agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by NC Lui Jane — cea care se îngrijeÈ™te de toate NOTA AUTORULUI Clinicile elveÈ›iene sunt printre cele mai bune È™i avansate aÈ™ezăminte medicale din lume. Ele asigură un standard de îngrijire fără egal. Clinica Berna, care joacă un rol însemnat în acest roman, nu există. Toate personajele sunt rodul imaginaÈ›iei autorului. Terminal – forma cea mai concisă a unei expresii; boală fatală; punct de conexiune într un circuit electric; gară sau aeroport de destinaÈ›ie... The Concise Oxford Dictionary Prolog Nici o noapte n ar fi trebuit să fie atât de rece ca aceasta. Nici o femeie n ar fi trebuit să îndure ceea ce îndura Hannah Stuart. Alerga în josul colinei înzăpezite – È›ipând atunci când nu putea tuÈ™i, scuipându È™i plămânii. ÃŽn spatele ei auzi apropiindu se mârâitul È™i lătratul ferocilor dobermani. Purtând doar o cămașă de noapte peste care își aruncase haina de blană, încălÈ›ată cu pantofi cu tocuri de cauciuc, ce aderau de solul nesigur, se împletici către gardul de sârmă ghimpată ce înconjura locul. Alergând, își smulse "obiectul" de pe chip È™i de pe cap È™i îl aruncă, înghiÈ›ind cu lăcomie aerul îngheÈ›at. Noaptea era întunecată, dar albeaÈ›a zăpezii îi indica direcÈ›ia în care se îndrepta. Doar câteva sute de metri È™i ar fi ajuns la gardul care mărginea È™oseaua, lumea exterioară, libertatea. Acum, că putea respira aerul nopÈ›ii, se întrebă dacă nu cumva era chiar mai rău decât cu "obiectul" de care se lepădase. La o temperatură de sub zero grade, era ca È™i cum ar fi respirat în gheață lichidă. — Dumnezeule, nu! horcăi ea. Ceva tocmai aterizase chiar în faÈ›a ei, un proiectil de forma unei bombe de mortier, care ardea potolit, sfârâind. ÃŽncercă, disperată, să È™i È›ină răsuflarea cât timp străbătu ceea ce emana din obiect. Era imposibil. Inhală de mai multe ori din substanÈ›a fetidă È™i începu din nou să tuÈ™ească. ÃŽn spatele câinilor pe care îi eliberaseră, alergau bărbaÈ›i în uniforme de tip militar, cu capetele È™i chipurile hidos desfigurate de măști bizare. Hannah Stuart nu privi în urmă, nu i văzu – pur È™i simplu, È™tia că veneau după ea. ÃŽn locul înspre care alerga, o poartă impunătoare de sârmă despărÈ›ea gardul în două. Era închisă, dar ea È™tia că sub picioarele ei se întindea drumul acoperit de zăpadă ce ducea la acea poartă. Acest lucru o făcu să se deplaseze mai repede, atât cât îi stătea în putere. Ajunse la poartă, tuÈ™ind în continuare, agățându se spasmodic cu mâinile de sârmă în timp ce se lupta să o deschidă. Numai de ar trece o maÈ™ină pe autostradă, numai de ar vedea o È™oferul. Dacă ar reuÈ™i să deschidă blestemata de poartă, ar putea chiar să scape cu viață. Atât de mulÈ›i "dacă"... O copleÈ™i panica pe care luptase să o È›ină în frâu. Dezorientată, privi în ambele direcÈ›ii ale È™oselei pustii, căutând cu privirea o pereche de faruri. Nimic nu se miÈ™ca în noapte. Cu excepÈ›ia câinilor care aproape o ajunseseră È™i a oamenilor care, dispuÈ™i în formaÈ›iune militară de tip evantai, veneau în spatele animalelor. Sughiță pentru ultima oară. Mâinile, acum însângerate ca urmare a cramponării de gard, își slăbiră strânsoarea. Pete roÈ™ii de sânge mânjeau poarta acoperită cu gheață, în timp ce ea alunecă È™i apoi, după câțiva paÈ™i, se prăbuÈ™i. Solul dur ca oÈ›elul îi izbi puternic faÈ›a. Când ajunseră la ea, era moartă, cu ochii fără văz, chipul ei indicând deja semnele unei otrăviri cu cianură. Doi bărbaÈ›i cu o targă o cărară înapoi, în susul pantei. Câinilor le fusese pusă lesa. Un bărbat scoase o bucată de tampon chirurgical, pentru a îndepărta urmele de sânge de pe poartă, apoi își urmă tovarășii. Acestea se petreceau în ElveÈ›ia în anul 1984. Pe poartă, o placă metalică avea gravat mesajul: KLINIK BERN. Wachthund! CLINICA BERNA. AtenÈ›ie la câini! 1 Tucson, Arizona. 10 februarie 1984. 45°C. Tremurul sfârâit al aerului fierbinte. MunÈ›ii Tucson, aspri È™i crestaÈ›i, păreau să vibreze în lumina orbitoare. ÃŽn spatele volanului Jaguar ului ei, proaspăt importat din Anglia, doctoriÈ›a Nancy Kennedy, apăsând puternic acceleraÈ›ia, dădu frâu liber nervilor. Redresă cu îndemânare derapajul roÈ›ilor în timp ce întoarse pe Autostrada 10 Interstate È™i atacă virajul în ac de păr format de autostradă înspre trecătoarea Gates. Pasagerul de lângă ea, Bob Newman, nu aprecie manevra. Nori de praf îi învăluiră, iar el începu să tuÈ™ească. Se simÈ›ea ca după ce ar fi strigat, dacă nu chiar urlat. — Trebuie să È›i manevrezi cea mai nouă jucărie ca È™i cum ai concura la Brands Hatch? se interesă el. — MaliÈ›ie tipic englezească? întrebă ea. — Metodă tipic americană de a manevra o maÈ™ină nouă. Ar trebui să o conduci, comentă. — Asta È™i fac... — Ceea ce faci tu este să i sfâșii măruntaiele. Nu trebuie să murim doar pentru că eÈ™ti îngrijorată cu privire la soarta bunicului tău în acea clinică elveÈ›iană. — Uneori mă întreb de ce m am logodit cu un englez, se răsti Nancy. — Nu mi ai putut rezista. Dumnezeule, ce cald e... Newman: patruzeci de ani, avea părul des de culoarea nisipului, ochii albaÈ™tri, cinici, ai omului ce văzuse prea mult din partea ascunsă a vieÈ›ii, nas È™i bărbie puternice, gură fermă, cu expresie amuzată. Știa că erau 45°C. Văzuse temperatura afiÈ™ată pe un panou electronic de pe faÈ›ada unei bănci, când părăsiseră oraÈ™ul Tucson. Purta pantaloni cafenii de doc, tricou alb, iar jacheta cadrilată, împăturită, o È›inea în poală. Transpira deja abundent. Praful se adăuga transpiraÈ›iei. Era ora unsprezece dimineață, iar ei abia terminaseră cearta. Poate mai era timp pentru încă una. El o riscă. — Nancy, dacă vrei să verifici de ce a fost expediat bunicul tău pe calea aerului la locul acela din ElveÈ›ia, atunci urmezi o direcÈ›ie greÈ™ită. Drumul ăsta nu duce la Clinica Berna... — La dracu! ÃŽnfipse piciorul în pedala de frână È™i ar fi zburat prin parbriz, dar îi împiedică faptul că amândoi purtau centuri de siguranță. O clipă mai devreme ea părăsise drumul, intrând într un refugiu. Deschizând brusc portiera, ea țâșni din maÈ™ină, se aÈ™eză cu braÈ›ele încruciÈ™ate lângă parapet È™i îi întoarse spatele. El oftă. Lăsase, desigur, motorul pornit. Opri motorul, băgă cheile în buzunar È™i i se alătură, È›inând jacheta pe braÈ›. O studie cu coada ochiului. ÃŽn vârstă de douăzeci de ani, Nancy Kennedy arăta superb când se înfuria. Tenul neted i se îmbujorase, iar părul de un negru intens îi cădea pe umeri. ÃŽi plăcea să i exploreze coama deasă mângâindu i ceafa, iar apoi nimic nu putea să i oprească... Având o înălÈ›ime de un metru È™aptezeci È™i cinci, cu zece centimetri mai scundă decât Newman, picioarele ei îndemnau la pipăit, forma lor determinându i pe toÈ›i bărbaÈ›ii să se holbeze la ele când pătrundeau în vreun restaurant. ÃŽÈ™i scutură capul furioasă, scoțând în evidență trăsăturile superbe, pomeÈ›ii înalÈ›i È™i bărbia accentuată ce exprima încăpățânare. ÃŽl uimea permanent. O văzuse într un halat alb, practicându È™i meseria cu supremă competență È™i stăpânire de sine, dar în viaÈ›a personală avea temperamentul unei diavoliÈ›e. Bănuia deseori că, pe lângă însuÈ™irile fizice, acest contrast era ceea ce îl atrăgea la ea. — La ce se gândeÈ™te faimosul corespondent străin? întreba ea sarcastic. — Caută fapte, probe, în loc să plutească prin albastrul sălbatic de acolo... Privi la peisajul ameÈ›itor È™i își corectă descrierea. CenuÈ™iul murdar de acolo... Dincolo de parapet drumul începea să coboare din nou, într o succesiune È™i mai înspăimântătoare de serpentine. ÃŽn depărtare un mănunchi de uriaÈ™e conuri cenuÈ™ii, fără urme de vegetaÈ›ie pe stâncile crestate, arătau ca munÈ›ii iadului. — Urma să avem o zi adorabilă la Muzeul DeÈ™ertului, se îmbufnă ea. Pe sub pământ sunt vizuini de castor. Cobori o scară È™i vezi castorii cuibăriÈ›i în vizuină... — Și tot timpul ai fi vorbit È™i È›i ai fi făcut griji în privinÈ›a lui Jesse Kennedy... — M a crescut după ce mama È™i tata au murit într un accident de maÈ™ină. Nu mi place felul în care Linda l a mutat, pe furiÈ™, în ElveÈ›ia cât timp eu eram la St Thomas's, în Londra. Toată treaba asta are ceva ciudat... — Nu mi place Linda, remarcă el. — ÃŽÈ›i plac picioarele ei – nu încetezi să le priveÈ™ti... — ÃŽn privinÈ›a picioarelor frumoase, sunt un cunoscător. Ale tale sunt aproape la fel de frumoase... Ea îl înghionti, se răsuci È™i se sprijini de parapet, cu o expresie serioasă. — Bob, sunt, într adevăr, îngrijorată. Linda ar fi putut să îmi telefoneze când au diagnosticat leucemia. Avea numărul meu. Nu sunt deloc mulÈ›umită. O fi ea sora mea mai mare, dar asta nu o îndreptățeÈ™te să acÈ›ioneze de capul ei. Și apoi, mai e Harvey, soÈ›ul ei... — Nici Harvey nu mi place, spuse el liniÈ™tit, răsucind în gură o È›igară neaprinsă. Știi care e singura metodă de verificare? Nu pentru că mi se pare mie ceva necurat, dar n o să te liniÈ™teÈ™ti până nu te conving... — Atunci, domnule Corespondent InternaÈ›ional de Presă, care vorbeÈ™ti fluent cinci limbi, convinge mă. — S o luăm metodic, ca È™i cum aÈ™ fi pe urmele unei È™tiri senzaÈ›ionale. Tu eÈ™ti doctor È™i rudă apropiată a omului de care ne interesăm, deci oamenii indicaÈ›i vor trebui să mi vorbească numai în prezenÈ›a ta. Doctorul de familie se află pe lista mea, dar, mai întâi, să l întrebăm pe specialistul care a făcut analizele sângelui ce indicau faptul că era leucemie. Unde îl găsim? — Se numeÈ™te Buhler, la Centrul Medical Tucson. E în oraÈ™. Am insistat ca Linda să mi spună toate amănuntele – spun insistat, pentru că a trebuit să i smulg informaÈ›iile... — Asta nu dovedeÈ™te nimic, aprecie Newman. Știind că tu eÈ™ti doctoriță, putea fi îngrijorată că nu a procedat ca tine. Putea la fel de bine să fi fost jignită de interogatoriul tău... — Se pare că procedăm invers, obiectă ea. Nu văd de ce nu vorbeÈ™ti întâi cu Linda, apoi cu doctorul nostru, apoi cu specialistul de la Centru... — IntenÈ›ionat procedez invers. Astfel obÈ›inem mărturii È™i verificăm mai târziu ce spun alÈ›ii. E singura metodă ce va indica orice nepotrivire. ÃŽncă mai cred că umblăm după potcoave de cai morÈ›i, dar... ÃŽÈ™i desfăcu larg mâinile... Vreau doar să te liniÈ™tesc, ca apoi să ne putem relua viaÈ›a. — Este ciudat... că Linda nu m a sunat cât timp îmi făceam lucrarea de diplomă la St Thomas's... — Ai mai spus asta. Hai să acÈ›ionăm. Mai precis, hai să ajungem la Centru, înainte ca Buhler să se ducă la masă. Și fără comentarii – eu conduc. Treci pe locul din dreapta... — N ai È™tiut, Nancy? Nu, sigur că nu – erai departe, la Londra, când Buhler a fost ucis... Se aflau la Centru, stând de vorbă cu un bărbat zvelt, de vreo cincizeci de ani, care purta tricou È™i pantaloni de in. Doctorul Rosen îi invitase în biroul său, iar Newman È™edea, privindu l È™i bând cafea. Rosen avea un comportament profesional, prudent È™i părea sincer bucuros să o ajute, pe cât putea, pe Nancy. — Cum a fost ucis? întreba calm Newman. — Poate e greÈ™it spus ucis... — Dar e cuvântul pe care l aÈ›i folosit, sublinie Newman. Poate ne puneÈ›i în temă È™i pe noi. Sînt sigur că Nancy ar aprecia... Doctorul Rosen ezită. ÃŽÈ™i trecu mâna dreaptă prin părul rărit, de parcă ar fi căutat cuvintele potrivite pentru a se exprima. Newman încruntă din sprâncene la Nancy, care era gata să spună ceva, iar ea tăcu. — A fost foarte tragic. A părăsit È™oseaua cu noul lui Mercedes aproape de Gate Pass. Era între viață È™i moarte când l am adus aici... — Trebuie să fi câștigat o mulÈ›ime de bani ca să È™i permită un Mercedes, remarcă Newman. — Mi a spus că a avut noroc în singura excursie pe care o făcuse în Vegas. Era genul de om – domnule Newman – dacă dădea lovitura... Iar folosesc cuvintele acestea – nu căutaÈ›i o semnificaÈ›ie în ele. Ceea ce vreau să spun este că, dacă Buhler ar fi dat de o mulÈ›ime de bani, ar fi È›inut o tot aÈ™a... — AÈ›i spus "foarte tragic", È™i am observat că aÈ›i subliniat primul cuvânt. Avea familie? Rosen se răsuci în scaun, privi fix pe fereastră, apoi se întoarse să l înfrunte pe Newman, care avu impresia că Rosen era stânjenit de subiectul discuÈ›iei. ÃŽÈ™i împleti degetele, se sprijini de masa de lucru È™i privi la amândoi vizitatorii săi. — Buhler a părăsit È™oseaua cu viteză mare, pentru că era beat A fost un È™oc pentru noi toÈ›i, deoarece n am bănuit niciodată că era un alcoolic... — Să părăseÈ™ti È™oseaua după ce ai băut un pahar în plus nu înseamnă că eÈ™ti alcoolic, accentuă Newman. De ce nu ne spuneÈ›i toată povestea? — Buhler nu avea familie, nu era căsătorit – era dedicat profesiei sale. N a avut rude cărora să le dăm de urmă. Când poliÈ›ia i a controlat locuinÈ›a, au găsit bufete pline cu sticle goale de whisky. Dovezile au fost concludente: fusese, în secret, un băutor. De aceea am spus foarte tragic... — Și el a fost specialistul care a verificat analizele bunicului meu È™i a pus diagnosticul de leucemie? exclamă Nancy. — ÃŽntr adevăr. ÃŽnsuÈ™i tânărul doctor Chase i le a dus lui Buhler, ca să le verifice. Din nefericire, nu a existat nici o îndoială în privinÈ›a asta – dacă aveai dubii în privinÈ›a asta, Nancy. — Nu de asta mă îndoiam, dar de ce acest doctor Chase? De ani de zile doctorul nostru a fost Bellman. — Toate acestea trebuie să rămână confidenÈ›iale, Nancy. ÃŽÈ›i spun unele lucruri doar datorită faptului că ne cunoaÈ™tem de mult È™i ca să te liniÈ™tesc în privinÈ›a trimiterii lui Jesse la acea clinică din ElveÈ›ia. DomniÈ™oara Wayne v a schimbat doctorul; nu l a plăcut niciodată pe Bellman. A spus că ar prefera pe cineva mai tânăr... — Linda l a ales pe acest doctor Chase! Tonul lui Nancy exprimă aproape uimire. Cineva cu totul nou – un tânăr – a sfătuit o să l expedieze pe Jesse în Europa? — Păi... Rosen ezită din nou, privind la Newman care îi întoarse privirea fără o expresie anume. Frank Chase a țâșnit ca o rachetă, e foarte cunoscut. Părerea mea e că, în curând, pacienÈ›ii înstăriÈ›i vor face coadă la el. Are un anume fel de a se comporta cu... oamenii. — Rezultatele, insistă Nancy, probele de sânge pe care le a recoltat Buhler bunicului meu. Sunt aici la spital? — Au fost distruse... — Nu se poate, protestă Nancy. — AÈ™teaptă. Te rog! Rosen ridică mâna, conciliant. Lasă mă să termin. Buhler era un excentric. După cum È›i am spus, trăia pentru profesia sa. Avea obiceiul să È™i ia dosarele cu el pentru a putea să le studieze ori de câte ori simÈ›ea nevoia. Erau în maÈ™ină când a trecut în neființă. S a produs un incendiu parÈ›ial È™i toate rezultatele au ars... — Cât este de tânăr acest doctor Frank Chase? se interesă Newman. — Treizeci È™i doi de ani. Mai are drum lung până în vârful piramidei, dacă asta vă interesa. Dar e în ascensiune. — Ne puteÈ›i da adresa doctorului Chase? întrebă Newman. — Desigur. LocuieÈ™te în afara È™oselei ce duce la Sabino Canyon. — Și mai interesant, comentă Nancy. Zona Skyline Country Club. Dacă stă destul de departe, e, practic, vecin cu Linda. Rosen nu spuse nimic cât timp luă un blocnotes È™i scrise grijuliu, cu litere înclinate. Newman citi de sus în jos adresa, surprinzător de lizibilă pentru un membru al corpului medical. Ceva în atitudinea lui Rosen îl intriga: doctorul îl privise scrutător în câteva rânduri, ca È™i cum ar fi încercat să ia o hotărâre cu privire la un anumit lucru, la un aspect care îl deranja. Rupse fila, o împături cu grijă È™i i o înmână lui Newman, ceea ce o făcu pe Nancy să ridice din sprâncene. Doctorul se ridică È™i ocoli masa de lucru ca să le strângă mâinile È™i să i conducă la ușă, deschizând o È™i lăsând o pe Nancy să iasă prima. Strângerea sa de mână era caldă È™i liniÈ™titoare. — Cred cu tărie că nu aveÈ›i de ce să vă îngrijoraÈ›i, îi spuse ei. ElveÈ›ienii sunt foarte buni... AÈ™teptă până când Newman străbătu jumătate din coridor, îndreptându se spre ieÈ™ire, înainte de a l chema înapoi. Newman îi spuse lui Nancy să l aÈ™tepte în maÈ™ină, el urmând să i se alăture într un minut. Rosen închise uÈ™a după ce englezul intră în birou È™i îi înmână o carte de vizită. — Aici e numărul meu de telefon. Pot să te întîlnesc în seara asta? Doar noi doi, la un pahar, pentru jumătate de oră? CunoÈ™ti Tack Room? — Nancy m a dus acolo. El strecură cartea de vizită în portofel. E un loc drăguÈ›... — MOBIL l a clasificat la nivel de cinci stele. La ora È™apte? E bine. Ar fi indicat să nu i spui asta lui Nancy. Cu câteva săptămâni înainte de a fi expediat Jesse din Tucson, am primit vizita unei eminente personalități medicale din ElveÈ›ia, aflate în turneu în State. Linda, sora lui Nancy, a frecventat unul dintre cursurile È›inute de el. — E vreo semnificaÈ›ie în asta? — ÃŽntâmplător, acesta este È™eful Clinicii Berna... 2 — Unde naiba ai fost, Nancy? întrebă Newman. Am stat È™i m am prăjit aici, în Jaguar ul tău, exact patruzeci È™i trei de minute. Cel puÈ›in, am scăpat de mirosul de acolo... — Și cât timp ai stat tu cu Rosen? Să te fi aÈ™teptat patruzeci È™i trei de minute... — Trei minute, ridică tonul Newman. — De unde era să È™tiu? Am intrat în altă secÈ›ie ca să văd o veche prietenă care avea să mi povestească o mulÈ›ime de lucruri. Am fost plecată la St Thomas's timp de un an, în caz că ai uitat. Și, te rog, vrei să te dai la o parte de pe scaunul È™oferului? — Eu conduc... Introduse cheia în contact È™i porni motorul. Ea bombăni ceva, iar fusta ei plisată, cu o croială clasică, îi dezvălui picioarele lungi când se aÈ™eză pe locul pasagerului, trântind portiera. — La ce miros te refereai – cel de care scăpaseÈ™i? întrebă ea în timp ce el conducea cu grijă la ieÈ™irea din incinta Centrului Medical. — Dezinfectant. Dezinfectant de spital... — Urăști tot ceea ce È›ine de medicină, nu i aÈ™a? Nu pot să mi imaginez ce vei fi văzut la mine în noaptea în care ne am cunoscut în localul acela de pe strada Walton. Bewick's, parcă aÈ™a se numea. — E restaurantul meu favorit din Londra. Þi am văzut picioarele frumoase. Þi le expui des... — Nemernicule! ÃŽl înghionti în umăr. Ce a vrut să È›i spună Rosen era prea picant pentru urechile mele delicate? — Eu nefiind doctor, ci britanic, a vrut să accentueze faptul că discuÈ›ia fusese strict confidenÈ›ială. E un tip grijuliu, cu simÈ› foarte etic È™i tot restul. Acum dirijează mă la conacul doctorului Frank Chase... Þinând în mâini peticul de hârtie pe care Rosen i l dăduse lui Newman È™i privind drept în față, Nancy vorbea doar cât să i indice direcÈ›ia. Șoseaua Sabino Canyon porneÈ™te dintr o regiune foarte populată a suburbiilor din Tucson, îndreptându se spre munÈ›ii Catalina. ÃŽncepea prin a fi un district al celor înstăriÈ›i È™i se transforma, în susul canionului, într o oază pentru bogătaÈ™i. Newman observă că locuinÈ›ele deveneau din ce în ce mai mari, terenurile mai întinse È™i, din nou, munÈ›ii din față tremurau în arÈ™iÈ›a orbitoare. Dar È›inutul Tucson era aidoma unei înÈ™iruiri de dinozauri încovoiaÈ›i, transformaÈ›i în stâncă. Ca È™i Skyline Country Club, munÈ›ii Catalina erau opulenÈ›i, primitori È™i acoperiÈ›i cu vegetaÈ›ie. Accelera în dreptul domeniului Wayne, în caz că Linda s ar fi uitat pe fereastră. Nancy îl privi cu o urmă de amuzament. — Ce i cu izbucnirea asta de entuziasm? — Linda poate să l sune pe Chase È™i să l avertizeze că venim. — Robert, niciodată nu È›i scapă nimic, îl înÈ›epă ea. ÃŽl numea Robert întotdeauna când ori era iritată, ori voia să i intre pe sub piele, È™tiind că numele de botez îi displăcea. El pară împunsătura râzând forÈ›at È™i nerăspunzându i. Jaguar ul continua să urce, iar în faÈ›a lor oraÈ™ul Tucson se desfășura în interiorul căldării formate de cele trei lanÈ›uri muntoase distincte. — ÃŽncetineÈ™te Bob, îl avertiză ea, suntem aproape. Acolo, în stânga, trebuie să fie Chase... Un gard de fier înconjura proprietatea, o construcÈ›ie mare în formă de "L" cu două caturi È™i acoperiÈ™ de È›iglă verde. Newman pătrunse prin poarta deschisă È™i conduse de a lungul drumului ce se bifurca: o parte ducând la veranda din față, iar cealaltă, la garajul dublu situat pe o latură a casei. RoÈ›ile scrâșniră când maÈ™ina opri. ÃŽn faÈ›a casei, "grădina" consta dintr o întindere generoasă de pietriÈ™, pe care creÈ™teau cactuÈ™i saguaro, cu aspect amenințător. Aveau forma unor arbuÈ™ti, cu un trunchi principal din care țâșneau crengi spinoase ce se întindeau în sus spre cer, ca È™i cum ar fi vrut să l sfâșie. Un bărbat de lângă garajul dublu apăsă un buton, iar Newman, care oprise motorul, auzi torsul uÈ™ilor comandate automat ce coborau, închizând garajul. Privi în oglinda laterală bărbatul care se apropia cu un mers prudent. Rosen spusese că are treizeci È™i doi de ani. Bărbatul purta blugi strâmÈ›i È™i o cămașă cu carouri mari, deschisă la gât. Avea faÈ›a osoasă È™i pielea bronzată sub È™uviÈ›ele dese de par castaniu. Văzându l fie È™i numai prin oglinda retrovizoare, lui Newman îi displăcu. Privi în sus, în timp ce bărbatul puse mâna cu degete lungi pe marginea de sus a portierei. Unghiile erau cu manichiura făcută iar dinspre el venea un miros puternic de loÈ›iune. — Doctorul Frank Chase? — Da. Cuvântul spânzură în aerul fierbinte, ca o provocare, iar ochii căprui ce priveau în jos la Newman îl măsurau. Newman zâmbi binevoitor È™i rosti ceva ce credea că l va descumpăni pe Chase: — Nu cred că aÈ›i cunoscut o pe doctoriÈ›a Nancy Kennedy. Sora Lindei Wayne. Nepoata lui Jesse Kennedy. E gata să pornească o investigaÈ›ie cu privire la motivele pentru care bunicul ei a fost expediat la nouă mii de kilometri depărtare, fără ca ei să i fie cerută părerea. AveÈ›i un loc frumos aici, doctore Chase... — Mă tem că nu a fost nici un dubiu în privinÈ›a faptului că bunicul dumneavoastră suferea de leucemie, domniÈ™oară Kennedy... Doctorul Chase își puse mâna subÈ›ire, osoasă pe braÈ›ul È™ezlongului pe care stătea Nancy, aÈ™ezat în spatele casei, alături de piscina de forma unei cochilii. Zâmbetul îi era compătimitor, dar Newman observă că acesta nu cuprindea È™i ochii căprui ce o studiau. VedeÈ›i, continuă Chase, a fost examinat de cel mai bun specialist din America, doctorul Buhler... — Care a murit exact când trebuia într un accident de maÈ™ină, îl întrerupse Nancy cu răceală. Și, mai convenabil, avea rezultatele analizelor cu el, aÈ™a că acum ele nu mai există. Singura dovadă evidentă, dacă tragem linie, că suferea de boala aceasta. — Convenabil? Zâmbetul lui Chase se reduse. Mă tem că nu înÈ›eleg. Mâna sa cuprinse delicat mâna lui Nancy. Iată faimoasa manieră de a te purta cu un bolnav, gândi Newman în timp ce se întinse în È™ezlongul său È™i sorbi din paharul de Bourbon. Doamnă doctor Kennedy, continuă Chase pe un ton mai oficial, îmi dau seama că sunteÈ›i surmenată. AÈ›i fost ataÈ™ată de bunicul dumneavoastră... — Sunt ataÈ™ată de bunicul meu... Ea își eliberă mâna brusc È™i luă o înghiÈ›itură mare din propriul ei pahar. Newman se ridică È™i își miÈ™că umerii, ca È™i cum ar fi înÈ›epenit din cauza È™ederii. Zâmbi în timp ce Chase îl scruta. — Vă deranjează dacă dau o raită pe aici? sugeră el. Vă las pe dumneavoastră È™i pe Nancy să discutaÈ›i lucrurile astea singuri. — Ar putea fi o idee foarte bună, aprobă Chase. SimÈ›iÈ›i vă ca acasă... Nelipsita piscină È™i curtea înconjurătoare erau pardosite cu marmură. PereÈ›ii casei erau tencuiÈ›i într o culoare de un verde închis, mlăștinos. Ferestrele cu vedere în jos, spre Tucson, erau uriaÈ™e, iar geamurile groase se deschideau spre curte. ÃŽn timp ce se îndrepta spre latura casei, Newman privi atent în interior. Cel mai mare sistem Hi Fi pe care îl văzuse vreodată ocupa peretele din spate al sufrageriei. Restul mobilei emana bunăstare. ÃŽnainte să se strecoare pe după garajul din capătul clădirii, privi în urmă È™i văzu că Chase era cu spatele la el, aplecat, vorbindu i pe un ton serios lui Nancy, a cărei expresie era neutră în timp ce asculta. Newman era intrigat de faptul că primul gest al lui Chase, când îi văzuse sosind, fusese să închidă uÈ™a garajului. Ar fi putut foarte uÈ™or să o recunoască pe Nancy – casa Wayne era plină de fotografii de ale ei cu Linda. CămaÈ™a i se lipise de spate în timp ce își târa în tăcere picioarele pe pietriÈ™ul care avea o consistență nisipoasă, ce părea să acumuleze căldura. Þinând paharul într o mână, deschise capacul panoului de control de pe perete. Două butoane: unul verde, unul roÈ™u. ÃŽn timp ce uÈ™ile se ridicau, se auzi acelaÈ™i huruit sugerând înaltă eficiență È™i costisitoare instalaÈ›ie. Privi la ocupantele garajului. Un Ferrari roÈ™u. Un Maseratti roÈ™u. RoÈ™u aprins. Nou nouÈ›e. O mică avere pe opt roÈ›i. — Vă interesează maÈ™inile, domnule Newman? — Sunt un maniac în privinÈ›a maÈ™inilor, Chase. Se pare că È™i dumneata eÈ™ti, spuse Newman cu detaÈ™are. Doctorul venise după el tăcut ca o pisică. Chiar purtând pantofi sport, ar fi trebuit să facă ceva zgomot pe pietriÈ™. ÃŽl privea pe Newman, iar zâmbetul dispăruse. Þinea în mâna dreaptă paharul umplut din nou cu Bourbon. ÃŽnghiÈ›i dintr o dată jumătate din conÈ›inut È™i își È™terse gura cu dosul celeilalte mâini. — ObiÈ™nuieÈ™ti să te furiÈ™ezi prin locuinÈ›ele oamenilor, indiscret? Presupun că iese la iveală corespondentul străin din dumneata. ÃŽntâmplător, am înÈ›eles că dumneata È™i Nancy v aÈ›i logodit, dar n am observat nici un inel pe degetul ei... Newman zâmbi amabil. Făcu un gest de lehamite cu mâna. Chase nu răspunse. Gura i se strâmbă într un rictus batjocoritor, aÈ™teptând cu capul înclinat în față. ÃŽnainte de a replica, Newman își puse o È›igară în gură. — Hai s o luăm sistematic, vrei? Dumneata ai ceva de ascuns din moment ce È›i permiÈ›i o pereche de lucruÈ™oare dintr astea sport, nou nouÈ›e? — Nu mi place tonul dumitale... — Nici eu nu mă dau în vânt după al dumitale, dar atâta timp cât pacienÈ›i destul de bogaÈ›i continuă să È›ină la dumneata, ce mai contează? Cât despre Nancy, suntem logodiÈ›i de probă... — AÈ™ prefera să nu aprinzi È›igara aceia, Newman. Ar trebui să citeÈ™ti statisticile... — Crezi că o să poluez atmosfera de aici? Newman își aprinse È›igară. Știai că în Marea Britanie o mulÈ›ime de doctori au renunÈ›at la fumat È™i au dat ortul popii? Mai È™tiai că graficul ce indică gradul de alcoolism printre doctori prezintă o creÈ™tere uÈ™oară? Newman privi spre paharul lui Chase. Ar trebui sa citeÈ™ti statisticile. — Am auzit de căsătorii de probă... Dar o logodnă de probă e un nou exerciÈ›iu sexual... — Deci È›i am lărgit orizontul. Hai, Nancy. Cred că putem să plecăm acum, doar dacă nu cumva mai ai întrebări pentru prietenosul vostru doctor de familie... Tăcută, Nancy aÈ™teptă până ajunseră înapoi pe È™oseaua Sabino Canyon, înainte să vorbească. Luă È›igara din gura lui Newman, trase câteva fumuri È™i i o înapoie. El înÈ›elese că ea era pradă unei furii nestăpânite. — Ticălosul asta cu aerul lui de superioritate îngăduitoare! Dumnezeu È™tie ce vede Linda la un om ca ăsta. Fostul nostru doctor, Bellman, e un om drăguÈ›. — Nu am nimic împotriva lui Frank Chase, remarcă Newman cu detaÈ™are în timp ce lua un viraj. E o hienă care strânge carne macră de unde poate, È›inând de mână bătrâne doamne în timp ce ele îi relatează suferinÈ›ele lor imaginare. Asta nu înseamnă că e conspirator. Acum urmează locuinÈ›a surorii tale? AÈ™ prefera să i vorbesc pe teritoriul ei mai degrabă decât la Smugglers Inn. Acasă la ei poÈ›i să i vezi pe oameni aÈ™a cum sunt cu adevărat Noaptea trecută, când l a convins pe Harvey să vină la mine la hotel să luăm cina, a făcut o deliberat. Asta pentru imaginea ei publică. — Știi ce nu a sugerat Chase când ne aflam lângă piscină – acel lucru pe care ar fi trebuit să l sugereze dacă voia într adevăr să mă liniÈ™tesc în privinÈ›a lui Jesse? — Destul de ciudat, dar cum n am fost acolo tot timpul, nu È™tiu. — N a sugerat niciodată să vizitam Clinica Berna, ca astfel să l văd eu însămi pe Jesse. Da, cred că ar trebui să vorbeÈ™ti cu Linda. O să vă las singuri. Sper că nu o să te seducă... — Totul a început când Jesse – toÈ›i îi spuneam aÈ™a – a căzut rău de pe cal. Bob... Ochii mari, întunecaÈ›i priveau întredeschiÈ™i, cu ipocrizie, printre genele lungi, spre Newman. Preferi să È›i se spună Bob, nu i aÈ™a? Nancy îți spune Robert când vrea sa te înfurie. Surioara mea e plină de È™mecherii dintr astea. AÈ™a preferi ceaiul? A ieÈ™it cum trebuie? Linda Wayne È™edea pe canapea, alături de Newman; picioarele ei lungi, în ciorapi negri de nailon fin, erau acoperite de fustă până deasupra genunchilor frumos conturaÈ›i. Purta un jerseu de caÈ™mir, cu guler rulat, care îi punea în valoare chipul. Când îl invitase în sufrageria încăpătoare pieptul ei ferm îl atinsese uÈ™or pe antebraÈ›. ÃŽi simÈ›i fermitatea pe sub caÈ™mir, un material destul de nepotrivit cu temperatura de afară, dar adecvat răcorii accentuate, datorate aerului condiÈ›ionat. Părul ei des era negru ca tăciunele È™i lung până la umeri, ca È™i al lui Nancy. Sprâncenele dese, întunecate făceau ca ochii ei galeÈ™i să pară mai mari decât în realitate. Vocea îi era răguÈ™ită, iar întreaga i ființă emana sexualitate ca un parfum greu. Newman renunță să i privească linia picioarelor È™i încercă să È™i reamintească ceea ce ea tocmai spusese. — Ceaiul tău, repetă ea, are culoarea potrivită? — E perfect... — Este Earl Grey. L am cumpărat din San Francisco. Ador ceaiurile voastre englezeÈ™ti. Acum, bem foarte mult ceai în America... — Dar pe aici nu se mai călăreÈ™te. Luă în grabă o gură de ceai. Ura marca Earl Grey. Deci ce căuta Jesse pe cal? — Călărea în fiecare zi, după cum obiÈ™nuia de mulÈ›i ani. L am aÈ™ezat în pat, sus, la etaj È™i am chemat doctorul... — Pe Frank Chase? — Da... Ezitase un moment înainte să răspundă. Apoi începu să vorbească mai repede. Bellman, fostul nostru doctor, pierduse contactul cu metodele moderne. Am crezut că un om tânăr ar fi mai în pas cu vremea. E bine că am luat hotărârea asta, el i a efectuat lui Jesse investigaÈ›ii complete, inclusiv analiza sângelui. AÈ™a am aflat că Jesse suferea de leucemie. ÃŽÈ›i imaginezi È™ocul... Se mută mai aproape de el È™i i lua mâna libera. Părea foarte emoÈ›ionată. — A fost un salt însemnat, spuse el. Ea păru nedumerită, precaută. — Bob, nu înÈ›eleg ce vrei să spui... — Din Tucson, Arizona, până la Berna, în ElveÈ›ia. — Da, înÈ›eleg la ce te gândeÈ™ti. Se destinse, zâmbindu i cu căldură. Jesse era un împătimit al muntelui. ÃŽi plăcea ElveÈ›ia. A discutat pe tema asta cu Frank – doctorul Chase. Pur È™i simplu, a îndeplinit dorinÈ›a bunicului meu, luând în considerare ceea ce este spre binele pacientului. — Iarăși? Nu, renunță. MulÈ›umesc, nu mai vreau ceai. Pur È™i simplu, a îndeplinit dorinÈ›a bunicului meu, luând în considerare ceea ce e spre binele pacientului. Relatarea Lindei o luase brusc pe o cale greÈ™ită – în mod normal n ar fi vorbit niciodată astfel. Dar Frank Chase ar fi făcut o. SupoziÈ›iile lui Newman erau confirmate. Pe durata timpului scurs pentru străbaterea distanÈ›ei dintre locuinÈ›a lui Chase, în josul È™oselei Sabino Canyon, È™i locuinÈ›a Lindei, hiena îi telefonase ca să o informeze È™i să o instruiască. Ea îi strânse uÈ™or mâna pentru a i atrage atenÈ›ia È™i începu să vorbească din nou cu vocea ei moale, învăluitoare. — Bob, aÈ™ vrea să faci tot ce îți stă în putere să o liniÈ™teÈ™ti pe surioara mea. Ea nu poate face nimic în privinÈ›a lui Jesse, exceptând grijile... — Surioara ta poate să zboare la Berna, ca să vadă ce naiba se întâmplă, de fapt... Nancy stătea în pragul uÈ™ii, purtarea îi era tăioasă, iar tonul, muÈ™cător. Iar când veÈ›i fi terminat, ai putea să i înapoiezi mâna lui Bob – are doar două... — Nancy, nu are ce să se întâmple, spuse Newman autoritar. Ca ziarist profesionist, când sunt pe urmele unei poveÈ™ti, caut fapte, dovezi! Nimic nu sugerează că ar fi ceva în neregulă... Era în mijlocul după amiezii È™i ei luau prânzul, cu întârziere, la Smugglers Inn, unde el insistase să stea. ÃŽi conferea libertate de miÈ™care È™i o putea È›ine pe Linda Wayne sub observaÈ›ie. Nancy trânti furculiÈ›a alături de friptura neterminată. — Primul fapt. Nimeni n a cerut È™i alte confirmări... — Buhler, care i a făcut analiza sângelui, era întru totul de acord cu Rosen. Rosen È›i se pare demn de încredere? — Da. Să lăsăm asta, deocamdată. Al doilea fapt. Nu l am auzit niciodată pe Jesse spunând vreun cuvânt cum că ar fi dorit să trăiască în ElveÈ›ia. Să o viziteze, da! Dar, Dumnezeule, era întotdeauna atât de bucuros să se întoarcă acasă. — Când un om e bolnav, visează pentru a ignora realitatea. — Al treilea fapt! Nancy bătea darabana. Tocmai atunci când Jesse se îmbolnăveÈ™te în urma căzăturii de pe cal, Linda recurge la serviciile altui doctor. Al patrulea fapt! Buhler, singurul doctor care poate să confirme acest diagnostic de leucemie, e mort, iar rezultatele analizelor dispar o dată cu el! Deci totul se rezumă la părerea doctorului Chase, omul pe care l ai numit hienă... — Nu mi a plăcut. Asta nu înseamnă că e Gingis Han. Ascultă, o să mă văd cu Rosen în seara asta. Dacă nu iese nimic din asta, lăsăm baltă subiectul? Trebuie să mă hotărăsc dacă să accept oferta atrăgătoare de la C.B.S., să fiu corespondentul lor pentru Europa. N o să aÈ™tepte veÈ™nic să mă hotărăsc... — Vrei slujba? exclamă ea. — E singura modalitate ca să ne căsătorim – doar dacă nu eÈ™ti de acord să locuim amândoi în Londra sau altundeva în Europa... — Mi am irosit ani din viață ca să practic medicina È™i vreau să trăiesc în America. M aÈ™ simÈ›i părăsită È™i stingheră oriunde altundeva. Și apoi, Bob, eu mă duc la Berna. ÃŽntrebarea este vii È™i tu cu mine? Poate chiar să iasă È™i un subiect gras din povestea asta... — Uite ce e, Nancy, eu scriu despre spionaj, afaceri externe... Pentru numele lui Dumnezeu, de unde crezi tu că poate să iasă aÈ™a ceva din povestea asta cu Berna? — Tu ai fost în Europa. Acolo È›i ai făcut treaba. VorbeÈ™ti toate limbile: franceza, germana, italiana È™i, în plus, spaniola. Mi ai spus că ai prieteni. ÃŽn concluzie, mă vei ajuta? — Mă voi hotărî după ce l voi vedea pe Rosen... — Bob, ce își dă jos o femeie întâi? Cerceii, nu i aÈ™a? ÃŽÈ™i desfăcu fiecare cercel cu o miÈ™care lentă, privindu l cu o anumită expresie. Hai să mergem în camera ta... — Nu mi am terminat friptura. ÃŽÈ™i împinse farfuria È™i zâmbi. Oricum, era nefăcută. Tocmai mi a trecut pofta de mâncare. — Tu È›i ai comandat friptură în sânge. Ceea ce îți ofer eu este la fel de bun... 3 New York, Aeroportul Kennedy. 10 februarie 1984. 0º. Stewardesa liniei Swissair, zveltă È™i atrăgătoare în uniforma ei albastru pal, îl observase pe acest pasager din momentul în care el venise la bordul aeronavei SR 111, cu destinaÈ›iile Geneva È™i Zürich. ÃŽl însoÈ›i pe bărbatul masiv È™i înalt de peste un metru optzeci până la fotoliul de clasa întâi, de lângă hublou, È™i încercă să l ajute să se dezbrace de cojocul miÈ›os de oaie. — Pot să o fac È™i singur... Vocea lui era gravă, tonul tăios. ÃŽi dădu haina, se aÈ™eză pe locul său È™i își legă centura de siguranță. Introduse o È›igară între buzele lungi È™i subÈ›iri È™i privi afară, în întuneric. Avionul urma să decoleze la ora 18:55. ÃŽn timp ce îi aranja cu grijă scurta pe cuier, stewardesa îl studie. PuÈ›in peste cincizeci de ani, aprecie ea. O coamă deasă de păr înspicat, sprâncene stufoase, întunecate È™i o față colÈ›uroasă. Proaspăt bărbierit, chipul îi era congestionat datorită vântului tăios ce sufla pe străzile New York ului. Apucă valiza diplomat, aÈ™ezată pe fotoliul de alături, cu mâna sa mare, stângă. ÃŽnainte de a se apropia de el, ea își aranjă sacoul cochet. — ÃŽmi pare foarte rău, dar fumatul nu este permis... — Doar n am aprins afurisita asta de È›igară! Știu foarte bine care sunt regulile. Nu se fumează până când n o să scrie acolo, sus... — ÃŽmi pare rău, domnule... Se retrase, continuând să È™i vadă de îndatoririle ei în mod automat, cu gândul la înaltul pasager american, în timp ce Jumbo ul 747 decolă È™i se orientă deasupra Atlanticului. Ceea ce o îngrijorase erau ochii lui albaÈ™tri, decise ea. ÃŽi reaminteau de albastrul acela glacial foarte special, pe care îl poÈ›i vedea doar în lacurile de munte. — EÈ™ti cu gândul la prietenul tău? o întrebă una dintre colege în timp ce aranjau băuturile comandate. — Pasagerul de pe fotoliul cinci. Mă fascinează. I ai văzut ochii? Bărbatul cărunt sorbea limonadă, privind afară prin hublou, când o mână ridică diplomatul de pe fotoliul de lângă el È™i i l trânti pe genunchi. El privi într o parte, la bărbatul scund, cu aspect de pasăre È™i ochi neobosiÈ›i care se aÈ™eză pe fotoliu È™i începu să vorbească însufleÈ›it, cu voce scăzută. — Păi, se pare că e vechiul meu amic, Lee Foley. Mânat la Zürich de treburile Companiei? — Du te înapoi pe locul tău, Ed Schulz. — E o È›ară liberă, un avion liber – cel puÈ›in, atâta vreme cât ai plătit. Iar eu am plătit. Nu mi ai răspuns la întrebare. Corespondentul pentru afaceri externe al revistei Time obÈ›ine întotdeauna răspunsuri la întrebările sale. Ar fi trebuit să È™tii asta până acum, Lee... — Am părăsit C.I.A., È™i È™tii asta. Lucrez cu una dintre cele mai bune agenÈ›ii internaÈ›ionale de detectivi din New York. Și asta o È™tii. Am terminat discuÈ›ia. — Hai să intrăm puÈ›in mai în amănunt... — Hai să n o facem. Foley se întinse peste Schulz. DomniÈ™oară stewardesă, pot să vă spun ceva? ÃŽn timp ce stewardesa se aplecă atentă, el extrase două bilete de avion din buzunarul de la piept. Am rezervat aceste două locuri. AÈ™a scrie pe bilete. Vrei, te rog, să l iei cu grijă pe acest intrus de aici? ÃŽncearcă să mi vândă ceva. Se aÈ™eză înapoi în fotoliul său, strecură în buzunar biletele la care ea se uitase È™i întoarse capul spre hublou. ÃŽntreaga sa atitudine indica faptul că subiectul e încheiat, nu mai e nimic de adăugat. — Mă tem că acest loc e rezervat, îi spuse fata lui Schulz. Dacă aÈ›i fi amabil să vă întoarceÈ›i la locul dumneavoastră aÈ™ putea să vă mai aduc ceva de băut? — ÃŽncă un whisky mare. Schulz, părăsit de însufleÈ›irea sa obiÈ™nuită, se ridică È™i privi la capul întors al lui Foley. Ne vedem în Zürich, amice! Se îndepărtă pe intervalul dintre scaune. — Sper că omul acela nu v a deranjat, domnule, îi spuse lui Foley stewardesa, care îl condusese într un mod original pe Schulz spre locul său. — Te ai descurcat bine, spuse el, fără să o privească. Zguduit, Schulz se prăbuÈ™i în fotoliul său de lângă culoar È™i își dădu seama că transpirase. Ticălos fără suflet! ÃŽÈ™i È™terse fruntea umezită, își aranjă cravata È™i privi la făptura blondă de lângă el. Ea îi adresă acelaÈ™i zâmbet cald, binevoitor, cu care îl întâmpinase când se aÈ™ezase întâia oară. Patruzeci de ani, aprecie el. Verighetă pe deget. Vârsta potrivită – Schulz avea patruzeci È™i cinci. O dată ce plecau de lângă soÈ›ii lor, erau gata pentru o mică hârjoneală. Speră ca ea să meargă negreÈ™it până la Zürich. Speră ca ea să meargă negreÈ™it cu el! Gluma nerostită părea un pic amară. Era datorită întâlnirii cu Foley. ÃŽi mulÈ›umi stewardesei pentru băutura proaspătă È™i amintirile îl năpădiră. Lee Foley. Călău al C.I.A. Ei evitau cuvântul. ÃŽl denumeau, eufemistic, agent special operativ. Zvonurile privind numărul cadavrelor puse pe seama lui Foley indicau cifra de douăzeci È™i cinci – bărbaÈ›i È™i femei. Acum se zvonea că părăsise C.I.A. È™i lucra pentru C.I.D.A. – AgenÈ›ia InternaÈ›ională Continentală de Detectivi. Schulz se gândi că ar putea transmite un mesaj radio, codificat, la biroul din Zürich, ca un om să aÈ™tepte pentru a l urmări pe Foley. Urma să se gândească la asta atunci când se va fi calmat. Se întoarse către femeia blondă. — Sper că mergeÈ›i la Zürich! Sunt Ed Schulz, de la revista Time. Cunosc un restaurant mic È™i drăguÈ› în Zürich, Veltliner Keller... Nici o amintire nu tulbura gândurile lui Lee Foley. El refuză cina È™i comandă încă o limonadă. Se atingea rareori de alcool, È™i asta nu datorită abstinenÈ›ei, dar alcoolul înceÈ›oÈ™a mintea È™i încetinea reflexele. Câți dintre cei care îl foloseau pe post de întăritor realizau că era un depresiv? Þigările È™i femeile ocazionale constituiau relaxarea sa. Femeile trebuiau să fie de clasă È™i în nici un caz profesioniste. Acest gând îi declanșă un altul. — Decât să trebuiască să o cumpăr, mai bine mă las păgubaÈ™... Expresia aceasta o folosise un britanic când treceau pe lângă un bordel din cartierul Reeperbahn din Hamburg. Bob Newman, corespondent extern. Tipul care rezolvase de curând cazul Kruger în Germania È™i mai dobândise o cunună de lauri. Cât despre Ed Schulz, acesta n ar fi putut să se apropie la mai puÈ›in de un kilometru de dezlegarea acelui caz de spionaj clasic. Se întrebă unde era Newman în acea seară, dar îndepărtă imediat din minte gândul lipsit de importanță. "Concentrează te la maximum! era una dintre expresiile favorite ale lui Foley, È™i aÈ™teaptă – veÈ™nic, dacă e necesar – până împrejurările sunt favorabile..." Acum Foley aÈ™tepta, cu ochii pe jumătate închiÈ™i, aparent moțăind, în timp ce observa desfășurarea cinei în zona locului lui Schulz. CondiÈ›iile erau propice acum, hotărî el, în timp ce se servea cafeaua. Pipăi interiorul micului buzunar pe care nu îl închisese mai devreme È™i presă capsula solubilă, scoțând o din înveliÈ™ul de polietilenă. Sculându se în picioare, străbătu coridorul până la locul unde doi stewarzi se înghesuiau în spaÈ›iul de lângă Schulz, al cărui cap era întors în timp ce vorbea cu tovarășa lui de călătorie. Þinea cupa de Rémy Martin cu degetele răsfirate, cum se obiÈ™nuieÈ™te, iar în faÈ›a lui se afla o ceaÈ™că recent umplută cu cafea. Foley atinse cu mâna stângă cotul celui mai apropiat steward. ÃŽn timp ce bărbatul se întoarse, Foley vărsă cu grijă capsula în ceaÈ™ca lui Schulz. Aburul de alcool plutea în aer È™i nimeni nu observă nimic. Foley își clătină capul înspre steward în semn de scuză È™i se întoarse la locul său. ÃŽÈ™i privi ceasul. ÃŽncă È™ase ore până la Geneva. După ce va fi băut cafeaua garnisită cu somniferul special, Schulz urma să doarmă timp de opt ore. Va fi clătinat de avion până la ultima sa destinaÈ›ie, Zürich. Nici măcar nu i va sesiza gustul neobiÈ™nuit. Foley exersase de multe ori, în apartamentul lui, miÈ™carea rapidă, cu unghia degetului mare, de golire a capsulei în ceaÈ™ca plină. Foley îl derutase mai devreme pe Schulz, când prezentase stewardesei cele două bilete pentru Zürich în prezenÈ›a acestuia. La punctul de control îi spusese fetei să i pună biletele pentru Geneva în bagaj. Ori de câte ori călătorea, Foley rezerva bilete pentru o destinaÈ›ie mai îndepărtată decât cea reală, sau urma o rută ocolitoare, schimbând avionul. Privi în jur înainte de a scoate documentele din geanta sa diplomat. Urma să nu mai fie deranjat din nou în acea seară. Zborul de noapte ajunsese la stadiul pe care el îl cunoÈ™tea atât de bine. ToÈ›i pasagerii erau somnoroÈ™i sau adormiÈ›i, legănaÈ›i de vibraÈ›ia monotonă È™i liniÈ™tită a motoarelor uriaÈ™e ale aeronavei. Refuză perna oferită de o stewardesă È™i deschise diplomatul. ÃŽn ultimele câteva ore scurse de la telefonul surpriză, primit de la C.I.D.A., nu apucase să atingă pământul cu picioarele. Dactilografiase înregistrarea lungii sale convorbiri telefonice cu Fordham, de la Ambasada Americană din Berna. Era intitulată Cazul Hannah Stuart, decedată, pacienta Clinicii Berna, Thun. Nimic din înregistrarea dactilografiată nu indica faptul că Fordham era ataÈ™at militar la Ambasada Americană. Ochii îi căzură pe comentariul din finalul înregistrării. Suntem extrem de îngrijoraÈ›i cu privire la posibilele implicaÈ›ii internaÈ›ionale ale zvonurilor despre evenimentele È™i situaÈ›iile din acest aÈ™ezământ medical. Foley deschise o hartă la scară mare a ElveÈ›iei È™i se concentră asupra cantonului Berna. Degetul său urmă autostrada ce pleca din Berna, îndreptându se spre sud est până la oraÈ™ul Thun. Trebuia să închirieze o maÈ™ină fie în Geneva, fie în Berna. Era sigur că urma să aibă nevoie de una pentru această misiune. 