ›i ani de când nu mai cunoscuse o asemenea afecÈ›iune. - Când ai fost sărutată ultima oară, Rachel? ar fi vrut el să o întrebe. Ai fost îndrăgostită. Cât de mult te-ai implicat fizic? Dar È›inu întrebările pentru el È™i vorbiră, în schimb, despre oameni pe care nu îi cunoÈ™tea. Ea avusese un profesor de pian a cărui respiraÈ›ie mirosea atât de urât încât clapele albe se îngălbeniseră. El avusese un antrenor de lacrosse care era paralizat de la brâu în jos, pentru că își rupsese È™ira spinării în timpul unui meci. O fată de la biserica ei rămăsese însărcinată È™i tatăl ei o condamna din amvon. La o săptămână după aceea, ea s-a sinucis. El a pierdut un frate răpus de leucemie. ÃŽi mângâie genunchii È™i ei păru să-i placă. Dar nu avea să meargă mai departe. Nu se cuvenea să fie obraznic cu o misionară. Ea se afla acolo pentru a-l împiedica să moară. Luptase împotriva malariei de două ori ea însăși. Febra creÈ™tea È™i scădea, frigurile îți îngheÈ›au burta È™i, pe urmă, dispăreau. GreaÈ›a venea în valuri. Apoi, ore întregi, nu mai era nimic. Ea îl bătu pe braÈ› È™i îi promise că nu avea să moară. Tuturor li se spune aÈ™a, se gândi el. Moartea avea să fie bine venită. Atingerile încetară. El deschise ochii È™i întinse mâna după Rachel, dar aceasta dispăruse. Jevy îl auzi delirând de două ori. De fiecare dată opri barca È™i dădu cortul la o parte de pe Nate. ÃŽl forță să bea apă È™i, apoi, i-o turnă uÈ™or prin părul ud de sudoare. - Aproape c-am ajuns, spunea el iar È™i iar. Aproape. Primele lumini ale oraÈ™ului Corumbá îi umplură ochii de lacrimi. Le văzuse de multe ori când se întorsese din excursiile în nordul Pantanalului, dar niciodată nu se bucurase atât de mult. Licăreau pe deal în zare. Le numără până când se contopiră una în alta. Era aproape unsprezece seara când sări în apa mică È™i își legă barca. Docul era pustiu. O rupse la fugă spre un telefon public. Valdir se uita la televizor în pijama, fumându-È™i ultima È›igară din seara aceea È™i ignorându-È™i soÈ›ia îmbufnată, când sună telefonul. Răspunse fără să se ridice, dar imediat sări în picioare. - Ce e? întrebă ea când el intră în fugă în dormitor. - S-a întors Jevy, îi spuse el peste umăr. - Cine-i Jevy? Trecând pe lângă ea în drum spre ușă, îi spuse: - Mă duc la râu. Ei însă puÈ›in îi păsa. Traversând oraÈ™ul, își sună un prieten doctor, care abia se culcase È™i îl convinse să vină la spital. Jevy se plimba de colo-colo pe docuri. Americanul stătea pe o piatră, cu capul pe genunchi. Fără să scoată un cuvânt, îl urcară cu grijă pe bancheta din spate È™i porniră cu viteză, împroÈ™când pietricele în urma lor. Valdir avea atâtea întrebări, că nici nu È™tia de unde să înceapă. Mustrările trebuiau să mai aÈ™tepte. - Când s-a îmbolnăvit? întrebă el în portugheză. Jevy stătea lângă el, frecându-È™i ochii È™i încercând să nu adoarmă. Ultima oară dormise în satul indienilor. - Nu È™tiu, zise el. Toatele zilele sunt la fel. E febră dengue. Spuzeala apare în a patra sau a cincea zi È™i cred c-o are de vreo două zile. Nu È™tiu. Goneau prin oraÈ™, ignorând semafoarele È™i indicatoarele. Cafenelele de pe trotuare tocmai închideau. Nu erau multe maÈ™ini pe străzi. - AÈ›i găsit-o? - Da. - Unde? - E aproape de munÈ›i. Cred că e în Bolivia. O zi la sud de Porto Indio. - E pe hartă? - Nu. - Atunci, cum aÈ›i găsit-o? Nici un brazilian n-ar fi recunoscut că se rătăcise, cu atât mai puÈ›in unul experimentat ca Jevy. I-ar fi rănit orgoliul È™i, poate, i-ar fi afectat È™i afacerile. - Eram într-o zonă inundată, unde hărÈ›ile nu înseamnă nimic. Am întâlnit un pescar care ne-a ajutat. Ce face Welly? - Welly e bine. Barca s-a dus, spuse Valdir, care era mai îngrijorat din cauza bărcii decât pentru marinar. - ÃŽn viaÈ›a mea n-am văzut asemenea furtuni. Am avut parte de trei. - Ce-a zis femeia? - Nu È™tiu. Eu n-am prea vorbit cu ea. - A fost surprinsă când v-a văzut? - N-a părut. Era destul de calmă. Am impresia că l-a plăcut pe prietenul nostru. - Cum a decurs întâlnirea lor? - ÃŽntreabă-l. Nate stătea ghemuit pe bancheta din spate È™i nu auzea nimic. Și probabil că Jevy nu È™tia nimic, aÈ™a că Valdir nu insistă. AvocaÈ›ii urmau să stea de vorbă mai târziu, imediat cum Nate avea să fie în stare. Un scaun cu rotile îi aÈ™tepta lângă bordură când ajunseră la spital. ÃŽl puseră pe Nate în el È™i îl urmară pe infirmier pe trotuar. Aerul era cald È™i umed, încă foarte zăpuÈ™itor. Pe treptele de la intrare, o duzină de îngrijitoare È™i asistente îmbrăcate în uniforme albe fumau È™i vorbeau în liniÈ™te. Spitalul nu avea aer condiÈ›ionat. Prietenul doctor era repezit È™i pus pe treabă. Hârtiile aveau să fie completate dimineață. ÃŽl împinse pe Nate prin holul pustiu, unde îl preluă o soră somnoroasă. ÃŽn timp ce Jevy È™i Valdir stăteau într-un colÈ› È™i priveau, doctorul È™i sora îl dezbrăcară complet pe pacient. Sora îl spălă cu alcool È™i cârpe albe. Doctorul examină spuzeala, care începea de la bărbie È™i se oprea la brâu. Era plin de înÈ›epături de țânÈ›ari dintre care multe fuseseră scărpinate până când se transformaseră în mici răni. ÃŽi luară temperatura, tensiunea, pulsul. - Pare să fie febră dengue, spuse doctorul după zece minute, apoi îi dădu surorii o listă cu detalii, însă ea nu prea asculta, pentru că mai făcuse acele lucruri. Se apucă să-l spele pe Nate pe cap. El mormăi ceva, dar nu avea nici o legătură cu cineva din cei prezenÈ›i. Ochii îi erau tot umflaÈ›i È™i închiÈ™i; nu se bărbierise de o săptămână. Ai fi zis că stătuse într-un È™anÈ› în faÈ›a unui bar, acasă. - Febra e foarte mare, spuse doctorul. Delirează. O să începem să-i administrăm intravenos antibiotice È™i calmante, multă apă, poate È™i puÈ›ină mâncare mai târziu. Sora îi puse pe ochi un bandaj dintr-un strat gros de tifon, după care i-l fixă cu leucoplast de la o ureche la alta. Găsi o venă È™i începu injecÈ›iile intravenoase. După aceea, scoase dintr-un sertar o cămașă de noapte galbenă È™i îl îmbrăcă. Doctorul îi luă temperatura din nou. - ÃŽn curând ar trebui să scadă, îi spuse el surorii. Dacă nu, sună-mă acasă, zise el È™i se uită la ceas. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, spuse Valdir. - O să vin mâine dimineață să-l văd, mai spuse doctorul, după care plecă, lăsându-i acolo. Jevy locuia la marginea oraÈ™ului, unde casele erau mici È™i străzile nepavate. Adormi de două ori în timp ce Valdir îl ducea acasă. Doamna Stafford era plecată după antichități la Londra. Telefonul sună de o duzină de ori până când răspunse Josh. Ceasul arăta ora 2:20 noaptea. - Sunt Valdir, spuse vocea. - Ah, da, Valdir, spuse Josh trecându-È™i mâna prin păr È™i clipind de câteva ori. Sper că ai un motiv întemeiat. - S-a întors omul dumitale. - Slavă Domnului! - Dar e foarte rău bolnav. - Poftim! Ce-a pățit? - Are febră dengue, ceva asemănător cu malaria. ÞânÈ›arii sunt purtători. Nu e ceva neobiÈ™nuit pe-aici. - Credeam că are vaccinuri pentru orice, spuse Josh ridicându-se È™i trecându-È™i mâna prin păr. - Pentru dengue nu există vaccin. - N-o să moară, nu? - Ah, nu. E la spital. Am un bun prieten doctor care se ocupă de el. Zice că o să se facă bine. - Când o să pot vorbi cu el? - Poate mâine. Are febră mare È™i e inconÈ™tient. - A găsit-o pe femeie? - Da. Bravo, își spuse Josh răsuflând uÈ™urat È™i aÈ™ezându-se pe pat. Deci ea e acolo, într-adevăr. - Spune-mi numărul salonului. - Păi, nu există telefon în saloane. - Dar e un salon privat, nu? Haide, Valdir, banii nu sunt o problemă. Spune-mi că i se dau toate îngrijirile necesare. - E pe mâini bune. Dar spitalul e puÈ›in diferit de cele de la voi. - E nevoie să vin acolo? - Dacă doreÈ™ti. Dar nu e nevoie. N-ai cum să-l muÈ›i la alt spital. Are un doctor bun. - Cât o să rămână acolo? - Câteva zile. Mâine dimineață o să È™tim mai multe. - Să mă suni devreme, Valdir. Vorbesc serios. Trebuie să vorbesc cu el cât mai repede. - Da, o să te sun devreme. Josh se duse apoi la bucătărie să bea niÈ™te apă rece. După aceea, începu să se plimbe prin salon. La ora trei se dădu bătut, făcu o cafea tare È™i se duse în biroul său de la subsol. Datorită faptului că era un american bogat, nu se zgârciră la nimic. I se pompară în vene cele mai bune medicamente existente în farmacii. Febra scăzu puÈ›in È™i încetă să mai transpire. Durerea dispăru, alungată de cele mai grozave medicamente de fabricaÈ›ie americană. Sforăia zgomotos când sora È™i un infirmier îl duseră în salonul lui la două ore de la sosire. ÃŽn noaptea aceea, avea să împartă salonul cu încă cinci bolnavi. Din fericire, era legat la ochi È™i inconÈ™tient. Nu putea să vadă plăgile deschise, tremuratul incontrolabil al bătrânului de lângă el, făptura zbârcită È™i fără viață din partea cealaltă a încăperii. Nu simÈ›i nici mirosurile oribile. 34 DeÈ™i nu avea nimic pe numele său È™i totdeauna avusese probleme financiare, Rex Phelan se pricepea la cifre. Era unul dintre puÈ›inele lucruri pe care le moÈ™tenise de la tatăl său. Era singurul dintre moÈ™tenitorii Phelan care avea atât aptitudinile, cât È™i puterea de a citi toate cele È™ase reclamaÈ›ii prin care se ataca testamentul lui Troy. Când termină, își dădu seama că fiecare dintre cele È™ase firme de avocatură copia, practic, munca alteia. De fapt, unele expresii sunau ca È™i cum ar fi fost împrumutate din reclamaÈ›ia precedentă sau din cea următoare. Șase firme care duceau aceeaÈ™i luptă, fiecare dintre ele urmărind să pună mâna pe o bucată exorbitantă din plăcintă. Era timpul pentru puÈ›ină armonie în familie. Se hotărî să înceapă cu fratele său TJ, care era cea mai uÈ™oară È›intă, dat fiind că avocaÈ›ii lui se agățau de morală. Cei doi fraÈ›i stabiliră să se întâlnească în secret; soÈ›iile lor nu se puteau suferi È™i discordia putea fi evitată dacă femeile, pur È™i simplu, nu È™tiau. Rex îi spuse lui Troy Junior la telefon că venise timpul să facă pace. Economia o cerea. Se întâlniră să ia micul dejun într-un local suburban unde se făceau clătite È™i, după câteva minute de mâncare È™i comentarii despre fotbal, se mai relaxară. Rex trecu direct la afaceri, spunându-i de Snead. - E extraordinar, spuse el entuziasmat. Ar putea să ne ajute sau să ne distrugă. Apoi detalie povestea, ajungând încetul cu încetul la obligaÈ›ia contractuală pe care avocaÈ›ii voiau să o semneze, toÈ›i cu excepÈ›ia celor ai lui Troy Junior. - AvocaÈ›ii tăi strică afacerea, spuse el încruntat È™i aruncă priviri în jur ca È™i cum s-ar fi temut să nu fie ceva spioni. - Ticălosul vrea cinci milioane? întrebă Troy Junior încă nevenindu-i să creadă ce făcea Snead. - E o nimica toată. Uite ce e, e dispus să spună că era singur cu tata când a scris testamentul. Facem orice e nevoie ca să câștigăm. Acum nu vrea decât jumătate de milion. Putem să-l păcălim mai târziu È™i să nu i-i mai dăm pe ceilalÈ›i. Acest lucru îi plăcu lui Troy Junior. Și schimbarea firmelor de avocaÈ›i, cu siguranță, nu era ceva nou pentru el. Dacă ar fi fost sincer, ar fi recunoscut că firma la care lucrau Hemba È™i Hamilton îl intimida. Patru sute de avocaÈ›i. Holuri din marmură. Opere de artă pe pereÈ›i. Cineva plătea pentru bunul lor gust. Rex schimbă subiectul. - Ai citit cele È™ase reclamaÈ›ii? îl întrebă el. Troy Junior mesteca o căpÈ™ună È™i clătină din cap. Nu o citise nici măcar pe cea depusă în numele lui. Hemba È™i Hamilton o discutaseră cu el È™i el o semnase, dar era groasă È™i Biff aÈ™tepta în maÈ™ină. - Ei bine, eu le-am citit, încet È™i cu atenÈ›ie, È™i toate sunt identice. Avem È™ase firme de avocaÈ›i care fac aceeaÈ™i treabă, toate atacând acelaÈ™i testament. E absurd. - M-am gândit È™i eu la asta, zise Troy Junior. - Și toate È™ase se aÈ™teaptă să se îmbogățească în final. Cât È›i-au cerut băieÈ›ii tăi? - Þie cât È›i-a cerut Hark Gettys? - Douăzeci È™i cinci la sută. - Ai mei au vrut treizeci. Am căzut de acord la douăzeci, zise Troy Junior cu un licăr de mândrie în ochi, pentru că făcuse o afacere mai bună ca Rex. - Hai să ne jucăm puÈ›in cu cifrele, continuă Rex. Teoretic, să zicem că îl plătim pe Snead, el zice tot ce trebuie, noi ne aducem psihiatrii, începe aiureala È™i se vrea să se ajungă la o înÈ›elegere. Să zicem că fiecare obÈ›ine, nu È™tiu, să zicem douăzeci de milioane. Asta înseamnă patruzeci între noi doi. Cinci se duc la Hark. Patru, la băieÈ›ii tăi. Deci, nouă, iar noi rămânem cu treizeci È™i unu. - ÃŽi iau. - Și eu. Dar dacă băieÈ›ii tăi ar dispărea din cadru È™i ne-am uni forÈ›ele, atunci Hark È™i-ar reduce onorariul. N-avem nevoie de toÈ›i aceÈ™ti avocaÈ›i, TJ. Se folosesc unii de alÈ›ii È™i abia aÈ™teaptă să ne jupoaie de bani. - Nu pot să-l sufăr pe Hark Gettys. - Bine. Lasă-mă pe mine să discut cu el. Nu-È›i cer să-i fii prieten. - De ce nu vrei să renunÈ›i la Hark È™i să-i accepÈ›i pe băieÈ›ii mei? - Pentru că Hark l-a găsit pe Snead. Pentru că Hark a găsit banca de unde împrumutăm banii ca să-l cumpărăm pe Snead. Pentru că Hark e gata să semneze hârtiile È™i băieÈ›ii tăi sunt prea moraliÈ™ti. Asta e o afacere urâtă, TJ. Hark o înÈ›elege. - Am impresia că e un bandit. - Da! Și e banditul nostru. Dacă ne unim forÈ›ele, procentajul lui o să coboare de la douăzeci È™i cinci la douăzeci la sută. Dacă o aducem È™i pe Mary Ross, atunci o să-l reducă la È™aptesprezece virgulă cinci. Libbigail, cincisprezece. - Pe Libbigail n-o s-o convingem niciodată. - ÃŽntotdeauna există o È™ansă. Dacă o să fim uniÈ›i toÈ›i trei, s-ar putea să asculte È™i ea. - Și matahala aia cu care s-a măritat? întrebă Troy Junior cu deplină sinceritate. Vorbea cu fratele său, care era căsătorit cu o stripteuză. - O să-i luăm pe rând. Hai să rezolvăm întâi noi È™i, pe urmă, mergem la Mary Ross. Avocatul ei e acel Grit, care nu-mi dă impresia că e prea isteÈ›. - N-are sens să ne certăm, spuse Troy Junior cu tristeÈ›e. - O să ne coste o afurisită de avere. E timpul să facem pace. - Mama o să fie mândră. Regiunile mai ridicate de pe malurile râului Xeco erau folosite de indieni de zeci de ani. Acolo făceau popas pescarii când rămâneau noaptea È™i cei care circulau pe râu. Rachel, Lako È™i un alt indian pe nume Ten, stăteau adăpostiÈ›i sub un acoperiÈ™ de stuf È™i aÈ™teptau să treacă furtuna. Apa se scurgea de pe acoperiÈ™, iar vântul le arunca picăturile de ploaie în față. La picioarele lor se afla o canoe, pe care o trăseseră de pe apă după ce se luptaseră cu furtuna timp de o oră îngrozitoare. Hainele lui Rachel erau ude leoarcă, dar, cel puÈ›in, ploaia era caldă. Indienii nu purtau nici un fel de haine, doar un È™nur în jurul mijlocului È™i o bucată de piele care le acoperea organele genitale. Ea avusese odată o barcă din lemn cu un motor vechi, care fusese a soÈ›ilor Cooper, predecesorii ei. Când avea benzină, o folosea pe râurile dintre cele patru sate Ipica. Ar fi dus-o până la Corumbá în două zile foarte lungi È™i patru la întoarcere. ÃŽn cele din urmă, motorul se stricase È™i nu erau bani pentru unul nou. ÃŽn fiecare an, când își prezenta modestul buget în faÈ›a celor de la „Triburile Mondiale", îi implora să-i dea un motor nou sau, cel puÈ›in, unul uzat, dar bun. Găsise unul în Corumbá cu trei sute de dolari. ÃŽnsă bugetele erau restrânse în toată lumea. Banii acordaÈ›i ei se cheltuiau pe medicamente È™i literatură religioasă. Continuă să te rogi, i se spunea. Poate la anul. Ea accepta fără să crâcnească. Dacă Dumnezeu voia ca ea să aibă un motor nou, avea să-l aibă. Numai El È™tia dacă È™i când. Aceste întrebări nu trebuia să È™i le pună ea. Neavând barcă, străbătea distanÈ›ele dintre sate pe jos, aproape întotdeauna cu Lako È™chiopătând alături. Și, o dată, în luna august a fiecărui an, îl convingea pe È™ef să-i împrumute o canoe È™i o călăuză pentru călătoria până la Paraguay. Acolo, aÈ™tepta un vas pentru vite sau o chalana care se îndrepta spre sud. Cu doi ani în urmă, aÈ™teptase trei zile, dormind în grajdul unei mici fazenda de pe malul râului. ÃŽn trei zile, ajunsese dintr-o străină, o prietenă È™i, apoi, o misionară, iar fermierul È™i soÈ›ia acestuia deveniseră creÈ™tini datorită învățăturilor È™i rugăciunilor ei. A doua zi, avea să stea la ei să aÈ™tepte o barcă pentru a merge la Corumbá. Vântul vâjâia prin adăpost. Ea îl È›inea pe Lako de mână È™i se ruga, nu pentru siguranÈ›a lor, ci pentru sănătatea prietenului lor, Nate. Domnului Stafford i se aduse micul dejun la birou - cereale È™i fructe. El refuză să părăsească încăperea È™i, când spuse că, de fapt, avea să rămână acolo toată ziua, cele două secretare ale sale se grăbiră să rearanjeze nu mai puÈ›in de È™ase întâlniri. Un pateu cu brânză la ora zece, tot la birou. ÃŽl sună pe Valdir È™i i se spuse că nu era acolo, ci la o È™edință, undeva, în partea cealaltă a oraÈ™ului. Valdir avea un celular. De ce nu sunase? Un asociat îi aduse un material de două pagini despre febra dengue, luat de pe Internet. Asociatul spuse că trebuia să plece la tribunal È™i întrebă dacă domnul Stafford voia să mai facă È™i alte studii pe teme medicale. Domnul Stafford nu gustă gluma. Josh citi materialul în timp ce mânca pateul. Era scris la două rânduri, cu un spaÈ›iu de doi centimetri È™i jumătate în fiecare parte, deci, se întindea, de fapt, pe o pagină È™i jumătate. Un Material Stafford. Febra dengue este o boală tropicală infecÈ›ioasă răspândită de un țânÈ›ar numit "Aedes", care preferă să ciupească ziua. Primul semn este oboseala, urmată repede de o durere de cap îngrozitoare în spatele ochilor È™i apoi de o febră uÈ™oară care se transformă curând într-una foarte mare È™i e însoÈ›ită de transpiraÈ›ii, greață È™i vomă. Pe măsură ce febra creÈ™te, muÈ™chii gambelor È™i spatelui încep să doară. Febra mai este cunoscută È™i sub denumirea de „friguri de oase" din cauza durerilor cumplite ale muÈ™chilor È™i articulaÈ›iilor. O spuzeală apare după toate celelalte simptome. Febra poate să scadă pentru o zi, două, dar, de obicei, revine cu È™i mai mare intensitate. După vreo săptămână, infecÈ›ia începe să dispară È™i la fel È™i pericolul. Nu există nici un tratament È™i nici un vaccin. După aceea, e nevoie de o lună de odihnă È™i lichide pentru revenirea la normal. Și acesta e un caz uÈ™or. Dengue poate să degenereze în febră dengue cu hemoragie sau sindromul dengue È™oc, ambele fiind, uneori, fatale, mai ales la copii. Josh era pregătit să trimită avionul domnului Phelan la Corumbá pentru a-l lua pe Nate. La bord ar fi fost un doctor È™i o soră È™i orice altceva ar fi avut nevoie. - Domnul Valdir, spuse o secretară în interfon. Nici un alt apel nu era luat. Era la spital. - Tocmai am fost la domnul O'Riley, spuse el rar È™i precis. E bine. Dar nu e foarte conÈ™tient. - Poate să vorbească? întrebă Josh. - Nu. Nu acum. ÃŽi dau calmante. - Are un doctor bun? - Cel mai bun. Un prieten de-al meu. Doctorul e la el, acum. - ÃŽntreabă-l când o să poată să vină acasă domnul O'Riley. O să trimit un avion personal È™i un doctor la Corumbá. Pe fundal se auzeau glasuri. - Nu prea curând, spuse Valdir. Când va ieÈ™i din spital, va avea nevoie de odihnă. - Și când va ieÈ™i din spital? Alte conversaÈ›ii. - Nu poate spune acum. Josh clătină din cap È™i azvârli în coÈ™ul de gunoi ce mai rămăsese din pateu. - I-ai spus ceva domnului O'Riley? mârâi el la Valdir. - Nu. Cred că doarme. - Ascultă, domnule Valdir, e foarte important să stau de vorbă cu el cât mai curând cu putință, bine? - ÃŽnÈ›eleg. Dar trebuie să ai răbdare. - Nu sunt un om răbdător. - ÃŽnÈ›eleg. Dar trebuie să încerci. - Sună-mă după-amiază. Josh trânti receptorul È™i începu să se plimbe agitat. Nu făcuse bine trimițându-l în mijlocul pericolelor tropicale pe Nate, aÈ™a fragil È™i instabil cum era. Fusese o alegere convenabilă, acela era motivul. Să-l îndepărteze vreo două săptămâni, să-i dea de lucru în altă parte, în timp ce firma rezolva încurcătura aceea. Mai erau patru parteneri în cadrul firmei, în afară de Nate, oameni pe care Josh îi alesese cu mâna lui, îi angajase, îi pregătise È™i pe care îi asculta când era vorba de unele chestiuni de management. Tip era unul din ei È™i era singura voce care îl susÈ›inea pe Nate. CeilalÈ›i trei voiau ca acesta să dispară. Secretara lui fusese dată altcuiva. Un asociat în ascensiune îi împrumutase biroul în ultima vreme È™i i se spusese că avea să rămână acolo. Dacă febra dengue nu îl răpunea pe sărmanul Nate, fiscul aÈ™tepta. Punga de perfuzie se goli pe la jumătatea zilei, deÈ™i nimeni nu se osteni să o verifice. Câteva ore mai târziu, Nate se trezi. Era ameÈ›it, dar liniÈ™tit È™i nu mai avea febră. Era amorÈ›it, însă nu mai asuda. ÃŽÈ™i pipăi bandajul de pe ochi È™i leucoplastul care îl È›inea acolo È™i, după ce se gândi puÈ›in, se hotărî să arunce o privire. ÃŽn braÈ›ul stâng avea perfuzia, aÈ™a că începu să dezlipească leucoplastul cu degetele mâinii drepte. Era conÈ™tient de niÈ™te glasuri dintr-o altă încăpere È™i de niÈ™te paÈ™i pe o podea .Se auzea agitaÈ›ie pe coridor. Mai aproape, cineva gemea cu un glas scăzut È™i încărcat de durere. ÃŽÈ™i desprinse uÈ™or leucoplastul de pe piele È™i păr, înjurând persoana care i-l lipise aÈ™a. Dădu bandajul într-o parte È™i acesta îi atârnă peste urechea stângă. Prima imagine pe care o văzu fu cea a unei tencuieli cojite de un galben-decolorat pe perete chiar deasupra lui. Luminile erau stinse È™i razele soarelui pătrundeau printr-o fereastră. Și tencuiala de pe tavan era căzută, lăsând să se vadă spaÈ›ii mari È™i negre astupate de pânze de păianjen È™i praf. Un ventilator È™ubred atârna din tavan È™i se bălăngănea când se învârtea. Două picioare îi atraseră atenÈ›ia, două picioare bătrâne, noduroase È™i pline de cicatrice, răni È™i bătături, È™i, ridicând capul puÈ›in, văzu că erau ale unui bătrân sfrijit È™i zbârcit al cărui pat aproape că se atingea de al său. Părea mort. Gemetele se auzeau de lângă fereastră. Sărmanul om era la fel de mic È™i de zbârcit. Era întins în mijlocul patului, înfășurat în cearÈ™af È™i făcut ghem, suferind în comă. Mirosurile de urină veche, fecale È™i dezinfectant se combinau, generând unul îngrozitor de greu. NiÈ™te surori râdeau pe coridor. Tencuiala se cojea de pe toÈ›i pereÈ›ii. ÃŽn afară de patul lui Nate, mai erau cinci, toate ambulatorii, aÈ™ezate aiurea, fără nici o ordine. Al treilea tovarăș de salon se afla lângă ușă. Era gol cu excepÈ›ia unui scutec ud, iar trupul îi era plin de răni roÈ™ii, deschise. Și el părea mort È™i Nate spera să fie aÈ™a. Pentru binele lui. Nu existau butoane pe care să se apese, nici cordoane de urgență sau interfon, nici o modalitate de a cere ajutor decât prin strigăte, ceea ce ar fi putut să trezească È™i morÈ›ii. Creaturile acelea ar fi putut să se ridice È™i să-l viziteze. Ar fi vrut să fugă, să se dea jos din pat, să-È™i smulgă perfuzia din braÈ› È™i să o rupă la fugă spre libertate. Și-ar fi încercat norocul pe străzi. Cu siguranță, nu puteau să existe atâția bolnavi afară. Oriunde ar fi fost mai bine decât în acel salon de leproÈ™i. Dar picioarele îi erau ca niÈ™te cărămizi. ÃŽncercă din toate puterile să le ridice, pe rând, dar abia putea să le miÈ™te. ÃŽÈ™i afundă capul în pernă, închise ochii È™i se gândi să plângă. Mă aflu într-un spital dintr-o È›ară din lumea a treia, își repeta el iar È™i iar. Am părăsit „Walnut Hill", de o mie de dolari pe zi, cu buton pentru orice, mochetă, duÈ™uri, terapeuÈ›i care îmi stăteau la dispoziÈ›ie. Cel cu răni gemu È™i Nate se afundă È™i mai mult în pernă. Apoi luă bandajul È™i È™i-l puse la loc pe ochi, lipindu-l exact aÈ™a cum fusese, dar mai strâns de data aceasta. 35 Snead sosi la întâlnire cu un contract propriu, pe care îl pregătise fără ajutorul unui avocat. Hark îl citi È™i trebui să admită că nu era întocmit rău. Era intitulat „Contract pentru Serviciile unui Martor Expert". ExperÈ›ii ofereau opinii. Snead avea să ofere, în principal, fapte concrete, însă lui Hark nu-i păsa ce spunea contractul. ÃŽl semnă È™i îi dădu un cec de jumătate de milion. Snead îl luă cu delicateÈ›e, examina fiecare cuvânt, după care îl împături È™i îl vârî în buzunarul hainei. - Cu ce încep? întrebă el zâmbind. Erau atâtea lucruri de discutat. CeilalÈ›i avocaÈ›i voiau să fie È™i ei prezenÈ›i. Hark avea timp doar să-l pună în temă. - ÃŽn general, care era starea psihică a bătrânului în dimineaÈ›a zilei în care a murit? Snead se foi uÈ™or È™i se încruntă, ca È™i cum s-ar fi concentrat. Voia cu adevărat să spună lucrurile care trebuiau. Avea senzaÈ›ia că patru milioane È™i jumătate veneau spre el chiar în clipa aceea. - Nu era lucid, spuse el È™i cuvintele plutiră în aer în timp ce aÈ™tepta aprobarea. Hark încuviință. Până acum era bine. - Era ceva neobiÈ™nuit? - Nu. ÃŽn ultimele zile, rareori avea momente de luciditate. - Cât timp îți petreceai cu el? - Douăzeci È™i patru de ore pe zi, cu întreruperi. - Unde dormeai? - Camera mea era în capătul coridorului, dar avea o sonerie pentru mine. Eram chemat în orice moment al zilei È™i al nopÈ›ii. Uneori se trezea în toiul nopÈ›ii È™i voia suc sau o pastilă. Pur È™i simplu, apăsa pe un buton, soneria suna la mine È™i eu îi duceam orice avea nevoie. - Cine mai locuia cu el? - Nimeni. - Cu cine își mai petrecea timpul? - Poate cu tânăra Nicolette, secretara. O plăcea. - ÃŽntreÈ›inea relaÈ›ii sexuale cu ea? - Ar ajuta cazul? - Da. - Atunci, se regulau ca iepurii. Hark nu putu să nu zâmbească. Insinuarea că Troy se È›inea după ultima lui secretară n-ar fi surprins pe nimeni. Nu le trebui mult să găsească aceeaÈ™i partitură după care să cânte. - Uite ce e, domnule Snead, asta vrem. Ne trebuie mici ciudățenii, întâmplări È™ocante, lucruri stranii pe care le-a spus sau le-a făcut, care, la un loc, să convingă pe oricine că nu era în toate minÈ›ile. Ai destul timp. Stai jos È™i apucă-te de scris. Pune totul pe hârtie. VorbeÈ™te cu Nicolette, asigură-te că făceau sex, ascultă ce zice È™i ea. - O să zică orice e nevoie. - Bun. Pe urmă, repetaÈ›i È™i aveÈ›i grijă să nu existe puncte slabe pe care să le găsească alÈ›i avocaÈ›i. Mărturiile voastre trebuie să fie rezistente. - N-are cine să le contrazică. - Nimeni? Nici un È™ofer de limuzină, nici o cameristă, fostă iubită sau, poate, altă secretară? - Avea È™i din aceÈ™tia, bineînÈ›eles. Dar nimeni nu locuia la etajul paisprezece în afară de mine È™i de domnul Phelan. Era un om foarte singuratic. Și într-o ureche. - Atunci, cum s-a purtat aÈ™a de bine în faÈ›a psihiatrilor? Snead se gândi câteva clipe. ImaginaÈ›ia îl părăsi. - Ce părere ai? întrebă el. - AÈ™ zice că domnul Phelan È™tia că examinarea avea să fie dificilă, pentru că È™tia că nu putea pune bază pe propria-i minte, aÈ™a că È›i-a cerut să pregăteÈ™ti liste cu întrebări pe care le anticipai, cum ar fi data naÈ™terii, pentru că o tot uita, numele copiilor, pe care, practic le uitase, colegiile la care studiaseră, cu cine erau căsătoriÈ›i etcetera, după care aÈ›i trecut la întrebările legate de starea sănătății. Bănuiesc că, după ce aÈ›i recapitulat aceste lucruri de bază, È›i-ai petrecut cel puÈ›in două ore punându-i întrebări despre corporaÈ›ie, structura acesteia, companiile pe care le deÈ›inea, achiziÈ›iile pe care le făcuse, cotaÈ›iile la închidere ale anumitor acÈ›iuni. Se baza pe dumneata din ce în ce mai mult pentru a-l È›ine la curent cu È™tirile financiare, astfel că È›i-a fost uÈ™or. Pentru el era plictisitor, dar dumneata erai hotărât să-l menÈ›ii în formă chiar cu puÈ›in înainte să-l duci în sală. Þi se pare cunoscut? Lui Snead îi plăcea foarte mult. Era uluit de capacitatea avocatului de a născoci minciuni pe moment. - Da, da, exact! AÈ™a i-a îmbrobodit domnul Phelan pe psihiatri. - Atunci, pune-te pe treabă, domnule Snead. Cu cât o să lucrezi mai mult la povestiri, cu atât o să fii un martor mai bun. AvocaÈ›ii din tabăra adversă or să-È›i atace mărturia, or să te facă mincinos, aÈ™a că trebuie să fii pregătit. Pune totul pe hârtie, ca să ai tot timpul o evidență a povestirilor. - ÃŽmi place ideea. - Date, ore, locuri, incidente, ciudățenii. Totul, domnule Snead. AcelaÈ™i lucru e valabil È™i pentru Nicolette. Pune-o È™i pe ea să scrie. - Nu prea se pricepe la scris. - Ajut-o. Totul depinde de dumneata, domnule Snead. Dacă vrei restul banilor, câștigă-i. - Cât timp am la dispoziÈ›ie? - Noi, ceilalÈ›i avocaÈ›i È™i cu mine, am vrea să te înregistrăm pe video peste câteva zile. O să-È›i ascultăm povestirile, o să-È›i punem o mulÈ›ime de întrebări È™i, pe urmă, o să vizionăm caseta. Sunt sigur că o să vrem să schimbăm câte ceva. O să te îndrumăm, poate o să înregistrăm È™i alte casete. Când lucrurile or să fie perfecte, o să fii pregătit pentru depoziÈ›ie. Snead plecă în grabă. Voia să depună banii la bancă È™i să-È™i cumpere o maÈ™ină nouă. Și Nicolette avea nevoie de una. ÃŽn timp ce își făcea rondul, un infirmier de noapte observă că punga era goală. Potrivit instrucÈ›iunilor scrise de mână pe spatele ei, fluidele nu trebuiau întrerupte. O duse la farmacie, unde o studentă care lucra câteva ore ca soră alcătui compoziÈ›ia necesară È™i îi dădu punga înapoi infirmierului. Prin tot spitalul circulau zvonuri despre bogatul pacient american. ÃŽn somn, Nate era alimentat cu medicamente de care nu avea nevoie. Când se duse Jevy, înainte de micul dejun, el era pe jumătate treaz, cu ochii încă acoperiÈ›i, pentru că prefera întunericul. - A venit Welly, îi È™opti Jevy. Sora îl ajută pe Jevy să scoată patul din salon, să străbată coridorul È™i să iasă în curtea cea mică, unde era soare. Sora răsuci o manivelă È™i jumătate de pat se înclină. Apoi îi scoase bandajul È™i Nate nici măcar nu tresări. Deschise ochii încet È™i încercă să-È™i focalizeze privirea. Jevy, care se afla la câțiva centimetri distanță doar, zise: - S-au mai dezumflat. - Salut, Nate, spuse Welly, care se afla în partea cealaltă a lui. Sora îi lăsă singuri. - Salut, Welly, zise Nate rar È™i răguÈ™it. Era ameÈ›it, dar fericit. Cât de bine cunoÈ™tea senzaÈ›ia de a fi drogat. Jevy îi atinse fruntea. - Și febra a scăzut. Cei doi brazilieni își zâmbiră, bucuroÈ™i că nu îl omorâseră pe american în excursia lor în Pantanal. - Ce-ai pățit? îl întrebă Nate pe Welly, încercând să scurteze cuvintele È™i să nu sune ca ale unui om beat. Jevy transmise întrebarea mai departe în portugheză È™i Welly se însufleÈ›i imediat, începând să povestească despre furtună È™i cum se scufundase Santa Loura. Jevy îl oprea din când în când ca să traducă. Nate asculta, încercând să È›ină ochii deschiÈ™i, dar erau momente când aÈ›ipea. Acolo îi găsi Valdir. ÃŽl salută pe Nate cu căldură, fiind încântat că oaspetele lor stătea în capul oaselor È™i arăta mai bine. Apoi scoase un celular È™i, apăsând pe butoane, zise: - Trebuie să vorbeÈ™ti cu domnul Stafford. E foarte nerăbdător. - Nu sunt sigur că..., zise Nate, dar nu termină fraza, pentru că aÈ›ipi iar. - Haide, trezeÈ™te-te È™i vorbeÈ™te cu domnul Stafford, spuse Valdir dându-i telefonul È™i înfoindu-i perna. Nate luă telefonul È™i zise: - Alo. - Nate! Tu eÈ™ti? - Josh. - Nate, spune-mi că n-o să mori. Spune-mi, te rog. - Nu sunt sigur, spuse Nate È™i Valdir îi apropie telefonul mai mult de ureche, È›inându-l. - VorbeÈ™te mai tare, îi È™opti el. Jevy È™i Welly se îndepărtară. - Nate, ai găsit-o pe Rachel Lane? strigă Josh în telefon. Nate nu spuse nimic o clipă, încruntându-se È™i încercând să se concentreze. - Nu, zise el apoi. - Poftim? - Nu se numeÈ™te Rachel Lane. - Dar cum naiba? Nate se gândi o secundă, după care îl cuprinse oboseala. Se lăsă pe spate puÈ›in, tot căutând să-È™i amintească numele ei. Poate că nici nu-i spusese celălalt nume. - Nu È™tiu, murmură el abia miÈ™când buzele. Valdir îi lipi È™i mai mult telefonul de cap. - Nate, vorbeÈ™te-mi! Ai găsit-o pe femeia care trebuia? - Ah, da. Totul e-n regulă, Josh. LiniÈ™teÈ™te-te. - Și femeia? - E minunată. Josh ezită o clipă, dar nu putea să piardă timpul. - Asta e foarte bine, Nate. A semnat hârtiile? - Nu-mi aduc aminte numele. - A semnat hârtiile? Urmă un moment îndelungat de pauză, timp în care Nate lăsă bărbia în piept È™i păru să doarmă. Valdir îl înghionti în braÈ› È™i încercă să-i miÈ™te capul cu telefonul. - Mi-a plăcut de ea, zise Nate deodată. Mult. - EÈ™ti ameÈ›it, nu-i aÈ™a, Nate? Te îndoapă cu calmante, nu? - Da. - Uite ce e, Nate, sună-mă când ai capul limpede, bine? - N-am telefon. - FoloseÈ™te-l pe al lui Valdir. Te rog să mă suni, Nate. El dădu din cap È™i închise ochii. - Am cerut-o de nevastă, spuse el în telefon, după care bărbia îi căzu în piept È™i adormi. Valdir luă telefonul È™i se duse într-un colÈ›, încercând să descrie starea lui Nate. - E nevoie să vin acolo? strigă Josh pentru a treia sau a patra oară. - Nu e nevoie. Ai răbdare, te rog. - M-am săturat să-mi tot spui asta. - ÃŽnÈ›eleg. - Pune-l pe picioare, Valdir. - E bine. - Ba nu e. Sună-mă mai târziu. Tip Durban îl găsi pe Josh la fereastra biroului său, uitându-se la grămada de clădiri care alcătuiau priveliÈ™tea. ÃŽnchise uÈ™a, se aÈ™eză È™i întrebă: - Ce-a spus? Josh continuă să se uite pe geam. - A zis c-a găsit-o, că e minunată È™i că a cerut-o de nevastă. Nu se simÈ›ea nici urmă de umor în glasul lui. Lui Tip i se păru, totuÈ™i, amuzant. Când era vorba de femei, Nate nu aÈ™tepta prea mult, mai ales între divorÈ›uri. - Cum se simte? - Nu simte nici o durere, e îndopat cu calmante È™i e semiconÈ™tient. Valdir a zis că nu mai are febră È™i că arată mult mai bine. - Deci n-o să moară? - Se pare că nu. Durban începu să râdă uÈ™or. - Ãsta e Nate al nostru. N-a întâlnit femeie care să nu-i placă. Când se întoarse, Josh păru amuzat. - E minunat, zise el. Nate e falit. Ea n-are decât patruzeci È™i doi de ani È™i probabil că n-a văzut bărbat alb de ani de zile. - Lui Nate nu i-ar păsa nici dacă ar fi urâtă ca naiba. Din întâmplare, e cea mai bogată femeie din lume. - Acum, când mă gândesc mai bine, nu mă miră. Credeam că-i fac o favoare trimițându-l într-o aventură. Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că ar încerca să seducă o misionară. - Crezi că s-a dat la ea? - Cine È™tie ce-au făcut în junglă. - Mă îndoiesc, adăugă Tip, gândindu-se mai bine. ÃŽl cunoaÈ™tem pe Nate, dar n-o cunoaÈ™tem pe ea. Trebuie să fie doi. Josh se aÈ™eză pe marginea biroului, încă amuzat, È™i se uită în pământ zâmbind. - Ai dreptate. Nu sunt sigur că l-ar plăcea pe Nate. Are prea multe probleme. - A semnat hârtiile? - N-am apucat să vorbim despre asta. Sunt sigur că da, altfel n-ar fi plecat. - Când vine acasă? - Imediat ce-o să poată călători. - Nu fi atât de sigur. Pentru unsprezece miliarde, eu aÈ™ mai sta un timp. 36 Doctorul își găsi pacientul sforăind în curte la umbră, tot în capul oaselor, cu gura deschisă, fără bandaj È™i cu capul căzut într-o parte. Prietenul lui de pe râu moțăia pe pământ în apropiere. Se uită la punga de perfuzie È™i opri fluidul. ÃŽi atinse fruntea lui Nate È™i văzu că nu mai avea febră. - Senhor O'Riley, spuse el tare, bătându-l pe umăr. Jevy sări în picioare. Doctorul nu È™tia engleza. Voia ca Nate să se întoarcă în salon, dar, când Jevy îi traduse acest lucru, pacientul nu se bucură deloc. Nate se rugă de Jevy È™i acesta îl imploră pe doctor. Jevy îi văzuse pe ceilalÈ›i pacienÈ›i, rănile deschise, tremurăturile È™i muribunzii È™i îi promise doctorului că avea să rămână acolo, la umbră, cu prietenul lui, până se întuneca. Doctorul se mai înmuie. De fapt, nu-i păsa. Mai departe era un spaÈ›iu separat cu gratii negre È™i groase înfipte în ciment. PacienÈ›ii ieÈ™eau din când în când ca să se uite în curte printre gratii. Nu puteau să fugă. Un nebun apăru mai târziu, în cursul dimineÈ›ii, È™i se enervă când îi văzu pe Nate È™i pe Jevy. Avea pielea pătată È™i părul pestriÈ› È™i părea exact la fel de nebun cum era. Se agăță de două gratii, își vârî faÈ›a printre ele È™i începu să strige. Vocea lui piÈ›igăiată își găsi ecoul în curte È™i pe coridoare. - Ce zice? întrebă Nate. Strigătele nebunului îl speriară, ajutând la limpezirea minÈ›ii sale. - Nu înÈ›eleg nimic. E nebun. - Mă È›in la un loc cu nebunii? - Da. ÃŽmi pare rău. E un oraÈ™ mic. Strigătele se intensificară. O soră apăru în clipa aceea È™i îi strigă să tacă, dar el se răsti la ea într-un mod care o puse pe fugă. După aceea, își concentră din nou atenÈ›ia asupra lui Nate È™i a lui Jevy. Strânse gratiile până când i se albiră încheieturile degetelor È™i, în timp ce È›ipa, începu să È›opăie. - Bietul de el, zise Nate. Þipetele se transformară în urlete È™i, după câteva minute de vacarm, un asistent apăru în spatele individului È™i încercă să îl ia de acolo. El nu vru să plece, astfel că urmă o scurtă încăierare. Dat fiind că erau martori, asistentul era ferm, dar prudent. Cu toate acestea, mâinile nebunului rămaseră încleÈ™tate pe gratii È™i nu putu fi desprins de acolo. Urletele deveniră È›ipete stridente când asistentul îl trase din spate. ÃŽn cele din urmă, acesta renunță È™i plecă. Nebunul își dădu pantalonii jos È™i începu să urineze printre gratii, râzând zgomotos È™i È›intind în direcÈ›ia lui Nate È™i a lui Jevy, care erau departe însă. ÃŽn acele momente, când nu se mai È›inea de gratii, asistentul atacă brusc din spate, apucându-l È™i trăgându-l. Imediat ce nebunul dispăru din raza vizuală, strigătele încetară. Când drama aceea cotidiană se încheie È™i în curte era liniÈ™te din nou, Nate spuse: - Scoate-mă de-aici, Jevy. - Cum adică? - Scoate-mă de-aici. Mă simt bine. Nu mai am febră È™i încep să-mi recapăt puterile. Hai să plecăm. - Nu putem pleca până când nu-È›i dă drumul doctorul. Și mai ai È™i asta, zise el arătând spre perfuzie. - Asta nu-i nimic, spuse Nate scoțându-È™i repede acul din braÈ› È™i eliberându-se. GăseÈ™te-mi niÈ™te haine, Jevy. Plec. - Nu È™tii cum e febra dengue. Tatăl meu a avut-o. - S-a terminat. O simt. - Nu, nu s-a terminat. Febra o să revină È™i o să fie È™i mai rău. Mult mai rău. - Nu cred. Du-mă la un hotel, Jevy, te rog. O să fie bine acolo. O să plătesc să stai cu mine È™i, dacă febra o să revină, o să-mi dai medicamente. Te rog, Jevy. Jevy stătea la picioarele patului. Se uită în jur, de parcă cineva ar fi putut să înÈ›eleagă engleza. - Nu È™tiu, spuse el È™ovăind. Nu era o idee chiar atât de rea. - ÃŽÈ›i dau două sute de dolari ca să-mi faci rost de niÈ™te haine È™i să mă duci la un hotel. Și îți mai dau cincizeci de dolari pe zi ca să stai cu mine până când o să mă refac. - Nu e vorba de bani, Nate. Sunt prietenul tău. - Și eu sunt prietenul tău, Jevy. Și prietenii se ajută între ei. Nu pot să mă mai întorc în salonul ăla. I-ai văzut pe nenorociÈ›ii de-acolo. Putrezesc, mor È™i fac pe ei. Miroase oribil. Surorilor puÈ›in le pasă. Doctorii nu vin să te vadă. Balamucul e alături. Te rog, Jevy, scoate-mă de-aici. O să-È›i dau bani frumoÈ™i. - Banii tăi s-au dus naibii o dată cu Santa Loura. Acele cuvinte îl făcură să încremenească. Nici măcar nu se gândise la Santa Loura È™i la lucrurile lui - hainele, banii, paÈ™aportul È™i servieta cu toate aparatele È™i hârtiile pe care i le dăduse Josh. Avusese câteva momente de luciditate după ce se despărÈ›ise de Rachel, doar câteva clipe limpezi în care se gândise la viață È™i la moarte. Niciodată la lucruri sau bunuri. - Pot să fac rost de mulÈ›i bani, Jevy. O să cer să mi se trimită din Statele Unite. Ajută-mă, te rog. Jevy È™tia că febra dengue era rareori fatală. Starea lui Nate părea sub control, deÈ™i febra avea să revină, cu siguranță. Nimeni n-ar fi putut să-l condamne pentru faptul că voia să plece din spital. - Bine, spuse el aruncând încă o privire în jur, dar nu era nimeni în preajma lor. Mă întorc în câteva minute. Nate închise ochii È™i se gândi la faptul că nu mai avea paÈ™aport. Și nu mai avea nici un ban. Nici haine, nici periuță de dinÈ›i. Nici SatFone, nici celular, nici cartele de telefon. Și lucrurile nu stăteau mai bine nici acasă. Din ruinele falimentului său personal, se putea aÈ™tepta să păstreze maÈ™ina cumpărată în rate, hainele, mobilierul modest È™i banii depuÈ™i în fondul de pensii. Nimic altceva .Contractul de închiriere a micului apartament din Georgetown fusese reziliat în timp ce el se afla la dezalcoolizare. Nu avea unde să se întoarcă. Nu avea pe nimeni. Cei doi copii mai mari ai săi erau distanÈ›i È™i dezinteresaÈ›i. CeilalÈ›i doi din a doua căsătorie fuseseră luaÈ›i de mama lor. Nu îi mai văzuse de È™ase luni È™i se gândise foarte puÈ›in la ei de Crăciun. Când împlinise patruzeci de ani, Nate câștigase un verdict de zece milioane împotriva unui doctor care nu recunoscuse un caz de cancer. Era cel mai mare verdict din cariera lui È™i, când apelurile se încheiaseră, la doi ani după aceea, firma strânsese peste patru milioane din onorarii. Prima lui Nate în acel an fusese de un milion È™i jumătate. Fusese milionar pentru câteva luni, până când cumpărase casa cea nouă. Urmaseră blănuri È™i diamante, maÈ™ini È™i călătorii, câteva investiÈ›ii proaste. Apoi începuse o relaÈ›ie cu o studentă de la colegiu care era îndrăgostită de cocaină È™i zidul se fisurase. Se prăbuÈ™ise rău de tot È™i stătuse internat două luni. A doua soÈ›ie a sa plecase cu banii, după care se întorsese pentru scurt timp, fără ei. Fusese milionar È™i acum își închipuia cum trebuie să arate din afară - bolnav, singur, fără nici un ban, pus sub acuzare, temându-se să se întoarcă acasă È™i îngrozit de tentaÈ›iile de acolo. Călătoria aceea, care avusese ca scop găsirea lui Rachel, îl È›inuse în alertă. Căutarea fusese captivantă. Acum, că se terminase È™i el nu mai avea nimic de făcut, se gândi la Sergio, la centrul de dezalcoolizare, la vicii È™i la necazurile care îl aÈ™teptau. ÃŽntunericul se întrezărea din nou. Nu putea să-È™i petreacă tot restul vieÈ›ii plimbându-se cu chalanas în susul È™i în josul Paraguayului cu Jevy È™i cu Welly, departe de alcool, droguri È™i femei, ignorându-È™i problemele pe care le avea cu legea. Trebuia să se întoarcă. Trebuia să le înfrunte încă o dată. Un È›ipăt asurzitor puse capăt viselor sale cu ochii deschiÈ™i. Nebunul cu părul roÈ™u se întorsese. Jevy împinse patul sub o verandă È™i, apoi, pe un coridor spre partea din față a spitalului. Se opri lângă vestiarul unui îngrijitor È™i ajută pacientul să se dea jos din pat. Nate era slăbit È™i nesigur pe picioare, dar hotărât să plece de acolo. ÃŽn vestiar, își scoase halatul È™i își puse o pereche de pantaloni scurÈ›i È™i largi, un tricou roÈ™u, sandalele de cauciuc obligatorii, o È™apcă de blugi È™i o pereche de ochelari de soare din plastic. DeÈ™i arăta ca un brazilian, nu se simÈ›ea câtuÈ™i de puÈ›in aÈ™a. Jevy cheltuise puÈ›in pe hainele acelea. ÃŽn clipa în care își aranja È™apca, leÈ™ină. Jevy îl auzi lovindu-se de ușă. O deschise repede È™i îl găsi pe Nate prăbuÈ™it printre găleÈ›i È™i cârpe. ÃŽl apucă de subsuori È™i îl trase înapoi spre pat, rostogolindu-l în el È™i acoperindu-l cu cearÈ™aful. Nate deschise ochii È™i întrebă: - Ce s-a-ntâmplat? - Ai leÈ™inat, sosi răspunsul. Patul se miÈ™ca; Jevy era în spatele lui. Trecură pe lângă două surori care nu păreau să-i observe. - Nu-i o idee bună, spuse Jevy. - Mergi mai departe. Se opriră lângă holul de la intrare. Nate se dădu jos din pat, simÈ›i că îi vine să leÈ™ine din nou È™i începu să meargă. Jevy îl luă de după umeri È™i îl strânse. - UÈ™urel, repetă Jevy întruna. ÃŽncet È™i frumos. Nu le aruncară nici o privire nici angajaÈ›ilor de la internări, nici bolnavilor care încercau să se interneze. Nici o privire din partea surorilor È™i infirmierelor care fumau pe treptele de la intrare. Soarele îl izbi cu putere pe Nate È™i el se sprijini de Jevy. Traversară strada spre locul unde era parcat Fordul masiv al acestuia. Scăpară de moarte ca prin urechile acului la prima intersecÈ›ie. - Condu mai încet, te rog, se răsti Nate, care transpira È™i al cărui stomac se întorcea pe dos. - Iartă-mă, zise Jevy, încetinind considerabil. Cu farmec È™i promisiuni de bani, Jevy obÈ›inu o cameră cu două paturi de la tânăra recepÈ›ioneră de la „Palace Hotel". - Prietenul meu e bolnav, îi È™opti Jevy arătând spre Nate, care, cu siguranță, nu arăta deloc bine. Jevy nu voia ca fata să-È™i facă o impresie greÈ™ită. Nu aveau bagaje. Când ajunseră în cameră, Nate se prăbuÈ™i în pat. Mica escapadă îl obosise îngrozitor. Jevy găsi reluarea unui meci de fotbal la televizor, dar, după cinci minute, se plictisi. Coborî să mai flirteze puÈ›in. Nate încercă de două ori să găsească o centralistă internaÈ›ională. ÃŽÈ™i amintea vag că auzise vocea lui Josh la telefon È™i bănuia că ar fi trebuit să-l mai sune. A doua oară, auzi o mulÈ›ime de cuvinte în portugheză. Când încercă în engleza, i se păru că aude cuvintele „cartelă telefonică". ÃŽnchise È™i se culcă. Doctorul îl sună pe Valdir. Acesta găsi camioneta lui Jevy parcată în faÈ›a hotelului È™i pe acesta în piscină, bând o bere. Valdir se lăsă pe vine la marginea piscinei. - Unde e domnul O'Riley? îl întrebă el vădit iritat. - Sus, în camera lui, spuse Jevy, după care mai luă o înghiÈ›itură de bere. - De ce se află aici? - Pentru că a vrut să plece din spital. ÃŽl condamni? Valdir suportase o singură operaÈ›ie în Campo Grande, la patru ore distanță. Nici o persoană cu bani nu se ducea de bunăvoie la spitalul din Corumbá. - Cum se simte? - Cred că bine. - Stai cu el. - Nu mai lucrez pentru dumneata, domnule Valdir. - AÈ™a e, dar mai e problema bărcii. - N-am ce să fac. N-am scufundat-o eu, ci o furtună. Ce vrei să fac? - Să-l supraveghezi pe domnul O'Riley. - Are nevoie de bani. PoÈ›i să spui să i se trimită? - Presupun că da. - Și îi trebuie un paÈ™aport A pierdut totul. - Ai grijă de el. O să mă ocup eu de detalii. Febra reveni încet, încet în timpul nopÈ›ii, încălzindu-i faÈ›a în somn, pregătind fără să se grăbească dezastrul care avea să urmeze. Ceea ce o trăda era un È™ir de broboane mici de sudoare de-a lungul sprâncenelor È™i, apoi, în părul răsfirat pe pernă. Clocoti mocnit în timp ce el dormea, pregătindu-se să erupă. Trimise tremurături, mici valuri de friguri prin trupul lui, însă el era obosit È™i organismul mai păstra încă din calmantele absorbite, aÈ™a încât continuă să doarmă. Creă o presiune în spatele ochilor, pentru ca, atunci când avea să-i deschidă, să-i vină să È›ipe. ÃŽi secă lichidele din gură. Nate gemu, în sfârÈ™it. SimÈ›ea niÈ™te zvâcnituri îngrozitoare între tâmple. Când deschise ochii, moartea îl aÈ™tepta. Era într-o baltă de transpiraÈ›ie, faÈ›a îi ardea, iar genunchii È™i coatele i se îndoiau de durere. - Jevy, È™opti el. Jevy! Jevy aprinse veioza dintre ei È™i Nate gemu È™i mai tare. - Stinge-o! zise el È™i Jevy dădu fuga la baie, găsind o sursă indirectă de lumină. Pentru acel coÈ™mar, cumpărase apă îmbuteliată, gheață, aspirină, calmante È™i un termometru. Credea că e pregătit. Trecu o oră È™i Jevy cronometră fiecare minut. Febra urcă la treizeci È™i nouă; frigurile veneau în valuri atât de violente, încât micul pat se zguduia. Când Nate nu tremura, Jevy îi îndesa pastile în gură È™i îl îndopa cu apă. ÃŽi punea prosoape ude pe față. Nate suferea în tăcere, strângând cu curaj din dinÈ›i, aÈ™a încât durerea era mută. Era decis să suporte accesele de febră în luxul relativ al camerei de hotel. De fiecare dată când îi venea să È›ipe, își amintea de pereÈ›ii cojiÈ›i È™i de mirosurile din spital. La patru dimineaÈ›a febra crescu la patruzeci È™i unu È™i Nate începu să-È™i piardă cunoÈ™tinÈ›a. Genunchii aproape că îi atingeau bărbia. BraÈ›ele îi înconjurau gambele. Se È›inea strâns. Apoi, îl cuprinse un val de frig È™i trupul i se cutremură. Ultima gradaÈ›ie a termometrului era la patruzeci È™i trei È™i Jevy È™tia că, la un moment dat, prietenul lui avea să intre în stare de È™oc. ÃŽn cele din urmă, intră în panică, nu din cauza temperaturii, ci a transpiraÈ›iei care picura pe jos din cearÈ™afuri. Prietenul lui suferise destul. La spital erau medicamente mai bune. Găsi un îngrijitor care dormea la etajul al treilea È™i, împreună, îl traseră pe Nate până la lift, prin holul pustiu È™i apoi la camionetă. La È™ase dimineaÈ›a îl sună pe Valdir, trezindu-l. Când se sătură să-l înjure pe Jevy, Valdir acceptă să-l sune pe doctor. 37 Tratamentul fu dictat de doctor prin telefon. Să se umple punga de perfuzie cu toate bunătățile, să i se înfigă acul în braÈ›, să se încerce găsirea unul salon mai bun. Saloanele erau pline, aÈ™a că, pur È™i simplu, îl lăsară pe hol, lângă un birou dezordonat care se numea biroul surorilor. Cel puÈ›in, nu aveau să-l ignore. Lui Jevy i se ceru să plece. Nu putea face nimic altceva decât să aÈ™tepte. La un moment dat, dimineață, în timpul unei scăderi a intensității celorlalte activități, un infirmier apăru cu o foarfecă. Tăie pantalonii scurÈ›i È™i tricoul roÈ™u È™i le înlocui cu o altă cămașă de noapte galbenă. ÃŽn timpul acestei operaÈ›iuni, Nate stătu gol puÈ™că cinci minute în văzul tuturor celor care treceau pe acolo. Nimeni nu observă; lui Nate, cu siguranță, nu-i păsa. CearÈ™afurile se schimbară pentru că erau ude leoarcă. ZdrenÈ›ele care fuseseră pantalonii scurÈ›i È™i tricoul fura aruncate È™i, din nou, Nate O'Riley nu avea haine. Dacă tremura prea mult sau gemea prea tare, cine se afla mai aproape, un doctor, o soră sau un infirmier, deschidea puÈ›in perfuzia. Iar când sforăia prea tare, cineva o închidea puÈ›in. Moartea unui bolnav de cancer însemna un loc liber. Nate fu dus în salonul cel mai apropiat, unde fu aÈ™ezat între un muncitor care își pierduse un picior È™i un om care murea din cauza unei insuficienÈ›e renale. Doctorul îl vizită de două ori în timpul zilei. Febra oscila între 40 È™i 42. Valdir trecu pe acolo după-amiază târziu pentru a vorbi cu Nate, dar acesta nu era treaz. ÃŽi raportă întâmplările zilei domnului Stafford, care nu fu deloc încântat. - Doctorul zice că e normal, spuse Valdir vorbind la celular pe hol. Domnul O'Riley o să se facă bine. - Nu-l lăsa să moară, Valdir, mârâi Josh din America. Se trimiseră bani È™i se lucra la paÈ™aport. Punga perfuziei se goli din nou È™i nimeni nu observă. Trecură câteva ore È™i, treptat, calmantele își pierdură efectul. Era întuneric beznă, în toiul nopÈ›ii, È™i nu se auzea nici o miÈ™care din celelalte trei paturi când Nate se scutură, în sfârÈ™it, de pânzele de păianjen ale stării sale de comă È™i dădu semne de viață. Abia își vedea colegii de salon. UÈ™a era deschisă È™i pe hol era o lumină slabă. Nici glasuri, nici paÈ™i. ÃŽÈ™i pipăi cămaÈ™a de noapte - udă leoarcă de transpiraÈ›ie - È™i își dădu seama că era complet gol pe dedesubt. ÃŽÈ™i frecă ochii umflaÈ›i È™i încercă să-È™i îndrepte picioarele amorÈ›ite. Fruntea îi era foarte fierbinte. ÃŽi era sete È™i nici nu își mai amintea când mâncase ultima oară. ÃŽncercă să nu se miÈ™te ca să nu-i trezească pe cei din jur. Cu siguranță că o soră avea să treacă pe acolo în curând. AÈ™ternuturile erau ude, astfel încât atunci când frigurile îl cuprinseră din nou, nu avu cum să se încălzească. Tremura È™i își freca braÈ›ele È™i picioarele, în timp ce dinÈ›ii îi clănțăneau. Când frigurile încetară, încercă să adoarmă È™i reuÈ™i să aÈ›ipească de câteva ori în timpul nopÈ›ii, dar, la un moment dat, febra crescu iarăși. Tâmplele îi zvâcneau atât de tare, încât Nate începu să plângă. ÃŽÈ™i înfășură perna în jurul capului È™i strânse cât putu de tare. ÃŽn întunericul încăperii, o siluetă intră È™i trecu de la un pat la altul, oprindu-se, în cele din urmă, lângă cel al lui Nate. Ea îl privi cum se chinuia È™i lupta în aÈ™ternut, gemetele fiindu-i înăbuÈ™ite de pernă. ÃŽi atinse uÈ™or braÈ›ul. - Nate, È™opti ea. ÃŽn împrejurări normale, el s-ar fi speriat. Dar halucinaÈ›iile deveniseră ceva obiÈ™nuit. Lăsă perna pe piept È™i încercă să distingă figura. - Sunt eu, Rachel, È™opti ea - Rachel? È™opti el, respirând greu È™i încercând să se ridice în capul oaselor, după care vru să-È™i deschidă ochii cu degetele. Rachel? - Sunt aici, Nate. Dumnezeu m-a trimis să te protejez. El întinse mâna spre faÈ›a ei È™i ea i-o luă, sărutându-i palma. - N-o să mori, Nate, spuse ea apoi. Dumnezeu are planuri pentru tine. El nu putu să spună nimic. ÃŽncetul cu încetul, privirea i se obiÈ™nui cu întunericul È™i o văzu. - Tu eÈ™ti, zise el. Sau era tot un vis? Se lăsă din nou pe spate, punând capul pe pernă, relaxându-se când muÈ™chii È™i articulaÈ›iile i se destinseră. ÃŽnchise ochii, dar continuă să-i È›ină mâna. Zvâcniturile din dosul ochilor slăbiră treptat. FierbinÈ›eala îi părăsi fruntea È™i faÈ›a. Febra îl sleise de puteri, astfel că adormi din nou, căzând pradă unui somn provocat nu de medicamente, ci de pura epuizare. Visă îngeri - fecioare înveÈ™mântate în alb care pluteau printre nori deasupra lui, aflându-se acolo pentru a-l proteja, fredonând imnuri pe care nu le auzise niciodată, dar care, într-un fel, i se păreau familiare. Părăsi spitalul a doua zi la prânz, înarmat cu ordinele doctorului È™i însoÈ›it de Jevy È™i de Valdir. Nu mai era nici urmă de febră sau de spuzeală, ci numai o durere uÈ™oară a articulaÈ›iilor È™i a muÈ™chilor. El insistase să plece È™i doctorul acceptase imediat .Se bucura să scape de el. Prima oprire fu la un restaurant unde mâncă un castron cu orez È™i o farfurie de cartofi fierÈ›i. Evită fripturile È™i cotletele. Jevy, nu. Amândurora le era încă foame după aventura lor. Valdir bău cafea, fumă È™i se uită la ei cum mâncau. Nimeni nu o văzuse pe Rachel venind È™i plecând din spital. Nate îi È™optise secretul lui Jevy, care le întrebase pe surori È™i pe femeile de serviciu. După prânz, Jevy îi lăsă È™i începu să colinde oraÈ™ul pe jos, în căutarea ei. Se duse la râu, unde vorbi cu marinarii de pe ultimul vas de vite care sosise în oraÈ™. Ea nu călătorise cu ei. Pescarii nu o văzuseră. Nimeni nu părea să È™tie nimic despre sosirea unei femei albe din Pantanal. Stând singur în biroul lui Valdir, Nate formă numărul firmei lui Stafford, un număr pe care îi fu greu să È™i-l amintească. Josh fu scos dintr-o È™edință. - Ia spune-mi, Nate, cum te simÈ›i? - Febra a dispărut, zise el legănându-se în scaunul lui Valdir. Mă simt bine. Mă doare puÈ›in tot corpul È™i sunt obosit, dar mă simt bine. - VorbeÈ™ti grozav. Vreau să vii acasă. - Mai lasă-mă două zile. - Trimit un avion, Nate. Va pleca în seara asta. - Nu. Nu face asta, Josh. Nu-i o idee prea bună. O să vin când o să vreau. - Bine. PovesteÈ™te-mi despre femeie, Nate. - Am găsit-o. Este fiica nelegitimă a lui Troy Phelan È™i n-o interesează banii. - Atunci, cum ai convins-o să-i accepte? - Josh, pe femeia asta n-o convingi să facă nimic. Am încercat, dar n-am ajuns nicăieri, aÈ™a că am renunÈ›at. - Haide, Nate. Nimeni nu întoarce spatele unei asemenea sume. Cu siguranÈ›a că ai făcut-o să priceapă. - Nici pe departe, Josh. Este cea mai fericită ființă pe care am văzut-o vreodată, perfect mulÈ›umită să-È™i trăiască restul vieÈ›ii printre oamenii ei. Acolo o vrea Dumnezeu. - TotuÈ™i, a semnat hârtiile? - Nu. Urmă un moment îndelungat de tăcere, timp în care Josh receptă vestea. - Cred că glumeÈ™ti, spuse el, în cele din urmă, È™i abia fu auzit în Brazilia. - Nu. ÃŽmi pare rău, È™efule. Am făcut tot posibilul s-o conving măcar să semneze hârtiile, dar nici n-a vrut s-audă. N-o să le semneze niciodată. - A citit testamentul? - Da. - Și i-ai spus că e vorba de unsprezece miliarde de dolari? - Da. TrăieÈ™te singură într-o colibă cu un acoperiÈ™ de stuf, fără apă, fără lumină, cu mâncare È™i haine simple, fără telefoane È™i faxuri È™i fără să se gândească la lucrurile pe care le pierde. E în epoca de piatră, Josh, exact acolo unde vrea să fie, È™i banii ar schimba asta. - E de neînÈ›eles. - Și eu am gândit la fel È™i am fost acolo. - E deÈ™teaptă? - E doctoriță, Josh, are doctoratul în medicină. Și absolventă a seminarului. CunoaÈ™te cinci limbi. - Doctoriță? - Da, dar n-am vorbit despre malpraxis în medicină. - Ai zis că e minunată. - AÈ™a am zis? - Da, acum două zile la telefon. Cred că erai ameÈ›it de calmante. - Eram È™i este. - AÈ™adar, È›i-a plăcut? - Ne-am împrietenit. Nu avea nici un sens să-i spună lui Josh că ea se afla în Corumbá. Spera să o găsească repede È™i, în timp ce se aflau în mijlocul civilizaÈ›iei, să încerce să discute despre averea lui Troy. - A fost o adevărată aventură, spuse Nate. Ca să nu zic mai mult. - N-am dormit nopÈ›ile din cauza ta. - LiniÈ™teÈ™te-te. ÃŽncă sunt întreg. - Þi-am trimis cinci mii de dolari. I-a primit Valdir. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, È™efule. - Sună-mă mâine. Valdir îl invită la cină, dar el refuză. ÃŽÈ™i luă banii È™i porni pe jos, liber din nou pe străzile din Corumbá. Prima dată se opri la un magazin de îmbrăcăminte, de unde își cumpără lenjerie intimă, pantaloni scurÈ›i safari, tricouri albe È™i ghete. Când ajunse la hotel cu noua lui garderobă, era epuizat. Dormi două ore. Jevy nu găsi nici urmă de Rachel. Se uită la oamenii care mergeau pe străzile aglomerate. Vorbi cu oamenii de pe râu pe care îi cunoÈ™tea atât de bine, dar aceÈ™tia nu auziseră nimic despre sosirea ei. Intră în holurile hotelurilor din centru È™i flirtă cu recepÈ›ionerele. Nimeni nu văzuse o americancă de patruzeci È™i doi de ani care călătorea singură. Cu trecerea orelor, Jevy începu să se îndoiască de povestea prietenului său. Febra dengue te face să vezi tot felul de lucruri, să auzi voci, să crezi în fantome, mai ales noaptea. Dar continuă să caute. Și Nate porni prin oraÈ™, după ce dormi puÈ›in È™i mâncă iarăși. Mergea încet, încercând să se È›ină la umbră È™i având tot timpul o sticlă cu apă în mână. Se opri pe stânca de deasupra râului, maiestuosul Pantanal întinzându-se în faÈ›a ochilor lui pe o suprafață de sute de kilometri. Oboseala îl lovi cu putere È™i se întoarse la hotel È™chiopătând, ca să se odihnească din nou. Dormi iarăși È™i, când se trezi, Jevy bătea la ușă. ÃŽÈ™i promiseseră să se întâlnească la È™apte să ia cina împreună. Era trecut de opt È™i, când intră în cameră, Jevy se uită imediat după sticle goale. Nu era nici una. Mâncară pui fript la o cafenea pe trotuar. Seara vibra de muzică È™i de oameni care se plimbau. Perechi cu copii mici cumpărau îngheÈ›ată È™i porneau încet spre casă. AdolescenÈ›ii umblau în grupuri, fără nici o destinaÈ›ie aparentă. Barurile se revărsau afară, până la marginea trotuarelor. Tineri È™i tinere se plimbau de la un bar la altul. Străzile erau calde È™i sigure; nimeni nu părea să se teamă că ar fi putut fi împuÈ™cat sau jefuit. La o masă din apropiere, un bărbat bea bere Brahma rece dintr-o sticlă maronie È™i Nate îi urmărea fiecare înghiÈ›itură. După desert, își spuseră la revedere È™i promiseră să se întâlnească devreme pentru încă o zi de căutări. Jevy porni într-o direcÈ›ie, Nate în alta. Era odihnit È™i sătul de paturi. La două străzi distanță de râu, era mai multă liniÈ™te. Magazinele erau închise; ferestrele caselor erau întunecate; traficul era mai puÈ›in intens. ÃŽn față, văzu luminile unei mici capele. Aici trebuia să fie, își spuse el aproape cu glas tare. UÈ™a de la intrare era larg deschisă, aÈ™a încât Nate văzu de pe trotuar È™irurile de bănci de lemn, amvonul pustiu, pictura murală care îl înfățiÈ™a pe Hristos pe cruce È™i spatele câtorva credincioÈ™i rugându-se È™i meditând. Muzica de orgă se auzea încet È™i îl ademeni înăuntru. Se opri imediat lângă ușă È™i numără cinci persoane răspândite printre rânduri; nici una nu semăna cu Rachel. Sub pictură, banca din faÈ›a orgii era goală. Muzica se auzea printr-un difuzor. Putea să aÈ™tepte. Avea timp; ea ar fi putut să apară. Se aÈ™eză în ultimul rând, unde era singur. Studie crucifixul, cuiele care îi străpungeau mâinile, sabia îndreptată spre coastă, agonia de pe chipul Lui. Oare chiar îl omorâseră într-un mod atât de groaznic? La un moment dat, în timpul vieÈ›ii sale mizerabile, Nate citise sau auzise povestirile fundamentale: naÈ™tere de către Fecioară, deci Crăciunul; mersul pe apă; poate un miracol, doua; El fusese înghiÈ›it de balenă sau altcineva? Și, apoi, trădarea lui Iuda; judecata înaintea lui Pilat; crucificarea, adică PaÈ™tele È™i, în sfârÈ™it, ÃŽnălÈ›area la cer. Da, Nate cunoÈ™tea lucrurile de bază. Poate că i le spusese mama lui. Nici una dintre soÈ›ii nu mergea la biserică, deÈ™i numărul doi era catolică È™i în fiecare an de Crăciun asistau la slujba de la miezul nopÈ›ii. Alte trei persoane intrară de pe stradă. Un tânăr cu o chitară apăru pe o ușă laterală È™i se duse spre amvon. Era exact nouă È™i jumătate. Atinse câteva corzi È™i începu să cânte, chipul luminându-i-se când rostea cuvintele de credință È™i slavă. O femeie mărunÈ›ică de pe rândul din faÈ›a lui bătu din palme È™i cântă alături de el. Poate că muzica avea să o atragă pe Rachel. Trebuia să-i fie dor să se roage într-o biserică adevărată cu podele de lemn È™i vitralii, cu oameni îmbrăcaÈ›i, care citeau din Biblie într-o limbă modernă. Cu siguranță că vizita bisericile când se afla în Corumbá. Când se termină cântecul, tânărul citi puÈ›in din Scriptură È™i începu să propovăduiască. Portugheza lui era cea mai lentă din câte auzise Nate în mica lui aventura. Nate era fascinat de acele sunete calde È™i de cadenÈ›a deloc grăbită. DeÈ™i nu înÈ›elegea nimic, încercă să repete frazele. Apoi, gândurile i-o luară razna. Trupul său se curățase de febră È™i de medicamente. Era bine hrănit, alert, odihnit. Era din nou cel de altădată È™i acest lucru îl deprimă dintr-o dată. Prezentul reveni, mână în mână cu viitorul. Poverile pe care i le lăsase lui Rachel îl găsiseră din nou, atunci È™i acolo, în capelă. Avea nevoie de ea să stea cu el, să-l È›ină de mână È™i să-l ajute să se roage. Nu putea să-È™i sufere slăbiciunile. Le numi una câte una È™i lista aceea îl întrista. Demonii îl aÈ™teptau acasă - prietenii buni È™i cei răi, locurile frecventate È™i obiceiurile, presiunile pe care nu le mai suporta. ViaÈ›a nu putea fi trăită alături de cei ca Sergio la o mie de dolari pe zi. Și nici liber pe străzi. Tânărul se rugă, È›inând ochii strâns închiÈ™i È™i înălțând braÈ›ele uÈ™or. ÃŽnchise ochii È™i Nate È™i rosti numele Domnului. Dumnezeu aÈ™tepta. Se agăță cu ambele mâini de spătarul rândului din față È™i repetă lista, murmurând încet fiecare slăbiciune, defect, viciu È™i rău care îl chinuia. Le mărturisi pe toate. ÃŽntr-o lungă recunoaÈ™tere a eÈ™ecului, se descoperi în faÈ›a lui Dumnezeu. Nu omise nimic. Descărcă destule poveri pentru a strivi trei oameni È™i, când termină, în sfârÈ™it, avea lacrimi în ochi. - Iartă-mă, îi È™opti el lui Dumnezeu. Ajută-mă, Te rog. La fel de repede cum îi părăsise trupul febra, simÈ›i cum i se uÈ™urează sufletul de poveri. Cu o miÈ™care uÈ™oară a mâinii, tăbliÈ›a lui fusese È™tearsă complet. Scoase un oftat imens de uÈ™urare, dar pulsul i se înteÈ›ise. Auzi chitara din nou. Deschise ochii È™i își È™terse obrajii. ÃŽn loc să-l vadă pe tânărul din amvon, Nate văzu chipul lui Hristos, cuprins de agonie È™i de durere, murind pe cruce. Murind pentru el. O voce îl chema pe Nate, o voce din interior, o voce care îl conducea pe culoar. ÃŽnsă invitaÈ›ia îl deruta. SimÈ›ea multe emoÈ›ii contradictorii. Ochii i se uscară deodată. De ce plâng într-o biserică micuță, ascultând muzică pe care nu o înÈ›eleg, într-un oraÈ™ în care n-o să mai vin niciodată? ÃŽntrebările continuară È™uvoi, răspunsurile scăpându-i însă. Una era ca Dumnezeu să-i ierte È™irul uluitor de păcate È™i Nate avea, într-adevăr, senzaÈ›ia că numărul poverilor sale scăzuse, dar era mult mai dificil să se aÈ™tepte cineva ca el să devină un discipol. Ascultând muzica, rămase uluit. Nu se putea ca Dumnezeu să-l strige. El era Nate O'Riley - beÈ›iv, drogat, afemeiat, tată absent, soÈ› îngrozitor, avocat lacom, evazionist. Acea listă tristă putea să continue la nesfârÈ™it. Era ameÈ›it. Muzica se opri È™i tânărul se pregăti pentru un alt cântec. Nate ieÈ™i repede din capelă. Dând un colÈ›, aruncă o privire în spate, sperând să o vadă pe Rachel, dar È™i să se asigure că Dumnezeu nu trimisese pe cineva să-l urmărească. SimÈ›ea nevoia să vorbească cu cineva. Știa că ea se află în Corumbá È™i jură să o găsească. 38 Despachante e o parte integrantă a vieÈ›ii braziliene. Nici o afacere, bancă, firmă de avocatură, grup medical sau persoană cu bani nu poate opera fără serviciile unui despachante. Acesta este un înlesnitor extraordinar. ÃŽntr-o È›ară unde birocraÈ›ia este răspândită È™i cu tradiÈ›ie, despachante este individul care cunoaÈ™te arhivarii, toată funcÈ›ionărimea tribunalelor, birocraÈ›ii, vameÈ™ii. El cunoaÈ™te sistemul È™i modalitatea de a-l unge. Nici o hârtie oficială sau document nu se obÈ›ine în Brazilia fără să se stea la cozi lungi, iar despachante este cel care stă acolo pentru tine. ÃŽn schimbul unei taxe mici, el va aÈ™tepta opt ore pentru reînnoirea reviziei tehnice a maÈ™inii tale, după care È›i-o va pune pe parbriz în timp ce tu eÈ™ti ocupat la birou. El votează pentru tine, se duce la bancă, la poÈ™tă - lista e nesfârÈ™ită. Nici un obstacol birocratic nu îl intimidează. Firmele de despachantes își afiÈ™ează numele în vitrine la fel ca avocaÈ›ii È™i doctorii, se află în „pagini aurii". Slujba nu presupune o anumită pregătire. Nu e nevoie decât ca persoana respectivă să fie bună de gură È™i să aibă răbdare È™i mult tupeu. Valdir avea un despachante în Corumbá care cunoÈ™tea un altul în Săo Paulo, unul influent cu relaÈ›ii sus-puse, È™i pentru o taxă de două mii de dolari avea să facă un paÈ™aport nou. Jevy își petrecu următoarele dimineÈ›i la râu, ajutându-È™i un prieten să repare o chalana. Urmărea totul È™i asculta bârfele. Nici un cuvânt despre femeie. Până vineri la prânz, era convins că nu venise la Corumbá, cel puÈ›in nu în ultimele două săptămâni. Jevy cunoÈ™tea toÈ›i pescarii, căpitanii È™i marinarii. Și acestora le plăcea tare mult să trăncănească. Dacă o americancă ce trăia printre indieni apărea deodată în oraÈ™, ei aflau. Nate căută până la sfârÈ™itul săptămânii. Colindă străzile, scrută mulÈ›imile de oameni, se uită în holurile hotelurilor È™i prin cafenelele de pe trotuare, dar nu văzu pe nimeni care să aducă măcar de departe cu Rachel. La ora unu, în ultima zi, trecu pe la biroul lui Valdir È™i își luă paÈ™aportul. ÃŽÈ™i luară la revedere ca doi vechi prieteni È™i își promiseră să se revadă în curând. Amândoi È™tiau că acest lucru nu avea să se întâmple niciodată. La două, Jevy îl duse la aeroport. Stătură în sala de aÈ™teptare jumătate de oră, privind cum singurul avion își descărca pasagerii, pregătindu-se apoi pentru reluarea zborului. Jevy ar fi vrut să-È™i petreacă ceva timp în Statele Unite È™i avea nevoie de ajutorul lui Nate. - Am nevoie de o slujbă, zise el. Nate îl ascultă înÈ›elegător, nefiind sigur că el însuÈ™i mai era angajat. - O să văd ce pot face. Vorbiră despre Colorado, despre vest È™i alte locuri unde Nate nu fusese niciodată. Jevy era îndrăgostit de munÈ›i È™i, după două săptămâni petrecute în Pantanal, Nate înÈ›elegea acest lucru. Când veni timpul să se despartă, se îmbrățiÈ™ară cu căldură È™i își luară rămas-bun. Nate traversă pavajul încins spre avion, cărându-È™i puÈ›inele lucruri într-o geantă mică. Avionul cu douăzeci de locuri ateriză de două ori înainte să ajungă la Campo Grande, unde pasagerii se îmbarcară într-un alt avion care zbura spre Săo Paulo. Doamna de lângă el ceru o bere. Nate se uită la cutia care se afla la mai puÈ›in de douăzeci È™i cinci de centimetri de el. Gata, își spuse el. ÃŽnchise ochii È™i se rugă la Dumnezeu să-i dea putere. Ceru o cafea. Cursa spre Dulles decolă la miezul nopÈ›ii. Avea să ajungă la D.C. a doua zi dimineață la nouă. Căutarea lui Rachel îl È›inuse departe de È›ară aproape trei săptămâni. Nu È™tia sigur unde îi era maÈ™ina. Nu avea unde să stea È™i nici cu ce să facă rost de o locuință. Dar nu trebuia să-È™i facă griji. Josh avea să se ocupe de detalii. Avionul coborî printre nori la trei sute de metri. Nate era treaz, sorbind din cafea È™i gândindu-se cu groază la străzile de acasă, care erau reci È™i albe. Pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă. Fu minunat timp de câteva minute când se apropiară de Dulles, după care Nate își aminti cât de nesuferită îi era iarna. Purta o pereche de pantaloni subÈ›iri, fără ciorapi, adidaÈ™i ieftini È™i o cămașă Polo „pirat" pentru care plătise È™ase dolari la aeroportul din Săo Paulo. Nu avea palton. ÃŽn noaptea aceea avea să doarmă undeva, probabil la un hotel, nesupravegheat, în D.C., pentru prima oară din seara de 4 august, când intrase clătinându-se pe picioare într-o cameră de motel. Acest lucru se întâmplase la capătul unei lungi È™i patetice prăbuÈ™iri. Muncise mult ca să uite. Dar acela era vechiul Nate, iar acum era unul nou. Avea patruzeci È™i opt de ani, aflându-se la treisprezece luni distanță de cincizeci, È™i era pregătit pentru o cu totul altă viață. Dumnezeu îi dăduse putere È™i îi întărise hotărârea. Mai avea treizeci de ani de viață. Nu avea să È™i-i petreacă È›inându-se de sticle goale. Și nici nu avea să fugă veÈ™nic. Văzu pluguri de zăpadă gonind în jur când lunecară pe pistă. Acestea erau ude È™i încă mai cădeau fulgi de zăpadă. Când coborî din avion în tunel, iarna îl izbi în față È™i se gândi la străzile È™i aerul umed din Corumbá. Josh îl aÈ™tepta lângă banda rulantă pentru bagaje È™i, bineînÈ›eles, avea un palton în plus. - Arăți groaznic, fură primele lui cuvinte. - Mersi, zise Nate, luând repede paltonul È™i îmbrăcându-l. - EÈ™ti slab ca un țâr. - Dacă vrei să slăbeÈ™ti È™apte kilograme, găseÈ™te țânÈ›arul potrivit. Merseră împreună cu mulÈ›imea spre ieÈ™ire, trupuri îmbulzindu-se, înghiontindu-se È™i împingându-se È™i mai mult ca să aibă loc să iasă pe uÈ™i. Bun venit acasă, își spuse el. - N-ai mult bagaj, zise Josh arătând spre geantă. - Tot ce am pe lumea asta. Neavând nici ciorapi, nici mănuÈ™i, Nate îngheță lângă bordură până când Josh aduse maÈ™ina. Ninsoarea din timpul nopÈ›ii se transformase în viscol È™i, pe lângă clădiri, stratul de zăpadă era de È™aizeci de centimetri. - Ieri au fost treizeci È™i È™apte de grade în Corumbá, zise Nate când ieÈ™iră din aeroport. - Să nu spui că È›i-e dor. - Ba da. Deodată, mi s-a făcut dor. - Uite ce e, Gayle e la Londra. Mă gândeam că ai putea să stai la noi vreo două zile. ÃŽn casa lui Josh puteau să doarmă cincisprezece persoane. - Sigur, mulÈ›umesc. Unde mi-e maÈ™ina? - La mine în garaj. BineînÈ›eles. Era un Jaguar luat în leasing È™i, fără îndoială, fusese îngrijit cum trebuia, spălat È™i ceruit, iar ratele lunare fuseseră plătite la zi. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, Josh. - Þi-am dus mobila la un mini-depozit. Hainele È™i lucrurile personale sunt în maÈ™ină. - MulÈ›umesc, spuse Nate, nefiind deloc surprins. - Cum te simÈ›i? - Bine. - Uite ce e, Nate, am citit despre febra dengue. E nevoie de o lună ca să te refaci. Fii sincer. O lună. Era introducerea discuÈ›iei legată de viitorul lui Nate la firmă. Mai stai o lună, bătrâne. Poate eÈ™ti prea bolnav ca să lucrezi. Nate ar fi putut să scrie scenariul. Dar nu avea să fie nici o discuÈ›ie. - Sunt puÈ›in slăbit, atâta tot .Dorm mult È™i beau multe lichide. - Ce fel de lichide? - Direct la subiect, nu? - Ca întotdeauna. - Sunt curat, Josh. LiniÈ™teÈ™te-te. Fără prostii. Josh auzise asta de multe ori. Schimbul de cuvinte fusese mai aspru decât vruseseră amândoi, aÈ™a că, un timp, rămaseră tăcuÈ›i. Se circula încet. Râul Potomac era pe jumătate îngheÈ›at È™i sloiuri mari de gheață pluteau încet la suprafaÈ›a lui spre Georgetown. ÃŽn timp ce aÈ™teptau, blocaÈ›i, pe Podul Chain, Nate spuse dintr-o dată: - Nu mă întorc la birou, Josh. Zilele alea s-au terminat. Josh nu avu nici o reacÈ›ie vizibilă. Ar fi putut să fie dezamăgit că un vechi prieten È™i un foarte bun avocat renunÈ›a. Ar fi putut să fie încântat pentru că o mare durere de cap părăsea firma în liniÈ™te. Ar fi putut să fie indiferent, pentru că plecarea lui Nate era, probabil, inevitabilă. Problema cu evaziunea fiscală l-ar fi costat licenÈ›a, oricum. AÈ™a că întrebă doar: - De ce? - Din mai multe motive, Josh. Să zicem doar că sunt obosit. - Majoritatea avocaÈ›ilor pledanÈ›i își întrerup activitatea după douăzeci de ani. - Am auzit. Destul cu discuÈ›ia despre retragere. Nate era decis È™i Josh nu voia să-l facă să se răzgândească. Mai erau două săptămâni până la „Super Bowl" È™i „Redskins" nu se calificaseră. ÃŽncepură să vorbească despre fotbal, aÈ™a cum fac bărbaÈ›ii de obicei când trebuie să întreÈ›ină conversaÈ›ia în mijlocul unor subiecte delicate. Chiar È™i sub un strat gros de zăpadă, străzile i se păreau urâte lui Nate. SoÈ›ii Stafford aveau o casă spaÈ›ioasă în Wesley Heights, în partea de nord-vest a oraÈ™ului. De asemenea, mai aveau o căsuță pe Chesapeake È™i o cabană în Maine. Cei patru copii erau mari È™i se împrăștiaseră. Doamna Stafford prefera să călătorească, în timp ce soÈ›ul ei prefera să lucreze. Nate își luă câteva haine groase din portbagajul maÈ™inii, după care făcu un duÈ™ fierbinte în apartamentul oaspeÈ›ilor. Presiunea apei era mai slabă în Brazilia. DuÈ™ul de la hotel nu era niciodată fierbinte È™i nici rece. Săpunurile erau mai mici. Compara lucrurile din jurul său. Fu amuzat când își aminti de duÈ™ul de pe Santa Loura, un cordon deasupra WC-ului care, atunci când trăgeai de el, făcea să curgă o apă de râu călduță. Era mai rezistent decât credea; acea aventură îl învățase măcar atâta. Se bărbieri È™i, apoi, începu să se spele pe dinÈ›i, reluându-È™i obiceiurile cu multă cumpătare. ÃŽn multe privinÈ›e, era plăcut să se afle din nou acasă. Biroul de la subsol al lui Josh era mai mare decât cel din centru È™i la fel de aglomerat. Acolo se întâlniră să își bea cafeaua. Era timpul raportului. Nate începu cu efortul, care se sfârÈ™ise neplăcut, de a o găsi pe Rachel pe calea aerului, aterizarea forÈ›ată, vaca omorâtă, cei trei băieÈ›i, tristeÈ›ea Crăciunului în Pantanal. ÃŽi povesti cu lux de amănunte plimbarea sa călare È™i întâlnirea în mlaÈ™tină cu curiosul aligator. Apoi despre cum fuseseră salvaÈ›i cu elicopterul. Nu spuse nimic despre cheful din seara de Crăciun; nu ar fi servit la nimic È™i îi era îngrozitor de ruÈ™ine. ÃŽi descrise pe Jevy È™i pe Welly, vasul Santa Loura È™i călătoria spre nord. Când el È™i Jevy se rătăciseră cu barca cea mică, își aminti că fusese înspăimântat, dar prea ocupat ca să fie stăpânit de teamă. Acum, în siguranÈ›a civilizaÈ›iei, aventura lor părea înfricoșătoare. Josh era uluit. Ar fi vrut să-È™i ceară scuze pentru faptul că îl trimisese într-un loc atât de înÈ™elător, însă călătoria fusese captivantă, în mod evident. Aligatorii crescură pe măsură ce povestirile continuară. Șarpele anaconda, care stătea la soare pe malul râului, fu însoÈ›it de un altul care înotase aproape de barca lor. Nate îi descrise pe indieni, goliciunea lor, alimentele fără nici un gust, viaÈ›a monotonă, È™eful È™i refuzul lui de a-i lăsa să plece. Și Rachel. ÃŽn acel moment, Josh își luă carneÈ›elul È™i începu să ia notiÈ›e. Nate o descrise în amănunt, de la vocea ei caldă È™i înceată la sandalele È™i ghetele ei. Coliba ei È™i trusa medicală, Lako È™i È™chiopătatul lui, felul cum o priveau indienii când trecea pe lângă ei. ÃŽi povesti despre fetiÈ›a care murise din cauza unei muÈ™cături de È™arpe, atât cât îi dezvăluise ea. Cu precizia unui veteran al sălilor de judecată, Nate relată tot ce putuse să afle despre Rachel în cursul vizitei lui. Folosi propriile ei cuvinte când vorbi despre bani È™i hârtii. ÃŽÈ™i aminti ce spusese ea despre cât de primitiv părea testamentul scris de mână al lui Troy. Nate povesti apoi cât își amintea în legătură cu întoarcerea din Pantanal. Și diminuă ororile febrei dengue. SupravieÈ›uise È™i acest lucru, în sine, îl uimea. O cameristă le aduse supă È™i ceai fierbinte pentru masa de prânz. - Uite cum stă treaba, zise Josh după ce luă câteva linguri de supă. Dacă ea refuză darul lăsat în testamentul lui Troy, banii rămân în patrimoniul lui. TotuÈ™i, dacă se decide că, dintr-un motiv oarecare, testamentul nu este valid, înseamnă că nu există nici un testament. - Cum ar putea să nu fie valid? NiÈ™te psihiatri au vorbit cu el cu câteva minute înainte să sară. - Acum sunt mai mulÈ›i psihiatri, bine plătiÈ›i È™i cu alte opinii. O să iasă urât. Toate testamentele sale anterioare au fost distruse. Dacă se hotărăște că a murit fără să aibă un testament valid, averea se va împărÈ›i în mod egal tuturor celor È™apte copii ai săi. Din moment ce Rachel nu vrea nimic, partea ei se va împărÈ›i între ceilalÈ›i È™ase. - IdioÈ›ii ăia or să pună mâna pe miliarde. - Cam aÈ™a ceva. - Ce È™anse sunt să câștige? - Nu prea sunt. Prefer cazul nostru decât al lor, dar lucrurile se pot schimba. Nate se plimba prin cameră, făcându-È™i de lucru cu o arahidă È™i gândindu-se. - De ce lupÈ›i pentru validitatea testamentului, dacă Rachel nu vrea nimic? - Din trei motive, spuse Josh repede. Ca de obicei, analiză lucrurile din toate unghiurile posibile. Era un plan grozav È™i avea să-i fie dezvăluit lui Nate în întregime. - Primul, È™i cel mai important, clientul meu a făcut un testament valid. Și-a împărÈ›it bunurile exact aÈ™a cum a dorit. Eu, ca avocat al lui, nu pot decât să lupt pentru a apăra integritatea testamentului. Al doilea, È™tiu ce simÈ›ea domnul Phelan pentru copiii săi. ÃŽi era groază să nu cumva să pună mâna pe banii lui. Și eu am aceleaÈ™i sentimente pentru ei È™i mă cutremur când mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar avea fiecare câte un miliard. Al treilea, exista întotdeauna È™ansa ca Rachel să se răzgândească. - Nu conta pe asta. - Uite ce e, Nate, È™i ea e tot om. Are hârtiile la ea. O să aÈ™tepte câteva zile È™i o să înceapă să se gândească la ele. Poate că nu i-a trecut niciodată prin cap că ar putea fi bogată, dar, la un moment dat, trebuie să se gândească la toate lucrurile bune pe care le-ar putea face cu banii. I-ai vorbit despre depozite È™i societăți de binefacere? - Abia dacă È™tiu eu însumi ce sunt astea, Josh. Eram avocat pledant, ai uitat? - O să luptăm ca să apărăm testamentul domnului Phelan, Nate. Problema e că cel mai important loc de la masă e gol. Rachel are nevoie de reprezentare. - Ba nu are. Nu o interesează nimic. - Litigiul nu poate continua până când ea nu are un avocat. Nate nu se putea pune cu maestrul în ale strategiei. Gaura neagră se căsca din senin È™i el cădea deja în ea. ÃŽnchise ochii È™i zise: - GlumeÈ™ti. - Nu. Și nu mai putem amâna mult timp. Troy a murit acum o lună. Judecătorul Wycliff vrea neapărat să È™tie unde se află Rachel Lane. S-au intentat È™ase acÈ›iuni de contestare a testamentului È™i se fac presiuni serioase. Totul apare în ziare. Dacă scăpăm ceva în sensul că Rachel intenÈ›ionează să refuze totul, pierdem controlul. MoÈ™tenitorii Phelan È™i avocaÈ›ii lor își pierd minÈ›ile. Judecătorul își pierde deodată interesul în susÈ›inerea testamentului lui Troy. - AÈ™adar, eu sunt avocatul ei? - Nu există altă soluÈ›ie, Nate. Dacă vrei să te retragi, foarte bine, dar va mai trebui să accepÈ›i un ultim caz. Să stai la masă È™i să-i aperi interesele. Noi o să facem toată munca grea. - Dar e un conflict. Sunt partener la firma ta. - E unul minor, pentru că interesele noastre sunt aceleaÈ™i. Noi - patrimoniul È™i Rachel - avem acelaÈ™i È›el, de a apăra testamentul. Stăm la aceeaÈ™i masă. Și, teoretic, putem susÈ›ine că ai părăsit firma în august anul trecut. - Ceea ce e destul de adevărat. Amândoi admiseră acel adevăr trist. Josh sorbi din ceai, fără să-È™i ia ochii de la Nate. - La un moment dat, o să mergem la Wycliff să-i spunem că ai găsit-o pe Rachel È™i că nu vrea să apară acum, că nu È™tie ce să facă, dar că vrea ca tu să-i aperi interesele. - ÃŽnseamnă că o să-l minÈ›im pe judecător. - E o minciună măruntă, Nate, pentru care ea o să ne mulÈ›umească mai târziu. Wycliff e nerăbdător să înceapă treaba, dar nu poate să facă nimic până când nu află ceva în legătură cu Rachel. Dacă tu eÈ™ti avocatul ei, războiul poate să înceapă. O să mint eu. - AÈ™adar, sunt un birou cu un singur angajat cu care lucrez la ultimul meu caz. - Exact. - Plec din oraÈ™, Josh. Nu rămân aici, zise Nate, după care izbucni în râs. Unde să stau? - Și unde te duci? - Nu È™tiu. Nu m-am gândit atât de departe. - Am o idee. - Sunt convins. - Stai în căsuÈ›a mea de lângă Chesapeake Bay. N-o folosim iarna. E la St. Michaels, la doua ore distanță. PoÈ›i să vii cu maÈ™ina când e nevoie de tine È™i să stai acolo. ÃŽÈ›i repet, Nate, o să facem noi toată treaba. Nate studie un timp rafturile de cărÈ›i. Cu douăzeci È™i patru de ore în urmă, mâncase un sandviÈ™ pe bancă într-un parc din Corumbá, privind trecătorii È™i aÈ™teptând să apară Rachel. Jurase să nu mai intre niciodată de bunăvoie într-o sală de judecată. Dar fu nevoit să admită că planul își avea punctele sale forte. Cu siguranță nu își putea închipui un client mai bun. Nu aveau să ajungă niciodată la proces. Și, cu banii care erau în joc, avea, cel puÈ›in, să-È™i câștige existenÈ›a pentru câteva luni. Josh își termină supa È™i trecu la următorul punct de pe listă. - Propun un onorariu de zece mii de dolari pe lună. - EÈ™ti generos, Josh. - Cred că putem să-i scoatem din averea bătrânului. Fără cheltuieli suplimentare, or să te pună iarăși pe picioare. - Până când... - Exact până când o să rezolvăm problema cu fiscul. - Vreo veste de la judecător? - ÃŽl sun din când în când. Am luat masa împreună săptămâna trecută. - SunteÈ›i amici? - Ne cunoaÈ™tem de mult timp. Nu te mai gândi la închisoare, Nate. Guvernul se va mulÈ›umi cu o amendă mare È™i cu suspendarea licenÈ›ei pe o perioadă de cinci ani. - Pot să-mi ia licenÈ›a. - Nu încă. Mai avem nevoie de ea pentru un ultim caz. - Cât o să aÈ™tepte guvernul? - Un an. Nu e o prioritate. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, Josh. Nate era obosit din nou. Zborul care durase toată noaptea, ravagiile junglei, discuÈ›iile cu Josh. Voia un pat cald È™i moale într-o cameră întunecoasă. 39 Duminică dimineață la È™ase, Nate termină un alt duÈ™ fierbinte, al treilea în douăzeci È™i patru de ore, È™i începu să-È™i facă planuri pentru o plecare cât mai grabnică. O seară în oraÈ™ È™i ardea de nerăbdare să plece. CăsuÈ›a din apropierea golfului îl chema. D.C.-ul îi fusese cămin timp de douăzeci È™i È™ase de ani È™i, de când luase hotărârea să plece, era nerăbdător să o facă. Neavând nici o casă a lui, îi era uÈ™or să circule de colo-colo. ÃŽl găsi pe Josh la subsol, la biroul său, vorbind la telefon cu un client din Thailanda. Ascultând o jumătate din conversaÈ›ia legată de zăcăminte de gaze naturale, era bucuros că renunÈ›a la a mai practica dreptul. Josh era cu doisprezece ani mai mare decât el, un om foarte bogat, È™i, pentru el, distracÈ›ie însemna să fie la birou duminică dimineaÈ›a la ora È™ase È™i jumătate. N-o să las să mi se întâmple aÈ™a ceva, își spuse Nate, dar È™tia că nu era aÈ™a. Dacă se ducea înapoi la birou, avea să reintre în normal. Patru internări la dezalcoolizare însemna că o a cincea era pe undeva pe drum. El nu era la fel de puternic ca Josh. ÃŽn zece ani, avea să moară. Era ceva captivant în retragerea aceea. A da în judecată doctori era o treabă urâtă, de care putea să se lipsească. Nu avea să-i lipsească nici stresul unui birou important. Avusese o carieră, triumfuri. Succesul nu-i adusese nimic altceva decât amărăciune, nu-i făcuse față. Succesul îl împinsese în È™anÈ›. Acum, că spectrul oribil al închisorii dispăruse, putea să se bucure de o nouă viață. Plecă cu un portbagaj de haine, lăsând totul într-o cutie în garajul lui Josh. Ninsoarea se oprise, dar plugurile încă mai funcÈ›ionau. Străzile erau alunecoase È™i, după două străzi, Nate își dădu seama că nu mai È›inuse volanul în mână de peste cinci luni. TotuÈ™i nu erau multe maÈ™ini È™i merse pe Wisconsin, intrând pe Chevy Chase È™i, apoi, pe Beltway, unde gheaÈ›a È™i zăpada fuseseră curățate. Singur, în propria lui maÈ™ină, începu să se simtă din nou ca un american. Se gândi la Jevy în camioneta lui Ford zgomotoasă È™i periculoasă, È™i se întrebă cât ar fi rezistat pe Beltway. Apoi se gândi la Welly, un copil atât de sărac, încât familia lui nu avea nici o maÈ™ină. Nate intenÈ›iona să scrie câteva scrisori în zilele care urmau È™i avea să le trimită una prietenilor lui din Corumbá. Telefonul îi atrase atenÈ›ia. ÃŽl ridică; părea să funcÈ›ioneze. BineînÈ›eles că Josh avusese grijă ca facturile să fie plătite. ÃŽl sună pe Sergio acasă È™i vorbiră douăzeci de minute. Fu certat pentru că nu sunase mai devreme. Sergio fusese îngrijorat. ÃŽi explică situaÈ›ia cu serviciile telefonice din Pantanal. Lucrurile mergeau într-o altă direcÈ›ie, erau câteva necunoscute, dar aventura lui continua. RenunÈ›a la profesie È™i scăpa de închisoare. Sergio nu îl întrebă nimic de alcool. Nate părea curat È™i puternic. ÃŽi dădu numărul de telefon al casei unde avea să locuiască È™i își promiseră să ia masa împreună curând. ÃŽl sună pe fiul său cel mai mare la Nortwestern, în Evanston, È™i îi lăsă un mesaj pe robot. Unde putea să fie un student de douăzeci È™i trei de ani la ora È™apte într-o duminică dimineață? ÃŽn nici un caz la o slujbă matinală. Nate nu voia să È™tie. Indiferent ce ar fi făcut fiul său, nu avea să-È™i bată joc de viață atât de rău cum făcuse tatăl lui. Fiica lui avea douăzeci È™i unu de ani È™i, din când în când, era studentă la Pitt. Ultima lor conversaÈ›ie fusese despre taxe, cu o zi înainte ca Nate să intre în camera de motel cu o sticlă de rom È™i o pungă plină de pastile. Nu îi găsi numărul de telefon. Mama lor se recăsătorise de două ori de când îl părăsise pe Nate. Era o persoană nesuferită pe care nu o suna decât dacă era absolut necesar. Avea să aÈ™tepte vreo două zile, după care avea să-i ceară numărul de telefon al fiicei lor. Era hotărât să facă dureroasa călătorie spre vest, în Oregon, ca să-È™i vadă, cel puÈ›in, cei doi copii mai mici. Și mama lor se recăsătorise, culmea, tot cu un avocat, dar unul care, evident, ducea o viață curată. Avea să le ceară iertare È™i să încerce să restabilească legăturile fragile. Nu È™tia cum avea să facă acest lucru, dar promisese să încerce. ÃŽn Annapolis, opri la o cafenea È™i luă micul dejun. Ascultă previziunile meteorologice de la un grup de clienÈ›i gălăgioÈ™i dintr-un separeu È™i se uită absent pe Post. După titlurile mari È™i articolele de ultimă oră, Nate nu văzu nimic care să-l intereseze câtuÈ™i de puÈ›in. Știrile nu se schimbau niciodată: probleme în Orientul Mijlociu, probleme în Irlanda; scandaluri în Congres; cotaÈ›iile la bursă creÈ™teau, apoi scădeau; o scurgere de petrol; alt medicament contra SIDA; gherilele ucideau țărani în America Latină; tulburări în Rusia. Hainele îi erau largi, aÈ™a că mâncă trei ouă cu costiță È™i biscuiÈ›i. Cei din separeu ajunseră la concluzia că avea să mai ningă. Traversă Chesapeake pe Bay Bridge. Autostrăzile de pe coasta de est nu fuseseră curățate bine. Jaguarul derapă de două ori, aÈ™a că reduse viteza. MaÈ™ina era veche de un an È™i nu mai È›inea minte când expira contractul de leasing. Secretara lui se ocupa de hârtii. El alesese culoarea. Hotărî să scape de maÈ™ină cât mai curând cu putință È™i să găsească o maÈ™ină de teren. MaÈ™ina aceea luxoasă de reprezentare păruse odată atât de importantă. Acum nu mai avea nevoie de ea. La Easton, intră pe State Route 33, un drum încă acoperit de un strat de zăpadă de vreo cinci centimetri. Nate merse pe urmele altor autovehicule È™i, în curând, trecea prin localități mici È™i somnoroase cu porturi pline de ambarcaÈ›iuni. Malurile golfului Chesapeake erau acoperite cu un strat gros de zăpadă, iar apele sale erau de un albastru-închis. St. Michaels avea o populaÈ›ie de o mie trei sute de locuitori. Route 33 deveni strada principală pe o distanță de câteva intersecÈ›ii, cât trecea prin orășel. Pe ambele părÈ›i ale sale erau magazine È™i prăvălii È™i clădiri vechi una lângă alta, toate bine întreÈ›inute È™i gata pentru a apărea în ilustrate. Nate auzise de St. Michaels de când se È™tia. Acolo erau un muzeu maritim, un festival al stridiilor, un port activ, duzini de mici pensiuni ciudate care atrăgeau orășenii pentru weekenduri prelungite. Trecu pe lângă poÈ™tă È™i pe lângă o mică biserica, unde pastorul curăța zăpada de pe trepte cu o lopata. Casa se afla pe Green Street, la două străzi distanță de strada principală, cu vedere spre port. Era în stil victorian, cu frontoane gemene È™i cu o verandă lungă ce cuprindea È™i laturile. Zugrăvită într-un albastru-ca-ardezia, cu ornamente albe È™i galbene, casa era înconjurată de È›urÈ›uri. Peluza din față era mică È™i aleea se afla sub un strat de zăpadă de vreo È™aizeci de centimetri. Nate opri maÈ™ina lângă bordură È™i își făcu drum cu greu până la verandă. Aprinse luminile din interior È™i se duse în spate. ÃŽntr-o magazie de lângă uÈ™a din dos, găsi o lopată din plastic. ÃŽÈ™i petrecu o oră minunată, curățând veranda È™i aleea, după care se întoarse la maÈ™ină. Deloc surprinzător, casa era decorată cu obiecte de epocă È™i era curată È™i îngrijită. Josh spusese că în fiecare miercuri venea o femeie să facă ordine È™i să È™teargă praful. Doamna Stafford locuia acolo două săptămâni primăvara È™i una toamna. Josh dormise acolo trei nopÈ›i în ultimele optsprezece luni. Erau patru dormitoare È™i patru băi. Ce mai căsuță! ÃŽnsă nu găsi nici un pic de cafea È™i aceasta reprezenta prima urgență a zilei. ÃŽncuie uÈ™ile È™i porni spre oraÈ™. Trotuarele erau curățate È™i ude de la zăpada care se topea. Potrivit termometrului din vitrina frizeriei, erau două grade. Nate studie vitrinele din mers. La biserica din față începură să bată clopotele. Conform broÈ™urii pe care i-o dădu bătrânul îngrijitor, pastor era părintele Phil Lancaster, un bărbat scund È™i slab, cu ochelari cu lentile groase È™i rame de baga, cu părul creÈ›, roÈ™cat È™i încărunÈ›it. Ar fi putut, la fel de bine, să aibă treizeci È™i cinci sau cincizeci de ani. Cei care veniră la slujbă de la ora unsprezece erau bătrâni È™i puÈ›ini, fără îndoială, din cauza vremii. Nate numără douăzeci È™i una de persoane în micul sanctuar, inclusiv Phil È™i organistul. Erau multe capete cărunte. Biserica era frumoasă, cu tavanul boltit, bănci È™i podele din lemn închis la culoare È™i patru vitralii. Când îngrijitorul se aÈ™eză în ultimul rând, Phil, înveÈ™mântat în anteriul său negru, se ridică È™i le ură bun venit la Biserica Trinity, unde toată lumea se afla acasă. Vocea sa era răsunătoare È™i nazală È™i nu avea nevoie de microfon. ÃŽn rugăciunile lui, îi mulÈ›umi Domnului pentru zăpadă È™i iarnă, pentru anotimpurile dăruite pentru a le aminti că El deÈ›inea controlul întotdeauna. Cântară imnuri È™i rugăciuni. ÃŽn timp ce predica, părintele Phil îl remarcă pe Nate, singurul străin de oraÈ™, care stătea în penultimul rând. ÃŽÈ™i zâmbiră unul altuia È™i, pentru un moment înspăimântător, Nate se temu că avea să-l prezinte celorlalÈ›i. Predica sa era despre entuziasm, o alegere ciudată, È›inând cont de vârsta medie a enoriaÈ™ilor săi. Nate făcu eforturi să fie atent, dar gândurile începură să-i rătăcească. Se întoarse în capela din Corumbá, cu uÈ™ile È™i ferestrele sale deschise, astfel încât căldura pătrundea înăuntru, cu imaginea lui Hristos murind pe cruce, cu tânărul chitarist. Având grijă să nu-l jignească pe Phil, reuÈ™i să-È™i È›ină privirea aÈ›intită asupra unui bec de pe perete, în spatele È™i deasupra amvonului. Dată fiind grosimea lentilelor preotului, se gândi că dezinteresul lui avea să treacă neobservat. Stând în mica biserică, în sfârÈ™it, ferit de incertitudinile marii sale aventuri, la adăpost de febră È™i furtuni, de primejdiile din D.C., de viciile sale, de distrugerea spirituală, Nate își dădu seama că, pentru prima oară de când se È™tia, se bucura de liniÈ™te sufletească. Nu se temea de nimic. Dumnezeu îl atrăgea într-o anumită direcÈ›ie. Nu È™tia exact unde, dar nici nu se temea. Ai răbdare, își spuse el. Apoi rosti o rugăciune. ÃŽi mulÈ›umi lui Dumnezeu că îi cruÈ›ase viaÈ›a È™i se rugă pentru Rachel, fiindcă È™tia că aceasta se ruga pentru el. Seninătatea îl făcu să zâmbească. Când rugăciunea se sfârÈ™i, deschise ochii È™i văzu că Phil îi zâmbea. După binecuvântare, toÈ›i trecură pe lângă Phil, care stătea la ușă, fiecare felicitându-l pentru predică È™i dându-i câte o scurtă informaÈ›ie. Oamenii înaintau încet; era un ritual. - Ce-È›i face mătuÈ™a? întrebă Phil pe cineva, după care ascultă cu atenÈ›ie, în timp ce i se descria cea mai recentă problemă de sănătate a mătuÈ™ii. Cum îți mai e È™oldul? întrebă el pe un altul. Cum a fost în Germania? Le È›inea mâinile într-ale sale È™i se apleca pentru a auzi fiecare cuvânt. Știa ce era în mintea lor. Nate aÈ™teptă răbdător la urmă. Nu se grăbea, pentru că nu avea nimic altceva de făcut - Bine ai venit, spuse părintele Phil, apucându-l de mână È™i de braÈ›. Bine ai venit la Trinity, zise el, apoi strânse atât de tare, încât Nate se întrebă dacă era cumva primul oaspete care venea după ani de zile. - Sunt Nate O'Riley, spuse el, după care adaugă: De la Washington. De parcă acest lucru ar fi ajutat la definirea lui. - Mă bucur că te-am avut printre noi în dimineaÈ›a asta, zise Phil È™i ochii mari îi licăriră în dosul ochelarilor. De aproape, ridurile dezvăluiau faptul că avea pe puÈ›in cincizeci de ani. Iar părul lui avea mai mulÈ›i cârlionÈ›i albi decât roÈ™ii. - Stau în casa familiei Stafford pentru câteva zile, spuse Nate. - Da, da, o casă superbă. Când ai sosit? - Azi-dimineață. - EÈ™ti singur? - Da. - Ei bine, atunci trebuie să vii la noi la masă. Acea ospitalitate agresivă îl făcu pe Nate să râdă. - Ãăă, mulÈ›umesc, dar... Chipul lui Phil era numai zâmbet. - Nu, insist. SoÈ›ia mea găteÈ™te friptură de miel la cuptor de fiecare dată când ninge. Chiar acum e în cuptor. Avem atât de puÈ›ini oaspeÈ›i iarna. Te rog, casa parohială e chiar în spatele bisericii. Nate era în mâinile unui om care, duminica, luase masa alături de sute de oameni. - Zău, am trecut doar È™i... - Plăcerea e de partea noastră, spuse Phil, trăgându-l deja de braÈ› înapoi spre amvon. Cu ce te ocupi la Washington? - Sunt avocat, zise Nate. Un răspuns complet ar fi fost complicat. - Ce te aduce aici? - E o poveste lungă. - Ah, minunat! Laurei È™i mie ne plac la nebunie poveÈ™tile lungi. Hai să stăm la masă mult È™i să povestim. O să ne simÈ›im grozav. Entuziasmul său era irezistibil. Sărmanul om era dornic de conversaÈ›ie proaspătă? De ce nu? se gândi el. Acasă nu era oricum nimic de mâncare. Toate magazinele păreau închise. Trecură pe lângă amvon È™i intrară pe o ușă care dădea în partea din spate a bisericii. Laura stingea luminile. - Dânsul e domnul O'Riley, de la Washington, îi spuse Phil soÈ›iei sale. A acceptat să ia masa cu noi. Laura zâmbi È™i îi strânse mâna lui Nate. Avea părul scurt È™i cărunt È™i părea cu cel puÈ›in zece ani mai în vârstă decât soÈ›ul ei. Dacă un oaspete neaÈ™teptat la masă o surprindea, acest lucru nu se văzu. Nate avu impresia că era ceva obiÈ™nuit. - Vă rog să-mi spuneÈ›i Nate, zise el. - AÈ™a o să facem, spuse Phil, scoțându-È™i anteriul. Casa parohială se afla lângă terenul bisericii, cu faÈ›a spre o stradă laterală. Mergeau cu grijă prin zăpadă. - Cum a fost predica? o întrebă Phil când pășiră pe verandă. - Excelentă, dragul meu, zise ea fără urmă de entuziasm. Nate ascultă È™i zâmbi, convins că, de ani de zile, în fiecare duminică, Phil pusese aceeaÈ™i întrebare, în acelaÈ™i loc È™i moment, È™i primise acelaÈ™i răspuns. Orice ezitare în legătură cu rămânerea la masă dispăru în clipa în care intră în casă. Aroma delicioasă a fripturii de miel ajungea până în salon. Phil zgândări cu vătraiul cărbunii încinÈ™i din cămin, în timp ce Laura pregătea mâncarea. ÃŽn sufrageria îngustă dintre bucătărie È™i salon, fusese aranjată o masă pentru patru persoane. Nate era încântat că le acceptase invitaÈ›ia, deÈ™i nu avusese nici o È™ansă să o refuze. - Ne bucurăm atât de mult că eÈ™ti aici, spuse Phil când se aÈ™ezară. PresimÈ›eam că o să avem un oaspete astăzi. - Pentru cine e locul ăsta? întrebă Nate arătând spre scaunul gol. - ÃŽntotdeauna punem patru tacâmuri duminica, spuse Laura, după care nu mai adăugă nimic. Se È›inură de mâini când Phil îi mulÈ›umi încă o dată lui Dumnezeu pentru zăpadă È™i anotimpuri È™i pentru mâncare. ÃŽncheie cu cuvintele: - Și fă-ne mereu atenÈ›i la nevoile È™i dorinÈ›ele celorlalÈ›i. Acele cuvinte îi aduseră aminte lui Nate de ceva. Le mai auzise, cu mulÈ›i, mulÈ›i ani în urmă. ÃŽn timp ce se serveau, vorbeau despre dimineaÈ›a aceea. De obicei, la slujba de la unsprezece, veneau în jur de patruzeci de persoane. ÃŽntr-adevăr, zăpada îi împiedicase pe oameni să se ducă la biserică. Și era È™i o epidemie de gripă. Nate îl felicită pentru frumuseÈ›ea simplă a sanctuarului. Se aflau de È™ase ani în St. Michaels. Nu mult după ce începură să mănânce, Laura spuse: - EÈ™ti frumos bronzat pentru luna ianuarie. Nu cred că ai obÈ›inut bronzul în Washington, nu? - Nu. Abia m-am întors din Brazilia. Amândoi se opriră din mâncat È™i se aplecară mai mult. Aventura reîncepea. Nate luă o înghiÈ›itură zdravănă de friptură, care era groasă È™i delicioasă, È™i începu să povestească. - Mănâncă, te rog, spunea Laura cam la fiecare cinci minute. Nate lua o înghiÈ›itură, mesteca încet È™i, apoi, continua. Se referi la Rachel doar ca fiind „fiica unui client". Furtunile deveniră mai aprige, È™erpii mai lungi, barca mai mică, indienii mai puÈ›in prietenoÈ™i. Ochii lui Phil licăreau de uimire în timp ce Nate trecea de la un capitol la altul. Era a doua oară de când se întorsese că povestea totul. Cu excepÈ›ia câtorva exagerări uÈ™oare, totul rămase neschimbat. Și îl uimi până È™i pe el. Era o povestire remarcabilă È™i gazdelor lui li se oferi o versiune lungă È™i îmbogățită. Strecurară întrebări ori de câte ori puteau. Când Laura strânse masa È™i servi negrese la desert, Nate È™i Jevy tocmai ajunseseră la primul sat de indieni Ipica. - A fost surprinsă când te-a văzut? întrebă Phil, când Nate descrise scena cu grupul de indieni care o însoÈ›eau pe femeie afară din sat pentru a se întâlni cu ei. - Nu chiar, zise el. Părea să È™tie că urma să venim. Nate își dădu toată silinÈ›a să-i descrie pe indieni cu stilul lor de viață ca în epoca de piatră, dar cuvintele nu izbutiră să descrie imaginile aÈ™a cum ar fi trebuit. Mâncă două negrese, golind farfuria din două înghiÈ›ituri mari în timpul unor pauze scurte în povestire. Dădură farfuriile la o parte apoi È™i băură cafea. Masa de prânz duminica însemna, pentru Phil È™i Laura, mai multă conversaÈ›ie decât mâncare. Nate se întrebă cine fusese ultimul oaspete suficient de norocos, invitat ca să povestească È™i să mănânce. ÃŽi fu greu să diminueze ororile febrei dengue, dar Nate încercă totuÈ™i. Vreo două zile în spital, câteva medicamente, È™i se pusese iarăși pe picioare. Când termină, începură întrebările. Phil voia să È™tie totul în legătură cu misionara - numele ei, credinÈ›a, munca ei cu indienii. Sora Laurei trăise în China cincisprezece ani, lucrând în spitalul unei biserici, lucru care devenise sursa multor povestiri. Era aproape ora trei când Nate se îndreptă spre uÈ™a. Gazdele lui ar fi stat cu plăcere la masă sau în salon È™i ar fi vorbit până se întuneca, dar Nate simÈ›ea nevoia să se plimbe puÈ›in. Le mulÈ›umi pentru ospitalitate È™i, când îi lăsă făcând cu mâinile pe verandă, avu senzaÈ›ia că îi cunoÈ™tea de ani de zile. Plimbarea prin St. Michaels dură o oră. Străzile erau înguste, având de ambele părÈ›i case vechi de o sută de ani. Nimic nu era nelalocul lui, nici câini vagabonzi, nici locuri virane, nici clădiri abandonate. Până È™i zăpada era dată cu grijă la o parte, astfel încât străzile È™i trotuarele erau curate, fără ca nici un vecin să fie supărat. Nate se opri la docuri È™i admiră bărcile cu pânze. Niciodată nu pusese piciorul pe una. Hotărî că nu avea să plece din St. Michaels decât atunci când avea să fie nevoit. Avea să locuiască în căsuță până când Josh avea să-l dea afară politicos. Avea să-È™i È›ină banii È™i, când cazul Phelan avea să se încheie, avea să găsească o modalitate de a se descurca. ÃŽn apropierea portului, dădu peste o mică băcănie care se pregătea să închidă. Cumpără cafea, supă la cutie, arahide È™i fulgi de ovăz pentru micul dejun. Lângă tejghea erau expuse o mulÈ›ime de sticle de bere. Zâmbi privindu-le, bucuros că acele zile se aflau în urma lui. 40 Grit se trezi concediat prin fax È™i e-mail, lucru care se întâmpla pentru prima oară la firma lui. Mary Ross i-o făcu luni dimineață devreme, după ce petrecuse un weekend tensionat cu fraÈ›ii ei. Grit nu renunță în liniÈ™te. ÃŽi trimise È™i el un fax cu o factură pentru serviciile sale până în ziua respectivă - o sută patruzeci È™i opt de ore a câte È™ase sute de dolari, deci un total de optzeci È™i opt de mii opt sute de dolari. Suma aceea avea să fie plătită în locul procentajului pe care ar fi urmat să-l primească la încheierea înÈ›elegerii sau în cazul altui rezultat favorabil. Grit nu voia È™ase sute pe oră, ci o bucată din plăcintă, o parte serioasă din ceea ce primea clienta sa, cei douăzeci È™i cinci la sută pe care îi negociase. Grit voia milioane È™i, stând în biroul său, uitându-se È›intă la fax, nu-i venea să creadă că averea îi zburase de sub nas. Credea sincer că, după câteva luni de răfuieli, averea Phelan avea să se împartă între copii. Chiar dacă i s-ar fi aruncat fiecăruia câte douăzeci de milioane È™i ei s-ar fi năpustit asupra banilor asemeni unor câini înfometaÈ›i, tot nu s-ar fi simÈ›it nici cea mai mică gaură în averea Phelan. Douăzeci de milioane clientei sale însemnau cinci milioane pentru el È™i Grit trebuia să admită că se gândise deja la câteva modalități de a-i cheltui. ÃŽl sună pe Hark la birou ca să-l înjure, dar i se spuse că domnul Gettys era prea ocupat în momentul acela. Domnul Gettys avea acum trei din cei patru moÈ™tenitori din prima familie. Procentajul său scăzuse de la douăzeci È™i cinci la douăzeci È™i, acum, la È™aptesprezece virgulă cinci. ÃŽnsă posibilitățile sale de câștig erau imense. Domnul Gettys intră în sala de conferinÈ›e la zece È™i câteva minute È™i îi salută pe avocaÈ›ii care mai rămăseseră È™i care erau adunaÈ›i acolo pentru o È™edință importantă. - Am un anunÈ› de făcut, zise el vesel. Domnul Grit nu mai este implicat în acest caz. Fosta sa clientă, Mary Ross Phelan Jackman, m-a rugat să o reprezint eu È™i, după ce m-am gândit mult, am acceptat. Cuvintele sale căzură asemenea unor mici bombe în jurul mesei de conferinÈ›e. Yancy își frecă barba dezordonată, întrebându-se ce metodă de constrângere se folosise pentru a o smulge pe femeie din tentaculele lui Grit. TotuÈ™i el se simÈ›ea oarecum în siguranță. Mama lui Ramble folosise toate mijloacele posibile pentru a-È™i îndruma fiul spre un alt avocat. ÃŽnsă puÈ™tiul nu își putea suferi mama. Doamna Langhorne fu surprinsă, mai ales că Hark tocmai îl luase pe Troy Junior de client. Dar, după scurtul moment de È™oc, se simÈ›i în siguranță. Clienta ei, Geena Phelan Strong, își detesta fraÈ›ii vitregi mai mari. Cu siguranță, n-ar fi apelat la serviciile avocatului lor. Cu toate acestea, se impunea un dejun de control al puterii. Avea să îi sune pe Geena È™i pe Cody imediat cum se termina È™edinÈ›a. Apoi, aveau să ia masa la „Promenade" în vecinătatea Capitoliului È™i, poate, avea să atragă atenÈ›ia vreunui vicepreÈ™edinte de comisie influent. Ceafa lui Wally Bright se înroÈ™i când acesta auzi vestea. Hark pornise la vânătoare de clienÈ›i. Din prima familie nu rămăsese decât Libbigail, È™i Wally Bright era în stare să-l omoare pe Hark dacă încerca să i-o fure. - Să nu te apropii de clienta mea, auzi? spuse el tare È™i înverÈ™unat È™i toÈ›i încremeniră. - LiniÈ™teÈ™te-te. - Să mă liniÈ™tesc pe naiba. Cum putem să ne liniÈ™tim când tu ne furi clienÈ›ii? - Nu eu am furat-o pe doamna Jackman. Ea m-a sunat pe mine, nu eu pe ea. - Știm ce fel de joc faci, Hark. Nu suntem proÈ™ti, zise Wally, uitându-se la ceilalÈ›i avocaÈ›i. AceÈ™tia, cu siguranță, nu se considerau proÈ™ti, dar nu erau chiar atât de siguri în privinÈ›a lui Wally. Adevărul era că nimeni nu avea încredere în nimeni. Pur È™i simplu, erau prea mulÈ›i bani la mijloc ca să fii sigur că avocatul de lângă tine nu avea să scoată cuÈ›itul. ÃŽl aduseră pe Snead înăuntru È™i acest lucru schimbă subiectul discuÈ›iei. Hark îl prezentă celorlalÈ›i. Sărmanul Snead arăta ca un om adus în faÈ›a plutonului de execuÈ›ie. Se aÈ™eză în capătul mesei, cu două camere video aÈ›intite asupra lui. - Nu-i decât o repetiÈ›ie, îl asigură Hank. LiniÈ™teÈ™te-te. AvocaÈ›ii își scoaseră carnetele pline de întrebări È™i se apropiară mai mult de el. Hark se duse în spatele lui, îl bătu pe umăr È™i spuse: - Când o să depui mărturia, domnule Snead, avocaÈ›ii părÈ›ii adverse îți vor pune întrebări întâi. AÈ™a că, vreo oră, trebuie să consideri că suntem duÈ™manii. Bine? Sigur că, pentru Snead, nu era deloc bine, dar le luase banii. Trebuia să joace cum îi cântau. Hark își luă carneÈ›elul È™i începu să-i pună întrebări simple legate de naÈ™tere, origine, familie, È™coală, lucruri uÈ™oare menite să-l facă să se relaxeze. Apoi, despre primii ani când lucrase pentru domnul Phelan È™i o mie de alte întrebări care păreau complet irelevante. După o scurtă pauză, doamna Langhorne preluă È™tafeta È™i îi puse o mulÈ›ime de întrebări despre familiile Phelan, soÈ›ii, copii, divorÈ›uri È™i amante. Snead se gândi că era foarte multă mizerie inutilă, dar avocaÈ›ilor părea să le placă. - Ai È™tiut de Rachel Lane? întrebă Langhorne. Snead se gândi un moment la acest lucru, după care spuse: - Nu m-am gândit la asta. Cu alte cuvinte, ajutaÈ›i-mă cu răspunsul. Care e părerea dumitale, îl întrebă el pe domnul Gettys. Hark îi sări repede în ajutor. - Bănuiesc că È™tiai totul despre domnul Phelan, mai ales despre iubitele lui È™i copiii acestora. Nimic nu È›i-a scăpat. Bâtlanul È›i-a destăinuit totul, inclusiv existenÈ›a fiicei sale nelegitime. Avea zece, unsprezece ani când ai început dumneata să lucrezi pentru domnul Phelan. Acesta a încercat să ia legătura cu ea de-a lungul anilor, dar ea n-a vrut să aibă de-a face cu el. Bănuiesc că asta l-a durut foarte tare, că era un om care obÈ›inea tot ce își dorea È™i, când Rachel l-a respins, durerea i s-a transformat în furie. Mai presupun că a antipatizat-o imediat. AÈ™a că, faptul că i-a lăsat ei totul a fost un act de pură nebunie. Snead se minună iarăși de abilitatea lui Hark de a născoci minciuni pe moment. Și ceilalÈ›i avocaÈ›i fură impresionaÈ›i. - Ce ziceÈ›i? îi întrebă Hark. Ei dădură din capete aprobator. - Cel mai bine ar fi să-i dăm tot ce È™tim despre Rachel Lane, spuse Bright. Snead repetă apoi în faÈ›a camerelor povestea pe care tocmai o spusese Hark È™i, astfel, arătă o îndemânare acceptabilă de a dezvolta o temă. Când termină, avocaÈ›ii nu putură să-È™i ascundă încântarea. Ticălosul avea să spună orice. Și nu era nimeni care să-l contrazică. Când i se punea o întrebare unde avea nevoie de ajutor, Snead spunea: - Păi, nu m-am gândit la asta. Și avocaÈ›ii îi săreau în ajutor. Hark, care părea să anticipeze punctele slabe ale lui Snead, avea, de obicei, o povestire pregătită. Adesea însă contribuiau È™i ceilalÈ›i avocaÈ›i cu mici improvizaÈ›ii, dornici să-È™i arate priceperea în a minÈ›i. Se fabrică strat cu strat È™i se aranjă totul în aÈ™a fel încât să ofere certitudinea că domnul Phelan nu fusese în toate minÈ›ile în dimineaÈ›a zilei când scrisese acel ultim testament. Snead fu pregătit de avocaÈ›i È™i se dovedi uÈ™or de manipulat. De fapt, era atât de antrenabil încât se temeau să nu spună prea mult. Nu trebuia să i se pună la îndoială credibilitatea. Nu trebuiau să existe goluri în depoziÈ›ia lui. Timp de trei ore îi clădiră mărturia, după care, în altele două, încercară să i-o spulbere cu un È™ir nesfârÈ™it de întrebări ca din partea avocaÈ›ilor adverÈ™i. Nu îi dădură să mănânce la prânz, îl luară în batjocură È™i îl numiră mincinos. La un moment dat, Langhorne îl aduse aproape în pragul lacrimilor. Când fu epuizat È™i gata să se prăbuÈ™ească, îl trimiseră acasă cu casetele video È™i cu instrucÈ›iuni de a le studia în amănunt. Nu era pregătit pentru a depune mărturie, îi spuseseră. Povestirile lui nu erau etanÈ™e. Sărmanul Snead porni spre casă în noul său Range Rover, obosit È™i uluit, dar È™i hotărât să-È™i exerseze minciunile până când avocaÈ›ii aveau să-l aplaude. Judecătorului Wycliff îi plăcea să ia masa de prânz în liniÈ™te în biroul său. Ca de obicei, Josh își luă sandviÈ™uri de la un bufet grecesc din apropiere de Dupont Circle. Le despachetă pe măsuÈ›a din colÈ› împreună cu un ceai cu gheață È™i murături. Stăteau aplecaÈ›i asupra mâncării, vorbind la început despre cât de ocupaÈ›i erau È™i, apoi, trecând repede la cazul Phelan. Ceva se întâmplase, altfel Josh n-ar fi sunat. - Am găsit-o pe Rachel Lane, spuse el. - Minunat. Unde? întrebă Wycliff pe al cărui chip se putea citi uÈ™urarea. - Ne-a pus să promitem că nu vom spune. Cel puÈ›in, nu acum. - E în È›ară? întrebă judecătorul, uitând de carnea de vacă la conservă. - Nu. E într-un colÈ› foarte îndepărtat de lume È™i foarte mulÈ›umită să rămână acolo. - Cum aÈ›i găsit-o? - Avocatul ei a găsit-o. - Cine e avocatul ei? - Un tip care a lucrat la mine la firmă. Numele lui e Nate O'Riley È™i e un fost partener. Ne-a părăsit în august anul trecut. Wycliff făcu ochii mici È™i se gândi. - Ce coincidență. Angajează un fost partener al firmei de avocatură ale cărei servicii le-a folosit tatăl ei. - Nu e nici o coincidență. Ca avocat al patrimoniului, trebuia s-o găsesc. L-am trimis pe Nate O'Riley. A găsit-o È™i ea l-a angajat. E foarte simplu, de fapt. - Când o să-È™i facă apariÈ›ia? - Mă-ndoiesc c-o să vină personal. - Și înÈ™tiinÈ›area È™i actul de notificare? - Or să vină. E foarte meticuloasă È™i, sincer să fiu, nu prea È™tiu care-i sunt planurile. - Avem o atacare de testament, Josh. Războiul a izbucnit deja. Nu mai putem aÈ™tepta. Acest tribunal trebuie să aibă competență jurisdicÈ›ională asupra ei. - Domnule judecător, este reprezentată de un avocat. Interesele ei vor fi apărate. HaideÈ›i să pornim la luptă. O să începem expunerea È™i o să vedem ce are partea adversă. - Pot să vorbesc cu ea? - E imposibil. - Haide, Josh. - Vă jur. Este misionară într-un loc foarte îndepărtat, într-o altă emisferă. Asta e tot ce vă pot spune. - Vreau să-l văd pe domnul O'Riley. - Când? Wycliff se duse la birou È™i puse mâna pe cea mai apropiată agendă. Era atât de ocupat. ViaÈ›a îi era aranjată după un calendar al rolurilor, unul al proceselor È™i unul al moÈ›iunilor. Secretara lui È›inea un calendar de birou. - Ce zici de miercurea asta? - ÃŽn regulă. La prânz? Numai noi trei, neoficial. - Desigur. Avocatul O'Riley își pusese în gând să citească È™i să scrie toată dimineaÈ›a. Planurile îi fură date peste cap însă de un telefon al pastorului. - EÈ™ti ocupat? îl întrebă părintele Phil, vocea sa puternică tunând în receptor. - Păi, nu chiar, zise Nate, care stătea într-un fotoliu de piele adânc, sub o pătură, lângă foc, bând cafea È™i citind Mark Twain. - EÈ™ti sigur? - BineînÈ›eles că sunt sigur. - Ei bine, eu sunt la biserică, lucrez la subsol È™i aÈ™ avea nevoie de ceva ajutor. Mă gândeam că s-ar putea să te plictiseÈ™ti, din moment ce nu prea e nimic de făcut aici, cel puÈ›in nu iarna. S-ar putea să ningă È™i astăzi. Lui Nate îi fugi gândul la friptura de miel. Mai rămăsese destulă. - Sunt acolo în zece minute. Subsolul se afla chiar sub sanctuar. Nate auzi bătăi de ciocan când cobori cu grijă treptele È™ubrede. Era o încăpere spaÈ›ioasă, lungă È™i lată, cu un plafon jos. Un proiect de modificare era pus în practică de mult timp, însă nu se întrevedea nici un moment final. Planul general consta, în aparență, dintr-o serie de încăperi micuÈ›e pe pereÈ›ii dinspre exterior, cu un spaÈ›iu gol în centru. Phil stătea între două capre de tăiat lemne, cu centimetrul în mână È™i cu rumeguÈ™ pe umeri. Purta o cămașă de flanel, blugi, ghete È™i ar fi putut fi luat cu uÈ™urință drept dulgher. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că ai venit, spuse el cu un zâmbet larg. - Cu plăcere. Mă plictiseam, zise Nate. - Pun plăci de fibră, spuse el arătând în direcÈ›ia construcÈ›iei. E mai uÈ™or dacă sunt două persoane. Mă ajuta domnul Fuqua, dar acum are optzeci de ani È™i spatele lui nu mai e cum a fost. - Ce construieÈ™ti? - Șase clase pentru studiul Bibliei. Zona asta din centru va fi sala de adunări. Am început lucrul acum doi ani. Bugetul nu ne permite să facem prea multe în materie de noi proiecte, aÈ™a că o fac eu însumi. Mă È›ine în formă. Părintele Phil nu mai era în formă de ani de zile. - Arată-mi ce să fac, spuse Nate. Și nu uita că sunt avocat. - N-ai prea muncit fizic, nu? - Nu. Apucară fiecare de câte un capăt al plăcii È™i o duseră în clasa în curs de construcÈ›ie. Placa avea un metru douăzeci pe unu optzeci È™i, când o ridicară, Nate își dădu seama că, într-adevăr, era o treabă pentru două persoane. Phil se opinti, se încruntă È™i își muÈ™că limba, iar când placa fu pusă, zise: - Acum È›ine-o aÈ™a puÈ›in. Nate o È›inu lipită, în timp ce Phil o È›intui repede cu niÈ™te cuie mari. După aceea, mai bătu È™ase cuie È™i își admiră opera. Apoi, scoase centimetrul È™i începu să măsoare următorul spaÈ›iu gol. - Unde ai învățat să fii dulgher? îl întrebă Nate privind cu interes. - Am treaba asta în sânge. Iosif a fost dulgher. - Cine? - Tatăl lui Iisus. - Ah, acel Iosif. - CiteÈ™ti Biblia, Nate? - Nu prea mult - Ar trebui s-o faci. - Mi-ar plăcea să încep. - AÈ™ putea să te ajut, dacă vrei. - MulÈ›umesc. Phil mâzgăli dimensiuni pe placa pe care tocmai o puseseră. Măsură cu atenÈ›ie, după care mai măsură o dată. ÃŽn curând, Nate își dădu seama de ce dura atât de mult proiectul. Phil nu se grăbea È™i era pentru un regim care consta în multe pauze de cafea. După vreo oră, urcară în biroul pastorului, unde era cu zece grade mai cald decât la subsol. Phil puse un ibric cu cafea tare pe un ochi mic. După aceea, turnă în ceÈ™ti È™i se apucă să examineze È™irurile de cărÈ›i de pe rafturi. - Ãsta e un minunat ghid de rugăciuni zilnice, una din cărÈ›ile mele preferate, spuse el luând cartea È™i È™tergând-o ca È™i cum ar fi fost plină de praf, după care i-o dădu lui Nate. Avea coperte cartonate, iar învelitoarea era intactă. Phil È›inea foarte mult la cărÈ›ile lui. Apoi alese alta È™i i-o dădu lui Nate. - Ãsta e un studiu de Biblie pentru oamenii ocupaÈ›i. E foarte bun. - Ce te face să crezi că sunt ocupat? - Doar eÈ™ti avocat la Washington, nu? - Teoretic, dar zilele alea se apropie de sfârÈ™it. Phil își lovi degetele unele de altele È™i se uită la Nate aÈ™a cum numai un preot poate să o facă. Ochii lui spuseră: „Continuă. Mai spune-mi. Sunt aici ca să te ajut". Astfel că Nate își descarcă o parte din probleme, atât din trecut, cât È™i din prezent, punând accent pe confruntarea iminentă cu fiscul È™i cu la fel de iminenta pierdere a licenÈ›ei. Avea să scape de închisoare, dar i se cerea să plătească o amendă pe care nu È™i-o putea permite. Cu toate acestea, nu era nefericit în privinÈ›a viitorului. Ba chiar era bucuros că nu avea să mai profeseze. - Și ce-o să faci? îl întrebă Phil. - Habar n-am. - Crezi în Dumnezeu? - Da, cred că da. - Atunci, liniÈ™teÈ™te-te. El o să-È›i arate calea. Vorbiră suficient de mult cât să prelungească dimineaÈ›a până la ora prânzului, când se duseră È™i se delectară iarăși cu friptura de miel. Laura li se alătură târziu. Era educatoare la grădiniță È™i nu avea pauză decât jumătate de oră. Pe la două, se întoarseră la subsol, unde se apucară din nou de treabă fără prea mult chef. Privindu-l pe Phil cum lucra, Nate deveni convins că proiectul nu avea să fie terminat în viaÈ›a aceea. Iosif o fi fost un dulgher bun, dar locul părintelui Phil era în amvon. Fiecare spaÈ›iu gol de pe perete trebuia măsurat, remăsurat, gândit, examinat din diverse unghiuri È™i apoi măsurat din nou. Placa ce urma să acopere spaÈ›iul respectiv trecea prin acelaÈ™i procedeu. ÃŽn cele din urmă, după suficiente marcaje cu creionul ca să deruteze È™i un arhitect, Phil lua ferăstrăul electric, cu multă emoÈ›ie, È™i tăia placa. Apoi o ducea în locul unde trebuia pusă È™i o băteau în cuie. Dimensiunile erau întotdeauna perfecte È™i, cu fiecare din ele, Phil părea sincer uÈ™urat. Două clase păreau terminate È™i gata pentru a fi vopsite. După-amiază târziu, Nate hotărî că, a doua zi, avea să devină vopsitor. 41 După două zile de muncă plăcută în subsolul rece al bisericii Trinity, nu progresară prea mult. ÃŽn schimb, se consumă multă cafea, friptura de miel fu terminată, în sfârÈ™it, se puseră câteva plăci de fibră, se vopsi câte ceva È™i se puseră bazele unei prietenii. Nate tocmai își curăța vopseaua de pe unghii marÈ›i seara, când sună telefonul. Era Josh, care îl chema înapoi la realitate. - Judecătorul Wycliff vrea să te vadă mâine, zise el. Am sunat È™i mai devreme. - Ce vrea? întrebă Nate cu o voce plină de groază. - Sunt sigur că-È›i va pune câteva întrebări în legătură cu noua ta clientă. - Sunt foarte ocupat, Josh. M-am apucat de re-împărÈ›it, vopsit, bătut cuie È™i alte chestii din astea. - Nu mai spune. - Da, lucrez la subsolul unei biserici. Timpul e foarte important. - Nu È™tiam că ai asemenea talente. - Trebuie neapărat să vin, Josh? - Cred că da, prietene. Ai acceptat să te ocupi de cazul ăsta. I-am spus deja judecătorului. E nevoie de tine, bătrâne. - Când È™i unde? - Vino la mine la birou la unsprezece. O să mergem împreună. - Nu vreau să văd biroul, Josh. Am numai amintiri neplăcute. Ne întâlnim la tribunal. - Bine. Să fii acolo la prânz. ÃŽn biroul judecătorului Wycliff. Nate puse un lemn pe foc È™i privi fulgii de zăpadă cum dansau pe verandă. Putea să-È™i pună un costum È™i o cravată È™i să se plimbe cu o servietă în mână. Putea să arate È™i să se poarte ca un avocat. Putea să spună „Domnule judecător" È™i „Dacă binevoieÈ™te curtea", putea să strige „Obiectez" È™i să pună întrebări încuietoare martorilor. Putea să facă toate lucrurile pe care le făceau un milion de alÈ›i avocaÈ›i, dar nu se mai considera unul dintre ei. Zilele acelea se sfârÈ™iseră, slavă Domnului. Mai putea să o facă o dată, dar numai o singură dată. ÃŽncercă să-È™i spună că o făcea pentru clienta lui, pentru Rachel, dar È™tia că ei nu-i păsa. ÃŽncă nu-i scrisese, deÈ™i intenÈ›ionase de multe ori să o facă. Pentru scrisoarea lui Jevy, care se întindea pe o pagină È™i jumătate, avusese nevoie de două ore de muncă grea. După trei zile în zăpadă, îi era dor de aerul umed de pe străzile din Corumbá, cu oamenii care se plimbau agale, de cafenelele în aer liber, de acel ritm al vieÈ›ii care spunea că totul putea să aÈ™tepte până mâine. Ningea din ce în ce mai tare. Poate o să fie iarăși viscol, își spuse el, drumurile or să fie blocate È™i n-o să fiu nevoit să mă duc, până la urmă. Alte sandviÈ™uri de la bufetul grecesc, iarăși murături È™i ceai. Josh pregăti masa, în timp ce îl aÈ™teptau pe judecătorul Wycliff. - Ãsta e dosarul întocmit de tribunal, spuse el dându-i un dosar gros È™i roÈ™u. Și ăsta e răspunsul tău, adăugă el apoi, dându-i un dosar plic. Trebuie să-l citeÈ™ti È™i să-l semnezi cât mai curând. - Patrimoniul a formulat un răspuns? - Mâine. Răspunsul lui Rachel Lane e acolo, pregătit deja, aÈ™teptând doar semnătura ta. - E ceva greÈ™it aici, Josh. Formulez un răspuns la o contestare de testament în numele unei cliente care nu È™tie nimic. - Trimite-i o copie. - Unde? - La singura ei adresă cunoscută, aceea a organizaÈ›iei „Triburile Mondiale" din Houston, Texas. Totul e în dosar. Nate clătină din cap neputincios în faÈ›a pregătirilor lui Josh. Se simÈ›ea ca un pion pe o tablă de joc. „Răspunsul pârâtei, Rachel Lane" se întindea pe patru pagini È™i nega, atât în general, cât È™i în particular, afirmaÈ›iile făcute în cele È™ase reclamaÈ›ii care atacau testamentul. Nate le citi pe acestea din urmă, în timp ce Josh vorbea la celular. După ce se eliminau toÈ›i termenii juridici, cazul era simplu: A È™tiut Troy Phelan ce face atunci când a scris ultimul testament sau nu? TotuÈ™i, procesul avea să fie un adevărat circ, din moment ce avocaÈ›ii aveau să aducă tot soiul de psihiatri. AngajaÈ›i, foÈ™ti angajaÈ›i, foste iubite, îngrijitori, cameriste, È™oferi, piloÈ›i, gărzi personale, doctori, prostituate, orice persoană care își petrecuse cinci minute în compania bătrânului, avea să fie adusă pentru a depune mărturie. Nate nu avea chef de aÈ™a ceva .Dosarul devenea din ce în ce mai greu pe măsură ce citea. Se va umple o cameră până când războiul avea să se sfârÈ™ească, în cele din urmă. Judecătorul Wycliff își făcu obiÈ™nuita apariÈ›ie agitată la douăsprezece È™i jumătate, scuzându-se în timp ce își scotea roba. - Trebuie să fii Nate O'Riley, zise el întinzând o mână. - Da, domnule judecător, mă bucur să vă cunosc. Josh izbuti să se desprindă de celular. Se aÈ™ezară în jurul măsuÈ›ei È™i începură să mănânce. - Josh mi-a spus că ai găsit-o pe cea mai bogată femeie din lume, zise Wycliff printre plescăituri. - AÈ™a e. Acum vreo două săptămâni. - Și nu poÈ›i să-mi spui unde e? - M-a implorat să n-o fac. Am promis. - O să vină să depună mărturie la momentul cuvenit? - Nu va fi nevoie, explică Josh, care bineînÈ›eles că avea în servietă un material legat de problema prezenÈ›ei ei în timpul procedurilor. Dacă nu È™tie nimic despre starea psihică a domnului Phelan, nu poate fi citată ca martoră. - Dar e parte, spuse Wycliff. - AÈ™a e. Dar prezenÈ›a ei poate fi scuzată. Ne putem judeca È™i fără ea. - Scuzată de cine? - De dumneavoastră, domnule judecător. Am de gând să înaintez o cerere la momentul potrivit, în care să rog Curtea să aprobe judecarea cauzei fără ca ea să fie prezentă, spuse Nate. Josh îi zâmbi peste masă. Bravo, Nate. - Cred că o să mai vorbim despre asta mai târziu, spuse Wycliff. Mă interesează mai mult expunerea. Inutil să mai spun că toÈ›i contestatarii sunt nerăbdători să ne apucăm de treabă. - Patrimoniul își va înainta răspunsul mâine, spuse Josh. Suntem gata de luptă. - Și pârâta? - Lucrez la răspunsul ei, zise Nate sobru, de parcă ar fi muncit zile întregi la acel lucru. Dar o să-l pot înainta mâine. - EÈ™ti pregătit pentru expunere? - Da, domnule. - Când putem aÈ™tepta înÈ™tiinÈ›area È™i notificarea clientei dumitale? - Nu È™tiu sigur. - Teoretic, nu am competenÈ›a jurisdicÈ›ională asupra ei până când nu le primesc. - Da, înÈ›eleg. Sunt sigur că vor fi aici în curând. CorespondenÈ›a ei ajunge foarte greu. Josh îi zâmbi protejatului său. - Chiar ai găsit-o, i-ai arătat copia testamentului, i-ai explicat ce e cu actul de notificare a competenÈ›ei jurisdicÈ›ionale È™i cu înÈ™tiinÈ›area È™i ai acceptat să o reprezinÈ›i? - Da, domnule, spuse Nate, dar numai pentru că era nevoit. - Vrei să scrii asta într-o declaraÈ›ie pentru dosar? - E puÈ›in cam neobiÈ™nuit, nu? întrebă Josh. - Poate, dar dacă începem expunerea fără actul de notificare È™i fără înÈ™tiinÈ›are, vreau ceva la dosar care să arate că a fost contactată È™i că È™tie ce facem. - Bună idee, domnule judecător, spuse Josh, ca È™i cum ideea i-ar fi aparÈ›inut de la bun început. Nate o să semneze declaraÈ›ia. Nate încuviință È™i muÈ™că din sandviÈ™, sperând că aveau să-l lase să mănânce fără să-l forÈ›eze să mai spună È™i alte minciuni. - Era apropiată de Troy? întreba Wycliff. Nate prelungi mestecatul destul de mult înainte să răspundă. - ÃŽntâlnirea nu e oficială, nu? - Nu. Sunt numai niÈ™te bârfe. Da, È™i bârfele duc la câștigarea sau pierderea unui proces. - Nu cred că erau prea apropiaÈ›i. Nu îl mai văzuse de ani de zile. - Cum a reacÈ›ionat când a citit testamentul? Tonul lui Wycliff era, într-adevăr, de bârfă È™i sporovăială È™i Nate È™tia că judecătorul voia toate detaliile. - A fost cel puÈ›in surprinsă, zise el sec. - Sunt convins. A întrebat cât? - ÃŽntr-un târziu. Cred că a fost copleÈ™ită, aÈ™a cum ar fi oricine. - E căsătorită? - Nu. Josh își dădu seama că întrebările legate de Rachel ar fi putut continua la nesfârÈ™it. Și întrebările erau periculoase. Wycliff nu putea să afle, cel puÈ›in nu în momentul acela, că pe Rachel nu o interesau banii. Dacă tot continua să întrebe È™i dacă Nate continua să spună adevărul, ceva tot avea să-i scape. - Nu e un caz complicat, domnule judecător, spuse el, îndreptând discuÈ›ia într-o altă direcÈ›ie. Expunerea n-o să dureze o veÈ™nicie. Ei sunt nerăbdători. Noi suntem nerăbdători. Pe masă sunt o grămadă de bani pe care îi vrea toată lumea. Ce-ar fi să ne grăbim expunerea È™i să fixăm o dată pentru proces? Grăbirea procedurilor într-un caz de validare era ceva nemaiauzit. AvocaÈ›ii erau plătiÈ›i cu ora. De ce să se grăbească? - Interesant, spuse Wycliff. La ce te gândeÈ™ti? - Să fixăm o È™edință de expunere cât mai curând. Să aducem toÈ›i avocaÈ›ii într-o încăpere È™i să le cerem să prezinte o listă cu potenÈ›ialii martori È™i documentele pe care le au. Acordăm treizeci de zile pentru toate depoziÈ›iile È™i fixam data procesului pentru nouăzeci de zile. - E îngrozitor de rapid. - La tribunalul federal o facem adesea. Și dă rezultate. Partea cealaltă o să fie de acord imediat, deoarece clienÈ›ii lor sunt faliÈ›i cu toÈ›ii. - Și dumneata, domnule O'Riley? Clienta dumitale e nerăbdătoare să primească banii? - Dumneavoastră n-aÈ›i fi, domnule judecător? întrebă Nate. Și râseră toÈ›i trei. Când Grit reuÈ™i, în sfârÈ™it, să străpungă linia apărării telefonice a lui Hark, primele lui cuvinte fură: - Mă gândesc să mă duc la judecător. Hark apăsă pe butonul de înregistrare al telefonului său È™i zise: - Bună ziua È™i È›ie, Grit. - AÈ™ putea să-i spun adevărul judecătorului, că Snead È™i-a vândut mărturia pentru cinci milioane de dolari È™i că nimic din ce spune nu este adevărat. Hark râse suficient de tare cât să-l audă Grit. - Nu poÈ›i să faci asta, Grit. - Ba sigur că pot. - Nu eÈ™ti foarte inteligent, se vede treaba. Ascultă-mă, Grit, È™i ascultă-mă cu atenÈ›ie. ÃŽn primul rând, ai semnat hârtia alături de noi toÈ›i, aÈ™a că eÈ™ti implicat în orice ilegalitate pe care o susÈ›ii. ÃŽn al doilea rând, È™i cel mai important, È™tii de Snead pentru că ai fost implicat în caz ca avocat al lui Mary Ross. Asta înseamnă o relaÈ›ie de confidenÈ›ialitate. Dacă divulgi orice informaÈ›ie aflată în timpul cât ai fost avocatul ei, încalci legea confidenÈ›ialității. Dacă faci vreo prostie, ea va depune o reclamaÈ›ie la barou È™i eu o să fac în aÈ™a fel încât să fii exclus. ÃŽÈ›i iau licenÈ›a, înÈ›elegi, Grit? - EÈ™ti un gunoi, Gettys. Mi-ai furat clienta. - Dacă clienta ta era mulÈ›umită, de ce căuta un alt avocat? - N-am terminat cu tine. - Să nu faci vreo prostie. Grit trânti telefonul. Hark savură momentul, după care se apucă din nou de treabă. Nate porni singur cu maÈ™ina prin oraÈ™, peste râul Potomac, pe lângă Lincoln Memorial, deplasându-se împreună cu celelalte maÈ™ini fără să se grăbească. Fulgii de zăpadă îi loveau parbrizul, dar viscolul nu se materializase. La un semafor pe Pennsylvania, se uită în oglinda retrovizoare È™i văzu clădirea, înghesuită între multe altele, unde își petrecuse cea mai mare parte din ultimii douăzeci È™i trei de ani. Fereastra biroului său era la etajul È™ase. Abia o zărea. Pe M Street, în Georgetown, văzu locurile frecventate - vechile baruri È™i localuri unde își petrecuse ore îndelungate È™i întunecoase cu oameni pe care nu È™i-i mai amintea. TotuÈ™i mai È›inea minte numele barmanilor. Fiecare local avea o poveste. Pe vremea când obiÈ™nuia să bea, o zi grea la birou sau la tribunal trebuia îndulcită cu câteva ore de alcool. Nu putea să se ducă acasă fără el. O luă spre nord pe Wisconsin È™i văzu un bar unde se bătuse odată cu un student de colegiu, un puÈ™ti mai beat ca el. O studentă generase scandalul. Barmanul îi trimisese să se bată afară. A doua zi, la tribunal, Nate purtase un leucoplast. Și acolo era o cafenea micuță de unde cumpărase atâta cocaină, încât fusese cât pe ce să moară. Cei de la narcotice făcuseră o vizită acolo în timp ce el se afla la dezintoxicare. Doi amici erau la închisoare. Pe străzile acelea își petrecuse zilele de glorie, în timp ce soÈ›iile aÈ™teptau È™i copiii lui creÈ™teau fără el. ÃŽi era ruÈ™ine de suferinÈ›a pe care o provocase. IeÈ™ind din Georgetown, jură să nu se mai întoarcă niciodată. Acasă la Stafford, își mai luă haine È™i alte lucruri personale È™i plecă în grabă. ÃŽn buzunar, avea un cec de zece mii de dolari, salariul pe prima lună. Fiscul voia È™aizeci de mii, reprezentând impozite din urmă. Amenda avea să fie cel puÈ›in încă pe atât. Celei de-a doua soÈ›ii îi datora vreo treizeci de mii pentru pensia de întreÈ›inere a copiilor, obligaÈ›ii lunare care se adunaseră în timp ce el se tratase cu Sergio. Falimentul nu îl scutea de acele datorii. Admise că viitorul lui financiar era, într-adevăr, sumbru. Pentru fiecare dintre copiii mai mici trebuia să plătească trei mii pe lună. Cei doi mai mari îl costau aproape la fel de mult cu taxele de colegiu È™i celelalte cheltuieli, de cazare È™i masă. Putea trăi din banii Phelan câteva luni, dar, după felul cum vorbeau Josh È™i Wycliff, procesul avea să se È›ină probabil mai curând decât mai târziu. Când totul avea să se termine, Nate urma să apară în faÈ›a unui judecător federal, să se declare vinovat de evaziune fiscală È™i să-È™i predea licenÈ›a. Părintele Phil îl învăță să nu își facă griji pentru viitor. Dumnezeu avea să aibă grijă de el. Nate se întrebă din nou dacă nu cumva Dumnezeu obÈ›inea mai mult decât se aÈ™teptase. Din moment ce nu putea să scrie pe altceva decât pe un carneÈ›el juridic, cu rândurile sale late È™i spaÈ›iile mari la margini, Nate luă unul È™i încercă să înceapă o scrisoare pentru Rachel. Trebuia să pună adresa organizaÈ›iei „Triburile Mondiale" din Houston. Avea să scrie pe plic „Personal È™i confidenÈ›ial", să treacă numele de Rachel Lane È™i să ataÈ™eze un bilet explicativ: „Pentru cine se ocupă de asta". Cineva de la „Triburile Mondiale" È™tia cine È™i unde era ea. Poate cineva È™tia că Troy era tatăl ei. Poate că acel cineva adunase doi cu doi È™i acum È™tia că Rachel a lor era beneficiara. Nate mai presupunea È™i că Rachel avea să ia legătura cu organizaÈ›ia, dacă nu o È™i făcuse deja. Fusese în Corumbá È™i se aflase în spital. Era logic să creadă că sunase la Houston È™i spusese cuiva de vizita lui. Pomenise de bugetul ei anual de la „Triburile Mondiale". Trebuia să existe o metodă de a comunica prin scrisori. Dacă scrisoarea lui ajungea în mâinile cui trebuia în Houston, atunci poate avea să găsească locul potrivit È™i în Corumbá. Scrise data È™i apoi „Dragă Rachel". Trecu o oră, timp în care privi flăcările È™i încercă să găsească niÈ™te cuvinte care să sune inteligent. ÃŽn cele din urmă, începu scrisoarea cu un paragraf despre zăpadă. ÃŽi era dor de ea din copilărie? Cum era în Montana? ÃŽn faÈ›a ferestrei lui era un strat de treizeci de centimetri. Se simÈ›i obligat să-i scrie că acÈ›iona ca avocat al ei È™i, o dată ce intră în acel subiect, nu se mai putu opri. ÃŽi explică în termeni cât mai simpli ce se întâmpla cu acÈ›iunea intentată. ÃŽi povesti despre părintele Phil, biserică È™i subsolul acesteia. Studia Biblia È™i îi plăcea. Se ruga pentru ea. Când termină, scrisoarea se întindea pe trei pagini È™i era foarte mândru de sine. O reciti de două ori È™i consideră că merită expediată. Dacă izbutea să ajungă într-un fel la coliba ei, È™tia că avea să o citească iar È™i iar, fără să dea nici cea mai mică atenÈ›ie eventualelor greÈ™eli de stil. Nate își dorea tare mult să o revadă. 42 Un motiv pentru care lucrările progresau încet la subsolul bisericii era acela că părintelui Phil îi plăcea să doarmă mai mult dimineaÈ›a. Laura spunea că pleca de acasă în fiecare dimineață la opt, la grădiniță, È™i cel mai adesea, pastorul era ascuns sub pături. Apărându-se, el spunea că se culca târziu, pentru că îi plăcea să se uite la filmele vechi, alb-negru, care se difuzau după miezul nopÈ›ii. Astfel că Nate fu oarecum surprins când îl auzi la telefon vineri dimineață la È™apte È™i jumătate. - Ai văzut ziarul Post? îl întrebă el. - Nu citesc ziarele, zise Nate. RenunÈ›ase la acel obicei în timpul tratamentului de la centru. Pe de altă parte, Phil citea cinci pe zi. ÃŽi ofereau numeroase subiecte pentru predici. - Poate ar trebui s-o faci, spuse el. - De ce? - E un articol despre tine. Nate își puse ghetele È™i se duse la o cafenea de pe strada principală. Pe prima pagină din Metro era un articol despre găsirea moÈ™tenitoarei dispărute a lui Troy Phelan. Cu o zi în urmă, se înaintaseră hârtiile necesare la Tribunalul Districtului Fairfax, în care ea, acÈ›ionând prin intermediul avocatului, un anume Nate O'Riley, respingea afirmaÈ›iile celor care contestau testamentul răposatului ei tată. Deoarece nu erau multe de spus despre ea, în articol se scria în continuare despre avocatul ei. Potrivit declaraÈ›iei acestuia, de asemenea depusă la dosar, el o găsise pe Rachel Lane, îi arătase o copie a testamentului scris de mână, discutase cu ea diversele aspecte juridice È™i reuÈ™ise cumva să devină avocatul ei. Nu se pomenea nimic despre locul unde se afla doamna Lane. Domnul O'Riley era un fost partener al firmei „Stafford Law Firm"; pe vremuri fusese un avocat pledant foarte bun; părăsise firma în luna august; în octombrie, declarase faliment; în noiembrie, fusese pus sub acuzaÈ›ie; È™i, în prezent, era cercetat pentru evaziune fiscală. Cei de la fisc susÈ›ineau că îi păgubise de È™aizeci de mii de dolari. Redactorul mai pomeni È™i faptul inutil că divorÈ›ase de două ori. Pentru a face ca umilirea să fie completă, era publicată È™i o fotografie nereuÈ™ită, în care Nate apărea cu un pahar în mână la o recepÈ›ie organizată într-un bar din D.C. cu câțiva ani în urmă. Studie imaginea aceea neclară a sa, cu ochii strălucitori, obrajii îmbujoraÈ›i de alcool È™i cu zâmbetul care dădea impresia că se afla printre oameni pe care îi plăcea. Era stânjenitor, dar era o altă viață. BineînÈ›eles că nici un articol nu putea fi complet fără o scurtă trecere în revistă a vieÈ›ii È™i morÈ›ii lui Troy - trei soÈ›ii, È™apte copii cunoscuÈ›i, o avere de aproximativ unsprezece miliarde È™i ultimul său zbor de la etajul paisprezece. Domnul O'Riley nu putea fi găsit pentru comentarii. Domnul Stafford nu avea nimic de spus. AvocaÈ›ii moÈ™tenitorilor Phelan spuseseră, evident, atâtea lucruri deja, încât nu mai erau întrebaÈ›i nimic. Nate împături ziarul È™i se întoarse acasă. Era opt È™i jumătate. Mai avea o oră È™i jumătate până când trebuia să înceapă din nou lucrul la subsol. Acum, câinii îi È™tiau numele, dar avea să fie greu să-i adulmece urma. Josh aranjase ca scrisorile să-i fie expediate la o căsuță poÈ™tală din D.C. Avea un număr nou la birou, unul pentru Nathan O'Riley, avocat. La telefoane răspundea întotdeauna o secretară din biroul lui Josh, care strângea mesajele. ÃŽn St. Michaels, numai pastorul È™i soÈ›ia acestuia È™tiau cine este. Circula zvonul că ar fi fost un avocat bogat din Baltimore care scria o carte. Era plăcut să te ascunzi. Poate de aceea o făcea È™i Rachel Lane. Copii după răspunsul lui Rachel Lane fură trimise tuturor avocaÈ›ilor Phelan care, ca grup, fură electrizaÈ›i. Trăia, într-adevăr, È™i era dispusă să lupte, deÈ™i alegerea avocatului era oarecum uluitoare. ReputaÈ›ia lui O'Riley era cunoscută - un avocat pledant foarte bun cu momente de strălucire, care nu rezista la presiuni. ÃŽnsă avocaÈ›ii, ca È™i judecătorul Wycliff, bănuiau că Josh Stafford trăgea sforile. El îl scosese pe O'Riley de la dezalcoolizare, îl aranjase, îi pusese dosarul în braÈ›e È™i îi dăduse drumul spre tribunal. AvocaÈ›ii Phelan se întâlniră vineri dimineață la biroul doamnei Langhorne, o clădire modernă de pe Pennsylvania Avenue, în cartierul comercial. Firma ei era în ascensiune - cu patruzeci de avocaÈ›i nu era suficient de mare pentru a atrage clienÈ›i importanÈ›i, însă È™efa era foarte ambiÈ›ioasă. Mobilierul era elegant È™i pretenÈ›ios, caracteristic avocaÈ›ilor care doreau cu disperare să dea lovitura. Hotărâseră să se întâlnească o dată pe săptămână, în fiecare vineri la ora opt, timp de cel mult două ore, pentru a discuta despre cazul Phelan È™i a pune la punct o strategie. Ideea fusese a lui Langhorne. Aceasta își dăduse seama că avea să fie nevoită să fie împăciuitoarea. BărbaÈ›ii erau ocupaÈ›i cu împăunarea È™i înÈ›epăturile. Și, la mijloc, erau prea mulÈ›i bani pentru a fi pierduÈ›i într-un proces unde contestatarii, toÈ›i aflaÈ›i într-o parte a încăperii, se înjunghiau unii pe alÈ›ii pe la spate. I se părea că schimbarea avocaÈ›ilor încetase. ClienÈ›ii ei, Geena È™i Cody, rămâneau la decizia lor. Yancy părea să-l fi prins pe Ramble bine în gheare. Wally Bright, practic, locuia cu Libbigail È™i Spike. Hark îi avea pe ceilalÈ›i trei - Troy Junior, Rex È™i Mary Ross - È™i părea mulÈ›umit. Praful începea să se aÈ™eze în jurul moÈ™tenitorilor. RelaÈ›iile deveneau familiare. Problemele fuseseră definite. AvocaÈ›ii È™tiau că era mai bine să lucreze în echipă, altfel pierdeau cazul. Numărul unu era Snead. ÃŽÈ™i petrecuseră multe ceasuri vizionând casetele cu primul său efort È™i fiecare își notase modalități de îmbunătățire a prestaÈ›iei lui. Născocirile erau neruÈ™inate. Yancy, care fusese un scenarist aspirant cu ani în urmă, scrisese chiar un scenariu de cinci pagini pentru Snead, plin cu atâtea afirmaÈ›ii îngrozitoare, încât îl făceau pe sărmanul Troy să pară complet lipsit de creier. Numărul doi era Nicolette, secretara. Aveau să o înregistreze pe video peste câteva zile È™i erau anumite lucruri pe care trebuia să le spună. Lui Bright îi veni ideea că, poate, bătrânul făcuse un infarct în timp ce făcea sex cu ea cu câteva ore înainte să apară în faÈ›a celor trei psihiatri, ceva ce puteau să declare È™i Nicolette È™i Snead. Un infarct însemna diminuarea capacității mintale. Era o idee destul de bună, acceptată, în general, care generă o discuÈ›ie îndelungată despre autopsie. ÃŽncă nu văzuseră o copie a raportului. Sărmanul individ era zdrobit pe cărămizi, cu o rană îngrozitoare la cap, aÈ™a cum era È™i de aÈ™teptat. Oare, la autopsie, avea să se descopere infarctul? Chestiunea numărul trei era cea a propriilor experÈ›i. Psihiatrul lui Grit dispăruse repede, o dată cu acesta, aÈ™a încât nu mai rămăseseră decât patru, câte unu de firmă. Patru nu era o cifră prea mică la proces, de fapt, patru puteau fi convingători, mai ales dacă ajungeau la aceleaÈ™i concluzii, dar pe căi diferite. Căzură de acord că trebuiau să facă repetiÈ›ii È™i cu mărturiile psihiatrilor, punându-le tot soiul de întrebări È™i încercând să-i facă să cedeze sub presiune. Punctul numărul patru era reprezentat de alÈ›i martori. Trebuiau să mai găsească È™i alte persoane care se aflaseră în preajma bătrânului în ultimele lui zile. Snead putea să-i ajute în acea privință. Ultimul punct era apariÈ›ia lui Rachel Lane È™i a avocatului ei. - La dosar nu este nimic semnat de această femeie, spuse Hark. E retrasă. Nimeni nu È™tie unde se află, în afară de avocatul ei È™i el nu vrea să spună. I-a trebuit o lună ca s-o găsească. N-a semnat nimic. Teoretic, tribunalul nu are jurisdicÈ›ie. Mie mi se pare foarte clar că această femeie nu prea vrea să se arate. - AÈ™a sunt È™i unii câștigători la loterie, zise Bright. Vor să păstreze tăcerea, pentru că, altfel, orice nenorocit s-ar apuca să le bată la ușă. - Și dacă nu vrea banii? întrebă Hark, iar ceilalÈ›i rămaseră stupefiaÈ›i. - E o nebunie, spuse Bright instinctiv, dar se gândi la acel lucru imposibil. ÃŽn timp ce ei se scărpinau în cap, Hark continuă. - E doar o idee, dar una la care ar trebui să ne gândim. Potrivit legilor din Virginia, se poate renunÈ›a la ceva lăsat prin testament. Darul respectiv rămâne în cadrul patrimoniului. Dacă acest testament este considerat nul È™i dacă nu mai există altul, atunci, cei È™apte copii ai lui Troy Phelan primesc totul. Din moment ce Rachel Lane nu vrea nimic, averea se va împărÈ›i între clienÈ›ii noÈ™tri. ToÈ›i începură să facă niÈ™te calcule ameÈ›itoare. Unsprezece miliarde, minus impozitele, împărÈ›ite la È™ase. După aceea, se aplica procentajul cuvenit È™i rămânea o avere serioasă. Onorariile din È™apte cifre se transformau în onorarii din opt cifre. - E puÈ›in cam absurd, spuse Langhorne rar, mintea încă vuindu-i de calcule. - Nu sunt chiar atât de sigur, spuse Hark, care, evident, È™tia mai mult decât ceilalÈ›i. O notificare este un document foarte simplu de întocmit. Ar trebui să credem că domnul O'Riley a călătorit până în Brazilia, a găsit-o pe Rachel Lane, i-a povestit despre Troy, a fost angajat, dar n-a obÈ›inut o simplă semnătură pe un document scurt care ar oferi competență jurisdicÈ›ională tribunalului? Ceva se petrece aici. Yancy fu primul care întrebă: - Brazilia? - Da. Tocmai s-a întors din Brazilia. - De unde È™tii? Hark scoase încet niÈ™te hârtii din dosar. - Am un detectiv foarte bun, spuse el È™i, în jur, se făcu o liniÈ™te mormântală. Ieri, după ce am primit răspunsul ei È™i declaraÈ›ia lui O'Riley, la fel ca È™i voi, l-am sunat pe detectiv. ÃŽn trei ore a aflat următoarele: In ziua de douăzeci È™i doi decembrie, Nate O'Riley a plecat de pe aeroportul Dulles cu un avion Varig, zborul 882, până la Săo Paulo, de unde s-a îmbarcat în zborul 146 spre Campo Grande È™i, apoi, a luat un avion de navetă "Air Pantanal", aterizând într-un orășel numit Corumbá, în ziua de douăzeci È™i trei. A stat aproape trei săptămâni, după care s-a întors la Dulles. - Poate a fost într-o vacanță, murmură Bright, la fel de uluit ca toÈ›i ceilalÈ›i. - Poate, dar mă-ndoiesc. Domnul O'Riley È™i-a petrecut toamna într-o clinică de dezalcoolizare, nu pentru prima oară. Acolo era când s-a sinucis Troy. I s-a dat drumul în ziua de douăzeci È™i doi, aceeaÈ™i zi în care a plecat spre Brazilia. Călătoria lui a avut un singur scop, acela de a o găsi pe Rachel Lane. - De unde È™tii toate astea? întrebă Yancy. - De fapt, nu e chiar atât de greu de aflat. Mai ales informaÈ›iile despre zboruri. Orice detectiv bun le poate obÈ›ine. - De unde È™tii c-a fost la dezalcoolizare? - Am spioni. Urmă un moment îndelungat de tăcere, timp în care digerară toate acele lucruri. ÃŽl dispreÈ›uiau pe Hark È™i, în acelaÈ™i timp, îl admirau. Părea să aibă întotdeauna informaÈ›ii pe care ei nu le aveau È™i totuÈ™i acum era de partea lor. Alcătuiau o echipă. - E doar o chestiune de influență, zise el. Mergem cu toată viteza înainte cu expunerea. Atacăm testamentul cu înverÈ™unare. Nu spunem nimic despre lipsa jurisdicÈ›iei asupra lui Rachel Lane. Dacă nu apare nici în persoană, nici nu semnează notificarea, e limpede că nu vrea banii. - N-o să cred asta niciodată, zise Bright. - Pentru că eÈ™ti avocat. - Dar tu ce eÈ™ti? - La fel, dar nu atât de lacom. PoÈ›i să crezi sau nu, Wally, dar există oameni în lume care nu sunt motivaÈ›i de bani. - Sunt vreo douăzeci, spuse Yancy. Și toÈ›i sunt clienÈ›ii mei. Râsetele slabe mai alungară din tensiune. ÃŽnainte să se despartă, se forÈ›ară iarăși unii pe alÈ›ii să fie de acord cu ideea că tot ce vorbeau era confidenÈ›ial. Fiecare dintre ei o spunea în mod serios, dar nici unul nu avea totală încredere în celălalt. InformaÈ›iile legate de Brazilia erau deosebit de delicate. 