4 Gmund, Austria. 10 februarie 1984.1º. Pentru Manfred Seidler, la mii de kilometri est de Tucson È™i New York, ziua se profila mult mai cumplită. Furgoneta Renault se afla încă în Cehoslovacia în timp ce se deplasa cu repeziciune către singuraticul punct de frontieră austriac, de la Gmund, acum la mai puÈ›in de doi kilometri în față. Privi spre È™oferul de lângă el, Franz Oswald, de È™aizeci de ani, care, cu chipul său ridat È™i tăbăcit È™i mustaÈ›a stufoasă, părea de È™aptezeci. Seidler își privi ceasul. 6.25 a.m. Afară era noapte, iar câmpurile pustii È™i troienite se întindeau până departe, în zare. ÃŽn ciuda caloriferului maÈ™inii, era frig, dar Seidler era obiÈ™nuit cu frigul. Ceea ce îl deranja era nervozitatea lui Oswald. — ÃŽncetineÈ™te, se răsti el, suntem aproape. Nu vrem ca ei să creadă că încercăm să forțăm graniÈ›a, nu trebuie să i trezim... — Nu trebuie să întârziem. Oswald reduse viteza È™i apoi confirmă neliniÈ™tea lui Seidler. Hai să oprim o secundă. O gură de rachiu din bidonul meu m ar ajuta să vă trec... — Nu! Nu trebuie să È›i simtă alcoolul în răsuflare. Orice întârziere cât de mică, È™i ei o să treacă la o verificare completă. Și lasă mă pe mine să vorbesc... — Dacă au schimbat garda mai devreme, Seidler? Dacă sunt de serviciu oameni mai odihniÈ›i... — Nu își schimbă niciodată obiceiurile. Replicase tăios, străduindu se să sune convingător. Privi din nou la bătrânul Franz, întotdeauna se gândea la el ca la un om bătrân. Bărbia lui Oswald era căruntă È™i nebărbierită. Dar Seidler avea nevoie de el în această călătorie, deoarece acesta transporta legal bunuri peste graniță. El le era cunoscut celor de la punctul de frontieră. După cum È™i vehiculul era o imagine familiară. Acum puteau vedea în depărtare postul de control. — Aprinde faza mare, ordonă Seidler. Bătrânul își pierduse cumpătul – uitase semnalul pentru Jan. MicÈ™orează le, se răsti el. Duhoarea spaimei poluă atmosfera îngheÈ›ată din Renault. Seidler simÈ›ea mirosul acru, de sudoare, al È™oferului. Broboane de sudoare începuseră să se formeze pe fruntea bătrânului. Seidler se rugă lui Dumnezeu ca Franz să nu fi făcut acea remarcă referitoare la posibilitatea ca ei să fi schimbat garda mai devreme. Dacă maÈ™ina ar fi percheziÈ›ionată, el ar putea să o sfârÈ™ească în Siberia. Nu! N ar fi Siberia. Dacă ar fi torturat, È™tia că le ar fi spus despre transporturile anterioare. Ar fi turbaÈ›i de furie. El ar înfrunta plutonul de execuÈ›ie. ÃŽn acel moment Manfred Seidler hotărî că, dacă vor reuÈ™i È™i de această dată, aceasta va fi ultima cursă. Dumnezeu îi era martor că avea destui bani în contul său din ElveÈ›ia. Scoțând o batistă de mătase, îi spuse lui Franz să stea liniÈ™tit, iar el È™terse cu grijă sudoarea de pe sprâncenele bătrânului. MaÈ™ina se opri. Datorită dârei de lumină strecurate prin uÈ™a deschisă a postului de control, Seidler văzu bariera grea coborâtă, barându le drumul spre Austria. — OpreÈ™te te! È™uieră el. Bătrânul nătâng aproape că oprise motorul. Era ceva obiÈ™nuit să lase motorul mergând, creând în mintea gărzilor senzaÈ›ia reflexă că, după un control de rutină, ei vor ridica bariera È™i vor da undă verde Renault ului. O siluetă în uniformă, cu un automat atârnat pe umăr, se apropie de maÈ™ină pe partea lui Seidler. Seidler încercă să deschidă portiera È™i descoperi că uÈ™a blestemată îngheÈ›ase. Grăbit, coborî geamul lateral. Aerul îngheÈ›at pătrunse în interior, înghețându i partea expusă a feÈ›ei, deasupra fularului gros. Soldatul se aplecă È™i scrută interiorul. Era Jan. — ÃŽmi pare rău, se scuză Seidler, mânerul e îngheÈ›at. Vorbea fluent ceha. Trebuie să verific cutia de lemn din spate. Cutia de lemn, sublinie. Nu sunt sigur dacă am voie să i scot conÈ›inutul. Dacă nu e îngăduit, ia o È™i fă i vânt... Jan dădu din cap înÈ›elegător, iar cizmele scârțâiră în zăpada întărită în timp ce se duse, cu încetineală dureroasă, în partea din spate a furgonetei. Seidler aprinse o È›igară pentru a È™i liniÈ™ti nervii. Erau atât de aproape de reuÈ™ită, încât nu îndrăzni să l privească pe Franz. Știa că făcuse o greÈ™eală psihologică subliniind cuvintele cutia de lemn. Dar, ca È™i în călătoriile anterioare, el risca enorm presupunând că oamenii nu sunt niciodată suspicioÈ™i în privinÈ›a a ceva ce se află sub nasul lor. Lângă cutie se afla È™i containerul de carton, mult mai mare, pe care Jan nu trebuia să l cerceteze. Forțându se să nu privească înapoi, uitând că geamul era deschis, trase adânc un fum din È›igară când îl auzi pe Jan răsucind mânerul È™i ridicând capacul portbagajului. Slavă Domnului că acel mâner nu era îngheÈ›at! Se auzi un scrâșnet când Jan trase afară cutia, urmat de sunetul divin al închiderii portbagajului. O lumină fulgeră în stânga sa, prin geamul deschis. Probabil, ieÈ™ise cineva cu o lanternă din ghereta de pază. El continuă să privească fix înainte. Singurele sunete în întunericul din zori erau datorate ticăitului motorului È™i È™uieratului È™tergătoarelor în fulguiala liniÈ™tită, menÈ›inând curate două arce de cerc pe suprafaÈ›a parbrizului. Se auzi zgomotul bocancilor sfărâmând crusta grea de zăpadă. Jan reapăru la geam, cu pomeÈ›ii È™fichiuiÈ›i de vânt. PuÈ™ca încă atârna pe un umăr, iar cutia se balansa îndemânatic pe celălalt. Expresia îi era neutră când se aplecă È™i vorbi. — Până data viitoare... — Procedăm la fel, replică Seidler È™i zâmbi, strivind È›igara în scrumieră. Un gest mărunt, indicând faptul că această tranzacÈ›ie era încheiată. Jan dispăru înăuntrul gheretei în timp ce Seidler ridică geamul – Dumnezeule, era îngheÈ›at bocnă! Ar fi norocos să se dezgheÈ›e în timpul rămas pentru a ajunge la Viena, cu ajutorul încălzitorului de mică putere. BraÈ›ul barierei rămase cu încăpățânare coborât de a curmeziÈ™ul traseului lor. Franz eliberă frâna, dar Seidler îl opri. — Pentru numele lui Dumnezeu, aÈ™teaptă! Fără semne de nerăbdare... — De obicei, nu se întâmplă aÈ™a. Până acum ar fi trebuit să fim departe. Simt că ceva nu e în regulă... — Gura! N ai văzut căscatul lui Jan? La ora asta sunt pe jumătate adormiÈ›i. Au fost de serviciu toată noaptea. Nu se întâmplă niciodată nimic în locul ăsta uitat de Dumnezeu. Sunt plictisiÈ›i de moarte. S au complăcut într o stare de inerÈ›ie permanentă... Seidler își dădu seama că vorbea prea mult. ÃŽncepu să se întrebe dacă nu cumva încerca să se convingă singur. Privi hipnotizat de bariera orizontală. Aceasta începuse să se clatine. Hristoase! Tensiunea începea să l cuprindă. Bara nu se clătina. Se ridica. Franz eliberă frâna. Renault ul lunecă înainte. Se aflau dincolo! Făcură o oprire scurtă, din nou, cât timp un oficial austriac privi fără interes la paÈ™aportul german al lui Seidler, iar apoi străbăteau străzile micului oraÈ™ Gmund. — Þi ai dat seama că ai fost fotografiat la punctul de frontieră? remarcă Franz în timp ce accelera pe autostrada dintre Gmund È™i îndepărtata Vienă. — Despre ce dracu' vorbeÈ™ti? — Ai fost fotografiat de un bărbat în haine civile. N ai văzut blitzul declanșându se? Avea un aparat foto ciudat, cu un obiectiv mare... — Un civil? tresari Seidler. EÈ™ti sigur? A ieÈ™it cineva cu o lanternă din gheretă de pază... — Nici vorbă de lanternă. Un blitz. L am văzut cu coada ochiului. Tu priveai drept în față. Seidler – un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu o coamă de păr È™aten închis, zvelt, față osoasă, nas lung iscoditor È™i ochi precauÈ›i – căzu pe gânduri. Ceea ce îl îngrijora era referirea la un civil. Până atunci, întotdeauna fuseseră numai gărzi în uniformă. Da, aceasta era, cu siguranță, ultima cursă. Abia se relaxase la gândul acesta confortabil, când Franz mai spuse ceva ce îl tulbură. — N o să te mai ajut niciodată, scrâșni bătrânul. ÃŽmi convine de minune, gândi Seidler, apoi privi tăios în stânga lui. Franz privea fix înainte, dar expresia lui indica infatuare, condescendență. Seidler cunoÈ™tea acea expresie: Franz se felicita pentru vreo È™mecherie pe care intenÈ›iona să o pună la cale. — Regret să aud asta, replică Seidler. — Treaba aceea, de la frontieră, continuă Franz. Am fost sigur că schimbaseră garda. E doar o problemă de timp până să o schimbe cu adevărat. Jan nu va fi acolo să È™i primească rachiul È™i să È›i dea cale liberă. Vor scotoci maÈ™ina... Se repeta, vorbea prea mult, subliniind excesiv motivele hotărârii sale. Și, pe lângă asta, surâsul afectat. Mintea întortocheată È™i ageră a lui Seidler începu să caute motivul real. Mâna sa dreaptă, adânc înfundată în buzunarul paltonului, în căutarea căldurii, simÈ›i cuÈ›itul cu resort pe care îl purta întotdeauna în compartimentul pe care îl cususe în interiorul buzunarului. Bani! Franz se închina lor. Dar din ce sursă putea el să obÈ›ină mai mulÈ›i bani decât generoasa sumă pe care Seidler i o plătise întotdeauna? Drumul spre Viena trece printr unele dintre cele mai singuratice È™i pustii È›inuturi aflate la vest de Siberia. Netede ca o masă de biliard – o monotonă masă de biliard acoperită de zăpadă – câmpurile golaÈ™e, lipsite de copaci se întindeau pe ambele părÈ›i. Era încă întuneric când trecură printr una din cele mai nelocuite aÈ™ezări dintre Gmund È™i capitala austriacă. Horn consta dintr o singură stradă, mărginită de clădiri vechi, masive, cu aspect de fermă. PorÈ›i duble uriaÈ™e, de lemn închideau ermetic intrările în curÈ›ile de dincolo de ele, intrări suficient de largi, încât să îngăduie accesul căruÈ›elor ticsite cu fân È™i trase de boi. De ce dracu' putea să fie capabil Franz? Seidler, un oportunist prin excelență, un om ale cărui antecedente È™i caracter indicau că se călăuzea întotdeauna după instincte, cercetă problema sub toate aspectele. Era un locuitor al Europei Centrale, un Mittel European, tatăl său fusese un german sudet din Cehoslovacia antebelică, iar mama, cehoaică. Seidler vorbea cinci limbi – ceha, germana, engleza, franceza, italiana. Cehii – È™i Seidler era în cea mai mare măsură ceh – au talent la limbile străine. Această însuÈ™ire, adăugată reÈ›elei de legături pe care o crease de a lungul Europei împreună cu înclinaÈ›ia sa tipic cehă spre lipsa de scrupule – îi permisese să trăiască bine. ÃŽnalt de un metru optzeci, etala o mică mustață È™i avea darul de a sporovăi în toate cele cinci limbi. ÃŽn timp ce se apropiau de Viena, era încă preocupat de problema lui Franz. Mai avea È™i o altă problemă: avea un program strict pentru marfa din interiorul containerului de carton ce se odihnea în spatele Renault ului. Avionul îl aÈ™tepta la aeroportul Schwechat. Lucrătorii săi erau formaliÈ™ti în privinÈ›a punctualității. Să riÈ™te puÈ›in timp pentru a l verifica pe Franz când vor ajunge la Viena? Când Franz opri Renault ul în faÈ›a clădirii Westbanhof, gara principală către vest, primele licăriri ale unei lumini palide, melancolice, se strecurau prin negura densă lăsată asupra Vienei. Aici se transborda întotdeauna Seidler în propria sa maÈ™ină, care îl aÈ™tepta parcată. Nu era indicat să l lase pe Franz să l ducă la aeroport – cu cât È™tia mai puÈ›in în privinÈ›a destinaÈ›iei finale a mărfii, cu atât mai bine. — Uite È›i banii. Nu i prăpădi pe băutură È™i pe femei focoase, spuse Seidler cu voită batjocură. Remarca era cu adevărat foarte nostimă – ideea că Franz Oswald ar cheltui bani grei pe femei, în loc de a i cheltui în cârciumă. Bătrânul luă plicul burduÈ™it È™i îl introduse în buzunarul interior. Mâinile sale băteau nerăbdătoare pe volan, gest ce nu îi era caracteristic, observat de Seidler când se duse în partea din spate a maÈ™inii, deschise portbagajul È™i înÈ™făcă containerul mare de carton de mânerul din frânghie groasă. Trânti capota portbagajului, veni în faÈ›a parbrizului È™i spuse: — S ar putea să am un alt gen de treabă. Care nu implică riscuri. O treabă în Austria, minÈ›i el. Þinem legătura... — Tu eÈ™ti È™eful. Franz eliberă frâna, fără a privi spre cel care îl angajase, È™i maÈ™ina se puse în miÈ™care. Seidler văzu cu totul întâmplător. Pe bancheta din spate, un pled în carouri, È™ifonat, se ridicase pe jumătate, dezvăluind ceea ce ascundea. Seidler îngheță. Franz furase una dintre mostrele de marfă. ÃŽn timp ce Seidler grăbea pasul, muncitorii matinali se revărsau spre ieÈ™irile gării de după peretele uriaÈ™ de sticlă È™i în josul treptelor. Se crease un ambuteiaj chiar la ieÈ™irea din piață, iar Renault ul lui Franz era blocat. Alergând la Opel ul său parcat, Seidler descuie uÈ™a, îndesă containerul de carton pe bancheta din spate È™i se aÈ™eză la volan. Era preocupat să nu intre în panică. Introduse întâi cheia în contact, porni motorul È™i țâșni în momentul în care Franz părăsea piaÈ›a, cotind pe Mariahilferstrasse. Clădirile de un cenuÈ™iu mohorât se conturau în întuneric pe măsură ce Seidler înainta. Se părea că Franz se îndrepta spre centrul oraÈ™ului – departe de locuinÈ›a sa. Seidler era cuprins de o furie rece È™i, conducând cu o singură mână, pipăi din nou cuÈ›itul cu resort din buzunarul său secret. Acum se explica rânjetul satisfăcut de pe faÈ›a lui Franz. Vindea una dintre mostre. Singura nedumerire a lui Seidler era cu privire la identitatea cumpărătorului. Seidler È™edea uluit în Opel ul său parcat, preocupat de ceea ce tocmai observase. Un bărbat sobru, cu o înfățiÈ™are energică È™i o mustață cazonă îl aÈ™tepta pe Franz. ÃŽn faÈ›a Ambasadei britanice! Seidler îl urmărise pe Franz cum ieÈ™ise din Renault ul său, ducând micul container de carton când îl întâlnise pe englez. Acesta din urmă îl luase de braÈ›, introducându l în clădire. Acum Seidler era cel care bătea darabana pe volan, privindu È™i ceasul, gândindu se la aeronava ce aÈ™tepta la Schwechat, È™tiind că trebuia să aÈ™tepte ca Franz să iasă. Acesta ieÈ™i zece minute mai târziu, fără container. Se urcă la volanul Renault ului, fără a privi în direcÈ›ia lui Seidler, care stătea aplecat pe volanul maÈ™inii, purtând o beretă neagră pe care Franz n o văzuse niciodată. Ceva în felul de a merge îi sugeră lui Seidler că Franz era foarte satisfăcut de vizita sa la Ambasada britanică. Renault ul se puse în miÈ™care. Seidler porni la rândul său când Franz întoarse pe o stradă laterală îngustă, pustie, flancată de clădiri vechi de locuinÈ›e, înalte. Șiruri de trepte duceau în jos, spre subsol. Privind în oglinda retrovizoare, Seidler acceleră, depăși Renault ul lent È™i se propti pe diagonală în bordură. Franz apăsă brusc frâna È™i opri la câțiva centimetri de Opel. Þâșni din maÈ™ină È™i alergă, târându È™i picioarele pe pavaj, în direcÈ›ie opusă. Seidler îl ajunse din urmă în mai puÈ›in de o sută de metri, pe partea opusă unui È™ir de trepte ce ducea într unul din subsoluri. Apucă umărul lui Franz cu mâna stângă È™i îl răsuci. Zâmbi È™i spuse repede: — Nu ai de ce să te sperii... Tot ce vreau să È™tiu este cui i ai dat cutia... După aceea, în ce mă priveÈ™te, poÈ›i să te duci dracului... Adu È›i aminte, am spus că asta a fost ultima cursă... Vorbea când înfipse, de jos în sus È™i cu toată puterea, lama cuÈ›itului în pieptul lui Franz. Fu surprins de uÈ™urinÈ›a cu care cuÈ›itul pătrunse în corpul omului. Franz horcăi, tuÈ™i o singură dată, dădu ochii peste cap È™i începu să se prăbuÈ™ească. Seidler îl îmbrânci sălbatic cu mâna înmănuÈ™ată, iar Franz, cu cuÈ›itul înfipt în piept până la plasele, căzu pe spate în josul treptelor de piatră. Seidler fu, de asemenea, surprins de lipsa zgomotului: zgomotul cel mai puternic fuse când Franz, la jumătatea treptelor, izbi pardoseala cu ceafa. SfârÈ™i, prăbuÈ™it pe spate, pe pietrele ce pardoseau subsolul. Seidler privi în jurul său, coborî iute treptele È™i pipăi interiorul scurtei lui Franz, scoțându i portofelul burduÈ™it, deÈ™i plicul cu bancnote austriece pe care el i l dăduse era încă în interiorul aceluiaÈ™i buzunar. Scoase un ghemotoc de bancnote elveÈ›iene de câte cinci sute de franci. La prima vedere păreau să fie douăzeci. Zece mii de franci elveÈ›ieni. O comoară pentru Franz. Motorul unei maÈ™ini care se apropia îl avertiză pe Seidler că era timpul să plece. ÃŽÈ™i băgă bancnotele în buzunar, cu mâna înmănuÈ™ată, È™i urcă în fugă treptele înapoi la maÈ™ină. Abia demarase când văzu în oglinda laterală luminile de semnalizare ale maÈ™inii ce se apropia. Acceleră, luând o curbă, È™i uită de maÈ™ină, preocupat acum să ajungă la aeroportul Schwechat. Căpitanul "Tommy" Mason, oficial desemnat ca ataÈ™at militar la Ambasada britanică din Viena, se încruntă văzând Renault ul fără È™ofer, parcat oblic față de bordură, È™i uÈ™a de la subsol deschisă. Depăși cu dificultate vehiculul, apoi opri È™i stinse motorul maÈ™inii sale. Ticăitul motorului Renault ului îl întâmpină pe strada altfel tăcută. Cu remarcabilă agilitate, ieÈ™i din Fordul său Escort, alergă să privească în josul subsolului, fugi înapoi la Ford, porni din nou motorul È™i demară în trombă. Ajunse la timp ca să vadă stopurile Opel ului ce intra pe o arteră principală. ÃŽl ajunse repede din urmă È™i se menÈ›inu în urma lui, la un interval acceptabil. Nu avea rost să l alarmeze pe celălalt. Primul lucru de dimineață È™i tot restul... Mason observase prima oară Opel ul parcat în faÈ›a Ambasadei când avusese întrevederea cu Franz Oswald. Privind întâmplător din spatele perdelelor ferestrei de la cel de al doilea etaj, văzuse maÈ™ina È™i È™oferul, care purta una din acele caraghioase berete franÈ›uzeÈ™ti, aplecat pe volan. Francezii, măcar o dată, le făcuseră o favoare. Nu prea îi văzuse zilele astea. Nu găsise nici un motiv să È™i alarmeze vizitatorul care, spre surprinderea sa, își respectase promisiunea. ÃŽncă È™i mai surprinzător, poate chiar puÈ›in alarmant, fusese conÈ›inutul cutiei de carton. Când vizitatorul îl părăsise, Mason se gândise că n ar fi rău să l urmărească pe individ, mai cu seamă că Beretele Negre păreau să fie, de asemenea, implicate în următoarea afacere. Nu puteai spune niciodată unde puteau duce astfel de lucruri. Tweed, de la Londra, spusese odată ceva în genul acesta. Ciudat cum persistaseră în memorie spusele lui Tweed, aruncate într o doară. Mason, treizeci È™i trei de ani, înalt de un metru È™aptezeci È™i cinci, ochi adormiÈ›i, mustață îngrijită, voce tărăgănată, dar cu vorbă tranÈ™antă, folosind cât mai puÈ›ine cuvinte posibil, era aproape o caricatură a funcÈ›iei sale oficiale. Ambasadorul, în cursul unei petreceri date la scurtă vreme după sosirea acestuia ÃŽn oraÈ™ul valsului, îi acceptase umorul sec, punându l pe seama sosirii sale recente. — Știi, Mason, dacă mi s ar cere să arat cuiva o imagine a unui ataÈ™at militar britanic tipic, aÈ™ arata o poză de a dumitale... — Domnule, replicase Mason. Mason fu curând sigur că individul din Opel se îndrepta spre aeroport, doar dacă nu cumva își continua drumul spre graniÈ›a cehă È™i, mai departe, spre Bratislava – Doamne fereÈ™te! Dar orice om care lăsa cadavre în subsoluri la această ora, merita puÈ›ină atenÈ›ie. Un sfert de oră mai târziu își dădu seama că prima sa presupunere fusese întemeiată. Din ce în ce mai straniu. Ce zbor putea oare să prindă înainte de ora la care cei mai mulÈ›i oameni nici nu È™i au pregătit micul dejun? Seidler conducea peste limita legală de viteză, privindu È™i ceasul la intervale dese. Franz Oswald era doar cel de al doilea om pe care îl omorâse vreodată – primul fusese într un accident – È™i reacÈ›ia persista. Era cutremurat, iar gândurile îi erau absorbite de un singur lucru – să ajungă în siguranță la bordul aeronavei. Vama nu era o problemă. Din nou, timpul era vital – ofiÈ›erului de serviciu îi fusese deja plătită o sumă substanÈ›ială. Când era vorba de lucruri esenÈ›iale, cel care îl angajase – atât de grijuliu cu banii – nu ezita niciodată să pună la dispoziÈ›ie fondurile necesare. Ajungând la aeroport, depăși clădirea principală È™i își continuă drumul spre pistă. Josef, care nu È™tia nimic, aÈ™tepta să ducă maÈ™ina închiriată înapoi, la Viena. Seidler sari din maÈ™ină, dădu din cap către Josef, ridică containerul mare din portbagajul Opel ului È™i merse rapid spre charterul ce aÈ™tepta. Scara era deja pregătită. Un om pe care nu l văzuse niciodată stătea la scară, întrebându l în franceză: — Tipul coletului? — Terminal. 5 Londra. 10 februarie 1984. 8ºC. Tweed, scund È™i rotofei, de vârstă mijlocie, privea pe fereastra biroului său de la cartierul general S.I.S., din Park Crescent, când Mason sună de la Viena. Privea prin lentilele ochelarilor săi cu ramă de baga spre Regent Park, peste grădinile Crescent. ÃŽn lumina umedă a dimineÈ›ii, mici mănunchiuri de raze aurii se strecurau prin verdeață. Culoarea galben È™ofran a primăverii timpurii. Era ceva ce indica ultimele rămășiÈ›e ale iernii. Telefonul de pe biroul său sună. — Convorbire internaÈ›ională cu Viena, îl informă centralista. Tweed se întrebă când fusese Viena o convorbire locală. ÃŽi spusese să i facă legătura È™i se aÈ™eză în scaunul său turnant. Apoi schimbară obiÈ™nuitele parole preliminare de identificare. Mason părea grăbit, ceea ce era neobiÈ™nuit. — Am ceva pentru dumneavoastră. Nu vă pot spune la telefon... — Mason, de unde vorbeÈ™ti? întrebă Tweed tăios. — Dintr o cabină telefonică de la Oficiul Central de PoÈ™tă, din centrul Vienei. Telefonul Ambasadei e cuplat la centrală. Abia am picat de la aeroportul Schwechat – acesta este... — Știu unde este. Treci la subiect... Tweed era, din nou, neobiÈ™nuit de tăios. Dar simÈ›ise o precipitare maximă în vocea interlocutorului său. Sub aparenÈ›a funcÈ›iei de ataÈ™at militar, Mason era omul S.I.S. ÃŽn Viena. Britanicii învățaseră, în sfârÈ™it, de la colegii lor sovietici – care nu erau niciodată ceea ce păreau în cadrul ambasadelor. — Am ceva pentru dumneavoastră, ceva destul de înspăimântător. Nu voi specifica la acest telefon. O să l aduc cu mine când voi veni la Londra. EsenÈ›ialul este că un avion charter marca Lear, cu însemne elveÈ›iene a părăsit Schwechat cu o jumătate de oră în urmă. Flerul îmi spune că avea destinaÈ›ia ElveÈ›ia... Tweed ascultă, fără să întrerupă. Mason revenise la concizia sa tipică. Scurt, propoziÈ›ii succinte. Nici un cuvânt irosit. Cât timp îl ascultă, Tweed nu făcu nici o însemnare pe notesul din faÈ›a sa. Când Mason termină, Tweed îi puse doar o întrebare înainte de a întrerupe legătura. — Cât durează zborul din Viena până în ElveÈ›ia? — O oră È™i zece minute. Deci, aveÈ›i mai puÈ›in de patruzeci de minute, dacă apreciez bine. Și încă ceva, e È™i un cadavru la mijloc... — Ne vedem în Londra. Tweed aÈ™teptă un moment după ce aÈ™eză receptorul, apoi îl ridică din nou È™i ceru un ton. Formă 01041, codul ElveÈ›iei, urmat de 31, codul oraÈ™ului Berna, urmat de încă È™ase cifre. Luă legătura cu Wiley, ataÈ™atul comercial al Ambasadei britanice la Berna, în mai puÈ›in de un minut. Vorbi repede, explicând ce voia. — ...deci, alertează l pe omul nostru din Geneva È™i pe amicul din Zürich... — Nimeni n ar avea timpul necesar să ajungă la aeroport ca să organizeze o supraveghere, protestă Wiley. — Nu i adevărat. Cointrin e la zece minute de centrul Genevei. AjungeÈ›i în douăzeci de minute, cu o maÈ™ină rapidă, din Zürich la Kloten – abia au terminat noua È™osea. Iar tu poÈ›i să verifici aeroportul Belp... — Trebuie să i dau bice... — Dă i drumul, îi spuse Tweed È™i întrerupse legătura din nou. Oftând, se ridică în picioare È™i se duse la peretele cu harta Europei de Vest. Mason îl depășea pe Wiley. Poate trebuia să i schimbe între ei când Mason va veni. Viena era o apă liniÈ™tită, dar Berna începuse să se tulbure. Și de ce era neglijat Belp? Nici chiar Howard nu avea probabil idee că Berna avea propriul său aeroport la cincisprezece minute distanță pe autostrada cu patru benzi dintre Thun È™i Lucerna. Plus trei curse săptămânale de la Belp la Gatwick. Studia harta când È™eful său, Howard, năvăli în birou. FireÈ™te fără să bată la ușă. — Se coace ceva interesant? întrebă vioi. Howard avea toate legăturile necesare, trecuse prin toate È™colile È™i universitățile folositoare, care, închizând cercul, îi ofereau toate facilitățile. Capabil È™ef administrativ, nu prea avea imaginaÈ›ie È™i nu își asuma riscuri. Tweed fusese auzit – indispus fiind – numindu l în particular "cap sec". — Posibil la Berna, replică Tweed, nemaicontinuând. — Berna? se îmbățoșă Howard. Te ai blocat pe Terminalul acela. Ce naiba înseamnă cuvântul – dacă o însemna ceva? — N am idee dacă înseamnă ceva. Doar că continuăm să recepÈ›ionăm zvonuri din surse diferite. Hotărâse să nu i pomenească lui Howard referirea pe care o făcuse Mason în legătură cu "cadavrul implicat". Era prea devreme să l întărâte pe Howard. — Sper că nu mobilizezi prea mulÈ›i oameni în chestia asta, comentă Howard. Terminal, repetă el. Ar fi o idee să supraveghem aeroporturile. Se leagă: aeroport, terminal... — Am făcut o deja. — Bravo. Þine mă la curent... Wiley telefonă la Park Crescent la ora 4 p.m. fix. Se scuză că nu telefonase mai devreme. Linia telefonică a Ambasadei fusese deranjată aproape toată ziua. Tweed presupuse că, în realitate, el aÈ™teptase până când toata lumea, inclusiv ambasadorul, plecase acasă. Era ora 5 p.m. la Berna, deoarece ElveÈ›ia era cu o oră înaintea Londrei. — Am avut noroc, îl informă pe Tweed. Sau, cel puÈ›in, aÈ™a cred. Dacă acesta era avionul care te interesa... Descrise aeronava, iar Tweed mormăi ceva È™i i spuse să continue. Un pasager a debarcat È™i a încărcat un container mare de carton într un camion ce aÈ™tepta. Un camion acoperit cu husă. InscripÈ›ionată pe lateral cu cuvintele Chemiekonzern Grange AG... — Un moment, ca să notez. AÈ™a, acum continuă... — E o poveste ciudată. Am urmărit camionul – pasagerul a călătorit într un taxi, în spatele È™oferului, pe autostrada ce duce la Berna. A cotit pe un drum ce È™tiam că se înfundă, aÈ™a că am aÈ™teptat. Sub pretextul că mi s a defectat maÈ™ina am stat în ger, cu capul sub capotă. Dumnezeule, era frig... Mason ar fi lăsat deoparte acest amănunt. Tweed aÈ™teptă, răbdător de această dată. La ora patru după amiază aprinsese deja luminile. Afară era aproape întuneric, iar maÈ™inile ce treceau pe strada principală aprinseseră, de asemenea, farurile. Tweed simÈ›i o urmă de dezamăgire în privinÈ›a raportului primit până atunci. N ar fi putut spune de ce. — După aproximativ un sfert de oră o furgonetă mică a apărut de pe acelaÈ™i drum lateral. Aproape că o pierdusem – apoi l am localizat pe acelaÈ™i pasager, aÈ™ezat alături de È™oferul furgonetei. Am urmărit maÈ™ina care s a îndreptat spre oraÈ™. Am pierdut o datorită traficului de la periferie. Ciudat este că pot să jur că a trecut mai târziu pe lângă mine, în sens opus – departe de oraÈ™... — Și, ce i cu asta? — AÈ™teaptă. Am observat denumirea scrisă pe lateral. Sunt al dracului de sigur că era aceeaÈ™i în ambele dăți... Tweed scria numele, când Howard intră în birou, din nou fără să bată la ușă. Tweed mâzgăli cel de al doilea nume în timp ce Howard ocoli masa de lucru ca să privească peste umărul său – alt obicei enervant. ÃŽi mulÈ›umi lui Wiley È™i aÈ™eză receptorul. Tweed nu se îndoia de faptul că Howard făcuse una dintre desele sale vizite la centrala telefonică pentru a vedea dacă se petrece ceva. Știa, de asemenea, că Howard rămânea deseori noaptea târziu, pentru a putea astfel să È™i bage nasul prin birourile oamenilor săi, după plecarea acestora. Acesta era motivul pentru care Tweed încuia tot ceea ce era de interes, lăsând pe masa de lucru doar însemnări banale. — Ceva nou? se interesă Howard. — Nu sunt sigur. Nu m am hotărât încă, dar s ar putea să fie necesar să plec eu însumi la Berna. După câte È™tiu, suntem ocupaÈ›i până peste cap. Keith Martel e plecat într o misiune È™i e cu mâinile legate... — Fără justificări, comentă sec Howard È™i își zornăi mărunÈ›iÈ™ul din buzunar. ÃŽÈ›i place la Berna. Ceva nou? repetă. — Mason a raportat azi dimineață că avea ceva pentru mine – ceva destul de înspăimântător au fost exact cuvintele pe care le a folosit. Cred că i a fost livrat la Ambasadă. ÃŽl ia È™i ni l aduce în câteva zile, aÈ™a că trebuie să fie important – poate foarte serios... — Of, Doamne! Inventezi alte probleme. — Problemele se inventează singure, sublinie Tweed. Iar cel de la telefon era Wiley... ÃŽn caz că nu È™tiai, gândi el. Mason mi a raportat de la Viena că, în dimineaÈ›a asta, a urmărit un bărbat – care poate fi un asasin – până la aeroportul Schwechat, în afara oraÈ™ului. L a văzut închiriind un avion particular elveÈ›ian. Am pus sub urmărire trei aeroporturi elveÈ›iene – deÈ™i mai sunt o mulÈ›ime. Wiley tocmai mi a spus că un avion asemănător a aterizat la Belp... — Belp? Unde naiba e Belp? Caraghios nume... — PriveÈ™te la steguleÈ›ul înfipt în harta de pe perete. E aeroportul oraÈ™ului Berna. — Nu È™tiam că are aeroport. Tweed nu spuse nimic, dar privi pe deasupra ochelarilor la Howard care scruta harta. Deci era un aeroport, spuse Howard cu satisfacÈ›ie. Un terminal! Devine interesant... Era bine să l ai întotdeauna pe Howard de partea ta – sau, cel mai bine, într o poziÈ›ie neutră – creându i senzaÈ›ia că el însuÈ™i contribuise la idee. Tweed continuă să vorbească pe ton egal: — Wiley a văzut avionul debarcând un pasager care ducea un container mare. S ar putea să l fi transportat cu o furgonetă. Wiley a notat inscripÈ›ia de pe furgonetă. Deocamdată am o mulÈ›ime de elemente disparate care s ar putea, eventual, închega într un întreg. — Sau într o problemă... Era stadiul cel mai avansat la care ajunsese vreodată Howard să facă o glumă. Se răsuci pe călcâie È™i scutură un fir de praf imaginar de pe costumul său cu dunguliÈ›e fine. Howard se îmbrăca modern; purta întotdeauna un pardesiu din păr de cămilă, a cărui lungime varia în funcÈ›ie de moda zilei. Ei bine, ce era scris pe furgonetă? întrebă el. — Clinica Bern... 6 Tucson, Arizona. 10 februarie 1984.35°C. Soarele apunea dincolo de munÈ›i, iar Tucson ul era scăldat în lumina purpurie a amurgului, în timp ce temperatura cobora È™i ea. Newman ridică paharul înspre doctorul Rosen. Se aflau la Tack Room, probabil cel mai luxos restaurant din stat. Mesele erau iluminate de sfeÈ™nice. — Noroc! spuse Newman. L am văzut pe Frank Chase. Am vorbit cu Linda Wayne, dar n am ajuns la nici o concluzie. Nici o dovadă a ceva suspect în privinÈ›a trimiterii lui Jesse Kennedy la Clinica Berna... — Știi că Jesse a fost transportat direct la Berna cu un avion charter? — Linda nu a spus aÈ™a ceva... — Ai auzit vreodată de profesorul Armand Grange, specialist elveÈ›ian eminent? — Nu. Trebuia? — E surprinzător că Linda nu l a menÈ›ionat. Grange se afla într un turneu de conferinÈ›e în State – impresia mea e că È™i a aranjat treburile. Și, din momentul în care l a întâlnit, Linda l a tratat ca pe un guru personal. — Guru? Newman privi la faÈ›a blândă, dar cu expresie pătrunzătoare a lui Rosen. Am crezut că foloseÈ™ti acest cuvânt pentru vreun fachir indian care oferă mântuire, în caz că dai ortul popii... — AÈ™a e, fu de acord Rosen. Grange se ocupă de regenerarea celulară – ceva ce elveÈ›ienii experimentează de ani de zile. Noi nu suntem convinÈ™i încă. Poate că suntem de modă veche. Dar Grange È™i a adunat, cu siguranță, câțiva discipoli în turneul ăsta – bineînÈ›eles, bogaÈ›i ca întotdeauna. Newman se întoarse într o parte, ca să È™i studieze invitatul. — Iartă mă, nu sunt sigur că înÈ›eleg ceea ce spui. ÃŽncerci să mi spui ceva, nu i aÈ™a? — AÈ™a presupun. Rosen acceptă să i fie umplut din nou paharul. ÃŽn afara Centrului Medical părea să se înmoaie. Newman gândi că poate se datora atmosferei relaxante de la Tack Room. Rosen continuă: Poate că anumite lucruri pe care le spun n or să sune tocmai elegant, pot fi chiar luate drept critică a unui coleg de breaslă, dar vorbim despre un străin. Bănuiesc că clinica lui Grange e plină de pacienÈ›ii înstăriÈ›i pe care i a atras pe timpul acestui tur. Două oferte: una pentru rude, alta pentru pacienÈ›ii grav bolnavi. Zâmbi trist. Știi ceva, Newman? Cred că vorbesc prea mult... — Continui să ascult. Uneori e bine să te descarci... Newman se uită la Rosen cu o expresie concentrată. Făcea parte din arsenalul meseriei sale de corespondent străin – deseori oamenii i se confesau în situaÈ›ii în care n ar fi spus aceleaÈ™i lucruri soÈ›iilor lor sau colegilor – mai cu seamă soÈ›iilor. — Linda Wayne, continuă Rosen, s a încredinÈ›at profesorului Grange aidoma unei femei pe cale să se înece, care se agață de o scândură plutitoare. El venea în întâmpinarea dorinÈ›ei ei – să l ducă pe Jesse departe, cât mai departe posibil. Oferta lui Grange constă în a prelua rudele bolnave din mâinile celor dragi È™i apropiaÈ›i. PreÈ›ul e ridicat, dar, după cum am spus, el negociază numai cu cei foarte bogaÈ›i. Oferta pentru pacienÈ›ii bolnavi constă în speranÈ›a regenerării celulare, o È™ansă nouă pentru viață. Presupun că e o formulă strălucită. — A funcÈ›ionat metoda asta cu Jesse Kennedy? — Aici ai pus degetul pe rană; asta mă îngrijorează. Rosen sorbi din băutura sa, iar Newman, grijuliu, rămase tăcut. Dacă Jesse ar avea leucemie, ar înfrunta o bărbăteÈ™te, dar în nici un caz n ar fi adeptul regenerării celulare. Știi că, odată, a lucrat pentru C.I.A.? S a întâmplat cu mai mult de zece ani în urmă, când oamenii noÈ™tri pregăteau piloÈ›i germani la o bază aeriană secretă undeva, în deÈ™ert. Un foarte dur membru C.I.A. a ajuns să coopereze cu Jesse. Nu mi aduc aminte numele său. Linda Wayne a cochetat cu el. Acum, într adevăr, vorbesc prea mult... — Mai precis, ce a făcut Jesse? — ObiÈ™nuia în fiecare zi să călărească de unul singur kilometri întregi prin deÈ™ert. I au dat un aparat de fotografiat. ÃŽntr o dimineață a observat un pilot german înmânând un plic unui străin care oprise maÈ™ina pe Autostrada Interstate 10, ce străbate distanÈ›a dintre Los Angeles È™i Florida. Străinul l a urmărit pe Jesse cu o puÈ™că... Rosen zâmbi, cu o expresie visătoare întipărită pe față. A fost o prostie din partea lui. Jesse l a doborât cu calul, omul de la C.I.A. a apărut, iar un pilot german a dispărut pentru totdeauna. Omul de la C.I.A. l a împuÈ™cat pe străin. Jesse mi a povestit despre asta câțiva ani mai târziu... — Ai spus "dacă Jesse ar avea leucemie..." — Mi s a încurcat limba. Crezi că un om ca Jesse s ar târî până în ElveÈ›ia, când el iubea deÈ™ertul? Un om care a plecat de la nimic È™i a transformat un împrumut la banca în douăsprezece milioane de dolari? — Cum naiba a reuÈ™it? — Fler. A fost un clarvăzător – privea în viitor. Când a venit în Tucson, cu peste douăzeci de ani în urmă, a intuit că, într o bună zi, oraÈ™ul se va extinde. A cumpărat pământ în afara oraÈ™ului È™i, când valoarea acestuia a crescut, a folosit surplusul de capital pentru a cumpăra din ce în ce mai mult pământ, din ce în ce mai departe în afara oraÈ™ului... — Deci, comentă Newman, când se stinge Jesse, Linda valorează opt milioane de dolari, iar Nancy capătă patru milioane? — Testamentul său e public. N a făcut din el un secret. Și, dacă i se întâmplă ceva lui Nancy mai întâi, Linda strânge toate cele douăsprezece milioane. Poate îți dai seama de ce mă îngrijorează – toÈ›i banii aceÈ™tia în joc... Rosen se jucă cu paharul gol. Nu, mulÈ›umesc. Nu beau mai mult de două. Știi, Newman, m am gândit că dumneata ai fi omul indicat să dezlegi misterul acesta. Ai rezolvat cazul de spionaj Kruger în Germania – am citit cartea pe care ai scris o ulterior. Trebuie să fi câștigat o mulÈ›ime... — Nicidecum patru milioane de dolari, spuse Newman tăios. — AÈ™a! Acum mi am dat seama – am înÈ›eles că nu te ai putut hotărî în privinÈ›a căsătoriei cu Nancy. Banii te îngrijorează – un lucru care îți face cinste. Continui să cred că ar trebui să vă duceÈ›i la Berna... — Acum vorbeÈ™ti ca Nancy. Ea nu conteneÈ™te niciodată... — Contrazice o È™i nu vei face altceva decât să o îndârjeÈ™ti È™i mai mult. Rosen zâmbi din nou. Sau poate că ai aflat? — Am trăit È™i vremuri mai bune. Iisuse, priveÈ™te cine tocmai a intrat... — Harvey Wayne, soÈ›ul Lindei. Lucrează în domeniul electronicii, după cum, fără îndoială, È™tii. ÃŽncă unul lacom după dolari... Rosen se opri din discuÈ›ie în timp ce un bărbat gras, cu o față gălbejită, trecut de patruzeci de ani se apropie de ei. Purta un sacou crem, pantaloni închiÈ™i la culoare È™i zâmbetul unsuros pe care Newman îl găsea atât de dezgustător. Puse mâna pe umărul englezului. — Bună, amice! Am auzit că tu È™i drăguÈ›a de cumnată mea veÈ›i fi în curând la Berna. Transmite salutările mele ursuzului ăluia de Jesse... — Ce ai auzit? Tonul lui Newman era rece. Privi spre umărul său, iar Harvey își ridică mâna în silă. Făcu un gest de lehamite din mână spre Rosen, apoi ridică din umeri. — Am spus ceva ce nu trebuia? — Nu mi ai răspuns la întrebare, replică Newman. — Sper că nu reuÈ™eÈ™ti să l ațâți pe doctorul Rosen, aÈ™a cum ai făcut o cu Frank Chase. Harvey privi spre intrare È™i zâmbi din nou. Avem oaspeÈ›i. Ai ocazia să obÈ›ii un răspuns direct la întrebarea ta... Linda, purtând o rochie fără umeri È™i afișând un zâmbet ademenitor, intrase în Tack Room È™i venea spre ei, fixându l cu ochii ei inocenÈ›i pe Newman. Alături de ea pășea Nancy, cu câțiva centimetri mai scundă, îmbrăcată cu o bluză crem È™i o fustă bleumarin. Pe măsură ce cele două femei străbăteau sala, toate capetele se întorceau după ele. Newman se ridică, având o expresie mohorâtă. — Să mergem într un loc mai liniÈ™tit, îi spuse lui Nancy. Trebuie să vorbim, È™i asta chiar acum... DiscuÈ›ia înfierbântată avu loc în hol, purtată pe un ton scăzut, astfel încât să nu fie auziÈ›i de funcÈ›ionarul de la recepÈ›ie. Newman deschise discuÈ›ia, tatonând prudent la început. — Sunt sigur că escrocul asta de Harvey a înÈ›eles greÈ™it. Adineaori mi a spus că o să plecăm la Berna... — Bob, am biletele. Nancy scoase două pliante din poÈ™etă È™i i le înmână. E o rută directă. Un zbor American Airlines cu un 727 de la Tucson la Dallas. O oră escală la Dallas. Apoi un zbor de opt ore – din nou cu American Airlines – de la Dallas până la Gatwick, în Anglia. Ultimul zbor e cu Dan Air de la Gatwick la Belp. Acesta e aeroportul chiar de lângă Berna... — Am auzit, într adevăr, de Belp, replică Newman cu un calm derutant. — Decolăm cu cursa de mâine... — Sunt capabil să citesc ce scrie pe un bilet de avion... — Cineva trebuia să ia o hotărâre. Părea mulÈ›umită de ea însăși. Abia am smuls de la Linda informaÈ›ia că Jesse n a plecat pe această rută. A fost transportat la Belp cu un avion particular... — Și ce i cu asta? — Jesse era grijuliu în privinÈ›a banilor. Dacă ar fi fost de acord să meargă, ar fi călătorit mai degrabă într un scaun cu rotile, cu o cursă regulată, decât să închirieze un avion particular. Nu crezi că am procedat bine? — Ai fi procedat al dracului de bine dacă mi ai fi cerut întâi părerea. Cum crezi că m am simÈ›it când prostul ăla de cumnat al tău vine la mine, în prezenÈ›a lui Rosen, È™i îmi dă vestea asta? — ÃŽntr adevăr? Probabil i a telefonat Linda la birou. A lucrat până târziu. Ea a planificat aici o cină de rămas bun în cinstea noastră... — Nu contaÈ›i pe mine... — Robert, totul e aranjat. ÃŽncepu să È™i piardă cumpătul. Am împachetat deja. Tu ai spus că poÈ›i să È›i împachetezi oricând în zece minute, chiar dacă pleci la Tokyo. — AÈ™a se întâmplă când vreau eu să plec la Tokyo. Uite ce e, Nancy – È™i nu mă întrerupe. Nu există nici o dovadă cât de mică în privinÈ›a vreunei nereguli legate de trimiterea lui Jesse la Clinica Berna. Am vorbit cu doctorul Chase. Am avut două discuÈ›ii cu Rosen. M am holbat la picioarele Lindei cât timp ea îmi vorbea... — Din cauza asta eÈ™ti aÈ™a de dornic să râmai, pentru picioarele Lindei? — Acum devii răutăcioasă. Nancy, nu poÈ›i să mă zoreÈ™ti în felul ăsta. Asta nu constituie baza nici unui fel de relaÈ›ie, nemaivorbind de căsătorie. — La dracu, Bob... — Uite ce e, Nancy, discuÈ›ia asta continuă, practic, de când ne am întâlnit prima dată la Londra, cu trei luni în urmă... — Asta a fost când am încercat să i telefonez lui Jesse È™i am aflat de la Linda că a fost trimis în ElveÈ›ia. Simt cu adevărat că e ceva grav. AminteÈ™te È›i, sunt doctor... — Iar eu sunt un corespondent străin care caută probe. N am găsit nimic care să È›i îndreptățească neliniÈ™tea. Acum tu mă pui în faÈ›a unui fait accompli – toată înÈ›elegerea asta legată cu panglică roz... El îi flutură biletele pe sub nasul frumos conturat. Ea îi apucă încheieturile cu mâinile sale, se înclină spre el È™i își sprijini faÈ›a de a lui, È™optindu i la ureche: — Bob, te rog frumos, vino cu mine la Berna, ca să mi potolesc temerile. De dragul meu... — AÈ™a mai merge... — AÈ™a ar fi trebuit să procedez de prima dată. Ai dreptate, n ar fi trebuit niciodată să cumpăr acele bilete, fără să mă sfătuiesc cu tine. ÃŽmi pare rău. Sincer. El își eliberă o mână È™i o strecură pe sub părul ei, pentru ai mângâia ceafa. FuncÈ›ionarul de la recepÈ›ie realiză o adevărată performanță făcându se că nu i observă. Ea își cuibări capul la pieptul lui È™i toarse mulÈ›umită. El își eliberă È™i cealaltă mână, îi apucă bărbia È™i i o ridică pentru a o săruta apăsat pe buze. — Nancy, trebuie să mă întorc la doctorul Rosen, să i mai pun o întrebare. Mâine plecăm la Berna... Harvey Wayne abia îl părăsise pe Rosen când Newman se aÈ™eză pe scaunul din faÈ›a doctorului. Acesta înclină din cap în direcÈ›ia lui Harvey, care se retrăgea cu o grimasă pe chip. — M a iscodit, încercând să afle despre ce vorbeam. Cum a decurs disputa? — ÃŽn felul în care mă aÈ™teptam. Atitudinea lui Newman se schimbase. Era tăios, hotărât. Știi cumva de unde vine majoritatea pacienÈ›ilor Clinicii Berna? — Impresia mea – È™i nu a fost mai mult de atât – era că veneau în special din Statele Unite. Plus câțiva sud americani, care își pot permite să plătească taxele. Are vreo semnificaÈ›ie? — Ar putea fi cheia întregii afaceri. 7 11 februarie 1984. Aeronava DC 10 zbura la zece mii de metri deasupra Atlanticului invizibil în timp ce motoarele o îndreptau cu o viteza de 800 de kilometri pe ora în direcÈ›ia nord est, înspre Europa. Nancy adormise repede în fotoliul sau de la clasa întâi, cu capul căzut pe umărul lui Newman. El o deplasă grijuliu, pentru a È™i putea părăsi locul. Nu era nici o È™ansă să se trezească: când o lua somnul, dormea buÈ™tean. Newman scoase un notes din buzunar È™i scrise mesajul cu majuscule, pentru a nu fi transmis eronat. Ridicându se, chemă o stewardesă, își duse un deget la buze È™i înclină din cap în direcÈ›ia lui Nancy. Luând fata de braÈ›, o conduse în direcÈ›ia cabinei piloÈ›ilor È™i i vorbi doar când se aflară în oficiu. — AÈ™ dori să fie transmis acest mesaj prin radio, fără întârziere, la Londra. Cât timp aÈ™tept aici, află cât costă... Stewardesa se întoarse în mai puÈ›in de un minut. Fata atrăgătoare îl studie direct pe Newman. Nu era indicat să ai relaÈ›ii prea apropiate cu pasagerii, È™i totuÈ™i... Ea găsi irezistibil comportamentul detaÈ™at, amuzant al lui Newman. Iar apartamentul ei nu era departe de Gatwick. Tipul era englez. Și pasagera cu care călătorea el nu purta nici un inel. O fată trebuia să profite de orice ocazie. ÃŽi spuse costul mesajului, iar el, la rândul lui, îi plăti în dolari. — Operatorul radio transmite deja, domnule Newman... — E bine să ai în preajmă o fată serviabilă, ca tine... — La Gatwick am două zile libere... — ÃŽmi spui numărul de telefon? — N ar trebui... — Dar o s o faci... ÃŽi împrumuta notesul È™i un pix, își puse o È›igara în colÈ›ul gurii È™i o privi cât timp ea scria cifrele în carneÈ›el. Adăugă un nume, iar el îl citi de sus în jos: Susan. Luă notesul de la ea È™i îl ascunse vederii în timp ce draperia se miÈ™că È™i apăru un steward. Newman o salută discret. — Vă mulÈ›umesc că v aÈ›i ocupat de problema aceea a mea, spuse pentru urechile stewardului care È™tergea, fără motiv, paharele. Când ajunge la Londra? — ÃŽn câteva minute, domnule... — Vă mulÈ›umesc încă o dată. ÃŽi făcu cu ochiul, dădu la o parte draperia È™i se întoarse la locul său. Nancy era trează, întinzându È™i braÈ›ele, împungând tricoul de caÈ™mir cu pieptul ei frumos rotunjit. O privi cu o binevoitoare resemnare în timp ce se aÈ™eză alături de ea. — EÈ™ti un ticălos, spuse ea. Ai stat la palavre cu stewardesa aceea. ÃŽl înlănÈ›ui cu o mână posesivă. Știi, uneori cred că ar trebui să te înhaÈ› cât mai am timp. Nu prezinÈ›i încredere când pleci È™i hoinăreÈ™ti de colo colo. — Ce stewardesă? — Aceea cu picioare superbe care ne a condus la locurile noastre, aceea de pe care nu È›i ai putut lua ochii, aceea care te mânca din ochi. Cu discreÈ›ie, fireÈ™te... — Schimbare de plan, spuse el brusc. — Adică? — Ar fi mai bine să bei o cafea ca să te trezeÈ™ti de a binelea înainte să È›i spun. ÃŽl chemă pe stewardul care terminase de È™ters paharele È™i făcu comanda. Apoi recăzu în muÈ›enie până ce ea bău jumătate de ceaÈ™că. — Am fost o fată ascultătoare, spuse ea. Ce schimbare de plan? — Nu zburăm cu Dan Air de la Gatwick la Belp. Luăm un autobuz de la Gatwick la Heathrow. Apoi prindem o cursă Swissair până la Geneva. Călătorind via Geneva, ne camuflăm destinaÈ›ia reală. — Bob! Ea se îndreptă atât de brusc, încât aproape că își vărsă cafeaua. Tratezi problema cu seriozitate. Crezi că se întâmplă ceva ciudat. Mă surprinzi. Uneori simt că niciodată nu te voi cunoaÈ™te cu adevărat. Tot comportamentul tău s a schimbat... — Dacă tot avem o treabă de făcut, măcar s o facem ca la carte... — Nu ăsta este motivul, se repezi ea. Rosen È›i a spus ceva care È›i a schimbat întreaga atitudine. Atunci de ce naiba a trebuit să avem cearta aceea jenantă în hol, la Tack Room? — Rosen nu mi a spus nimic. Numai că acum acÈ›ionăm cu metodele mele. Ai putea să numeÈ™ti asta un fait accompli, replică el degajat. — Am pus È™i eu o întrebare, cedă ea. Și totuÈ™i, nu cred. Nu i aÈ™a că i nostim? ÃŽl privi pe Newman care își odihnea capul pe spătarul fotoliului. Avea ochii închiÈ™i È™i, aparent, aÈ›ipise, lucru pe care era capabil să l facă oriunde, oricând. ÃŽn cabina piloÈ›ilor operatorul radio mototoli fila ruptă din notesul lui Newman, cu mesajul pe care îl trimisese. Mesajul părea destul de inofensiv, iar el nu i mai acordă atenÈ›ie. Destinat unui număr de căsuță poÈ™tală din Londra, pentru Riverdale Trust Ltd, era scurt È™i la obiect. La bordul aeronavei American Airlines... ETA Gatwick... DirecÈ›ia Heathrow pentru îmbarcare pe Swissair spre Geneva, repet: Geneva. Newman. Manfred Seidler fugea pentru a È™i salva viaÈ›a. Folosi orice mijloc derutant pentru a arunca praf în ochii acelora care ar fi încercat să l urmărească. ÃŽnchirie în Berna, folosind un set de acte de identitate false, o maÈ™ină de la agenÈ›ia Hertz, alături de Bellevue Palace. Conduse doar până la Solothurn, unde predă maÈ™ina. Din gară luă un tren până la Basel. Dacă cineva reuÈ™ea să i ia urma până aici, putea crede – cu puÈ›in noroc – că el se dusese la Zürich. Alimentase această iluzie cumpărând două bilete separate de câte o singură călătorie, pentru Zürich È™i pentru Basel. Le luase la interval de zece minute de la două ghiÈ™ee diferite. ÃŽn timp ce expresul încetini È™i pătrunse în gara principală din Basel, el stătea la uÈ™a de ieÈ™ire, strângându È™i valiza. ÃŽi telefonă Erikâi Stahel dintr o cabină telefonică, din gara uriașă. ÃŽÈ™i dădu seama că se uita cu mare atenÈ›ie la fiecare pasager care zăbovea în preajma cabinei. Știa că nervii săi erau într o stare proastă. Lucru care se petrecea atunci când omul comitea greÈ™eli. Hristoase! Oare nenorocita nu avea de gând să răspundă odată? Vocea cu care aceasta îi răspunse justifică imprecaÈ›ia lui. — Manfred la telefon... — Ia te uită, străine! Nu e viaÈ›a plină de surprize? Vocea Erikâi nu suna primitor È™i, cu siguranță, nu era entuziasmată, gândi el furios. Femeile necesitau un tratament prudent. Se strădui să pară încrezător, plăcut, hotărât. Doar o urmă de nervozitate, È™i ea n ar mai coopera. CunoÈ™tea câte ceva despre felul în care își ducea el existenÈ›a. — Am nevoie de un loc unde să mă odihnesc, să mă relaxez... — ÃŽn pat, nu i aÈ™a? Vocea ei melodioasă sună sarcastic. El se întrebă dacă era un bărbat la ea. Ar fi fost o situaÈ›ie dezastruoasă. Trecuseră câteva luni de când luase legătura ultima dată cu ea. — Am nevoie de tine, spuse el. Ca tovărășie. Lasă patul... — Vorbesc oare cu Manfred Seidler? Dar vocea i se înmuiase. De unde vii? — Zürich, minÈ›i el cu uÈ™urință. — Și unde eÈ™ti acum? — Obosit È™i înfometat, într o cabină telefonică din gară. Nu trebuie să găteÈ™ti. Te scot în oraÈ™. La cel mai bun local. — Te aÈ™teptai să fiu aici, aÈ™teptându È›i telefonul? — Erika, spuse el hotărât, astăzi e sâmbătă. Știu că sâmbăta nu lucrezi. Am sperat... — Mai bine vino aici, Manfred... Erika Stahel locuia la etajul al doilea, într un apartament mic, lângă Munsterplatz. Seidler își cără valiza prin ninsoare, ignorând staÈ›ia de taxiuri din faÈ›a gării. Putea să È™i permită cu uÈ™urință o cursă, dar È™oferii de taxi aveau memorie bună. Și, deseori, ei erau prima sursă la care apela poliÈ›ia elveÈ›iană pentru informaÈ›ii. Era ora zece dimineață când apăsă pe butonul soneriei din dreptul numelui E. Stahel. Vocea ei, surprinzător de uÈ™or de recunoscut, în ciuda distorsiunilor difuzorului, răspunse ca È™i cum era în aÈ™teptare. — Cine e? — Manfred, sunt îngheÈ›at... — Intră! Interfonul bâzâi, indicând faptul că ea deschisese uÈ™a de la intrare pe care el o împinse, privind pe stradă în ambele direcÈ›ii. Seidler ajunsese la stadiul de alertă È™i nervozitate acută în care nu avea încredere în nimeni. UÈ™a apartamentului ei era deschisă câțiva centimetri, iar el întinsese mâna pentru a o împinge când se opri, întrebându se ce ar putea fi de partea cealaltă. UÈ™a se deschise spre interior, iar ea stătea privindu l fără vreo expresie anume. ÃŽnaltă doar de un metru È™aizeci, era o brunetă zveltă, de douăzeci È™i opt de ani, cu o frunte înaltă È™i ochi negri, liniÈ™tiÈ›i. — Ce mai aÈ™tepÈ›i? Pari îngheÈ›at È™i înspăimântat – È™i înfometat. Micul dejun este pe masă. Cafea fierbinte în ibric. Dă mi valiza È™i treci la masă... Spuse toate acestea cu vocea ei calmă, încrezătoare, în timp ce închise uÈ™a È™i întinse mâna după valiză. El scutură din cap, hotărî că gestul fusese prea aspru È™i zâmbi, conÈ™tient de o senzaÈ›ie de uÈ™urare. Se afla la adăpost. — Voi pune valiza în dormitor, dacă nu te superi. Două minute È™i voi fi eu însumi... — Știi unde este dormitorul. Ar trebui, până acum. Atitudinea ei era prozaică, dar îl privea cu căldură. ÃŽn dormitor, cu uÈ™a închisă, el lăsă să cadă valiza pe unul din cele două paturi de câte o singură persoană È™i privi scurt împrejur. Avea nevoie de o ascunzătoare È™i avea la dispoziÈ›ie doar câteva minute să găsească una. Mută, în liniÈ™te, un scaun lângă un dulap înalt, se urcă pe el È™i își plimbă degetele pe deasupra acestuia. Degetele întâlniră o peliculă subÈ›ire de praf. Restul locului era curat, dar femeile scunde trec deseori cu vederea partea superioară a dulapurilor înalte. Coborî È™i deschise valiza. Diplomatul micuÈ›, subÈ›ire, era ascuns sub cămăși. Ridică cu grijă încuietorile È™i scoase câteva plicuri. Toate conÈ›ineau mari sume de bani – își lichidase contul bancar din Berna vinerea trecută, chiar înainte de închiderea băncii. Un alt plic conÈ›inea cele douăzeci È™i cinci de bancnote a câte o sută de franci pe care le scosese din portofelul lui Franz Oswald, cel omorât în subsolul din Viena. Strângând plicurile, se urcă înapoi pe scaun È™i le aranjă pe partea superioară a dulapului, care era adâncită. Gestul final fu să pună două cămăși în diplomat, pentru a i justifica prezenÈ›a, È™i apoi să închidă valiza cea mare, să o încuie È™i să o aÈ™eze sub patul cel mai apropiat de fereastră. — Un chiriaÈ™ lacom tânjeÈ™te după cafeaua aceea aburindă È™i după cornurile tale adorabile, îi spuse bine dispus, pătrunzând în camera de zi confortabilă È™i bine mobilată, care servea È™i drept sufragerie. — Ce surpriză! Ochii ei întunecaÈ›i îi căutară pe ai lui. Să ne fi transformat noi deodată în orășeanul strălucitor È™i agreabil? Este bine să nu mai colinzi străzile, Manfred? DeÈ™i aproape că îl opări, înghiÈ›i cafeaua din ceaÈ™că, apoi se aÈ™eză È™i devoră trei cornuri în timp ce ea îl studia, aÈ™ezată în faÈ›a lui. PărinÈ›ii ei, ca È™i ai lui Seidler, muriseră, iar ea nu avea rude apropiate. Erika își croise cu greu drumul până la postul de adjunct al directorului executiv al băncii la care lucra. Și originea ei era modestă. Probabil că numai în ElveÈ›ia ar fi putut să ajungă atât de departe prin muncă cinstită È™i talent. "Sunt chiar fericită singură, se destăinuise odată unei prietene. Am un serviciu bun care îmi place, un iubit (se referea la Manfred, deÈ™i nu l numi). Prin urmare, de ce aÈ™ mai avea nevoie? Pot să trăiesc foarte bine È™i fără să mă mărginesc la casă – colindând supermagazinele cu un copil care zbiară È™i un soÈ› care după trei ani începe să observe secretarele atrăgătoare din biroul său..." — EÈ™ti fericit să nu mai colinzi străzile, Manfred? repetă ea. — PriveÈ™te afară, pe geam! Ninge încontinuu. Am È™i muncit din greu. Mă simt la adăpost, într un loc în care nimeni nu È™tie că mă aflu. Unde telefonul n o să sune, adăugă repede. Măcar o dată, Seidler spunea adevărul. Alesese, în mod inteligent, Basel ul drept adăpost. Basel era locul unde se întâlneau trei graniÈ›e: elveÈ›iană, franceză È™i germană. ÃŽn caz de urgență – cum ar fi necesitatea unei plecări precipitate trebuia doar să se urce într un tren din gara principală È™i, următoarea oprire, după câteva minute, era în Germania. Sau, din aceeaÈ™i gară, putea străbate pe jos o barieră către celălalt sector È™i se afla deja pe teritoriu francez. Da, Basel ul era un bun loc de aÈ™teptare până se hotăra în privinÈ›a miÈ™cării următoare, până când se va întâmpla ceva. Deoarece, pentru Manfred Seidler, întotdeauna se întâmpla ceva. Și apoi, mai era Erika. Seidler, un bărbat care își petrecuse cea mai mare parte a timpului făcând bani, lucru care implica activități ilegale, la limita delictelor – È™i care acum era un asasin aprecie că Erika era o fată bună. Era o schimbare atât de plăcută să o aibă drept companie... Se trezi din reverie, conÈ™tient de faptul că ea spusese ceva. — Iartă mă, visam... — De când ai fost ultima dată aici, am fost avansată... — ÃŽncă È™i mai sus? Erai deja adjuncta unui director... — Acum sunt adjuncta preÈ™edintelui băncii. Ea se întinse peste masă, iar el fixă cu privirea contururile gemene îmbietoare, reliefate de bluza înflorată. Manfred, continuă ea, ai auzit – È™tiu că tu umbli mult – ai auzit vreodată pe cineva referindu se la cuvântul terminal? SenzaÈ›ia de confort a lui Seidler – creată de stomacul umplut, de căldura din apartament (Erika putea să È™i permită să È›ină deschisă instalaÈ›ia de încălzire centrală) È™i de apropierea Erikăi – dispăru. Un cuvânt È™i coÈ™marul reapăruse. Se strădui să È™i ascundă È™ocul pe care i l provocase. — S ar putea, o provocă el, dacă îmi spui unde l ai auzit. Ea ezită, curiozitatea ei luptând cu onestitatea. Curiozitatea învinse. Trase adânc aer în piept È™i își întinse mîna i mică spre a o strânge pe a lui. — Eram la cafea în timpul unei È™edinÈ›e de conducere. Șeful meu a spus celorlalÈ›i: " A mai aflat careva ceva despre afacerea asta, terminal, ce o însemna ea, sau este doar vreun alt zvon legat de Clubul Gold?" — Clubul Gold? Ce i asta? — Ei bine, oficial nu există. Deduc că el cuprinde un grup de bancheri cu anumite vederi asupra politicii naÈ›ionale. Grupul e cunoscut sub numele de Clubul Gold... — Șeful tău face parte din el? — Dimpotrivă. Nu este de acord cu vederile lor, oricare ar fi ele. Sediul Clubului Gold e în Zürich... — Zürich? Nu în Berna? insistă el. — Cu siguranÈ›a, Zürich... — Cine e È™eful tău? întrebă el într o doară. — Vorbesc prea mult despre meseria mea... — AÈ™ putea să aflu atât de uÈ™or, sublinie el. N ar trebui decât să È›i dau un telefon la serviciu È™i tu ai spune: Biroul domnului... Sunt È™i alte căi. Știi asta. — Presupun că ai dreptate, fu ea de acord. ÃŽn orice caz, nu contează. Lucrez pentru doctorul Max Nagel. Să revenim, înseamnă oare terminal o staÈ›ie de cale ferată? La asta te duce gândul de obicei... — Ei au presupus bine de prima dată. Mai mult de atât nu È™tiu. — O staÈ›ie de cale ferată... nu un aeroport? continuă ea. La Basel chiar este un aeroport. — Cu siguranță, n are nimic de a face cu un aeroport, o asigură el. Se ridică È™i își È™terse gura cu un È™erveÈ›el. Se oferi să strângă masa, dar ea își scutură capul È™i se ridică în picioare alături de el, înconjurându i gâtul cu mâinile. ÃŽn timp ce se sărutau, el o cuprinse în braÈ›e È™i simÈ›i nasturii din spatele bluzei ei. — Acel Club Gold, îi È™opti el, are vreo legătură cu lingouri de aur? — Nu, È›i am spus. E doar o denumire. Știi cât sunt de bogaÈ›i bancherii din Zürich. E un nume potrivit pentru ei... El desfăcu primii doi nasturi È™i își strecură mâna, căutând să desfacă bretelele sutienului. Degetele lui cercetătoare nu întâlniră nimic. Desfăcu încă doi nasturi È™i își dădu seama că ea nu avea nimic pe sub bluză. Se dezbrăcase de ce avea dedesubt în timp ce el venea de la gară, târându se prin zăpadă. Se simÈ›iră bine în dormitor, dar, după aceea, el începu să se frământe cu privire la cele spuse de ea. Era oare Basel ul cel mai nepotrivit loc din lume, unde ar fi putut să È™i caute scăparea? Nimerise oare în gura lupului? Trebuia să stea ascuns. Trebuia, de asemenea, să citească ziarele – în special cele din Geneva, Berna È™i Zürich, precum È™i cele locale. Ar fi putut apărea ceva în ele, ceva ce i ar fi indicat calea – calea de a scăpa de oroare. 8 Londra, 13 februarie 1984. 6º C. La ora 10 a.m., în biroul lui Tweed domnea o atmosferă de teribilă confuzie. Pe lângă Tweed, în birou se strânseră ceilalÈ›i angajaÈ›i, inclusiv Howard, care abia sosise dintr un week end la È›ară, Monica – fata bătrână de vârstă mijlocie, greu de precizat, pe care Tweed o numea "mâna sa dreaptă" – È™i Mason, convocat urgent de la Viena, aparent dintr un capriciu al lui Tweed. "Obiectul" pe care Mason îl adusese cu el È™i pe care îl cumpărase de la Franz Oswald, se afla acum încuiat în fiÈ™etul de oÈ›el al lui Tweed. Nimeni nu dorise să continue să se holbeze la el mult timp. Howard, îmbrăcat cu costumul în carouri discrete, pe care îl purtase în week end, era furios. Era convins că Tweed profitase de absenÈ›a sa pentru a pune în miÈ™care tot soiul de angrenaje periculoase. Colac peste pupăză, Tweed abia se întorsese din Downing Street unde avusese o întâlnire între patru ochi, de peste o oră, cu prim ministrul. — I ai cerut acest document? întrebă cu răceală. Tweed privi la scrisoarea cu antetul 10 Downing Street pe care intenÈ›ionat o lăsase pe masa sa de lucru. ÃŽi conferea puteri depline pentru a conduce ancheta personal. Era chiar È™i o anexă ce îi permitea accesul imediat la prim ministru, oricând o cereau împrejurările. — Nu, replică Tweed, stând în picioare ca toÈ›i ceilalÈ›i È™i È™tergându È™i ochelarii cu o batistă de mătase. A fost ideea ei. N am contrazis o, fireÈ™te... — FireÈ™te, repetă Howard sarcastic. Acum, că ne ai pus pe toÈ›i pe jar, care i următoarea miÈ™care? — De data asta, am nevoie de ajutor din afară. Tweed își ridică ochelarii pe frunte È™i clipi către Howard. După cum È™tii, suntem încărcaÈ›i până peste cap. Trebuie să obÈ›inem ajutor de unde putem... — Un nume – sau niÈ™te nume – ar fi de mare ajutor... — Nu sunt sigur că e înÈ›elept. Ajutorul de nădejde trebuie să meargă mână în mână doar cu discreÈ›ia totală. Dacă sunt singura persoană care le cunoaÈ™te identitatea, vor È™ti pe cine să acuze dacă lucrurile merg rău. ÃŽmi asum întreaga responsabilitate... — Ai angajat deja pe cineva din afară, îl acuză Howard. Tweed ridică din umeri È™i privi la scrisoarea de pe masa de lucru. Howard l ar fi putut omorî. Era o atitudine neobiÈ™nuită din partea lui Tweed, dar el ar fi mers până în pânzele albe pentru a È™i proteja o sursă. Ajunse la concluzia că îl tratase mai degrabă rău pe Howard, mai ales că erau È™i ceilalÈ›i de față. — A rezultat deja un cadavru, își informă superiorul. La Viena a fost omorât un om. Mason poate să È›i spună despre asta... — Dumnezeule atotputernic! explodă Howard. Pe mâna cui ne laÈ™i? — ÃŽmi permiteÈ›i să explic, domnule? exclamă Mason cel spilcuit È™i cu È›inută rigidă. Considerând gestul scurt din cap al lui Howard drept afirmativ, el descrise cu detalii precise întâlnirea cu Franz Oswald. Howard asculta în tăcere, buzele i È›uguiate exprimând dezaprobare È™i neliniÈ™te – o reacÈ›ie cu care Tweed fu de acord. Nu era deloc mulÈ›umit de întorsătura pe care o luau lucrurile. — Măcar È›i a spus – cât încă era în viață – cum a obÈ›inut obiectul? Howard înclină capul din nou, de această dată înspre sertarul încuiat al seifului. Se calmase în timp ce îl asculta pe Mason, un om care îi displăcea, dar pe care îl respecta – proveneau amândoi din acelaÈ™i mediu. Problema era că Mason era omul lui Tweed. Ca È™i Monica, afurisita aceea de celibatară, care nu scosese un cuvânt – dar Howard È™tia că, mai târziu, ea putea să reproducă întreaga conversaÈ›ie din memorie, cuvânt cu cuvânt. — Nu domnule, nu mi a spus, răspunse Mason. L am întrebat, dar a refuzat categoric să intre în amănunte. Oricum, am o fotografie a omului care a urcat în avion la Schwechat – aparatul acela nou e o minune È™i îl port întotdeauna cu mine. A fost făcută cu teleobiectivul de la mare distanță, dar a ieÈ™it destul de bine. — Arată mi o. O ai la tine? Mason privi scurt spre Tweed, lucru care, o dată mai mult, îl enervă pe Howard. Tweed clătină din cap îngăduitor, dorind ca Mason să nu i fi cerut permisiunea. Mai mult, Mason era extrem de grijuliu cu el. ÃŽl privi pe Howard, care studia fotografia înmânată de Mason. — Ai vreo idee cine e? întrebă Howard. — ÃŽmi e cunoscut, replică Tweed. ÃŽmi stă pe limbă... — Pune o la dosar, sugeră Howard. Mason, acum voi rosti un cuvânt È™i vreau să reacÈ›ionezi imediat. Spune mi prima asociere de idei care îți trece prin minte. Fără să te gândeÈ™ti. EÈ™ti gata? Terminal... — Un circuit electric, răspunse prompt Mason. — Interesant. Howard se întoarse spre Tweed. ElveÈ›ienii își transformă întreaga economie ca să funcÈ›ioneze pe baza energiei electrice. Noile locuinÈ›e sunt încălzite electric, pentru a evita dependenÈ›a de petrol. ȘtiaÈ›i asta? — Da, È™tiam. Ar putea fi o idee deÈ™teaptă, fu el de acord. — Și dacă toată treaba asta È›ine de o operaÈ›iune masivă de sabotaj? Howard se înfierbântă pe această temă. Inamicul plănuieÈ™te să lovească toate punctele cheie din sistemul energetic elveÈ›ian, când vine momentul potrivit ca să acÈ›ioneze. — S ar putea să ai dreptate. Când vom afla ce se petrece cu adevărat în ElveÈ›ia, vom È™ti. Am nevoie să trimit acolo pe cineva pe care poliÈ›ia È™i contraspionajul militar nu l cunosc. Mason s ar descurca. Ambasadorul din Viena e de acord să i devanseze concediul cu trei săptămâni... — Bună idee, fu de acord Howard. Se simÈ›ea un pic mai bine în privinÈ›a întregii afaceri, la care, acum, contribuia. Era timpul să arate un grăunte de bunăvoință. ÃŽnclină capul în direcÈ›ia scrisorii de pe biroul lui Tweed. Datorită ei avem acces liber la toate mijloacele. TotuÈ™i, treaba asta încă mă îngrijorează. Cine È™i i ar fi imaginat pe elveÈ›ieni amestecaÈ›i într o situaÈ›ie de asemenea amploare internaÈ›ională? Da, Mason, mai vrei ceva? — Permisiunea să caut ceva de mâncare dacă aÈ›i terminat cu mine, domnule. Dejunurile din avion îmi întorc stomacul pe dos. Nu am mâncat de aseară. — Liber! îi spuse vioi Howard, încă optimist. Asta e, doar dacă nu mai are Tweed ceva în plus. — ÃŽÈ›i voi aranja zborul la Zürich, îi spuse Tweed lui Mason. Iei un tren de aici până la Berna, durează doar nouăzeci de minute. Oricum, întâi dejunul. Și, Mason, îți mulÈ›umesc. Nu sunt încă sigur cu privire la ce ai declanÈ™at, dar e ceva foarte important. O simt în oasele mele artritice... — Lui Howard i s a dus vestea că e o pacoste, remarcă Monica înspre Tweed când rămaseră singuri. Sus jos – ca un afurisit de Hopa Mitică... — Eva, soÈ›ia sa e cauza, spuse Tweed, lăsându se în scaunul său pivotant. Am întâlnit o doar o dată. Face pe doamna, e foarte preÈ›ioasă. A făcut tot ce i a stat în putință că să mă simt prost... — Asta din cauză că se teme de tine, comentă maliÈ›ios Monica. — Dar e ridicol, protestă Tweed. — E ambiÈ›ioasă, ea e forÈ›a care l mână de la spate pe Howard. Când îi va spune că prim ministrul È›i a dat mână liberă, cu siguranță că o să sară până n tavan. Cunosc genul. Pe deasupra, are È™i bani – un pachet mare de acÈ›iuni I.C.I. pe care le a moÈ™tenit. Asta îi conferă unei femei senzaÈ›ia de putere. — Bietul Howard, spuse, iar compasiunea sa era sinceră. Se uită la Monica, o femeie de nădejde, ă cărei adâncă loialitate față de el o găsise uneori îngrijorătoare. ÃŽn alte împrejurări s ar fi putut gândi să se însoare cu ea, dar acest lucru era, realmente, imposibil. Am o întâlnire, spuse, ridicându se. Nu È™tiu când ne vedem... — Nu e posibil să È›inem legătura? întrebă ea răutăcioasă. — De data asta, nu. Se opri lângă ușă, iar ea avu grijă să nu l ajute să È™i îmbrace paltonul. Tweed ura astfel de gesturi. Monica, atunci când se întoarce Mason, spune i să mă aÈ™tepte. Spune i că una dintre îndatoriri va fi să alcătuiască un dosar cu privire la profesorul Armand Grange, È™eful Clinicii Berna... Lee Foley se plimba posomorât pe strada Picadilly, cu mâinile vârâte în buzunarele scurtei de molton. Iisuse, era frig la Londra, un frig aspru, umed. Nu e de mirare că britanicii cuceriseră, cândva, lumea. Dacă puteai suporta acest climat, atunci puteai face față oriunde pe suprafaÈ›a pământului. ÃŽÈ™i privi ceasul. Fixarea convorbirii era importantă. Omul de legătură avea să l aÈ™tepte la numărul stabilit. Privi discret împrejur înainte de a coborî în staÈ›ia de metrou Picadilly. Nici un motiv ca să l urmărească cineva, totuÈ™i era momentul să verifice. ÃŽn cabina telefonică își privi din nou ceasul, aÈ™teptă până ce acesta indică fix 11 a.m., apoi formă numărul din Londra, aÈ™teptă apelul, introduse o monedă de zece penny È™i auzi vocea cunoscută. Rosti parola È™i apoi ascultă înainte de a răspunde. — Acum lasă mă pe mine să vorbesc. Astăzi voi zbura devreme cu un avion la Geneva. Voi aÈ™tepta la Hotel des Bergues. La momentul potrivit voi pleca spre Berna. Voi rezerva o cameră la un hotel numit Savoy, lângă gară – poÈ›i să obÈ›ii numărul de la direcÈ›ia din Berna. Vom È›ine strâns legătura, în caz că situaÈ›ia se complica. Trebuie să mă È›ii la curent. Terminat... Era 12:30 p.m. când Tweed se întoarse în biroul său, își atârnă paltonul de agățătoare È™i se aÈ™eză în spatele mesei rotunde. Monica se încruntă în timp ce verifica un dosar împreună cu Mason. Ar fi trebuit să È™i pună paltonul pe umeraÈ™; nu era de mirare că avea întotdeauna un aspect atât de neglijent. Se abÈ›inu cu grijă să facă gestul de a i l pune pe umeraÈ™. Tweed fusese plecat mai mult de două ore. — I am rezervat lui Mason un loc la Swissair pentru cursa SR 805. Decolează de pe Heathrow la paisprezece patruzeci È™i cinci, soseÈ™te la Zürich la È™aptesprezece douăzeci, ora locală... — O să l prindă cu uÈ™urință, încuviință Tweed cu un aer absent. Ce puneÈ›i la cale voi doi? — Ne uităm printre sute de fotografii. L am descoperit pe omul pe care l a văzut urcându se la bordul avionului elveÈ›ian, pe aeroportul Schwechat. Manfred Seidler... — SunteÈ›i siguri? — Foarte, replică Mason. UitaÈ›i vă È™i dumneavoastră. ÃŽntinse peste masa de lucru fotografia pe care o făcuse È™i pe care laboratorul foto din subsolul de la Park Crescent o developase È™i o mărise. Monica împinse pe masă dosarul lui Seidler, deschis la cea de a treia pagină, unde se afla lipită o altă fotografie. — Sărmanul Manfred, spuse Tweed pentru sine. Se pare că de data aceasta e amestecat în ceva ce n ar putea să fie capabil să rezolve. — ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i? întrebă Mason. — L am cunoscut. Când eram pe continent. Face parte din ceea ce obiÈ™nuim să numim circuitul... — Nu cumva un circuit electric? se repezi Monica. Adu È›i aminte că Howard l a întrebat pe Mason ce îi sugerează cuvântul Terminal. Tweed o scrută prin ochelari. Monicăi nu i scăpa nimic – el unul nu s ar fi gândit niciodată la aÈ™a ceva. Luă în seamă ideea. — Ar putea fi o legătură, consimÈ›i într un târziu. Nu sunt sigur. Seidler este un achizitor – È™i un vânzător de lucruri nesemnificative. Uneori nu chiar atât de neînsemnate. TrăieÈ™te datorită reÈ›elei sale de contacte. Doar din când în când iese la iveală cu vreo bombă. N am nici o idee cu privire la locul unde se află acum. E ceva de care ar trebui să te interesezi tu, Mason. — Voi avea serios de lucru. Să l caut pe Manfred Seidler, să întocmesc un dosar cu profesorul Grange... Nu avem nimic în privinÈ›a lui aici. — Calculatorul n a indicat nimic, adăugă Monica. — Calculatorul? o expresie ciudată licări în dosul ochelarilor lui Tweed, apoi dispăru. Se relaxă din nou. Mason, din momentul în care părăseÈ™ti această clădire, doresc să te asiguri că nu eÈ™ti urmărit. ÃŽn special după ce vei sosi în ElveÈ›ia. — Vă gândiÈ›i la ceva anume? — A avut loc deja o crimă – Franz Oswald. Se vor comite crime pentru ceea ce am eu în sertarul acela încuiat... Privi către Monica. Sau l a luat curierul Ministerului Apărării? — ÃŽncă nu... — Trebuie să fie nebuni. Tweed bătea darabana pe birou cu degetele sale subÈ›iri. De îndată ce experÈ›ii lor îl vor examina... — Charlton e un tip grijuliu, îi reaminti Monica. E foarte precaut în privinÈ›a securității. Pun pariu că acel curier va sosi o dată cu căderea nopÈ›ii. — Probabil că ai dreptate. Nu îmi voi părăsi biroul până ce obiectul nu va mai fi în grija noastră. Mason, acum, reluă el, un alt factor necunoscut este atitudinea autorităților elveÈ›iene – PoliÈ›ia Federală È™i Serviciul Secret al Armatei. Ar putea manifesta ostilitate... — Pentru ce, Dumnezeule? protestă Monica. — Mă îngrijorează acel avion charter, Lear, pe care l a văzut Mason părăsind aeroportul Schwechat. Faptul că avea desenată pe fuzelaj o cruce roÈ™ie pe fond alb – steagul elveÈ›ian. Nu accepta pe nimeni ca prieten. A, încă ceva. Am rezervat o cameră la Bellevue Palace, în Berna. Mason fluieră. — Foarte drăguÈ›. Tratament VIP. Lui Howard o să i placă de minune când va afla... — E convenabil, spuse scurt Tweed. S ar putea să vin È™i eu mai târziu. Monica avea probleme în a È™i menÈ›ine faÈ›a lipsită de expresie. Știa că Tweed avea propria lui rezervare la Bellevue Palace peste câteva zile – ea însăși îi rezervase camera. Tweed, de obicei secretos, de data aceasta era mai ascuns decât oricând. Nu îngăduia nici măcar echipei sale să i È™tie miÈ™cările. Pentru numele lui Dumnezeu, oare îl suspecta pe Mason? — De ce convenabil? întrebă Mason. — E central, replică scurt Tweed, È™i nu mai comentă. Să punem lucrurile în miÈ™care, continuă cu o privire distantă, să aÈ™ezăm piesele pe tabla. Un singur lucru aÈ™ vrea din tot sufletul să l È™tiu: unde se află Manfred Seidler acum? Basel, 13 februarie 1984. Oº. Seidler se simÈ›ea încă hăituit. Petrecuse tot week end ul în apartamentul Erikâi Stahel È™i pereÈ›ii începeau să l apese. Auzi cheia introdusă în uÈ™a exterioară È™i își repezi mâna după Lugerul său de 9 mm, armă pe care o ascunsese de Erika. Când ea intră, ducând o plasă cu cumpărături, Lugerul era ascuns vederii, sub o pernă. ÃŽnchise uÈ™a cu piciorul È™i cuprinse cu privirea ziarele împrăștiate pe masă. Plecase în grabă de dimineață, ca să i le cumpere. Acum venise grăbită de la serviciu, avea la dispoziÈ›ie doar o oră, pentru a i pregăti ceva de mâncare pentru prânz. — Scrie ceva prin ziare? strigă ea din bucătăria minusculă. — Nimic. ÃŽncă. Nu trebuie să mi pregăteÈ™ti prânzul... — N o să dureze mult. Putem sta de vorbă cât timp mâncăm... El se uită la ziarele de pe masă. Berner Zeitung, principalul ziar de dimineață din Zürich, Journal de Genève È™i ziarele locale din Basel. Ridică unul dintre ele; dedesubt se afla diplomatul. Se hotărâse. ÃŽncă din tinereÈ›e, Seidler se implicase în activități necurate, întotdeauna cu scopul de a obÈ›ine bani. Adus la Viena de către o mătușă – mama sa fusese omorâtă de ruÈ™i, iar tatăl său murise pe frontul de est – Seidler fusese unul dintre hoinarii acestei lumi. Acum, când avea bani, când simÈ›ea nevoia să se liniÈ™tească, întregul sistem încerca să i dea de urmă. SimÈ›i o mare afecÈ›iune pentru Erika, deoarece era o fată atât de respectabilă... El aÈ™eză masa, îi ascultă sporovăială cât timp mâncară È™i deschise subiectul abia după cafea. — Erika, aÈ™ vrea să păstrezi tu astea, în caz că mi se întâmplă ceva... Deschise diplomatul, scoțând la iveală teancurile îngrijite de bancnote elveÈ›iene din interior. FaÈ›a ei, care întotdeauna prezenta acea îmbujorare rozalie pe care Seidler o observase la femeile însărcinate, se albi în timp ce ea se ridica. Degetele ei iscusite scotociră la întâmplare prin mulÈ›imea de teancuri, apoi le puse la loc. ÃŽl privi fix. — Manfred, trebuie să fie jumătate de milion de franci aici... — Cam aÈ™a. Ia i È™i pune i într un cont – nu la banca la care lucrezi. Cheamă un taxi. Nu merge pe stradă cu suma asta – nici chiar în Basel... — Nu pot să i iau. ÃŽi strânse mâna, iar el o văzu gata să plângă. Nu mă interesează – tu eÈ™ti singurul care mă interesează. — Atunci depune i pentru noi doi. Pe numele tău. Sub nici un motiv pe al meu, o avertiză. — Manfred... Se aÈ™eză pe genunchii lui. De cine îți este teamă? Ai furat aceÈ™ti bani? — Nu! Deveni vehement în a o convinge. Mi au fost daÈ›i pentru serviciile prestate. Acum, nu mai au nevoie de mine. Ar putea să mă considere o ameninÈ›are, în legătură cu ceea ce È™tiu. N ar trebui să mai rămân aici multă vreme... — Stai cât timp doreÈ™ti. Cine sunt oamenii aceÈ™tia? — O persoană, mai ales. Cineva care dispune de puteri enorme. Cineva care ar putea fi capabil să folosească inclusiv poliÈ›ia, pentru a i aranja treburile. — PoliÈ›ia elveÈ›iană? Tonul ei era neîncrezător. Arăți atât de obosit, de epuizat. Supraestimezi puterea acestei persoane. Dacă asta te face să te simÈ›i mai bine, voi pune servieta într un seif bancar – în cazul în care păstrezi tu cheia... — Foarte bine. Știa că era singura condiÈ›ie ca să accepte să facă ceea ce îi ceruse el. Vor găsi ei vreun loc unde să ascundă cheia, în apartament. Ar fi bine să te grăbeÈ™ti. O să întârzii la serviciu, îi spuse. ÃŽl îmbrățișă cu putere, ca È™i cum nu i ar mai fi dat niciodată drumul. El aproape că avea ochii în lacrimi. Atât de simplu, atât de frumos... De ar fi întâlnit o în urmă cu mulÈ›i ani... ÃŽn dormitorul lor din hotelul Penta, situat pe teritoriul vast al aeroportului Heathrow, Newman își privi ceasul din nou. Nancy ieÈ™ise singură în urmă cu câteva ore – È™tia cât de mult ura el ieÈ™irile după cumpăraturi. Aveau încă destul timp să prindă cursa Swissair, care pleca la ora nouăsprezece È™i ajungea la Geneva la douăzeci È™i unu È™i jumătate, ora locală. UÈ™a se deschise, iar ea îl surprinse privindu È™i ceasul. — Am lipsit ore întregi, È™tiu, spuse cu voioÈ™ie. Credeai că vom pierde zborul nostru? M am simÈ›it atât de bine... — Probabil că ai cumpărat jumătate din Fortnum's... — Aproximativ. E un magazin minunat – È™i îți trimit cumpărăturile oriunde în lume. ÃŽl privi cu sfială în timp ce își atârna cojocul în garderob. Nu îți arăt notele de plată. Doamne, ador Londra... — Atunci, de ce nu ne am stabili aici? — Robert, nu începe din nou. Și tu ai ieÈ™it. Pardesiul tău e pe un alt umeraÈ™... — Pentru o gură de aer proaspăt. Cu iz de benzină. Ai stofă de detectiv. — Doctorii trebuie să aibă spirit de observaÈ›ie, dragule. Ea privi spre pat. Mâncăm acum – sau mai târziu? — Mai târziu. Acum avem altceva de făcut. ÃŽi înconjură cu mâinile mijlocul subÈ›ire. După aceea chiar o să bem ceva Cina, în avion. Hrana de la Swissair e incredibil de comestibilă... Lee Foley, la bordul unei matinale curse Swissair, aÈ™ezat în fotoliul său, cu centura prinsă, privi pe hublou cum avionul părăsea aeroportul Heathrow È™i, străpungând ceaÈ›a, intra într o zonă însorită. Era aÈ™ezat în partea din spate a sectorului de clasa întâi. Foley rezervase anume acest loc, pentru că îi oferea un bun punct de observaÈ›ie asupra tovarășilor săi de călătorie. Spre deosebire de ei, când stewardul veni să i aÈ™eze un È™ervet pe masa rabatabilă, el refuză orice fel de mâncare sau băutură. — Nimic, spuse tăios. — Avem un dejun foarte bun, după cum puteÈ›i citi în meniu, domnule. — Ia meniul, păstrează dejunul... — Poate doriÈ›i să beÈ›i ceva, domnule? — Am spus: nimic. Era deja lumină când aeronava efectua coborârea deasupra munÈ›ilor Jura, îndreptându se către aeroportul Cointrin. Foley privi peisajul în timp ce avionul se înclina È™i observă că lacul de Joux, cuibărit în căldarea munÈ›ilor, era îngheÈ›at tun. Cel puÈ›in, presupuse el, era È™i cazul – lacul era înveÈ™mântat în zăpadă, ca de altfel È™i munÈ›ii. Fu primul pasager care părăsi avionul după ce aterizase, cărându È™i singurul bagaj. Foley călătorea întotdeauna lejer. A pierde timpul în preajma unei benzi rulante, aÈ™teptând să È›i apară bagajul pe banda transportoare, însemna să dai prilej privitorilor să È›i observe sosirea. Foley privise întotdeauna terminalele ca pe niÈ™te puncte de intrare periculoase. ÃŽÈ™i arătă paÈ™aportul oficialului elveÈ›ian aÈ™ezat în interiorul cuÈ™tii de sticlă, privindu l cu coada ochiului. PaÈ™aportul îi fu înapoiat, È™i, din ceea ce își putea da seama Foley, nu stârni interesul. Străbătu punctul de vamă ce dădea în cealaltă parte, în holul pentru publicul călător. Pentru străini exista un însemn vizibil ce indica TAXIS, dar Foley se îndreptă automat către dreapta. CunoÈ™tea aeroportul Cointrin. Când coborâse scara mobilă a avionului, simÈ›ise aerul îngheÈ›at ca pe o împunsătură de cuÈ›it. ÃŽl izbi din nou când ieÈ™i din clădire È™i merse la primul taxi. AÈ™teptă până când se aÈ™eză pe bancheta din spate È™i închise uÈ™a, înainte de a i da instrucÈ›iuni È™oferului. — Hotel des Bergues... PrecauÈ›ia lui Foley în privinÈ›a terminalelor era mai întemeiată decât credea el, când străbătu grăbit holul, fără a È™i întoarce capul. Privind înapoi, atragi atenÈ›ia asupra ta, trădezi nervozitate. Prin urmare, el nu văzuse silueta măruntă, de pitic, ghemuită lângă perete, având o È›igară neaprinsă între buzele subÈ›iri. Julius Nagy se îndreptă brusc când îl văzu pe Foley, apoi scoase un chibrit È™i mimă aprinderea unei È›igări, fără a o face Nagy nu fuma. Ochii săi micuÈ›i, ca ai unei păsări, sticliră de satisfacÈ›ie privindu l pe american trecând prin uÈ™ile automate de la ieÈ™ire. Merse, cu pasul său grăbit, la cea mai apropiată cabină telefonică È™i închise uÈ™a. Nagy, care fugise din Ungaria când trupele sovietice îi invadaseră È›ara în 1956, era în vârstă de cincizeci È™i doi de ani. De sub pălăria tiroleză pe care o purta bine îndesată i se iveau È™uviÈ›ele de păr negru, slinos. Pielea îi era încreÈ›ită ca a unei maimuÈ›e, iar nasul lung se îngusta către nări. Sună la numărul pe care îl È™tia pe de rost. Nagy avea o memorie formidabilă în privinÈ›a a trei lucruri: figurile oamenilor, numele lor È™i numerele de telefon. Când răspunse operatorul de la sediul general al PoliÈ›iei își spuse numele, ceru să fie pus, "de urgență, vă rog", în legătură cu inspectorul È™ef Tripet. Da, era bine cunoscut inspectorului Tripet È™i era foarte grăbit. — La telefon Tripet. Cine i acolo? Vocea îndepărtată vorbise prevenitor, în franceză. Nagy È™i l imagină pe omul de la Siguranță È™ezând în biroul său de la cel de al doilea etaj al clădirii cu È™apte niveluri, situată în faÈ›a Bibliotecii Publice, pe bulevardul Karl Vogt, la numărul 47, la poalele OraÈ™ului Vechi. — Nagy la telefon. Nu v au spus? — Numele mic? — Of, pentru numele lui Dumnezeu, Julius. Julius Nagy. Am ceva informaÈ›ii. Merită o sută de franci... — Poate... — Cineva care abia a sosit la Cointrin, cu avionul de la Londra. Vreau o sută de franci sau o las baltă... — Și cine este acest costisitor cineva? întrebă Tripet pe un ton plictisit. — Lee Foley, omul C.I.A.... — Ne vedem în locul obiÈ™nuit. Peste exact o oră. La orele optsprezece. Vreau să discut cu tine despre asta – ne vedem atunci. Dacă nu e adevărat, ai zburat de pe statul de plată pentru totdeauna... Nagy auzi declicul È™i își dădu seama că Tripet întrerupsese legătura. Era descumpănit. Ceruse oare prea puÈ›in? Era informaÈ›ia aur curat? Pe de altă parte, Tripet păruse a i reproÈ™a ceva omuleÈ›ului. Nagy ridică din umeri, părăsi cabina, văzu autobuzul ce făcea legătura între aeroport È™i oraÈ™ gata să plece È™i începu să alerge. La numărul 24 de pe bulevardul Karl Vogt, Tripet – un om cu aspect sobru, cu o figură prelungă, abia trecut de treizeci de ani, care urcase rapid ierarhia în profesia aleasă – spera că l păcălise pe Nagy în timp ce degetele sale agile formau numărul din Berna. — Cu Arthur Beck, vă rog, adjunctul È™efului PoliÈ›iei Federale, ceru scurt operatorului din Taubenhalde. La telefon inspectorul È™ef Tripet, de la Siguranță, Geneva... — Un moment, domnule... Beck răspunse din biroul său de la cel de al zecelea etaj imediat ce îi dădu liber secretarei, o fată bătrână în vârstă de cincizeci È™i cinci de ani, nu foarte deosebită de Monica, secretara lui Tweed. AÈ™ezat confortabil în fotoliul său, Beck vorbi cu amabilitate potolită. — Deci, Leon, cum merg lucrurile la Geneva? Ninge? — Nu chiar. Arthur, mi ai cerut să raportez dacă apar persoane suspecte pe strada mea. Ar corespunde Foley, agentul C.I.A.? — Da. Beck strânse receptorul o idee mai ferm. PovesteÈ™te mi, spuse, luând un creion È™i o foaie. — S ar putea ca abia să fi sosit cu o cursă Swissair de la Londra. Am un raport de la Cointrin... — Un raport de la cine? Creionul rămase în suspensie. — Un informator ocazional pe care îl numim Metisul sau, uneori, Găinarul. Ar scormoni prin orice pubelă soioasă ca să câștige câțiva franci. Dar e foarte demn de încredere. Dacă te interesează Foley, mă întâlnesc în oraÈ™, în scurt timp, cu Julius Nagy – Găinarul. PoÈ›i să mi l descrii pe Foley ca să verific povestea lui Nagy? — Foley e un tip pe care nu poÈ›i să l confunzi... Beck îl descrise detaliat, din memorie, pe american, adăugând că vorbea cu o voce gravă. ÃŽÈ›i e suficient Leon, eÈ™ti de acord? Bun. După ce te vezi cu Găinarul, È›i aÈ™ fi recunoscător dacă mi ai telefona din nou. AÈ™tept în birou... Tripet închise repede, un gest pe care Beck, care nu putea suporta oamenii care iroseau timpul, îl aprecie. Apoi se aÈ™eză în fotoliu, jucându se cu creionul în timp ce se gândea. ÃŽncepuseră să apară, după cum anticipase. Criza căpăta proporÈ›ii. Probabil că erau È™i alÈ›ii pe drum, bănui el. Fusese avertizat cu privire la zvonurile ce circulau prin diferite ambasade străine. Beck, care urma să împlinească patruzeci de ani în mai, era un bărbat îndesat, cu un cap masiv, cu părul castaniu în neorânduială È™i cu o mică mustață brunetă. Ochii săi cenuÈ™ii aveau o sclipire de umor, o trăsătură care deseori îi păstra judecata sănătoasă când se afla sub presiune. Reflectă la faptul că nu resimÈ›ise niciodată o presiune mai mare, slavă Domnului că È™eful său îi conferise puteri depline să acÈ›ioneze cum credea el de cuviință. Dacă ceea ce bănuia era adevărat, È™i spera din adâncul sufletului său catolic să fie greÈ™it, atunci urma să aibă nevoie de acele puteri. Uneori, când se gândea la ceea ce ar putea să înfrunte, se înfiora. Oricum, Beck era un lup singuratic. La nevoie, voi lupta împotriva întregului afurisit de sistem, își spuse. Doar nu era să fie înfrânt în OperaÈ›iunea Terminal. Descuie un sertar cât timp aÈ™tepta ca Tripet să l sune din nou È™i scoase un dosar cu menÈ›iunea Strict Secret pe copertă. Deschise la prima pagină È™i se uită la titlul tipărit în susul paginii. Cazul Hannah Stuart, cetățean american. Klinik Bern. 9 Geneva, 13 februarie 1984. 