43 Plicul era maro È™i puÈ›in mai mare decât cele juridice. Pe lângă adresa din Houston a organizaÈ›iei „Triburile Mondiale", mai erau scrise cu negru cuvintele: Pentru Rachel Lane, misionară în America de Sud, Personal È™i ConfidenÈ›ial. Fu primit de angajatul care se ocupa de corespondență, fu examinat câteva clipe È™i, apoi, trimis sus la un supraveghetor. Călătoria sa continuă toată dimineaÈ›a, până când ateriza, tot nedesfăcut, pe biroul Nevei Collier, coordonator al misiunilor din America de Sud. Aceasta îl privi cu gura căscată, deoarece nimeni nu È™tia că Rachel Lane era o misionară a organizaÈ›iei „Triburile Mondiale". Nimeni în afară de ea. Evident, cei care îl trimiseseră dintr-o parte în alta, nu făcuseră legătura între numele de pe plic È™i cel vehiculat în È™tirile cele mai recente. Era luni dimineață, aÈ™a că activitatea era lentă È™i calmă. Neva încuie uÈ™a. ÃŽn plic era o scrisoare pe care scria: „Pentru cine se ocupă de asta" È™i un plic mai mic, sigilat. Citi scrisoarea cu glas tare, uluită de faptul că cineva cunoÈ™tea chiar È™i parÈ›ial identitatea lui Rachel Lane. „Pentru cei interesaÈ›i: Alăturat este o scrisoare pentru Rachel Lane, una din misionarele dumneavoastră din Brazilia. Vă rog să i-o trimiteÈ›i, nedeschisă. Am cunoscut-o pe Rachel acum vreo două săptămâni. Am găsit-o în Pantanal, trăind în mijlocul indienilor Ipica, unde este, aÈ™a cum È™tiÈ›i foarte bine, de unsprezece ani. Scopul vizitei mele a fost legat de o chestiune juridică. Pentru informarea dumneavoastră, se simte bine. I-am promis că, sub nici o formă, nu o să spun nimănui unde se află. Nu doreÈ™te să mai fie deranjată cu alte probleme juridice È™i eu am fost de acord cu ea. Are nevoie de bani pentru o barcă nouă cu motor È™i, de asemenea, de fonduri suplimentare pentru medicamente. Voi trimite bucuros un cec organizaÈ›iei dumneavoastră pentru aceste cheltuieli; spuneÈ›i-mi doar cum să procedez. IntenÈ›ionez să-i mai scriu lui Rachel, deÈ™i habar nu am cum își primeÈ™te corespondenÈ›a. PuteÈ›i să-mi scrieÈ›i ca să È™tiu că această scrisoare a fost primită È™i că i-a fost expediată? MulÈ›umesc". Era semnată Nate O'Riley. Mai jos, era un număr de telefon din St. Michaels, Maryland, È™i adresa unei firme de avocatură din Washington. Era foarte simplu să se corespondeze cu Rachel. De două ori pe an, în zilele de 1 martie È™i 1 august, organizaÈ›ia trimitea pachete la Oficiul PoÈ™tal din Corumbá. Acestea conÈ›ineau medicamente, literatură creÈ™tină È™i orice altceva mai avea nevoie sau voia. Cei de la Oficiul poÈ™tal erau de acord să È›ină pachetele din august timp de treizeci de zile È™i, dacă nu erau ridicate, erau expediate înapoi la Houston. Acest lucru nu se întâmplase niciodată. ÃŽn fiecare an, în luna august, Rachel făcea călătoria anuală la Corumbá, È™i tot atunci, suna la sediu È™i își folosea engleza pentru zece minute. Apoi, își ridica pachetele È™i se întorcea în mijlocul indienilor. ÃŽn martie, după sezonul ploios, pachetele erau trimise pe râu cu o chalana È™i lăsate la o fazenda la gura râului Xeco. Lako le lua, la un moment dat. Pachetele din martie erau întotdeauna mai mici decât cele din august. ÃŽn unsprezece ani, Rachel nu primise nici o scrisoare personală, cel puÈ›in nu prin intermediul organizaÈ›iei. Neva copie numărul de telefon È™i adresa pe un carneÈ›el, după care ascunse scrisoarea într-un sertar. Avea să o expedieze peste vreo lună, împreună cu pachetul obiÈ™nuit din luna martie. Lucrară aproape o oră tăind plăci pentru următoarea clasă. Podeaua era plină de rumeguÈ™. Phil avea È™i în păr. Scârțâitul ferăstrăului încă le mai răsuna în urechi. Era momentul să bea o cafea. Se aÈ™ezară pe jos, rezemaÈ›i de perete, lângă un calorifer portabil. Phil turnă cafeaua tare din termos. - Ai pierdut o predică nemaipomenită ieri, spuse el zâmbind. - Unde? - Cum adică, unde? Aici, bineînÈ›eles. - Care a fost tema? - Adulterul. - Pentru sau împotrivă? - ÃŽmpotrivă, ca întotdeauna. - Nu cred că asta e o problemă în rândul enoriaÈ™ilor tăi. - Þin predica asta o dată pe an. - AceeaÈ™i predică? - Da, dar mereu reactualizată. - Când s-a întâmplat ultima dată ca vreunul din enoriaÈ™ii tăi să aibă o problemă de adulter? - Acum vreo doi ani. Una din enoriaÈ™ele mai tinere credea că soÈ›ul ei avea o amantă în Baltimore. El se ducea cu afaceri acolo o dată pe săptămână È™i ea a observat că, la întoarcere, era cu totul alt om. Avea mai multă energie, era mai entuziasmat față de viață. Asta dura două, trei zile, după care era iarăși țâfnos, ca de obicei. Femeia era convinsă că el se îndrăgostise. - Mai scurt. - Se ducea la un bioterapeut, spuse Phil È™i izbucni într-un hohot de râs ciudat, care era molipsitor È™i, de obicei, mai amuzant decât poanta. După ce trecu momentul de umor, amândoi sorbiră din cafea. - ÃŽn cealaltă viață a ta, ai avut vreodată probleme cu adulterul, Nate? îl întrebă Phil apoi. - Nici una. Nu era o problemă, ci un mod de viață. Vânam orice mergea. Orice femeie semiatrăgătoare nu era altceva decât o posibilă aventură scurtă. Eram însurat, dar nu mă gândeam că, de fapt, comiteam adulter. Nu era un păcat, ci un joc. Eram un cățel bolnav, Phil. - N-ar fi trebuit să te întreb. - Ba da, confesarea e bună pentru suflet. Mi-e ruÈ™ine de cum eram. Femei, alcool, droguri, baruri, bătăi, divorÈ›uri, copii neglijaÈ›i - am fost îngrozitor. AÈ™ vrea să dau timpul înapoi, dar acum e important să È›in minte cât de departe am ajuns. - Þi-au mai rămas mulÈ›i ani, Nate. - Sper. Numai că nu prea È™tiu ce să fac. - Ai răbdare. Domnul te va îndruma. - Bine, în ritmul ăsta, s-ar putea să am o carieră foarte îndelungată chiar aici. Phil zâmbi, dar nu izbucni în râs. - Studiază Biblia, Nate, È™i roagă-te. Dumnezeu are nevoie de oameni ca tine. - Bănuiesc. - Crede-mă. Mie mi-au trebuit zece ani ca să aflu dorinÈ›a Domnului. Am alergat o vreme, dar, pe urmă, m-am oprit È™i am ascultat. ÃŽncet, încet, m-a făcut să mă îndrept spre preoÈ›ie. - Câți ani aveai? - Aveam treizeci È™i È™ase de ani când am intrat la seminar. - Erai cel mai bătrân? - Nu. Nu e ceva neobiÈ™nuit să vezi oameni de patruzeci È™i ceva de ani la seminar. Se întâmplă tot timpul. - Cât durează? - Patru ani. - Mai rău decât la drept. - N-a fost deloc rău. De fapt, a fost chiar plăcut. - Nu pot spune acelaÈ™i lucru despre facultatea de drept. Mai lucrară încă o oră, după care veni timpul să meargă la masă. Zăpada se topise toată, în sfârÈ™it, È™i, în Tilghman, era un restaurant, unde se mâncau crabi, care îi plăcea foarte mult lui Phil. Nate dorea să facă cinste. - Frumoasă maÈ™ină, spuse Phil punându-È™i centura. Fărâme de rumeguÈ™ îi căzură de pe umeri, pe scaunul imaculat din piele al Jaguarului. Lui Nate însă puÈ›in îi păsa. - E o maÈ™ină de avocat, luată în leasing, bineînÈ›eles, pentru că nu-mi puteam permite s-o cumpăr. Opt sute de dolari pe lună. - Scuză-mă. - Mi-ar plăcea să scap de ea È™i să-mi cumpăr un Blazer micuÈ› È™i frumos sau altceva în genul ăsta. Route 33 se îngustă când ieÈ™iră din oraÈ™ È™i, în curând, mergeau de-a lungul golfului. Era în pat când sună telefonul, dar nu dormea. Somnul era la distanță de o oră. Era abia zece, dar organismul lui era obiÈ™nuit cu programul de la „Walnut Hill", în ciuda călătoriei în sud. Și, uneori, mai simÈ›ea o oboseală ca urmare a febrei dengue. Era greu de crezut că, aproape tot timpul cât profesase, lucrase adesea până la nouă, zece seara, după care mânca È™i bea într-un bar până la unu. Obosea numai gândindu-se la acest lucru. Din moment ce telefonul suna foarte rar, răspunse repede, convins că erau probleme. - Cu Nate O'Riley, vă rog, spuse o voce de femeie. - La telefon. - Bună seara. Numele meu este Neva Collier È™i am primit o scrisoare de la dumneata pentru prietena noastră din Brazilia. Pătura zbură imediat când Nate sări din pat. - Da! AÈ›i primit scrisoarea? - Da. Am citit-o azi-dimineață È™i o s-o expediez pe cea pentru Rachel. - Minunat. Cum își primeÈ™te corespondenÈ›a? - Eu i-o trimit la Corumbá în anumite perioade ale anului. - MulÈ›umesc. AÈ™ vrea să-i mai scriu È™i altă dată. - E în regulă, dar te rog să nu-i pui numele pe plicuri. Nate își dădu seama că, la Houston, era ora nouă. Ea suna de acasă È™i acest lucru părea mai mult decât ciudat. Vocea era suficient de plăcută, dar È™ovăitoare. - S-a întâmplat ceva? întrebă el. - Nu, doar că nimeni de aici nu È™tie cine e. Nimeni în afară de mine. Acum sunt două persoane în lumea asta care È™tiu unde È™i cine e. - M-a pus să jur că n-o să spun nimănui. - Ai găsit-o greu? - Cam aÈ™a ceva. Nu m-aÈ™ teme că ar putea s-o mai găsească È™i altcineva. - Dar cum ai reuÈ™it? - Tatăl ei i-a dat de urmă. Știi de Troy Phelan? - Da. Decupez articole din ziare. - ÃŽnainte să plece din lumea asta, a dat de urma ei în Pantanal. Habar n-am cum a făcut. - Avea mijloacele necesare. - AÈ™a e. Știam în general locul unde se află, aÈ™a că m-am dus acolo, am angajat o călăuză, ne-am rătăcit È™i am găsit-o. O cunoÈ™ti bine? - Nu cred că există cineva care o cunoaÈ™te bine pe Rachel. Vorbesc cu ea o dată pe an, în august, când mă sună din Corumbá. A încercat să-È™i ia concediu acum cinci ani È™i am luat masa cu ea într-o zi. Dar nu, nu o cunosc atât de bine. - Ai vorbit cu ea de curând? - Nu. Rachel fusese în Corumbá cu două săptămâni în urmă. El È™tia acest lucru, pentru că îl vizitase la spital. ÃŽi vorbise, îl atinsese, după care dispăruse împreună cu febra lui. Dar nu sunase la sediul organizaÈ›iei? Ce ciudat. - Se simte bine, spuse el. Foarte acasă printre indienii ei. - De ce ai căutat-o? - Cineva trebuia s-o facă. ÃŽnÈ›elegi ce-a făcut tatăl ei? - ÃŽncerc. - Cineva trebuia s-o înÈ™tiinÈ›eze pe Rachel È™i acel cineva trebuia să fie un avocat. S-a întâmplat să fiu singurul de la firmă care nu avea altceva mai bun de făcut. - Și acum o reprezinÈ›i? - Nu-È›i scapă nimic, nu? - S-ar putea să avem un interes mai mult decât trecător. E una de-a noastră È™i e, să zicem, mai deosebită. - Ãsta e un lucru cât se poate de adevărat. - Ce intenÈ›ionează să facă în privinÈ›a averii tatălui ei? Nate se frecă la ochi È™i făcu o pauză pentru a mai frâna conversaÈ›ia. Doamna cea drăguță de la capătul firului depășea limitele, dar el se îndoia că își dădea seama. - Nu vreau să fiu nepoliticos, doamnă Collier, dar nu pot să discut cu dumneata despre lucrurile pe care le-am vorbit cu Rachel în legătură cu averea tatălui ei. - BineînÈ›eles că nu. Nu încercam să fiu indiscretă. Doar că nu È™tiu ce ar trebui să facă organizaÈ›ia în momentul ăsta. - Nimic. Nu vă implicaÈ›i dacă nu v-o cere Rachel. - ÃŽnÈ›eleg. AÈ™adar, trebuie să urmăresc evenimentele în ziare. - Sunt convins că totul va fi descris cu lux de amănunte. - Ai pomenit de anumite lucruri de care ar avea nevoie acolo. Nate îi povesti atunci despre fetiÈ›a care murise din cauza faptului că Rachel nu avusese antidotul necesar. - Nu găseÈ™te suficiente medicamente la Corumbá. AÈ™ vrea să-i trimit tot ce-i trebuie. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. Trimite banii pe numele meu la „Triburile Mondiale" È™i eu o să am grijă să primească lucrurile respective. Avem patru mii de oameni ca Rachel în toată lumea È™i bugetele noastre devin din ce în ce mai mici. - Și ceilalÈ›i sunt la fel de remarcabili ca Rachel? - Da. Sunt aleÈ™i de Dumnezeu. Stabiliră să È›ină legătura. Nate putea să trimită câte scrisori voia, iar Neva avea să le expedieze cu vaporul spre Corumbá. Dacă vreunul din ei primea vreo veste de la Rachel, trebuia să-l sune pe celălalt. Urcându-se din nou în pat, Nate recapitulă toată acea convorbire telefonică. Lucrurile care nu se spuneau erau uluitoare. Rachel tocmai aflase de la el că tatăl ei murise È™i îi lăsase una din cele mai mari averi din lume. Apoi se furiÈ™ase în Corumbá, pentru că È™tia de la Lako că Nate era foarte bolnav. După aceea plecase, fără să sune pe nimeni de la „Triburile Mondiale" să le spună de bani. Când se despărÈ›ise de ea pe mal, era convins că nu o interesau banii. Acum, era È™i mai convins. 44 LanÈ›ul depoziÈ›iilor începu luni, 17 februarie, într-o sală lungă È™i goală din Tribunalul Districtului Fairfax. Era o sală a martorilor, dar judecătorul Wycliff trăsese niÈ™te sfori È™i o rezervase pentru ultimele două săptămâni ale lunii. Cel puÈ›in cincisprezece persoane erau programate să depună mărturie È™i avocaÈ›ii nu reuÈ™iseră să cadă de acord asupra locurilor È™i orelor. Wycliff intervenise. Mărturiile aveau să se depună în ordine, martor după martor, oră după oră, zi după zi, până când terminau. Un asemenea maraton era rar întâlnit, dar È™i suma care era în joc era la fel. AvocaÈ›ii arătaseră o abilitate uluitoare în a-È™i face timp pentru faza expunerii în cazul Phelan. Fuseseră amânate procese; termene importante fuseseră amânate din nou; dosare date altor parteneri; vacanÈ›ele fuseseră lăsate pe vară. AsociaÈ›ii fuseseră trimiÈ™i să se ocupe de treburi mai mărunte. Nimic nu era mai important decât cazul Phelan. Pentru Nate, gândul de a petrece două săptămâni într-o încăpere plină de avocaÈ›i, interogând martori, era un coÈ™mar ce nu putea fi întrecut decât de ideea iadului. Dacă Rachel nu voia banii, de ce trebuia să-i pese lui cine îi obÈ›inea? Atitudinea i se schimbă oarecum când îi cunoscu pe moÈ™tenitorii Phelan. Primul care depunea mărturie era domnul Troy Phelan Jr. Jură să spună adevărul, dar, cu ochii lui nesinceri È™i obrajii rumeni, își pierdu credibilitatea la câteva secunde după ce luă loc în capul mesei. O cameră video din celălalt capăt se aÈ›inti asupra feÈ›ei lui. Oamenii lui Josh pregătiseră sute de întrebări cu care să-l bombardeze Nate. Munca È™i documentarea fuseseră făcute de È™ase asociaÈ›i, oameni pe care Nate nu avea să-i cunoască niciodată. Dar s-ar fi descurcat È™i singur, fără nici o pregătire prealabilă. Nu era decât o depoziÈ›ie, o expediÈ›ie de tatonare, È™i Nate mai făcuse acest lucru de o mie de ori. I se prezentă lui Troy Junior, care îi aruncă un zâmbet nervos foarte asemănător cu cel pe care îl aruncă un condamnat călăului său. N-o să doară, nu? păru să întrebe. - Vă aflaÈ›i în prezent sub influenÈ›a drogurilor, medicamentelor sau alcoolului? începu Nate pe un ton plăcut, ceea ce îi enervă pe avocaÈ›ii Phelan din partea cealaltă a mesei. Numai Hark înÈ›elegea. Luase aproape tot atâtea depoziÈ›ii ca Nate O'Riley. Zâmbetul pieri. - Nu, se răsti Troy Junior. Capul îi zvâcnea din cauza unei mahmureli, dar, în clipa aceea, era treaz. - ÃŽnÈ›elegeÈ›i că aÈ›i jurat să spuneÈ›i adevărul? - Da. - ÃŽnÈ›elegeÈ›i ce este sperjurul? - Desigur. - Care este avocatul dumneavoastră? întrebă Nate arătând spre cei de vizavi. - Hark Gettys. AroganÈ›a domnului O'Riley îi enervă iarăși pe avocaÈ›i È™i, de data aceasta, È™i pe Hark. Nate nu se ostenise nici măcar să afle ce avocat avea fiecare client. DispreÈ›ul lui față de întregul grup era jignitor. ÃŽn primele două minute, Nate imprimase un ton neplăcut pentru ziua aceea. Nu exista nici o îndoială cu privire la faptul că nu avea deloc încredere în Troy Junior È™i că, probabil, acesta băuse ceva. Era un vechi truc. - Câte soÈ›ii aÈ›i avut? - Dumneata câte ai avut? se răsti Junior È™i se uită la avocatul său pentru aprobare. Hark însă studia o foaie de hârtie. Nate își păstră calmul. Cine È™tia ce vorbiseră avocaÈ›ii Phelan în spatele lui? Nu-i păsa. - Dă-mi voie să-È›i explic ceva, domnule Phelan, zise el fără cea mai mică notă de iritare. O să-È›i spun foarte rar, aÈ™a că ascultă cu mare atenÈ›ie. Eu sunt avocatul, dumneata eÈ™ti martorul. Ai înÈ›eles până acum? Troy Junior încuviință încet. - Eu pun întrebările, dumneata răspunzi. Pricepi? Martorul încuviință iarăși. - Dumneata nu pui întrebări, iar eu nu răspund. ÃŽnÈ›elegi? - Da - Acum, nu cred că vei avea probleme cu răspunsurile, dacă vei fi atent la întrebări. Bine? Junior încuviință din nou. - Mai eÈ™ti nedumerit? - Nu. - Bun. Dacă vei mai fi nedumerit, te rog să te simÈ›i liber să te consulÈ›i cu avocatul dumitale. M-am făcut înÈ›eles? - Da. - Excelent. Hai să mai încercăm o dată. Câte soÈ›ii ai avut? - Două. O oră mai târziu, terminară cu căsătoriile, copiii È™i divorÈ›ul lui. Junior era transpirat È™i se întrebă cât avea să mai dureze depoziÈ›ia lui. AvocaÈ›ii Phelan se uitau fix la foile de hârtie, punându-È™i aceeaÈ™i întrebare. Cu toate acestea însă Nate nici nu se uitase încă pe paginile cu întrebări pregătite pentru el. Putea să jupoaie orice martor numai privindu-l în ochi È™i folosind o întrebare ca să ajungă la alta. Nici un amănunt nu era prea lipsit de importanță pentru el. Unde a făcut prima soÈ›ie liceul, colegiul, care a fost prima ei slujbă? A fost prima ei căsătorie? Spune-ne unde a lucrat până acum. Hai să vorbim despre divorÈ›. Cât a fost pensia de întreÈ›inere a copilului? Ai plătit-o în întregime? ÃŽn cea mai mare parte, erau lucruri inutile, aduse în discuÈ›ie nu de dragul informaÈ›iei, ci pentru a manevra martorul È™i a-i da de înÈ›eles că puteau fi scoase la iveală tot soiul de lucruri. El intentase acÈ›iunea. Trebuia să suporte acel chin. ÃŽnÈ™iruirea locurilor lui de muncă îi aduse în pragul prânzului. Se poticni rău când Nate îl întrebă în legătură cu diversele slujbe pe care le avusese în cadrul companiilor tatălui său. Erau duzini de martori care ar fi putut fi chemaÈ›i pentru a-i respinge versiunea potrivit căreia fusese extrem de util. Cu fiecare slujbă, Nate ceru numele tuturor colegilor È™i È™efilor săi. Capcana era întinsă. Hark o văzu venind È™i ceru să se facă pauză. IeÈ™i pe coridor cu clientul său È™i îl instrui în legătură cu spunerea adevărului. Sesiunea de după-amiază fu brutală. Nate întrebă de cele cinci milioane de dolari pe care îi primise la împlinirea vârstei de douăzeci È™i unu de ani È™i toÈ›i avocaÈ›ii Phelan părură să îngheÈ›e. - Asta a fost demult, spuse Troy Junior cu un aer de resemnare. După patru ore cu Nate O'Riley, È™tia că următoarea rundă avea să fie dureroasă. - Ei bine, hai să încercăm să ne amintim, spuse Nate zâmbind. Nu dădea nici un semn de oboseală. De fapt, făcuse acel lucru de atâtea ori, încât părea chiar nerăbdător să treacă prin detalii. Jocul lui era superb. Nu îi plăcea faptul că se afla acolo, chinuind oameni pe care spera să nu-i mai vadă niciodată. Cu cât punea mai multe întrebări, cu atât era mai decis să înceapă o nouă carieră. - Cum È›i s-au dat banii? întrebă el. - La început, au fost depuÈ™i într-un cont în bancă. - Aveai acces la cont? - Da. - Mai avea È™i altcineva acces? - Nu. Doar eu. - Cum ai scos banii din cont? - Completând cecuri. Și ce de cecuri completase! Primul lucru pe care îl cumpărase fusese un Maserati albastru-închis, nou-nouÈ›. Vorbiră un sfert de oră despre afurisita aceea de maÈ™ină. Troy Junior nu se mai întorsese la colegiu după ce primise banii, nu că vreuna din È™colile pe care le frecventase ar fi È›inut morÈ›iÈ™ să-l primească înapoi. Pur È™i simplu, se distrase, deÈ™i acest lucru nu fu dezvăluit sub forma unei mărturisiri. Nate îi puse o sumedenie de întrebări despre activitatea lui între douăzeci È™i unu È™i treizeci de ani È™i, încetul cu încetul, scoase la iveală suficiente fapte pentru a arăta că Troy Junior nu muncise deloc în acei nouă ani. Jucase golf È™i rugby, schimbase cu pasiune maÈ™ini, își petrecuse un an în Bahamas È™i unul în Vail, trăise cu o mulÈ›ime de femei înainte să se însoare, în final, cu numărul unu la vârsta de douăzeci È™i nouă de ani, trăind pe picior mare până când se terminaseră banii. Apoi, fiul risipitor se dusese în genunchi la tatăl său È™i îi ceruse o slujbă. Pe măsură ce după-amiaza trecea, Nate începu să prezinte dezastrul pe care l-ar fi putut provoca acel martor asupra sa È™i a celor din jurul său dacă își punea mâinile lipicioase pe averea Phelan. S-ar fi sinucis cu banii. La ora patru, Troy Junior ceru să fie scuzat pentru ziua aceea. Nate însă refuză. ÃŽn timpul pauzei care urmă, i se trimise un bilet judecătorului Wycliff. AÈ™teptând, Nate se uită pentru prima oară pe întrebările lui Josh. Răspunsul fu că È™edinÈ›a trebuia să continue. La o săptămână după sinuciderea lui Troy, Josh apelase la o firmă de securitate pentru a-i cerceta pe moÈ™tenitorii Phelan. InvestigaÈ›ia era mai mult financiară decât personală. Nate trecu peste momentele cele mai importante, în timp ce martorul clocotea de furie pe coridor. - Ce fel de maÈ™ină conduci acum? întrebă Nate când reîncepură È™i examinarea luă o altă direcÈ›ie. - Un Porsche. - Când ai cumpărat-o? - O am de câtva timp. - ÃŽncearcă să răspunzi la întrebare. Când ai cumpărat-o? - Acum vreo două luni. - ÃŽnainte sau după moartea tatălui dumitale? - Nu mai È™tiu. Cred că înainte. Nate ridică o foaie de hârtie. - ÃŽn ce zi a murit tatăl dumitale? - Să mă gândesc. A fost într-o luni, ăăă, nouă decembrie, parcă. - Ai cumpărat Porsche-ul înainte sau după ziua de nouă decembrie? - AÈ™a cum am mai spus, cred că a fost înainte. - Nu, greÈ™eÈ™ti din nou. MarÈ›i, zece decembrie, te-ai dus la „Irving Motors" din Arlington È™i ai cumpărat un Porsche Carrera Turbo 911 negru în valoare de nouăzeci de mii de dolari, aproximativ? întrebă Nate citind de pe foaie. Troy Junior se foi pe scaun, È™ovăind din nou. Apoi se uită la Hark, care ridică din umeri ca pentru a spune „Răspunde la întrebare. Are documente." - Da. - Ai mai cumpărat È™i alte maÈ™ini în ziua aceea? - Da. - Câte? - Două, în total. - Două Porsche-uri? - Da. - Pentru un total de aproape o sută optzeci de mii de dolari? - Cam aÈ™a ceva. - Cum le-ai plătit? - Nu le-am plătit. - AÈ™adar, maÈ™inile È›i-au fost făcute cadou de la cei de la „Irving Motors" ? - Nu chiar. Le-am cumpărat pe credit. - Te calificai pentru un credit? - Da, cel puÈ›in la „Irving Motors". - Ei își vor banii? - Da, aÈ™a s-ar spune. Nate luă alte hârtii. - De fapt, au intentat o acÈ›iune pentru recuperarea fie a banilor, fie a maÈ™inilor, nu-i aÈ™a? - Da. - Ai venit cu Porsche-ul astăzi la tribunal? - Da. Este în parcare. - Să recapitulăm. ÃŽn zece decembrie, a doua zi după moartea tatălui dumitale, te-ai dus la "Irving Motors" È™i ai cumpărat două maÈ™ini scumpe, pe un anumit fel de credit È™i, acum, două luni mai târziu, n-ai achitat nici un ban È™i eÈ™ti dat în judecată. Corect? Martorul încuviință. - Aceasta nu este singura acÈ›iune intentată, nu-i aÈ™a? - Nu, spuse Troy Junior înfrânt È™i lui Nate aproape că i se făcu milă de el. O companie de asigurări îl dăduse în judecată pentru neachitarea unor rate pentru mobilă. „American Express" voia peste cincisprezece mii. O bancă îl dăduse în judecată pe Troy Junior la o săptămână după citirea testamentului tatălui său. Junior îi convinsese să-i acorde un împrumut de douăzeci È™i cinci de mii de dolari, fără nici o garanÈ›ie în afară de numele său. Nate avea copii după documentele respective È™i vorbiră în detaliu despre fiecare dintre acestea. La ora cinci, se iscă altă discuÈ›ie. Un alt bilet îi fu trimis lui Wycliff. Judecătorul veni personal È™i întrebă de progresele făcute. - Când crezi că o să termini cu acest martor? îl întrebă el pe Nate. - Nu prea curând, zise acesta uitându-se la Junior, care era în transă È™i tânjea după ceva de băut. - Atunci, lucrează până la È™ase, zise Wycliff. - Putem începe la opt mâine dimineață? întrebă Nate, ca È™i cum ar fi mers la plajă. - Opt È™i jumătate, hotărî judecătorul, după care plecă. ÃŽn ultima oră, Nate îl bombardă pe Junior cu întrebări la întâmplare în legătură cu multe subiecte. Deponentul habar nu avea unde voia să ajungă anchetatorul său È™i Junior era interogat de un maestru. Exact când rămâneau mai mult pe un subiect È™i începea să se simtă bine, Nate schimba cursul È™i îl lovea cu ceva nou. Câți bani cheltuise din 9 decembrie până în 27 decembrie, ziua în care fusese citit testamentul? Ce îi cumpărase soÈ›iei sale de Crăciun È™i cum plătise cadourile? Ce le cumpărase copiilor? Revenind la cele cinci milioane, pusese ceva din bani în acÈ›iuni sau obligaÈ›iuni? Câți bani câștigase Biff în ultimul an? De ce obÈ›inuse primul ei soÈ› custodia copiilor ei? Câți avocaÈ›i angajase È™i concediase el de când murise tatăl lui? Și aÈ™a mai departe. Fix la ora È™ase, Hark se ridică È™i anunță că È™edinÈ›a de depunere a mărturiilor era amânată. Zece minute mai târziu, Troy Junior se afla în barul unui hotel, la trei kilometri distanță. Nate dormi în camera de oaspeÈ›i a familiei Stafford. Doamna Stafford era pe undeva prin casă, dar el nu o văzu. Josh se afla la New York cu afaceri. A doua zi a depoziÈ›iilor începu la timp. AceleaÈ™i persoane erau de față, deÈ™i avocaÈ›ii erau îmbrăcaÈ›i mult mai lejer. Junior purta un pulover roÈ™u din bumbac. Nate recunoscu faÈ›a unui beÈ›iv - ochii roÈ™ii È™i umflaÈ›i, obrajii È™i nasul roÈ™ii, broboanele de sudoare de deasupra sprâncenelor. AceeaÈ™i față o avusese È™i el ani de zile. Tratarea mahmurelii făcea parte din rutina de dimineață ca È™i duÈ™ul È™i aÈ›a pentru dinÈ›i. ÃŽnghiÈ›i niÈ™te pastile È™i bău multă apă È™i cafea tare. Dacă e să fii prost, trebuie să fii tare. - Realizezi că te afli încă sub jurământ, nu-i aÈ™a, domnule Phelan? începu el. - Da. - Te afli cumva sub influenÈ›a vreunui drog sau a alcoolului? - Nu, domnule. - Bun. Hai să ne întoarcem la ziua de nouă decembrie, când a murit tatăl dumitale. Unde te aflai când el era examinat de psihiatri? - ÃŽn clădire, într-o sală de conferinÈ›e împreună cu familia mea. - Și ai urmărit întreaga examinare, nu-i aÈ™a? - Da. - ÃŽn încăpere erau două monitoare color, aÈ™a este? Fiecare din ele avea o lățime de È™aizeci È™i cinci de centimetri? - Dacă spui dumneata. Eu nu le-am măsurat. - Dar le vedeai, cu siguranță, nu-i aÈ™a? - Da. - Nimic nu te împiedica să vezi bine? - Vedeam foarte bine. - Și aveai un motiv cât se poate de întemeiat să-È›i urmăreÈ™ti tatăl cu atenÈ›ie, nu? - Da. - Þi-a fost cumva greu să-l auzi? - Nu. AvocaÈ›ii È™tiau unde voia Nate să ajungă. Era un aspect neplăcut al cazului lor, dar unul care nu putea fi evitat. Fiecare dintre cei È™ase moÈ™tenitori avea să treacă prin acea fază. - AÈ™adar, ai văzut È™i ai auzit întreaga examinare? - Da. - Nu È›i-a scăpat nimic? - Nu mi-a scăpat nimic. - Dintre cei trei psihiatri, doctorul Zadel fusese angajat de familia dumitale, corect? - Corect. - Cine l-a găsit? - AvocaÈ›ii. - V-aÈ›i încrezut în avocaÈ›i să angajeze psihiatrul? - Da. Timp de zece minute, Nate îl întrebă mai exact cum ajunseseră să-l aleagă pe doctorul Zadel pentru un examen atât de important È™i, astfel, obÈ›inu ceea ce voia. Zadel fusese angajat pentru că avea referinÈ›e excelente È™i avea foarte multă experiență. - Ai fost mulÈ›umit de felul cum s-a descurcat? întrebă Nate. - Bănuiesc că da. - A fost ceva ce nu È›i-a plăcut la prestaÈ›ia doctorului Zadel? - Nu-mi amintesc să fi fost ceva. Călătoria spre marginea stâncii continua, Troy Junior recunoscând că era mulÈ›umit de examen È™i de Zadel, încântat de concluziile la care ajunseseră cei trei doctori È™i că părăsise clădirea convins că tatăl său È™tia ce face. - După examen, când ai avut prima oară îndoieli cu privire la sănătatea mintală a tatălui dumitale? - Când a sărit. - ÃŽn nouă decembrie? - Exact - Deci, ai avut îndoieli imediat. - Da. - Ce È›i-a spus doctorul Zadel când È›i-ai exprimat aceste îndoieli? - N-am vorbit cu doctorul Zadel. - Nu? - Nu. - ÃŽntre nouă decembrie È™i douăzeci È™i È™apte decembrie, ziua în care s-a dat citire testamentului, de câte ori ai vorbit cu doctorul Zadel? - Nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată. - L-ai văzut? - Nu. - L-ai sunat la birou? - Nu. - L-ai mai văzut după ziua de nouă decembrie? - Nu. După ce îl adusese la marginea prăpastiei, venise momentul să-l împingă. - De ce l-ai concediat pe doctorul Zadel? Junior fusese oarecum pregătit. - Va trebui să-l întrebi pe avocatul meu, spuse el, sperând că Nate avea să-l lase în pace un timp. - Nu i-au depoziÈ›ia avocatului dumitale, domnule Phelan. Pe dumneata te întreb de ce a fost concediat doctorul Zadel? - Pe avocaÈ›i va trebui să-i întrebi. Face parte din strategia noastră. - AvocaÈ›ii au discutat cu dumneavoastră înainte ca doctorul Zadel să fie concediat? - Nu È™tiu sigur. Nu-mi amintesc. - EÈ™ti mulÈ›umit că doctorul Zadel nu mai lucrează pentru dumneata? - BineînÈ›eles că sunt. - De ce? - Pentru că s-a înÈ™elat. Uite ce e, tatăl meu era un maestru în înÈ™elătorii, bine? A suportat examenul cu aceeaÈ™i viclenie cu care a făcut totul în viață, după care s-a aruncat de la etaj. I-a îmbrobodit pe Zadel È™i pe ceilalÈ›i psihiatri. ToÈ›i s-au lăsat păcăliÈ›i de jocul lui. E clar că nu era întreg la minte. - Pentru că s-a aruncat de la etaj? - Da, pentru că s-a aruncat, pentru că È™i-a lăsat banii unei moÈ™tenitoare necunoscute, pentru că n-a făcut nici un efort ca să-È™i apere averea de impozite, pentru că era È›icnit de mult timp. De ce crezi că am organizat examenul medical de la bun început? Dacă n-ar fi fost sărit de pe fix, am mai fi avut nevoie de trei psihiatri ca să-l examineze înainte să semneze testamentul? - Dar cei trei psihiatri au spus că era sănătos. - Da, È™i s-au înÈ™elat teribil. El s-a aruncat de la etaj. Oamenii sănătoÈ™i la minte nu sar de la etaj. - Dacă tatăl dumitale ar fi semnat testamentul cel gros È™i nu pe cel scris de mână, È™i apoi s-ar fi aruncat, ar mai fi fost nebun? - Nu ne-am fi aflat aici. Era singura dată în cele două zile de chin când Troy Junior riposta. Nate È™tiu că trebuia să continue È™i să revină asupra acelei chestiuni mai târziu. - Hai să vorbim despre "Rooster Inns", zise el È™i umerii lui Junior se lăsară în jos cu câțiva centimetri. Era încă una din afacerile lui nereuÈ™ite. Dar Nate trebuia să deÈ›ină toate detaliile. Un eÈ™ec ducea la altul. Fiecare din ele genera întrebări despre alte afaceri eÈ™uate. Junior avusese o viață tristă. DeÈ™i îi era greu să-l compătimească, Nate își dădu seama că sărmanul de el nu avusese tată niciodată. Tânjise după aprobarea lui Troy È™i nu o primise niciodată. Josh îi spusese că Troy fusese extrem de încântat când afacerile copiilor săi dădeau greÈ™. Avocatul îi dădu drumul martorului la cinci È™i jumătate, în ziua a doua. Urma Rex, care aÈ™teptase toată ziua pe coridor È™i era extrem de îngrijorat să nu fie amânat din nou. Josh se întoarse de la New York È™i Nate se întâlni cu el pentru a lua cina mai devreme. 45 Rex Phelan își petrecuse cea mai mare parte a zilei precedente vorbind la celular pe coridor, în timp ce fratele său era torturat de Nate O'Riley. Rex avusese parte de destule procese pentru a È™ti că litigiile însemnau aÈ™teptare: aÈ™teptai avocaÈ›ii, judecătorii, martorii, experÈ›ii, termene pentru procese È™i apeluri, aÈ™teptai pe coridoare să-È›i vină rândul să depui mărturie. Când ridică mâna È™i jură să spună adevărul, îl dispreÈ›uia deja pe Nate. Atât Hark cât È™i Troy Junior îl avertizaseră în legătură cu ce avea să urmeze. Avocatul acela putea să-È›i pătrundă sub piele È™i să coacă acolo asemeni unui furuncul. Nate începu din nou cu întrebări enervante È™i, în zece minute, atmosfera era extrem de încărcată. Timp de trei ani, Rex fusese È›inta unei investigaÈ›ii a FBI-ului. O bancă dăduse faliment în 1990; Rex fusese investitor È™i director. DeponenÈ›ii își pierduseră banii. Cei care împrumutaseră își pierduseră creditele. Scandalul dura de ani de zile È™i nu se întrezărea nici un sfârÈ™it. PreÈ™edintele băncii se afla la închisoare È™i cei din preajma epicentrului erau de părere că urma Rex. Existau suficiente mizerii pentru ca Nate să aibă de lucru ore în È™ir. Ca să se amuze, îi amintea lui Rex în permanență că se afla sub jurământ. Exista È™ansa ca FBI-ul să-i citească depoziÈ›ia. Era jumătatea după-amiezei când Nate își croi drum spre barurile de striptease. Rex avea È™ase din acestea - pe numele soÈ›iei - în zona Fort Lauderdale. Le cumpărase de la un individ ucis în timpul unui schimb de focuri. Pur È™i simplu, era un subiect de discuÈ›ie irezistibil. Nate le luă unul câte unul - "Lady Luck", „Lolita' s", „Club Tiffany" etcetera - È™i puse o sumedenie de întrebări. ÃŽn legătură cu fetele, stripteuzele, de unde veneau, cât câștigau, dacă foloseau droguri, ce fel, dacă atingeau clienÈ›ii È™i aÈ™a mai departe. Puse o mulÈ›ime de întrebări despre economia unei asemenea afaceri. După trei ore în care alcătuise cu grijă un portret al celei mai murdare afaceri din lume, Nate întrebă: - Nu-i aÈ™a că actuala dumitale soÈ›ie a lucrat într-unul din baruri? Răspunsul era da, însă Rex nu putea să-l rostească aÈ™a, pur È™i simplu. Gâtul È™i ceafa i se înroÈ™iră È™i, pentru o clipă, păru gata să se năpustească peste masă. - Þinea registrele, spuse el cu maxilarul încleÈ™tat. - A dansat vreodată pe mese? Alt moment de pauză È™i Rex strânse masa cu putere. - BineînÈ›eles că nu. Era o minciună È™i toată lumea din sală È™tia acel lucru. Nate răsfoi prin niÈ™te hârtii căutând adevărul. ÃŽl priviră cu atenÈ›ie, aproape aÈ™teptându-se să scoată la iveală o fotografie a lui Amber goală È™i cu tocuri înalte. La ora È™ase amânară iarăși È™edinÈ›a, cu promisiuni de mai mult pentru a doua zi. Când camera video se închise È™i raportoarea își strângea lucrurile, Rex se opri în ușă È™i, îndreptând degetul spre Nate, zise: - Fără alte întrebări despre soÈ›ia mea, bine? - Imposibil, Rex. Toate bunurile sunt pe numele ei, spuse Nate fluturându-i niÈ™te hârtii, ca È™i cum ar fi deÈ›inut toate probele. Hark își împinse clientul afară din sală. Nate stătu singur o oră, uitându-se pe însemnări, răsfoind pagini È™i dorindu-È™i să fie în St. Michaels, pe veranda căsuÈ›ei cu vedere spre golf. SimÈ›ea nevoia să-l sune pe Phil. Este ultimul tău caz, își tot spunea el. Și o faci pentru Rachel. Până a doua zi la prânz, avocaÈ›ii Phelan se întrebau dacă depoziÈ›ia lui Rex avea să dureze trei sau patru zile. Existau hotărâri pentru sechestrarea unor bunuri ale sale în valoare de peste È™apte milioane de dolari, dar creditorii nu puteau să le execute, deoarece toate bunurile se aflau pe numele soÈ›iei lui, Amber, fosta stripteuză. Nate luă fiecare hotărâre, o puse pe masă È™i o examină din toate punctele È™i unghiurile posibile, după care o vârî înapoi în dosar, unde ar fi putut să rămână sau nu. Acea tărăgănare enervă pe toată lumea în afară de Nate, care, într-un fel, își păstră calmul în timp ce continua. Pentru sesiunea de după-amiază, alese subiectul saltului lui Troy È™i evenimentele care conduseseră la acest lucru. Folosi aceeaÈ™i tactică pe care o utilizase cu Junior È™i fu evident că Hark îl pregătise pe Rex. Răspunsurile lui la întrebările legate de doctorul Zadel erau repetate, dar potrivite. Rex susÈ›inu acelaÈ™i lucru - că cei trei psihiatri se înÈ™elaseră, pur È™i simplu, pentru că, numai după câteva minute, Troy se aruncase de la etaj. Un teritoriu mai familiar fu acoperit când Nate îi puse întrebări despre jalnica sa carieră din cadrul corporaÈ›iei „The Phelan Group". Apoi petrecură două ore de chin discutând despre cele cinci milioane pe care Rex le primise ca moÈ™tenire. La cinci È™i jumătate, Nate spuse brusc că terminase È™i ieÈ™i din sală. Doi martori în patru zile. Doi bărbaÈ›i dezveliÈ›i complet pe casete È™i nu era o priveliÈ™te plăcută. AvocaÈ›ii Phelan se îndreptară fiecare spre maÈ™ina lui È™i plecară. Poate că ceea ce era cel mai rău trecuse, poate nu. ClienÈ›ii lor fuseseră răsfățaÈ›i în copilărie, ignoraÈ›i de tatăl lor, azvârliÈ›i în lume cu niÈ™te conturi grase la o vârstă la care nu erau bine pregătiÈ›i pentru a se descurca cu banii È™i se aÈ™teptase din partea lor să prospere. Făcuseră alegeri proaste, dar, în final, toată vina cădea pe umerii lui Troy. AÈ™a considerau avocaÈ›ii Phelan. Libbigail fu invitată în sală vineri dimineață devreme È™i fu poftită să se aÈ™eze pe scaunul de onoare. Părul îi era tuns foarte scurt, aproape ras în părÈ›i È™i cu un smoc cenuÈ™iu de vreo doi centimetri în creÈ™tet .Bijuterii ieftine îi atârnau la gât È™i la încheieturi, astfel încât atunci când ridică mâna să depună jurământul, se strânseră grămadă la cotul ei. Se uită la Nate îngrozită. FraÈ›ii ei îi spuseseră tot ce era mai rău. Dar era vineri È™i Nate voia să plece din oraÈ™ mai mult decât voia să mănânce când îi era foame. ÃŽi zâmbi È™i începu cu întrebări uÈ™oare. Copii, slujbe, căsătorii. Timp de treizeci de minute, fu plăcut. Apoi, începu să intre în trecutul ei. La un moment dat, o întrebă: - De câte ori ai fost internată la dezalcoolizare È™i dezintoxicare? ÃŽntrebarea o È™ocă atât de mult, încât Nate spuse: - Eu unul am fost de patru ori, aÈ™a că nu te ruÈ™ina. Sinceritatea lui o dezarmă. - Nu-mi mai amintesc, spuse ea. Dar de È™ase ani sunt curată. - Minunat, spuse Nate, ca un dependent către alt dependent. Bravo. Din clipa aceea, vorbiră ca È™i cum ar fi fost singuri în sală. Lui Nate nu-i plăcea să fie indiscret È™i își ceru scuze. O întrebă de cele cinci milioane È™i, cu destul umor, ea povesti despre droguri bune È™i bărbaÈ›i îngrozitori. Spre deosebire de fraÈ›ii ei, Libbigail își găsise stabilitatea. Numele lui era Spike, fostul motociclist care, de asemenea, renunÈ›ase la dependență în urma tratamentelor. Locuiau într-o căsuță dintr-o suburbie a oraÈ™ului Baltimore. - Ce ai face dacă ai primi o È™esime din averea tatălui dumitale? o întrebă Nate. - AÈ™ cumpăra o mulÈ›ime de lucruri, zise ea. La fel ca dumneata. La fel ca oricine altcineva. Dar, de data asta, aÈ™ fi deÈ™teaptă cu banii. Foarte deÈ™teaptă. - Care ar fi primul lucru pe care l-ai cumpăra? - Cea mai mare motocicletă Harley din lume, pentru Spike. După aceea, o casă mai frumoasă, dar nu o vilă, spuse ea È™i ochii îi licăreau în timp ce cheltuia imaginar banii. DepoziÈ›ia ei dură mai puÈ›in de două ore. Urmă sora ei, Mary Ross Phelan Jackman, care, de asemenea, se uită la Nate ca È™i cum acesta ar fi avut colÈ›i. Dintre cei cinci moÈ™tenitori Phelan adulÈ›i, Mary Ross era singura care mai era căsătorită cu primul soÈ›, deÈ™i acesta mai fusese însurat o dată. Era medic ortoped. Ea era îmbrăcată cu gust È™i avea bijuterii frumoase. Primele întrebări acoperiră obiÈ™nuita perioadă prelungită a colegiului, dar fără arestări, dependenÈ›e sau eliminări. ÃŽÈ™i luase banii È™i trăise în Toscana timp de trei ani È™i la Nisa, doi. La douăzeci È™i opt de ani, se căsătorise cu doctorul. Avea două fiice, una de È™apte ani È™i cealaltă de cinci. Nu se È™tia exact cât mai rămăsese din cele cinci milioane. Doctorul se ocupa de investiÈ›iile lor, aÈ™a că Nate își închipui că erau, practic, faliÈ›i. ÃŽnstăriÈ›i, dar cu foarte multe datorii. Studiul lui Josh despre Mary Ross dezvăluia o casă foarte mare cu maÈ™ini străine parcate pe alee, un apartament în Florida