3°C. Julius Nagy, din nou "la datorie" la Cointrin, nu putu să È™i creadă ochilor. Era ziua lui norocoasă. După întâlnirea cu inspectorul È™ef Tripet, care ceruse o descriere detaliată a lui Lee Foley È™i fusese îndeajuns de satisfăcut de informaÈ›ii, încât să i plătească cei o sută de franci cuveniÈ›i, Nagy, în ciuda gerului puternic, se întorsese la aeroport pentru a întâmpina ultimele curse. Zborul SR 837, tot de la Londra, își debarca pasagerii, când Nagy văzu o figură cunoscută ieÈ™ind din punctul vamal. Robert Newman era însoÈ›it de o femeie È™i, de această dată, Nagy își urmă prada afară. Se afla chiar în spatele englezului când îl auzi dând indicaÈ›ii È™oferului taxiului. — DuceÈ›i ne, vă rog, la Hotel des Bergues, rostise Newman în franceză. Nagy hotărâse să investească douăzeci, sau mai mulÈ›i din francii primiÈ›i de la Tripet, pentru a verifica destinaÈ›ia reală a lui Newman. Erau vicleni aceÈ™ti corespondenÈ›i străini. N ar fi vrut să i dea ocazia lui Newman să È™i schimbe destinaÈ›ia o dată ce dispăreau din aeroport. ÃŽn timp ce făcea semn următorului taxi, Nagy privi peste umăr È™i îl văzu pe Newman – pe punctul de a urca pe bancheta din spate – fixându l atent. ÃŽnjură în gând È™i plonjă în propriul său taxi. — UrmăreÈ™te l pe prietenul meu din taxiul din față, îi spuse È™oferului. — Dacă spuneÈ›i dumneavoastră... Șoferul său dovedi discreÈ›ie, lăsând un alt vehicul între maÈ™ina sa È™i cea în care se afla Newman. Era o cursă de numai zece minute – incluzând ocolul hotelului pe trei laturi, datorită sensului unic, pentru a ajunge la intrarea principală. ÃŽl privi pe portarul hotelului luându le bagajele È™i îi spuse È™oferului să meargă mai departe È™i să l lase la colÈ›. Plăti È™oferului È™i se precipită către cea mai apropiată cabină telefonică, îngheÈ›at din cauza vântului rece ce bătea dinspre lac È™i dinspre Ron, asupra cărora avea priveliÈ™te hotelul. ÃŽl sună pe Pierre Jaccard, redactor È™ef la Journal de Genève. Fu întâmpinat cu încă È™i mai multă ostilitate decât Tripet. — Ce gogoÈ™i încerci să mai vinzi de data asta, Nagy? — Sunt o mulÈ›ime de amatori de aÈ™a ceva pe piață, spuse Nagy agresiv, adoptând, intenÈ›ionat, un ton diferit. Trebuie să È›i cunoÈ™ti clienÈ›ii potenÈ›iali. Ai auzit, presupun, de afacerea Kruger – trădătorul german care a sustras informaÈ›ii de la computerul lor gigant de la Dusseldorf? — Da, bineînÈ›eles. Dar asta e o noutate de acum un an... Nagy detectă imediat schimbarea tonului, de la dispreÈ› la interesul prudent ce disimula o curiozitate avidă. O lungise destul. — Două sute de franci, È™i fără discuÈ›ii în privinÈ›a preÈ›ului. E absolut ne negociabil. ÃŽncă poÈ›i să prinzi ediÈ›ia de mâine. ÃŽÈ›i pot indica È™i cum să verifici – cu un telefon – ce È›i aÈ™ putea spune. — Spune mi ceva mai mult... — Fie un alt caz Kruger – de astă dată ceva mai aproape de casă – fie ceva de aceeaÈ™i amploare. Asta e tot ce ai până eÈ™ti de acord cu condiÈ›iile. S a făcut? Da sau nu. Pun receptorul jos în treizeci de secunde. ÃŽncep numărătoarea... — Stai! Dacă mă duci... — La revedere, Jaccard... — S a făcut! Două sute de franci. Dumnezeule, cât risc! Dă i drumul... — Robert Newman – ai auzit de Robert Newman? M am gândit că, probabil, ai auzit. Abia a sosit cu cursa SR 837 de la Londra. Crezi că aterizează aÈ™a, oriunde, seara târziu, fără vreun scop precis? Și părea să fie al dracului de grăbit... — Ai spus că pot verifica asta, îi reaminti Jaccard. — LocuieÈ™te la Hotel des Bergues. Sună acolo, dă È›i un nume fals È™i cere să vorbeÈ™ti cu el. Iisuse, Jaccard, doar îți cunoÈ™ti meseria? — Mi o cunosc, spuse liniÈ™tit Jaccard. Acum vino la mine la birou; banii te aÈ™teaptă... Arthur Beck È™edea în spatele mesei de lucru având în mâna stângă o ceaÈ™că uitată cu cafea rece, È™i studia dosarul gros al lui Lee Foley. O colecÈ›ie bine alcătuită de fotografii, toate luate fără È™tirea subiectului. O notă cuprinzătoare indica faptul că Foley demisionase din C.I.A. È™i că acum era membru asociat al grupului C.I.D.A. – AgenÈ›ia InternaÈ›ională Continentală de Detectivi. — Mă întreb... rosti Beck cu voce tare când telefonul sună. — ÃŽmi pare rău că nu am sunat mai devreme... din Geneva, Tripet se întrecea în scuze... Mă aÈ™tepta ceva urgent când m am întors în birou... mi s a raportat o răpire la Cologny... s a dovedit, slavă Domnului, a fi o alarmă falsă... — E nesemnificativ. Eu însumi sunt preocupat de o mulÈ›ime de probleme. Deci, ceva nou? — Metisul – Julius Nagy – a confirmat întru totul descrierea lui Foley. Acesta se află – sau se afla – undeva în Geneva la ora È™aptesprezece, când a părăsit aeroportul Cointrin... — Te rog, vrei să faci ceva pentru mine? Verifică toate hotelurile, află unde stă, dacă e încă acolo. Permite mi să È›i vând un pont. ÃŽncepe cu locurile cele mai ieftine, de două È™i de trei stele. Foley creează aparenÈ›a de om modest. — Cu plăcere. ÃŽi dau drumul imediat... Beck lăsă jos receptorul. Rareori se înÈ™ela, dar, de această dată, își judecase greÈ™it prada. Foley, care cinase în altă parte, se apropie cu prudență de intrarea de la Hotel des Bergues. Cercetă cu privirea, dincolo de uÈ™ile turnante, holul recepÈ›iei. Portarul vorbea cu recepÈ›ionerul de noapte. Nimeni altcineva prin preajmă. ÃŽmpinse uÈ™a È™i păși înăuntru. ÃŽÈ™i privi ceasul, se întoarse în partea stângă È™i merse agale până la uÈ™a ce ducea la unul din cele două restaurante ale hotelului, Pavilionul, ce oferea o priveliÈ™te asupra Ronului. ÃŽi văzu pe Newman È™i pe Nancy Kennedy, care ajunseseră la cafea, aÈ™ezaÈ›i pe bancheta unei mese de la fereastră. Newman stătea cu spatele la uÈ™a care în jumătatea superioară avea un panou de sticlă. Foley o vedea pe Nancy pe trei sferturi. Newman privi brusc peste umăr, iar Foley se retrase iute, scoțându È™i cheia È™i îndreptându se spre lift. Pavilionul, un restaurant preferat atât de localnici, cât È™i de oaspeÈ›ii hotelului, era pe jumătate gol. Newman privi pe fereastră la mulÈ›imea de cupluri ce treceau grăbite, înfruntând, cu capetele plecate, vântul tăios, femeile purtând blănuri – samur, linx, vizon – pe câtă vreme bărbaÈ›ii erau, majoritatea, înfofoliÈ›i în cojoace. — E plin de bani oraÈ™ul ăsta, observă Nancy, urmărindu i privirea. Bob, a fost o masă nemaipomenită. Puiul a fost cel mai bun pe care l am mâncat vreodată. La fel de bun ca cel de la Bewick's, îl tachină ea. La ce te gândeÈ™ti? — Că trebuie să ne hotărâm asupra miÈ™cării noastre următoare – ceea ce înseamnă că, deocamdată, nu trebuie neapărat să gonim spre Berna... — De ce nu? Am crezut că urma să plecăm mâine... — Poate că da, poate că nu. Tonul lui Newman era ferm. Când vom termina, te superi dacă fac o plimbare pe malul lacului? Singur. Trebuie să gândesc. — Ai o întâlnire? Þi ai privit ceasul de trei ori de la felul doi încoace... — Am spus o plimbare. Zâmbi spre a È™i îndulci replica. Știai că Geneva e unul dintre cele mai mari centre de spionaj europene? MiÈ™ună de agenÈ›i. Necazul este dat de mulÈ›imea de organizaÈ›ii ale NaÈ›iunilor Unite de aici. Jumătate din populaÈ›ia acestui oraÈ™ este compusă din străini. Cei din Geneva s au cam săturat. Străinii ridică preÈ›ul apartamentelor – numai să fii foarte înstărit... Cum eÈ™ti tu... — Să nu stricăm o seară frumoasă. Ea își privi ceasul. Du te È™i fă È›i plimbarea, eu o să despachetez. Fie că plecăm mâine, fie că nu, nu vreau să mi se È™ifoneze hainele. Bărbia ei se înclinase hotărâtă în poziÈ›ia pe care el o cunoÈ™tea atât de bine. Dă i drumul, fă È›i plimbarea. Nu petrece toată noaptea cu ea... — Depinde de dispoziÈ›ia ei, spuse, zâmbind din nou. Cu gulerul cojocului ridicat, Newman străbătu uÈ™ile turnante; temperatura scăzu brusc. Un vânt aspru îl izbi în față. De cealaltă parte a străzii, dincolo de balustrada de fier, Ronul; presupuse că, la lumina zilei, trebuia să aibă acea culoare verzuie aparte, a apei amestecate cu zăpada de pe piscurile îndepărtatului masiv Valais. Noaptea, apa părea neagră. Luminile de neon ale clădirilor de pe malul opus se reflectau în È™uvoiul întunecat. ÃŽnsemne cu un ciudat aspect britanic. Neonul verde al Băncii britanice a Orientului Mijlociu. Neonul albastru al Companiei Kleinwort Benson. Neonul roÈ™u al Băncii Hong Kong. Felinarele stradale se reflectau tremurat în apa rece ca gheaÈ›a. ÃŽnfundându È™i ambele mâini în buzunarele cojocului, o luă spre est, către Hilton. ÃŽn spatele său, dintr un gang, apăru, îngheÈ›at bocnă, Julius Nagy. Figura de pitic era atentă să păstreze o distanță rezonabilă între ea È™i Newman. Cel puÈ›in, lunga sa aÈ™teptare avusese un oarecare rezultat. Unde naiba putea să se ducă englezul la această oră, pe o asemenea vreme? ÃŽn biroul tihnit al lui Pierre Jaccard de la Journal de Genève, Nagy avusese o plăcută surpriză. ÃŽntâi, Jaccard împinsese un plic pe masa de lucru încărcată, apoi privise la Nagy cum îl deschidea. Jaccard, în vârstă de treizeci de ani, deja reporter special la ziar, străbătuse un drum lung, profitând de fiecare ocazie, bazându se pe intuiÈ›ia sa. Cu față uscățivă È™i ochi prudenÈ›i care nu zâmbeau niciodată, chiar când gura sa indica amabilitate, bea cafea dintr un pahar de carton. — Numără i, Nagy. Sunt toÈ›i acolo. Două sute. Þi ar plăcea să capeÈ›i ceva mai mulÈ›i? — Ca să fac ce? întrebă Nagy, cu indiferență calculată. — Te È›ii de coada lui Newman, cu orice preÈ›. ÃŽmi raportezi unde se află, unde se duce, cu cine se întâlneÈ™te. Vreau să È™tiu totul despre el – inclusiv culoarea pijamalei pe care o poartă... — O misiune ca asta costă bani, spuse prompt Nagy. Era unul dintre cuvintele favorite din vocabularul lui Nagy. El nu se referea niciodată la o treabă – era întotdeauna implicat într o misiune. Era felul în care omuleÈ›ul conferea o anume demnitate modului său de viață. Un om simte nevoia să aibă un rost pe lume. Jaccard era prea tânăr ca să surprindă semnificaÈ›ia cuvântului, prea cinic. Dacă ar fi înÈ›eles ar fi putut să l cumpere pe Nagy pe o sumă mai mică. — Sunt alte două sute în plicul ăsta, spuse Jaccard, împingându l pe masa de lucru. O sută taxa ta, o sută pentru cheltuieli. Și am nevoie de chitanÈ›e pentru decontarea fiecărui franc cheltuit... Nagy își scutură capul È™i nu făcu nici un efort pentru a atinge cel de al doilea plic. ÃŽn ciuda expresiei de plictis a lui Jaccard, simÈ›i, dincolo de ea, ceva însemnat, poate foarte însemnat. ÃŽÈ™i plezni mâinile mici pe genunchi È™i își È›uguie buzele. — Newman ar putea să decoleze oriunde – Zürich, Basel, Lugano. Am nevoie de fonduri pentru a l urmări, dacă e să mă achit satisfăcător de misiune... — Cât? Și gândeÈ™te te înainte să răspunzi.. — Cinci sute. Două pentru mine, deocamdată. Trei pentru cheltuieli. Vei avea toate chitanÈ›ele. Nici un franc mai puÈ›in. Jaccard oftă căutându È™i portofelul, È™i numără cinci bancnote a câte o sută de franci. Lucru care îl lăsă lefter. A doua zi avea să fie în drum spre München, dar risca din nou – mizând pe Newman care rezolvase cazul Kruger. Iisuse, de ar putea să pună mâna pe aÈ™a ceva, s ar fi aranjat pentru tot restul vieÈ›ii. Astfel ajunse Nagy, zgribulindu se în paltonul său ponosit È™i cu pălăria tiroleză pe cap, să-l urmărească pe Newman, care, în acel moment, ajunsese pe malul lacului. Mai devreme, chiar înainte de a traversa strada Mont Blanc, englezul se uitase înapoi, iar Nagy crezuse că fusese descoperit. Dar Newman continuă să se plimbe agale, cu capul înclinat împotriva vântului. Apropiindu se de Hilton, ce era situat cu faÈ›a la lac, strada era atât de pustie, încât Newman auzi un alt sunet, cu toată tânguirea vântului. Se auzea geamătul scîrțîit al unui vapor cu zbaturi, ancorat la unul dintre pontoane, È™i zgomotul carenei ce se freca de lemnul babalelor de acostare. Un vapor cu un singur coÈ™ de fum pleca spre nicăieri – era încă extrasezon. AÈ™teptând primăvara. Ca È™i restul emisferei nordice. Nici o reclamă de neon peste întinderea nemărginită a lacului. Doar lumini reci, scânteietoare, ale unor străzi îndepărtate. Se opri în faÈ›a liftului exterior È™i apăsă pe buton. Liftul sosi – o versiune la scară redusă a lifturilor exterioare, care alunecă vertiginos pe laturile multor hoteluri americane, iar Newman intră înăuntru È™i apăsă pe un alt buton. ÃŽn timp ce cuÈ™ca micuță urca, îi trecu prin minte cât de expus se afla – uÈ™a era din sticlă, liftul era luminat în interior: o È›intă perfectă pentru orice trăgător. Nagy cronometră grijuliu, urcând în fugă scările până la primul etaj, astfel că îl văzu pe Newman dispărând în restaurant. AÈ™teptă, apoi îl urmă. ÃŽnainte de a intra în restaurant, Nagy își dezbrăcă paltonul uzat, își îndesă pălăria tiroleză într un buzunar, își netezi părul ciufulit È™i intră. O undă de căldură îi mângâie faÈ›a lipsită de sânge. Restaurantul avea forma unui dreptunghi mare, cu lungimea paralelă cu lacul. Newman È™edea la o masă lângă fereastră, la capătul îndepărtat – o masă pentru două persoane. Celălalt scaun era deja ocupat de o fată care îl făcu pe Nagy să se holbeze. MicuÈ›ul se aÈ™eză la o masă de lângă ieÈ™ire È™i comandă cafea chelneriÈ›ei englezoaice care apăru prompt – chelneriÈ›ele de aici sunt de diverse naÈ›ionalități. O studie pe furiÈ™ pe tovarășa lui Newman. Unii sunt plini de noroc, gândi el, fără invidie. Fata era trecută bine de douăzeci de ani, hotărî Nagy, memorându i figura – pentru Jaccard. Părul des, de culoare roÈ™u tiÈ›ian (Nagy îl aprecie ca roÈ™u), cu cărare pe mijloc, bluză de caÈ™mir (la prima vedere) È™i pantaloni de piele negri, mulaÈ›i pe picioarele ei superbe, de la È™old È™i până la gleznă, ca È™i cum ar fi fost turnaÈ›i pe ea. Piele strălucitoare. Trăsături foarte frumoase, pomeÈ›i înalÈ›i. O frumuseÈ›e. La început Nagy crezu că era o prostituată, apoi decise că se înÈ™ela. Fata aceasta avea clasă, ceva ceea ce micul om respecta. ConversaÈ›ia lor extrem de animată se încingea treptat, aÈ™a că ea asculta atentă în timp ce Newman vorbi, bându È™i cafeaua la intervale rare. La un moment dat ea se întinse peste masă pentru a i aranja cravata, un gest pe care Nagy îl notă prompt. Sugera un anume grad de intimitate. ÃŽncă ceva pentru Jaccard. Nagy avu impresia că Newman îi dădea instrucÈ›iuni, ea întrebându l numai pentru a clarifica vreun aspect. Ea rămase la masă după ce Newman achită nota È™i plecă. Nagy avu un moment de nehotărâre: pe cine să urmărească acum? Dar numai un moment. Newman porni în direcÈ›ia lui Nagy È™i a ieÈ™irii, își îmbrăcă cojocul în timp ce trecea pe lângă micuÈ›, fără a privi în direcÈ›ia acestuia. Nagy, care își achitase propria notă de îndată ce sosise cafeaua, îl urmă. De aceasta dată, Newman ezită în faÈ›a liftului expus. Coborî scările È™i se întoarse vioi pe Promenada Siberiană. Dădu buzna prin uÈ™ile turnante ale Hotel des Bergues È™i intră direct în camera 406. Nancy, purtând o cămașă de noapte transparentă, deschise uÈ™a câțiva centimetri, apoi îl lăsă să intre. — A fost bună? fu prima ei întrebare. — Crezi că sunt un soi de armăsar? replică el bine dispus. — Să È›i spun ceva: când am sosit È™i a trebuit să te înregistrezi, m am topit de jenă. Doamna È™i domnul R. Newman... — ElveÈ›ienii sunt discreÈ›i. Þi am spus... El deja își scosese cravata... vor să vadă doar paÈ™aportul bărbatului. E al dracului de frig afară. Am străbătut kilometri. — Ai ajuns la vreun rezultat? — ÃŽntotdeauna las deciziile să se sedimenteze peste noapte. Ca să văd cum arata dimineaÈ›a. Era dimineață când universul îi explodă lui Newman în față. 10 Geneva, 14 februarie 1984. 2°C. Portarul îl strigă pe Newman în timp ce mergeau la Pavilion, pentru a È™i lua micul dejun. Nancy încercase să l convingă să apeleze la serviciul la cameră, dar el refuzase categoric. — Voi, americanii, nu puteÈ›i concepe să trăiÈ›i fără serviciu la cameră... El se scuză È™i se opri la biroul recepÈ›iei. Cu un zâmbet larg, recepÈ›ionerul desfășură prima pagină din Journal de Genève. Fotografia lui Newman îi privea din interiorul unui chenar intitulat Sommaire. Textul era scurt, fără vreun cuvânt de prisos. Domnul Robert Newman, faimos corespondent străin (autorul best seller ului KRUGER: COMPUTERUL CARE A DAT GREȘ), a sosit în Geneva. LocuieÈ™te la Hotel des Bergues. Nu avem nici o informaÈ›ie în privinÈ›a destinaÈ›iei sale finale sau asupra noului subiect la care, actualmente, lucrează. — E bine să fii faimos, nu i aÈ™a? remarcă recepÈ›ionerul. — Da È™i nu, replică Newman È™i îi dădu un franc pentru ziar. Deschise uÈ™a restaurantului, cu o expresie mohorâtă întipărită pe chip. Nancy luase aceeaÈ™i masă de la fereastră È™i se aÈ™ezase pe banchetă. Newman se aÈ™eză pe un scaun, cu faÈ›a la ea, È™i privi pe fereastră. La ora opt dimineaÈ›a, Geneva se grăbea la lucru, bărbaÈ›i È™i femei, încotoÈ™mănaÈ›i, pentru a înfrunta briza îngheÈ›ată. — Am comandat cafea, spuse Nancy, rupând un corn în timp ce îl studia. Bob, ce se întâmplă? El îi trecu ziarul peste masă, fără a scoate un cuvânt, bătând darabana cu degetele È™i continuând să privească Ronul învolburat. Ea citi titlurile È™i se îmbujoră, aÈ™teptând până ce chelneriÈ›a le servi ceÈ™tile cu cafea. — Mă voi căsători cu o celebritate, nu i aÈ™a? De unde or avea fotografiile? Nu mi displace ideea... — Din dosarele lor. Au fost publicate deseori înainte, Dumnezeu È™tie. Asta schimbă totul, Nancy. Poate fi periculos. Cred că ar fi mai bine să te las aici câteva zile. Să plec la Berna singur. Te voi suna zilnic... — O să mă suni pe naiba! Am venit să-l văd pe Jesse È™i n o să mă dau bătută. De ce periculos? — Al È™aselea simÈ›... Se opri cât timp trecu pe lângă ei un omuleÈ› cu un palton jerpelit È™i o pălărie tiroleză, cercetând scurt, cu privirea, interiorul restaurantului È™i privind mai departe, în zare, după ce îl surprinse pe Newman uitându se la el. O fată cu un păr de culoare roÈ™u tiÈ›ian se grăbi în aceeaÈ™i direcÈ›ie. Purta o haină scurtă de blană cu gulerul ridicat È™i blugii băgaÈ›i în cizmele de piele. Newman îi făcu cu ochiul, iar ea își întoarse capul în cealaltă direcÈ›ie. — DimineaÈ›a asta începi devreme, observă Nancy. Am văzut... — L ai văzut pe omuleÈ›ul care mergea în faÈ›a ei? — Nu. De ce? — Julius Nagy, o părticică din scursoarea Europei. — Scursoare? Nancy părea dezorientată. — Unul dintre mulÈ›ii rataÈ›i care își duc existenÈ›a trăgând cu ochiul, cu legaturi obscure, colportând informaÈ›ii. Era la aeroport noaptea trecută. Ne a urmărit până aici cu un taxi. El ar putea fi răspunzător de articolul acela exploziv... Arătă cu degetul caseta cu Sommaire, apoi turnă cafea È™i rupse un corn, ungând bucata cu unt È™i gem. Nancy, tulburată, păstră tăcere câteva minute, È™tiind că lui îi revenea întotdeauna dispoziÈ›ia după ce își mânca micul dejun. — Doar n ai de gând să te duci de unul singur, îi spuse ea după o scurtă pauză. Deci, ce vom face împreună? — Terminăm micul dejun. Apoi voi hotărî... Dar, cât timp băuse cea de a patra ceaÈ™că de cafea, sucul de portocale È™i consumase două cornuri, decizia fusese luată peste capul lui. Berna. ÃŽn interiorul unui vast conac din Elfenau, districtul în care trăiesc cei bogaÈ›i, Bruno desfășură prima pagină din Journal de Genève pe suprafaÈ›a unei măsuÈ›e antice, de formă cilindrică. Studie cu grijă fotografia lui Newman. — Prin urmare au ajuns, spuse el în franceză. — Știam că se află pe drum, Bruno. ÃŽntrebarea e, vor crea oare probleme? ÃŽn acest caz, va trebui să se trateze cu ei – tu va trebui. Bărbatul masiv, cu ochelari de soare, stătea în umbră, vorbind cu voce moale, convingătoare. UriaÈ™ul living era întunecat chiar È™i dimineaÈ›a, atât din cauza cerului înnorat, cât È™i a perdelelor grele de brocart ce înăbuÈ™eau bruma de lumină palidă, strecurată din lumea de afară. Bruno Kobler, un bărbat solid cu aspect brutal, de patruzeci de ani, înalt de un metru È™aptezeci, la apogeul condiÈ›iei fizice, privi înspre silueta masivă. Lumina lămpii de birou se reflecta în ochelarii întunecaÈ›i. ÃŽncerca să ghicească exact intenÈ›iile patronului sau. Bărbatul din umbră continuă să vorbească: — ÃŽmi aduc foarte bine aminte, Bruno, că, atunci când îmi puneam pe picioare afacerea cu substanÈ›e chimice, mi se părea că un rival îmi încurca socotelile. N am aÈ™teptat să văd ce putea fi. Am acÈ›ionat primul. Suntem pe cale să dăm o lovitură decisivă cu Terminal. Nu voi accepta să mi stea nimic în cale. AminteÈ™te È›i, acum avem susÈ›inerea Clubului Gold. — Deci să organizez supravegherea minuÈ›ioasă a lui Newman È™i a femeii sale? — ÃŽntotdeauna ajungi la concluzia corecta, Bruno. De aceea te È™i plătesc atât de bine... Arthur Beck de la PoliÈ›ia Federală aÈ™teptă cu receptorul la ureche până ce operatorul de la sediul poliÈ›iei din Geneva îl puse în legătură cu Tripet. Avea în faÈ›a sa un exemplar din Journal de Genève. După cum anticipase, evenimentele se precipitau. Soseau. ÃŽntâi Lee Foley, aÈ™a zis detectiv al C.I.D.A., acum Newman. Beck nu credea în coincidenÈ›e – nu atunci când evenimentele prefigurau o criză. ÃŽn acea dimineață È™eful său îl avertizase. — Beck, nu È™tiu sigur cât timp voi putea să È›i dau carte blanche. Sunt în joc interese majore... care încearcă să mă determine să È›i iau cazul... — O să duc treaba asta până la capăt, indiferent ce s ar întâmpla, replicase Beck. — Nu poÈ›i lupta împotriva sistemului... — DoriÈ›i să pariem? Domnule... Tripet apăru pe fir È™i schimbară formule scurte de politeÈ›e. Beck îi spuse apoi inspectorului È™ef din Geneva ce dorea, cum să manevreze cu finesse. ÃŽn timp ce conversaÈ›ia avansa, el detectă o notă de îngrijorare în comportamentul lui Tripet. Nu e tare pe poziÈ›ie, aprecie Beck. — ÃŽntre noi fie vorba, Tripet, ordinele vin direct de sus. Totul rămâne între noi. Sper să poÈ›i să-l reÈ›ii înainte să părăsească oraÈ™ul. Știi unde locuieÈ™te. Sună l, trimite chiar acum o maÈ™ină dacă preferi să procedezi mai degrabă aÈ™a, las la latitudinea ta, dar fă o, Tripet... Beck puse receptorul în furcă È™i luă ziarul, studiind fotografia. Urma să aibă nevoie de toate ajutoarele pe care putea să le mobilizeze, chiar È™i de metode neortodoxe. Dacă treaba ajungea în ghearele presei, acesta era un fapt pe care nu l putea ascunde. Da, avea nevoie de aliaÈ›i. FaÈ›a i se lungi. Doar nu era să le permită ticăloÈ™ilor să se comporte după bunul lor plac doar pentru că deÈ›ineau jumătate din banii lumii occidentale. Basel. Erika Stahel închise uÈ™a apartamentului ei È™i se sprijini de ea pentru un moment, strângând în braÈ›e teancul de ziare. Seidler bănui că ea alergase. Chipul îi era îmbujorat de o culoare încă È™i mai aprinsă decât de obicei. — Mai avem timp pentru o altă ceaÈ™că de cafea înainte să mă duc la serviciu, îi spuse ea. — Ar fi plăcut... Ea aranjă teancul de ziare de pe masă. Era o fată atât de curată, de ordonată, gândi el. Ar fi minunat să rămână cu ea, pentru totdeauna. Se agita prin bucătărie, exprimându È™i bucuria pentru întoarcerea lui. O auzi îngânând o melodie în timp ce pregătea cafeaua. Deschise primul ziar. — Ai strâns masa în locul meu, strigă ea. MulÈ›umesc, Manfred. Devii de a dreptul casnic. Te superi? — Ar putea deveni un obicei... — De ce nu? răspunse ea veselă. Când se întoarse în sufragerie simÈ›i o schimbare majoră în atmosferă. ÃŽmbrăcat cu pantaloni scurÈ›i, Seidler privea concentrat prima pagină din Journal de Genève. ÃŽi aÈ™eză la îndemână ceaÈ™ca de cafea neagră – el nu adăuga niciodată zahăr sau lapte È™i bea litri întregi, un alt semn cu privire la tensiunea în care trăia. Rămase lângă el, privind peste umărul lui. — S a întâmplat ceva rău? — Cu linia vieÈ›ii mele. Poate... Luă stiloul aurit pe care i l dăduse ea È™i îl folosi spre a încercui caseta intitulată Sommaire. Era atât de generoasă – Dumnezeu È™tie cât din salariul ei lunar irosise pe stilou. I ar fi plăcut să iasă în oraÈ™, ca să i cumpere ceva. Avea banii necesari. Dar asta însemna să iasă afară... — Robert Newman, citi ea È™i sorbi din cafea. Cazul Kruger. Newman a fost reporterul care i a depistat contul bancar până la Basel. ÃŽncă nu È™tim cum a reuÈ™it lucrul ăsta. De ce e aÈ™a de important? — Deoarece, Erika..., îi cuprinse mijlocul zvelt cu un braÈ›, este un ticălos al dracului de independent. O dată ce își înfige colÈ›ii într un subiect, nu poate fi cumpărat cu nimic. Nimeni nu l poate opri. — ÃŽl cunoÈ™ti pe acest Newman? — Nu, din nefericire. Dar pot să dau de el. Vezi, scrie chiar È™i un-de locuieÈ™te. Mai bine să l sun – voi folosi cabina aceea telefonică din stradă... — Nu voiai să fii văzut afară... — Merită riscul. Trebuie să fac ceva. Newman ar putea să lucreze chiar la povestea cu Clubul Gold. Terminal... — Manfred! ÃŽn vocea ei era surprindere È™i o urmă de supărare. Când È›i am spus despre asta, mi ai dat impresia că n ai auzit niciodată de Clubul Gold, nici de Terminal. El părea stânjenit. ÃŽi luă din mână ceaÈ™ca de cafea È™i o aÈ™eză pe genunchii săi. Cântărea o nimica toată. O privi intens. Era pe cale să renunÈ›e la obiceiul de o viață – să se încreadă într o altă ființă umană. — Era pentru a te proteja. ÃŽÈ›i jur că ăsta e adevărul. Nu mi mai pune întrebări – acum, că sunt implicate forÈ›e atât de influente, poÈ›i fi ucisă pentru ceea ce È™tii. Orice s ar întâmpla, nu i spune nimic È™efului tău, lui Nagel... — Nici nu mă gândeam. Nu te poÈ›i duce la poliÈ›ie? întrebă ea a treia oară, apoi renunță, surprinzându i privirea temătoare, aproape disperată. Văzu ora indicată de ceasul lui È™i se ridică de pe genunchii lui. Trebuie să plec, Manfred. Serviciul... — Nu uita să depui servieta. Pe numele tău... — Numai dacă semnezi chitanÈ›a asta. Am luat o ieri. Fără discuÈ›ie, Manfred, altfel nu o iau... — Ce i asta? — O recipisă pentru seif. Trebuie să avem amândoi acces la ea. E singura condiÈ›ie cu care voi lua acea servietă. Oftă, semnă cu semnătura sa indescifrabilă, dar distinctivă, È™i îi înapoie recipisa. După ce ea părăsise apartamentul, rămase o vreme aÈ™ezat în acel loc, gândindu se la gestul său. Ar fi râs oricui în față dacă i ar fi spus că, într o zi, el urma să încredinÈ›eze jumătate de milion de franci unei tinere fete. Nostim era că, acum, odată luată hotărârea, se simÈ›ea chiar mulÈ›umit. Adevăratul efort, È™tia el, era să i telefoneze lui Newman. Când Newman o urmă pe Nancy afară din Pavilion, erau aÈ™teptaÈ›i. Doi bărbaÈ›i în haine civile, care stăteau în holul recepÈ›iei, se ridicară È™i se duseră direct la el. Un bărbat înalt cu o față prelungă È™i altul scund, grăsuliu È™i amabil. — Domnul Newman? întrebă cel înalt. SunteÈ›i amabil să ne însoÈ›iÈ›i. Nu era o întrebare, era o afirmaÈ›ie. Suntem ofiÈ›eri de poliÈ›ie... — Nancy, urcă în cameră cât lămuresc eu lucrurile, spuse Newman scurt. Privi la bărbatul înalt. Să vă însoÈ›esc unde È™i de ce? — La sediul poliÈ›iei... — Adresa, È™uieră Newman. — Bulevardul Carl Vogt, numărul douăzeci È™i patru... — ArătaÈ›i mi vreo legitimaÈ›ie, pentru numele lui Dumnezeu! — Desigur, domnule. StruÈ›ul, cum îl poreclise deja Newman pe cel înalt, scoase o legitimaÈ›ie pe care Newman o examină cu atenÈ›ie înainte de a i o înapoia. Era în regulă – din câte putea să È™i dea seama. — Mi aÈ›i spus unde, acum spuneÈ›i mi de ce... — La sediu vi se va explica de către cineva... StruÈ›ul deveni o idee mai puÈ›in oficial. Sincer, domnule, nu È™tiu să vă răspund la întrebare. Nu, nu e nevoie să vă luaÈ›i paltonul. Avem afară maÈ™ina încălzită... — O să urc în camera mea. Trebuie să i spun soÈ›iei mele unde mă duc... O găsi pe Nancy aÈ™teptând la lift, neîncercând să intre. Cu spatele la cei doi care îl urmăriseră până în locul în care puteau să supravegheze tot coridorul, el scoase notesul uzat, scrise adresa cartierului general al poliÈ›iei È™i i l dădu acesteia. — Dacă nu mă întorc într o oră, telefonează la acest număr È™i alertează Geneva. Numărul de sub adresă este numărul de înmatriculare al maÈ™inii pe care au parcat o afară. — Ce sunt toate astea, Bob? Tu nu eÈ™ti îngrijorat? Eu sunt... — Să nu fii. Nici eu nu sunt. Turbez de furie. O să strâng de gât pe cineva pentru toate astea... Ascuns în niÈ™a coridorului, Julius Nagy urmări cum Newman urcă împreună cu unul dintre bărbaÈ›i pe bancheta din spate a maÈ™inii, iar cel mai scund se aÈ™eză la volan. Se grăbi spre un taxi ce aÈ™tepta È™i se urcă în el. — MaÈ™ina aceea neagră – Saab, îi spuse È™oferului. Vreau să È™tiu unde îi duc pe prietenul meu... Newman gândi că inspectorul È™ef Leon Tripet, cum se prezentase, era tânăr pentru meserie. Luă loc, ca urmare a invitaÈ›iei, aprinse o È›igară, fără să ceară permisiunea, È™i privi de jur împrejur prin cameră, având o atitudine ce exprima un amestec de iritare È™i nerăbdare. Grijuliu, nu spuse nimic. Biroul lui Tripet de la cel de al doilea etaj, cu priveliÈ™te asupra bulevardului Carl Vogt, era obiÈ™nuita cuÈ™ca întunecoasă. PereÈ›i zugrăviÈ›i în vernil, luminaÈ›i strident de lampa dreptunghiulară cu neon de deasupra. Foarte obiÈ™nuit. — Trebuie să mi cer scuze pentru eventualele neajunsuri pe care vi le am putea provoca, începu Tripet, stând È›eapăn în fotoliul său. Dar suntem foarte preocupaÈ›i de o chestiune foarte serioasă... — Dumneavoastră sunteÈ›i îngrijoraÈ›i. Nu eu, spuse Newman agresiv. — Am admirat toÈ›i felul în care v aÈ›i descurcat în cazul Kruger. M am întâlnit cu colegi germani care sunt foarte mândri de cum l aÈ›i prins în capcană pe Kruger È™i i aÈ›i dezvăluit legăturile cu R.D.G.... — Vă referiÈ›i la Germania de Est, ocupată de sovietici, comentă Newman. Cunoscută È™i ca Zona. Ce are asta de a face cu convocarea mea aici? — Cafea, domnule Newman? Tripet se uită la fata care intrase cu o tavă cu pahare de carton. Cum vă place? — Nu mi place – nu dintr un pahar de carton. AÈ™a pot s o beau la chioÈ™curile căilor ferate britanice, cărora nu le sunt client. — V am citit cartea, continuă Tripet după ce concedie fata care îi lăsă unul din paharele de carton. Un lucru care m a fascinat realmente a fost maniera în care aÈ›i reuÈ™it să manevraÈ›i tastatura acelui terminal... Se opri, ca să bea niÈ™te cafea, iar Newman avu ciudatul sentiment că Tripet îi pândea reacÈ›ia concentrat la maximum. ReacÈ›ia la ce? Rămase tăcut. Mă refer la tastatura din Dusseldorf, unde È™i au plasat germanii computerul lor gigantic, care le a fost atât de util în a depista agenÈ›ii ostili. AÈ›i venit în ElveÈ›ia pentru vacanță, domnule Newman? adăugă el nepăsător. Newman strivi È›igara pe jumătate fumată în scrumiera curată, privindu l cu o expresie absentă pe Tripet. Se ridică, se duse la fereastra din spatele poliÈ›istului elveÈ›ian È™i privi jos, în stradă. Tripet întrebă dacă era ceva în neregulă. Newman nu răspunse. Continuă să privească în jos, atent să nu deranjeze draperia de tul. Julius Nagy stătea la intrarea clădirii de pe partea opusă, pe care Newman o observase când sosise. Bibliotèque Municipale. Biblioteca Municipală. — Tripet, spuse, poÈ›i să vii o secundă lângă mine, te rog? — Vă deranjează ceva, comentă Tripet, stând alături de englez. — Omul din portalul de colo. Julius Nagy. Mă urmăreÈ™te de când am sosit la Cointrin. Un prieten de al dumitale? — ÃŽl voi verifica, spuse prompt Tripet È™i se îndreptă spre uÈ™a biroului său. Dă mi un minut... — E un telefon pe masa de lucru a dumitale, sublinie Newman. Dar Tripet ieÈ™ise, trăgând uÈ™a după el. Newman aprinse o nouă È›igară È™i aÈ™teptă să se termine comedia. Văzu în scurt timp doi poliÈ›iÈ™ti în uniformele lor gri deschis, cu pistoalele automate băgate în tocurile de la È™oldul drept, traversând grăbiÈ›i strada. Păru să aibă loc o scurtă altercaÈ›ie, cu Nagy protestând, în timp ce poliÈ›iÈ™tii îl luară de câte un braÈ› È™i îl escortară la traversarea străzii, ascunzându l vederii în interiorul clădirii. Newman râse în barbă, iar când Tripet se întoarse, era aÈ™ezat în fotoliu. — ÃŽl interogăm, îl informă pe Newman. Le am spus să È™i dea si-linÈ›a să afle cine l a angajat. — Pe cine crezi dumneata că duci? — Poftim? — Uite ce e, ridică vocea Newman, întinzându se peste masă, mascarada asta a durat îndeajuns... — Mascaradă? — Mascaradă, Tripet! Au fost vremuri – nu cu mult timp în urmă – când eram bine venit în ElveÈ›ia. Am contribuit la o anume afacere, care n are al dracului de nimic de a face cu voi. De data asta, de când am venit, am fost supravegheat È™i hărÈ›uit permanent... — HărÈ›uit, domnule Newman? — Fii bun È™i ascultă mă, fără să mă întrerupi! Am spus hărÈ›uit, È™i chiar am fost. M ai târât până aici pentru o conversaÈ›ie fără sens. Þi ai trimis la Hotel des Bergues doi dintre lachei să mă agaÈ›e în public, ca pe un delincvent de rând. Nici măcar nu ai avut decenÈ›a să mi telefonezi mai întâi... — Nu eram siguri că aÈ›i venit... Newman îl ignoră. — Am spus să nu mă întrerupi! Apoi pretinzi că nu l cunoÈ™ti pe Nagy. Ca să dai un ordin, ieÈ™i din cameră, în loc să foloseÈ™ti telefonul din faÈ›a ta, ca astfel să nu pot auzi ordinele pe care le dai. "AduceÈ›i l pe Nagy. FaceÈ›i ca totul să arate bine – ăla priveÈ™te de la fereastra biroului meu." Ceva în genul ăsta, nu i aÈ™a? Bun, am pierdut destul timp aici. Voi lua legătura cu Beck, de la PoliÈ›ia Federală din Berna. Arthur Beck, adjunctul È™efului PoliÈ›iei Federale... — Beck a fost cel care mi a cerut să te aduc aici, îl informă încet Tripet. Newman, în ciuda eforturilor lui Tripet de a obÈ›ine o maÈ™ină de poliÈ›ie fără însemne, insistă să se întoarcă la Hotel des Bergues cu un taxi. La întoarcere, traversând podul, se gândi, mintea fiindu i tulburată de idei contradictorii. Nu se liniÈ™ti nici după ce plăti taxiul È™i se întoarse sus, în cameră. Nancy deschise uÈ™a, iar el își dădu seama că se întâmplase ceva. Ea îi apucă braÈ›ul È™i È™i l trecu în jurul taliei. — Bob, am crezut că n o să te mai întorci niciodată. Te simÈ›i bine? Cât timp ai fost plecat, am primit un telefon dintre cele mai bizare. Te simÈ›i bine? repetă. Să comand cafea? Serviciul la cameră are È™i el rostul lui. Toate spuse pe nerăsuflate. — Comandă trei litri. Nu, aÈ™ază te, o să comand eu – mă simt bine. PovesteÈ™te mi despre telefon după ce vine cafeaua. Zâmbi. Trebuie s o luăm metodic... Refuză să i permită să vorbească până ce nu sosi cafeaua. ÃŽi prezentă o versiune revizuită a vizitei sale la sediul poliÈ›iei, creându i impresia că fuseseră intrigaÈ›i de articolul din ziar È™i doreau să È™tie la ce lucra. TotuÈ™i, gândi el, chiar aceasta ar putea fi adevărata cauză a întrevederii sale cu Tripet. — Acum, începu el după ce ea băuse jumătate de ceaÈ™că, relatează mi cu cuvintele tale convorbirea aceea telefonică. Râse. Nu È™tiu, desigur, ale cui cuvinte le ai putea folosi... — ÃŽncetează cu gluma. Atunci eram nervoasă, dar acum sunt mai bine. Þi a spus cineva vreodată că eÈ™ti un bun psiholog? — Nancy, treci la obiect, o zori, cu grijă. — A sunat telefonul È™i o voce bărbătească a cerut să È›i vorbească. Vorbea în engleză, dar È™tiu că nu era englez sau american. Avea un uÈ™or accent central european... — Oare ce înseamnă asta? — Bob! La noi, în America, găseÈ™ti un adevărat amestec de naÈ›ionalități. Mă pricep biniÈ™or la accente. Pot să continui? Bun. I am spus că nu erai aici, că te vei întoarce, dar nu È™tiam când. A fost insistent. Puteam să i dau un număr unde te ar putea găsi? Era urgent... — Urgent pentru el, exclamă cinic Newman. — Părea urgent, insistă ea. Aproape panicat. L am întrebat de un număr la care l ai putea suna, dar n a fost de acord cu varianta asta. Până la urmă, mi a spus că te va suna mai târziu, totuÈ™i mi a cerut să È›i transmit un mesaj ciudat È™i m a pus să l repet, ca să se asigure că l am reÈ›inut... — Ce mesaj? — Și a spus È™i numele. Cu mare greutate – È™i numai când i am spus că urma să închid telefonul È™i că nu primesc mesaje de la interlocutori necunoscuÈ›i. Un anume Manfred Seidler. L am pus să l rostească pe litere. Mesajul era că, din considerente de generozitate, È›i ar putea spune totul despre terminal... — Ce a spus? — Nu un terminal. Am verificat asta. Pur È™i simplu, terminal... Newman stătea, privind în gol. Era singur în dormitor. Nancy plecase să È™i cumpere o pereche de cizme mai rezistente. Ea observase că fetiÈ™canele din Geneva încălÈ›ate cu cizme aveau un aspect vioi, bănui Newman. Doar nu era să rămânâ ea mai prejos. Terminal. Newman începea să se întrebe dacă nu cumva conversaÈ›ia cu inspectorul È™ef Tripet nu fusese chiar aÈ™a de fără sens, cum crezuse el la ora aceea. Rectificare. ConversaÈ›ia lui Beck cu el, prin intermediul lui Tripet. Cum spusese el? Un lucru care m a fascinat realmente a fost maniera în care aÈ›i reuÈ™it să manevraÈ›i tastatura acelui terminal. Tripet accentuase cuvântul terminal – È™i îl privise cu atenÈ›ie pe Newman în timp ce i vorbea. Acum, acest ciudat Manfred Seidler se oferea să i spună totul despre... terminal. Ce dracu însemna cuvântul? Tandemul Tripet Beck făcuse legătura cu operarea pe un calculator extrem de sofisticat. Putea fi oare vreo legătură cu afacerea Kruger? Kruger ispășea o condamnare de treizeci de ani în Stuttgart, pentru că furnizase est germanilor informaÈ›ii secrete. Cazul Kruger era încheiat, devenise istorie. Ce semnal îi transmitea Beck? Dar îi transmitea oare vreun semnal? Mai degrabă verifica dacă nu cumva călătoria lui Newman în ElveÈ›ia avea legătură cu acest terminal. Ei bine, nu avea. Dar, poate, când va ajunge la Berna, ar fi indicat să ia legătura cu vechiul său prieten, Arthur Beck, È™i să i spună că greÈ™ise adresa. Abia ajunsese la această concluzie că sună telefonul. ÃŽl ridică mecanic, presupunând că era Nancy, ca să i spună că avea să întârzie mai mult decât crezuse. — Domnul Robert Newman? în sfârÈ™it. La telefon Manfred Seidler... 11 Bruno Kobler sosi în Geneva de la Berna, cu trenul expres. Bărbatul cu aspect impunător, purtând un costum costisitor închis la culoare, È™i un pardesiu din păr de cămilă, se opri în holul caselor de bilete. Nu purta pălărie, iar părul castaniu îi era înspicat. Proaspăt bărbierit, avea nas puternic È™i ochi reci, albaÈ™tri, pe care Lee Foley i ar fi recunoscut imediat. Un asasin. Strângea în mâna dreaptă o geantă diplomat în timp ce îi aÈ™tepta răbdător pe cei doi bărbaÈ›i care călătoriseră separat în trenul dinspre Berna. Hugo Munz, un bărbat suplu de treizeci È™i doi de ani, purtând blugi È™i jachetă sport, se apropie primul de el. — Hugo, spuse Kobler, te ocupi de Cointrin. Du te imediat acolo È™i ai grijă de Newman. Ai studiat fotografia din ziare, aÈ™a că îl vei identifica uÈ™or. Mă îndoiesc că se va deplasa cu avionul, dar, dacă o face, urmăreÈ™te l. Raportezi la Thun. Se uită fix la Munz. Să nu l pierzi. Te rog. ÃŽl privi pe Hugo îndreptându se rapid către locul unde erau parcate taxiurile. Imediat după aceea porni agale spre el cel de al doilea bărbat, Emil Graf. Graf era foarte diferit de Munz. ÃŽn vârstă de treizeci È™i opt de ani, scund È™i îndesat, purta cojoc. O pălărie cu boruri lăsate îi acoperea cea mai mare parte a părului său blond. ÃŽi vorbi de la egal lui Kobler, cu buzele subÈ›iate. — Am sosit. Ce am de făcut? — AÈ™tepÈ›i aici, îi spuse Kobler liniÈ™tit. ÃŽl pândeÈ™ti È™i tu pe Newman. Dacă părăseÈ™te Geneva. Presupunerea mea e că o va face cu trenul. ÃŽn caz că îl pierd, È›ine te de coada lui. Când ai noutăți, raportezi la Thun. ÃŽl urmări pe Graf în timp ce acesta se întoarse în gară, È›inând în mâna dreaptă sacul de voiaj ce conÈ›inea o armă militară elveÈ›iană. Kobler îi dăduse dispoziÈ›iile cu grijă. Graf era mai de încredere, mai puÈ›in impulsiv decât Munz. Ca de obicei, Kobler păstrase pentru el partea cea mai delicată a misiunii. IeÈ™i din gară, luă loc pe bancheta din spate a unui taxi È™i îi vorbi È™oferului cu vocea sa decisă, încrezătoare: — Hotel des Bergues... ÃŽn taxi, în timp ce străbătea scurta distanță până la hotel, Kobler È™i i alungă din minte pe cei doi. Profesionist de prima mână, acum se concentra la ceea ce se afla în perspectivă. Kobler străbătuse un drum lung. Era singurul om în care avea încredere È™eful său; în decursul unui an îi treceau prin mână milioane de franci. Personalitate dominatoare, bărbat atrăgător pentru femeile de toate vârstele, care simÈ›eau energia sa dinamică, avea acces liber în Clinică, în laborator È™i în uzina chimică de pe malul lacului Zürich È™i putea emite orice instrucÈ›iuni. Era ascultat ca È™i cum ordinul fusese transmis de către È™eful său. Era plătit anual cu patru sute de mii de franci. Necăsătorit, își dedicase viaÈ›a muncii sale. Avea o mulÈ›ime de iubite în diferite oraÈ™e, alese datorită a două calități: posibilitatea de a i transmite informaÈ›ii confidenÈ›iale despre companiile la care lucrau È™i talentul în pat. ViaÈ›a era frumoasă. Nu È™i ar fi schimbat poziÈ›ia cu a nici unui alt om pe care îl cunoscuse vreodată, își îndeplinise serviciul militar obligatoriu în armată. Era un trăgător de elită È™i fusese desemnat ca lunetist, în eventualitatea în care ei ar fi venit dinspre nord est. Indiscutabil. Când s ar fi miÈ™cat Armata RoÈ™ie. Mai mult, foarte curând ar fi fost pregătiÈ›i să i întâmpine – cu adevărat pregătiÈ›i. Până ce taxiul opri în față la Hotel des Bergues, își puse ordine în gânduri, conÈ™tient fiind de împrejurările date. — Nu cunosc nici un Manfred Seidler, presupunând că acesta este numele dumneavoastră real, se răsti Newman la telefon. Intră, în mod reflex, în postura sa de corespondent străin. Adopta întotdeauna o doză oarecare de prudență defensivă. — Seidler este numele meu real, continuă în germană vocea, È™i în caz că aÈ›i dori să aflaÈ›i ceva despre o încărcătură foarte specială, trecută peste o graniță estică È™i având destinaÈ›ia K.B., atunci ar trebui să stabilim o întrevedere. InformaÈ›ia o să coste o mulÈ›ime de bani... — Seidler, în doi peri nu negociez. Fii mai explicit... — Mă refer la Terminal... Cuvântul atârnă în aer. Singur în dormitor, Newman simÈ›i o contracÈ›ie la nivelul stomacului. Trebuia să se poarte cu grijă. — Cât înseamnă o mulÈ›ime? — Zece mii de franci... — Pesemne că glumeÈ™ti. Eu nu plătesc sume atât de mari... — Mor oameni, Newman, continuă Seidler mai vehement, mor în ElveÈ›ia. BărbaÈ›i – È™i femei. Chiar nu È›i pasă deloc? E un lucru îngrozitor. — De unde vorbeÈ™ti? întrebă Newman după un timp. — AÈ™a nu jucăm, Newman... — Bine, bine, eÈ™ti pe teritoriul ElveÈ›iei. Nu am de gând să trec graniÈ›a. Și am foarte puÈ›in timp la dispoziÈ›ie. — ÃŽn ElveÈ›ia. PreÈ›ul e negociabil. Trebuie să ne întâlnim cât de curând. Eu hotărăsc locul... Newman se hotărâse, gândind iute cât timp pusese întrebările. ÃŽn acel moment era convins că Seidler, din anumite motive, era extrem de dornic să l întâlnească. ÃŽncălcă o regulă de aur: să nu È›i dezvălui niciodată intenÈ›iile privind următoarele miÈ™cări. — Seidler, sunt pe cale să plec la Berna. Voi locui la Bellevue Palace. Telefonează mi acolo È™i o să discutăm mai amănunÈ›it... — Pentru a È›i da timp să mă verifici? Renunță... — Sunt impresionat de ceea ce ai spus. Vocea lui Newman era fermă, lăsând să răzbată iritarea. La Bellevue Palace sau nicăieri. Doar dacă nu mi dai un număr de telefon? — Prin urmare, la Bellevue Palace... Seidler întrerupse convorbirea, iar Newman aÈ™eză încet receptorul. Cel care îl sunase reuÈ™ise să-l tulbure de două ori Referirea la "frontiera estică". Care frontieră estică? Newman nu se gândea că se referise la graniÈ›a elveÈ›iană. Acest lucru conferea afacerii Terminal un potenÈ›ial pericol internaÈ›ional. Mai era È™i menÈ›iunea făcută despre "K.B.", despre care Newman nu întrebase, în mod deliberat, la telefon. K.B. Clinica Berna? Spusele privitoare la oamenii care mor, pe care le ignorase ca fiind menite să i stârnească curiozitatea. Destul de ciudat, în timp ce se plimba în jurul patului, fumând o È›igară, cuvintele începură să-l frământe din ce în ce mai mult. La începutul convorbirii, Newman îl situase pe Seidler în categoria vânzătorilor de informaÈ›ii – astfel de oameni se aflau întotdeauna în preajma reporterilor – dar, mai târziu, detectase în atitudinea acestuia teamă; teamă pură. Fusese o tentă de maximă urgență – un om hăituit. — Oare în ce m am băgat? se întrebă cu voce tare. — Spune mi. Să... Se răsuci; Nancy se sprijinea cu spatele de uÈ™a pe care o deschisese È™i o închisese, fără a face vreun zgomot. Se miÈ™ca precum o pisică – descoperise acest lucru în numeroase ocazii. — Cât erai plecată a sunat Seidler, spuse el. — Și te a neliniÈ™tit. Bob, ce se petrece? — A încercat să mi vândă gogoÈ™i. Se întâmplă mereu. Vorbi pe un ton degajat, calm. Mă bucur că te ai întors, o să prindem trenul de unsprezece cincizeci È™i È™ase, către Berna. Un expres, fără opriri... — Trebuie să plec din nou. ÃŽÈ™i privi ceasul. Am văzut niÈ™te parfumuri. Eu sunt gata de drum. Am timp. Sunt înapoi în zece minute. — Trebuie să te grăbeÈ™ti. EÈ™ti ca un afurisit de greier. Intri È™i ieÈ™i. Nancy, nu vreau să pierdem trenul acela... — Prin urmare, poÈ›i să È›i omori timpul achitând nota. Ne vedem curând... — Domnule Kobler, îl întâmpină recepÈ›ionerul pe bărbatul care tocmai intrase în Hotel des Bergues. Mă bucur să vă revăd, domnule. — Nu m ai văzut. Robert Newman locuieÈ™te aici. — E sus, în camera sa. DoriÈ›i să-l chem? — Deocamdată, nu. Kobler aruncă o privire grăbită în Pavilion, înainte de a intra în restaurant. Alese o masă care îi oferea o priveliÈ™te bună prin uÈ™a cu panou de sticlă dinspre holul recepÈ›iei, comandă o ceaÈ™că de cafea, plăti È™i se aÈ™eză, aÈ™teptând. Taxiul cu care călătorise de la gară era parcat afară. Plătise È™oferului un bacÈ™iÈ™ generos, spunându i să l aÈ™tepte. O frumuseÈ›e cu păr roÈ™u tiÈ›ian, purtând o scurtă de blană peste blugii băgaÈ›i în cizmele de piele lungi până la genunchi, își făcu apariÈ›ia, iar el o privi insistent. Privirile li se întâlniră, iar în ochii ei apăru o licărire de interes în timp ce trecu pe lângă masa la care stătea el È™i alese un loc cu vedere spre holul recepÈ›iei. Era plăcut să È™tii că nu È›i ai pierdut puterea de atracÈ›ie, reflectă Kobler. Ea îi evaluase, desigur, situaÈ›ia financiară în timp ce l privise lung. Nu era o profesionistă. Era doar o femeie. O jumătate de oră mai târziu, el văzu un hamal ieÈ™ind cu bagaje din holul recepÈ›iei, urmat de o femeie atrăgătoare, însoÈ›ită de Newman. Se ridică, își îmbrăcă pardesiul È™i ieÈ™i pe uÈ™a turnantă, la timp ca să vadă spatele lui Newman dispărând pe bancheta din spate a unui taxi. Cât timp se urcă în taxiul său È™i îi spuse È™oferului să urmărească taxiul din față, lui Kobler îi scăpă o miÈ™care. Fata cu păr roÈ™u tiÈ›ian, pe care o admirase, ieÈ™i pe uÈ™a ce dădea direct în stradă. Alergând după colÈ›, se urcă pe scuterul parcat în acel loc, apăsă pedala de acceleraÈ›ie È™i se lansă în urmărirea taxiului lui Kobler. Gara Cornavin, principala gară din Geneva, era liniÈ™tită aproape de ora prânzului, în marÈ›ea din mijlocul lui februarie. Kobler plăti cursa È™i îi urmări în sala de aÈ™teptare pe Newman È™i pe femeia îmbrăcată cu haine costisitoare, care îl însoÈ›ea. Stând deoparte, îl privi pe Emil Graf intrând în acÈ›iune, aÈ™ezându se în spatele lui Newman la coada de bilete. ÃŽn faÈ›a englezului se aflau doar două persoane, astfel că Emil, după ce își cumpără biletele, se alătură curând lui Kobler. — A cumpărat un bilet dus pentru Berna, de fapt, două bilete. Eu am cumpărat bilete pentru noi doi – în caz că doreÈ™ti... — Doresc. Bilete pentru? — Zürich. Cel de unsprezece cincizeci È™i È™ase trece, desigur, pe acolo... Kobler se felicită pentru alegerea lui. Luă biletul dat de Graf È™i îl băgă în portofelul din piele de crocodil. — De ce Zürich, Emil, când Newman a rezervat pentru Berna? — CorespondenÈ›ii ăștia străini sunt vicleni. DestinaÈ›ia sa reală ar putea fi Zürich... — Foarte bine, Emil. ÃŽl vezi pe omuleÈ›ul acela cu pălărie absurdă, tiroleză, cel care își cumpără bilet? Acela e Nagy. E un gunoi. PoliÈ›ia l a aruncat o dată afară din Berna. L a urmărit pe Newman, cu taxiul, de la hotel. Kobler își privi ceasul. — Următoarea ta misiune e Julius Nagy. Þine te de coada lui. AÈ™teaptă momentul. Pune mâna pe el în spălător sau pe vreun coridor când se duce să se uÈ™ureze. Află pentru cine lucrează. Dacă e nevoie rupe i o mână sau un picior. Scoate untul din el. Apoi pune l pe statul de plată. Spune i să continue să-l urmărească, să È›i raporteze toate miÈ™cările È™i contactele lui Newman. — S a făcut. Kobler își luă servieta È™i îl urmări cu privirea pe Graf care se îndepărtă cu sacul de voiaj în spate. ConÈ›inutul acestuia putea să i fie de ajutor în a l convinge pe Nagy din ce parte bate vântul. Kobler privi tabela cu plecări È™i se duse la peronul de unde urma să plece, peste cinci minute, expresul de Zürich. ÃŽn capătul îndepărtat al gării, Lee Foley privea cu interes, pe deasupra ziarului pe care îl È›inea în față, desfășurarea acÈ›iunii. Părăsise Hotel des Bergues cu doar cinci minute mai devreme decât Newman È™i Nancy, anticipând că acest lucru i ar conferi un punct de observaÈ›ie privilegiat. După ce își cumpărase un bilet plus la clasa întâi până la Berna, își reocupase locul de observaÈ›ie discretă, de unde putea supraveghea toate ghiÈ™eele. Văzându l pe Kobler cum dispare, își împături ziarul, îl băgă în buzunarul pardesiului, își luă bagajul È™i porni către acelaÈ™i peron. ToÈ›i pasagerii, inclusiv Foley, ignorară prezenÈ›a unei fete cu părul roÈ™u tiÈ›ian. Un hamal îi transportă scuterul în vagonul de bagaje. Ea se urcă în vagonul alăturat, iar expresul cu destinaÈ›ia Zürich – via Berna – părăsi gara. 12 Berna! Un oraÈ™ unic nu numai în ElveÈ›ia, ci È™i în întreg vestul Europei. ÃŽnsăși topografia sa e ciudată. ÃŽnvăluit de un cot al râului Aar, se întinde înspre est aidoma unei lungi peninsule, extinzându se în lungime de la gara principală È™i Universitate până la îndepărtatul Nydeggbrucke – podul pe unde, în final, traversează râul Aar. Lățimea e pe sfertul lungimii. ÃŽn multe locuri se poate traversa peninsula, lăsând în spate râul, pentru a l regăsi în mai puÈ›in de zece minute, cotul său barând drumul. Berna e o fortăreață. Construită pe o coastă gigantică, se înalță deasupra È›inutului înconjurător. Sub Terasa din spatele clădirii Parlamentului, relieful se înclină abrupt. Dedesubtul Platformei de pe o latură a fortăreÈ›ei Munster, zidul masiv coboară povârnit cincizeci de metri până la Badgasse. Dincolo, cotul Aarului își continuă curgerea dinspre îndepărtatul lac Thun. Colina atinge altitudinea maximă în apropierea Parlamentului È™i a gării. Croindu È™i drum către est, străzile paralele coboară înspre Nydeggbrucke. Berna este un oraÈ™ vechi, foarte vechi. Munsterul datează de la 1421. Și, pentru că de a lungul secolelor a suferit blestemul războaielor, a rămas vechi. Este un oraÈ™ al cârtiÈ›elor umane. Străzile sunt străjuite de un labirint de arcade înghesuite ca niÈ™te vizuini. Oamenii pot străbate aceste arcade în decursul celor mai aspre anotimpuri, la adăpost de ploi È™i zăpezi. La căderea nopÈ›ii, chiar È™i în timpul zilelor înnegurate, oraÈ™ul are un aspect sinistru. PuÈ›ină lume străbate arcadele de piatră de pe Munstergasse, care se continuă spre est cu Junkerngasse, până ce ajunge la Nydeggbrucke. Toate străzile sfârÈ™esc la pod. ÃŽnainte È™i înapoi, traversând centrul, o reÈ›ea de străduÈ›e înguste își croieÈ™te drum cu greutate – străduÈ›e unde rareori poÈ›i întâlni altă ființă umană. Când pâcla se rostogoleÈ™te pe râul Aar, fuioarele fumurii sunt mânate pe sub arcade, accentuând atmosfera de ameninÈ›are. Cu toate acestea, aici, în Berna – în special în clădirile din apropierea hotelului Bellevue Palace – se află centre de putere care nu au întotdeauna legătură cu bancherii. Serviciul de ContrainformaÈ›ii, PoliÈ›ia Federală – în cadrul căreia Arthur Beck este un personaj cheie – sunt găzduite fie în vecinătate, fie la câteva minute distanță de unul dintre cele mai mari hoteluri din Europa. Un observator pătrunzător poate vedea din gară că Berna este locul în care ElveÈ›ia germană își dă întâlnire cu omoloaga sa franceză. Gara este denumită Banhoff/Gare. La poalele treptelor ce duc la cele două peroane, peronul din stânga e numit Voie, iar cel din drepta Gleis. Expresul din Geneva sosi la timp, fix la ora 1:58 p.m. Pe durata călătoriei dinspre Geneva, Newman, față în față cu Nancy, pe o banchetă de la geam, nu se miÈ™case. Uitându se pe fereastră cât timp expresul gonea de la Geneva către Laussane, privise È›inutul acoperit de zăpadă. Soarele strălucea, iar el fusese deseori nevoit să se ferească de intensitatea orbitoare a luminii solare. — Am crezut că nu are opriri, îi spuse lui Nancy. Laussane, Fribourg È™i apoi Berna... — Arăți foarte serios, foarte concentrat. S au petrecut prea multe la Geneva? — VorbeÈ™te mai încet. El se aplecă în față. Mai întâi, sediul poliÈ›iei, apoi telefonul prietenului nostru. O mulÈ›ime de lucruri pentru un început de zi... Avu grijă să nu i spună că l văzuse pe Julius Nagy instalat în vagonul de clasa a doua din spatele lor. Pentru cine lucra, de fapt, Nagy? Problema îl preocupa. Bine măcar că se îndreptau către Berna. Cu prima ocazie urma să se ducă să vorbească cu Arthur Beck. Dacă cineva ar putea – ar vrea să i spună ce se petrece, acela ar fi Beck. Câteva banchete în spatele său, stătea Bruno Kobler, cu faÈ›a la Nancy, iar servieta sa era aÈ™ezată pe locul alăturat, pentru a l păstra neocupat. Kobler, de asemenea, îl observase pe Nagy în expres. Spera că Graf își îndeplinise misiunea de a l convinge pe micul escroc – fie È™i cu forÈ›a – să È™i schimbe misiunea. Kobler era atât de bine deghizat în om de afaceri elveÈ›ian, încât nici Newman, nici Nancy nu l remarcaseră. Dar altcineva observase interesul manifestat de Kobler față de ei, cineva pe care însuÈ™i Kobler îl trecuse cu vederea. Lee Foley alesese un loc în compartimentul de nefumători, compartiment separat de cel pentru fumători de o ușă având în partea superioară un panou de sticlă. ÃŽn drum spre Laussane, Foley se ridicase de două ori È™i își făcuse de lucru cu o revistă din servieta pe care o aÈ™ezase în plasa de bagaje. Foley era singurul care văzu totul. Prin panou el văzu expresia mohorâtă a lui Newman, în timp ce acesta privea peisajul. Surprinse, de asemenea, privirile fugare ale omului de afaceri elveÈ›ian din spatele corespondentului, aruncate întotdeauna spre Newman È™i femeia de pe locul din faÈ›a sa. Figura dură i se întipări în memorie. Mai observă ceva. La capătul îndepărtat al compartimentului pentru fumători apăru Nagy È™i privi spre interior. Doar o clipă. Un bărbat scund È™i masiv apăru în spatele său. Foley văzu tresărirea de spaimă a lui Nagy. Dispărură amândoi în toaletă. Foley reacÈ›ionă imediat. Intră în compartimentul fumătorilor, privind drept înainte, se strecură lateral pe uÈ™a din spate, aÈ™teptă ca aceasta să se închidă automat È™i ascultă în faÈ›a toaletei. Auzi horcăituri. ÃŽntinse mâna pentru a apăsa pe clanță, dar apoi È™i o retrase. Nu È™i putea permite să È™i facă cunoscută prezenÈ›a în tren. Se întoarse la locul său. ÃŽn toaletă, Graf avea o mână în jurul gâtului lui Nagy, iar cu cealaltă își scoase arma militară din sacul de voiaj. ÃŽl înclină pe omuleÈ› cu spatele pe chiuvetă È™i îi fixă È›eava armei sub bărbie. Ochii micuÈ›ului, exprimând o cumplită teroare, aproape că ieÈ™iseră din orbite. — Acum, spuse Graf, poÈ›i s o sfârÈ™eÈ™ti azvârlit din trenul ăsta. Oamenii mai È™i cad din expresuri. Sau îmi spui, de prima dată, te rog – o a doua È™ansă nu va fi – pentru cine lucrezi. Știm că îl urmăreÈ™ti pe Newman... — Nu poÈ›i continua în felul ăsta, hârâi Nagy. — Am spus din prima... Nagy auzi un declic È™i presupuse că era piedica ridicată. Aproape că își dădu drumul în pantaloni. Expresia detaÈ™ată, distantă de pe chipul atacatorului său era aproape mai înspăimântătoare decât arma. — Nu pot vorbi... Groaznica strânsoare a mâinii din jurul gâtului său slăbi. PuÈ›in. Tripet, spuse. ÃŽl urmăresc pe Newman. Pentru Tripet... — Cine dracu e Tripet? întrebă calm Graf, ochii săi neslăbindu i pe cei ai lui Nagy. — Inspectorul È™ef Tripet. SiguranÈ›a. Geneva. Am mai lucrat pentru el înainte. Sunt informatorul lui... Nagy, dispreÈ›uit aproape unanim, omul de corvoadă, avea orgoliu. Era hotărât să nu l dea în vileag pe Pierre Jaccard de la Journal de Genève. Aici erau mai mulÈ›i bani în joc. Iar Jaccard își È›inuse întotdeauna cuvântul. ÃŽn lumea lui Nagy încrederea era mai apreciată decât preÈ›ul. — Deci, îi spuse Graf, uită l pe acest Tripet. De acum încolo lucrezi pentru mine. Nu, taci È™i ascultă. Continui să faci ceea ce ai de făcut, să-l urmăreÈ™ti pe Newman. Mă suni la numărul ăsta... Graf băgă o foaie împăturită în buzunarul paltonului lui Nagy. Oricine răspunde, spune È›i imediat numele, spune le despre miÈ™cările lui Newman, cu cine se întâlneÈ™te, unde se duce. Vei fi plătit... ÃŽi îndesă în acelaÈ™i buzunar câteva bancnote împăturite. Mai întâi, oriunde se duce Newman, află unde locuieÈ™te, rezervă È›i È™i È›ie un loc. Raportează telefonic imediat unde locuieÈ™ti È™i numărul de telefon... — ÃŽnÈ›eles... răspunse răguÈ™it Nagy, simÈ›indu È™i gâtul rănit după ce Graf își îndepărtă mâna È™i arma, încă È›inându l sub ameninÈ›area È›evii. Fac tot ce spui... — Ai putea fi tentat să te răzgândeÈ™ti, crezînd că totul a trecut, continuă Graf pe acelaÈ™i ton liniÈ™tit, pe care Nagy îl găsi atât de neliniÈ™titor. Iisuse! Porcul era cât pe ce să-l omoare! Să n o faci, avertiză Graf. Unul dintre asociaÈ›ii mei va fi întotdeauna prin preajmă. N o să l vezi. Pur È™i simplu, se va afla acolo. E impulsiv. Foarte dur. Orice bănuială de independență, È™i te va ciopârÈ›i. Sper că pricepi Nagy. — Pricep... Ceea ce îl îndârji pe Nagy fuse afrontul dispreÈ›uitor la adresa demnității sale. Fusese brutalizat sălbatic într o toaletă. Graf, care n ar fi putut înÈ›elege niciodată reacÈ›ia victimei sale, adăugase o ultimă insultă pentru a l intimida pe micul om. ÃŽnainte de a l părăsi în toaletă, îi îndesase în gură o tabletă de săpun. Stând în vagonul de clasa a doua, în timp ce expresul părăsi Lausanne È™i o luă spre nord, departe de lac, spre Fribourg, Nagy simÈ›ea încă gustul săpunului. Avea de gând să le o plătească noilor săi stăpâni, oricare ar fi fost ei. Era hotărât, cu încăpățânare, în această privință. Zăpada se întindea pe câmpuri; expresul urca, gonind, spre nord. Newman era în continuare tăcut, cufundat în gânduri, când trenul opri la Fribourg È™i apoi se puse în miÈ™care spre ultima destinaÈ›ie, Berna. Când trenul sosi în gară, iar el se ridică pentru a lua bagajele din plasă, Kobler părăsise deja vagonul È™i aÈ™tepta la ieÈ™ire. Fu aproape primul pasager care coborî din expres. Un vagon mai în spate, Julius Nagy țâșni din tren cu pălăria boÈ›ită în buzunar È™i cu paltonul pe mână. Nu mai era atât de uÈ™or de recunoscut. Ochii săi scânteiau de adâncă indignare în timp ce îl urma pe Graf pe peron. ÃŽn mâna dreaptă È›inea micul aparat de fotografiat Voigtlander, pe care îl purta întotdeauna. ÃŽn faÈ›a lui Graf mergea Kobler, cu È›inută semeață È™i energică, cu servieta în mâna dreaptă. Cobori treptele, cu Graf tropăind în urma sa. Se opri în afara gării, unde îl aÈ™tepta un Mercedes 450 SEL, cu È™ofer, È™i își ridică gulerul împotriva vântului. Graf îl ajunse È™i se uită în jur, ca È™i cum căuta un taxi. — E îmblânzit, îi raportă lui Kobler. E al nostru... — EÈ™ti sigur? — Absolut. Speriat de moarte... O singură persoană observă schimbul de cuvinte. Nagy ridică aparatul È™i îl declanșă îndată ce Kobler își întoarse capul pentru a surprinde spusele lui Graf. Kobler se duse la Mercedesul căruia È™oferul îi lăsase deschisă uÈ™a din spate. Aparatul lui Nagy se declanșă din nou. Apoi folosi bucata de hârtie pe care i o îndesase în buzunar Graf, pentru a nota numărul de înmatriculare. Când Graf se răsuci È™i Mercedesul se puse în miÈ™care, el dispăruse înapoi, în gară. Cei doi bărbaÈ›i în haine civile, care supravegheau ieÈ™irea peronului expresului de Zürich, nu l observară pe Lee Foley. Americanul trecu pe lângă ei, purtând un pardesiu cu aspect englezesc, în carouri, pe care îl cumpărase din Londra. Părul său deosebit, cărunt, era ascuns sub o È™apcă de golf cu cozoroc, bine trasă pe ochi. Ochelarii cu ramă de baga – având lentile de soare – îi confereau un aspect profesoral. Foley ieÈ™i din staÈ›ie printr o mulÈ›ime de pasageri care coborâseră din acelaÈ™i tren. Ignoră È™irul de taxiuri, continuându È™i drumul în jos, cu geanta în mână, pe îngusta Neuengasse. Se opri ca să privească în vitrina unui magazin de sub arcade, folosind geamul mat drept oglindă, pentru a verifica strada. MulÈ›umit că nu l urmărea nimeni, își reluă scurta plimbare spre hotelul Savoy È™i împinse, hotărât, uÈ™a de la intrare. Holul coincidea cu zona recepÈ›iei. Fata de la pupitru privi spre el, dar Foley completa deja formularele obligatorii de înregistrare în trei exemplare, o copie fiind destinată poliÈ›iei, care urma să o ia mai târziu. — AveÈ›i o cameră pentru mine. Am rezervat o telefonic din Geneva. — Camera 230. E cu două paturi... Fata privi în jur, căutând un însoÈ›itor. Foley îi arătă paÈ™aportul, apoi îl băgă în buzunar. ÃŽÈ™i luă bagajul. — Să chem un băiat... — Nu i nevoie. Acesta e ascensorul? Urcă cu ascensorul, își găsi camera, trânti bagajul pe un pat È™i se aÈ™eză lângă telefon, aÈ™teptând să sune. Arthur Beck È™edea la masa de lucru, mâncând ultimul dintre sandviÈ™urile în stil englezesc pe care i le preparase secretara. ÃŽn ceea ce îl privea pe Beck, contele de Sandwich era una dintre marile figuri istorice pe care le dăduse Marea Britanie. Căpătase acest obicei în decursul unui stagiu petrecut la Scotland Yard, în Londra. ÃŽÈ™i bea cafea-ua, când telefonul sună. Interlocutorul vorbea în germană: — Leupin la telefon, domnule. Raportez din gară. Newman a venit cu expresul de treisprezece cincizeci È™i opt din Geneva. Era însoÈ›it de o femeie. Americancă, presupun, după haine. Marbot s a È›inut după ei până la Bellevue Palace, unde au rezervat locuri acum zece minute. — Și despre Lee Foley? — Nici urmă de cineva care să corespundă descrierii sale. Amândoi am urmărit pasagerii care au coborât din tren... — MulÈ›umesc, Leupin. Continuă să supraveghezi toate trenurile dinspre Geneva. — Marbot vine încoace... Beck lăsă receptorul È™i mâncă ultimul sandviÈ™ în timp ce gândea. Avusese dreptate în privinÈ›a unui lucru – acela că Newman va trece prin Geneva. Ceea ce îl deranja era telefonul primit mai devreme de la inspectorul È™ef Tripet. Aparent, Newman nu reacÈ›ionase la referirea întâmplătoare la Terminal. Era oare posibil ca englezul să lucreze la un cu totul alt subiect? Beck era convins de un lucru: cunoscându l pe Newman, îi cunoÈ™tea metodele. Corespondentul străin nu vizita Berna doar pentru o vacanță. Newman era un împătimit al muncii – nu înceta niciodată să caute subiecte proaspete. Dar ceea ce îl îngrijora realmente pe Beck era lipsa lui Foley. Sau s o fi numit dispariÈ›ie? Dacă Foley se strecurase prin plasa întinsă, Beck avea de a face cu un periculos lup care pândea pe străzile oraÈ™ului său. Se hotărî să telefoneze la New York. Lee Foley ridică receptorul la cel de al doilea apel. Þinu receptorul la ureche È™i ascultă. Vocea de la celălalt capăt părea neliniÈ™tită. — Domnul Lee Foley? — La telefon. Sunt pe poziÈ›ie. Ascultă, prima miÈ™care e a ta. Trebuie să faci o vizită la locul cu pricina. Află care e situaÈ›ia. AÈ™ vrea să mi raportezi de îndată ce poÈ›i. Nu, ascultă, te rog. Verifică sistemele de siguranță din locul respectiv. Orice amănunt poate fi vital. Când sunt în posesia tuturor datelor, pot să trec la acÈ›iune. Dacă se ajunge la stadiul ăsta, voi isca prăpăd. După cum bine È™tii, am talentul ăsta... Foley întrerupse legătura È™i privi pe fereastra dormitorului său, care dădea spre o străduță. Acesta era locul pe care l ar alege un observator experimentat, pentru a observa hotelul. Aleea era pustie. Newman lăsă jos receptorul în timp ce Nancy intră în micul hol, închise uÈ™a È™i veni în dormitor. Avea un chip îngândurat. — Bob, cui telefonai? — ÃŽndrăgitului tău serviciu la cameră, pentru o sticlă mare cu apă minerală. Știi cât de însetat sunt, mai ales noaptea. Probabil că sunt ocupaÈ›i, voi suna din nou peste un minut. Fiindcă veni vorba, nu mi ai arătat acel parfum Gucci pe care ai alergat să l cumperi chiar înainte de a părăsi Hotel des Bergues. — Voilà ! Ea scoase sticluÈ›a din poÈ™etă. Ar fi trebuit să observi în expres că l am folosit. Nu e o cameră adorabilă? Le fusese repartizată camera 428. La capătul holului de la intrare se afla baia. Avea È™i o toaletă separată. Dar atracÈ›ia principală era camera propriu zisă. Foarte încăpătoare, cu o pereche de fotolii confortabile, iar în faÈ›a ferestrelor spaÈ›ioase o masă de lucru, la care putea lucra Newman. Două paturi generoase de câte o persoană fuseseră aÈ™ezate unul lângă celălalt, pentru a forma unul dublu. Nancy se trânti pe spate pe unul din paturi. — Bob, e minunat. Am putea sta aici săptămâni... — Poate că vom sta. Vino È™i uită te la peisaj. Hamalul a făcut mare caz de asta È™i chiar a avut dreptate. O cuprinse cu braÈ›ul, iar ea gânguri fericită. Newman deschise primul rând de ferestre, apoi pe cele exterioare, aflate la treizeci de centimetri în afară. Aerul îngheÈ›at invadă camera, a cărei temperatură era cea a unei saune. — Dealul acela înzăpezit de dincolo de râu este Bantiger, îi explică el. Dacă se risipeÈ™te ceaÈ›a, vei avea cea mai grozavă panoramă a regiunii Bernese Oberland. Acum, deveni el prozaic, o să închiriez o ma-È™ină de la Hertz, din clădirea de alături. Mergem la Thun, la Clinica Berna... — AÈ™a, pur È™i simplu? Instinctul ei profesional ieÈ™i la suprafață. Ar trebui să telefonăm pentru o vizită, ca să-l vedem pe Jesse... — Nu facem aÈ™a ceva. Sosim neanunÈ›aÈ›i. Tu nu eÈ™ti doar o rudă, eÈ™ti È™i doctor. Cu mine ca însoÈ›itor, ne putem netezi calea, poate îi prindem la cotitură... — Chiar crezi că e o idee bună? — Este ceea ce vom face. După un prânz frugal... — Bob, sunt trei restaurante diferite. Un salon magnific cu vedere la terasa de jos. Rotiseria. Și cafeneaua... — Cafeneaua. Va merge mai repede. Trebuie să ne miÈ™căm înainte ca sosirea noastră să fie raportată. Nu uita de articolul din ziarul acela afurisit. — Dă mi voie doar să mă aranjez. ÃŽl părăsi È™i se aÈ™eză în faÈ›a măsuÈ›ei de toaletă. L ai observat pe englezul care se înregistra cât timp aÈ™teptai? Ședeam pe o canapea È™i l am văzut privind înapoi È™i fixându te. — Probabil că îmi văzuse fotografia în ziar... Newman vorbi pe un ton degajat, alungându i din minte acel incident. Dar È™tia la cine se referea. ÃŽi cunoÈ™tea chiar È™i numele, dar nu dăduse nici o importanță faptului până la remarca lui Nancy. AÈ™teptase răbdător cât timp celălalt englez completase formularul de înregistrare, neluând în seamă încercarea recepÈ›ionerului de a face acest lucru pentru el. Un bărbat probabil trecut de treizeci de ani, zvelt, È›eapăn, cu mustață îngrijită, purtând o scurtă din stofă de păr de cămilă. — Hamalul va duce bagajul în cameră, domnule Mason, îl informase recepÈ›ionerul, înapoindu i paÈ™aportul. — MulÈ›umesc, răspunsese Mason, acceptând prospectul hotelului împreună cu paÈ™aportul È™i îndreptându se în direcÈ›ia hamalului care îl aÈ™tepta. Acum își reaminti că Mason îl privise peste umăr înainte de a părăsi holul. O privire scurtă, care îl cântărise. Se încruntă, iar Nancy se uită la el în timp ce își pieptăna părul. — Bărbatul de la recepÈ›ie. ÃŽl cunoÈ™ti? — Nu l am mai văzut niciodată. EÈ™ti gata? Va trebui să fie un dejun frugal. Trebuie să închiriez maÈ™ina; Thun e la jumătate de oră de mers pe autostradă. — Cum de l ai descoperit aÈ™a de repede? — ÃŽntrebând portarul în timp ce tu te foiai prin holul acela uriaÈ™. După amiază are loc o paradă a modei... — Iar în câteva zile un congres medical... — Și ce dacă? întrebă el, surprinzând o anume inflexiune în tonul ei. — Nimic, răspunse ea. Hai la masă... Mason se aÈ™eză pe patul din camera sa, formând numărul care îl punea în legătură directă cu interiorul lui Tweed. Nu înceta să se mi-nuneze de rapiditatea legăturilor telefonice de pe continent, indiferent că te aflai în Suedia, Germania sau ElveÈ›ia. — Da, răspunse vocea lui Tweed. Cine e? — Mason. Cum e vremea pe acolo? Aici sunt opt grade... — Nouă, la Londra... Aceste replici le stabileau nu numai identitatea, ci îi È™i indicau lui Mason faptul că Tweed era singur în biroul său – că Howard nu se apleca peste umărul său, ascultând. — Tocmai am luat o cameră la Bellevue Palace, spuse Mason scurt. Am făcut o haltă la Zürich, ca să adun ceva informaÈ›ii. Grange. Rosti rapid numele. — Exprimă te, te rog, în engleza standard, protestă Tweed. Te ai oprit la Zürich. Continuă... — Am întocmit un dosar cu subiectul în cauză. Nu uÈ™or. Doctorii elveÈ›ieni se închid în ei când îi pomeneÈ™ti numele. Am găsit un doctor american care lucrează la Zürich, un tip mai deschis. Subiectul comportă unele probleme. E cineva în acel land. E situat sus de tot. V ar plăcea o relatare rapidă? — Nu la telefon, spuse repede Tweed, conÈ™tient de faptul că convorbirea trecea prin centrala hotelului. Vin eu însumi acolo, curând. Continuă să investighezi discret. Nu te apropia de Ambasada britanică... — ÃŽncă un lucru, adăugă Mason. Să nu vă imaginaÈ›i că are vreo semnificaÈ›ie anume. Robert Newman, corespondentul străin, s a înregistrat la hotel după mine. Era cu soÈ›ia. Nu È™tiam că e căsătorit... — Probabil că nu este. CunoÈ™ti viaÈ›a boemă pe care o duc aceÈ™ti corespondenÈ›i străini... Tweed părea visător. Continuă să scormoneÈ™ti. Și rămâi la Berna... Tweed lăsă jos receptorul È™i privi la Monica, ocupată cu aranjarea unor dosare. Era Mason care suna de la Bellevue Palace. Are date despre profesorul Armand Grange de la Clinica Berna. Pe calculator e ceva? Asta în caz că afurisitul de obiect funcÈ›ionează... — FuncÈ›ionează. Am verificat. Nimic. Am încercat în fiÈ™ierul medical, dar nimic. Am încercat chiar È™i la Bancheri. Zero. Omul e o umbră. Chiar mă întreb dacă există cu adevărat. — Ei bine, cel puÈ›in lucrul acesta m a hotărât. Tweed își È™tergea din nou lentilele cu batista de mătase. Monica îl privi. ÃŽntotdeauna punea degetele pe lentile. Plec la Berna, îi spuse Tweed. Problema e doar de timp. Rezervă mi un bilet la Swissair direct pentru Zürich. In caz că pierd un zbor, rezervă mi pentru următorul. Când o să plec, va fi urmarea unei hotărâri de moment. — Ce mai aÈ™tepÈ›i? întrebă Monica. — Să survină ceva. O gafă de partea cealaltă. Nimeni nu e infailibil. Nici chiar o umbră... 13 Cafeneaua de la Bellevue Palace este un restaurant asemănător unei mari cutii de sticlă, cocoÈ›ate deasupra trotuarului, pe latura cu vedere spre biroul Hertz, unde se închiriau maÈ™ini. Newman își devoră friptura în sânge, iar Nancy, calcanul la grătar. Newman își sorbi cafeaua din două înghiÈ›ituri, se È™terse la gură cu un È™erveÈ›el È™i achită nota. — ÃŽnchiriezi maÈ™ina acum? întrebă Nancy. Eu o să dau o fugă în cameră, să mi iau mănuÈ™ile. Ne întâlnim acolo? — AÈ™a procedăm. Newman aÈ™teptă la ieÈ™ire până ce ea dispăru, apoi își îndreptă paÈ™ii spre una dintre cabinele telefonice din apropierea garderobei, unde clienÈ›ii își lăsau paltoanele. ÃŽi luă un minut pentru a efectua convorbirea, apoi se grăbi către ieÈ™ire, făcu câțiva paÈ™i pe trotuar È™i intră în biroul Hertz. Trântind permisul È™i paÈ™aportul pe masă, îi spuse fetei ce dorea. — E un Citroen. Automatic, îi spuse lui Nancy când aceasta intră. Amicul acesta ne va duce la maÈ™ină. E parcată la nivelul al treilea... ÃŽn mai puÈ›in de cinci minute conducea maÈ™ina, urcând curbele strânse, spre nivelul străzii. Nancy își trase pe degete mânuÈ™ile de piele căptuÈ™ite, își legă centura È™i se relaxă. Șofer experimentat, ea prefera totuÈ™i să călătorească pe scaunul pasagerului. Cerul era înnegurat deasupra oraÈ™ului când traversară unul dintre poduri È™i, în scurtă vreme, ajunseră pe autostrada cu patru benzi care duce la Lucerna, via Thun. ÃŽn patruzeci de minute ar fi trebuit să sosească la Clinica Berna. Lee Foley plăti o sumă generoasă în franci elveÈ›ieni pentru a împrumuta maÈ™ina Porsche roÈ™ie de la omul său de legătură din Berna. Avea nevoie de o maÈ™ină rapidă, deÈ™i, în mod normal, culoarea ei stridentă l ar fi îngrijorat. Dar acesta era un caz de necesitate. Conduse prin suburbiile Bernei sub limita de viteză, dar de îndată ce intră pe autostradă, înfipse piciorul în acceleraÈ›ie. Șoseaua era liniÈ™tită, cu trafic foarte redus în mijlocul după amiezii. Ochii săi reci, albaÈ™tri, măturau autostrada de la un capăt la celălalt în timp ce creÈ™tea viteza. "Fii atent pe autostradă, îl informase omul său de legătură când îi predase maÈ™ina pe care i o adusese la Savoy. E locul preferat de poliÈ›ie pentru a monta radare..." Foley plecase de la Savoy atât de obsedat de a ajunge la timp la destinaÈ›ia sa, încât, de această dată, neglijă să verifice dacă îl urmărea cineva. AÈ™a că îi scăpă complet silueta cu cască ce sări pe un scuter parcat mai departe, lângă trotuar. Scuterul încă îl însoÈ›ea, ceva mai mic decât un punct în spatele lui, când zări Citroenul din față. ÃŽÈ™i menÈ›inu viteza, apropiindu se de Citroen până ce avu o imagine a celor doi ocupanÈ›i. Newman în spatele volanului, femeia aÈ™ezată lângă el. Foley scoase un oftat de uÈ™urare È™i reduse viteza, crescând distanÈ›a dintre cele două vehicule. ÃŽn spatele său, conducătorul scuterului, nereuÈ™ind să se È›ină după ei, încetini, de asemenea. Foley trecu pe sub un mare panou indicator, unul dintre numeroasele aflate la intervale regulate. Panoul purta inscripÈ›ia THUN NORD. ÃŽn interiorul Citroenului căldura caloriferului alungase frigul pătrunzător, È™i Nancy își scoase mănuÈ™ile. Mâna ei dreaptă se juca pe genunchi cu degetele unei mănuÈ™i. Autostrada se prezenta în condiÈ›ii ideale, cu suprafaÈ›a curățată de zăpadă. Dar, după ce lăsară Berna în urmă È™i trecură de intersecÈ›ia cu Belp, zăpada se întindea pe ambele laturi ale autostrăzii. Din loc în loc, câte un copac golaÈ™ își întindea ramurile noduroase către negura cenuÈ™ie de deasupra. Atmosfera era închisă, neprimitoare. Newman privi la mâna ei neastâmpărată. — Nervoasă? Acum, că suntem aÈ™a de aproape? — Da, Bob, sunt... Mă tot gândesc la Jesse. Și nu sunt deloc sigură că o să ne lase să pătrundem aÈ™a, dând buzna, pur È™i simplu... — Când ajungem, lasă mă pe mine să vorbesc. Tu eÈ™ti rudă apropiată. Eu sunt corespondent străin. O combinaÈ›ie fatală pentru o clinică ce vrea să È™i păstreze reputaÈ›ia. Nu e nici o reclamă ca publicitatea negativă... — Ce ai de gând, Bob? Ea păru îngrijorată. — Am de gând să intru în clinica asta. Acum fumează È›i una dintre È›igările tale speciale, încetează să te joci cu mănuÈ™a aceea, poftim pachetul. Trecură pe sub un semn adiÈ›ional care indica două destinaÈ›ii diferite. THUN–SUD, THUN–NORD. Newman semnaliză trailerului uriaÈ™ ce venea din spate È™i coti pe varianta către THUN–NORD. Nancy aprinse o È›igară È™i trase adânc în piept. Traversau autostrada de dedesubt È™i, de la acest nivel, ea avu, spre sud, priveliÈ™tea munÈ›ilor aspri, cu creste ascuÈ›ite, abia estompaÈ›i de valul de negură, încât, preÈ› de o clipă, nu fu sigură dacă nu cumva privea un miraj. — Trebuie să fie destul de înalÈ›i, observă ea. — Se înalță de la extremitatea oraÈ™ului Thun către sud È™i est. Unul dintre ei este Stockhorn. Probabil, namila aceea care se înalță deasupra celorlalte... Urcau panta uÈ™oară, dar, continuu ascendentă, a unui deal situat între câmpii. Din loc în loc se ivea câte o fermă izolată, oferind imaginea fugară a baloturilor uriaÈ™e de fân, temeinic stivuite în interiorul hambarelor cu acoperiÈ™uri abrupte. Cerul amenințător crea o neliniÈ™titoare senzaÈ›ie de singurătate. Departe, spre est, un castel măreÈ›, situat în vârful unui deal, avea foiÈ™oarele acoperite cu ceea ce păreau a fi pălării de vrăjitoare. — Acela este faimosul castel Thun, remarcă Newman. OraÈ™ul se află la poalele sale, ascuns vederii... — CunoÈ™ti drumul? — Părăsim È™oseaua aceasta undeva mai sus, dacă e să ne luăm după spusele recepÈ›ionerului aceluia amabil de la Bellevue. Fii drăguță È™i verifică harta pe care am pus o în torpedo; el a însemnat traseul... — E înfiorător acolo, sus, Bob... — E doar o după amiază neospitalieră. Dar era ceva adevăr în spusele ei. Se aflau foarte aproape de marginea înzăpezită. Soarele din ajun înmuiase pătura de zăpadă de pe câmpiile situate spre sud. Dincolo de linia zăpezii, spre Thun, casele apăreau din loc în loc ca niÈ™te puncte minuscule. Aproape de vârful crestei, o pădure deasă de brazi întunecaÈ›i se înghesuia asemeni unei armate gata de marÈ™. Ajunseră apoi la graniÈ›a zăpezii, unde plugurile nu curățaseră drumul. Newman reduse viteza, încetinind È™i mai mult la vederea unui indicator purtând inscripÈ›ia Klinik Bern. Coti la dreapta, pe un drum îngust, redresă derapajul roÈ›ilor din spate È™i conduse în continuare. — Crezi că acesta e drumul? — ÃŽmi închipui că da... O vilă impunătoare, cu două niveluri, cu veranda împrejmuind parterul, era cocoÈ›ată într o poziÈ›ie izolată pe platoul golaÈ™ care se întindea cale de mai mulÈ›i kilometri către est, până la grupul de case particulare. Teritoriul, care părea întins, era împrejmuit de un gard de sârmă ghimpată, iar în față Newman văzu ghereta portarului. La mică distanță, în spatele conacului, se afla pădurea, un zid masiv de brazi înveÈ™mântaÈ›i în zăpadă. Opri în faÈ›a clădirii de piatră, cu un singur nivel, dincolo de poarta dublă de sârmă ghimpată, care era închisă. ÃŽnainte de a putea coborî din maÈ™ină, câinii negri apărură, îndreptându se în salturi către poartă. — Dobermani, comentă Newman. ÃŽncântător... O ușă din lemn masiv, care dădea din ghereta portarului direct în drum, se deschise. Un bărbat uscățiv, puÈ›in peste treizeci de ani, purtând blugi È™i jachetă se îndreptă spre Citroen. Privi peste umăr È™i rosti un ordin scurt în germană. Câinii se opriră din lătrat, făcură în silă cale întoarsă È™i dispărură. — Aceasta e o proprietate particulară, începu bărbatul cel zvelt, în germană. — ÃŽn locul în care mă aflu nu este, replică tăios Newman. Acesta este drum public. Pasagera mea este Nancy Kennedy. Se află aici pentru a l vizita pe bunicul ei – Jesse Kennedy... — AveÈ›i stabilită întâlnirea? — A zburat din America cu scopul precis de a È™i vizita bunicul... — Accesul nu este permis fără o programare... — Dumneata eÈ™ti È™eful pe aici? Tonul lui Newman picura sarcasm. Pari ca È™i cum ai fi plătit să mă ajuÈ›i. Pune mâna pe telefon È™i adu le la cunoÈ™tință celor de la clinică faptul că suntem aici. Și spune le că sunt ziarist – acesta ar constitui un subiect interesant, nu crezi? Nepoata vine într un suflet tocmai din America È™i îi este refuzată permisiunea de a È™i vedea bunicul bolnav. Ce administraÈ›i voi aici, un lagăr de concentrare? Asta e impresia pe care mi o lasă – poartă cu sârmă ghimpată È™i dobermani... — Dumneavoastră sunteÈ›i? — Robert Newman. Am cam îngheÈ›at stând aici È™i răcnind la dumneata. Ai două minute – apoi ne întoarcem la Berna È™i îmi redactez articolul... — AÈ™teptaÈ›i! — Doar două minute... Newman mimă sugestiv privitul ceasului È™i se întoarse la maÈ™ină. Bărbatul uscățiv dispăru în interiorul clădirii în timp ce Newman se aÈ™eză la volan È™i își aprinse o È›igară. Nancy luă pachetul È™i își aprinse È™i ea una. — Poate că ar fi fost mai bine să stabilim o programare, spuse ea. — Acum, că am văzut cum stau lucrurile, cred că nu. Locul acesta are un iz ciudat. ÃŽn timp ce îi vorbeam Slăbănogului, am văzut un alt bărbat iscodind prin portalul acela deschis, un bărbat într o uni-formă foarte asemănătoare celei a armatei elveÈ›iene... — Bob, asta e nebunie curată! Probabil că te ai înÈ™elat... — ÃŽÈ›i spun doar ce am văzut. ÃŽntreg locul asta afurisit este organizat ca o bază militară. Surpriză, surpriză – iată l pe Slăbănog, arătând încă È™i mai acru decât înainte... — PuteÈ›i merge la Clinică. Vă va aÈ™tepta cineva acolo... Bărbatul uscățiv vorbi tăios È™i apoi se îndepărtă, înainte de a le da timp să replice. Newman presupuse că cineva din clădire apăsase un buton – porÈ›ile duble se deschiseră automat spre interior. Aducându È™i aminte de câini, el închise geamul înainte de a porni pe drumul lung È™i sinuos ce ducea la clădirea din depărtare. Nici urmă de dobermani. Fuseseră închiÈ™i în ghereta de la poartă, până ce Citroenul trecu. Conduse cu viteză redusă, cercetând atent peisajul hibernal, dându È™i seama că terenul era încă È™i mai întins decât crezuse el prima dată. Gardul de sârmă din față traversa È›inutul alb, dispărând în josul unei pante a dealului. Pe măsură ce se apropia de Clinică, întregul loc părea pustiu. Acum putea vedea veranda acoperită cu sticlă È™i cele È™ase trepte până la uÈ™a de la intrare. Parcă maÈ™ina cu faÈ›a către ieÈ™ire, o încuie după ce coborî Nancy È™i urcară amândoi treptele. Apucă clanÈ›a, deschise uÈ™a È™i intrară în verandă. Se întindea în ambele direcÈ›ii, cu pardoseala de gresie imaculată È™i, din loc în loc, câteva ghivece cu plante. UÈ™a interioară dădea într un hol întins, pardosit tot cu gresie. Mirosul de antiseptice îl izbi pe Newman, care strâmbă din nas. Nancy îi observă reacÈ›ia È™i își È›uguie buzele. ÃŽn capătul holului larg se afla o tejghea grea, din lemn lăcuit, iar în spatele acesteia, pe un taburet înalt, cu spătar reglabil, È™edea o femeie grasă, masivă, de vârstă mijlocie, cu părul negru strâns la spate în coadă È™i ochi mici, scrutători. Ea lăsă jos creionul cu care scrisese pe un formular tipărit, își împleti degetele puhave È™i îi privi. — ȘtiÈ›i cine suntem, spuse Newman în germană, È™i vreau să-l văd pe cel care conduce acest loc... — Vă rog să completaÈ›i formularele, replică ea în engleză pe un ton plat, împingând un formular peste tejghea. — Poate după ce îl vom întâlni pe superiorul dumitale. Am venit ca să-l vedem pe Jesse Kennedy. Știi asta deja de la lacheul de la poartă... — Tare mă tem că acest lucru nu va fi posibil fără o programare... Bărbatul care apăruse după o ușă laterală vorbea liniÈ™tit, dar pe un ton ferm, într o engleză excelentă. Ceva în tonul său îl făcu pe Newman să se întoarcă brusc pentru a l examina. Dădea impresia de autoritate, totală încredere în sine – o maÈ™inărie umană. Trebuie să ne gândim È™i la pacient, continuă vocea. Trebuie, de asemenea, să vă spun că la această oră domnul Kennedy se află sub influenÈ›a sedativelor. Un bărbat cam de înălÈ›imea sa, aprecie Newman. Mult mai masiv. Un bărbat la patruzeci de ani, cu părul castaniu închis, înspicat. Ochii săi, care îl È›intuiau pe Newman, exprimau tărie de caracter. Ochi care își cântăreau vizitatorul, evaluând un posibil oponent. Un om deosebit, cu un deplin autocontrol. — Sunt doctorul Bruno Kobler, adăugă. — Iar eu sunt doctorul Nancy Kennedy, interveni Nancy. Faptul că bunicul meu este sub influenÈ›a sedativelor nu schimbă cu nimic lucrurile. Doresc să-l văd imediat. — Fără supravegherea unui doctor, ar fi împotriva regulamentului... — Dumneavoastră sunteÈ›i doctor, interveni tăios Newman. Adineauri ne aÈ›i spus... — Sunt administratorul È™ef. Nu am pregătire medicală. — VreÈ›i să spuneÈ›i, insistă Newman, că, în acest moment, nu aveÈ›i nici un specialist disponibil prin preajmă? AÈ™a administraÈ›i dumneavoastră această clinică? — N am spus asta. Era ceva tăios în vocea lui Kobler. V am spus că nu este nimeni disponibil pentru a vă însoÈ›i... — Atunci ne vom duce direct la Ambasada americană, hotărî Newman. Doamna doctor Kennedy este cetățean american. La fel È™i Jesse Kennedy. Kobler, o să facem tărăboi mare... — Nu trebuie să vă aprindeÈ›i. Având în vedere faptul că însoÈ›itoarea dumneavoastră este medic, cred că am putea face o excepÈ›ie. Am putea să-l chemăm pe doctorul Novak – el este medicul curant al lui Jesse Kennedy... Se întoarse către femeia din spatele tejghelei È™i pocni din degete, ca È™i cum ar fi chemat un ospătar. Vezi dacă poÈ›i să dai de doctorul Novak, Astrid. Cere i să vină aici imediat. — Cum se simte bunicul meu? întrebă Nancy. Kobler se întoarse spre ea, își depărtă mâinile È™i îi acordă toată atenÈ›ia, privind o drept în ochi. Atitudinea sa deveni conciliantă, dar, pentru cel puÈ›in jumătate de minut, întârzie răspunsul. Ea avu senzaÈ›ia că o studia în profunzime. Râmase tăcută, simÈ›ind că el spera să o facă să spună mai multe. — Mâ tem că nu vă pot răspunde la întrebare. Spre deosebire de dumneavoastră, eu nu am pregătire medicală. Datoria mea este să administrez clinica AÈ™ prefera să-l întrebaÈ›i pe doctorul Novak. Cred că îl veÈ›i găsi simpatic. ȘtiÈ›i, este compatriot de al dumneavoastră. — Doctorul Novak este american? — ÃŽntr adevăr. Un bărbat foarte inteligent, motiv pentru care a cerut să vină aici. Clinica, după cum fără îndoială È™tiÈ›i, are o bună reputaÈ›ie în toată lumea... — AÈ™ prefera, de asemenea, să l văd pe profesorul Armand Grange. Kobler scutură din cap în semn de regret. — Acest lucru, regret să o spun, nu va fi posibil. Se întâlneÈ™te cu vizitatorii exclusiv în urma unor programări. — ÃŽn acest moment se află prin preajmă? întrebă Nancy. — Efectiv, n am idee... Kobler privi peste umărul ei, atenÈ›ia fiindu i atrasă de zgomotul uÈ™ii de la intrare ce se deschidea. Newman ieÈ™ise afară, pe verandă. ÃŽnchise uÈ™a È™i o luă spre stânga, pe lângă fotoliile de răchită cu perne; probabil când vremea era bună, pacienÈ›ii È™edeau acolo. Era liniÈ™te deplină, încălzirea centrală funcÈ›iona, astfel încât coridorul închis avea atmosfera unei saune. De a lungul peretelui interior trecu pe lângă ferestrele aflate din loc în loc, toate cu geamuri opace, astfel că nu putu să vadă în interiorul camerelor de dincolo de ele. La capătul coridorului încercă uÈ™a de pe peretele interior È™i descoperi că era încuiată. Se opri È™i se uită spre est. ÃŽntr o vale se afla un modern ansamblu de clădiri cu un singur nivel, cu ferestre înalte È™i zvelte. Locul îi amintea un laborator chimic. Un coridor acoperit, fără ferestre, se întindea din direcÈ›ia clinicii către complex. Se întoarse în holul recepÈ›iei în timp ce Nancy era prezentată de Kobler unui bărbat înalt, blond, abia trecut de treizeci de ani. Purta un halat alb, iar în mâna stângă îi atârna un stetoscop. Kobler se întoarse spre Newman. — Dumnealui este doctorul Novak, domnule Newman. Sper că nu vă va deranja să staÈ›i în sala de aÈ™teptare cât timp doamna doctor Kennedy își vizitează... — Bob vine cu mine, îl întrerupse brusc Nancy. Este logodnicul meu... Novak se uită la Kobler, ca È™i cum i ar fi aÈ™teptat reacÈ›ia. Kobler își înclină capul către Nancy È™i zâmbi. — Cine sunt eu pentru a comenta dorinÈ›ele unei femei frumoase? Desigur, domnul Newman vă poate însoÈ›i. — Waldo Novak, spuse americanul, întinzând mâna pentru a i o strânge lui Newman. Am auzit o mulÈ›ime de lucruri despre dumneavoastră. Omul cu cazul Kruger. AÈ›i făcut o treabă bună în Germania... — Doar un articol. ÃŽn timp ce dădea mâna cu Novak, Newman se întoarse spre Kobler. De ce dobermani? întrebă direct. Plus oameni în uniformă, la poartă. Aici e ca la Dartmoor. Capul lui Kobler, întors într o parte, se răsuci spre Newman, iar zâmbetul îi rămase neschimbat. Lăsă din nou să treacă un timp, studiindu l pe Newman, până ce răspunse. Ca È™i Nancy, Newman nu spuse nimic, fixându l la rândul lui pe Kobler. — Vandali, replică detaÈ™at Kobler. Chiar È™i în ElveÈ›ia sunt tineri care au exces de energie È™i prea puÈ›in respect faÈ›a de proprietatea privată. Una dintre îndatoririle mele este să mă asigur că pacienÈ›ii nu suferă nici o influență negativă din lumea exterioară. Acum vă rog să mă scuzaÈ›i, vă voi lăsa în mâinile capabile ale doctorului Novak. ÃŽl luă deoparte pe Novak È™i îi vorbi scurt. Am explicat că pacientul se află sub influenÈ›a sedativelor. La revedere, domnule Newman. Sunt sigur că ne vom mai întâlni... — PuteÈ›i fi sigur de asta. — Doamnă doctor Kennedy... Kobler se înclină È™i îi părăsi, dispărând în spatele uÈ™ii laterale pe care o folosise mai devreme. Newman auzi zgomotul unei încuietori automate. Novak scoase o cartelă È™i o conduse pe Nancy către o ușă din capătul holului recepÈ›iei. Introduse cartela într o fantă, iar uÈ™a culisă, deschizându se. Newman aprecie că era din oÈ›el gros de 2 3 cm. UÈ™a se închise în spatele lor, femeia cea grasă încheind grupul. — VorbiÈ›i fluent germană, domnule Newman? întrebă Astrid cu o voce guturală, răguÈ™ită. — Nu, minÈ›i el. Când începe să se vorbească repede, pierd È™irul... Lăsă discuÈ›ia în acest punct, umărindu i pe Nancy È™i Novak pe coridorul pustiu, care era spaÈ›ios È™i imaculat. Trecură pe lângă uÈ™i închise, prevăzute cu