È™i un venit anual estimativ al doctorului de 750 000 de dolari pe an. Plătea 20 000 de dolari pe lună unei bănci, pentru un parteneriat eÈ™uat într-o afacere cu o spălătorie auto în nordul Virginiei. Doctorul mai avea È™i un apartament în Alexandria, unde își È›inea amanta. Mary Ross È™i soÈ›ul ei erau foarte rar văzuÈ›i împreună. Nate hotărî să nu discute acele probleme. Se grăbea, deodată, dar avu grijă să nu se vadă. Ramble intră în sală după pauza de prânz, cu avocatul său agitându-se în jurul lui, evident îngrozit la gândul că puÈ™tiul era nevoit să poarte o conversaÈ›ie inteligentă. Părul lui era acum de un roÈ™u aprins. Nici o porÈ›iune a feÈ›ei sale nu scăpase nemutilată - inele È™i diamante micuÈ›e îi străpungeau pielea. Gulerul gecii negre de piele era ridicat, stil James Dean, aÈ™a încât atingea cerceii care îi atârnau din lobii urechilor. După câteva întrebări, fu evident că puÈ™tiul era la fel de prost cum părea. Din moment ce încă nu avusese prilejul să-È™i risipească banii, Nate îl lăsă în pace. Stabiliră că se ducea la È™coală foarte rar, că locuia singur la subsol, că nu avusese niciodată o slujbă pentru care să fie plătit, că îi plăcea să cânte la chitară È™i că intenÈ›iona să devină foarte curând un mare star al muzicii rock. Noul lui grup se numea foarte adecvat „Demon Monkeys", maimuÈ›ele diabolice, dar nu era sigur că aveau să scoată vreun album sub acea denumire. Nu făcea nici un sport, nu intrase niciodată într-o biserică, vorbea cu mama lui cât mai puÈ›in cu putință È™i prefera să se uite la MTV ori de câte ori era treaz È™i nu cânta propria-i muzică. Ar fi nevoie de un miliard de dolari pentru îndreptarea acestui sărman copil prin tratament, își spuse Nate. Termină cu el în mai puÈ›in de o oră. Geena era ultimul martor al săptămânii. La patru zile după moartea tatălui său, ea È™i soÈ›ul ei, Cody, semnaseră un contract pentru cumpărarea unei case în valoare de trei milioane opt sute de mii de dolari. Când Nate o asaltă cu acea informaÈ›ie imediat după depunerea jurământului, ea începu să se bâlbâie È™i se uită la avocata ei, doamna Langhorne, care era la fel de surprinsă. Clienta ei nu-i spusese de contract. - Cum aveaÈ›i de gând să achitaÈ›i casa? întrebă Nate. Răspunsul era evident, dar ea nu putea să mărturisească. - Avem bani, zise ea defensiv, fapt ce deschise o ușă prin care Nate dădu buzna. - Hai să vorbim despre bani, spuse el zâmbind. Ai treizeci de ani. Acum nouă ani ai primit cinci milioane de dolari, nu-i aÈ™a? - Da. - Cât a mai rămas din ei? Ea se chinui mult cu răspunsul, care nu era chiar atât de simplu. Cody câștigase mulÈ›i bani. Investiseră o parte, cheltuiseră foarte mulÈ›i, totul era atât de încâlcit, încât nu puteai să te uiÈ›i pe bilanÈ›ul lor È™i să spui că, din cele cinci milioane, rămăsese suma x. Nate îi dădu frânghia È™i ea se spânzura încet. - Câți bani aveÈ›i amândoi în cont astăzi? întrebă el. - Trebuie să verific. - Spune-mi o sumă estimativă, te rog. - Șaizeci de mii de dolari. - Câte bunuri imobiliare aveÈ›i? - Doar casa. - Ce valoare are? - Ar trebui să cer o evaluare. - Spune o cifră aproximativă. - Trei sute de mii. - Și ce ipotecă aveÈ›i? - De două sute de mii. - Care e valoarea aproximativă a biletelor dumneavoastră de bancă? Ea mâzgăli ceva pe o hârtie È™i închise ochii. - Aproximativ două sute de mii de dolari. - Mai aveÈ›i È™i alte bunuri semnificative? - Nu. Nate își făcu propriile calcule. - AÈ™adar, în nouă ani, din cele cinci milioane a rămas o sumă între trei sute È™i patru sute de mii de dolari. Corect? - Sigur că nu. Adică, pare atât de puÈ›in. - Atunci, spune-ne din nou cum aveaÈ›i de gând să achitaÈ›i această nouă casă? - Din munca lui Cody. - Dar din averea tatălui dumitale decedat? Te-ai gândit la asta? - Poate, puÈ›in. - Acum aÈ›i fost daÈ›i în judecată de persoana care a vândut casa, nu-i aÈ™a? - Da, È™i noi l-am dat în judecată la rândul nostru. Sunt mai multe probleme. Era vicleană È™i nesinceră, oferind jumătăți de adevăr. Nate se gândi că, până în momentul acela, ar fi putut fi cea mai periculoasă dintre moÈ™tenitorii Phelan. Discutară despre afacerile lui Cody È™i, în curând, se descoperi unde dispăruseră banii. El pierduse un milion, jucând la bursa cuprului în 1992. Băgase jumătate de milion în „Snow-Packed Chickens" È™i pierduse tot. O fermă de viermi de mătase din Georgia înghiÈ›ise È™ase sute de mii de dolari când un val de căldură îi distrusese pe toÈ›i. Erau doi copii imaturi care trăiau o viață în puf cu banii altcuiva, visând la marea lovitură. Către sfârÈ™itul depoziÈ›iei, când Nate continua să-i dea toată frânghia de care avea nevoie, ea mărturisi foarte serioasă că implicarea ei în atacarea testamentului nu avea nici o legătură cu banii. ÃŽÈ™i iubise tatăl foarte mult, È™i el o iubise pe ea, È™i, dacă ar fi fost întreg la minte, ar fi avut grijă de copiii lui în testament. Faptul că lăsase totul unei străine era o dovadă categorică a bolii. Ea se afla acolo pentru a lupta să apere reputaÈ›ia tatălui ei. Era un discurs mult repetat care nu convinse însă pe nimeni. Nate nu mai continuă. Era ora cinci, vineri după-amiază, È™i se săturase să mai lupte. IeÈ™ind din oraÈ™ È™i luptându-se cu traficul aglomerat de pe Interstate 95 spre Baltimore, gândurile i se îndreptară spre moÈ™tenitorii Phelan. Le iscodise vieÈ›ile stânjenitor de mult. ÃŽi compătimea pentru felul în care fuseseră crescuÈ›i, pentru valorile pe care nu le învățaseră de la nimeni, pentru faptul că existenÈ›a lor superficială se învârtea numai în jurul banilor. Dar Nate era convins că Troy fusese perfect lucid când își scrisese testamentul. NiÈ™te sume foarte mari de bani în mâinile copiilor săi ar fi stârnit haos È™i o amărăciune de nedescris. ÃŽi lăsase averea lui Rachel, pe care nu o interesa. ÃŽi exclusese pe ceilalÈ›i, ale căror vieÈ›i erau mistuite de acest lucru. Nate era hotărât să susÈ›ină validitatea ultimului testament al lui Troy. Dar era È™i extrem de conÈ™tient de faptul că împărÈ›irea finală a averii nu avea să fie decisă de nimeni din emisfera nordică. Ajunsese târziu în St. Michaels È™i, trecând pe lângă biserica Trinity, vru să oprească, să intre, să îngenuncheze È™i să se roage lui Dumnezeu să îl ierte pentru păcatele din săptămâna aceea. O spovedanie È™i o baie fierbinte erau necesare după cinci zile de depoziÈ›ii. 46 Ca om de carieră dintr-un mare oraÈ™, Nate nu cunoscuse niciodată adevăratul sens al verbului „a sta". Pe de altă parte, Phil era un profesionist desăvârÈ™it în acel sens. Când un enoriaÈ™ era bolnav, trebuia să se ducă să stea cu familia acestuia. Dacă murea cineva, stătea cu văduva. Dacă un vecin trecea pe la ei, indiferent de oră, el È™i Laura stăteau cu persoana respectivă È™i sporovăiau. Uneori, exersau acest lucru È™i singuri, stând în balansoar pe verandă. Doi domni în vârstă dintre enoriaÈ™ii lui se aÈ™teptau ca Phil să treacă pe la ei o dată pe săptămână È™i, pur È™i simplu, să stea o oră în timp ce moțăiau lângă foc. ConversaÈ›ia era plăcută, dar nu obligatorie. Era în regulă dacă stăteau numai È™i se bucurau de liniÈ™te. Dar Nate învăță repede. Stătea cu Phil pe treptele de la intrare ale casei Stafford, amândoi purtând pulovere groase È™i mănuÈ™i È™i bând cacao fierbinte pregătită de Nate la cuptorul cu microunde. Se uitau la golful din faÈ›a lor, la port È™i la valurile de la suprafaÈ›a apei. Din când în când, mai vorbeau, dar era multă liniÈ™te. Phil È™tia că prietenul său avusese o săptămână grea. Nate îi povestise deja multe despre aiureala Phelan. RelaÈ›ia lor era confidenÈ›ială. - IntenÈ›ionez să fac o călătorie cu maÈ™ina, spuse Nate încet. Vrei să vii È™i tu? - Unde? - Trebuie să-mi văd copiii. Am doi mai mici, Austin È™i Angela, în Salem, Oregon. Probabil că acolo o să mă duc întâi. Fiul meu cel mai mare e student la Northwestern în Evanston È™i am o fiică în Pittsburgh. O să fie o plimbare plăcută. - Cât o să dureze? - Nu-i nici o grabă. Vreo două săptămâni. Conduc eu. - Când i-ai văzut ultima oară? - A trecut mai mult de un an de când nu i-am mai văzut pe Daniel È™i Kaitlin, cei doi copii din prima căsătorie. Pe cei doi mai mici i-am dus la un meci al echipei „Orioles" în iulie anul trecut. M-am îmbătat È™i nu mi-am mai amintit cum am ajuns înapoi la Arlington. - Þi-e dor de ei? - Sigur, aÈ™a cred. Adevărul e că niciodată n-am petrecut prea mult timp cu ei. Știu atât de puÈ›ine lucruri despre ei. - Munceai mult. - Da, È™i beam È™i mai mult. Nu eram niciodată acasă. ÃŽn rarele ocazii când eram liber, mă duceam la Vegas cu băieÈ›ii, sau jucam golf sau pescuiam în ape adânci în Bahamas. N-am luat niciodată copiii. - Nu poÈ›i să schimbi nimic din toate astea. - Nu, nu pot. Ce-ar fi să vii cu mine? Am putea să stăm de vorbă ore întregi. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, dar nu pot să plec. Tocmai am început să fac ceva progrese la subsol. Mi-ar părea rău să pierd din elan. Nate văzuse subsolul mai devreme în ziua aceea. Se vedeau, într-adevăr, semne de progres. Singurul copil al lui Phil avea douăzeci È™i ceva de ani È™i abandonase colegiul pentru a pleca pe Coasta de Vest. Laura lăsase să-i scape faptul că habar nu aveau de el. Nu sunase acasă de mai bine de un an. - Te aÈ™tepÈ›i ca această călătorie să fie reuÈ™ită? îl întrebă Phil. - Nu È™tiu la ce să mă aÈ™tept. AÈ™ vrea să-mi îmbrățiÈ™ez copiii È™i să le cer iertare pentru faptul că am fost un tată atât de mizerabil, dar nu È™tiu cum i-ar mai ajuta asta acum. - Eu n-aÈ™ face asta. Ei È™tiu că ai fost un tată mizerabil. N-o să ajute cu nimic dacă te autoînvinuieÈ™ti. Dar e important să fii acolo, să faci primul pas în legarea unor noi relaÈ›ii. - Am fost un ratat nenorocit pentru copiii mei. - Nu poÈ›i să te baÈ›i singur, Nate. Ai voie să uiÈ›i trecutul. Dumnezeu a făcut-o, cu siguranță. Pavel a omorât creÈ™tini înainte să devină el însuÈ™i creÈ™tin È™i nu s-a luat la bătaie pentru ce fusese înainte. Totul se iartă. Arată-le copiilor tăi ce eÈ™ti acum. O barcă mică de pescuit ieÈ™i cu spatele din port È™i întoarse în apele golfului. Era singurul lucru care se miÈ™ca în peisaj È™i ei o priviră fascinaÈ›i. Nate se gândi la Jevy È™i la Welly, care acum se întorseseră pe râu, conducând o chalana încărcată cu tot soiul de mărfuri, bătaia constantă a motorului împingându-i în inima Pantanalului. Jevy stătea la cârmă, Welly cânta la chitară. Totul era liniÈ™tit. Mai târziu, mult după ce Phil plecase acasă, Nate se ghemui lângă foc È™i începu o altă scrisoare pentru Rachel. A treia. Scrise data, sâmbătă, 22 februarie. „Dragă Rachel", începu, „Tocmai am petrecut o săptămână extrem de neplăcută cu fraÈ›ii È™i surorile tale." Vorbi despre ei, începând cu Troy Junior È™i sfârÈ™ind, trei pagini mai târziu, cu Ramble. Fu sincer în legătură cu defectele lor È™i cu dezastrul pe care l-ar fi creat în propriile vieÈ›i È™i în ale altora, dacă ar fi primit banii. Și fu È™i compătimitor. Avea să trimită un cec de cinci mii de dolari organizaÈ›iei „Triburile Mondiale" pentru o barcă, un motor È™i medicamente. Mai rămâneau destui bani, în caz că ar fi avut nevoie. Dobînda la averea ei era de vreo două milioane pe zi, o informă el, aÈ™a că multe lucruri bune puteau fi făcute cu acei bani. Hark Gettys È™i colegii săi făcuseră o greÈ™eală imensă când renunÈ›aseră la serviciile doctorilor Flowe, Zadel È™i Theishen. AvocaÈ›ii îi certaseră pe aceÈ™tia È™i îi jigniseră, producând un rău ireparabil. Noul grup de psihiatri aveau avantajul că puteau să-È™i formuleze opiniile pe baza recent createi mărturii a lui Snead. Flowe, Zadel È™i Theishen nu avuseseră aÈ™a ceva. Când le luă depoziÈ›iile luni, Nate folosi acelaÈ™i scenariu cu toÈ›i trei. ÃŽncepu cu Zadel È™i îi arătă caseta cu examenul medical al domnului Phelan. ÃŽl întrebă dacă avea vreun motiv să-È™i modifice părerea. AÈ™a cum era de aÈ™teptat, Zadel spuse nu. Caseta fusese înregistrată înainte de sinucidere. DeclaraÈ›ia de opt pagini fusese pregătită la numai câteva ore după aceea, la insistenÈ›ele lui Hark È™i ale celorlalÈ›i avocaÈ›i Phelan. Zadel fu rugat să citească declaraÈ›ia raportoarei. - AveÈ›i vreun motiv să vă schimbaÈ›i vreuna din opiniile exprimate în această declaraÈ›ie? întrebă Nate. - Nu, spuse Zadel, uitându-se la Hark. - Astăzi suntem în douăzeci È™i patru februarie, la mai mult de două luni după ce l-aÈ›i examinat medical pe domnul Phelan. SunteÈ›i de părere că a avut suficientă capacitate mintală pentru a scrie un testament valid? - Da, spuse Zadel, zâmbindu-i lui Hark. Și Flowe È™i Theishen zâmbiră, fiecare din ei fiind sincer încântat să se răzbune pe avocaÈ›ii care îi angajaseră È™i îi concediaseră. Nate îi arătă fiecăruia din ei caseta, le puse aceleaÈ™i întrebări È™i primi aceleaÈ™i răspunsuri. Fiecare dintre ei își citi declaraÈ›ia pentru a fi înregistrată. Terminară la patru în după-amiaza zilei de luni. MarÈ›i dimineață la opt È™i jumătate fix, Snead fu condus în sală È™i poftit să ia loc pe scaunul de onoare. Purta un costum negru cu un papion care îi dădea un aer inteligent nemeritat. AvocaÈ›ii îi aleseseră garderoba cu grijă. ÃŽl pregătiseră săptămâni întregi È™i sărmanul om se îndoia că ar fi putut să mai scoată un cuvânt spontan sau sincer. Fiecare silabă trebuia să fie corectă. Trebuia să emane un aer încrezător È™i, totuÈ™i, să evite până È™i cea mai vagă notă de aroganță. El È™i numai el definea realitatea È™i era crucial ca povestirile lui să fie credibile. Josh îl cunoÈ™tea pe Snead de mulÈ›i ani. Era un servitor de care domnul Phelan spunea adesea că ar fi vrut să scape. Dintre cele unsprezece testamente pe care Josh le pregătise pentru Troy Phelan, numai în unul era menÈ›ionat numele lui Malcolm Snead. Un dar de un milion de dolari îi fusese rezervat, dar revocat la câteva luni după aceea, o dată cu apariÈ›ia altui testament. Domnul Phelan È™tersese numele lui Snead tocmai pentru că acesta întrebase la cât ar fi putut să se aÈ™tepte. Snead fusese prea preocupat de bani pentru a fi pe placul stăpânului său. Numele lui pe lista martorilor din partea contestatarilor nu însemna decât un singur lucru - bani. Era plătit ca să depună mărturie È™i Josh È™tia. Două săptămâni de simplă supraveghere scoseseră la iveală un Range Rover nou, un apartament recent închiriat într-o clădire unde preÈ›urile porneau de la o mie opt sute de dolari pe lună, È™i o excursie la Roma, cu clasa întâi. Snead se uită la cameră, simÈ›indu-se oarecum comod, ca È™i cum ar fi făcut acest lucru un an întreg. ÃŽÈ™i petrecuse toată ziua de sâmbătă È™i jumătate din cea de duminică în biroul lui Hark, supunându-se iarăși întrebărilor. Vizionase ore în È™ir casetele înregistrate. Scrisese zeci de pagini de ficÈ›iune despre ultimele zile ale lui Troy Phelan. Repetase cu Nicolette-păpuÈ™ica. Snead era pregătit. AvocaÈ›ii anticipaseră întrebările legate de bani. ÃŽn cazul în care era întrebat dacă fusese plătit să depună mărturie, Snead fusese pregătit să mintă. Era foarte simplu. Nu avea altă soluÈ›ie. Snead trebuia să mintă în legătură cu cei cinci sute de mii de dolari pe care îi primise deja È™i trebuia să mintă în legătură cu cele patru milioane È™i jumătate de dolari promise la încheierea unei înÈ›elegeri sau în cazul unui alt rezultat favorabil. Trebuia să mintă în legătură cu existenÈ›a unui contract între el È™i avocaÈ›i. Din moment ce minÈ›ea despre domnul Phelan, putea să mintă È™i în legătură cu banii. Nate se prezentă È™i apoi îl întrebă destul de tare: - Domnule Snead, cu cât aÈ›i fost plătit ca să depuneÈ›i mărturie în acest caz? AvocaÈ›ii lui Snead se gândiseră că întrebarea avea să fie: „SunteÈ›i plătit?" nu, „Cu cât?" Răspunsul pe care îl repetase Snead era un simplu „Nu, sigur că nu sunt!" Dar, la întrebarea care încă mai răsuna în sală, nu avea nici un răspuns pregătit. Ezitarea îl incrimină. Păru să rămână cu gura căscată È™i se uită speriat la Hark, a cărui È™iră a spinării deveni rigidă È™i a cărui privire era îngheÈ›ată ca cea a unei căprioare. Snead fusese prevenit că domnul O'Riley se pregătise È™i părea că È™tie totul înainte să pună întrebările. ÃŽn secundele lungi È™i chinuitoare care urmară, domnul O'Riley se încruntă la el, înclină capul într-o parte È™i luă niÈ™te hârtii. - Haide, domnule Snead, È™tiu că eÈ™ti plătit Cu cât? Snead își trosni degetele atât de tare, încât ai fi zis că se rupseră. Broboane de sudoare îi apărură pe ridurile de pe frunte. - Păi, ăăă, nu... - Haide, domnule Snead. Ai cumpărat sau nu un Range Rover nou luna trecută? - Păi, da, de fapt... - Și ai închiriat un apartament cu două camere la Palm Court? - Da. - Și tocmai te-ai întors dintr-o excursie de zece zile la Roma, nu-i aÈ™a? - Da. Știa totul! AvocaÈ›ii Phelan se făcură mici pe scaunele lor, fiecare lăsându-se È™i mai jos È™i ferindu-È™i capetele pentru ca gloanÈ›ele care ricoÈ™au să nu-i atingă. - AÈ™adar, cu cât ai fost plătit? întrebă Nate furios. Nu uita că te afli sub jurământ! - Cu cinci sute de mii de dolari, zise Snead repede. Nate se uită la el nevenindu-i să creadă, rămânând puÈ›in cu gura căscată. Chiar È™i raportoarea îngheță. Vreo doi dintre avocaÈ›ii Phelan izbutiră să elimine aerul uÈ™or. Oricât de oribil ar fi fost acel moment, ar fi putut fi È™i mai groaznic. Dacă Snead intra în panică È™i mai mult È™i mărturisea toate cele cinci milioane? Dar era foarte puÈ›in liniÈ™titor. ÃŽn clipa aceea, faptul că plătiseră un martor cu o jumătate de milion părea fatal cauzei lor. Nate răsfoi printre hârtii, ca È™i cum ar fi căutat un anumit document .Cuvintele încă mai răsunau în toate urechile celor din sală. - Presupun că ai primit deja aceÈ™ti bani, nu? întrebă el. NeÈ™tiind dacă trebuia să mintă sau să spună adevărul, Snead zise simplu: - Da. Nate întrebă dintr-un impuls: - Jumătate de milion acum, cât mai târziu? Nerăbdător să înceapă să mintă, Snead spuse: - Nimic. Era o negare obiÈ™nuită, ce părea credibilă. CeilalÈ›i doi avocaÈ›i Phelan putură să respire. - EÈ™ti sigur? întrebă Nate la întâmplare. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să întrebe È™i dacă fusese condamnat pentru jefuire de morminte. Era un joc cu miză foarte mare È™i Snead se menÈ›inea pe poziÈ›ie. - BineînÈ›eles că sunt sigur, spuse el cu suficientă indignare ca să pară plauzibil. - Cine È›i-a dat aceÈ™ti bani? - AvocaÈ›ii moÈ™tenitorilor Phelan. - Cine a semnat cecul? - A venit de la o bancă, garantat. - Dumneata ai insistat să te plătească pentru mărturie? - Cred că aÈ™a s-ar spune. - Dumneata te-ai dus la ei sau ei te-au căutat? - Eu m-am dus la ei. - De ce? ÃŽn sfârÈ™it, păreau să se apropie de un teritoriu cunoscut. ÃŽn partea cealaltă a mesei se simÈ›i o relaxare generală. AvocaÈ›ii începură să ia notiÈ›e. Snead își încrucișă picioarele sub masă È™i se încruntă cu un aer inteligent la cameră. - Pentru că am fost cu domnul Phelan înainte să moară È™i È™tiam că sărmanul de el nu era în toate minÈ›ile. - Cât timp a fost aÈ™a? - Toată ziua. - Când s-a trezit, era nebun? - Când i-am dus micul dejun, nu mai È™tia cum mă cheamă. - Cum È›i s-a adresat? - ÃŽn nici un fel, a mormăit la mine doar. Nate se sprijini în coate È™i ignoră hârtiile din jurul său. Era un duel È™i chiar îi făcea plăcere. El È™tia încotro se îndrepta, dar sărmanul Snead habar nu avea. - L-ai văzut sărind? - Da. - Și căzând? - Da. - Și lovindu-se de caldarâm? - Da. - Stăteai lângă el când a fost examinat de psihiatri? - Da. - Și asta s-a întâmplat pe la două È™i jumătate după-amiaza, nu-i aÈ™a? - Da, din câte-mi amintesc. - Și fusese nebun toată ziua, nu? - Mă tem că da. - Cât timp ai lucrat pentru domnul Phelan? - Treizeci de ani. - Și È™tiai totul în legătură cu el, nu-i aÈ™a? - Atât cât poate È™ti cineva despre altcineva. - AÈ™adar, îl cunoÈ™teai È™i pe avocatul său, pe domnul Stafford? - Cred că da. - Credeam că È™tii totul. - Sunt sigur că avea încredere în domnul Stafford. - Domnul Stafford a stat lângă el în timpul examenului medical? - Da. - Care a fost starea psihică a domnului Phelan în timpul examinării, după părerea dumitale? - Deloc bună, neÈ™tiind unde se afla È™i ce făcea. - EÈ™ti sigur? - Da. - Cui i-ai spus? - Nu era treaba mea să spun. - De ce nu? - AÈ™ fi fost concediat. O parte din sarcina mea era să-mi È›in gura. Acest lucru se numeÈ™te discreÈ›ie. - Știai că domnul Phelan avea să semneze un testament în care își împărÈ›ea averea. ÃŽn clipele acelea, nu era lucid È™i, totuÈ™i, nu i-ai spus avocatului său, un om în care avea încredere. - Nu era treaba mea. - Domnul Phelan te-ar fi concediat? - Imediat. - Dar după ce a sărit? Cui i-ai spus atunci? - Nimănui. - De ce? Snead oftă È™i își încrucișă picioarele din nou. Se descurcă bine, se gândi el. - Era o chestiune de intimitate, spuse el grav. Consideram că relaÈ›ia mea cu domnul Phelan era confidenÈ›ială. - Până acum. Până când È›i s-a oferit jumătate de milion de dolari, nu-i aÈ™a? Lui Snead nu-i veni în minte nici un răspuns rapid È™i Nate nu prea îi dădu È™anse. - Vinzi nu numai mărturia dumitale, dar È™i relaÈ›ia confidenÈ›ială cu domnul Phelan, nu-i aÈ™a, domnule Snead? - ÃŽncerc să repar o nedreptate. - Ce nobil. Ai fi reparat-o È™i dacă nu te-ar fi plătit? Snead izbuti un „Da" tremurător È™i Nate izbucni în râs. Râse zgomotos È™i îndelung, uitându-se la chipurile grave È™i parÈ›ial ascunse ale avocaÈ›ilor Phelan. Râse direct în faÈ›a lui Snead. Se ridică È™i începu să se plimbe de-a lungul mesei, râzând uÈ™or. - Ce proces, spuse el apoi È™i se aÈ™eză din nou. Se uită pe niÈ™te însemnări, după care continuă: - Domnul Phelan a murit în ziua de nouă decembrie. Testamentul său a fost citit în ziua de douăzeci È™i È™apte decembrie, în acest interval ai spus cuiva că nu fusese întreg la minte atunci când semnase testamentul? - Nu. - BineînÈ›eles că nu. Ai aÈ™teptat până când s-a citit testamentul, după care, dându-È›i seama că ai fost exclus, te-ai hotărât să te duci la avocaÈ›i È™i să cădeÈ›i la o înÈ›elegere, nu-i aÈ™a, domnule Snead? - Nu, spuse martorul, dar Nate îl ignoră. - Domnul Phelan era bolnav mintal? - Nu sunt expert în acest domeniu. - Ai spus că nu era în toate minÈ›ile. Aceasta era o stare permanentă? - Se întâmpla din când în când. - De când? - De mulÈ›i ani. - De câți? - De vreo zece ani, poate. E doar o aproximare. - ÃŽn ultimii paisprezece ani ai vieÈ›ii sale, domnul Phelan a făcut unsprezece testamente, într-unul din acestea lăsându-È›i un milion de dolari. Te-ai gândit vreodată să spui cuiva atunci că nu era întreg la minte? - Nu era treaba mea să spun. - S-a dus vreodată la psihiatru? - Din câte È™tiu eu, nu. - A fost vreodată la un specialist în boli mintale? - Din câte È™tiu eu, nu. - I-ai sugerat vreodată să caute ajutor în acest sens? - Nu era treaba mea să sugerez un asemenea lucru. - Dacă l-ai fi găsit căzut pe jos din cauza unei crize, ai fi sugerat cuiva că ar fi putut avea nevoie de ajutor? - BineînÈ›eles că da. - Dacă l-ai fi găsit tuÈ™ind cu sânge, ai fi spus cuiva? - Da. Nate avea un material gros de cinci centimetri despre companiile domnului Phelan. ÃŽl deschise la întâmplare È™i îl întrebă pe Snead dacă È™tia ceva despre „Xion Drilling". Snead se chinui să își amintească, dar mintea sa era atât de încărcată cu noi informaÈ›ii, încât nu izbuti. „Delstar Communications"? Iarăși. Snead se strâmbă, dar nu reuÈ™i să facă legătura. Cea de a cincea companie numită de Nate îi sună cunoscută È™i îl informă cu mândrie pe avocat că È™tia de ea. Domnul Phelan o avea de câtva timp. Nate îi puse întrebări despre vânzări, produse, holdinguri, venituri, o listă nesfârÈ™ită de statistici financiare. Snead nu răspunse corect la nici una. - Cât de mult È™tiai despre holdingurile domnului Phelan? îl întrebă Nate în mod repetat, după care îi puse întrebări despre structura corporaÈ›iei „The Phelan Group". Snead memorase lucrurile de bază, însă detaliile îi scăpau. Nu putu să numească nici un director de nivel mediu. Nu cunoÈ™tea numele contabililor companiei. Nate îl întreba necontenit despre lucrurile pe care nu le È™tia. După-amiază târziu, când Snead era epuizat È™i ameÈ›it, Nate îl întrebă deodată, în toiul unui milion de întrebări despre situaÈ›ia financiară: - Ai semnat un contract cu avocaÈ›ii când ai primit jumătatea de milion? Un simplu „Nu" ar fi fost suficient, dar Snead fusese luat prin surprindere. Ezită, se uită la Hark È™i apoi la Nate, care răsfoia iarăși prin hârtii, ca È™i cum ar fi avut o copie a acelui contract. Snead nu mai minÈ›ise de două ore È™i nu era pe fază. - Ãăă, bineînÈ›eles că nu, bâigui el, dar nu convinse pe nimeni. Nate văzu neadevărul, dar îl lăsă deocamdată. Existau alte modalități de a obÈ›ine o copie după contract. AvocaÈ›ii Phelan se întâlniră într-un bar întunecos pentru a-È™i linge rănile. PrestaÈ›ia îngrozitoare a lui Snead păru È™i mai dezastruoasă după două rânduri de băuturi tari. Ar fi putut fi îndreptat puÈ›in pentru proces, dar faptul că fusese plătit cu atâția bani i-ar fi pătat mărturia definitiv. De unde È™tia O'Riley? Era atât de sigur că Snead fusese plătit. - Grit a fost, zise Hark. Grit, își repetară cu toÈ›ii în gând. Cu siguranță, Grit trecuse de partea cealaltă. - Asta pentru că i-ai furat clienta, spuse Wally Bright după o tăcere îndelungată. - Mai taci, spuse doamna Langhorne. Hark era prea obosit ca să se certe. ÃŽÈ™i goli paharul È™i ceru altul. ÃŽn viitoarea mărturiei, ceilalÈ›i avocaÈ›i Phelan uitaseră de Rachel. ÃŽncă nu exista nici o înregistrare oficială a ei la dosar. 47 DepoziÈ›ia lui Nicolette, secretara, dură opt minute. ÃŽÈ™i spuse numele, adresa È™i câteva cuvinte despre locurile în care lucrase, iar avocaÈ›ii Phelan se instalară mai bine în scaune, aÈ™teptând detalii despre escapadele ei sexuale cu domnul Phelan. Avea douăzeci È™i trei de ani È™i foarte puÈ›ine calități în afara trupului subÈ›ire, pieptului frumos È™i chipului drăguÈ› încadrat de un păr de culoarea nisipului. Abia aÈ™teptau s-o asculte câteva ore vorbind despre sex. Trecând direct la subiect, Nate o întrebă: - Ai făcut sex cu domnul Phelan? Ea încercă să pară stânjenită de întrebare, dar spuse da, până la urmă. - De câte ori? - Nu le-am numărat. - Cât timp? - De obicei, zece minute. - Nu, m-am referit la o perioadă de timp. ÃŽncepând din ce lună È™i terminând când? - Ah, am lucrat acolo doar cinci luni. - Aproximativ douăzeci de săptămâni. ÃŽn medie, de câte ori pe săptămână ai făcut sex cu domnul Phelan? - De două ori, bănuiesc. - Deci, de vreo patruzeci de ori? - Cred că da. Pare mult, nu? - Mie, nu. Domnul Phelan se dezbrăca atunci când o făceaÈ›i? - Desigur. Amândoi ne dezbrăcam. - AÈ™adar, era complet gol? - Da. - Avea vreun semn din naÈ™tere vizibil pe corp? Când martorii născocesc minciuni, adesea trec cu vederea peste lucrurile evidente. La fel fac È™i avocaÈ›ii. Devin atât de absorbiÈ›i de ficÈ›iunea lor, încât le scapă un lucru, două. Hark È™i ceilalÈ›i băieÈ›i aveau acces la soÈ›iile Phelan - Lillian, Janie È™i Ttra - È™i oricare dintre ele ar fi putut să le spună că Troy avea un semn din naÈ™tere rotund, de culoare purpurie, cam de mărimea unui dolar de argint, foarte sus pe piciorul drept, aproape de È™old, puÈ›in mai jos de mijloc. - Din câte îmi amintesc, nu, spuse Nicolette. Răspunsul îl surprinse pe Nate, dar, în acelaÈ™i timp, nu îl miră. Ar fi putut să creadă foarte uÈ™or că Troy avea relaÈ›ii sexuale cu secretara lui, ceva ce făcuse timp de zeci de ani. Și, la fel de uÈ™or ar fi putut să creadă că Nicolette minÈ›ea. - Nici un semn vizibil? întrebă el din nou. - Nici unul. AvocaÈ›ii Phelan erau paralizaÈ›i de teamă. Oare încă un martor cheie se topea sub ochii lor? - Nu mai am întrebări, spuse Nate È™i ieÈ™i din sală pentru a lua o cafea. Nicolette se uită la avocaÈ›i. AceÈ™tia se holbau la masă, întrebându-se unde o fi fost semnul. După ce plecă ea, Nate le împinse pe masă adversarilor săi uluiÈ›i o fotografie de la autopsie. Nu scoase nici un cuvânt, nu era nevoie. Bătrânul Troy era întins pe placă, nevăzându-se nimic altceva decât pielea zbârcită È™i învineÈ›ită cu semnul cât se putea de vizibil. ÃŽÈ™i petrecură restul zilei de miercuri È™i întreaga zi de joi cu cei patru psihiatri noi care fuseseră angajaÈ›i să spună că ceilalÈ›i trei, de fapt, n-au È™tiut ce fac. Mărturia lor era previzibilă È™i repetitivă - oamenii întregi la minte nu săreau de la etaj. Ca grup, erau mai puÈ›in distinÈ™i decât Flowe, Zadel È™i Theisen. Doi erau la pensie È™i mai câștigau de ici, de colo, ca martori profesioniÈ™ti. Unul preda la un colegiu de comunitate. Și unul își câștiga existenÈ›a într-un mic birou de suburbie. Dar nu erau plătiÈ›i să facă impresie; de fapt, È›elul lor era, pur È™i simplu, acela de a murdări apele. Era un fapt bine cunoscut că Troy Phelan era aiurit È™i excentric. Patru experÈ›i spuneau că nu avea capacitatea mintală necesară pentru a face un testament. Trei spuneau că avea. Trebuiau să menÈ›ină iÈ›ele încurcate È™i să spere că, într-o bună zi, cei care susÈ›ineau testamentul aveau să se plictisească È™i să ajungă la o înÈ›elegere. Dacă nu, avea să fie sarcina unui juriu alcătuit din neprofesioniÈ™ti să asculte jargonul medical È™i să scoată ceva din acele opinii contradictorii. Noii experÈ›i erau plătiÈ›i bine ca să-È™i menÈ›ină părerile È™i Nate nu încercă să-i facă să se răzgândească. Luase depoziÈ›iile multor doctori È™i È™tia că nu trebuia să se contrazică pe teme de medicină cu ei. ÃŽn schimb, insistă asupra referinÈ›elor È™i a experienÈ›ei lor. ÃŽi puse să vizioneze caseta È™i să-i critice pe primii trei psihiatri. Când terminară joi după-amiază, aveau cincisprezece depoziÈ›ii luate. O altă rundă fu programată la sfârÈ™itul lui martie. Wycliff se gândea să fixeze data procesului la mijlocul lui iulie. AceiaÈ™i martori aveau să depună mărturie din nou, dar, de data aceasta, cu spectatori de față È™i în prezenÈ›a unor juraÈ›i care aveau să le cântărească fiecare cuvânt. Nate fugi din oraÈ™. Porni spre vest prin Virginia È™i apoi spre sud, prin Valea Shenandoah. Mintea îi era amorÈ›ită după nouă zile de iscodit vieÈ›ile intime ale altora. ÃŽntr-un anumit moment nedefinit din viață, forÈ›at de profesia È™i de viciile lui, își pierduse bunul-simÈ› È™i ruÈ™inea. ÃŽnvățase să mintă, să înÈ™ele, să amăgească, să ascundă, să bată la cap È™i să atace martori nevinovaÈ›i fără să aibă nici cea mai mică remuÈ™care. Dar, în liniÈ™tea maÈ™inii lui È™i în întunericul serii, lui Nate îi era ruÈ™ine. ÃŽi era milă de moÈ™tenitorii Phelan. ÃŽi era milă de Snead, un omuleÈ› trist care nu încerca decât să supravieÈ›uiască. Ar fi vrut să nu-i atace pe noii experÈ›i cu atâta înverÈ™unare. ÃŽÈ™i recăpătase sentimentul de ruÈ™ine È™i acest lucru îl bucura. Era mândru de sine pentru că se simÈ›ea atât de ruÈ™inat. La urma urmei, era om. La miezul nopÈ›ii, opri la un motel ieftin din apropiere de Knoxville. Era multă zăpadă în Vestul Mijlociu, în Kansas È™i Iowa. Stând în pat cu atlasul său, schiță un itinerarul prin sud-vest A doua noapte dormi în Shawnee, Oklahoma; a treia, în Kingman, Arizona; a patra, în Redding, California. Copiii rezultaÈ›i din cea de a doua căsătorie a lui erau Austin È™i Angela, de doisprezece È™i, respectiv, unsprezece ani, în clasele a È™aptea È™i a È™asea. Ultima oară îi văzuse în iulie, cu trei săptămâni înainte de ultima prăbuÈ™ire, când îi dusese la meciul cu „Orioles". Acea ieÈ™ire plăcută se transformase mai târziu într-o altă scenă urâtă. Nate băuse È™ase beri la meci - copiii număraseră pentru că mama lor le spusese să o facă - È™i condusese apoi două ore de la Baltimore la Arlington, sub influenÈ›a alcoolului. ÃŽn perioada aceea, urmau să se mute în Oregon cu mama lor, Christi, È™i cu al doilea soÈ› al ei, Theo. Meciul urma să fie ultima vizită pe care le-o făcea Nate pentru un timp mai îndelungat È™i, în loc să-È™i ia rămas-bun aÈ™a cum trebuia, el se îmbătase. Se certase cu fosta lui soÈ›ie pe alee în faÈ›a copiilor, care erau prea familiarizaÈ›i cu asemenea scene. Theo îl ameninÈ›ase cu o coadă de mătură. Nate se trezise în maÈ™ină, în parcarea pentru handicapaÈ›i de la un „McDonald's", cu o ladă de È™ase beri goală pe scaun. Când se cunoscuseră cu paisprezece ani în urmă, Christi era directoarea unei È™coli particulare din Potomac. Făcea parte dintr-un juriu. Nate era unul dintre avocaÈ›i. ÃŽn cea de-a doua zi a procesului, care era È™i ultima, ea purtase o fustă scurtă È™i neagră. Era ultima zi a procesului. Prima lor întâlnire avusese loc la o săptămână după aceea. Timp de trei ani, Nate stătuse curat, suficient pentru a se recăsători È™i a avea cei doi copii. Când barajul începuse să se crape, Christi se speriase È™i voise să fugă. Când explodase, ea fugise cu copiii È™i nu se întorsese timp de un an de zile. Căsnicia durase zece ani haotici. Ea lucra la o È™coală din Salem. Theo, la o mică firmă de avocatură din oraÈ™. Nate se gândise întotdeauna că el îi gonise din Washington. Nu putea să dea vina pe ei pentru faptul că fugiseră pe coasta cealaltă. Sună la È™coală din maÈ™ină, în apropiere de Medford, la patru ore distanță, È™i i se spuse să aÈ™tepte cinci minute; timp în care, era sigur, ea încuie uÈ™a È™i își adună gândurile. - Alo, spuse ea în sfârÈ™it. - Christi, sunt eu, Nate, spuse el simÈ›indu-se penibil să-È™i identifice vocea pentru o femeie cu care trăise zece ani. - Unde eÈ™ti? întrebă ea, ca È™i cum un atac ar fi fost iminent. - Lângă Medford. - ÃŽn Oregon? - Da, aÈ™ vrea să văd copiii. - Păi, când? - Diseară, mâine, nu mă grăbesc. Sunt pe drum de câteva zile, mă plimb prin È›ară. N-am nici un itinerariu. - Sigur, Nate. Presupun că putem aranja ceva. Dar copiii sunt foarte ocupaÈ›i, È™coală, balet, fotbal. - Ce fac? - Sunt foarte bine. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc de întrebare. - Și tu? Cum mai e viaÈ›a ta? - Sunt bine. Ne place foarte mult în Oregon. - Și eu sunt bine. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc de întrebare. Sunt curat È™i treaz, Christi, sincer. ÃŽn sfârÈ™it, am renunÈ›at la băutură È™i droguri pentru totdeauna. Se pare că nu voi mai practica dreptul, dar mă simt foarte bine. Ea mai auzise acele lucruri. - Asta e bine, Nate, zise ea cu prudență, formulând două fraze în avans. Stabiliră să ia cina seara următoare, având suficient timp pentru a pregăti copiii, a pune casa la punct È™i a-i permite lui Theo să decidă care avea să fie rolul lui. Suficient timp ca să repete È™i să plănuiască ieÈ™iri. - N-o să vă încurc, promise Nate înainte să închidă. Theo hotărî să stea până mai târziu la serviciu È™i să nu asiste la întâlnire. Nate o strânse în braÈ›e pe Angela. Austin doar dădu mâna cu el. Hotărâse să nu facă mult caz de cât crescuseră. Christi zăbovi în camera ei o oră, lăsându-i timp tatălui să se obiÈ™nuiască din nou cu copiii lui. Nici nu avea să-i împovăreze cerându-È™i scuze pentru lucruri pe care nu le mai putea schimba. Stăteau pe podea în salon È™i vorbeau despre È™coală, balet È™i fotbal. Salem era un oraÈ™ frumos, mult mai mic decât D.C., È™i copiii se adaptaseră foarte bine, având mulÈ›i prieteni, o È™coală bună È™i profesori simpatici. Cina era alcătuită din spaghete È™i salată È™i dură o oră. Nate le povesti despre jungla braziliană, luându-i în călătoria lui în căutarea clientei dispărute. Christi nu prea citise ziarele, pentru că nu È™tia nimic de cazul Phelan. La È™apte fix, el spuse că trebuia să plece. Copiii aveau teme de făcut È™i, a doua zi dimineață, trebuiau să se ducă la È™coală devreme. - Am meci de fotbal mâine, tată, spuse Austin È™i lui Nate aproape că i se opri inima în loc. Nici nu mai È›inea minte de când nu i se mai spusese „tată". - E la È™coală, zise Angela. PoÈ›i să vii? Mica fostă familie trăi un moment stânjenitor, privindu-se unul pe altul. Nate habar nu avea ce să spună. Christi salvă situaÈ›ia, spunând: - O să vin È™i eu. Am putea să stăm de vorbă. - BineînÈ›eles c-o să vin, spuse el. Copiii îl îmbrățiÈ™ară la plecare. ÃŽndepărtându-se cu maÈ™ina, Nate bănui că fosta lui soÈ›ie voia să-l vadă două zile la rând ca să-i examineze ochii. CunoÈ™tea semnele. Nate rămase în Salem trei zile. Urmări meciul de fotbal È™i fu extrem de mândru de fiul său. Fu invitat din nou la cină, dar acceptă să se ducă numai dacă avea să fie È™i Theo acasă. Luă masa de prânz cu Angela È™i prietenii ei la È™coală. După trei zile, veni timpul să plece. Copiii trebuiau să-È™i reia programul normal, fără complicaÈ›iile pe care le aducea Nate. Christi se săturase să mai pretindă că nu se întâmplase niciodată nimic între ei. Iar Nate începuse să se ataÈ™eze de copiii săi. Le promise să-i sune, să comunice cu ei prin e-mail È™i să-i revadă în curând. Părăsi oraÈ™ul Salem cu inima frântă. Cât de jos putea să decadă un om ca să piardă o asemenea familie minunată? Nu își amintea aproape nimic despre copii când fuseseră mici - piese de teatru montate la È™coală, costume de Halloween, dimineÈ›i de Crăciun, drumuri la magazine. Acum erau mari È™i îi creÈ™tea un alt bărbat. O luă spre est È™i se lăsă furat de trafic. ÃŽn timp ce Nate trecea prin Montana gândindu-se la Rachel, Hark Gettys înaintă o cerere de anulare a răspunsului ei la acÈ›iunea de contestare a testamentului. Motivele lui erau clare È™i evidente È™i își susÈ›inea atacul cu o expunere de douăzeci de pagini la care lucrase timp de o lună. Era 7 martie, trecuseră aproape trei luni de la moartea domnului Phelan, aproape două de la intrarea lui Nate O'Riley în scenă, aproape trei săptămâni de la începutul depoziÈ›iilor, mai erau patru luni până la proces È™i tribunalul tot nu avea competență jurisdicÈ›ională asupra lui Rachel Lane. ÃŽn ciuda afirmaÈ›iilor avocatului ei, nu se vedea nici urmă de ea. La dosar nu exista nici un document oficial pe care să fie semnătura ei. Hark o numea „partea fantomă". El È™i ceilalÈ›i contestatari luptau împotriva unei umbre. Femeia urma să moÈ™tenească unsprezece miliarde de dolari. Cel puÈ›in, putea să semneze o notificare È™i să respecte legea. Dacă se ostenise să angajeze un avocat, cu siguranță putea să se supună jurisdicÈ›iei tribunalului. Trecerea timpului le convenea de minune moÈ™tenitorilor, deÈ™i le era foarte greu să aibă răbdare când se gândeau la asemenea bogăție. Fiecare săptămână ce trecea fără un cuvânt din partea lui Rachel era o dovadă în plus că pe aceasta nu o interesa acel lucru. La întâlnirile de vineri dimineaÈ›a, avocaÈ›ii Phelan revizuiau depoziÈ›iile, discutau despre clienÈ›ii lor È™i își puneau la punct strategia de la proces. Dar își petreceau cea mai mare parte a timpului făcând speculaÈ›ii cu privire la motivul pentru care Rachel nu își făcuse apariÈ›ia. Erau fascinaÈ›i de posibilitatea ridicolă că n-ar fi interesat-o banii. Era absurd È™i totuÈ™i, într-un fel, acel subiect reuÈ™ea să apară în discuÈ›ie în fiecare vineri dimineaÈ›a. Săptămânile se transformară în luni. Câștigătoarea loteriei nu își revendica premiul. Mai exista un motiv important pentru presarea celor care apărau testamentul lui Troy. Numele lui era Snead. Hark, Yancy, Bright È™i Langhorne vizionaseră caseta cu depoziÈ›ia martorului lor principal până când o învățaseră pe de rost È™i nu îl credeau capabil să-i convingă pe juraÈ›i. Nate O'Riley îl făcuse de râs È™i asta numai la o depoziÈ›ie. ÃŽÈ™i închipuiau cât de ascuÈ›ite aveau să fie pumnalele la proces, în faÈ›a unui juriu alcătuit îndeosebi din oameni de clasă mijlocie, care făceau eforturi să-È™i achite facturile lunare. Snead băgase în buzunar jumătate de milion ca să-È™i spună povestea. Ar fi fost foarte greu. Problema cu Snead era evidentă. MinÈ›ea È™i mincinoÈ™ii erau, de obicei, daÈ›i în vileag la proces. După ce Snead se încurcase atât de rău la depoziÈ›ie, avocaÈ›ilor le era groază să-l aducă în faÈ›a unor juraÈ›i. ÃŽncă o minciună sau două dezvăluite lumii È™i cazul lor s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Semnul din naÈ™tere făcuse ca Nicolette să fie inutilă ca martoră. Nici propriii lor clienÈ›i nu erau deosebit de simpatici. Cu excepÈ›ia lui Ramble, care era cel mai înspăimântător dintre toÈ›i, fiecare primise câte cinci milioane cu care să pornească în viață. Nici un jurat nu avea să câștige atâta într-o viață. Copiii lui Troy puteau să se vaite că avuseseră un tată absent, dar jumătate din juraÈ›i aveau să provină din familii dezbinate. Lupta dintre psihiatri era partea care îi îngrijora cel mai tare. Nate O'Riley făcuse praf doctori în săli de judecată mai bine de douăzeci de ani. Cei patru înlocuitori nu ar fi rezistat atacurilor lui brutale. Pentru a evita un proces, trebuiau să ajungă la o înÈ›elegere. Pentru aceasta, trebuiau să găsească un punct slab. Aparenta lipsă de interes a lui Rachel Lane era mai mult decât suficientă È™i, cu siguranță, cea mai bună È™ansă a lor. Josh reciti „Cererea de Anulare" cu admiraÈ›ie. ÃŽi plăceau la nebunie manevrele juridice, trucurile È™i tacticile, È™i când cineva, chiar È™i un adversar, o făcea bine, el aplauda în tăcere. Totul la miÈ™carea lui Hark era perfect - momentul, argumentarea, expunerea excelentă. Contestatarii aveau un caz slab, dar problemele lor erau mărunte în comparaÈ›ie cu cea a lui Nate. Acesta nu avea clientă. El È™i Josh izbutiseră să ascundă acest lucru timp de două luni, dar acum se terminase cu vicleÈ™ugurile. 48 Daniel, cel mai mare dintre copiii săi, insistă să se întâlnească într-un bar. Nate găsi locul după lăsarea întunericului, la două străzi distanță de campus, pe o stradă plină de baruri È™i cluburi. Muzica, reclamele luminoase la bere, studentele care strigau de peste drum - totul era prea familiar. Era Georgetown cu numai câteva luni în urmă È™i nimic din toate acestea nu îl atrăgea. Cu un an în urmă, ar fi strigat È™i el, le-ar fi însoÈ›it dintr-un bar în altul, crezând că mai avea douăzeci de ani È™i putea să o È›ină aÈ™a toată noaptea. Daniel aÈ™tepta într-un separeu mic, împreună cu o fată. Amândoi fumau. Fiecare avea în față câte o sticlă de bere. Tatăl È™i fiul își strânseră mâinile, pentru că orice alt gest de afecÈ›iune l-ar fi făcut pe tânăr să se simtă jenat. - Ea e Stef, zise Daniel, prezentându-i fata. E manechin, adăugă apoi repede, arătându-i tatălui său că umbla cu femei de calitate. Dintr-un anumit motiv, Nate sperase să stea câteva ore numai cu fiul său. Dar acest lucru nu avea să se întâmple. Primul lucru pe care îl remarcă la Stef fu rujul ei gri, aplicat din belÈ™ug pe buzele groase, care abia se miÈ™cară când îi aruncă semizâmbetul obligatoriu. Era, cu siguranță, destul de È™tearsă È™i de slabă pentru a fi manechin. BraÈ›ele ei semănau cu niÈ™te cozi de mătură. DeÈ™i Nate nu putea să le vadă, È™tia că picioarele slăbănoage îi ajungeau până la subsuori È™i, fără îndoială, avea cel puÈ›in două tatuaje în jurul gleznelor. Nate nu o plăcu din prima clipă È™i avu impresia că sentimentul era reciproc. Cine putea să È™tie ce îi spusese Daniel. Daniel absolvise colegiul la Grinnell cu un an în urmă È™i își petrecuse vara în India. Nate nu îl mai văzuse de un an È™i o lună. Nu se dusese la înmânarea diplomei de absolvire, nu îi trimisese nici o felicitare sau cadou È™i nici nu se ostenise să-l sune ca să-l felicite. La masă era o atmosferă suficient de încordată È™i fără ca manechinul să pufăie din È›igară È™i să se uite la Nate complet indiferentă. - Vrei o bere? îl întrebă Daniel când se apropie un chelner. Era o întrebare plină de cruzime, o mică săgeată menită să provoace durere. - Nu, doar apă, spuse Nate È™i Daniel îi strigă chelnerului, după care întrebă: Tot treaz, hm? - ÃŽntotdeauna, spuse Nate, zâmbind È™i încercând să pareze loviturile. - Ai mai dat-o-n bară de vara trecută? - Nu. Hai să vorbim despre altceva. - Dan mi-a spus că ai fost la dezalcoolizare, zise Stef scoțând fumul pe nări. Pe Nate îl surprinse faptul că era în stare să ducă o frază până la capăt. Cuvintele îi erau rare È™i vocea la fel de goală ca orbitele. - Da, de câteva ori. Ce altceva È›i-a mai spus? - Și eu am fost, spuse ea. Dar numai o dată. Părea mandră de realizarea ei È™i totuÈ™i întristată de faptul că nu avea experiență. Cele două sticle de bere din faÈ›a ei erau goale. - Frumos, zise Nate, ignorând-o apoi. Nu se putea preface că o plăcea È™i, peste o lună, două, ea avea să aibă o altă iubire serioasă. - Cum merge È™coala? îl întrebă el pe Daniel. - Care È™coală? - Facultatea. - Am abandonat-o, spuse tânărul cu o voce încordată. Nate avea un rol în acea abandonare, dar nu È™tia exact cum È™i de ce. I se aduse apa. - AÈ›i mâncat? îi întrebă el atunci. Stef se ferea să mănânce, iar lui Daniel nu îi era foame. Nate era lihnit, dar nu putea să mănânce singur. Se uită în jur. Undeva se fuma marijuana. Era o bombă zgomotoasă È™i murdară, genul de loc care îi plăcuse nu cu prea mult timp în urmă. Daniel aprinse altă È›igară, un Camel fără filtru, cea mai puternică otravă de pe piață, È™i suflă un nor de fum spre candelabrul ieftin de deasupra lor. Era furios È™i tensionat. Fata se afla acolo din două motive. Ca să prevină un schimb aspru de cuvinte È™i, poate, chiar o bătaie. Nate bănuia că fiul lui nu avea nici un ban, că ar fi vrut să-È™i verse năduful asupra tatălui său pentru lipsa de sprijin, dar se temea să o facă, deoarece bătrânul era fragil È™i fusese predispus sinuciderii. Stef trebuia să-i stăpânească furia È™i limbajul. Al doilea motiv era pentru ca întâlnirea să dureze cât mai puÈ›in. ÃŽi trebuiră cincisprezece minute ca să realizeze aceste lucruri. - Ce mai face mama ta? întrebă el. Daniel încercă să zâmbească. - E bine. Am văzut-o de Crăciun. Tu ai fost plecat. - Am fost în Brazilia. O studentă îmbrăcată cu niÈ™te blugi foarte strâmÈ›i trecu pe lângă ei. Stef o examină din cap până-n picioare È™i în ochii ei apăru, în sfârÈ™it, un semn de viață. Fata era È™i mai slabă decât Stef. Când devenise atât de modern să fii slăbănog? - Ce e în Brazilia? întrebă Daniel. - O clientă, zise Nate sătul să tot povestească despre aventura lui. - Mama zice că ai niÈ™te necazuri cu fiscul. - Sunt convins că asta îi face mare plăcere mamei tale. - Cred că da. Nu părea îngrijorată. O să faci închisoare? - Nu. Am putea să vorbim despre altceva? - Tocmai asta e problema, tată, nu e nimic altceva în afară de trecut È™i acolo nu ne putem întoarce. Stef, arbitrul, se uită la Daniel dând ochii peste cap ca pentru a spune: "Ajunge". - De ce ai abandonat È™coala? întrebă Nate, dorind să termine mai repede. - Din mai multe motive. ÃŽncepusem să mă plictisesc. - A rămas fără bani, zise Stef, sărindu-i în ajutor È™i aruncându-i lui Nate cea mai inexpresivă privire a ei. - E adevărat? îl întrebă Nate. - Ãsta e unul din motive. Primul impuls al lui Nate fu să scoată carnetul de cecuri È™i să rezolve problemele copiilor. AÈ™a făcuse întotdeauna. A fi părinte însemnase, pentru el, un lung drum la cumpărături. Dacă nu poÈ›i să fii acolo, trimite bani. Dar Daniel avea acum douăzeci È™i trei de ani, era absolvent de colegiu, umbla cu fete gen domniÈ™oara Bulimia care se afla în faÈ›a lui È™i venise timpul ca el să se înece sau să înoate de unul singur. Și carnetul de cecuri nu mai era ceea ce fusese odată. - E bine pentru tine, spuse Nate. MunceÈ™te un timp. Asta o să te facă să apreciezi È™coala. Stef nu era de acord. Avea două prietene care abandonaseră È™coala È™i dispăruseră de pe faÈ›a pământului. ÃŽn timp ce ea continua să trăncănească, Daniel se retrase într-un colÈ› al separeului. Goli È™i cea de a treia sticlă. Nate avea o mulÈ›ime de discursuri despre alcool, dar È™tia cât de ridicol ar fi sunat. După patru beri, Stef era beată È™i Nate nu mai avea nimic de spus. Scrise numărul de telefon din St. Michaels pe un È™erveÈ›el È™i i-l dădu lui Daniel. - Aici o să fiu în următoarele două luni aproximativ. Sună-mă dacă o să ai nevoie de mine. - La revedere, tată, zise Daniel. - Ai grijă de tine. Nate ieÈ™i apoi în aerul rece È™i porni pe jos spre lacul Michigan. Două zile mai târziu se afla în Pittsburgh pentru a treia È™i ultima întâlnire, care însă nu avea să aibă loc. Vorbise de două ori cu Kaitlin, fiica lui din prima căsătorie, È™i detaliile erau clare. Urmau să se întâlnească pentru cină la È™apte È™i jumătate în faÈ›a restaurantului din holul hotelului unde stătea el. Apartamentul ei se afla la douăzeci de minute distanță. ÃŽl chemă la opt È™i jumătate prin pager pentru a-i spune că o prietenă avusese un accident de maÈ™ină È™i se afla la spital, unde lucrurile nu arătau deloc bine. Nate îi sugeră să ia masa împreună a doua zi la prânz. Kaitlin spuse însă că nu putea, deoarece prietena ei se lovise la cap, era între viață È™i moarte È™i ea avea de gând să nu o părăsească până când starea ei nu se stabiliza. Dat fiind că fiica lui bătea în retragere, Nate întrebă unde era spitalul. La început, ea nu È™tiu, apoi nu fu sigură È™i, în final, gândindu-se mai bine, ideea unei vizite nu era prea bună, pentru că nu putea să plece de la căpătâiul prietenei. El mâncă în cameră, la o măsuță aÈ™ezată lângă fereastră, cu vedere spre centrul oraÈ™ului. Ciuguli din mâncare È™i se gândi la toate motivele posibile pentru care fiica lui nu voia să-l vadă. Un inel în nas? Un tatuaj pe frunte? Oare intrase în vreun cult È™i se răsese în cap? Se îngrășase cu cincizeci de kilograme sau slăbise douăzeci È™i cinci? Era însărcinată? ÃŽncerca să dea vina pe ea, ca să nu fie nevoit să înfrunte realitatea. Oare îl ura chiar atât de mult? ÃŽn singurătatea camerei sale de hotel, într-un oraÈ™ unde nu cunoÈ™tea pe nimeni, era uÈ™or să-È™i plângă de milă È™i să sufere din nou din cauza greÈ™elilor din trecut. Puse mâna pe telefon È™i își făcu de lucru. ÃŽl sună pe părintele Phil pentru a vedea cum mai stăteau lucrurile în St. Michaels. Phil avusese gripă È™i, din moment ce la subsolul bisericii era foarte frig, Laura nu îl lăsase să lucreze acolo. Minunat, își spuse Nate. DeÈ™i existau multe incertitudini în viitorul său, singurul lucru cert, cel puÈ›in pentru viitorul apropiat, avea să fie promisiunea unei activități constante în subsolul bisericii Trinity. ÃŽl sună pe Sergio pentru conversaÈ›ia săptămânală. Demonii erau È›inuÈ›i sub control È™i el se simÈ›ea surprinzător de stăpân pe sine. ÃŽn cameră era un mini-bar, dar nici nu se apropiase de el. Sună la Salem È™i purtă o conversaÈ›ie plăcută cu Angela È™i Austin. Ciudat cum copiii mai mici voiau să vorbească, în timp ce cei mai mari, nu. ÃŽl sună pe Josh, care se afla în biroul său de la subsol È™i se gândea la încurcăturile cazului Phelan. - Trebuie să vii acasă, Nate, spuse el. Am un plan. 49 Nate fu invitat la prima rundă a convorbirilor de pace. Erau vreo două motive pentru absenÈ›a sa. ÃŽn primul rând, Josh organiza întâlnirea la nivel înalt, astfel că se È›inu pe terenul său. Deocamdată, Nate evitase să meargă la vechiul birou È™i voia să facă acest lucru È™i în continuare. ÃŽn al doilea rând, avocaÈ›ii Phelan îi considerau pe Josh È™i pe Nate aliaÈ›i, pe bună dreptate. Josh voia să deÈ›ină rolul de împăciuitor, de intermediar. Pentru a căpăta încrederea unei părÈ›i, trebuia s-o ignore pe cealaltă, chiar È™i numai pentru scurt timp. Planul lui era de a se întâlni cu Hark È™i cu ceilalÈ›i, apoi cu Nate, È™i tot aÈ™a timp de câteva zile, dacă era nevoie, până când ajungeau la o înÈ›elegere. După un îndelung schimb de amabilități È™i alte discuÈ›ii mărunte, Josh le solicită atenÈ›ia. Aveau multe lucruri de vorbit AvocaÈ›ii Phelan ardeau de nerăbdare să înceapă. La o înÈ›elegere se poate ajunge în câteva secunde, într-o pauză în timpul unui proces înflăcărat, când un martor se poticneÈ™te sau când un proaspăt preÈ™edinte de companie vrea să o ia de la început È™i să scape de litigiile supărătoare. Dar se poate ajunge È™i după luni de zile, când se apropie termenul procesului. ÃŽn general, avocaÈ›ii Phelan visau să se termine repede totul È™i întâlnirea de la biroul lui Josh era primul pas. Credeau, într-adevăr, că erau pe cale de a deveni milionari. Josh începu prin a-È™i exprima cu diplomaÈ›ie părerea că aveau un caz cam subÈ›ire. Nu È™tiuse nimic de planurile clientului său de a scoate la iveală un testament olograf È™i de a crea haos, dar cu toate acestea, era un testament valid. ÃŽn ziua precedentă, își petrecuse două ore cu domnul Phelan la încheierea celuilalt testament È™i era dispus să depună mărturie că È™tiuse exact ce făcea. De asemenea, avea să depună mărturie, dacă era nevoie, că Snead nu se vedea nicăieri când se întâlniseră. Cei trei psihiatri care îl examinaseră pe domnul Phelan fuseseră aleÈ™i cu grijă de copiii È™i fostele soÈ›ii Phelan È™i avocaÈ›ii acestora, având referinÈ›e impecabile. Cei patru angajaÈ›i acum erau uÈ™or de învins. Autobiografiile lor erau subÈ›iri. Lupta între experÈ›i ar fi fost câștigată de primii trei, după părerea lui. Wally Bright era îmbrăcat cu cel mai bun costum al său, ceea ce nu spunea multe. Acceptă critica strângând din dinÈ›i È™i muÈ™cându-È™i buza de jos ca să nu spună vreo prostie È™i luă notiÈ›e inutile, pentru că asta făceau È™i ceilalÈ›i. Nu îi stătea în fire să accepte asemenea jigniri, nici chiar din partea unui avocat renumit ca Josh Stafford. Dar avea să facă orice pentru bani. Cu o lună în urmă, în februarie, micul lui birou câștigase două mii È™ase sute de dolari È™i avusese cheltuieli de patru mii, ca de obicei. Wally nu se dusese acasă cu nimic. BineînÈ›eles, mai tot timpul È™i-l pierduse cu cazul Phelan. Josh patina pe un strat subÈ›ire de gheață când vorbi de mărturiile clienÈ›ilor lor. - Am vizionat casetele cu depoziÈ›iile lor, zise el cu tristeÈ›e. Ca să fiu sincer, cu excepÈ›ia lui Mary Ross, cred că ar fi niÈ™te martori îngrozitori la proces. AvocaÈ›ii lor nici nu crâcniră. Era o întâlnire de înÈ›elegere, nu un proces. El nu mai continuă însă să vorbească despre moÈ™tenitori. Cu cât spunea mai puÈ›in, cu atât era mai bine. AvocaÈ›ii lor È™tiau că ar fi fost distruÈ™i în cazul unui juriu. - AÈ™a ajungem la Snead, zise el. Am vizionat È™i depoziÈ›ia lui È™i, sincer, dacă îl chemaÈ›i ca martor la proces, ar fi o greÈ™eală extraordinară. De fapt, după părerea mea, ar fi aproape un malpraxis. Bright, Hark, Langhorne È™i Yancy se aplecară È™i mai mult asupra carnetelor. Snead era un cuvânt urât pentru ei. Se certaseră pentru a stabili cine fusese de vină pentru faptul că dăduseră greÈ™ în asemenea hal. Nu adormiseră făcându-È™i griji din cauza acelui individ. Pierduseră jumătate de milion È™i el nu putea să fie folosit ca martor. - ÃŽl cunosc pe Snead de aproape douăzeci de ani, spuse Josh, după care, timp de un sfert de oră, îl caracteriză ca fiind un majordom cu puÈ›ine talente, un om bun la toate pe care nu se putea pune bază tot timpul, un servitor despre care domnul Phelan spunea adesea că ar fi vrut să-l concedieze. Ei crezură fiecare cuvânt. Gata cu Snead. Josh izbuti să le spulbere martorul principal fără ca măcar să pomenească de faptul că fusese mituit cu cinci sute de mii de dolari pentru a depune mărturie. Și gata È™i cu Nicolette, care minÈ›ea împreună cu amicul ei Snead. Nu reuÈ™iseră să găsească alÈ›i martori. Existau câțiva angajaÈ›i nemulÈ›umiÈ›i, dar aceÈ™tia nu voiau să apară la un proces. Oricum, mărturia lor era viciată. Mai erau doi rivali din lumea afacerilor care fuseseră spulberaÈ›i când încercaseră să concureze cu Troy. Dar aceÈ™tia nu È™tiau nimic despre capacitatea lui mintală. Cazul lor nu era prea solid, încheie Josh. Dar totul era riscant când era vorba de un juriu. Apoi vorbi despre Rachel Lane ca È™i cum ar fi cunoscut-o de mulÈ›i ani. Nu dădu prea multe amănunte, dar oferi suficiente generalități pentru a da impresia că o cunoÈ™tea bine. Era o doamnă minunată care ducea o viață foarte simplă, într-o altă È›ară, È™i era genul de persoană care nu înÈ›elegea litigiile. Nu suporta controversele. DispreÈ›uia confruntările. Și fusese mai apropiată de bătrânul Troy decât È™tiau majoritatea oamenilor. Hark ar fi vrut să-l întrebe dacă o cunoscuse vreodată. O văzuse vreodată? ÃŽi mai auzise numele înainte să se citească testamentul? Dar nu era nici timpul, nici locul pentru neînÈ›elegeri. Banii erau pe cale de a fi puÈ™i pe masă È™i procentajul lui Hark era de È™aptesprezece virgulă cinci. Doamna Langhorne investigase oraÈ™ul Corumbá È™i se întrebă din nou ce putea să facă o americancă de patruzeci È™i doi de ani într-un asemenea loc. Ea È™i Hark deveniseră confidenÈ›i pe ascuns, în spatele lui Bright È™i a lui Yancy. Discutaseră îndelung fără să dezvăluie anumitor reporteri locul unde se afla Rachel Lane. Presa avea să o găsească în Corumbá, cu siguranță. Aveau să o facă să iasă la iveală È™i, între timp, să afle ce planuri avea în privinÈ›a banilor. Dacă, aÈ™a cum sperau È™i visau ei, nu îi voia, atunci clienÈ›ii lor puteau să ceară toÈ›i banii. Era un risc È™i încă mai discutau. - Ce intenÈ›ionează Rachel Lane să facă cu toÈ›i aceÈ™ti bani? întrebă Yancy. - Nu sunt sigur, spuse Josh, ca È™i cum ar fi discutat cu Rachel în fiecare zi. Probabil că o să păstreze o anumită sumă È™i o să dea cea mai mare parte societăților de binefacere. După părerea mea, acesta e motivul pentru care Troy a procedat aÈ™a. Și-a închipuit că, dacă banii vor ajunge în mâinile clienÈ›ilor dumneavoastră, s-ar risipi în nouăzeci de zile. Lăsându-i-i lui Rachel, a È™tiut că vor ajunge la cei care au nevoie. Urmă un moment îndelungat de tăcere. Visele se destrămară încet. Rachel Lane exista cu adevărat È™i nu avea să refuze banii. - De ce nu apare? întrebă Hark, în cele din urmă. - Ei bine, ar trebui să o cunoaÈ™teÈ›i ca să aveÈ›i răspunsul la această întrebare. Banii nu înseamnă nimic pentru ea. Nu s-a aÈ™teptat să fie trecută în testamentul tatălui ei. Apoi, dintr-o dată, află că a moÈ™tenit miliarde. E încă È™ocată. Alt moment îndelungat de tăcere, în timp ce avocaÈ›ii mâzgăleau pe carneÈ›ele. - Suntem pregătiÈ›i să ajungem la Curtea Supremă, dacă e nevoie, spuse Langhorne. ÃŽÈ™i dă seama că ar putea să dureze ani de zile? - Da, spuse Josh. Și acesta e un motiv pentru care ar vrea să cerceteze posibilitățile unei înÈ›elegeri. Acum progresau. - De unde începem? întrebă Wally Bright. Era o întrebare dificilă. ÃŽntr-o parte a mesei era un vas cu aur ce valora aproximativ unsprezece miliarde. Impozitele aveau să ia mai mult de jumătate, lăsând cinci. ÃŽn partea cealaltă erau moÈ™tenitorii Phelan, dintre care toÈ›i erau faliÈ›i, în afară de Ramble. Cine avea să rostească prima cifră? Cât avea să fie? Zece milioane de moÈ™tenitor? Sau o sută? Josh se gândise la toate. - Să începem cu testamentul, zise el. Presupunând că e valid, în el este o clauză foarte clară cu privire la anularea darului pentru oricare dintre moÈ™tenitorii care l-ar ataca. Acest lucru e valabil pentru clienÈ›ii dumneavoastră. Prin urmare, porniÈ›i de la zero. Apoi, potrivit testamentului, fiecare dintre clienÈ›ii dumneavoastră primeÈ™te o sumă de bani egală cu datoriile pe care le aveau în ziua morÈ›ii domnului Phelan. Josh ridică o altă foaie de hârtie pe care o studie o clipă. - Din câte am descoperit până acum, Ramble Phelan nu are nici o datorie, încă. Geena Phelan Strong avea datorii de patru sute douăzeci de mii în luna decembrie. Libbigail È™i Spike aveau datorii de aproximativ optzeci de mii. Mary Ross È™i soÈ›ul ei, doctoral, aveau datorii de nouă sute de mii. Troy Junior a scăpat de cea mai mare parte a lor într-un faliment sau altul, dar tot mai datora o sută treizeci de mii. AÈ™a cum È™tim foarte bine, Rex deÈ›ine recordul. El È™i frumoasa lui soÈ›ie, Amber, datorau în ziua de nouă decembrie, un total de È™apte virgulă È™ase milioane de dolari. AveÈ›i ceva de menÈ›ionat în legătură cu aceste cifre? Nu. Cifrele erau corecte. Următoarea cifră îi preocupa pe ei. - Nate O'Riley a luat legătura cu clienta sa. Pentru a pune capăt acestei probleme, ea oferă fiecăruia din cei È™ase moÈ™tenitori câte zece milioane de dolari. AvocaÈ›ii nu calculaseră È™i nu scriseseră niciodată atât de repede. Hark avea trei clienÈ›i; È™aptesprezece procente È™i jumătate însemna un onorariu de cinci milioane două sute cincizeci de mii de dolari. Geena È™i Cody se înÈ›eleseră cu doamna Langhorne la douăzeci la sută, astfel încât firma acesteia ar fi încasat două milioane de dolari. AceeaÈ™i cifră era valabilă È™i pentru Yancy, care trebuia să ceară aprobarea tribunalului, deoarece Ramble era încă minor. Iar Wally Bright, un luptător de stradă, care se chinuia să-È™i câștige existenÈ›a oferind sfaturi scurte pentru divorÈ›uri pe băncile autobuzelor, ar fi luat jumătate din cele zece milioane, conform contractului său cu Libbigail È™i Spike. Wally reacÈ›ionă primul. DeÈ™i inima îi încremenise È™i gâtlejul i se uscase, izbuti să spună, cu o anumită doză de tupeu: - ÃŽn nici un caz clienta mea nu se va mulÈ›umi cu mai puÈ›in de cincizeci de milioane. CeilalÈ›i clătinară È™i ei din capete. Se încruntară È™i încercară să pară dezgustaÈ›i de suma derizorie care li se oferea, în timp ce, în realitate, cheltuiau banii deja. Wally Bright nici nu era în stare să scrie cincizeci de milioane corect. Dar izbuti să arunce suma ca un jucător la Las Vegas. ÃŽnainte de întâlnire se înÈ›eleseseră că, dacă avea să se discute despre bani, să nu accepte mai puÈ›in de cincizeci de milioane de moÈ™tenitor. Sunase bine, înainte de întâlnire. Acum, cele zece milioane de pe masă arătau extrem de bine. - Asta înseamnă cam unu la sută din avere, spuse Hark. - PoÈ›i s-o iei È™i aÈ™a, spuse Josh. De fapt, există multe feluri în care poÈ›i să priveÈ™ti lucrurile. Dar eu prefer să pornesc de la zero, adică din punctul în care vă aflaÈ›i acum, în sus, decât să mă uit la toată averea È™i s-o iau în jos. Dar Josh voia să le câștige È™i încrederea. Se mai jucară cu cifrele puÈ›in, după care el zise: - Nu, eu unul, dacă l-aÈ™ reprezenta pe unul din moÈ™tenitori, n-aÈ™ accepta zece milioane. ToÈ›i încremeniră È™i ascultară cu atenÈ›ie. - Nu e o femeie lacomă. Cred că Nate O'Riley ar putea s-o convingă să ofere câte douăzeci de milioane fiecărui moÈ™tenitor. Onorariile se dublară - peste zece milioane pentru Hark. Câte patru milioane pentru Langhorne È™i Yancy. Sărmanul Wally, ajungând la zece acum, fu lovit deodată de diaree È™i ceru permisiunea să iasă din încăpere. Nate era fericit È™i ocupat cu vopsitul uÈ™ii când sună celularul. Josh îl obligase să È›ină afurisitul de obiect la îndemână. - Dacă e pentru mine, spune-i să-È›i lase numărul, zise părintele Phil, care măsura un colÈ› complicat pentru următoarea placă. Era Josh. - Nici n-ar fi putut să meargă mai bine, îl anunță el. M-am oprit la douăzeci de milioane, ei vor cincizeci. - Cincizeci? întrebă Nate, nevenindu-i să creadă. - Da, dar deja cheltuiesc banii. Pun pariu că cel puÈ›in doi dintre ei sunt la agentul de Mercedesuri chiar în clipa asta. - Cine o să-i cheltuiască cel mai repede? AvocaÈ›ii sau clienÈ›ii? - Eu aÈ™ paria pe avocaÈ›i. Uite ce e, tocmai am vorbit cu Wycliff. ÃŽntâlnirea s-a fixat pentru miercuri la trei, în biroul său. Atunci, ar trebui să încheiem afacerea. - Abia aÈ™tept, spuse Nate, închizând telefonul. Era timpul pentru o pauză de cafea. Se aÈ™ezară pe jos, rezemaÈ›i de perete È™i sorbiră din ceÈ™tile calde de tablă. - Voiau cincizeci? întrebă Phil, care È™tia detaliile de până acum. Singuri la subsol, cei doi păstraseră puÈ›ine secrete în timp ce lucraseră. ConversaÈ›ia era mai importantă decât progresarea Phil era cleric. Nate era avocat. Tot ce spuneau era acoperit de un fel de confidenÈ›ialitate. - E un punct bun de pornire, spuse Nate. Dar o să accepte mult mai puÈ›in. - Te aÈ™tepÈ›i să se termine totul? - Sigur. Miercuri ne întâlnim cu judecătorul. El o să preseze È™i mai mult. Până atunci, avocaÈ›ii È™i clienÈ›ii lor își vor număra banii. - Și când pleci? - Cred că vineri. Vrei să vii? - Nu-mi pot permite. - Ba sigur că poÈ›i. Clienta mea va suporta cheltuielile. PoÈ›i să fii consilierul meu spiritual pe parcursul călătoriei. Banii nu sunt o problemă. - N-ar fi corect - Haide, Phil. O să-È›i arăt Pantanalul. O să-i cunoÈ™ti pe prietenii mei Jevy È™i Welly. O să ne plimbăm cu barca. - Când ai povestit, n-ai făcut să pară prea plăcut. - Nu e periculos. MulÈ›i turiÈ™ti călătoresc în Pantanal. E o mare rezervaÈ›ie naturală ecologică. Serios, Phil, dacă vrei, pot să rezolv totul. - N-am paÈ™aport, spuse el, sorbind din cafea. Și, în plus, am atâta treabă aici. Nate avea să fie plecat o săptămână È™i, într-un fel, îi plăcea faptul că subsolul avea să arate la fel când avea să se întoarcă el. - Doamna Sinclair poate să moară din zi în zi, spuse Phil încet. Nu pot să plec. Biserica aÈ™tepta de cel puÈ›in o lună ca doamna Sinclair să moară. Phil se temea să plece È™i până la Baltimore. Nate È™tia că n-ar fi plecat niciodată din È›ară. - Deci o s-o revezi, spuse Phil. - Da. - Ai emoÈ›ii? - Nu È™tiu. Abia aÈ™tept s-o văd, dar nu sunt sigur că ea vrea să mă vadă. E foarte fericită È™i nu vrea nimic din lumea asta. O să se supere dacă mă duc iarăși cu probleme juridice. - Atunci, de ce o faci? - Pentru că n-avem nimic de pierdut. Dacă refuză banii din nou, suntem în aceeaÈ™i situaÈ›ie ca acum. Partea cealaltă primeÈ™te totul. - Ceea ce ar fi un dezastru. - Da. Ar fi greu de găsit niÈ™te oameni mai puÈ›in pregătiÈ›i decât moÈ™tenitorii Phelan ca să folosească o sumă mare de bani. Or să se omoare cu ei. - Nu poÈ›i să-i explici asta lui Rachel? - Am încercat. Nici nu vrea să audă. - AÈ™adar, n-o să se răzgândească? - Nu. Niciodată. - Și călătoria până acolo e o pierdere de timp? - Mă tem că da. Dar, cel puÈ›in, o să încercăm. 50 CU excepÈ›ia lui Ramble, toÈ›i moÈ™tenitorii insistaseră să se afle ori în incinta tribunalului, ori în preajmă, în timpul È™edinÈ›ei. Fiecare avea un celular, la fel ca fiecare dintre avocaÈ›ii din biroul lui Wycliff. Nici clienÈ›ii, nici avocaÈ›ii lor nu prea adormiseră. De câte ori devine omul milionar din senin? Cel puÈ›in de două ori, în cazul moÈ™tenitorilor Phelan, care își promiseră să fie mult mai înÈ›elepÈ›i de data aceasta. Pentru că nu avea să li se ofere altă È™ansă. Se plimbau pe coridoarele tribunalului, aÈ™teptând. Fumau afară lângă uÈ™ile de la intrare. Se încălzeau în maÈ™inile lor, în parcare, agitându-se. Se uitau la ceasuri, încercând să citească ziare, sporovăiau plini de nervozitate când se ciocneau unii de alÈ›ii. Nate È™i Josh stăteau într-o parte a încăperii. Josh, bineînÈ›eles, purta un costum negru, scump. Nate purta o cămașă de blugi cu pete de vopsea albă pe guler. Nu avea cravată. O pereche de blugi È™i niÈ™te bocanci îi completau È›inuta. Wycliff se adresă întâi avocaÈ›ilor Phelan, pe care îi informă că nu era dispus să anuleze răspunsul lui Rachel Lane, cel puÈ›in nu în momentul acela. Erau prea multe în joc pentru a o elimina. Domnul O'Riley făcea o treabă foarte bună în a-i reprezenta interesele; aÈ™adar, totul avea să decurgă aÈ™a cum fusese stabilit. Scopul acelei întâlniri era de a examina posibilitățile unei înÈ›elegeri, ceva ce orice judecător își dorea pentru fiecare caz. Wycliff încă mai visa la un proces de senzaÈ›ie, urât È™i prelungit, dar n-ar fi recunoscut niciodată. Era datoria lui să îndemne È™i să convingă părÈ›ile să ajungă la o înÈ›elegere. Nu avea să fie nevoie de îndemnuri È™i muncă de convingere. Domnul judecător citise din nou toate cererile È™i documentele È™i vizionase fiecare minut din fiecare depoziÈ›ie. Recapitulă probele È™i le spuse cu gravitate lui Hark, Bright, Langhorne È™i Yancy că, după părerea lui, nu aveau un caz solid. Ei primiră bine vestea, nefiind deloc surprinÈ™i. Banii erau pe masă È™i ei erau nerăbdători să-i ia. Insultă-ne cât vrei, își spuseră ei, dar hai să ajungem mai repede la bani. Pe de altă parte, spunea Wycliff, nu se È™tie niciodată ce ar putea face un juriu. Vorbea ca È™i cum ar fi alcătuit câte un juriu în fiecare săptămână, ceea ce nu era cazul. Și avocaÈ›ii È™tiau acest lucru. ÃŽi ceru lui Josh să prezinte pe scurt ce se discutase la È™edinÈ›a de luni, cu două zile în urmă. - Vreau să È™tim exact cum stăm, spuse el. Josh fu scurt. Concluzia era simplă. MoÈ™tenitorii voiau câte cincizeci de milioane de fiecare. Rachel, singura beneficiară majoră, oferea numai douăzeci de milioane pentru o înÈ›elegere, fără să admită faptul că cealaltă parte ar fi avut dreptate. - E o diferență substanÈ›ială, remarcă Wycliff. Nate era plictisit, dar încerca să pară atent. Erau niÈ™te negocieri importante privind împărÈ›irea uneia din cele mai mari averi din lume create prin propriile puteri. Josh îl certase pentru felul cum venise îmbrăcat, însă lui nu-i păsa. Se menÈ›inea interesat urmărind chipurile avocaÈ›ilor. AceÈ™tia erau nervoÈ™i, nu neliniÈ™tiÈ›i sau îngrijoraÈ›i, ci în vervă È™i disperaÈ›i să afle cât aveau să primească. Ochii le erau ageri È™i pătrunzători, iar miÈ™cările mâinilor, impulsive. Mult mai amuzant ar fi fost dacă s-ar fi ridicat deodată, ar fi anunÈ›at că Rachel nu oferea nici un ban pentru înÈ›elegere È™i ar fi ieÈ™it ca o vijelie din încăpere. Ar fi rămas È™ocaÈ›i câteva secunde, după care ar fi luat-o la fugă după el ca niÈ™te câini înfometaÈ›i. Când termină Josh, Hark vorbi în numele grupului. Avea însemnări È™i se gândise mult timp la ce avea să spună. Le captă atenÈ›ia, recunoscând că acel caz nu urmase cursul pe care îl doriseră ei. ClienÈ›ii lor nu erau niÈ™te martori buni. Actualii psihiatri nu erau la fel de buni ca primii trei. Snead nu era de bază. Recunoscu toate acele lucruri È™i sinceritatea sa fu admirabilă. ÃŽn loc să discute despre teorii juridice, Hark vorbi despre oameni, despre clienÈ›ii lor, copiii Phelan È™i admise că, la suprafață, nu erau deloc niÈ™te persoane simpatice. Dar, o dată ce treceai dincolo de suprafață È™i ajungeai să-i cunoÈ™ti atât de bine ca avocaÈ›ii lor, îți dădeai seama că, pur È™i simplu, nu avuseseră încotro. ÃŽn copilărie, fuseseră bogaÈ›i È™i răsfățaÈ›i, crescuÈ›i în puf de doici care veneau È™i plecau, complet ignoraÈ›i de tatăl lor, care era ori în Asia pentru a cumpăra fabrici, ori la birou, trăind cu ultima secretară. Hark nu voia să-l denigreze pe decedat, dar domnul Phelan fusese ceea ce fusese. Mamele lor erau, de asemenea, ciudate, dar È™i ele trăiseră o viață de coÈ™mar alături de Troy. Copiii Phelan nu crescuseră în familii normale. Nu fuseseră învățaÈ›i lucrurile pe care majoritatea copiilor le învață de la părinÈ›ii lor. Tatăl lor fusese un mare om de afaceri după a cărui aprobare tânjiseră, dar pe care nu o obÈ›inuseră niciodată. Mamele lor își făcuseră de lucru pe la cluburi, cu diverse cauze È™i cu arta cumpărăturilor. Pentru tatăl lor, a le oferi copiilor posibilitatea de a porni cum trebuia în viață însemna, pur È™i simplu, să îi dăruiască fiecăruia câte cinci milioane de dolari când împlinea douăzeci È™i unu de ani. Fusese mult prea târziu È™i mult prea devreme. Banii nu puteau oferi înÈ›elepciunea, îndrumarea È™i dragostea de care avuseseră nevoie în copilărie. Și dovediseră foarte clar că nu fuseseră pregătiÈ›i pentru responsabilitățile pe care le presupunea bogăția. Darurile fuseseră dezastruoase È™i, totuÈ™i, îi făcuseră să se È™i maturizeze. Acum, când înaintaseră în vârstă, copiii Phelan realizau greÈ™elile făcute. Se ruÈ™inau de cât de nesăbuiÈ›i fuseseră cu banii. ÃŽnchipuieÈ™te-È›i cum ar fi să te trezeÈ™ti într-o bună zi ca fiul rătăcitor, aÈ™a cum pățise Rex o dată, la treizeci È™i doi de ani - divorÈ›at, falit È™i stând în faÈ›a unui judecător care vrea să te bage în închisoare pentru că n-ai plătit pensia alimentară a copilului. ÃŽnchipuieÈ™te-È›i cum ar fi să stai la închisoare unsprezece zile, în timp ce fratele tău, de asemenea falit È™i divorÈ›at, încearcă să-È›i convingă mama să te scoată pe cauÈ›iune. Rex spunea că își petrecuse timpul în spatele gratiilor încercând să își dea seama unde se duseseră banii. ViaÈ›a fusese grea pentru copiii Phelan. Multe din rănile lor È™i le făcuseră singuri, dar multe fuseseră inevitabile din cauza tatălui lor. Supremul gest de neglijare al tatălui lor fusese acel testament scris de mână. Nu avea să înÈ›eleagă niciodată răutatea acelui om care îi respinsese, copii fiind, îi pedepsise ca adulÈ›i È™i îi exclusese ca moÈ™tenitori. Hark încheie, spunând: - Sunt Phelani, sânge din sângele lui Troy, la bine È™i la rău È™i, cu siguranță, merită o parte dreaptă din averea tatălui lor. După ce termină, Hark se aÈ™eză È™i în jur se făcu liniÈ™te. Era un apel din inimă, iar Nate, Josh È™i chiar È™i Wycliff fură miÈ™caÈ›i. N-ar fi avut nici o È™ansă în faÈ›a unui juriu, pentru că n-ar fi putut să recunoască în mod deschis că nu aveau nici un caz. Dar pentru acel moment È™i acel loc, micul discurs al lui Hark era perfect. Se presupunea că Nate È›inea banii, cel puÈ›in acela era rolul lui în jocul respectiv. Ar fi putut să se tocmească, să-i È›ină în È™ah È™i să blufeze