hublouri. Și aici geamul era opac, astfel că era imposibil să priveÈ™ti în interior. Observă că aproape de capătul coridorului suprafaÈ›a netedă începea să coboare, dispărând apoi după un colÈ›. AcelaÈ™i miros de dezinfectant, pe care el îl asocia cu spitalele È™i care îi displăcea atât de mult, invada locul. Novak se opri în faÈ›a unei uÈ™i de pe un perete din dreapta, o altă ușă cu geamul mat. Scosese o altă cartelă din buzunarul hainei. — Doamnă doctor Kennedy, spuse, sunteÈ›i obiÈ™nuită, desigur, să vizitaÈ›i pacienÈ›i. Dar, din experienÈ›a mea, e altceva când pacientul este o rudă. Nu va putea să vă vorbească... — ÃŽnÈ›eleg. Novak introduse cartela într un dispozitiv, aÈ™teptă până ce uÈ™a se deschise, culisând, È™i le făcu semn să intre înăuntru. Newman o urmă pe Nancy care se opri brusc în timp ce Novak È™i Astrid li se alăturară, iar uÈ™a se închise. El o luă de braÈ›. — Fii calmă, fetiÈ›o. — Nu i vorba de asta, È™opti ea. Este treaz! Culcat într un pat de o persoană, È™edea cu capul spre perete un bărbat cu chipul scofâlcit, nas acvilin, frunte înaltă, încadrată de smocuri de păr alb, cu o gură fermă È™i bărbie proeminentă. Tenul său era oacheÈ™. Văzând o pe Nancy intrând, ochii săi licăriră o fracÈ›iune de secundă, apoi se închiseră din nou, aidoma obturatorului unui obiectiv. Newman se întrebă dacă Novak sau Astrid – mascaÈ›i fiind de silueta sa – îi văzuseră ochii deschiÈ™i. — VedeÈ›i, spuse încet Novak, are un somn liniÈ™tit. E un om foarte puternic, o constituÈ›ie robustă. Pentru vârsta sa – eram gata să adaug – dar e din categoria supravieÈ›uitorilor... — Prin urmare, credeÈ›i că va supravieÈ›ui? întrebă Nancy pe un ton liniÈ™tit. — E un om foarte bolnav, interveni brutal Astrid. Un om foarte, foarte bolnav. Newman stătea în spatele celorlalÈ›i, cu mâinile în buzunare, în timp ce privea. Avea impresia clară că Novak era bucuros să i vadă pe cei doi vizitatori. Bucuros? Nu, uÈ™urat. Și nu pentru că sosise Nancy – o compatrioată de a sa. Astrid stătea cu buzele strânse, uitându se la ceas. — Cinci minute. Vizita dumneavoastră. Nu mai mult... Newman se întoarse spre ea È™i ridică vocea. — Doctore Novak, vreau ca această femeie să părăsească încăperea. Cine naiba e ea să dicteze durata È™ederii noastre? Dumneata eÈ™ti însărcinat cu cazul Kennedy – doctorul Kobler a spus asta în faÈ›a mea. Fii bun È™i afirmă È›i autoritatea. — VeÈ›i vedea că vizita va dura cinci minute, nici o secundă în plus... Astrid turuia în germană ca o mitralieră. Voi raporta acest afront profesorului Grange, în caz că nu procedaÈ›i după cum spun... — Spune i s o È™teargă, se răsti Newman. Nu cumva eÈ™ti în subordinea maldărului ăstuia de carne? Novak! EÈ™ti – sau nu eÈ™ti – medicul curant de aici? Waldo Novak se înroÈ™i. ÃŽi vorbi repede, peste umăr, lui Astrid, de asemenea, în germană. — Bănuiesc că ultimul lucru pe care ar dori să-l audă Grange ar fi că ai fost răspunzătoare de scenă. Dacă oamenii aceÈ™tia părăsesc în trombă Clinica, ai idee de potenÈ›ialele consecinÈ›e? Newman e corespondent străin cu reputaÈ›ie internaÈ›ională, pentru numele lui Dumnezeu. Fii bună, te rog, È™i lasă ne singuri... Ea schiță un protest mut în timp ce își scoase cartela È™i o introduse în dispozitiv. UÈ™a culisă, des-chizându se. ÃŽÈ™i muÈ™că buzele È™i țâșni pe coridor. UÈ™a care se închidea îi dezvălui chipul furios. Novak se uită la Newman È™i Nancy, în semn de scuză. Orice instituÈ›ie are astfel de personaje. Servitorul credincios care este tolerat, pentru că face parte din echipă din vremuri preistorice. — Ea însăși are ceva dintr un dinozaur, comentă Nancy. ÃŽÈ™i deschisese poÈ™eta È™i folosea o batistă pentru a È™i È™terge ochii. Newman observă că mâna noduroasă a lui Jesse se afla acum scoasă de sub cearceaf. Când intraseră, fusese dedesubt. Ochii îi erau tot închiÈ™i. Nancy trase un scaun lângă pat, se aÈ™eză È™i îi luă mâinile într ale sale. — Nu È™tie că sunteÈ›i aici, îi spuse Novak. — Ce sedative folosiÈ›i, doctore Novak? întrebă ea. El ezită. — Nu e normal să discutăm tratamentul..., începu el, apoi se opri din vorbă. Newman observă că privise spre o oglindă în formă de hublou, încastrată în perete. Deasupra ei era un cuier. Desigur! Geamul de dea-supra uÈ™ii era din sticlă mată. Fiecare spital sau clinică are o anumită tehnică de a observa pacienÈ›ii grav bolnavi. Pariez că e goală camera de alături, își spuse. Și pariez că bătrâna grăsană stă de cealaltă parte a falsei oglinzi. Asta era ceea ce îl îngrijora pe Novak. ÃŽÈ™i scoase scurta, se duse la oglindă È™i își atârnă scurta deasupra ei. — Doctore Novak...! Tonul lui Nancy era ascuÈ›it. — VorbeÈ™te încet, Nancy, È™opti Newman. Tot timpul... Privi atent jur împrejur, căutând vreun microfon ascuns. Apoi luă un scaun È™i îl puse lângă cel al lui Nancy, invitându l pe Novak să se aÈ™eze. Americanul se lasă în scaun È™i privi la Nancy, care începu să vorbească din nou, de data aceasta foarte potolit. — Sunt doctor. Sunt îndreptățită să cunosc tratamentul... — Amital de sodiu, spuse Novak prompt. E un om foarte viguros È™i trebuie È›inut în pat. Privi în sus, la Newman, care își odihnise mâna pe umărul său. Ochii lui Jesse licăriră, privindu l È›intă pe Newman, È™i își înclină cu un gest scurt capul. Ia l pe Novak de lângă mine È™i Nancy. — Novak, spuse Newman, haide s o lăsăm cu el. E bunicul ei. Vino cu mine la fereastră... AÈ™teptă până ce Novak i se alătură. Fereastra, care, probabil, dădea în exterior, având în vedere lumina zilei care pătrundea, era de asemenea opacă. Lucru care era o altă ciudățenie a Clinicii. — Ce este? întrebă Novak, cu spatele la pat. — Noi doi trebuie să ne întâlnim afară. Cât de repede. LocuieÈ™ti prin împrejurimi? — Da. De ce? — AÈ™a am presupus. Locul ăsta aduce a comunitate închisă, a comunitate izolată de lumea normală. Presupun că te lasă să ieÈ™i, continuă el cu o urmă de sarcasm. — ÃŽn afara orelor de program fac ce doresc... — Nu te indigna. Dar, până acum, nu ne am simÈ›it tocmai bine veniÈ›i în locul ăsta. Repet. Insist sa te întâlnesc, aÈ™a că propune un loc, undeva. Thun ar fi cel mai apropiat? — Presupun că da. Novak părea nesigur. Nu văd de ce trebuie să vă întâlnesc undeva... — Nu? Newman, observând ce se petrecea în spatele lui Novak, continuă să vorbească repede. Nu eÈ™ti obligat, sunt de acord. Dar aÈ™ putea începe să scriu articole despre locul ăsta, menÈ›ionându te drept informatorul meu... — Nu, pentru numele lui Dumnezeu... — Nici un avocat iscusit n ar lua o drept bârfă. Sunt expert în a sugera È™i È™tiu până unde să merg. Fii sincer cu dumneata, Novak, arzi de nerăbdare să vorbeÈ™ti cuiva. Am simÈ›it o la câteva minute după ce te am întâlnit... — Hotelul Freienhof... Cuvintele se rostogoliră... ÃŽn Thun, pe Freienhofgasse... are priveliÈ™te spre un braÈ› al râului ce curge dinspre lac... cel mai ieftin restaurant... È™tii locul? — ÃŽl voi găsi. Mâine îți convine? — Poimâine. Joi. La È™apte seara. La ora aceea va fi întuneric... Cât timp Newman îi distrase atenÈ›ia lui Novak, Nancy vorbi cu bunicul ei, care se trezi brusc, cu ochii mânioÈ™i È™i atenÈ›i. Ea se aplecă aproape de el, putându È™i astfel È™opti, iar el vorbi fără a da impresia că ar fi sedat. — Ce îți fac aici, Jesse? — Ceea ce le fac È™i celorlalÈ›i. N am vrut niciodată să vin în locul ăsta. Ticălosul ăla de doctor, Chase, Tucson, mi a dat niÈ™te medicamente după ce am căzut de pe cal. Am fost expediat la bordul unui charter Lear È™i adus aici... — Ce vrei să spui cu "ceea ce le fac È™i celorlalÈ›i"? — PacienÈ›ilor. Trebuie să înceteze. Pun la cale un soi de experienÈ›e. Eu stau cu urechile ciulite, iar ei vorbesc numai când cred că sunt drogat. PacienÈ›ii nu supravieÈ›uiesc experienÈ›elor. MulÈ›i dintre ei sunt, oricum, pe ducă, dar asta nu e un motiv să i ucizi... — EÈ™ti sigur, Jesse? Tu cum te simÈ›i? — Bine. Câtă vreme sunt înăuntru, aveÈ›i o iscoadă aici. Nu vă faceÈ›i griji în privinÈ›a mea... — Eu îmi fac, È™opti ea. — Nancy. Newman părăsise fereastra È™i ocolea patul. Poate ar fi mai bine dacă ne am întoarce în altă zi, în care bunicul tău nu este sub influenÈ›a sedativelor... Ea se uită în sus, la el, È™i îl văzu oprindu se brusc. Expresia ei era un amestec de patetism, neliniÈ™te È™i derută. Newman duse un deget la buze, pentru a le sugera tăcere atât lui Novak, cât È™i lui Nancy. Jesse zăcea inert în pat, cu ochii închiÈ™i. Newman se aplecă la pământ, cu capul spre pat, È™i ascultă. Nu, nu se înÈ™elase. Surprinsese huruitul unei maÈ™inării în funcÈ›iune. Lee Foley îl urmărise pe Newman la o distanță rezonabilă până ce străbătu o serpentină pe o coastă înzăpezită, la timp pentru a l vedea pe acesta virând pe un drum îngust ce ducea la Clinica Berna. Depăși cu Porsche ul său drumul lateral È™i își continuă urcuÈ™ul pe colina ce ducea la pădurea de brazi. Urcând mereu, privi în jos, spre clădirile Clinicii. Continuă să ur-ce până ajunse la pădure, unde părăsi drumul, cu roÈ›ile derapând pe-riculos, îndreptându se către o lizieră îngustă, creată între brazii semeÈ›i È™i întunecaÈ›i. ÞinteÈ™te întotdeauna obiectivul cel mai îndrăzneÈ›. ÃŽntoarse maÈ™ina cu o sută optzeci de grade, pregătit pentru un demaraj rapid, È™i opri motorul. Pe podeaua din dreptul locului liber din spatele său se afla un binoclu puternic, într un toc de piele. ÃŽl scoase din toc, ieÈ™i din maÈ™ină È™i se postă, mascat pe jumătate, după trunchiul drept al unui copac cu o înălÈ›ime ameÈ›itoare. Duse binoclul la ochi, reglă distanÈ›a È™i trecu în revistă peisajul îndepărtat de sub el. ÃŽn jumătate de oră memoră întreaga dispunere a clinicii, tunelul ciudat, acoperit, care o lega de laboratorul complexului, precum È™i laboratorul. Apoi, ignorând vântul aspru dinspre est, care îi biciuia chipul tăbăcit, rămase în aÈ™teptare, luând o gură de whisky din bidonaÈ™ul de la È™old. Lee Foley nu era singurul privitor care manifesta interes față de Clinica Berna în acea după amiază hibernală, din mijlocul lui februarie. Conducătorul scuterului, care, accelerând vehiculul la limită, nu l pierduse pe Foley, luase o altă rută. Scuterul urcă pe pantă până la punctul în care panoul indica varianta către Clinică. Aici viră spre dreapta, pe unde urcase mai devreme Newman. ÃŽn loc să oprească la poartă, își continuă drumul, depășind o cu viteză maximă, atât de repede, încât câinii, lăsaÈ›i din nou liberi, nu avură timp să ajungă la poartă. Motociclistul se îndreptă spre Thun, apoi viră pe un drum lateral accidentat ce ducea la latura depărtată a platoului. SuprafaÈ›a drumului era diabolică, dar motociclistul își continuă urcuÈ™ul, cu mare îndemânare, până la o movilă acoperită de zăpadă, în stânga drumului, ce ascundea vederii teritoriul Clinicii. Motociclistul opri, sprijini scuterul de o grămadă de buÈ™teni È™i își scoase casca cu ambele mâini. Cascada de păr roÈ™u tiÈ›ian ce se revarsă pe umeri fu răvășită de vânt, fluturându i în spate. Fata deschise sacul de voiaj È™i scoase un aparat de fotografiat cu teleobiectiv. Se cățără pe marginea movilei, pantalonii negri de piele mulându i se pe picioarele lungi È™i agile. Când ajunse în vârf, privi în depărtare. ÃŽntregul È›inut, imens, cuprinzând terenurile È™i clădirile Clinicii Berna, se desfășura dedesubt. Ghemuindu se, duse teleobiectivul la ochi, încadrând complexul laboratoarelor, tunelul de forma unui iglu ce îl lega de o latură a clădirii, precum È™i clădirea principală. ÃŽncepu să fotografieze cu dexteritate, rotind teleobiectivul, declanșând aproape neîntrerupt aparatul. ÃŽn rezerva lui Jesse, Newman, care avea un auz ascuÈ›it, rămase încovoiat în timp ce căuta sursa huruitului continuu. Apoi văzu grătarul metalic al ventilatorului plasat în partea inferioară a peretelui. Arăta aidoma grătarului unei instalaÈ›ii de aer condiÈ›ionat. ÃŽngenunche pe podea, lipindu È™i urechea de ventilator. Sunetul era mult mai puternic, un huruit cu declicuri ocazionale la intervale neregulate. Se ridică, ducându È™i din nou degetul la buze pentru a le sugera tăcere. Cu faÈ›a la Nancy È™i Novak, gesticulă în direcÈ›ia grătarului, schițând, cu gura, cuvintele aparat de înregistrare. Depărtându se la câțiva metri de grătar, începu să vorbească, ridicând vocea. Atitudinea sa era agresivă, vizându l pe Novak. — Acum ascultă mă, doctore Novak, ascultă mă bine. Lăsăm întreaga răspundere în privinÈ›a sănătății lui Jesse pe seama Clinicii Berna. ÃŽÈ›i este clar? Răspunde mi! — Dar asta a fost întotdeauna situaÈ›ia, replică acesta, intrând în jocul lui Newman. Nu se va schimba nimic ca urmare a vizitei dumneavoastră, È™i puteÈ›i să fiÈ›i siguri că domnul Kennedy va continua să se bucure de toată îngrijirea È™i atenÈ›ia cuvenită... — Ar fi cel mai bine. Newman îl împunse pe Novak cu degetul în piept. Nu È™tiu dacă sunteÈ›i la curent, dar în câteva zile urmează să se È›ină un mare congres medical internaÈ›ional, ce include È™i o recepÈ›ie la Bellevue Palace. Dacă i se întâmplă ceva lui Jesse, voi face scandal la acea recepÈ›ie. Nu am fost întâmpinaÈ›i chiar cu covorul roÈ™u de când am sosit în locul ăsta... — Vă asigur cu toată... ÃŽncepu Novak. — Ai face mai bine să vorbeÈ™ti cu Kobler È™i Grange, să obÈ›ii È™i asigurările lor. Am descâlcit cazul Kruger È™i sunt omul care poate face mare tărăboi. Acum plecăm. Nancy... — Ne vom întoarce, doctore Novak – È™i încă foarte curând, spuse Nancy pe un ton hotărât în timp ce Novak scoase cartela. Newman se afla aproape de ușă când aceasta se deschise, iar el se uită dincolo de ea. Doi bărbaÈ›i îmbrăcaÈ›i în alb trecură prin dreptul deschizăturii, împingând un cărucior lung. Pe cărucior se afla ceva, ceva acoperit cu un cearceaf pe care se contura un relief – înspre capătul unde ar fi trebuit să se afle capul pacientului. Silueta era foarte mare È™i de forma unei cutii. De sub cearceaf ieÈ™i o mână – o mână miÈ™cându se spasmodic. — ScuzaÈ›i mă... Newman țâșni prin faÈ›a lui Nancy È™i a lui Novak È™i o luă la stânga, îndepărtându se de ieÈ™ire. Omul din spatele căruciorului se uită peste umăr, iar căruciorul începu să se miÈ™te mai repede pe roÈ›ile bine unse. Newman grăbi pasul. Trecând pe lângă uÈ™a ce ducea în camera cu oglindă în perete, uÈ™a se deschise È™i din spate o auzi pe Astrid strigând. O ignoră È™i grăbi pasul mai departe. Cei doi bărbaÈ›i cu căruciorul aproape alergau, iar el ajunse în locul în care coridorul devenea o pantă lină. Căruciorul își mări viteza, iar Newman începu să alerge. Ajungând la colÈ›ul în care coridorul își schimba direcÈ›ia, văzu, ridicându se în față, o ușă de oÈ›el. Căruciorul trecu pe sub ea, iar uÈ™a începu să coboare. Ajunse chiar când panoul de oÈ›el se închise cu un huruit hidraulic. Dincolo de ea, surprinsese imaginea fugară a rampei ce cobora lin în depărtare. ÃŽn dreapta sa, montat în perete, se afla un alt blestemat de dispozitiv, dintr acelea acÈ›ionate de computer. Auzi un târșâit È™i se întoarse pentru a da ochii cu Astrid. — Nu aveÈ›i ce căuta aici, domnule Newman. Va trebui să raportez acest act de violare a proprietății... — AÈ™a să faci. Ce încercaÈ›i să ascundeÈ›i? Raportează È™i observaÈ›ia asta... Trecu pe lângă ea È™i își îndreptă cu repeziciune paÈ™ii pe coridor, înspre locul în care stăteau Nancy È™i Novak, aÈ™teptându l. Americanul părea îngrijorat È™i făcu un pas înainte pentru a le È™opti, înainte ca Astrid să i ajungă. — ÃŽn locul dumneavoastră, aÈ™ părăsi imediat locul acesta... — Va fi o plăcere... — ÃŽntâi, ceru Astrid, trebuie să completaÈ›i formularele de vizită. Acesta e regulamentul... — Va fi o plăcere, repetă Newman. ÃŽn timp ce stăteau în capul scărilor, în afara verandei de sticlă, aerul îngheÈ›at al nopÈ›ii ce se lăsa mătura platoul expus. TotuÈ™i, era încă lumină când Newman își trase mănuÈ™ile, iar Nancy tremura lângă el. Novak nu ieÈ™ise să i conducă, probabil pentru a evita orice impresie de intimitate. — Þi e frig? întrebă Newman. — Locul ăsta mă înfioară. Prima mea impresie, de îndată ce am văzut locul, a fost îndreptățită. E ceva nefiresc în legătură cu Clinica, Bob... — Vorbim în maÈ™ină despre asta. Cu puÈ›in noroc am putea să fim înapoi, în Berna, chiar înainte să se înnopteze... Străbătu încet drumul sinuos de întoarcere, privind din nou împrejur pentru a È™i întipări topografia. O lumină palidă licărea deasupra munÈ›ilor stâncoÈ™i È™i întunecaÈ›i din extremitatea îndepărtată a oraÈ™ului Thun. Nancy se zgribuli în paltonul său È™i dădu drumul instalaÈ›iei de încălzire. Privi în stânga È™i în dreapta, apoi în spate, prin oglinda retrovizoare. — Nu pare să fie nimeni, niciodată, prin preajmă, È™i totuÈ™i am senzaÈ›ia stranie că niÈ™te ochi nevăzuÈ›i ne pândesc orice miÈ™care. Nu sunt obiÈ™nuită cu asta. PriveÈ™te – la asta mă refer... ÃŽn timp ce se apropiau de clădirea portarului, nu apăru nici un semn de viață, dar porÈ›ile se deschiseră. Newman trecu printre ele, viră spre dreapta È™i coborî drumeagul îngust către È™oseaua pustie în locul în care era amplasat panoul indicând Clinica Berna. Nancy îl privi pe Newman din profil. — Te ai schimbat în ultima vreme, remarcă ea. Față de acum câteva ore în Geneva. — Schimbat? ÃŽn ce sens? — Erai atât de fără griji, întotdeauna zâmbitor È™i glumeÈ›. Pari îngrozitor de serios È™i de hotărât. Și de ce ai alergat după căruciorul acela când am ieÈ™it din camera lui Jesse? Novak a crezut că îți pierduseÈ™i cumpătul. — Ce crezi că era sub cearceaf? — Vreun nefericit care tocmai își dăduse duhul... — Cadavrele obiÈ™nuiesc să È™i balanseze mâinile? Orice ar fi fost sub acel cearÈ™af, chiar asta făcea. — Of, Doamne! Trupul era complet acoperit de cearÈ™af... — AÈ™a se procedează numai când pacientul este mort. Acela era destul de viu. Presupunerea mea este că, oricine ar fi fost întins sub acel cearÈ™af, ne a auzit È™i încerca să ne facă semn. Acum È™tii de ce am alergat după ei. N am reuÈ™it, deoarece o ușă mi s a închis în față – o ușă automată, fireÈ™te. Locul acela blestemat este mai degrabă un computer gigantic decât o clinică. — Vrei să spui că fugeau de tine? Am crezut că nu funcÈ›ionau frânele căruciorului È™i că inerÈ›ia îl ducea în josul pantei. ÃŽncotro dădea coridorul? — Bună întrebare. Mai departe, în josul colinei, se află un complex de clădiri noi. Cred că acolo duce un tunel acoperit. Coridorul pătrunde în tunel. — Ce fel de complex? — Acesta, dragă Nancy, e unul dintre lucrurile despre care am de gând să-l întreb pe prietenul nostru Novak, când îl voi întâlni joi seara, la Thun... — A fost de acord să se întâlnească! E ciudat. Unde te vezi cu el? Pot È™i eu să vin, nu i aÈ™a? — Locul nu l am stabilit. E ciudat că a fost de acord. Nu, tu nu poÈ›i veni... — Răutăciosule! De ce crezi că a fost de acord? întrebă ea în timp ce se apropiau de podul de peste autostradă È™i de breteaua ce cobora spre autostradă. — Am impresia că e teribil de înfricoÈ™at de ceva. Mai cred că aÈ™tepta ocazia de a lua legătura cu cineva din afara locului aceluia claustrofobic, cineva în care să aibă încredere, căruia să i se destăinuie. Dar pe tine ce te deranjează în privinÈ›a Clinicii Berna? — N ai observat lipsa a ceva din camera lui Jesse? — Nu cred. Eram prea ocupat să vorbesc cu Novak, să acopăr faptul că tu vorbeai cu Jesse. Ce mi a scăpat? — ÃŽÈ›i spun mai târziu, zise ea, după ce vom ajunge la hotel. Crezi că Jesse este în siguranță în locul acela? — Pentru următoarele câteva zile, da. Nu È›i ai dat seama de scopul tiradei mele cu privire la recepÈ›ia medicală de la Bellevue? ÃŽn spatele acelui grătar se afla un aparat de înregistrare... — E de a dreptul înfiorător... — Strategia mea, continuă el, a fost să i înspăimânt, pentru a mă asigura că nu i vor face nimic. Vor fi foarte grijulii cu Jesse până când se va termina acel congres medical. Până atunci am putea È™ti ce se petrece la Clinica Berna. Am câștigat timp... Virară pe È™oseaua de centură, iar acum goneau pe autostrada pustie înapoi, către Berna. Se apropiau de punctul în care o altă È™osea de centură pătrundea în autostradă pe sub un pod; cerul era atât de înnegurat, încât Newman aprinse farurile. Văzu, în oglinda retrovizoare, un Mercedes negru venind în viteză din spate. Acesta semnaliză È™i trecu pe banda de viteză, înainte de a i depăși. Apoi pe autostradă se dezlănÈ›ui iadul. ÃŽn spatele lui Newman apăru, pe un scuter, o siluetă cu cască, claxonând imperios, în rafale continue. Mercedes ul nu l depășise încă. Newman se încruntă, trecând cu privirea dintr o parte în alta. ÃŽn față, la ieÈ™irea înspre È™oseaua de centură, înainta încet un imens plug de zăpadă portocaliu, cu lama uriașă ridicată până în punctul maxim. Claxonul scuterului își continuă rafala de sunete. — Ce are omul ăla? întrebă Nancy. Ea vorbea în vreme ce Newman semnaliză faptul că trece pe banda de viteză, în faÈ›a Mercedes ului lansat. Plugul de zăpadă ieÈ™i de pe È™oseaua laterală asemenea unui robot monstruos, avansând direct către banda întâi. Newman apăsă puternic pedala, virând la stânga. Mercedes ul începu să claxoneze. El îl ignoră. — Þine te bine! o avertiză pe Nancy. — Dumnezeule! îngăimă ea. Plugul de zăpadă aproape că se prăbuÈ™ea asupra lor. Lama masivă de oÈ›el începu să coboare, asemenea unei ghilotine. Nancy o văzu coborând. ÃŽngheță de groază. Era pe cale să i despice. Citroen ul se deplasa acum cu o viteză nebună, aproape de limită. Lama fulgeră pe lângă geamul lui Nancy, lipsindu i doar câțiva centimetri până să lovească maÈ™ina. Ea se făcu mică. Mercedes ul frână brutal, pentru a evita coliziunea iminentă. Pe banda sa Newman acceleră. Scuterul depăși Mercedes ul care gonea încă pe banda întâi, strecurându se pe lângă plugul de zăpadă, acum imobil. La volanul Mercedes ului său, Hugo Munz înjură murdar spre pasagerul său, Emil Graf. Reduse viteza, verificând în oglindă prezenÈ›a vreunei maÈ™ini de patrulă a poliÈ›iei. Autostrada era încă pustie. — Ar fi trebuit să-l loveÈ™ti, spuse Graf. — EÈ™ti nebun! Puteam să ricoÈ™ez, să lovesc lama de oÈ›el È™i amândoi am fi sfârÈ™it o. Scuterul l a avertizat... — Deci, replică Graf cu vocea sa neutră, e mai bine organizat decât l am crezut. Va trebui să încercăm altceva. 14 Blanche Signer aÈ™tepta aÈ™ezată la o masă din colÈ›ul barului Bellevue Palace, cât timp Newman se duse să aducă băuturile. Făcuse o vizită scurtă la garderobă ca să È™i pieptene parul roÈ™u tiÈ›ian, să È™i aranjeze cărarea pe mijloc È™i să È™i pună la punct È›inuta, în vederea întâlnirii cu englezul, după periculoasa cursă efectuată cu scuterul pe autostradă. ÃŽn vârstă de treizeci de ani, fiica unui colonel al armatei elveÈ›iene, ea coordona cel mai eficient serviciu de depistare a persoanelor dispărute din vestul Europei. Ea fusese femeia care îl ajutase în secret pe Newman la depistarea lui Kruger, atunci când germanului i se pierduse urma. Era hotărâtă să-l smulgă pe Newman de lângă Nancy Kennedy. — Un Scotch dublu, spuse Newman, punând paharul în faÈ›a ei È™i aÈ™ezându se alături, pe banchetă. Nu era foarte mult loc, È™i picioarele lor se atingeau. Þi l ai câștigat. Noroc! Știi, Blanche, continuă el după ce își bău jumătate din pahar, ai riscat al dracului de mult acolo, pe autostradă. Mi a fost îngrozitor de teamă pentru tine... — DrăguÈ› din partea ta, Bob. E vreun risc să ne găsească Nancy aici? — Face baie. Dacă intră, ai încercat să mă agăți. Cred că avem o jumătate de oră la dispoziÈ›ie. Ce s a întâmplat? — Am aÈ™teptat la Savoy, după cum am stabilit. Lee Foley te a urmărit până la clinică, apoi a mers mai departe pe variantă È™i a continuat să urce dealul. Bănuiesc că a făcut ceea ce am făcut È™i eu – a verificat topografia locului. E ciudat. Am o mulÈ›ime de fotografii pentru tine... ÃŽÈ™i strânse poÈ™eta. Filmul e aici, înăuntru. ÃŽl pot developa È™i mări noaptea asta. Cunosc pe cineva care va face asta pentru mine. Fac să È›i parvină mâine, în vreun fel... — Lăsă le într un plic sigilat adresat mie, la recepÈ›ie. Acum, ce s a întâmplat, de fapt? Probabil că mi ai salvat viaÈ›a. — N a fost greu, Bob. Sincer. Am făcut fotografiile, m am urcat pe scuter È™i am pornit înapoi, către locul în care puteam să aÈ™tept să-l surprind pe Foley, dacă te ar fi urmărit. Am văzut maÈ™ina aceea părăsind clinica È™i am hotărât s o urmăresc. Simplă presimÈ›ire. Șoferul, un tip nesuferit, È™tia ce face. A condus spre locul în care un plug de zăpadă curăța o arteră laterală. A coborât din maÈ™ină, a urcat în cabina È™oferului È™i i a pulverizat ceva în față. Sunt sigură că era un fixativ. Omul È™i a repezit mâna la ochi, iar tipul l a pocnit. Destul de puternic. Sărmanul cap a intrat în contact cu o bară de oÈ›el – presupunerea mea e că i a crăpat È›easta. Apoi È™oferul clinicii a îmbrăcat salopeta omului È™i a condus maÈ™inăria în jos, către capătul È™oselei de centură, chiar înainte de locul în care pătrunde în autostradă. — AÈ™teptându mă, comentă Newman, a fost o presupunere corectă că, după ce voi părăsi Clinica, mă voi întoarce pe acelaÈ™i drum pe care am venit dinspre Berna. Am făcut o gafă. Am crezut că cineva din Clinică e în pericol. ÃŽn schimb, ei au hotărât să mă elimine pe mine mai întâi. Dar È™i ei au greÈ™it. Acum È™tiu că e ceva în neregulă cu locul acela. Nu È™tiu dacă ar mai trebui să mă ajuÈ›i È™i de data asta... — Bob... Ea îi luă mâna È™i i o strânse cu afecÈ›iune. Facem o echipă bună. Am făcut È™i înainte. AminteÈ™te È›i. Nu scapi de mine aÈ™a uÈ™or. Când vii să mă vizitezi în apartamentul meu? E doar la cinci minute de mers pe jos de aici, pe Munstergasse È™i apoi pe Junkemgasse... — Sunt cu Nancy... — Oficial? insistă ea. — Ei bine, nu, nu încă... — Deci vii să mă vezi... — Ãsta e È™antaj sentimental... — Și voi continua aÈ™a, îl asigură ea, cu vocea sa moale, ademenitoare. El o studie până ce își termină băutura. Ochii ei albaÈ™tri îi întorceau, liniÈ™tiÈ›i, privirea. Are trăsături frumoase, reflectă Newman. Plină de caracter – se putea observa acest lucru după bărbie È™i pomeÈ›ii înalÈ›i. Nu era nimic de obiectat în privinÈ›a figurii ei, care dădea gata orice bărbat — Ce să mai fac pentru tine în continuare? întrebă ea. — Să te duci acasă. Să te odihneÈ™ti... ÃŽi văzu expresia ochilor. La naiba, Blanche, în regulă. TotuÈ™i, te duci acasă È™i te odihneÈ™ti. ÃŽmbracă haine mai călduroase È™i continuă să-l supraveghezi pe Foley. Se întinse È™i îi apucă antebraÈ›ul. Dar fii foarte atentă. Foley este periculos. — Mă descurc cu el. Apropo, dacă a tras la Savoy, ia masa într un local unguresc, aproape de Neuengasse. Strada e cu arcade, aÈ™a că pot rămâne neobservată. E È™i un loc perfect pentru a putea parca scuterul. Altceva? Newman se minună de tonul firesc cu care vorbise. Blanche era întotdeauna foarte calmă. Ea îl privi pe deasupra buzei paharului, neputându È™i lua ochii de la el. — Ar mai putea fi ceva, hotărî el. Ai întocmit catalogul acela al oamenilor cu ocupaÈ›ii neobiÈ™nuite. Verifică l È™i vezi dacă ai ceva despre un anume Manfred Seidler... — Se face. Poate ar fi mai bine să plec înainte de a se întoarce pseudologodnica ta. Dacă găsesc ceva în legătură cu acest Seidler o să bat la maÈ™ină un raport È™i o să-l adaug în plicul cu fotografii. O să-l intitulez MS. Dacă apare vreo urgență îți telefonez în cameră, las telefonul să sune de trei ori, apoi întrerup. Mă suni când vei putea. OK, domnule Newman ? — OK, domniÈ™oară Signer... Ea se aplecă în față, îl sărută apăsat pe gură, se ridică È™i se îndepărtă, cu poÈ™eta atârnată pe umăr. Barul de la Bellevue Palace era slab luminat, asemenea multor baruri americane. ÃŽn timp ce ea traversa, dreaptă, încăperea, capetele bărbaÈ›ilor se întoarseră să o privească. Ea însă privea drept în față, aparent nefiind conÈ™tientă de impresia care o crea. La ieÈ™ire trecu pe lângă Nancy Kennedy care tocmai intra. Newman mutase paharul cu urme de ruj al lui Blanche pe o masă alăturată, după plecarea ei. Se ridică să o întâmpine pe Nancy. Pe măsură ce se apropia, văzu pe chipul ei că o deranjase ceva. — Bărbatul acela a sunat din nou, spuse ea, aÈ™ezându se pe banchetă. AcelaÈ™i de la care am primit telefon din Geneva. Seidler? Nu se numea aÈ™a? I am spus că te întorci seara târziu. Părea foarte agitat. Mi a trântit telefonul când am vrut să aflu mesajul. — Asta e strategia mea acum, Nancy. AgitaÈ›ie. Peste tot. Până vorbesc cu el, o să se urce pe pereÈ›i, lucru care îl va face mai maleabil. La fel în privinÈ›a Clinicii Berna. AgitaÈ›ie. DeÈ™i acolo, spuse el trist, se pare că s au răzbunat. Au încercat să ne ucidă, pe autostrada aceea... — Să ne? — Pe tine, ca È™i pe mine, presupun. Atitudinea lui Newman era amenințătoare. Þi o spun direct, ca să fii prudentă. Nu pleci din Thun fără mine. Să revenim; în maÈ™ină ai menÈ›ionat lipsa a ceva din camera lui Jesse. Ce era? — Ai o memorie bună... — E calitatea mea principală. Răspunde la afurisita de întrebare. — EÈ™ti indispus. Ceva care să indice scurgerea timpului. Nici un ceas pe noptieră de la capătul patului. Nici un ceas de mână. Jesse nu are nici o posibilitate să măsoare scurgerea timpului. E o tehnică de dezorientare. Știu asta de la cursurile mele de psihiatrie. — Fata doreÈ™te să epateze... — EÈ™ti ostil în privinÈ›a a tot ce È›ine de medicină, izbucni ea. Când ne aflam la Clinică, am văzut că strâmbai din nas la mirosul acela. Acolo trebuie să păstreze igiena. Pentru asta se foloseÈ™te dezinfectant... — Bine, spuse el iritat. Nu erau ceasuri. Am priceput. Sunt de acord că e ciudat. — Iar Novak a spus adevărul când a zis că folosesc amital de sodiu pentru a l seda pe Jesse. Băgă mâna în poÈ™etă, scoase o capsulă albastră dintr un buzunar cu fermoar È™i i o dădu. Nu poÈ›i vedea înăuntru, dar conÈ›ine o doză de È™aizeci de miligrăme, notată F23. Jesse mi a strecurat o cât vorbeai tu cu Novak. De aceea era Jesse încă treaz. — Poate că sunt confuz, dar nu m am concentrat asupra spuselor tale. — Jesse a devenit expert în a ascunde o capsulă când i se dă s o înghită. Simulează că o înghite, ascunzând o în palmă. — Cum scapă de ea? — O aruncă în grătarul metalic, unde au ascuns casetofonul... — Chestia e nostimă, comentă Newman. Și inteligentă. Nu îți sugerează un om bolnav care È™i a pierdut forÈ›ele. Am mai observat lipsa unui lucru. Nu era nici o menÈ›iune că Jesse ar suferi de leucemie. — ÃŽn curând vei fi la fel de priceput ca È™i mine, spuse ea mulÈ›umită. Apoi se schimbă la față. Dar îi administrează intens sedative. Mi a arătat antebraÈ›ul – e ciuruit de înÈ›epături. Nemernicii îi pompează sedative cu o seringă hipodermică. Am avut chiar noroc că a fost ziua capsulelor. Nu poÈ›i să afli ce se ntâmplă, de fapt, când îl întâlneÈ™ti pe Novak joi seara, în Thun? — AÈ™a intenÈ›ionez. Dacă apare. E foarte nesigur în privinÈ›a situaÈ›iei de acolo, să sperăm că n o să observe Kobler È™i compania. Cât sunt eu plecat la Thun, vreau să stai permanent în acest hotel. Dacă primeÈ™ti mesaje că am avut un accident, ignoră le. Orice te ar determina să părăseÈ™ti Bellevue. AÈ™a să faci, da? — Te ai schimbat. Devii foarte autoritar... — Nu te rog. ÃŽÈ›i spun. Tonul lui era rece. Nu mai pot să mă întreb tot timpul ce faci, să privesc în spate. — Puteai să mi o ceri mai frumos... Ea se întrerupse la sosirea unui chelner la masa lor. Acesta îi înmână lui Newman o coală de hârtie împăturită. ÃŽnăuntru era un plic sigilat. Luând plicul, Newman privi la chelner. — Cine È›i l a dat? — Un individ îmbrăcat destul de prost, domnule. V a indicat È™i a spus să fiu sigur că vi l înmânez dumneavoastră personal. Nu l am mai văzut până acum. — MulÈ›umesc... Newman rupse plicul È™i scoase o a doua coală de hârtie, care nu purta nici un indiciu asupra provenienÈ›ei sale. Mesajul era concis. PoÈ›i să vii să mă vezi seara asta, la ora È™apte. SituaÈ›ie de criză. Beck. Newman își privi ceasul. Băgă coala împăturită înapoi, în plicul pe care îl strecură în portofel. Nancy se agită, neliniÈ™tită. — Ce este? — Lucrurile se încing. Trebuie să plec. Ne vedem când mă întorc. Dacă îți este foame, mănâncă fără mine. Alege ce restaurant preferi. — Asta e tot? — Da. Asta e. AminteÈ™te È›i: rămâi în hotel... Berna era pustie în timp ce el mergea prin noapte. Cei care munceau plecaseră acasă, chefliii nu apăruseră încă pentru a È™i petrece o seară în oraÈ™. Traversă pe la Casino È™i intră pe sub arcadele din dreapta străzii Munster, un tunel de piatră cu drum pietruit, cu ferestrele magazinelor luminate È™i ferecate. Newman se întrebă de ce fusese atât de brutal cu Nancy. Un bărbat are obiceiul de a compara femeile. Să fi fost influenÈ›ată întreaga sa atitudine de faptul că avusese o conversaÈ›ie atât de amicală cu Blanche înainte de a sosi Nancy? Nu ajunse la nici o concluzie plăcută. Dar convocarea lui Beck îl hotărâse. ÃŽncă preocupat, auzii paÈ™ii din spate sincronizându se cu ai săi. Traversă strada singuratică până la arcada de vizavi, fără a privi înapoi. Da, se hotărâse. ÃŽnainte de a l vizita pe Beck, avea de gând să treacă pe la Blanche, pentru a i spune să stea la o parte de întreaga poveste. Cuvântul pe care îl folosise Beck era criză. Beck nu folosea cu uÈ™urință astfel de cuvinte. Urma să o scoată pe Blanche din bătaia puÈ™tii. PaÈ™ii potriviÈ›i după ai săi, zgomotul făcut de cea de a doua pereche de pantofi, îl urmaseră pe trotuar. Acum îl urmau pe sub aceeaÈ™i arcadă. Nu privi înapoi. Era un truc vechi – să È›i maschezi zgomotul propriilor paÈ™i, sincronizându te cu omul pe care îl urmăreai. Era aproape la jumătatea distanÈ›ei față de Munsterplatz, când trecu pe lângă o alee îngusta ce ducea într o stradă alăturată. Finstergasschen. O alee fantomatică, având un singur felinar ce punea în evidență umbrele străduÈ›ei strâmte. ÃŽÈ™i continuă drumul spre Munster, cu mâna încleÈ™tată pentru a lovi puternic. — Newman! ÃŽntoarce te aici! Repede...! O chemare È™optită, răguÈ™ită. Se răsuci pe călcâie. Două siluete se luptau la intrarea în Finstergasschen. Una înaltă, masivă, purtând È™apcă. Cea de a doua mult mai măruntă. Făcu cale întoarsă cu repeziciune în timp ce ei dispărură pe alee, își încetini mersul în apropierea intrării È™i privi după colÈ›. Lee Foley avea braÈ›ul în jurul gâtului bărbatului celui scund. Americanul era îmbrăcat cu un costum englezesc în carouri È™i o È™apcă, de asemenea, caroiată. Un baston de drumeÈ›ie, È›inut în mâna liberă, completa însemnele exterioare ale unui englez. Bărbatul scund, pe care îl È›inea într o strânsoare de menghină era Julius Nagy. — Derbedeul te a urmărit prin tot oraÈ™ul, spuse Foley. Nu crezi că e timpul să aflăm al cui angajat este? ÃŽnainte ca Newman să poată reacÈ›iona, Foley îl înghesui pe Nagy în niÈ™a formată de pragul unei uÈ™i. Lipindu l cu spatele de uÈ™a de lemn masiv, ridică brusc bastonul, îl È›inu în poziÈ›ie orizontală, presând gâtlejul lui Nagy. Ochii micuÈ›ului ieÈ™iră din orbite. Era îngrozit. — Cine te plăteÈ™te? È™uieră Foley. — Tripet... răsuflă Nagy ca urmare a slăbirii uÈ™oare a presiunii bastonului. — Cine? se răsti din nou Foley. — Inspectorul È™ef Tripet. SiguranÈ›a. Geneva... — Ai spus o prea uÈ™or, mârâi Foley. Geneva? Se pare ca aici e Berna. MinÈ›i. Mai ai doar o È™ansă. După ce te voi mai convinge puÈ›in... — Ai grijă, avertiză Newman. O să i zdrobeÈ™ti mărul lui Adam. — Chiar asta o să fac, dacă nu scot nimic de la el. Nagy horcăi oribil. ÃŽl lovi pe Foley cu pumnii micuÈ›i încleÈ™taÈ›i. Ar fi putut la fel de bine să izbească un zid. Newman privi în josul aleii. ÃŽncă pustie. La lumina felinarului îl văzu pe Nagy devenind stacojiu. Foley mări apăsarea bastonului. Genunchii lui Nagy se loviră uÈ™or de lemnul tocului uÈ™ii, nefăcând un zgomot mai puternic decât mersul unui È™oarece. Lui Newman începu să i se facă greață. Foley slăbi apăsarea bastonului. ÃŽÈ™i apropie faÈ›a rece la câțiva centimetri de chipul pământiu al lui Nagy, ochii săi albaÈ™tri îngheÈ›aÈ›i fixându l nemilos pe omuleÈ›, fără vreo expresie anume. AÈ™teptă ca Nagy să inspire adânc aerul rece nocturn. Era singurul sunet în liniÈ™tea nopÈ›ii. — Hai s o luăm de la capăt, sugeră Foley. ÃŽncă o È™ansă – pur È™i simplu, nu am timp pentru minciuni. Cine te a angajat? — Buzunarul paltonului... număr de telefon... număr de înmatriculare... Gara... — Despre ce naiba vorbeÈ™te nenorocitul ăsta? întrebă Foley cu voce scăzută, ca È™i cum ar fi gândit cu voce tare. — Stai! AÈ™teaptă! interveni Newman. Băgă mâna în buzunarul paltonului ponosit al lui Nagy, scormonind. SimÈ›i cu degetele o bucată de hârtie. O scoase grăbit, Foley nu era omul care să blufeze. Se retrase câțiva paÈ™i È™i examină hârtia la lumina felinarului. — E un număr de telefon, îi spuse lui Foley. Și ceva care seamănă cu numărul de înmatriculare al unei maÈ™ini. Este un număr de înmatriculare... Newman îl recunoscu. Cifrele îi erau întipărite în memorie. La fel È™i literele. Lasă l sa vorbească, îi spuse lui Foley. SlăbeÈ™te strânsoarea. Ce a fost cu referirea aceea la gară? — Patronul tău, îi spuse Foley lui Nagy. De data asta vrem adevărul, nu vreo tâmpenie despre poliÈ›ia din Geneva... — Celălalt buzunar de la palton... Nagy privea la Newman. ÃŽnăuntru vei găsi un aparat. L am fotografiat pe omul care se urca în Mercedes în faÈ›a gării. A sosit cu expresul de treisprezece treizeci È™i opt de la Geneva... Cât timp Newman scotoci în interiorul celuilalt buzunar, Foley È›inu bastonul la doi centimetri de gâtlejul lui Nagy. Newman scoase mâna în care È›inea un aparat fotografic subÈ›ire, miniatural. Un Voigtlander. Fuseseră făcute trei fotografii. Se uită È™i surprinse expresia lui Nagy, micuÈ›ul fixându l pe deasupra bastonului. — Am făcut doar două fotografii, bolborosi Nagy. Bărbatul care se urca în maÈ™ină – È™i Mercedes ul. ÃŽÈ™i întoarse privirea spre Foley. Cred că omul ăsta e È™eful, cel care m a angajat – cineva foarte important. MaÈ™ina avea È™ofer. — Te superi dacă iau filmul? întrebă Newman. Plătesc pentru el... — Hristoase! izbucni Foley. Ia filmul. De ce să i plăteÈ™ti zdrenÈ›ei ăsteia? Newman desfăcu aparatul după ce rulă filmul. ÃŽl extrase È™i îl lăsă să cadă în buzunarul pardesiului, închise aparatul, scoase o bancnotă din portofel È™i băgă la loc aparatul, împreună cu bancnota în buzunarul lui Nagy. — O să-l developez È™i o să fac fotografiile, îi spuse lui Foley. Acum lasă l pe prietenul nostru să plece... — Să i rup o mână, doar ca să-l învăț să nu mai urmărească oameni... — Nu! Tonul lui Newman era aspru, iar el făcu un pas către american. Pe mine mă urmărea, aÈ™a că eu hotărăsc. Am spus să-l laÈ™i să plece... Cu o strâmbătură de dezgust, americanul îl eliberă pe Nagy care își pipăi gâtul rănit, înghiÈ›i È™i apoi își îndreptă cravata boÈ›ită. Părea că nu voia să plece È™i continuă să se uite la Newman, ca È™i cum încerca să i transmită un mesaj. Foley îl îmbrânci, iar el plecă agale pe alee, privind încă o dată înapoi, la Newman. — Noi doi trebuie să vorbim, spuse Foley. Era o declaraÈ›ie oficială. Vreau să È™tiu ce este pe filmul acela – È™i pe bucata aceea de hârtie... — Nu acum. ÃŽntârzii la o întâlnire. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că mi ai localizat umbra, dar ai fost cam dur. Uneori obÈ›ii mai mult prin convingere... — ÃŽl conving cu È›eava puÈ™tii, Newman. Te sun la Bellevue. După aceea ne întâlnim. ÃŽn douăzeci È™i patru de ore. ÃŽmi eÈ™ti dator. — De acord... Newman se depărtă cu repeziciune pe Munstergasse È™i își continuă drumul pe Junkerngasse, de asemenea acoperită de arcade, dar lipsită de magazine. Traversă strada pietruită, care acum se continua în susul dealului, È™i privi înapoi. Nici urmă de Foley, dar asta nu îl surprinse. Americanul era prea viclean pentru a l urma. Ajunse la uÈ™a încuiată È™i apăsă de trei ori pe butonul interfonului montat recent, având câte un nume în dreptul fiecărui buton. ÃŽl apăsă pe cel din dreptul inscripÈ›iei B. Signer. Blanche îi urmase sfatul sau – femeie fiind – sperase, aÈ™teptase ca el să apară. Vocea ei liniÈ™tită ajunse cu claritate la el prin intermediul difuzorului, după ce el se anunță. — Mă gândeam că eÈ™ti tu, Bob. ÃŽmpinge uÈ™a când bâzâie emițătorul... Dincolo de uÈ™a de lemn masiv, care se închise automat în spatele său, datorită balamalelor puternice, o lumină scăzută îi indică drumul spre un È™ir de trepte vechi din piatră, tocite pe mijloc. Pe palierul primului etaj observă o altă inovaÈ›ie la uÈ™a apartamentului ei. Un vizor. UÈ™a se deschise în interior, iar Blanche apăru în prag, purtând doar un halat de baie. Știu că nu avea nimic pe dedesubt, după cum stătea din profil, iar halatul cu cordonul lejer în jurul taliei se dădu la o parte, dezvăluind piciorul zvelt, gol până la gleznă. Ea închise uÈ™a, fixă zăvorul È™i blocă uÈ™a cu un lanÈ› gros. — Blanche, am un alt film de developat. ÃŽi dădu filmul. Numai trei poziÈ›ii – cea de a treia mă intrigă. Cel care mi l a dat a spus că sunt numai două... — Pentru că era È™i altcineva de față? Mâine ai pozele È™i negativele, datorită mie. Nu, nu sta acolo. Intră aici... Aici reprezenta un dormitor cochet mobilat, cu un singur pat mare. El se opri È™i se răsuci să o privească. Ea închisese uÈ™a È™i stătea cu faÈ›a la el, pieptănându È™i agale cascada de păr roÈ™u tiÈ›ian, cu figura inexpresivă. — Nu, Blanche, spuse el. Am venit să È›i spun să laÈ™i baltă povestea cu Clinica Berna. Continuă să apară prea multe personaje dure. S ar putea să È›i se întâmple ceva – nu vreau să risc asta... — Mă jigneÈ™ti dacă nu vrei... ÃŽl împinse brusc; un brânci puternic. Muchia patului acÈ›ionă aidoma unei ghilotine asupra picioarelor lui, iar el se prăbuÈ™i pe cuvertura albă. Ea își smulse cordonul din jurul mijlocului, lăsă să i cadă halatul È™i presupunerea lui în privinÈ›a lipsei veÈ™mintelor se adeveri. ÃŽnainte de a putea schiÈ›a vreo miÈ™care, ea se afla deasupra lui. — Sunt logodit, protestă Newman în timp ce ea se întinse. — Sigur că eÈ™ti – angajat în luptă... (engaged...) Ea chicoti în timp ce mâinile i îndemânatice scotoceau, desfăcându i nasturii pardesiului, ai sacoului de dedesubt, desfăcându i cravata È™i nasturii cămășii. Nu simÈ›ise niciodată mâinile unei femei lucrând cu atâta îndemânare È™i agilitate. Oftă. Când e inevitabil... relaxează te... bucură te... Julius Nagy era livid de furie È™i ură. ÃŽÈ™i târî picioarele înapoi, pe Finstergasschen, care era pustie. Ei nu se aÈ™teaptă niciodată să te întorci pe acelaÈ™i drum. Aceasta era a doua oară când fusese subiectul unei maltratări violente. ÃŽntâi, experienÈ›a jignitoare cu acel huligan din toaleta expresului de Zürich. Acum, în capătul acelei străduÈ›e, se petrecuse din nou acelaÈ™i lucru. Afrontul la demnitatea sa îl durea pe Nagy chiar mai mult decât rana de la gât. Numai englezul, Newman, îl tratase ca pe o ființă umană. Ei bine, urma să se răzbune. IeÈ™i pe la capătul aleii È™i privi precaut în ambele direcÈ›ii, în lungul străzii Munster. Nu se vedea nimic. Ridicându È™i gulerul paltonului ponosit, pentru a se apăra de gerul aspru, o luă la stânga, spre Munster. — Dacă scoÈ›i un sunet, îți zdrobesc coloana... AmeninÈ›area violentă, rostită în germană, fu însoÈ›ită de împunsătura, la fel de violentă, a ceva dur în spatele său. Þeava unei arme. Nagy îngheță, cuprins de groază, rămânând nemiÈ™cat. Continuă să mergi, ordonă vocea. Nu privi împrejur. Ar fi ultima ta greÈ™eală. Traversează strada. DirecÈ›ia Munsterplatz... ÃŽn continuare, nu era nimeni prin preajmă. Era încă intervalul dintre plecarea acasă a celor ce lucrau È™i apariÈ›ia chefliilor. Nagy traversă strada, cu È›eava armei lipită de spate, È™i merse pe sub o altă arcadă, rugându se să apară pe stradă vreo maÈ™ină a poliÈ›iei. — Acum ocoleÈ™te piaÈ›a Munster – pe trotuar... Omul înarmat È™tia ce făcea, își dădu seama Nagy cu groază crescândă. Urmând această cale, rămâneau în umbra întunecată. Pe latura îndepărtată a pieÈ›ei se profila silueta uriașă a faÈ›adei frontale a catedralei Munster. Turnul măreÈ› era înconjurat de schele asemănătoare lojilor dintr un teatru. Deasupra lor, noduroasă È™i ascuÈ›ită, turla uriașă străpungea văzduhul. Nagy începu să bănuiască destinaÈ›ia lor finală: Platforma. Grădina uriașă de formă pătrată, alăturată catedralei Munster, oferind priveliÈ™te asupra râului Aar. Fu împins È™i îmbrâncit prin cadrul porÈ›ii È™i condus prin piață, către zidul din capăt. Copacii golaÈ™i din grădină apăreau ca vagi contururi scheletice, iar singurul sunet era scrâșnetul celor două perechi de ghete pe pietriÈ™. Nagy, cu transpiraÈ›ia È™iroindu i pe chip, în ciuda frigului, încerca să privească în față, pentru a prevedea următoarea miÈ™care. Nu mai putea judeca. — Doresc informaÈ›ii, hârâi vocea. Aici putem vorbi netulburaÈ›i... Deci asta era. Vântul tăios sufla peste înălÈ›imea expusă a Platformei, biciuindu i faÈ›a. Nimeni nu venea aici într o astfel de noapte. Atacatorul său plănuise bine. Și era a treia oară! ÃŽl cuprinse o umbră de furie, înăbuÈ™ită apoi, din nou, de teamă. Picioarele i se făcuseră de plumb. Apoi ajunseră la zidul de lângă colÈ›ul cel mai îndepărtat de liftul care cobora în Badgasse. Nagy fu lipit de perete. — Acum îți voi spune ceea ce vrem să È™tim. Apoi tu îmi vei răspunde la întrebările pe care È›i le pun... Nagy se uită dincolo de zidul înalt până la talie, privi la luminile caselor sclipind în noaptea îngheÈ›ată pe Bantiger, dealul ce se înalță dinspre malul îndepărtat al râului Aar. Arma fusese depărtată de spatele său. Deodată, Nagy simÈ›i strânsoarea a două mâini aidoma cătuÈ™elor de oÈ›el în jurul gleznelor. Fu complet ridicat È™i aruncat dincolo de parapet. Urlă. Mâinile i se bălăbăniră în gol. Pământul, la cincizeci de metri dedesubt, se grăbi să-l întâmpine. Urletul se transformă în geamăt. Apoi conteni. Se auzi o bufnitură îndepărtată. PaÈ™ii își reluară drumul pe pietriÈ™. 15 Newman străbătu un drum ocolitor spre Taubenhalde (Dealul Porumbelului), care găzduieÈ™te sediul PoliÈ›iei Federale din Berna. Devenise extrem de suspicios în privinÈ›a umbrelor – È™i nu numai a celor care învăluiau arcadele. Auzise zgomotul paÈ™ilor lui Nagy, dar îi scăpase pasul felin al lui Lee Foley. AÈ™a încât, când străbătu Munstergasse, întorcându se de la apartamentul lui Blanche, trecu pe lângă Cazino È™i traversă spre Kochergasse, grăbind pasul. Trecu de intrarea în Bellevue Palace, se opri să își aprindă o È›igară cât privi înapoi, verificând trotuarul îndepărtat, È™i dispăru în josul aleii ce ducea la Terasa din faÈ›a Parlamentului. La acea oră drumul era pustiu. Dincolo de potecă relieful cobora în pantă lină spre Aar. Văzu în față funicularul – Marzilibahn ul – care coboară panta până aproape de nivelul râului. Cabina roÈ™ie tocmai ajunsese în vârf. O rupse la fugă. ÃŽÈ™i cumpără, cu È™aizeci de centime, un bilet de la însoÈ›itorul care aÈ™tepta în clădirea minusculă din capătul funicularului. Cabina, foarte nouă È™i ca o jucărie, era goală, iar uÈ™a se închise imediat ce el păși înăuntru. ÃŽÈ™i începu coborârea abruptă pe o pereche de È™ine. Newman se aÈ™eză în față, înconjurat de geamuri, cu mâna pe o bară. ÃŽn întuneric, luminile de peste râu erau intense ca strălucirea diamantelor. Coborârea continuă, iar Newman se simÈ›i expus în interiorul cabinei luminate. ÃŽÈ™i dădu seama că mâinile sale strângeau ferm balustrada. StaÈ›ia de jos îi veni în întâmpinare. Cabina încetini, pătrunse în interior È™i se opri. ÃŽn clipa în care se deschise uÈ™a, ieÈ™i afară È™i părăsi staÈ›ia terminus. Vântul care sufla puternic peste râu îl izbi în față. ÃŽÈ™i continuă drumul, ridicându È™i gulerul pardesiului. Părea să nu fie ni-meni prin preajmă. Trecu pe lângă una dintre originalele cabine din lemn, conservate ca vestigii, È™i se sui pe o movilă scundă. Taubenhalde era încă la o oarecare distanță când pătrunse într o clădire modernă È™i îi prezentă paÈ™aportul recepÈ›ionerului. — Am o întâlnire cu Arthur Beck, spuse el. La ora È™apte... AÈ™ezat în spatele biroului, recepÈ›ionerul examină paÈ™aportul, privind la Newman È™i apoi la fotografie. Deschise un dosar È™i scoase o fotografie lucioasă pe care Newman o recunoscu ca fiind a sa, făcută cu un an înainte, în timpul cazului Kruger. Erau prudenÈ›i în acel loc. — CunoaÈ™teÈ›i drumul spre Taubenhalde, domnule Newman? întrebă recepÈ›ionerul, restituindu i paÈ™aportul. E un pic complicat... — ÃŽl cunosc. Am mai fost aici înainte... Din această clădire un lung coridor subteran duce la Dealul Po-rumbelului. Newman îl străbătu în timp ce recepÈ›ionerul ridică telefonul È™i vorbi grăbit. La capătul pasajului o scară rulantă, lungă de 80 de metri, urca până la holul principal din Taubenhalde. ÃŽn timp ce scara îl urca, Newman rămase aproape nemiÈ™cat, gândindu se la ceea ce avea să i spună lui Beck. Străbătuse un drum lung È™i întortocheat pentru a ajunge în holul de la intrare, procedând astfel pentru a evita să fie recunoscut de vreun observator al celor ce ajungeau în clădire pe intrarea principală. ÃŽn momentul în care intră în clădire, Newman simÈ›i că ceva nu era în regulă. Arthur Beck îl aÈ™tepta la tejgheaua recepÈ›iei, unde, în mod normal, toÈ›i vizitatorii completau un formular detaliat. — Mă ocup eu de formalități, îi spuse scurt Beck recepÈ›ionerului È™i băgă în buzunar câteva formulare. Se duse la lift fără ca măcar să-l salute pe Newman. ÃŽn lift, poliÈ›istul apăsă pe butonul celui de al zecelea etaj È™i rămase tăcut cât timp liftul urcă. Când ajunseră la zece, uÈ™a liftului rămase închisă până ce Beck introduse È™i răsuci o cheie într un dispozitiv. Securitatea acestui loc, observă Newman, era formidabilă. ÃŽn timp ce descuie uÈ™a biroului său, Beck nu spuse, de asemenea, nimic, dându se doar la o parte, pentru a i permite lui Newman să intre. Era demoralizant – în special necompletarea formularelor de jos. Beck explică motivul în timp ce își ocoli masa de lucru, se aÈ™eză È™i îi indică lui Newman scaunul opus. — Oficial, s ar putea ca tu să nu fi fost niciodată aici. Vedem noi... Beck era rotofei, cea mai frapantă particularitate a sa constituind o ochii vioi, cenuÈ™ii, de sub sprâncenele groase. Comportamentul său era, de obicei, reÈ›inut, cercetător. ÃŽÈ™i miÈ™ca membrele cu agilitate, iar tenul său era îmbujorat. Era unul dintre cei mai inteligenÈ›i poliÈ›iÈ™ti din vestul Europei. ÃŽmbrăcat cu costum bleumarin, cămașă cu dunguliÈ›e albastre È™i cravată albastră, ce avea brodată o emblemă reprezentând un pescăruÈ™, răsucea un creion, privindu l pe Newman. Nici un cuvânt de bun venit, nimic care să indice faptul că erau prieteni vechi. Brusc, lăsă să i cadă creionul. Vocea era aspră. — PoÈ›i să mi spui unde erai în seara asta, între È™ase È™i un sfert È™i È™apte? — De ce? întrebă Newman. — Te întreb: ai un alibi pentru aceste patruzeci È™i cinci de minute? — Alibi? Tonul lui Newman exprimă uimire È™i iritare. Despre ce naiba vorbeÈ™ti? — Nu ai răspuns la întrebare. — Are asta de a face cu criza pe care ai pomenit o în bilet, de mai târât până aici? Newman își dădu seama de greÈ™eală. Nu poate să aibă – am primit biletul acela mai devreme... — E de datoria mea să te mai întreb o dată, oficial. GândeÈ™te te înainte să răspunzi... Newman gândea. Nu putea sub nici o formă să i spună lui Beck unde fusese. Ar fi însemnat să o implice pe Blanche. Nu voia să facă asta. Nu datorită posibilei publicități. Nu din cauza lui Nancy. Din cauza lui Blanche. Fu surprins de forÈ›a propriei decizii. — Nu sunt pregătit să răspund la întrebare până nu È™tiu exact despre ce e vorba. — Foarte bine. Beck se ridică È›eapăn. O să È›i arăt despre ce e vorba. Cred că ar fi mai bine să porÈ›i altă îmbrăcăminte, pentru a evita È™ansa de a fi recunoscut... Newman, grijuliu, nu spuse nimic în timp ce Beck deschise un dulap, scoase la iveală un pardesiu albastru È™i i l înmână. ÃŽmbracă te cu ăsta. Lasă È›i cojocul aici. După aceea ne vom întoarce. — După ce? întrebă Newman. Pardesiul ăsta e destul de larg. EÈ™ti mai gras decât mine... — Merge. Arăți bine. Acum încearcă pălăria asta... Beck îmbrăcă un impermeabil bej, luat din dulap, în timp ce Newman își puse pălăria. Șeful poliÈ›iei trânti uÈ™a dulapului, ridică telefonul È™i vorbi grăbit: — Asigură te că maÈ™ina e pregătită. Coborâm acum... — Pălăria e prea mare, comentă Newman. Ai capul mai mare decât al meu... — Arăți bine. Pune È›i ochelarii ăștia fumurii. Te rog să nu obiectezi. E foarte important să nu fii recunoscut, È™i, slavă Domnului, va fi destulă lume prin preajmă... — Pe unde prin preajmă? înainte de a mă miÈ™ca din biroul asta, vreau să È™tiu unde mă duci. — Nu i departe de aici, Bob. E la fel de neplăcut È™i de incomod pentru mine, ca È™i pentru tine. S a întâmplat foarte recent. ÃŽÈ›i cer să nu spui nimic, să nu vorbeÈ™ti nimănui – cu excepÈ›ia mea. Dacă nu procedezi după cum te am rugat, s ar putea – foarte probabil – să regreÈ›i... — Rugat – aÈ™a sună mai bine. ÃŽncearcă să întinzi coarda cu mine È™i nu vom mai colabora niciodată, în nici o privință. Sper că È™tii asta, Beck... — Știu. Timpul e preÈ›ios. MaÈ™ina aÈ™teaptă. Avem de străbătut o distanță foarte scurtă. Nu e nici la cinci minute de mers de la Bellevue Palace. S a petrecut ceva groaznic... AÈ™ezaÈ›i pe bancheta din spate a unei maÈ™ini fără însemnele poliÈ›iei, nici Newman, nici Beck nu scoaseră un cuvânt pe durata scurtei călătorii. Newman privi pe geam È™i observă că mergeau pe strada Aar spre Nydeggbrucke. ÃŽn întuneric, luminile ce traversau râul se reflectau în apă. Un tramvai traversa podul Kirchenfeld mult deasupra lor, chiar înainte ca ei să treacă pe sub el. La acea oră traficul era foarte redus. Apoi văzu în față un È™ir de maÈ™ini de poliÈ›ie parcate, cu reflectoarele albastre sclipind pe capote. MaÈ™ina încetini la o barieră montată la intrarea pe Badgasse, strada care trece imediat sub Platforma Munster. Beck deschise geamul la apropierea unui poliÈ›ist în uniformă È™i își arătă legitimaÈ›ia, fără a scoate un cuvânt. Bariera fu ridicată, È™i ei înaintară pe o stradă îngustă până în vechea Badgasse. Aici se desfășura o activitate frenetică. Mai multe maÈ™ini de poliÈ›ie, mai multe lumini albastre sclipind. Blitzurile luminau strada cu străfulgerări scurte. Lui Newman îi aminteau de luminile stroboscopice dintr o discotecă. Merseră cu viteză redusă până la un loc din capătul îndepărtat al peretelui Platformei, în dreapta lor, cu faÈ›a la bătrânele case de pe partea stângă. Un paravan înalt de pânză fusese înălÈ›at în jurul a ceva MaÈ™ina se opri. Beck apucă mânerul uÈ™ii. — E destul de urât, îl avertiză. Newman părăsi căldura maÈ™inii, înfruntând gerul aspru al nopÈ›ii. Se simÈ›i uÈ™or ridicol în pardesiul albastru al lui Beck È™i cu pălăria nepotrivită. Din fericire, ochelarii pe care îi purta erau foarte puÈ›in fu-murii. PoliÈ›iÈ™tii miÈ™unau peste tot. Un bărbat în haine civile, cu față aspră, își croi drum până la Beck. — El este inspectorul È™ef Pauli, de la Omucideri, PoliÈ›ia Cantonală, remarcă Beck, fără a l prezenta pe Newman. Pauli, eÈ™ti bun să repeÈ›i mesajul pe care l ai primit prin telefon? — Interlocutorul a fost anonim, raportă Pauli cu voce clară. A spus că vom găsi un cadavru în Badgasse. A mai spus că un anume Robert Newman fusese văzut certându se cu decedatul mai devreme, seara aceasta, în Munstergasse... — Pauli este de la Hauptwache – sediul poliÈ›iei din Waisenhausplatz, comentă Beck. A venit imediat È™i a descoperit asta... După paravanul de pânză era parcat, în unghi drept față de baza zidului, un microbuz Ford, cu spatele la zid, pregătit de plecare. ÃŽn lumina unui reflector montat pe capota unei maÈ™ini de poliÈ›ie, grămada hidoasă formată de resturile lui Julius Nagy era împrăștiată pe toată suprafaÈ›a capotei, capul răsucit într un unghi imposibil, cu un ochi aidoma ochiului unui peÈ™te mort, privind la Newman. Newman recunoscu cadavrul mutilat ca fiind al lui Nagy după pălăria tiroleză îndesată pieziÈ™ în craniul zdrobit, o pălărie cu o pană de un roÈ™u sângeriu. Dar nu era chiar culoarea sângelui – culoarea reală, mult mai întunecată È™i coagulată, mânjea parbrizul Ford ului cu dâre È™erpuite. Un bărbat în civil, ducând o geantă neagră, coborî o scară ce fusese sprijinită de cealaltă parte a maÈ™inii. Scoțându È™i perechea de mănuÈ™i de cauciuc, dădu negativ din cap, uitându se la Beck. — Doctorul Moser, spuse scurt Beck. Legistul PoliÈ›iei Cantonale. — AÈ™ spune că fiecare osiÈ™or e sfărâmat, comentă Moser. ÃŽÈ›i pot spune mai multe mai târziu. Sau o iei din loc? — O s o iau din loc, îl informă Beck. — ÃŽn cazul ăsta, va fi o plăcută noapte de muncă pentru doctoriÈ›a Kleist – mai bine ea decât eu. Voi trimite raportul meu scris... — Vreo sugestie, vreo presupunere plauzibilă, cu privire la cum s a întâmplat? se interesă Beck. — Nu fac niciodată presupuneri. Moser privi în sus, la zidul ce se înălÈ›a deasupra lor. E sigur că de la înălÈ›imea aceea a lovit maÈ™ina ca o ghiulea. Evident că a fost fie crimă, fie sinucidere sau accident. Moser se opri. Sunt È™i căi mai plăcute să È›i închei socotelile. Am reuÈ™it să recuperez plicul acesta, pe care l a avut în buzunarul paltonului. ÃŽi dădu lui Beck un plic mototolit È™i îl privi pe Newman. Eu o să plec ca să încep lucrul la raport. ÃŽncă o dată până noaptea târziu – soÈ›ia mea a început deja să se întrebe de ce ajung acasă atât de târziu... Beck scoase o punguță de celofan È™i, È›inând plicul de un colÈ›, îl strecură în pungă. — Probabil că e inutil prin prisma amprentelor, dar poate constitui un indiciu. Ce idee încolÈ›eÈ™te acum în mintea ta fertilă, Newman? Englezul privea în noapte, la locul în care se înălÈ›a peretele masiv. Din loc în loc se conturau contraforturi uriaÈ™e. Era impresionant – fie numai È™i priveliÈ™tea prăpastiei înfiorătoare. ÃŽl privi pe Beck, în vreme ce stăteau amândoi alături de forma patetica È™i înspăimântător de contorsionată a ceea ce fusese cândva un om viu. ÃŽn acel moment Moser se întoarse scurt. — O sugestie, Beck. Eu aÈ™ acoperi capota Ford ului cu o folie impermeabilă È™i l aÈ™ tracta, cu grijă, la morgă. Kleist va descoperi că are de răzuit unele urme de pe maÈ™ină. E, practic, lipit pe capotă. DistracÈ›ie plăcută... — Cred, spuse Newman după ce Moser plecase, că ar fi o idee bună să urcăm pe platformă cu liftul din colÈ›. Dacă îmi aduc bine aminte funcÈ›ionează până la opt È™i jumătate seara. — Ai o remarcabilă memorie a detaliilor legate de Platformă. — Tu hotărăști... — ÃŽi spun È™oferului să ocolească È™i să ne aÈ™tepte la ieÈ™ire... — Nu. Aproape de capătul străzii Munster... — Dacă spui tu... IeÈ™iră din îngrăditura de pânză, pătrunzând în mijlocul activității febrile de pe Badgasse. PoliÈ›iÈ™tii în uniformă, cu jachete din piele È™i automatele de calibrul 7,65 vârâte în tocurile de pe È™oldul drept, se plimbau de colo colo, aparent fără vreun scop, după cum putea vedea Newman. Beck îi vorbi concis È™oferului È™i îl urmă pe Newman care mergea cu paÈ™i mari spre colÈ›ul îndepărtat al zidului. Liftul vechi constă dintr o colivie mică ce urcă vertical până în vârful Platformei, în interiorul unei incinte metalice deschise. Când sosi Beck, Newman cumpărase două bilete a câte 60 de rappeni de la bătrânelul care supraveghea liftul. Rămaseră tăcuÈ›i cât timp liftul își efectuă ascensiunea lentă. Pe un scaun era aÈ™ezată o bucată de ziar cu resturile unui sandviÈ™, iar interiorul liftului mirosea a salam. Bătrânelul se mutase de la intrare la ieÈ™irea din capătul opus al cuÈ™tii. Beck îl privi pe Newman care se uita pe fereastra ce avea priveliÈ™te asupra Aarului, apoi își întoarse privirea spre fereastra din faÈ›a sa, prin care vedea panta terasată cu grădini micuÈ›e, È™irul neîntrerupt al zidurilor caselor de pe Munstergasse până în Junkerngasse. Blanche în apartamentul ei, într una dintre acele case, telefonând poate omului care urma să deve-lopeze È™i să facă fotografiile. Trebuia să lase la o parte, cu orice preÈ›, numele ei, departe de această oroare. UÈ™a liftului fu deschisă de supraveghetor după ce ajunseră la mica staÈ›ie de la colÈ›ul Platformei. Newman nu făcu nici un gest de a ieÈ™i. Vorbi degajat: — Nu ai mulÈ›i pasageri la ora asta din noapte. PoÈ›i să È›i aminteÈ™ti de cineva care a folosit liftul pe la È™ase È™i jumătate după amiază? Poate È™ase patruzeci È™i cinci? — Pentru È™aizeci de rappeni vreÈ›i să vă răspund È™i la întrebări prosteÈ™ti? Beck nu spuse nimic. ÃŽÈ™i scoase legitimaÈ›ia È™i i o arătă, cu o față inexpresivă. — ÃŽmi pare rău... Supraveghetorul păru încurcat. N am È™tiut. Povestea aceea îngrozitoare cu omul care a căzut... — Despre asta vorbesc, spuse Newman îngăduitor. Ne gândim că, poate, avusese un prieten – sau prieteni – care ar putea să-l identifice. Cineva care să fi fost într atât de zguduit, încât să coboare cu liftul dumitale, după tragedie. GândeÈ™te te, nu te grăbi... — Era un bărbat masiv. Supraveghetorul se strâmbă datorită efortului de concentrare. Nu l am observat foarte atent. Avea un baston... — Cum era îmbrăcat? interveni Beck. — Mîncam de seară. Nu pot să mi amintesc. Liftul ăsta e folosit de o mulÈ›ime de oameni... — Nu seara, la ora asta, sublinie Newman cu blândeÈ›e. ÃŽmi imaginez că poÈ›i să È›i aminteÈ™ti ora... — AÈ™ zice că era È™apte. Nu mai devreme. Liftul se afla jos – el l a chemat – È™i am auzit bătăile unui ceas... Beck paÈ™i afară din colivie, iar Newman îl urmă. La distanță, aproape de capătul zidului de protecÈ›ie din piatră, înalt până la brâu, poliÈ›iÈ™ti în uniformă cercetau, cu lanternele, solul. Un sector era delimitat cu ajutorul unor corzi din frânghie. Locul de unde se prăbuÈ™ise Nagy, presupuse Newman. — Nimic, domnule – cel puÈ›in, până acum, îi raportă unul dintre poliÈ›iÈ™ti lui Beck, care ridică din umeri. — Caută indiciile unei lupte, remarcă Beck. Dumnezeule, te spulberă vântul aici, sus. Și n a fost un accident, continuă el. Nu e gheață pe care să fi putut aluneca... Newman puse ambele mâini pe marginea zidului, aproape de zona delimitată cu frânghie È™i privi peste zid. AmeÈ›eală. Zidul măreÈ› se prăbuÈ™ea în abis. Studie zona, privind în ambele direcÈ›ii ale zidului. Mâinile îi erau îngheÈ›ate. — Interesant, comentă. — Ce e? întrebă scurt Beck. — PriveÈ™te. Este singurul loc unde nu există contraforturi care să i împiedice căderea. Ar fi putut să se rănească grav, dar poate că ar fi supravieÈ›uit, chiar. A căzut exact în singurul loc în care era sigur că va muri... Privi în jurul platformei grandioase, care era împărÈ›ită în patru parcele cu gazon. Copacii golaÈ™i, perfect aliniaÈ›i, se înălÈ›au în noaptea acum luminată de lună. ÃŽn spatele lor, uriaÈ™a turlă amenințătoare a catedralei Munster străpungea înălÈ›imile. Newman își băgă mâinile în buzunare È™i se îndreptă spre ieÈ™irea care È™tia că duce în Munsterplatz. Beck îl urmă, fără să comenteze. După ce ieÈ™i pe poartă, Newman se opri o clipă, privind de jur împrejur piaÈ›a È™i în partea cealaltă a străzii Munster. Arcada de la capătul îndepărtat era un tunel pustiu de lumini È™i umbre. Traversă în diagonală scuarul È™i arcada. ÃŽÈ™i continuă drumul până ajunse în Finstergasschen, aleea îngustă ce duce spre Marktgasse, una dintre străzile principale ale Bernei. ÃŽÈ™i privi ceasul. Cinci minute. Atât timp îi luase să străbată distanÈ›a dintre locul în care murise Nagy până la Finstergasschen. MaÈ™ina de poliÈ›ie pe care o trimisese Beck înainte era parcată la bordură. Newman se urcă în spate, fără nici un cuvânt, iar Beck se a-È™eză lângă el, dându i È™oferului instrucÈ›iuni scurte. — Nu în faÈ›a intrării principale. Mergem la biroul meu pe drumul ocolitor. — De ce? întrebă Newman după ce poliÈ›istul ridicase geamul care îi despărÈ›ea de È™ofer. — Pentru că intrarea principală s ar putea foarte bine să fie su-pravegheată. Te am zorit la plecare, dar nu vreau să te vadă careva întorcându te, chiar în È›oalele astea... Þoale. Newman zâmbi în barbă. Pe durata misiunii sale în Londra, Beck învățase o seamă de cuvinte argotice englezeÈ™ti. Lăsă iniÈ›iativa discuÈ›iei pe seama lui Beck, care continuă imediat: — ÃŽl cunoÈ™ti pe ratatul acela jalnic? — Julius Nagy, replică prompt Newman. Pălăria tiroleză. O purta când m a urmărit prin Geneva... Fu nevoit să accepte măcar atât. Nu avea nici o îndoială cu privire la faptul că Beck luase legătura cu inspectorul È™ef Tripet de la siguranÈ›a din Geneva. Beck își întoarse faÈ›a spre englez. — Cum l ai identificat în Geneva? — Ultima oară când am fost aici, m am folosit de el. Merita o moarte mai plăcută decât aceea. S a născut într o familie săracă, n a avut destulă minte să ajungă departe, dar era perseverent È™i își câștiga existenÈ›a furnizând informaÈ›ii celor ca mine. Avea legături în lumea interlopă. — Vrei să spui că aici, la Berna? — Da. De aceea am fost surprins că își mutase sfera operaÈ›iunilor în Geneva.. — Din cauza mea, replică Beck. L am izgonit din cantonul Berna ca pe un pericol public, un nedorit. Și mie mi a părut rău pentru el. Ceea ce aÈ™ vrea să aflu este de ce a riscat întorcându se... Newman refuză din nou să fie atras în conversaÈ›ie. Se apropiau de clădirea din apropierea capătului È™oselei Marzili, când Beck făcu remarca, încă uitându se la Newman. — Sunt, probabil, unul dintre cei câțiva oameni din ElveÈ›ia care È™tiu că ceea ce tocmai ai văzut este cea de a doua crimă din ultimele două săptămâni... — Cine altcineva mai È™tie? — UcigaÈ™ii... ÃŽn momentul în care pătrunseră în biroul lui Beck atmosfera de ostilitate, ce persistase în aer în timpul vizitei anterioare a lui Newman, se schimbă. O femeie măruntă, uscățivă, a cărei vârstă Newman o aprecie la cincizeci È™i cinci de ani, o fată bătrână – având în vedere lipsa inelelor – îi urmă înăuntru cu o tavă. Un filtru de cafea, două ceÈ™ti de Meissen pe farfurioare, două pahare È™i o sticlă de Rémy Martin. — E Gisela, asistenta mea, o prezentă Beck. Este, de asemenea, cea mai apropiată colaboratoare. ÃŽn lipsa mea îi poÈ›i transmite orice mesaj, fiind sigur că va ajunge numai la urechile mele. — Ne porÈ›i bine de grijă, spuse Newman în germană È™i îi strânse mâna de îndată ce ea aÈ™ezase tava pe birou. — Plăcerea e de partea mea, domnule Newman. Dacă aveÈ›i nevoie de mine, sunt în biroul meu, îi spuse ea lui Beck. — MunceÈ™te tot timpul, comentă Beck în timp ce turna cafeaua. Fără zahăr, dacă mi aduc bine aminte. E o noapte nenorocită – din mai multe motive. Deci, să ne dregem cu puÈ›in coniac. ÃŽÈ›i urez bun venit în Berna È™i beau în sănătatea ta, prietene. Trebuie să mi scuzi primirea de mai devreme. — Care era în legătură cu ce? — Afurisitul ăla de telefon anonim primit de Pauli, pomenind că ai fost văzut prin preajmă. Cineva nu te vrea în libertate. Avem instrucÈ›iunile noastre – È™i scopul meu era să alertez poliÈ›ia cantonală. Acum îi pot spune lui Pauli că te am interogat È™i sunt pe deplin mulÈ›umit că n ai avut nimic de a face cu moartea lui Nagy, deplânsă mai devreme. ÃŽntocmeÈ™te dosarul, mi l trimite È™i îl pun deoparte pentru totdeauna. ÃŽÈ™i împinse scaunul pivotant pe rotile în jurul mesei de lucru, ca să stea lângă Newman. Băură cafea È™i își sorbiră coniacurile în tăcere, până când Beck începu să vorbească, într un torent de cuvinte. — Bob, în ultimele douăzeci È™i patru de ore au avut loc nu mai puÈ›in de cinci incidente, toate din categoria celor care mă îngrijorează foarte mult. Nu se conturează în ceva unitar, dar sunt convins că toate au legătură. ÃŽntâi, este furat un mortier de la baza militară din Lerchenfeld, lângă Thun Sud. Al doilea mortier furat într o lună... — Au luat È™i muniÈ›ie, bombe? — Nu, ceea ce face totul È™i mai ciudat. Doar armele. Cel de al doilea incident priveÈ™te, de asemenea, furtul unei arme. Știi că toÈ›i elveÈ›ienii trebuie să presteze serviciul militar până la patruzeci È™i cinci de ani È™i că fiecare bărbat păstrează acasă o armă militară È™i douăzeci È™i patru de încărcătoare cu muniÈ›ie. O casă a fost prădată în timp ce proprietarul se afla la serviciu, iar soÈ›ia sa era plecată la cumpărături. A dispărut o armă împreună cu cele douăzeci È™i patru de încărcătoare. Luneta, de asemenea. Era trăgător de elită... — ÃŽn ce zonă? Sau pot să ghicesc? — Thun Sud. Târziu, în după amiaza aceasta, s a petrecut pe autostradă cel de al treilea incident. Șoferul unui plug de zăpadă a fost atacat cu brutalitate, iar utilajul său a fost găsit mai târziu, pe autostradă. Vrei să ghiceÈ™ti zona? — Undeva în apropiere de Thun? — Exact. ÃŽntotdeauna Thun! Despre cel de al patrulea incident È™tii. Uciderea lui Julius Nagy... — Și numărul cinci? — Lee Foley, aparent fost angajat al C.I.A., a dispărut astăzi din hotelul în care îi dădusem de urmă. Savoy, în Neuengasse. Bob, americanul acesta e unul dintre cei mai periculoÈ™i oameni din emisfera vestică. Am telefonat unui prieten din Washington – l am trezit, dar È™i el a făcut acelaÈ™i lucru cu mine. Am vrut să È™tiu dacă Foley a părăsit cu adevărat C.I.A. È™i el mi a confirmat. ÃŽncă nu sunt pe deplin convins. Dacă treaba e destul de importantă, Foley poate să se strecoare, acoperit, direct în miezul lucrurilor. E membru – partener asociat – în AgenÈ›ia InternaÈ›ională Continentală de Detectivi din New York, aÈ™a mi s a spus... — De dragul discuÈ›iei, sugeră Newman, să presupunem pentru o clipă că este adevărat. Prin urmare? — Asta nu mă liniÈ™teÈ™te. Foley e un ucigaÈ™ abil È™i bine antrenat. Ceea ce dă naÈ™tere la două întrebări. Cine are banii necesari pentru a plăti un astfel de om? — Americanii... — Sau elveÈ›ienii, spuse Beck liniÈ™tit. — Ce încerci să sugerezi? Beck se uită la Newman, dar nu spuse nimic. Scoase din buzunarul hainei o pipă scurtă cu coada subÈ›ire È™i căuÈ™ul mare. Newman recunoscu pipa È™i îl urmări pe È™eful poliÈ›iei cum scoate tutun dintr un pachet cu eticheta Amphora. ÃŽncepu să îndese tutunul în căuÈ™. — Credincios aceleiaÈ™i bătrâne pipe, remarcă Newman. — EÈ™ti un bun observator, prietene. E marca Cogolet, o firmă de lângă St. Tropez. Și tutunul e acelaÈ™i – Amphora roÈ™u. Cea de a doua întrebare pe care o provoacă prezenÈ›a lui Foley este Cine este È›inta? GăseÈ™te l pe cel care l a tocmit È™i asta poate să È›i indice pe cine a venit să ucidă... — EÈ™ti convins că de aceea se află aici? — E ocupaÈ›ia lui, observă Beck. Tu de ce ai venit la Berna? Atât de caracteristic pentru Beck... Să arunce întrebarea încuietoare exact când te aÈ™tepÈ›i mai puÈ›in. Pipa îi era aprinsă, iar el pufăia din ea, privindu l pe Newman, cu o expresie ciudată. Englezul, care îl cunoÈ™tea bine pe Beck, își dădu seama că elveÈ›ianul se afla într o dispoziÈ›ie pe care nu o văzuse niciodată înainte. O stare de teribilă nehotărâre. — Sunt aici cu logodnica mea, Nancy Kennedy, care a dorit să È™i viziteze bunicul. Newman se opri, fixându l pe Beck, aflat în spatele norului de fum albăstrui. Se află în Clinica Berna. — A, Clinica Berna! Beck se ridică din scaun. Ochii săi prinseră viață, iar Newman simÈ›i uÈ™urarea elveÈ›ianului. Acum totul începe să se închege. Tu eÈ™ti aliatul pe care îl căutam... Beck turnase mai multă cafea È™i umpluse din nou paharele de coniac. Dispărură toate urmele de nehotărâre: era bătrânul, energicul, hotărâtul Beck, pe care Newman È™i l amintea de la ultima sa vizită în Berna. — Am observat ceva ciudat când eram la Clinică, după amiaza asta, spuse Newman. Locul este cumva păzit de trupe elveÈ›iene? Atmosfera se schimbase din nou în biroul golaÈ™, cu pereÈ›ii verzui, luminat de dungile lămpii cu neon din tavan. Beck își privi coniacul, clătinând încetiÈ™or lichidul. Sorbi, fără a se uita la oaspetele său. — De ce spui asta? întrebă într un sfârÈ™it. — Pentru că am văzut în clădirea portarului un bărbat purtând uniforma soldaÈ›ilor elveÈ›ieni. — Ar fi fost mai bine să adresezi întrebarea asta Serviciului Secret al Armatei. Știi unde să te duci... Beck se retrăsese din nou în cochilia sa. Newman fu conÈ™tient de sentimentul neliniÈ™tii crescânde. Ce Dumnezeu era în neregulă cu Beck? Lăsă să i răzbată iritarea. — Dacă vrei să colaborez – ai menÈ›ionat cuvântul "aliat" – trebuie să È™tiu în ce mă bag. Și cât de multă libertate de acÈ›iune È›i a acordat Șeful PoliÈ›iei Federale? Refuză să răspunzi la întrebarea asta È™i las baltă toată povestea asta afurisită. — Puteri depline, replică prompt Beck. Cuprinse într un ordin semnat, în sertarul acela încuiat. — Prin urmare, ce te îngrijorează? — Clubul Gold... Newman își bău încet restul de coniac, pentru a È™i ascunde È™ocul provocat de Beck. AÈ™eză încet paharul gol înapoi, pe masa de lucru È™i își È™terse buzele cu o batistă. — Ai auzit de Clubul Gold? Multă lume nu a auzit... comentă Beck. — Un grup de bancheri conduÈ™i de Zürcher Kredit Bank. ReÈ™e-dinÈ›a e la Zürich. Singurul alt grup capabil să i înfrunte este cel al bancherilor din Berna. Unde se intersectează Clubul Gold cu Clinica Berna? — Un director din conducerea Zürcher Kredit Bank este profesorul Armand Grange, care, după cum, fără îndoială, È™tii, controlează Clinica Berna. Mai are È™i o uzină chimică pe malul lacului Zürich, lângă Horgen. Sunt presat foarte puternic să las baltă investigaÈ›iile unui caz cu numele de cod Terminal... — Care constă în? — N am idee, recunoscu Beck. Dar sunt zvonuri – zvonuri neplă-cute – care au ajuns chiar la urechile unor ambasade străine. Că tot veni vorba, un compatriot de al tău, care locuieÈ™te, de asemenea, la Bellevue Palace, face investigaÈ›ii despre profesorul Grange. O pasiune periculoasă, mai cu seamă că zvonurile preocupărilor sale au început deja să circule. ElveÈ›ia e o È›ară mică... — Compatriotul meu – are nume? — Un oarecare domn Mason. A venit cu avionul de la Zürich. De acolo È™i a pornit investigaÈ›ia, È™i de acolo au parvenit zvonurile despre activitatea sa. Acum, după cum È›i am spus, e aici, la Berna. — Mai e ceva ce ar trebui să È™tiu? — Ai auzit vreodată de un tip numit Manfred Seidler? — Nu, n am auzit, minÈ›i Newman. Ce are de a face cu povestea asta? Pipa lui Beck bolborosea. Era genul de fumător căruia i se îneca pipa. Se agită neliniÈ™tit în scaun, ca È™i cum își făcea curaj să ia o decizie importantă. — Tot ce e legat de discuÈ›ia noastră este confidenÈ›ial, strict secret. Acum ajungem la originea întregii crize. Mi s a cerut de către Serviciul de ContrainformaÈ›ii să organizez o razie pentru Manfred Seidler. Ei spun că a furat ceva vital de la uzina chimică din Horgen. De îndată ce îl găsesc, trebuie să-l predau Serviciului Secret al Armatei. Imediat! Fără interogatoriu. — Și de ce nu È›i place? — Nu am de gând să renunÈ› aÈ™a uÈ™or. O să-l interoghez pe Seidler până voi afla ce se întâmplă. ÃŽntre cele două blocuri de putere există o divergență în privinÈ›a politicii militare. Un grup, Clubul Gold, crede că ar trebui să adoptăm măsuri mai dure de protecÈ›ie a țării împotriva amenințării din est. Sugerează chiar că ar trebui să organizăm trupe de gherilă – acele echipe special antrenate pentru sabotaje ar trebui amplasate în afara graniÈ›elor noastre. Mai precis, în Bavaria. Asta e o răsturnare completă a politicii noastre de neutralitate. — Beck, nu înÈ›eleg. De ce s ar implica un grup de bancheri în strategia militară? — Pentru că, prietene, o seamă dintre acei directori de bănci sunt, de asemenea, ofiÈ›eri ai Armatei ElveÈ›iene. Nu sunt activi. Căpitani, colonei. O imensă influență politică în armată, unde disputele politice sunt în toi. Clubul Gold, care pledează pentru cruzime extremă, începe să se impună. Toate acestea mă îngrozesc. Iar aceÈ™tia sunt oamenii care încearcă să mi oprească ancheta asupra Clinicii Berna... — Ai spus că uciderea lui Nagy a fost cea de a doua crimă. Care a fost prima? Beck ocoli masa de lucru, descuie un sertar È™i scoase un dosar pe care i l înmână lui Newman. Dosarul fusese însemnat pe copertă Strict secret. Newman îl deschise È™i citi titlul din susul primei pagini bătute la maÈ™ină. Cazul Hannah Stuart, cetățeană americană, Klinik Bern. — Cine e Hannah Stuart? — A fost o pacientă americană a Clinicii Berna. A murit la sfârÈ™itul lunii trecute – după cum vei vedea notat în dosar. Am un martor, un muncitor de la fermă care se întorcea târziu acasă pe bicicletă, în apropierea teritoriului Clinicii. El mărturiseÈ™te că a văzut o femeie alergând către gardul ce înconjoară proprietatea, o femeie È›ipând, o femeie urmărită de câini... — Au, într adevăr, dobermani care dau târcoale pe acolo... — Știu. Asta se întâmpla în noaptea în care a murit Hannah Stuart... — I ai confruntat pe cei de la Clinică cu martorul tău? — Ar fi inutil – È™i mi aÈ™ dezvălui intenÈ›iile. Martorul are antecedente de instabilitate psihică. Beck se aplecă È™i vorbi vehement. Dar este complet refăcut. L am interogat personal È™i sunt convins că spune adevărul. A avut discernământul să se ducă la sediul poliÈ›iei din Berna cu povestea sa. Pauli mi a telefonat, iar eu am preluat cazul. Femeia aceea a fost omorâtă cumva. — Aici scrie că a murit în urma unui atac de inimă. Certificatul de deces e semnat de doctorul Waldo Novak... — Care e, de asemenea, american. O coincidență curioasă... — Ce ai zice să obÈ›ii un ordin de autopsie? sugeră Newman. — Cadavrul a fost incinerat. De aici încep cu adevărat necazurile. A fost aici să se plângă un oficial al Ambasadei americane. Aparent, Hannah Stuart era foarte înstărită – era din Philadelphia. MoÈ™tenitorii ei – un fiu È™i soÈ›ia sa – erau furioÈ™i. ÃŽn testamentul ei original clauza de moÈ™tenire era legată de înhumarea ei în Philadelphia... — Atunci, cum naiba a putut Clinica să procedeze la incinerare? — Doctorul Bruno Kobler, administratorul È™ef, a scos la iveală un document semnat de Hannah Stuart în care se preciza dorinÈ›a ei de a fi incinerată. La sfârÈ™itul dosarului vei găsi o fotocopie. Grafologii au verificat semnătura È™i spun că e autentică. — Ceea ce te a blocat. Curat, foarte curat... Se întrerupse când cineva ciocăni la ușă. Beck strigă să intre È™i în cameră intră un bărbat mărunt, îmbrăcat civil, cu privire mioapă È™i ochelari cu lentile subÈ›iri. Ducea o punguță de celofan. — Am obÈ›inut ceva amprente, îl informă bărbatul pe Beck. Toate ale aceleiaÈ™i persoane. Probabil ale decedatului – dar vom È™ti cu siguranță numai când legistul va fi terminat cu cadavrul. — MulÈ›umesc, Erich... Beck aÈ™teptă până ce bărbatul plecă, înmânându i apoi obiectul lui Newman. ÃŽnăuntru e plicul încă sigilat pe care l a găsit Moser în buzunarul paltonului lui Nagy. Newman scoase plicul ieftin, mototolit, È™i văzu că avea scrise câteva cuvinte. Domnului Robert Newman, Bellevue Palace. ÃŽl deschise, iar în interior găsi un petic de hârtie, smuls dintr un carneÈ›el, È™i o cheie. Cu acelaÈ™i scris pe jumătate lizibil, ca È™i inscripÈ›ia de pe plic, erau înscrise cuvintele Domnului Newman – Gară. Reintroduse conÈ›inutul în plic È™i îl strecură în buzunar. — ÃŽÈ›i era adresat, spuse Beck, aÈ™a că am dat ordine precise ca nu cumva să fie deschis. Nu l pot vedea È™i eu? — Nu. Nu, până ce nu mi spui ce vrei de la mine – È™i poate că nici atunci. — Am nevoie de cineva în care să am încredere deplină, care să aibă acces în Clinica Berna. Nu am nici un motiv să mă duc personal acolo È™i nu vreau să mi bag nasul. N am nici cea mai vagă dovadă, nici chiar în cazul lui Hannah Stuart. Doar cele mai serioase bănuieli. Trebuie să È™tiu cu exactitate ce se petrece în locul ăla... — AÈ™ fi crezut că trebuia să investighezi uzina chimică din Horgen. Mai ales ca urmare a poveÈ™tii acesteia cu depistarea lui Seidler... — Hannah Stuart a murit la Thun, replică sumbru Beck. Acum, plicul... — Lucrez pe cont propriu sau deloc. Deocamdată păstrez plicul... — Trebuie să te avertizez că te ai pus în calea unor oameni cu puteri nelimitate. Și încă ceva. Am aflat că oamenii Clubului Gold au alocat, în secret, imensa sumă de două sute de milioane de franci elveÈ›ieni pentru Terminal. Ridică mâna. Nu mă întreba cum am descoperit asta, dar americanii nu sunt singurii care se pricep la ceea ce numesc ei contabilitate creatoare. — Cine controlează banii ăștia? întrebă Newman. — Profesorul Armand Grange. Până la ultimul bănuÈ›... — Iar Grange este, de asemenea, ofiÈ›er al Armatei ElveÈ›iene – un alt ofiÈ›er dintre aceia de care ai menÈ›ionat? — A fost cândva. Acum nu mai este. Trebuie să ai mare grijă, Bob. Știu că eÈ™ti un lup singuratic, dar, de astă dată, s ar putea să ai nevoie de ajutor. — Există cineva îndeajuns de puternic – o persoană – care ar putea să-l înfrunte pe Grange È™i pe amicii lui bancheri? — Singurul om despre care È™tiu este doctorul Max Nagel, bancherul din Basel. Este membru È™i în conducerea Băncii InternaÈ›ionale de Deconturi, deci are legături în toată lumea. Nagel este un adversar al Clubului Gold... — ÃŽl cauÈ›i cu adevărat pe acest Manfred Seidler? — ÃŽncerc să l găsesc înainte de a pune mâna pe el cei de la contraspionaj. Au fost puse în stare de alertă forÈ›ele întregii PoliÈ›ii Cantonale. Cred că omul ăsta este în mare pericol... — Din partea contraspionajului? Tonul lui Newman era neîncrezător. Chiar crezi asta? — N am spus o răspicat... — Iar englezul ăsta, Mason, care face investigaÈ›ii asupra lui Grange. De unde a apărut? — Sincer să fiu n am nici o idee pentru cine lucrează. Nu sunt încă sigur cine lucrează pentru cine. Dar cred că Mason e, de asemenea, expus. AminteÈ™te È›i, am pierdut urma lui Lee Foley, iar el este un ucigaÈ™. PășeÈ™ti pe un teren minat, să nu uiÈ›i niciodată... Era nouă seara când Newman ajunse în sectorul casetelor pentru bagaje din gară. De la Taubenhalde străbătu oraÈ™ul tăcut, ocolind prin reÈ›eaua de arcade până când fu sigur că nu l urmarea nimeni. După cum presupusese, cheia din plicul lui Nagy se potrivi cu încuietoarea corespunzătoare numărului gravat pe cheie. Descuie cutia, aplecându se ca să vadă ce se afla înăuntru. Un alt plic. Adresat din nou lui însuÈ™i la Bellevue Palace, mâzgălit cu scrisul care îi devenise familiar. Strecură plicul în buzunar È™i se duse la bufetul cu autoservire al gării. Era flămând È™i însetat. ÃŽn localul încăpător alese o masă într un colÈ› È™i se aÈ™eză cu spatele la perete. Devorând două cornuri È™i sorbind cafea, urmări cu privirea pasagerii care veneau pe intrarea principală. Nimeni nu l băgă în seamă. Scoase plicul È™i îl deschise. Domnule Newman, nu È™tiu dacă o s o mai duc multă vreme. Primele două fotografii le am făcut în faÈ›a gării. Inspectorul È™ef Tripet (Geneva) mi a spus să vă urmăresc. Asta s a întâmplat când am venit cu trenul din Zürich. Am fost maltratat în toaleta trenului. BătăuÈ™ul mi a dat bani È™i mi a spus să vă urmăresc. Numărul de telefon de pe bucățica de hârtie pe care mi aÈ›i luat o pe alee este numărul la care trebuia să sun ca să le spun ce faceÈ›i. Numărul de înmatriculare era al unui Mercedes ce aÈ™tepta în faÈ›a gării. Bărbatul care a urcat în maÈ™ină cred că este È™eful bătăuÈ™ului. Asta referitor la primele două fotografii. Cea de a treia fotografie este a aceluiaÈ™i bărbat care intră în Mercedes. L am văzut È™i aici, la Berna, chiar înainte să se întunece. Nu l È™tiu pe omul cu care vorbeÈ™te. L am văzut întâmplător pe primul, lângă Bellevue Palace. De aceea am făcut fotografia. Sunt oameni foarte duri, domnule Newman. Avu o senzaÈ›ie neplăcută. Avu imaginea fugară a lui Julius Nagy, È›intuit de uÈ™a de lemn de către bastonul lui Foley. ReacÈ›ia fu rapid înlocuită de umbra unei furii reci. Se chinui să È™i imagineze succesiunea evenimentelor petrecute după plecarea lui Nagy pe Finstergasschen. MicuÈ›ul trebuie să fi luat un tramvai – poate chiar să se fi aruncat într un taxi – până la gară. E foarte posibil să fi mâzgălit mesajul – Newman avusese dificultăți în a descifra unele cuvinte – chiar în acest bufet Probabil, se dusese grăbit la casetele cu cifru, strecurase plicul înăuntru, pusese cheia în cel de al doilea plic, împreună cu scurta notiță, de asemenea mâzgălită în gară – sau pe unde apucase – È™i o îndesase în buzunarul paltonului. ÃŽntrebarea era, de ce se grăbise apoi Nagy să se întoarcă pe Munstergasse? Newman calculă că micuÈ›ul ar fi putut duce la capăt aceste trei acÈ›iuni până la 6.30 p.m. dacă s ar fi zorit. ÃŽn timp ce se întorcea pe Munstergasse, cineva îl aÈ™teptase. Cine locuia în acea zonă? Singura persoană la care se gândi fu Blanche Signer, ceea ce îi reaminti că ar merita osteneala să o sune. Se afla într o cabină telefonică din gară când îi trecu prin minte că ar trebui mai întâi să o sune pe Nancy. Formă numărul de la Bellevue Palace cu o anume lehamite. Trebui să aÈ™tepte mai multe minute până ce o găsiră. Nu fu o conversaÈ›ie plăcută. — A fost al dracului de bine că nu te am aÈ™teptat la cină, îl luă ea în primire. Unde eÈ™ti, pentru numele lui Dumnezeu? — ÃŽntr o cabină telefonică... — Presupun că te aÈ™tepÈ›i să cred asta... — Nancy... Tonul lui se schimbă... Am venit la Berna ca să te ajut să descoperi ce se ntâmplă cu Jesse. Toată seara am petrecut o în vederea acestui scop. Nu m am distrat nemaipomenit. — ÃŽn cazul acesta suntem doi. Am aÈ™teptat atât de mult cina, încât când am hotărât, într un sfârÈ™it, că ar fi mai bine să mănânc ceva, am fost departe de a o savura. Pot să sper să te văd cândva, în seara asta? Sau investigaÈ›iile te vor È›ine ocupat până dimineață? — Ne vedem când mă întorc... Puse telefonul în furcă È™i formă numărul lui Blanche. Ea răspunse aproape instantaneu. Când îi auzi vocea, păru entuziasmată. — Bob, sunt atât de bucuroasă că ai telefonat... Am fotografiile acelea pentru tine. Prietenul meu a stat până târziu, pentru a developa filmul È™i a face pozele. Având în vedere lumina scăzută, au ieÈ™it foarte bine. Toate trei. Vii încoace? — Voi fi acolo în zece minute... La a doua sa vizită în apartamentul ei din Junkemgasse ea îl conduse direct în camera de zi, un loc micuÈ›, mobilat confortabil, luminat doar de lămpi de birou. Pe o măsuță joasă de lângă o canapea mare, erau aÈ™ezate, pe rondele, două pahare. Blanche era îmbrăcată cu o fustă plisată È™i un pulover negru, de caÈ™mir, care îi accentua chipul, fără a i conferi un aspect de femeie uÈ™oară. Avea È™i glugă, lucru care È™tia că lui îi place. Coama lungă de păr roÈ™cat strălucea în penumbră. — S ar putea să fi dat de urma lui Manfred Seidler, anunță ea, dar despre asta mai târziu. Ai mâncat? Aduc din frigider niÈ™te Montrachet... — Nu mănânc, mulÈ›umesc. Nu stau mult... Ea dispăru în bucătărie. Newman se deplasă, ca să privească fotografia, înrămată în argint, a unui ofiÈ›er în uniforma Armatei ElveÈ›iene, cu chip sobru. Privea atent când ea se întoarse È™i umplu paharele dintr o sticlă desfăcută. — Tatăl tău vitreg? — Da. Nu l am prea văzut des. Pur È™i simplu, nu suntem pe aceeaÈ™i lungime de undă. Noroc! Se aÈ™eză pe sofa lângă el, aÈ™ezându È™i picioarele lungi, cu ciorapi fini, de nailon negru, unul peste celălalt. Þinea sub braÈ› un plic de carton pe care îl înghesui între ea È™i pernă. Newman reflectă la faptul că era doar pentru a doua oară pe parcursul acelei zile cumplite când se simÈ›ea relaxat. Prima data se aflaseră într o altă camera a aceluiaÈ™i apartament. — S ar putea ca Manfred Seidler să se afle în Berna, spuse ea, aÈ™ezând paharul pe măsuță. Am stat la telefon aproape tot timpul de când ai plecat – cu excepÈ›ia alergăturii pentru obÈ›inerea fotografiilor. Aproape mă dădusem bătută când am telefonat unei prietene din Basel, care lucrează în domeniul bancar. ÃŽn aceeaÈ™i bancă mai lucrează È™i o fată numită Erika Stahel. Erika a lăsat să i scape unele păreri de rău cum că abia își întâlneÈ™te prietenul, Manfred, doar când acesta se află în oraÈ™, ceea ce nu se întâmplă foarte des. Acest Manfred e în continuă miÈ™care... — Manfred e un nume cât se poate de comun... — E un pic mai în vârstă decât Erika. Recent i a adus un cadou de la Viena. O bufniță din cristal È™i argint. AÈ™a a aflat prietena mea de călătorie. I a arătat bufniÈ›a prietenei ei, aÈ™a era de bucuroasă. Erika are un serviciu foarte bun, remarcă Blanche. — Ce înseamnă un serviciu bun? — Asistenta personală a doctorului Max Nagel, preÈ™edintele băncii. Newman avu dificultăți în a È™i menÈ›ine paharul nemiÈ™cat. Dădu iute pe gât un alt pahar. Blanche îl privea. ÃŽÈ™i strânse picioarele sub ea, asemenea unei pisici mulÈ›umite. ÃŽntinzându se după plic, spuse din nou: — Probabil e un alt Manfred. Dar, aparent, Erika e foarte grijulie să nu i pomenească cel de al doilea nume. AtenÈ›ie, aceasta ar putea însemna, pur È™i simplu, că el e căsătorit. Acesta ar putea fi motivul pentru care această Erika este atât de misterioasă cu privire la identitatea È™i la ocupaÈ›ia lui. Am numărul Erikăi Stahel, dacă l vrei. — Cum l ai obÈ›inut? — I am cerut prietenei mele să se uite în agendă, fireÈ™te în timp ce vorbeam. E pe bucățica asta de hârtie, împreună cu adresa ei. Are un apartament lângă piaÈ›a Munster. Vrei să vezi fotografiile? — Blanche, ai lucrat perfect. ÃŽÈ›i sunt foarte îndatorat. Dumnezeule, dar te miÈ™ti... — Trebuie s o faci, dacă vrei să coordonezi un serviciu de depistare. Oamenilor le plac rezultatele rapide. Te recomandă altor clienÈ›i, ceea ce constituie calea de a pune pe picioare orice afacere. Pozele... Newman privi cea dintâi fotografie lucioasă. Spatele Mercedes ului, numărul de înmatriculare perfect vizibil. Numărul maÈ™inii care, pe autostradă, aproape că îi băgase sub lama plugului de zăpadă. Bietul Nagy, poate că – din mormânt – le o plătise deja ucigaÈ™ilor săi. Privind cea de a doua fotografie, își menÈ›inu faÈ›a inexpresivă. Bruno Kobler. Nici o îndoială în această privință. — Pozele sunt nepreÈ›uite, îi spuse. — La datorie – totdeauna cu zâmbetul pe buze, spuse ea, maliÈ›ioasă. Cea de a treia e bună la ceva? Newman se simÈ›i ca È™i cum ar fi fost lovit brusc în plexul solar. Se holbă la ultima fotografie, simÈ›ind o senzaÈ›ie ciudată în stomac. Recunoscu clădirea din fundal. Bruno Kobler se dovedise din nou foarte fotogenic. Ceea ce îl făcu pe Newman să se cutremure È™i îl năuci, determinându l să înceapă să privească lucrurile dintr o nouă perspectivă, neliniÈ™titor de brutală, era bărbatul cu care vorbea. Bărbatul era Arthur Beck. 16 Când Newman intră în barul de la Bellevue Palace, întorcându se de la Blanche, se întâlni – mai bine spus se ciocni – cu "Tommy" Mason. Era exact ora zece seara. Mason se întorcea de la bar, È›inând în mână un pahar mare de whisky, pe care îl vărsă pe haina lui Newman. Newman făcu o grimasă È™i ridică din umeri. — ÃŽmi pare nespus de rău, credeÈ›i mă. Chelner, un È™ervet umed. Repede! — N aÈ™ căpăta insomnie din cauza asta... — Drăguță neglijență din partea mea. Uite ce, măcar să È›i cum-păr un whisky. Un Scotch dublu sau orice altceva... — Dumneata ai spus o... Newman își luă paharul È™i se duse la aceeaÈ™i masă de pe colÈ›, un-de stătuse de vorbă cu Blanche. Localul era aglomerat. Se aÈ™eză cu spatele la perete, ridică paharul È™i bâu, în timp ce tovarășul său își croi drum spre banchetă. — Căpitan Tommy Mason, se recomandă el. Tommy este, pur È™i simplu, poreclă. Mi au lipit o când eram în armată, iar afurisita a rămas agățată... — Bob Newman. Fără poreclă... — Nu cumva acel Robert Newman? Cazul Kruger È™i toate celelalte... Știam că te cunosc de undeva. Sunt specialist în marketing. Aproape că mi am terminat misiunea. Mason zâmbi. Serios, nu dau în brânci cu munca. ÃŽmi place aici. Minunat hotel. Newman încuviință din cap, studiindu l pe Mason. Un tip cazon. PuÈ›in peste treizeci de ani. Mustață spilcuită. Þinută zveltă, scrobită. Ochi ageri, nepotriviÈ›i cu aerul său de om care a răzbătut până la gradul de căpitan, plafonându se apoi. Mason își continuă pălăvrăgeala: ToÈ›i vorbesc despre un nenorocit care a plonjat de pe scuarul acela de la Castel – nu, de la Catedrală – mai devreme, în seara asta. Bănuiesc că a sfârÈ™it o făcut piftie pe capota unei maÈ™ini... — Cine spune că a plonjat? Mason își coborî vocea. — Vrei să spui că bătrânul a văzut – a căzut sau a fost îmbrâncit? — Ceva în genul ăsta... — Ehe, atunci se schimbă foaia... Eu însumi mă preumblam prin scuarul ăla mai devreme, seara asta. M am uitat peste zid È™i aproape că mi a venit rău. E ca o nenorocită de prăpastie. La fel È™i în Berna, toate locurile alea... — Berna devine la fel de periculoasă ca È™i Beirutul, remarcă Newman È™i își bău restul de whisky. MulÈ›am. E mai bun dacă l dai peste cap... — Ai spus că Berna devine periculoasă? Trebuie să È›i supraveghezi spatele È™i tot restul? Să nu mergi noaptea pe străduÈ›e întunecoase. Peste tot e plin de străduÈ›e întunecoase. — Ceva în genul ăsta. O călătorie de studiu, ai spus? insistă Newman. — Da. ÃŽn domeniul medical. Standardele È™i practicile clinicilor particulare. Cele elveÈ›iene sunt scumpe. Dar È™i siguranÈ›a e formidabilă. EÈ™ti aici într o documentare? — Vacanță. Cred că e mai bine să plec. Logodnica mea s o fi urcat pe pereÈ›i. Am lipsit toată seara... — DrăguÈ› din partea dumitale să mi È›ii tovărășie la un pahar – mai cu seamă după primul pe care È›i l am oferit. Dar nu vreau să te mai reÈ›in. Poate ne vedem la micul dejun. Evită străduÈ›ele întunecoase... Mason rămase liniÈ™tit, urmărindu l cu privirea pe englez, care își croia drum printre mesele înghesuite, până la dispariÈ›ia acestuia din bar. Apoi se ridică È™i plecă degajat, trecând cu privirea pe deasupra celorlalÈ›i clienÈ›i. — Cine e oare străinul pe care îl văd? întrebă Nancy când Newman intră în dormitor. Ridică mâna ca pentru a È™i proteja ochii. Gestul îl irită profund pe Newman. ÃŽÈ™i scoase sacoul È™i îl aruncă pe pat, împreună cu pardesiul împăturit, pe care îl cărase sub braÈ›. — Ar trebui să încui dormitorul, îi spuse. — După ce se hotărăște cu greu să se întoarcă acasă, mai e È™i critic... — Uite ce este, Nancy, ăsta e un hotel aglomerat. Dacă aÈ™ vrea să ajung la tine, n aÈ™ folosi intrarea principală – m ar putea vedea portarul. AÈ™ intra prin cafenea È™i aÈ™ urca pe scările acelea de la trotuar. Apoi liftul m ar aÈ™tepta. Pur È™i simplu, mă gândesc la siguranÈ›a ta... — Ai avut o seară plăcută? Sacoul tău trăsneÈ™te a alcool. Și a vărsat oare băutura în toiul extazului? — L a vărsat pe mine un bărbat din bar. Ca să È™i exprime părerea de rău mi a cumpărat o băutură. Deci, înainte de a comenta pe tema asta, È™i răsuflarea îmi miroase a băutură. Am avut o seară nenorocită... — SărăcuÈ›ul de tine, spuse ea cu sarcasm, a fost foarte rău? — Un om care mă urmărea mai devreme, un om pe care în trecut l am folosit pentru acelaÈ™i scop, un omuleÈ› simpatic, È™i a găsit sfârÈ™itul împrăștiat ca o ciulama pe capota unei maÈ™ini. A căzut peste zid, la Munster. A fost, probabil, împins. Acea cădere vertiginoasă s a produs de la peste cincizeci de metri... — Doamne, abia am terminat o cină copioasă. Ai un talent de a spune lucrurile... — O cină copioasă. Norocoasa de tine! Eu am mâncat două cornuri... — Serviciul la cameră...! Rostiseră amândoi în acelaÈ™i timp. Newman nu se putu abÈ›ine să nu È™i amintească felul în care îl întrebase Blanche dacă mâncase. ÃŽÈ™i dezlegă cravata È™i își descheie nasturele de la guler, nefăcând nici o încercare de a telefona după dejun. Nu i stătea gândul la asta. Ea nu îl zori. — Cine a fost omorât în seara asta? întrebă ea. — MicuÈ›ul pe care ai spus că l ai văzut trecând prin faÈ›a ferestrelor Pavilionului, în Geneva, când luam micul dejun... — Da, îmi amintesc. Ea își pierdea interesul. L ai numit scursoare. Unul din mulÈ›imea rataÈ›ilor... — Am spus o cu compătimire. Știi, ar trebui să provii din New York. Acolo oamenii se împart în învingători È™i perdanÈ›i. Era un refugiat care a părăsit Ungaria în cincizeci È™i È™ase. ÃŽÈ™i ducea existenÈ›a cum putea. Merita un epitaf mai bun. — Am avut un companion la cină, îi spuse ea, schimbând subiectul. Un alt englez. Comportament distins. Cred că era în armată. Ne am înÈ›eles foarte bine... — Vreun bătrân colonel scorÈ›os, la optzeci de ani? întrebă el cu o indiferență calculată. — Nu! Arată foarte bine. Aproape treizeci de ani. Foarte îngrijit, cu mustață. Vorbea de parcă avea prune n gură. L am găsit foarte amuzant. La ce oră ne întâlnim joi cu doctorul Novak? — Nu ne întâlnim. Merg singur. Nu va fi la fel de deschis în prezenÈ›a ta, iar Thun devine un loc periculos de vizitat. Sau ai uitat ce era gata să ni se întâmple pe autostradă? — Nu, n am uitat! izbucni ea. Motiv pentru care ai fi putut să faci un efort să te întorci mai devreme, să iei cina cu mine. Am avut nevoie de companie... Ei bine, sfârÈ™i ea furioasă, am obÈ›inut o... Telefonul începu să țârâie. Newman se uită la Nancy care ridică din umeri. Deodată, el își dădu seama că purta o rochie pe care nu o văzuse înainte. Altă bilă neagră, presupuse el. Fără comentarii. Telefonul continuă să sune insistent. Ridică receptorul. — DoreÈ™te să vă vorbească un domn Seidler, îl informă operatoarea. — Newman, trebuie să ne întâlnim mâine seară. ÃŽÈ›i voi telefona pentru mai multe detalii mâine, spre sfârÈ™itul după amiezii... Dur. Amenințător. Era o urmă de disperare în tonul lui Seidler? Newman sprijini telefonul pe umăr în timp ce își aprinse o È›igară. — Newman? Mai eÈ™ti acolo? — Da, sunt încă aici, răspunse liniÈ™tit Newman. Mâine este exclus... — Atunci nu ne mai întâlnim deloc. Mă auzi? AlÈ›ii ar plăti o avere pentru informaÈ›iile pe care le am... — Atunci vinde le celorlalÈ›i... — Newman, mor oameni. Þi am mai spus asta. Nici măcar nu È›i pasă? — Acum, ascultă mă tu pe mine, Seidler. Te pot întâlni, probabil, în trei zile de azi înainte. E cea mai bună oferta pe care È›i o pot face. Și trebuie să È™tiu dinainte... — Ai maÈ™ină? — AÈ™ putea să fac rost de una. Nu dezvălui niciodată nici cea mai neînsemnată informaÈ›ie cuiva complet necunoscut. Și dacă nu treci la obiect, îți închid telefonul... — Să nu faci asta. Te rog! Pentru numele lui Dumnezeu! Newman, te sun din nou mâine la ora cinci. Nu, nu mâine. La ora cinci, în ziua în care ne întâlnim. Trebuie să ai maÈ™ină. Și, crede mă, e prea periculos să È›i dau detalii despre întâlnire la un telefon ce trece prin centrală. Periculos atât pentru tine, cât È™i pentru mine... — La ora cinci în ziua în care ne întâlnim. Noapte bună... Newman puse telefonul în furcă înainte ca interlocutorul său să mai apuce să scoată vreo vorbă. Aprinse o È›igară È™i se aÈ™eză pe marginea patului, zâmbindu i lui Nancy care îl privea È›intă. — Ai fost destul de dur cu el, spuse ea. — ÃŽntr o situaÈ›ie fără ieÈ™ire, ca asta, unul trebuie să se impună, să l domine pe celălalt. Când ne vom întâlni cu adevărat, voi scoate mai multe de la el, dacă se va afla la capătul puterilor. Cred că acum e aproape de punctul ăsta. Din anumite motive, eu sunt ultima sa speranță. Și aÈ™a vreau să rămânâ. — Poimâine te întâlneÈ™ti cu doctorul Novak la Thun? — Da. Mizez foarte mult pe întâlnirea asta. Presupun că, în cazul lui Novak, avem de a face cu o situaÈ›ie similară cu a lui Seidler. A-mândoi cu nervii la pământ, înspăimântaÈ›i de moarte de ceva. Mă întreb dacă nu cumva e vorba de acelaÈ™i lucru... — Bob, e ceva ce nu È›i am spus. Dar, întâi, trebuie să mănânci. O omletă? E foarte comestibilă. După aceea, fructe? El încuviință din cap È™i rămase fumând cât timp ea ceru serviciul la cameră. Atmosfera dintre ei se schimbase, fusese depășit un impas. Avuseseră nevoie de pauza oferită de acel telefon, pentru a È™i calma iritarea reciprocă. Seidler le făcuse un serviciu. El aÈ™teptă răbdător până ce ea dădu comanda, cerând de asemenea o sticlă de vin sec È™i multă cafea. Apoi se aÈ™eză pe pat, alături de el. — Ce facem acum, Bob? Eu, personal, nu È™tiu. Era o observaÈ›ie remarcabilă din partea lui Nancy. Păru încurcată, ca È™i cum totul s ar fi petrecut prea repede, iar ea nu putea să facă față situaÈ›iei. El o puse pe seama originii ei americane. Lucrurile stăteau altfel în Europa, totul era infinit mai complex. — ÃŽntâi de toate, după cum am spus, mă văd cu Novak. Aflu ce se petrece, de fapt, în Clinica Berna. De aceea ne aflăm aici. Va trebui să găsesc o modalitate să l È›in sub presiune, să l fac să clacheze. Ãsta e numărul unu. Apoi, în ziua următoare, ne întâlnim cu Seidler È™i aflăm ce È™tie. Am senzaÈ›ia ca toate încep să se lege. Cu rapiditate. Ce era, ce ai omis să mi spui? — Când vorbeam cu Jesse la Clinică, în timp ce tu îi distrăgeai atenÈ›ia lui Novak, mi a spus că ei efectuează un soi de experimente... — Experimente? EÈ™ti sigură că a folosit cuvântul ăsta? — Absolut sigură. N a intrat în amănunte. Cred că era îngrijorat că Novak ne ar auzi vorbind... Se auzi o ciocănitură în uÈ™a de la intrare. Cred că e mâncarea ta. Mănâncă, bea È™i apoi în pat.. O jumătate de oră mai târziu se dezbrăcară, stinseră lumina, iar Newman È™tiu, după respiraÈ›ia uÈ™oară a lui Nancy, că adormise repede. Epuizată de evenimentele zilei. El stătu treaz mult timp, încercând să găsească o logică în ceea ce aflase. Ciudata treabă cu incidentele care se succedaseră cu repeziciune È™i pe care Beck nu le putea înÈ›elege. Furtul unui mortier de la Armată. Furtul unei arme împreună cu cele douăzeci È™i patru de încărcătoare. Incidentul cu plugul de zăpadă, pe care el avea suficiente motive să-l înÈ›eleagă, se gândi Newman îngrozit. Apoi uciderea – fusese o crimă, era convins – a lui Julius Nagy. DispariÈ›ia lui Lee Foley. Iar Blanche îi spusese că Foley se aflase în vecinătatea Clinicii Berna în timpul vizitei sale cu Nancy. ÃŽn concluzie, totul – cu excepÈ›ia uciderii lui Nagy – se petrecuse în districtul Thun. Problema cu Clubul Gold, care părea să-l deranjeze atât de mult pe Beck. Și referirea făcută de Seidler în timpul convorbirii din Geneva, cu privire la un transport dinspre frontiera estică. Un transport cu ce? Peste care frontieră? Newman își dădu seama că numai dacă ar pune cap la cap aceÈ™ti factori disparaÈ›i în cronologia indicată, s ar închega o concluzie. Adormi chinuit de un gând. Fotografia prezentându l pe Bruno Kobler, administratorul Clinicii Berna – din nou Thun – conversând în faÈ›a clădirii de pe Taubenhalde. Cu Arthur Beck. 17 Miercuri, 15 februarie. Lee Foley stătea în cinematograf de o oră, când își privi ceasul. Petrecuse cea mai mare parte a zilei în diferite cinematografe – în Berna sunt mai mult de o jumătate de duzină. Fusese o activitate mai odihnitoare, comparativ cu expediÈ›ia de cercetare a configuraÈ›iei terenului din jurul Clinicii Berna, din ziua precedentă. Mai folosise această tehnică înainte, când lucra sub acoperire, atunci când o operaÈ›iune ajungea la stadiul unei pauze de reîncărcare a bateriilor. După ce părăsise hotelul Savoy, își parcase Porsche ul în locuri diferite. ÃŽÈ™i cumpără mâncarea pe care o putea consuma în timpul È™ederii în cinema. ReuÈ™i chiar să È™i doarmă în cinematograf. IeÈ™i în lumea exterioară târziu, după lăsarea întunericului. Părăsind cinematograful, alese un traseu ocolitor spre locul unde era parcată maÈ™ina. Satisfăcut de faptul că nu l urmărea nimeni, se duse direct la Porsche. Se apropie de maÈ™ină precaut, pentru a fi sigur că nu l supraveghea nimeni. Străbătu arcada pustie, apoi se răsuci pe călcâie, cu cheia de contact în mână. ÃŽn mai puÈ›in de treizeci de secunde se afla la volan, pornise motorul È™i demara. Tommy Mason își terminase de scris raportul pentru Tweed, incluzând detalii despre scurtele sale călătorii cu trenul la Zürich. Era înÈ›epenit datorită È™ederii îndelungate în dormitorul său, într o singură poziÈ›ie, È™i voia să reflecteze. Mason cugeta mai bine în timp ce se miÈ™ca, dorind, de asemenea, să È™i alunge înÈ›epeneala din membre înainte de a se culca. IeÈ™i din Bellevue Palace pe uÈ™a principală. La acea oră din noapte holul uriaÈ™ È™i sala de recepÈ›ii, din spate – zona care, în câteva zile, urma să fie folosită pentru recepÈ›ia Congresului Medical – erau pustii. RecepÈ›ionerul de noapte privi din spatele pupitrului său, înclină din cap în direcÈ›ia lui Mason È™i se întoarse la verificarea programării convorbirilor telefonice matinale. Mason, protejat împotriva gerului aspru al nopÈ›ii de fularul său călduros din lână englezească È™i de o pălărie cu boruri mari, își îndreptă paÈ™ii în direcÈ›ia râului. Adoptă acelaÈ™i traseu ca È™i în noaptea precedentă. ÃŽi trecu prin minte faptul că încălca o regulă elementară. Niciodată să nu te supui rutinei. Schimbă È›i zilnic obiceiurile. ÃŽncă È™i mai grav, noaptea trecută părăsise Bellevue în jurul aceleiaÈ™i ore. Ajunsese atât de absorbit de raportul său, încât nu își dăduse seama ce făcea. TotuÈ™i, era doar cea de a doua noapte. La dracu, trebuia să facă puÈ›ină miÈ™care, altfel n ar adormi. Mintea îi lucra. Mason presupunea că era aproape de avansare. Acest lucru îi era indicat de faptul că Tweed îl scosese din Viena, plasându l temporar în Berna. O rafală de vânt îl surprinse când ajunse pe Aarstrasse. O evită, luând o spre Dalmazibrucke, un pod mult mai scund decât Kirchenfeldbrucke – pe care l ar putea, în cele din urmă, folosi ca să treacă râul, să ajungă la Bellevue. Absorbit de gândurile sale – raportul pentru Tweed, avansarea iminentă – Mason continua să privească în jurul său, în căutarea vreunui semn de viață. Pustiu. Nici un alt trecător. ÃŽn stânga, în întunericul cu care ochii săi se obiÈ™nuiseră acum, se înălÈ›a maiestuos bătrânul podiÈ™ pe care este construită Berna. ÃŽÈ™i continuă drumul. Ajunse la podul Dalmazi È™i, în continuare, întregul oraÈ™ părea să se fi dus la culcare. ElveÈ›ienii își începeau ziua devreme, aÈ™a încât rareori rămâneau treji până noaptea târziu. Sub el, curentul învolburat È™i întunecat al apei se îndrepta către strâmtoarea curioasă, de forma unui canal de la poalele Munster ului. ÃŽn acest punct Aar ul se varsă într o serie de stăvilare, de un nivel mai scăzut, înainte de a È™i continua ocoliÈ™ul în jurul capitalei medievale. Auzi maÈ™ina deplasându se cu încetineală în spatele său. Apoi motorul se opri. Se întoarse. ÃŽn acelaÈ™i timp, È™oferul aprinse faza mare a farurilor. Mason fu orbit pe moment. Afurisită nerozie. Farurile se stinseră, iar maÈ™ina rămase nemiÈ™cată. O pereche de îndrăgostiÈ›i, gândi Mason, indiferenÈ›i la gerul nopÈ›ii, în cuibuÈ™orul lor călduÈ›. Șoferul intenÈ›ionase, probabil, să le stingă È™i acÈ›ionase greÈ™it comutatorul, preocupat de perspectivele amăgitoare. Se afla la mijlocul podului când își reluă plimbarea. Bastonul îngreunat cu plumb – arma cea mai inofensivă – îl lovi în ceafă cu o forță distrugătoare. Era aproape prăbuÈ™it pe caldarâm, când braÈ›e puternice îl apucară, îl ridicară È™i, cu o ultimă miÈ™care, îl împinseră peste balustrada podului. Lipsit de cunoÈ™tință, Mason izbi apa îngheÈ›ată, cu un zgomot înăbuÈ™it. Mai târziu, după mai puÈ›in de jumătate de minut, se auzi motorul unei maÈ™ini la intrarea pe pod, apoi maÈ™ina demară. ÃŽn acea jumătate de minut, corpul lui Mason fusese dus până aproape de Kirchenfeldbrucke. La trecerea pe sub arcul ce susÈ›inea podul, corpul fu deodată măturat în dreapta, datorită curgerii accelerate a râului Aar. Prins în vârtejul înspumat, craniul lui Mason lovi brutal stăvilarul. Periodic, râul proiecta corpul în stăvilar, cu forÈ›a unui baros. Pălăria cu boruri late își urmase propriul drum, plutind la suprafață, până când fu suptă la rândul ei într o parte, spre un stăvilar mai îndepărtat Trecu cu greutate prin el, îngreunată fiind acum de apă. Dispăru vederii undeva, înainte de următoarea curbă a Aar ului. Bernard "Tommy" Mason nu avea să È™i vadă niciodată avansarea dorită. Gisela, asistenta lui Arthur Beck, îl privi din spatele mesei de lucru pe È™eful ei care intră în încăpere, își scoase pardesiul È™i îl agăță pe cuier. El se aÈ™eză în spatele propriei mese de lucru, descuie un sertar È™i scoase dosarul lui Julius Nagy. — E foarte târziu, bombăni Gisela. Am crezut că aÈ›i plecat acasă. Unde aÈ›i fost? — Am străbătut arcadele, încercând să găsesc vreo logică în seria asta, aparent disparată, de întâmplări. Un mortier furat, o armă furată împreună cu muniÈ›ia de rigoare, dispariÈ›ia lui Lee Foley. Bănuiesc că încă nu sunt veÈ™ti despre el? — Nimic. DoriÈ›i niÈ™te cafea? — Mi ar plăcea. Și apoi, că tot ai adus vorba de plecare acasă, îți iei frumos tălpășiÈ›a È™i te duci în apartamentul dumitale. După cum ai spus, e foarte târziu... După ce ea părăsi încăperea, Beck împinse dosarul la o parte. Rămase privind în gol, începând să bată darabana pe birou, cu degetele mâinii drepte. La volanul Porsche ului, Lee Foley avea grijă să se menÈ›ină în limitele vitezei legale în timp ce conducea pe Șoseaua N6, chiar dacă autostrada de la Berna la Thun era pustie. RenunÈ›ase să se travestească în englez, purtând acum blugi È™i scurtă. Avea o È™apcă marinărească de genul celor preferate de germani, bine trasă peste coama de păr alb. Urma să petreacă noaptea într o micuță pensiune – gasthoff – în afara oraÈ™ului Thun. Până dimineață, când formularele de înregistrare de la recepÈ›ie ajungeau la poliÈ›ie – sau poate chiar după douăzeci È™i patru de ore, dacă s ar înregistra mai târziu – el plănuise să fie departe de Thun. Dimineață, când se va scula, va folosi o cabină de telefon public, pentru a efectua convorbirea la ora stabilită. Aceasta putea fi cea dintâi zi hotărâtoare, Foley era convins. Și, în foarte scurt timp, urma să iasă la iveală, din nou, în câmp deschis. Foley era foarte priceput în a coordona lucrurile: stabilise contactele corecte. Continuă să conducă, cu profilul parcă dăltuit în stâncă. Luată în ansamblu, fusese o zi ciudată. O alungă din minte. Ceea ce conta era întotdeauna ziua de mâine – următoarea miÈ™care. ÃŽn Basel era biniÈ™or trecut de miezul nopÈ›ii, iar Seidler măsura sufrageria încolo È™i încoace. Pe sofa, Erika Stahel își înăbuÈ™i un căscat. Făcu încă o încercare. — Manfred, hai să ne culcăm. Am muncit toată ziua... — Nemernicul asta de Newman! izbucni Seidler. Se joacă cu mine de a È™oarecele cu pisica. Nimeni nu mi a făcut aÈ™a ceva. Dacă ar È™ti ce am în valiza aia, m ar fi întâlnit de prima dată de când l am sunat în Geneva... — Valiza aceea încuiată. De ce nu mă laÈ™i să văd ce ai înăuntru? — E o mostră, un exemplar... — O mostră de ce? — Ceva îngrozitor. E mai bine să nu È™tii. Și, pe deasupra, este cheia operaÈ›iunii Terminal. Valorează o avere, spuse cu emfază, È™i voi sfârÈ™i prin a i o vinde pe nimica toată, dacă nu cumva voi fi mort până atunci. Pe nimic, repetă el, doar pentru a mi asigura protecÈ›ia lui... — Am depus o avere pentru tine în banca aceea, îi reaminti ea. Cu siguranță că nu ai nevoie de mai mult. Și când spui despre acel lu-cru că este îngrozitor, mă înspăimânÈ›i. ÃŽn ce te ai băgat? — Curând se va termina. Newman a spus că se va întâlni cu mine. Locul de întâlnire va trebui să fie unul îndepărtat. Cred că È™i È™tiu unde... Erika își dădu seama că el putea s o È›ină aÈ™a ore întregi. Era nervos, încordat, poate chiar gata să clacheze. Se ridică, intră în bucătărie È™i se întoarse cu un pahar cu apă È™i o sticluță cu tablete. — ÃŽn seara asta iei un somnifer. Ai nevoie de el ca să fii proaspăt la întâlnire, cu mintea limpede. Acum trecem în pat. Ca să dormim... Zece minute mai târziu, Seidler era întins lângă ea, cufundat într un somn adânc. De data aceasta Erika era cea care privea fix în tavan, unde lumina reclamei de neon de pe clădirea de vizavi strălucea intermitent, în ciuda draperiilor trase. ÃŽngrozitor. Dumnezeule, oare ce conÈ›inea valiza? AceeaÈ™i atmosferă de neliniÈ™te, iritabilitate care cuprinsese oraÈ™ul Basel era, de asemenea, prezentă în Berna. Gisela o constatase È™i la È™eful ei, Arthur Beck, iar pentru Newman È™i Nancy ziua fusese o grea încercare. Se simÈ›iseră moleÈ™iÈ›i, orice lucru cât de mic cerea un asemenea efort, încât trebuia să aibă grijă să nu se enerveze reciproc. ÃŽnainte de a merge la culcare, Newman ieÈ™i singur pentru o lungă plimbare. La întoarcere, bătu la uÈ™a dormitorului È™i o auzi pe Nancy cum o descuie. Era în halat de baie. Al doilea lucru pe care l remarcă în timp ce È™i arunca haina pe pat fu o tavă pe care se găseau un ibric cu cafea proaspătă, două ceÈ™ti È™i o cupă cu friÈ™că. — Am făcut o baie, spuse Nancy, aprinzându È™i o È›igară. Þi a fă-cut bine plimbarea? Ai lipsit o veÈ™nicie... — Nu cine È™tie ce. Þi a priit baia? — Nu cine È™tie ce. Ca să fac baie singură a trebuit să depun un efort considerabil. Ca vâslitul prin miere. Ce se întâmplă cu noi? — Două lucruri. Portarul a lămurit unul din ele – bate vântul föhn. EÈ™ti obosit, ajungi la limita puterilor. Da, È™tiu, nu crezi că are vreun sens, dar îi duce pe oameni aproape de nebunie. Rata sinuciderilor creÈ™te... — ÃŽncântător. Care este cealaltă cauză? — Presupun că întreaga afacere legată de Clinica Berna se apropie de punctul culminant. Asta este ce ne afectează pe noi... MaÈ™ina de poliÈ›ie fără însemne, cu doi poliÈ›iÈ™ti federali în haine civile, se deplasa încet pe Aarstrasse, spre măreÈ›ul pod Kirchenfeld. Râul se afla pe partea stângă a drumului. La volan era Leupin, iar partenerul său, Marbot, È™edea alături. Ei erau cei doi agenÈ›i pe care Beck îi trimisese la începutul săptămânii să-l urmărească pe Lee Foley la gară. Marbot fu cel care văzu stăvilarul. La miezul nopÈ›ii era un frig îngrozitor. Deoarece aveau caloriferul maÈ™inii la maximum, parbrizul era aburit. Leupin puse în funcÈ›iune È™tergătoarele, iar Marbot întredeschidea din timp în timp geamul portierei, pentru a i asigura vizibilitatea. — ÃŽncetineÈ™te, Jean, spuse brusc Marbot. Este ceva ciudat lângă stăvilar... — Nu văd nimic, replică Leupin, oprind maÈ™ina. — Dă mi ochelarii pentru noapte, puÈ›in... Tremurând, frecându È™i mâinile în aerul rece care năvălea în maÈ™ină prin fereastra deschisă, Leupin aÈ™teptă răbdător. Marbot lăsă jos binoclul È™i se întoarse spre tovarășul său. — Cred că ar trebui să mergem mai în față – de unde putem coborî pe aleea spre stăvilar... ÃŽn timp ce maÈ™ina traversa râul Aar, corpul zdrobit È™i umflat de apă a lui Mason continua să se izbească de stăvilar, o epavă umană cu capul tăiat în multe locuri. 18 Joi, 16 februarie. Sediul Serviciului Secret al Armatei din Berna e situat în clădirea masivă, pătrată, de lângă Bellevue Palace, cum ieÈ™i din hotel, pe partea stângă. Aceasta este Bundeshaus Ost. Newman străbătu holul mare de primire, din spatele uÈ™ilor de sticlă, se duse la recepÈ›ioner È™i își depuse paÈ™aportul pe birou. Atitudinea sa era reÈ›inută, încrezătoare când vorbi sigur pe el, în timp ce îi era examinat paÈ™aportul. — Vă rog să-l informaÈ›i pe căpitanul Lachenal că am sosit. Mă cunoaÈ™te. Și am foarte puÈ›in timp la dispoziÈ›ie... — SunteÈ›i aÈ™teptat, domnule Newman. ÃŽnsoÈ›itorul vă va conduce la biroul căpitanului Lachenal... Newman nu își arătă uimirea. ÃŽl urmă pe însoÈ›itor, urcând o impozantă scară de marmură, până la biroul lui Lachenal, în capătul clădirii, la etajul al doilea, ferestrele dând spre Aar È™i Bantiger care se înălÈ›a dincolo, pe malul îndepărtat al râului. — Bun venit din nou la Berna, Bob. SoseÈ™ti într un moment special – ceea ce, fără îndoială, constituie motivul prezenÈ›ei tale aici... Lachenal, treizeci È™i cinci de ani, înalt, având chipul prelung, părul negru, des, pieptănat peste cap, scoțând în evidență o frunte impunătoare, ocoli masa de lucru pentru a È™i strânge mâinile. ElveÈ›ianul era un intelectual È™i, cu nasul său lung, atitudinea sa autoritară, statura impresionantă È™i comportamentul distant, îi aminti lui Newman de generalul de Gaulle. Era unul dintre cei mai mari specialiÈ™ti cu privire la Armata RoÈ™ie. — M ai aÈ™teptat, remarcă Newman. De ce, René? — Bob cel dintotdeauna – mereu direct la obiect. Ia loc È™i îți voi fi de folos cât de repede îmi stă în putință. ÃŽn privinÈ›a aÈ™teptării, noi am È™tiut că sosiseÈ™i în Berna È™i că locuieÈ™ti la Bellevue Palace. Ce ar putea fi mai firesc decât să aÈ™tept o vizită din partea ta? E satisfăcător răspunsul? — Nu. Am venit aici cu logodnica mea, al cărei bunic este pacient al Clinicii Berna. De ce ar presupune asta o vizită la voi? — A, da! Clinica Berna... AÈ™ezat pe un scaun în faÈ›a elveÈ›ianului, Newman își studie prietenul. ÃŽmbrăcat în civil, purta un elegant costum bleumarin, cu dun-guliÈ›e fine, o cămașă cu dunguliÈ›e albastre È™i o cravată albastră uni. Newman își mută privirea la uniforma atârnată pe un perete. Vestonul avea trei barete galbene pe epoleÈ›ii de pe umăr, barete ce se regăseau È™i pe chipiul cu cozoroc, indicând gradul de căpitan al lui Lachenal. Dar ceea ce i atrase atenÈ›ia lui Newman fură pantalonii. Pe fiecare muchie se afla o vipuÈ™că lată, neagră. Lachenal era mai mult decât căpitan – acum era ofiÈ›er de stat major. ElveÈ›ianul îi urmări privirea. — Da, o mică promovare de când ne am întâlnit ultima dată... — Și cui dai raportul? — Din nou întrebare directă! Șefului U.N.A. care, după cum È™tii, este È™eful sub departamentului de informaÈ›ii, È™i unui anume general cu două stele. Am intrare liberă la el oricând... — Deci lucrezi la un proiect special? — Doar n o să te aÈ™tepÈ›i să È›i dezvălui informaÈ›ii care nu sunt numai confidenÈ›iale, ci È™i strict secrete, replică Lachenal sec. — De ce am sosit într un moment special? — O, asta e simplu... Lachenal își întinse mâinile lungi, cu degete subÈ›iri. Au loc anumite manevre militare. — Manevre militare au loc întotdeauna, pară Newman. Și de ce ai arborat un aer vesel când am pomenit Clinica Berna? Fiindcă a tot venit vorba, locul acela e supravegheat de trupe elveÈ›iene? Lachenal scutură din cap, mai mult întristat decât furios. — Doar È™tii că nu pot nici să confirm, nici să dezmint care instituÈ›ii din È›ara asta se află sub protecÈ›ie militară. Bob, ce întrebare e asta? — E o întrebare al dracului de nimerită, continuă agresiv Newman. De fapt, am observat un bărbat care purta uniforma armatei elveÈ›iene în interiorul acelui loc... ÃŽl privi pe Lachenal în ochii negri, calmi, în căutarea vreunui semn de neliniÈ™te. Putea la fel de bine să se aÈ™tepte ca însuÈ™i de Gaulle să È™i dezvăluie adevăratele sentimente. Se produse doar o măruntă reacÈ›ie necaracteristică. Lachenal luă o È›igară dintr un pachet de pe birou È™i o aprinse, apoi reveni la comportamentul obiÈ™nuit. — Scuze. ÃŽi oferi pachetul È™i aprinse È›igara lui Newman. Pot să È›i vorbesc câteva minute în legătură cu ceva? începu el, stând È›eapăn pe scaun. După cum È™tii, ne pregătim pentru un conflict militar. ToÈ›i bărbaÈ›ii apÈ›i îndeplinesc anual serviciul militar, în perioade stabilite, până la vârsta de patruzeci È™i cinci de ani. Când războiul va fi să înceapă, dinspre est, vom fi pregătiÈ›i să ne apărăm singuri. Ceea ce ne îngrijorează este utilizarea masivă a elicopterelor de către inamic. TotuÈ™i, această problemă poate fi rezolvată curând. Chiar acum testăm anumite rachete în zona trecătorii Bernina, deoarece acolo este foarte frig È™i zăpadă din belÈ™ug. Război la temperaturi scăzute, Bob... Newman era dezorientat. La început crezuse că Lachenal devia, cu îndemânare, discuÈ›ia de la subiectul constituit de Clinica Berna. Acum își dădu seama că ofiÈ›erul de stat major îi spunea ceva complet diferit, ceva la care voia să ajungă prin manevre subtile. — Cunosc, într adevăr, atitudinea generală a elveÈ›ienilor, remarcă Newman. Mi aÈ™ dori din tot sufletul ca Ministerul Apărării de la noi să trimită aici o echipă, pentru a putea studia tehnicile voastre È™i a le folosi în Marea Britanic. — Te rog! Lachenal ridică o mână fină. Lasă mă să continui, ca să È›i formezi o imagine completă. Apoi pui întrebări. Pufăi din È›igară È™i continuă: Ceea ce sunt gata să È›i spun este strict confidenÈ›ial, în nici un caz nu trebuie să fie colportat. Știi, avem două doctrine militare în competiÈ›ie – dacă vrei, două È™coli filosofice. Una este, deocamdată, împărtășită de armata regulată elveÈ›iană. Ei sunt de părere că ar trebui să continuăm să adoptam strategia aÈ™a zis ortodoxă. Dar există È™i o a doua È™coală, alcătuită mai cu seamă din ofiÈ›eri care petrec cea mai mare parte a anului lucrând în meseriile lor civile. Ca È™i cei din armata regulată, ei sunt adepÈ›ii teoriei apărării tous azimuts... Discutau în franceză. Lachenal stăpânea foarte bine engleza, dar, când era absorbit de ceea ce spunea, prefera să È™i folosească propria limbă. Lui Newman îi era familiară expresia tous azimuts. Aceasta desemna apărarea globală, efortul de a opri inamicul la orice frontieră a ElveÈ›iei. Lachenal se opri ca să È™i stingă È›igara È™i aprinse încă una. Newman avu impresia că pauza fusese intenÈ›ionată, de fapt, pentru a sublinia expresia abia folosită, ca È™i cum asta era, într un anume fel, cheia conversaÈ›iei. — Dar, continuă Lachenal, spre deosebire de armata regulată, această fracÈ›iune – care este foarte influentă – adoptă un punct de vedere mai dur. La urma urmei, suntem o naÈ›iune mică, dar suntem hotărâți să facem tot ce ne stă în puteri pentru a ne proteja cele câteva milioane care alcătuiesc populaÈ›ia noastră. Școala civilă ia metoda tous azimuts foarte în serios. De aceea È›i am spus că ai sosit într un moment foarte special. — OfiÈ›erii în rezervă... lansă Newman întrebarea... sunt strict controlaÈ›i de bancheri? Lachenal îngheță. Aparent, expresia nu i se schimbă – era o lipsă totală de expresie. Se lăsă pe spate în fotoliu, vorbind cu È›igara în colÈ›ul gurii. — Ce te face să spui asta? — Am sursele mele. ÃŽn interiorul È™i în afara ElveÈ›iei. Newman sublinie cuvântul, pentru a l deruta pe Lachenal. Putea fi important să-l protejeze pe Arthur Beck. ÃŽn ElveÈ›ia se petrecea ceva foarte ciudat. — Nu mi pot da seama de ce ai spus asta, comentă Lachenal, în cele din urma. — E evident, ripostă rapid Newman. Te ai referit la gruparea civilă ca fiind foarte influentă – sunt cuvintele tale. InfluenÈ›a sugerează putere, puterea sugerează bani, banii sugerează bancheri. — Teoriile sunt abstracte, abstracÈ›iunile te duc pe un drum greÈ™it, spuse Lachenal cu asprime. Newman se ridică să plece È™i își îmbrăcă pardesiul. Alese intenÈ›ionat momentul. Lachenal era un bărbat curajos, foarte capabil, dar È™i sensibil. ÃŽnainte vorbise aproape grosolan, È™i Newman È™tiu că urma să regrete. Lachenal își urmă vizitatorul când acesta puse mâna pe clanÈ›a. — Trebuie să È›i dai seama, Bob, că nici unul dintre noi nu crede cu adevărat că te afli aici în vacanță. Probabil că lucrezi la un subiect... — Mă aflu aici cu logodnica mea pentru motivul precizat deja, spuse Newman cu răceală. Þine te pe urma mea, dacă doreÈ™ti... — ÃŽn loc de ăsta, haide să cinăm, într o seară, împreună. Sunt cu adevărat bucuros să te văd din nou. Dar trebuie să fii de acord că motivul prezenÈ›ei tale ar constitui o excelentă acoperire pentru un reportaj... Newman se opri în mijlocul gestului de a apăsa pe clanță, uitându se în spate, la Lachenal. ElveÈ›ianul era unul dintre cei mai ageri, mai intuitivi oameni pe care îi cunoÈ™tea. Apucă mâna pe care i o întinse Lachenal È™i o strânse. — ÃŽÈ›i accept cu plăcere invitaÈ›ia. René, ai grijă de tine... Tous azimuts. Aceasta fusese expresia cheie, era încredinÈ›at Newman, coborând treptele de marmură È™i părăsind Bundeshaus Ost. Lachenal era realmente extrem de îngrijorat în privinÈ›a a ceva. Newman avea o bănuială foarte serioasă că, dacă ar È™ti la ce se referea acea îngrijorare, poate ar descâlci întreaga poveste. Nancy îi ieÈ™i, alergând, în întâmpinare, când el trecu prin uÈ™ile turnante de la Bellevue Palace. Stătuse într un loc de unde putea supraveghea intrarea. ÃŽmbrățișându l cu o mână, îl conduse repede la o masă izolată din colÈ›. — Acum avem armata elveÈ›iană pe urme, îi spuse el. Nu mi place cum decurg lucrurile... — Trebuie să È›i spun ceva, dar tu despre ce vorbeÈ™ti? Cu cine te ai întâlnit? — Cu un ofiÈ›er superior al Armatei ElveÈ›iene, un vechi prieten. Am băut o cafea în restaurantul de peste drum. Să nu mă întrebi care e numele lui. Cred că m a avertizat în privinÈ›a Clinicii Berna... — Un vechi prieten, ai spus. Dacă aÈ™a stau lucrurile, ar trebui să È™tie că unica metodă de a te îndemna să continui este să te înspăimânte... — AÈ™a mi s a părut È™i mie. Curios, nu i aÈ™a? Acum văd că arzi de nerăbdare să mi spui niÈ™te noutăți... — A telefonat un bărbat numit Beck. A spus să te duci imediat să te întâlneÈ™ti cu el. A zis că este foarte urgent. 19 — Newman, îl cunoÈ™ti pe omul ăsta? Beck era ostil din nou. Comportamentul său era rigid. Vocea îi era plată, searbădă. Tonul, oficial. ÃŽn morgă erau trei persoane. ÃŽncăperea era rece. Podeaua È™i pereÈ›ii erau pardosiÈ›i cu marmură. Locul avea toate înzestrările È™i domnea atmosfera aseptică a unei băi publice, o baie publică imaculată. Cea de a treia persoană era doctoriÈ›a Anna Kleist, medicul legist al PoliÈ›iei Federale. O femeie care se apropia de patruzeci de ani, înaltă, cu păr negru, purtând halat alb, care îl privea pe Newman cu interes È™i simpatie, prin lentilele întunecate ale ochelarilor. El simÈ›ise că ea îl plăcuse din clipa în care fuseseră prezentaÈ›i unul celuilalt. Newman privi în jos, la trupul întins în sertarul mare, din fier, pe care doctoriÈ›a Kleist îl trăsese pentru această examinare. CearÈ™aful ce acoperea cadavrul fusese dat la o parte, pentru a descoperi capul È™i umerii. Capul era lovit îngozitor, dar încă recognoscibil – în special datorită mustății pleoÈ™tite. Newman se simÈ›i deodată extrem de furios. Se întoarse spre Beck. — Sunt prima persoană căreia i ai cerut să-l identifice? — Da... — Uite ce e, Beck, ar fi mai bine să È™tii că m am săturat. De ce m ai ales pe mine? Este a doua oară când mă duci să văd rămășiÈ›ele unui cadavru... — Răspunde doar la întrebare. ÃŽl cunoÈ™ti pe acest bărbat? — Mi a spus că îl cheamă Tommy Mason. Că se ocupa de un studiu de marketing. Domeniul medical. Ceva în legătură cu clinicile – clinicile elveÈ›iene... — Deci îl cunoÈ™ti pe acest om? ÃŽl foloseai ca om de legătură? — Pentru numele lui Dumnezeu, Beck, termină! Am fost adus aici, fără a avea cea mai mică idee în privinÈ›a a ceea ce mă aÈ™tepta. Þi am răspuns la întrebare. Dacă vrei să mă întrebi È™i altceva, ne întoarcem direct la Taubenhalde... — Cum doreÈ™ti... Beck se întoarse, pentru a părăsi încăperea, dar Newman zăbovi. DoctoriÈ›a Kleist împinsese, grijulie, sertarul la loc. De mâner era ataÈ™ată, cu o sfoară subÈ›ire, o etichetă cu un număr. Tommy Mason nu mai era o ființă, era doar un număr. — Doamnă doctor Kleist, întrebă Newman pe un ton firesc, aveÈ›i vreo idee despre cum a murit – sau este prea devreme? — A fost descoperit plutind... — Anna! interveni brutal Beck. Fără informaÈ›ii... — De ce nu, Arthur? Ea își dădu jos ochelarii, È™i Newman văzu o umbră de amuzament în ochii ei mari de un albastru deschis. Domnul Newman v a răspuns la întrebare. Și, amintiÈ›i vă, aici eu sunt È™eful. IntenÈ›ionez să i răspund domnului Newman... — EÈ™ti a naibii de independentă, mârâi Beck. — De aceea m aÈ›i È™i numit pe acest post. Ea își îndreptă atenÈ›ia către Newman. Cadavrul a fost găsit în râu. Rănile sunt datorate parÈ›ial faptului că a fost prins într unul din stăvilarele de sub Munster, cu câtva timp înainte de a fi găsit. — Vă mulÈ›umesc, doamnă doctor Kleist. Părăsind încăperea, Newman spera ca ea să se mărite È™i să părăsească acest loc, înainte ca sentimentele ei să moară, ca È™i corpul pe care li l arătase. Nu i spuse nimic lui Beck în timpul drumului de întoarcere la Taubenhalde. ÃŽn clădire, aceeaÈ™i rutină. Urcarea la cel de al zecelea etaj. Beck scoțând cheia care debloca liftul. IeÈ™ind din lift, Newman făcu un gest către ceasul de pontaj de pe perete. — ÃŽncă eÈ™ti pontat dimineaÈ›a È™i seara? Adjunctul È™efului poliÈ›iei? — De fiecare dată. Acesta e regulamentul. Nu fac excepÈ›ie... Beck era încă scorÈ›os È™i rigid, dar o dată intraÈ›i în birou, îi ceru Giselei să facă o cafea, rugând o ca, după aceea, să i lase singuri. Newman, preocupat încă de întrevederea cu Lachenal, făcu un efort considerabil ca să o uite. Odată apărute aceste noi evenimente, avea nevoie de toată puterea sa de concentrare. Beck, cu mâinile încleÈ™tate la spate, privi pe fereastră până când Gisela le aduse cafeaua pe o tavă È™i părăsi biroul. — ÃŽmi pare rău, Bob, spuse el, ocolind masa de lucru cu un aer obosit È™i lăsându se în scaun înainte de a se ocupa de cafea. Știi, acesta este cel de al doilea cadavru de care ai fost, în mod direct, legat. ÃŽntâi, Julius Nagy... — Ai spus că a fost un telefon anonim primit de Pauli... — De data aceasta, a fost un telefon anonim primit de Gisela. Un bărbat. Cineva care vorbea stricat germana, sau aÈ™a pretindea. Noaptea trecută ai fost văzut cu Bernard Mason sau, cel puÈ›in, aÈ™a a pretins cel care a telefonat... — Bernard? — Da. Am observat că, la morgă, l ai numit Tommy. Când l am pescuit din râu am descoperit că avea la el paÈ™aportul într un plic de celofan care l a protejat întrucâtva de apă. Este – a fost – Bernard Mason. Cum ai ajuns să-l cunoÈ™ti, Bob? — ÃŽn bar la Bellevue Palace. M am dus să beau ceva È™i el s a răsucit cu paharul în mână, vărsându l pe mine. ConÈ›inutul paharului mi s a scurs pe sacou, iar el a insistat să mi cumpere un pahar, în compensaÈ›ie. Am discutat vreo cinci minute. AÈ™a l am cunoscut. Și aÈ™a am căpătat informaÈ›iile pe care È›i le am spus la morgă. De la el le am. O cunoÈ™tință întâmplătoare... — Mă îndoiesc... — Ce vrei să spui cu asta? — Ar fi putut să È™i verse intenÈ›ionat băutura pe tine – să determine această cunoaÈ™tere întâmplătoare? ÃŽntâmplările mă îngrijorează întotdeauna. — Cum să fi provocat el asta? întrebă Newman. A fost decizia mea de moment să trec să mi iau ceva de băut. Alte întrebări? — Bob, îmi fac doar meseria. Și mă aÈ™teaptă un tir de artilerie din partea Ambasadei britanice. Un tip numit Wiley. E cetățean britanic È™i, aparent, un influent om de afaceri. Mai întâi, acest Wiley vrea să È™tie cu exactitate cum a murit... — Și cum a murit? — Cred că a fost o crimă. Am sunat la Ambasadă să văd dacă deÈ›in vreo informaÈ›ie despre el. Wiley pune o mulÈ›ime de întrebări È™i le formulează cerând să se facă minimum de publicitate. Deci continuu să mă întreb cine a fost Mason. Și, îți place sau nu, avem doi oameni morÈ›i în împrejurări ciudate, amândoi la mai puÈ›in de un kilometru de Bellevue Palace, amândoi având legături – oarecum