o oră, după care să scoată câteva milioane din avere. Dar, pur È™i simplu, nu avea chef. Dacă Hark putea să treacă direct la subiect, È™i el putea. Oricum, totul era un truc. - Care e limita voastră? îl întrebă el pe Hark, privirile întâlnindu-li-se asemeni radarului. - Nu È™tiu dacă avem o limită, dar cred că suma de cincizeci de milioane de moÈ™tenitor este rezonabilă. Știu că pare mult È™i chiar este, dar gândiÈ›i-vă la mărimea averii. După achitarea impozitelor, tot mai vorbim de numai vreo cinci la sută din bani. - Cinci la sută nu e foarte mult, spuse Nate È™i lăsă cuvintele să plutească între ei. Hark se uită la el, dar ceilalÈ›i, nu. Erau aplecaÈ›i asupra carneÈ›elelor, cu stilourile pregătite, pentru următoarea rundă de calcule. - Chiar nu este, spuse Hark. - Clienta mea va fi de acord cu cincizeci de milioane, spuse Nate. ÃŽn clipa aceea, clienta lui probabil îi învăța cântece din Biblie pe copii la umbra unui copac pe malul râului. Wally Bright tocmai câștigase un onorariu de douăzeci È™i cinci de milioane de dolari È™i primul său impuls fu de a da fuga în partea cealaltă a încăperii È™i a-i săruta picioarele lui Nate. ÃŽn schimb, se încruntă inteligent È™i notă niÈ™te lucruri cu grijă, lucruri pe care nu putea să le citească. Josh È™tia că aÈ™a avea să se întâmple, bineînÈ›eles, pentru că oamenii lui făcuseră calculele, dar Wycliff nu se aÈ™teptase. Tocmai se ajunsese la o înÈ›elegere, deci nu avea să aibă loc nici un proces. Trebuia să pară încântat. - Ei bine, aÈ›i ajuns la o înÈ›elegere? întrebă el. Din obiÈ™nuință, avocaÈ›ii se adunară în jurul lui Hark È™i încercară să È™uÈ™otească, dar nu găseau cuvinte. - Ne-am înÈ›eles, anunță Hark, mai bogat cu douăzeci È™i È™ase de milioane de dolari. Se întâmpla ca Josh să aibă la el un formular tip pentru încheierea unui acord. Tocmai se apucaseră să-l completeze, când, deodată, avocaÈ›ii Phelan își aduseră aminte de clienÈ›ii lor. Cerură să fie scuzaÈ›i È™i dădură fuga pe coridor, câte un celular apărând din fiecare buzunar. Troy Junior È™i Rex aÈ™teptau lângă un automat de băuturi răcoritoare de la primul etaj. Geena È™i Cody citeau ziarele într-o sală de È™edinÈ›e goală. Spike È™i Libbigail stăteau în vechea lor maÈ™ină parcată pe stradă. Mary Ross se afla în Cadillacul ei în parcare. Ramble era acasă, la subsol, cu uÈ™a încuiată È™i cu căștile la urechi, într-o altă lume. ÃŽnÈ›elegerea nu avea să fie perfectată decât atunci când era semnată È™i aprobată de Rachel Lane. AvocaÈ›ii Phelan voiau ca totul să fie strict confidenÈ›ial. Wycliff acceptă să sigileze dosarul. După o oră, acordul fu încheiat. ÃŽl semnară toÈ›i moÈ™tenitorii Phelan È™i avocaÈ›ii lor. ÃŽl semnă È™i Nate. Nu mai trebuia decât o semnătură. Nate îl informă că avea nevoie de câteva zile pentru a o obÈ›ine. Dacă ar fi È™tiut ei, se gândi el când ieÈ™i din tribunal. Vineri după-amiază, Nate È™i pastorul plecară din St. Michaels cu maÈ™ina avocatului. Conducea pastorul pentru a se obiÈ™nui cu ea, în timp ce Nate trăgea un pui de somn pe scaunul din dreapta. Când traversară Bay Bridge, se trezi È™i îi citi lui Phil acordul final, deoarece acesta voia toate amănuntele. Avionul Gulfstream IV al corporaÈ›iei „The Phelan Group" aÈ™tepta la aeroportul Baltimore - Washington. Era elegant È™i strălucitor, suficient de mare pentru a transporta douăzeci de persoane în orice colÈ› al lumii. Phil vru să-l vadă de aproape, aÈ™a că îi rugară pe piloÈ›i să facă un tur. Nici o problemă. Orice dorea domnul O'Riley. Cabina era numai din piele È™i lemn, cu canapele, fotolii rabatabile, o masă de conferinÈ›e È™i câteva televizoare. Nate ar fi vrut să călătorească la fel ca o persoană de rând, dar Josh insistase. Privi în urma lui Phil, care se îndepărta cu maÈ™ina, după care urcă iarăși în avion. ÃŽn nouă ore avea să fie la Corumbá. Acordul era intenÈ›ionat subÈ›ire, conÈ›inând cât mai puÈ›ine cuvinte cu putință È™i cele mai scurte È™i mai simple pe care le puteau inventa creatorii acestor documente imposibile. Josh îi pusese să îl rescrie de nenumărate ori. Dacă Rachel avea cea mai mică înclinaÈ›ie să-l semneze, era absolut necesar ca ea să înÈ›eleagă despre ce era vorba. Nate avea să fie acolo pentru a-i oferi explicaÈ›iile necesare, dar acesta È™tia că ea nu avea prea multă răbdare în asemenea chestiuni. Bunurile pe care le moÈ™tenea conform ultimului testament al tatălui ei aveau să fie incluse într-o societate numită „Rachel Trust", din lipsa unei denumiri mai cu imaginaÈ›ie. Capitalul de bază avea să rămână intact timp de zece ani, numai dobânzile È™i profiturile putând să fie oferite societăților de binefacere. După zece ani, cinci la sută din capitalul fix pe an, pe lângă dobânzi È™i profituri, puteau fi cheltuiÈ›i cum găseau de cuviință administratorii. Plățile anuale urmau să fie administrate în diverse scopuri caritabile, cu accent pe activitatea organizaÈ›iei „Triburile Mondiale". ÃŽnsă limbajul era atât de imprecis, încât administratorii puteau folosi banii pentru orice acÈ›iune de binefacere. Administratorul principal era Neva Collier, de la „Triburile Mondiale", care avea autoritatea de a numi până la doisprezece alÈ›i administratori pentru a o ajuta. AceÈ™tia se conduceau singuri È™i îi raportau lui Rachel, dacă aceasta voia. De asemenea, dacă aceea îi era dorinÈ›a, Rachel nu avea să vadă sau să se atingă de bani niciodată. Societatea avea să fie înfiinÈ›ată cu ajutorul avocaÈ›ilor aleÈ™i de organizaÈ›ia „Triburile Mondiale". Era o soluÈ›ie atât de simplă. Nu era nevoie decât de o semnătură, un scurt Rachel Lane, sau indiferent care era ultimul nume. O semnătură pe actul de înfiinÈ›are, una pe acord È™i cazul Phelan avea să fie închis fără alte probleme. Nate putea să meargă mai departe, să-È™i înfrunte problemele, să-È™i ia medicamentele È™i să înceapă să-È™i refacă viaÈ›a. Era nerăbdător să înceapă. Dacă ea refuza să semneze actul de înfiinÈ›are È™i acordul, Nate avea nevoie de semnătura ei pe un document de renunÈ›are. Putea să refuze moÈ™tenirea, dar trebuia să înÈ™tiinÈ›eze tribunalul. O renunÈ›are ar fi făcut ca testamentul lui Troy să fie lipsit de valoare. Rămânea valid, dar nu era operabil. Bunurile nu aveau unde să treacă. Era ca È™i cum el ar fi murit fără să aibă un testament. Legea ar fi împărÈ›it averea în È™ase, pentru fiecare moÈ™tenitor. Cum avea să reacÈ›ioneze ea? I-ar fi plăcut să creadă că va fi încântată să-l vadă, dar nu era convins de acest lucru. ÃŽÈ™i aminti cum îi făcuse cu mâna în timp ce el se îndepărta pe râu, cu puÈ›in înainte să fie răpus de febra dengue. Stătea în mijlocul oamenilor ei, făcându-i cu mâna, spunându-i adio pentru totdeauna. Nu voia să fie deranjată cu lucruri mondene. 51 Valdir aÈ™tepta la aeroportul din Corumbá când avionul Gulfstream lunecă pe pistă spre clădire. Era unu noaptea; aeroportul era pustiu, numai câteva avioane mici aflându-se în capătul îndepărtat al pistei. Nate se uită la ele È™i se întrebă dacă cel al lui Milton mai fusese adus din Pantanal. Se salutară ca niÈ™te prieteni vechi. Valdir fu impresionat de cât de sănătos părea Nate. Când se văzuseră ultima oară, Nate se clătina pe picioare din cauza febrei dengue È™i arăta ca un schelet. Plecară cu Fiatul lui Valdir, cu geamurile deschise, aerul cald È™i sufocant mângâindu-i faÈ›a lui Nate. PiloÈ›ii îi urmau cu un taxi. Străzile prăfuite erau pustii. Nu se vedea picior de om. Când ajunseră în centru, opriră în față la „Palace Hotel" È™i Valdir îi dădu o cheie. - Camera două sute doisprezece, spuse el. Ne vedem la È™ase. Nate dormi patru ore È™i aÈ™tepta pe trotuar când soarele. ÃŽÈ™i făcu apariÈ›ia dintre clădiri. Cerul era senin È™i acesta fu unul din primele lucruri pe care le remarcă. Sezonul ploios se sfârÈ™ise cu o lună în urmă. Vremea mai răcoroasă se apropia, deÈ™i la Corumbá, temperatura maximă din cursul zilei rareori scădea sub treizeci È™i cinci de grade. ÃŽn sacul greu de voiaj avea documentele, un aparat de fotografiat, un nou SatFone, un nou celular, un pager, un sfert de galon din cel mai puternic insecticid cunoscut de chimia modernă, un mic dar pentru Rachel È™i două schimburi de haine. Membrele îi erau acoperite în întregime; pantaloni groÈ™i kaki peste picioare, mâneci lungi peste braÈ›e. Probabil că avea să transpire puÈ›in, dar nici o insectă nu avea să-i penetreze armura. Valdir sosi fix la È™ase È™i porniră în viteză spre aeroport. OraÈ™ul prindea viață încet, încet. Valdir închiriase un elicopter de la o companie din Campo Grande cu o mie de dolari ora. Putea să transporte patru pasageri, avea doi piloÈ›i È™i o rază de vreo cinci sute de kilometri. Valdir È™i piloÈ›ii studiaseră hărÈ›ile pe care le făcuse Jevy după râul Xeco È™i după afluenÈ›ii care îl umpleau. Dar fiind că nivelul apelor nu mai era ridicat, era mult mai uÈ™or de navigat prin Pantanal, atât pe apă cât È™i pe calea aerului. Fiecare râu era în matca lui. Lacurile erau la fel. Fazendas se aflau deasupra apelor È™i puteau fi găsite pe hărÈ›i. Urcându-È™i bagajul în elicopter, Nate încercă să nu se gândească la ultimul lui zbor pe deasupra Pantanalului. ÃŽn nici un caz nu putea să se prăbuÈ™ească de fiecare dată când zbura. Valdir prefera să rămână la sol, aproape de un telefon. Nu îi plăcea să zboare, mai ales cu un elicopter, È™i mai ales deasupra Pantanalului. Cerul era senin È™i fără nici un nor când decolară. Nate avea centură de siguranță, ham È™i cască. Zburară deasupra râului Paraguay. Pescarii le făcură cu mâinile. BăieÈ›ii care se aflau în apă până la genunchi se opriră È™i priviră în sus. Zburară peste o chalana încărcată cu banane care se îndrepta spre nord, în aceeaÈ™i direcÈ›ie ca ei. Apoi, o altă chalana È™ubredă se îndrepta spre sud. Nate se obiÈ™nui cu zgomotul È™i vibraÈ›iile elicopterului. ÃŽi asculta în căști pe cei doi piloÈ›i vorbind în portugheză. ÃŽÈ™i aminti de Santa Loura È™i de starea de mahmureală în care fusese ultima oară când plecase din Corumbá spre nord. Se ridicară la È™ase sute de metri È™i se menÈ›inură la acea altitudine. La treizeci de minute după decolare, Nate văzu magazinul lui Fernando. Rămase uimit când văzu cât de diferit era Pantanalul de la un sezon la altul. Erau în continuare o mulÈ›ime de mlaÈ™tini, lagune È™i râuri care È™erpuiau în toate direcÈ›iile, dar era mult mai verde acum, că apele se retrăseseră. Se menÈ›inură deasupra râului Paraguay. Cerul rămase senin È™i albastru sub privirea atentă a lui Nate. ÃŽÈ™i aminti de aterizarea forÈ›ată cu avionul lui Milton în Ajunul Crăciunului. Furtuna izbucnise din senin. Coborând la trei sute de metri È™i dând roată, piloÈ›ii începură să arate spre un anumit punct, ca È™i cum ar fi găsit È›inta. Nate auzi cuvântul Xeco È™i văzu un afluent vărsându-se în Paraguay. El nu își amintea nimic în legătură cu râul Xeco. ÃŽn timpul primei întâlniri cu acesta, stătuse ghemuit sub cort, pe fundul bărcii, dorindu-È™i să moară. Cotiră spre vest È™i se îndepărtară de râul principal, urmând cursul lui Xeco È™i îndreptându-se spre munÈ›ii Boliviei. PiloÈ›ii deveniseră mai preocupaÈ›i de lucrurile de la sol. Se uitau după o chalana albastru cu galben. Jos, Jevy auzi zumzetul îndepărtat al elicopterului È™i aprinse repede o rachetă de semnalizare. Welly făcu la fel. Rachetele arseră lăsând în urmă o dâră de fum albăstrui È™i argintiu. ÃŽn câteva minute, elicopterul apăru în raza vizuală È™i se roti încet. Jevy È™i Welly defriÈ™aseră, la cincizeci de metri de marginea râului, o porÈ›iune de pământ care se aflase sub apă cu numai o lună în urmă. Elicopterul se clătină È™i se legănă când se lăsă la sol. După ce se opriră elicele, Nate sări afară È™i își îmbrățișă vechii prieteni. Nu îi mai văzuse de peste două luni È™i faptul că el se afla acolo era o surpriză pentru toÈ›i trei. Timpul era preÈ›ios. Nate se temea de furtuni, de întuneric, de inundaÈ›ii È™i de țânÈ›ari È™i voia să se miÈ™te cât mai repede cu putință. Merseră până la chalana. Lângă aceasta era o barcă lungă È™i curată, care părea să aÈ™tepte să pornească în prima ei călătorie. AtaÈ™at de ea era un motor nou-nouÈ›, din partea proprietății Phelan. Nate È™i Jevy urcară repede în ea, își luară la revedere de la Welly È™i de la piloÈ›i È™i porniră cu viteză. Satele se aflau la două ore distanță, îi explică Jevy, strigând ca să se facă auzit peste zgomotul motorului. El È™i Welly sosiseră în după-amiaza zilei precedente cu chalana. Râul devenise prea mic chiar È™i pentru aceasta, aÈ™a că acostaseră lângă un teren suficient de plat pentru a permite aterizarea elicopterului. După aceea, porniseră cu barca cea mică, apropiindu-se în cele din urmă de primul sat. Recunoscuse zona, dar întoarseră înainte să-i audă indienii. Două ore, poate trei. Nate spera să nu fie cinci. ÃŽn nici un caz nu avea să doarmă pe pământ, într-un cort sau într-un hamac. Nici un centimetru de piele nu avea să fie expus primejdiilor junglei. Ororile febrei dengue erau prea proaspete. Dacă nu reuÈ™eau să o găsească pe Rachel el avea să se întoarcă la Corumbá cu elicopterul, avea să cineze frumos cu Valdir, să doarmă într-un pat È™i să încerce din nou a doua zi. Proprietatea putea să cumpere afurisitul acela de elicopter, dacă era nevoie. ÃŽnsă Jevy părea încrezător, ceea ce nu era ceva neobiÈ™nuit. Spintecau apa, prova săltând uÈ™or din cauza vitezei. Ce plăcut era să ai un motor care vuia neîntrerupt È™i eficient. Erau invincibili. Nate fu fascinat din nou de Pantanal; aligatorii care dădeau din cozi în apa mică, păsările care zburau jos pe deasupra râului, acea izolare magnifică. Erau prea departe ca să vadă fazendas. Căutau oameni care trăiau acolo de secole. Cu douăzeci È™i patru de ore în urmă, stătuse pe veranda căsuÈ›ei, sub o pătură, bând cafea, privind bărcile cum intrau în apele golfului È™i aÈ™teptând ca părintele Phil să sune È™i să spună că se pregătea să se apuce de lucru la subsol. ÃŽi trebui o oră ca să se adapteze complet locului unde se afla. Râul nu-i era familiar. Ultima oară când îi găsiseră pe indienii Ipica se rătăciseră râu de tot, erau speriaÈ›i, uzi, înfometaÈ›i È™i se bazau pe un tânăr pescar. Râurile erau umflate È™i punctele de reper ale solului ascunse privirilor. Nate se uită pe cer, ca È™i cum s-ar fi aÈ™teptat să cadă bombe. La prima umbră de nor negru, avea să pornească imediat înapoi. Apoi, un cot al râului păru vag cunoscut, poate erau pe aproape. Oare avea să-l întâmpine cu un zâmbet È™i o îmbrățiÈ™are, vrând să stea la umbră È™i să sporovăiască? Oare exista vreo È™ansă să-i fi fost dor de el sau măcar să se fi gândit la el? Primise, oare, scrisorile lui? Era jumătatea lui martie, pachetele ar fi trebuit să ajungă. Oare avea o barcă nouă È™i toate medicamentele necesare? Sau avea să fugă? Avea să se ducă la È™ef să-l roage s-o apere, să scape de american pentru ultima oară? Oare Nate avea să aibă ocazia măcar să o vadă? Trebuia să fie ferm, mult mai categoric decât data trecută. Nu era vina lui că Troy făcuse un testament atât de ridicol È™i nici nu avea ce să facă în privinÈ›a faptului că ea era fiica lui nelegitimă. Nici ea nu putea să schimbe lucrurile È™i nu-i cerea prea mult dacă o ruga să coopereze puÈ›in. Ori semna actul de înfiinÈ›are, ori pe cel de renunÈ›are la moÈ™tenire. Nu avea să plece fără semnătura ei. Putea să întoarcă spatele lumii, dar avea să fie întotdeauna fiica lui Troy Phelan. Acest lucru în sine presupunea o mică doză de cooperare. Nate își repetă argumentele cu voce tare. Jevy nu-l auzea, oricum. Avea să-i povestească despre fraÈ›ii ei. Avea să-i descrie o imagine îngrozitoare a ceea ce s-ar întâmpla dacă ei ar primi întreaga avere. Avea să enumere lucrurile bune pe care ar putea să le facă dacă, pur È™i simplu, ar semna actul de înfiinÈ›are. Repetă iar È™i iar. Copacii se îndesiră pe ambele maluri, aplecându-se deasupra râului, unde se atingeau. Nate recunoscu tunelul. - Acolo, spuse Jevy, arătându-i în față pe partea dreaptă, spre locul unde văzuseră prima oară copiii înotând în râu. Reduse viteza È™i trecură pe lângă prima aÈ™ezare fără să vadă nici măcar un singur indian. Când colibele dispărură din raza vizuală, râul se bifurca È™i braÈ›ele deveniră È™i mai mici. Era un teritoriu familiar. Navigară în zigzag, afundându-se mai mult în pădure È™i munÈ›ii se zăreau din când în când printre coroanele copacilor. Când ajunseră la a doua aÈ™ezare, se opriră lângă un copac masiv, unde adormiseră prima noapte, când fuseseră acolo în ianuarie. Pășiră pe mal în acelaÈ™i loc unde stătuse Rachel când le făcuse cu mâna, exact când febra dengue punea stăpânire pe el. Banca era acolo, cu beÈ›ele de trestie legate strâns între ele. Nate privea spre sat, în timp ce Jevy lega barca. Un tânăr indian alerga pe potecă spre ei. Motorul bărcii lor fusese auzit . Nu vorbea deloc portugheza, dar, prin mârâieli È™i semne, le dădu de înÈ›eles că trebuiau să rămână acolo, pe malul râului, până la noi ordine. Dacă îi recunoscuse, nu arăta. Părea speriat. Astfel că se aÈ™ezară pe bancă È™i aÈ™teptară. Era aproape unsprezece dimineaÈ›a. Aveau multe de vorbit Jevy fusese ocupat, conducând chalanas cu mărfuri È™i produse în Pantanal. Din când în când, condusese È™i câte un vas de turiÈ™ti, unde cîștiga mai bine. Vorbiră despre ultima vizită a lui Nate, cum goniseră cu motorul împrumutat de la Fernando, ororile spitalului, eforturile lor de a o găsi pe Rachel în Corumbá. - ÃŽÈ›i spun eu, am tras mult cu urechea pe râu È™i femeia n-a venit, spuse Jevy. N-a fost la spital. Ai visat, prietene. Nate nu avea de gând să-l contrazică. Nici el nu mai era sigur. Proprietarul vasului Santa Loura îl ponegrise pe Jevy în oraÈ™. Se scufundase sub comanda lui, dar toată lumea È™tia că furtuna fusese de vină. Respectivul era un prost, oricum. AÈ™a cum se aÈ™teptase Nate, în curând, ajunseră să vorbească despre viitorul lui Jevy în Statele Unite. Jevy ceruse viza, dar avea nevoie de un sponsor È™i de o slujbă. Nate dădu din cap È™i strecură suficiente afirmaÈ›ii pentru a-È™i menÈ›ine prietenul derutat. Nu își putea face curaj să îi spună că, în curând, È™i el avea să fie nevoit să își caute de lucru. - O să văd ce pot face, zise el. Jevy avea un văr în Colorado, care, de asemenea, îi căuta o slujbă. Un țânÈ›ar se învârtea în jurul mâinii lui Nate. Primul său impuls fu să-l zdrobească, dar vru să vadă eficacitatea superinsecticidului său. Când se sătură să tot dea roată È›intei, țânÈ›arul se repezi brusc spre dosul mâinii lui drepte. ÃŽnsă, la vreo cinci centimetri distanță, se opri deodată È™i apoi, se făcu nevăzut. Nate zâmbi. Urechile, gâtul È™i faÈ›a îi erau unse cu acel ulei. Al doilea atac al febrei dengue provoacă, de obicei, hemoragie. E mult mai rău decât primul È™i, adesea, fatal. Nate O'Riley nu avea să fie o victimă. Stăteau cu feÈ›ele spre sat în timp ce vorbeau, astfel că Nate urmărea fiecare miÈ™care. Se aÈ™tepta să o vadă pe Rachel mergând cu eleganță printre colibe È™i venind pe potecă spre ei. Până acum, trebuia să fi aflat că bărbatul cel alb se întorsese. Dar È™tia, oare, că era vorba de Nate? Dacă indianul Ipica nu îi recunoscuse È™i Rachel era îngrozită că o găsise altcineva? Apoi îl văzură pe È™ef venind încet spre ei. Þinea în mână o suliță de ceremonie lungă È™i era urmat de un indian pe care Nate îl recunoscu. Se opriră la marginea potecii, la vreo cincisprezece metri de bancă. Nu zâmbeau; de fapt, È™eful arăta deosebit de nemulÈ›umit. - Ce vreÈ›i? întrebă el în portugheză. - Spune-i că vrem să o vedem pe misionară, zise Nate È™i Jevy traduse. - De ce? sosi răspunsul. Jevy îi spuse că americanul parcursese o distanță foarte mare până acolo È™i că era foarte important să o vadă. Șeful întrebă din nou: - De ce? Pentru că aveau de discutat despre probleme importante pe care nici Jevy, nici È™eful nu le-ar fi înÈ›eles. Era ceva foarte important, altfel americanul nu s-ar fi aflat acolo. Nate È™i-l amintea pe È™ef ca pe un individ gălăgios, cu zâmbetul până la urechi È™i foarte temperamental. Acum, pe faÈ›a lui nu se vedea nici o expresie. De la cincisprezece metri, ochii păreau reci. Odată insistase ca el să stea lângă focul lui È™i să ia împreună micul dejun. Acum stătea cât mai departe cu putință. Ceva nu era în regulă. Ceva se schimbase. Le spuse să aÈ™tepte, după care plecă din nou, întorcându-se încet în sat. Trecu o jumătate de oră. Până acum, Rachel aflase despre cine era vorba, È™eful trebuia să-i fi spus. Și nu venea în întâmpinarea lor. Un nor trecu prin dreptul soarelui È™i Nate îl privi cu atenÈ›ie. Era pufos È™i alb, câtuÈ™i de puÈ›in amenințător, însă tot îl sperie. Dacă auzea un tunet cât de slab, pleca imediat. Mâncară niÈ™te napolitane cu brânză în barcă. Șeful îi fluieră întrerupându-le masa. Venea singur dinspre sat. Se întâlniră la jumătatea drumului È™i îl urmară vreo treizeci de metri, după care schimbară direcÈ›ia È™i merseră prin spatele colibelor pe altă potecă. Nate văzu zona comună din sat care, acum, era pustie. Nu se zărea nici un indian. Nu se vedeau copiii jucându-se. Femeile nu făceau curățenie în jurul colibelor. Nu găteau. Nu se auzea nici un zgomot .Singurul lucru care se miÈ™ca era fumul care se înălÈ›a de la focurile lor. Văzură chipuri la ferestre, capete mici de după uÈ™i. Erau urmăriÈ›i. Șeful îi conducea cât mai departe de colibe, ca È™i cum ar fi fost purtătorii vreunei boli. Apoi o luă pe altă potecă, ce trecea, pentru câteva minute, prin pădure. Când ajunseră la un luminiÈ™, se treziră în faÈ›a colibei lui Rachel. Nu se vedea nici urmă de ea. Șeful îi conduse pe lângă ușă, într-o parte a colibei, unde, în umbra deasă a unor copaci, văzură mormintele. 52 Cele două cruci albe asemănătoare erau din lemn È™i fuseseră tăiate È™i lustruite cu grijă de indieni, după care fuseseră legate cu sfoară. Erau mici, având mai puÈ›in de treizeci de centimetri înălÈ›ime, È™i fuseseră înfipte în pământul reavăn la capătul fiecărui mormânt. Nu scria nimic pe ele, nimic care să indice cine murise sau când. La umbra copacilor era întuneric. Nate își puse sacul de voiaj pe pământ între morminte È™i se aÈ™eză pe el. Șeful începu să vorbească încet È™i grăbit. - Femeia e în stânga. Lako e în dreapta. Au murit în aceeaÈ™i zi, acum vreo două săptămâni, traduse Jevy. Mai multe cuvinte ale È™efului È™i, apoi: - Malaria a omorât zece oameni de când am plecat noi, zise Jevy. Șeful începu apoi să povestească fără să se mai oprească pentru traducere. Nate auzea cuvintele È™i totuÈ™i nu auzea nimic. Se uită la movila din stânga, o grămadă netedă de pământ negru perfect dreptunghiulară, îngrădită cu grijă cu crengi groase de vreo cinci centimetri. Acolo era îngropată Rachel Lane, cea mai curajoasă persoană pe care el o cunoscuse vreodată, pentru că nu îi fusese nici un pic frică de moarte. O primise cu braÈ›ele deschise. Era împăcată, sufletul ei ajungând, în sfârÈ™it, la Domnul, în timp ce trupul ei avea să zacă veÈ™nic în mijlocul oamenilor pe care îi iubea. Sfântul Lako era cu ea, trupul lui fiind acum complet vindecat Șocul veni È™i dispăru. Moartea ei era tragică, dar, în acelaÈ™i timp, nu era. Nu era o tânără mamă È™i soÈ›ie care lasă o familie în urmă. Nu avea un cerc mare de prieteni, care să vină repede să-i plângă trecerea în neființă. Numai o mână de oameni din oraÈ™ul în care se născuse avea să È™tie că murise. Era o ciudățenie printre cei care o îngropaseră. O cunoÈ™tea destul de bine ca să È™tie că n-ar fi vrut ca cineva să o jelească. N-ar fi aprobat lacrimile È™i Nate nu putu să verse nici una. Timp de câteva clipe, se uită la mormântul ei fără să-i vină a crede, dar realitatea își făcu loc în curând. Nu era o veche prietenă alături de care trăise numeroase momente. Abia o cunoscuse. Motivele pentru care o căutase fuseseră pur egoiste. ÃŽi invadase intimitatea È™i ea îl rugase să nu se mai întoarcă. TotuÈ™i îl durea inima. Se gândise la ea în fiecare zi de când plecase din Pantanal. O visase, îi simÈ›ise atingerea, îi auzise glasul, își amintise vorbele ei înÈ›elepte. Ea îl învățase să se roage È™i îi dăduse speranță. Era prima persoană după zeci de ani care văzuse ceva bun în el. Nu mai cunoscuse niciodată o femeie ca Rachel Lane È™i îi lipsea enorm. Șeful tăcea. - Zice că nu putem să rămânem prea mult, spuse Jevy. - De ce? întrebă Nate, continuând să privească fix mormântul. - Spiritele dau vina pe noi pentru malarie. A izbucnit când am venit noi prima oară. Nu sunt încântaÈ›i să ne vadă. - Spune-i că spiritele nu sunt decât niÈ™te măscărici. - Are ceva să-È›i arate. Nate se ridică încet È™i se uită la È™ef. După aceea intrară în coliba ei, aplecându-se. Podeaua era din pământ. Erau două încăperi. ÃŽn camera din față era un mobilier atât de primitiv, încât nu-È›i venea să crezi: un scaun din beÈ›e de trestie legate cu sfori, o canapea cu cioturi în loc de picioare È™i paie în loc de perne, încăperea din spate era dormitor È™i bucătărie. Dormea în hamac, precum indienii. Sub hamac, pe o măsuță era o cutie de plastic în care se aflaseră odată medicamente. Șeful arătă spre cutie È™i începu să vorbească. - ÃŽnăuntru sunt niÈ™te lucruri pe care trebuie să le vezi, îi traduse Jevy. - Pentru mine? - Da. Știa că o să moară. L-a rugat pe Șef să aibă grijă de colibă. Dacă venea un american trebuia să-i arate cutia. Lui Nate îi era teamă să o atingă. Șeful o luă È™i i-o dădu. După aceea, el ieÈ™i cu spatele din încăpere È™i se aÈ™eză pe canapea. Șeful È™i Jevy ieÈ™iră din colibă. Scrisorile nu ajunseseră, cel puÈ›in nu se aflau în cutie. Era o insignă de identificare braziliană, pe care trebuia să o aibă orice non-indian din È›ară. Erau trei scrisori de la „Triburile Mondiale". Nate nu le citi. Pentru că la fundul cutiei văzu testamentul ei. Era într-un plic alb È™i avea un nume brazilian tipărit în locul adresei expeditorului. Pe plic, ea scrisese clar: Ultimul testament al lui Rachel Lane Porter. Nate se uita la el uluit. Mâinile îi tremurară când îl deschise cu grijă. ÃŽnăuntru erau două foi de hârtie albă, capsate È™i împăturite. Pe prima din ele scria din nou cu litere mari "Ultimul testament al lui Rachel Lane Porter". Scria: Eu, Rachel Lane Porter, copil al Domnului, locuitor al Lumii lui, cetățean al Statelor Unite, fiind în deplinătatea facultăților mintale, las acest document ca fiind ultimul meu testament. l. Nu am testamente anterioare pe care să le anulez. Acesta este primul È™i ultimul. Fiecare cuvânt este scris de mâna mea. Este un testament olograf. 2. Am în posesia mea o copie a ultimului testament al tatălui meu, Troy Phelan, datat în nouă decembrie 1996, în care îmi lasă mie cea mai mare parte a averii sale. ÃŽncerc să formulez acest testament după al său. 3. Nu resping È™i nici nu refuz acea parte a averii sale care îmi revine. Nici nu vreau să o primesc. Oricare ar fi darul lui pentru mine, doresc înfiinÈ›area unei societăți. 4. Profiturile de pe urma societății vor fi utilizate în următoarele scopuri: a) pentru continuarea activității misionarilor organizaÈ›iei „Triburile Mondiale" din toată lumea, b) pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos, c) pentru apărarea drepturilor popoarelor indigene din Brazilia È™i din America de Sud, d) pentru hrănirea celor înfometaÈ›i, vindecarea celor bolnavi, adăpostirea celor fără locuinÈ›e È™i salvarea copiilor. 5. ÃŽl numesc pe prietenul meu Nate O'Riley administrator al societății È™i îi acord puteri depline. De asemenea, îl numesc executor al acestui testament. Semnat în ziua a È™asea a lunii ianuarie 1997, în Corumbá Brazilia. RACHEL LANE PORTER ÃŽl citi de mai multe ori. A doua foaie de hârtie era dactilografiată în portugheză. Avea să mai aÈ™tepte pentru moment. ÃŽÈ™i aÈ›inti privirea asupra pământului dintre tălpile sale. Aerul era lipicios È™i perfect nemiÈ™cat. Lumea amuÈ›ise, din sat nu răzbătea nici un zgomot Indienii Ipica încă se mai ascundeau de bărbatul cel alb È™i bolile lui. Oare pământul se mătură? Ca să-l faci să fie curat? Ce se întâmplă când plouă È™i apa picură prin acoperiÈ™ul de paie? Se fac bălÈ›i È™i se transformă în noroi? Pe peretele din faÈ›a lui erau niÈ™te rafturi făcute de mână pline cu cărÈ›i - Biblii, cărÈ›i de rugăciuni, studii de teologie. Rafturile erau puÈ›in strâmbe, înclinate cu câțiva centimetri spre dreapta. Aceea fusese casa ei timp de unsprezece ani. ÃŽl citi din nou. Șase ianuarie era ziua când el părăsise spitalul din Corumbá. Deci nu fusese un vis. ÃŽl atinsese È™i îi spusese că nu avea să moară. Apoi își scrisese testamentul. Paiele foÈ™niră sub el când se miÈ™că. Era ca în transă când Jevy își vâri capul pe ușă È™i zise: - Șeful vrea să plecăm. - CiteÈ™te asta, spuse Nate, dându-i cele două foi de hârtie, cu cea de-a doua deasupra. Jevy se duse în lumina care pătrundea pe ușă. Citi încet, după care spuse: - Sunt două persoane. Primul e un avocat, care zice că a văzut-o pe Rachel Lane Porter semănându-È™i testamentul în biroul lui în Corumbá. Era sănătoasă mintal. Și È™tia ce face. Semnătura lui e legalizată de un, cum îi zice... - Un notar. - Da, un notar. Iar a doua persoană, aici, în josul paginii, e secretara avocatului, care se pare că spune aceleaÈ™i lucruri. Și notarul a legalizat È™i semnătura ei. Ce înseamnă asta? - ÃŽÈ›i explic mai târziu. IeÈ™iră la soare. Șeful stătea cu braÈ›ele încruciÈ™ate pe piept - răbdarea îi ajunsese aproape la limită. Nate își scoase aparatul de fotografiat È™i începu să fotografieze coliba È™i mormintele. ÃŽl puse pe Jevy să È›ină testamentul, în timp ce el se aÈ™eză pe vine lângă mormântul ei. Apoi, îl È›inu Nate È™i Jevy făcu fotografii. Șeful nu vru să fie fotografiat cu Nate. Se È›inea cât putea de departe de el. Mormăi È™i Jevy se temea că avea să explodeze. Găsiră poteca È™i se îndreptară spre pădure, ocolind satul iarăși. Când copacii se îndesiră, Nate se opri È™i mai aruncă o ultimă privire colibei. Ar fi vrut s-o ia cu el, să o ridice cumva È™i să o transporte în Statele Unite, s-o păstreze ca pe un monument, în aÈ™a fel încât milioanele de oameni pe care îi ajuta ea să aibă un loc unde s-o viziteze È™i să-i mulÈ›umească. Și mormântul la fel. Merita o raclă. Acela ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi dorit Jevy È™i È™eful nu se mai vedeau aÈ™a că Nate grăbi pasul. Ajunseră la râu fără să îmbolnăvească pe nimeni. Șeful îi mormăi ceva lui Jevy când urcară în barcă. - Zice să nu ne mai întoarcem, spuse Jevy apoi. - Spune-i să nu-È™i facă griji. Jevy nu spuse nimic, dar porni motorul È™i se îndepărtă de mal. Șeful pornise deja înapoi spre sat. Nate se întrebă dacă îi era dor de Rachel. Doar trăise acolo unsprezece ani. Părea să fi avut o influență considerabilă asupra lui, însă nu reuÈ™ise să-l convertească. Oare îi plângea moartea sau era bucuros că, acum, zeii È™i spiritele lui aveau deplină libertate de acÈ›iune? Ce avea să se întâmple cu indienii creÈ™tinaÈ›i acum, când ea nu mai era? ÃŽÈ™i aminti de shalyuni, doctorii vrăjitori care o alungau. AceÈ™tia îi sărbătoreau moartea. Și îi luau cu asalt pe convertiÈ›i. Ea dăduse o luptă bună, acum se odihnea în pace. Jevy opri motorul È™i dirijă barca folosind o vîslă. Curentul era slab, apa lină. Nate deschise SatFone-ul cu grijă È™i îl aÈ™eză pe bancă. Cerul era senin, semnalul puternic È™i, în două minute, secretara lui Josh se duse repede să își aducă È™eful. - Spune-mi că a semnat afurisitul ăla de act de înfiinÈ›are, Nate, fură primele lui cuvinte, strigând în telefon. - Nu-i nevoie să strigi, Josh. Te aud foarte bine. - Iartă-mă. Spune-mi c-a semnat. - A semnat un act de înfiinÈ›are, dar nu pe-al nostru. A murit, Josh. - Nu! - Ba da. A murit acum două săptămîni. De malarie. A lăsat un testament olograf, exact ca tatăl ei. - ÃŽl ai? - Da. E în siguranță. Totul intră într-un fond. Eu sunt administratorul È™i executorul. - E valid? - AÈ™a cred. E scris în întregime de mâna ei, semnat, datat, în prezenÈ›a unui avocat din Corumbá È™i a secretarei acestuia. - ÃŽmi pare valid. - Și acum ce-o să se întâmple? întrebă Nate. Parcă îl vedea pe Josh stând la birou, cu ochii închiÈ™i, concentrându-se, cu o mână È›inând telefonul È™i cu cealaltă netezindu-È™i părul. Aproape că îl auzea făcând planuri prin telefon. - N-o să se întâmple nimic. Testamentul lui e valid. DorinÈ›ele îi sunt îndeplinite. - Dar ea a murit. - Averea lui i se transferă ei. Astfel de lucruri se întâmplă adesea în cazul accidentelor de maÈ™ină când unul din soÈ›i moare într-o zi È™i celălalt în ziua următoare. Lucrurile trec din proprietatea unuia în proprietatea celuilalt. - Și ceilalÈ›i moÈ™tenitori? - Acordul rămâne în picioare. Ei își primesc banii sau ce-o să mai rămână din ei după ce avocaÈ›ii își vor lua procentele care li se cuvin. MoÈ™tenitorii sunt cei mai fericiÈ›i oameni de pe faÈ›a pământului, poate cu excepÈ›ia avocaÈ›ilor lor. N-au ce să atace. Tu ai două testamente valide. Se pare că tocmai ai devenit administrator de carieră. - Am puteri depline. - Ai mult mai mult. CiteÈ™te-mi-l. Nate îl găsi la fundul sacului său de voiaj È™i i-l citi foarte rar, cuvânt cu cuvânt. - Vino repede acasă, spuse Josh. Și Jevy absorbi fiecare cuvânt, deÈ™i părea atent la râu. Când Nate închise È™i puse telefonul la loc, el îl întrebă: - Banii sunt ai tăi? - Nu. Se va înfiinÈ›a o societate. - Ce-i aia o societate? - ÃŽn cazul nostru, consider-o un cont mare în bancă. Stă acolo, protejat, câștigând dobânzi. Administratorul hotărăște unde merge dobânda. Jevy tot nu era convins. Avea multe întrebări È™i Nate îi sesiză nedumerirea. Nu era momentul potrivit despre un curs de testamente, proprietăți È™i fonduri. - Hai să mergem, spuse Nate apoi. Motorul porni din nou È™i ei zburară pe apă, vuind la curbe È™i lăsând în urmă o dâră înspumată. Găsiră chalana după-amiază târziu. Welly pescuia. PiloÈ›ii jucau cărÈ›i în spatele bărcii. Nate îl sună pe Josh din nou È™i îi spuse să cheme avionul din Corumbá. Nu avea să aibă nevoie de el. Nu se grăbea să se întoarcă acasă. Josh obiectă, dar altceva nu putu să facă. AgitaÈ›ia din jurul cazului Phelan se potolise. Nu era nici o grabă, de fapt. Nate le spuse piloÈ›ilor să ia legătura cu Valdir la întoarcere, după care îi expedie. Echipajul de pe chalana privi elicopterul cum dispare ca o insectă, după care porniră. Jevy era la cârmă. Welly stătea dedesubt, în partea din față a bărcii, cu picioarele atârnând la câțiva centimetri deasupra apei. Nate găsi un pat È™i încercă să doarmă puÈ›in. Dar motorul se afla alături È™i bătaia lui constantă îl împiedică. Vasul era cât o treime din Santa Loura, până È™i paturile erau mai scurte. Se întinse pe o parte È™i privi cum lunecau pe lângă maluri. ÃŽntr-un fel, ea È™tiuse că el nu mai era un beÈ›iv, că viciile îi dispăruseră, că demonii care îi stăpâniseră viaÈ›a fuseseră goniÈ›i definitiv. Văzuse ceva bun în el. ÃŽntr-un fel, ea È™tia că el căuta. Ea îi descoperise chemarea. Dumnezeu îi spusese. Jevy îl trezi după lăsarea întunericului. - A răsărit luna, spuse el. Se aÈ™ezară în partea din față a bărcii, Welly stând la cârmă, chiar în spatele lor, urmând dâra de lumină a lunii pline pe râul Xeco ce È™erpuia spre Paraguay. - Barca înaintează încet, spuse Jevy. Facem două zile până la Corumbá. Nate zâmbi. Nu îi păsa nici dacă făceau o lună. NOTA AUTORULUI Regiunea Pantanal din Brazilia, în statele Mato Grosso È™i Mato Grosso do Sul, este o zonă de o imensă frumuseÈ›e naturală È™i un loc fascinant de vizitat. Sper că nu am descris-o ca pe o mlaÈ™tină mare, plină de pericole. Pentru că nu este aÈ™a. Este o bijuterie ecologică ce atrage numeroÈ™i turiÈ™ti, dintre care majoritatea supravieÈ›uiesc. Am fost acolo de două ori È™i abia aÈ™tept să mă duc iarăși. Carl King, prietenul meu, misionar baptist în Campo Grande, m-a dus în inima Pantanalului. Nu È™tiu cât anume din informaÈ›iile lui au fost corecte, dar ne-am simÈ›it minunat timp de patru zile, pe o barcă nu prea mare, numărând aligatori, fotografiind vieÈ›uitoare sălbatice, uitându-ne după È™erpi anaconda, mâncând fasole neagră cu orez È™i povestind. Multe mulÈ›umiri lui Carl pentru această aventură. De asemenea, le mulÈ›umesc È™i lui Rick Carter, Gene McDade, Penny Pynkala, Jonathan Hamilton, Fernando Catta-Preta, Bruce Sanford, Marc Smirnoff È™i Estelle Laurence. Și îi mulÈ›umesc, ca întotdeauna, lui David Gernert pentru că s-a uitat pe manuscris, făcând cartea mai bună. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy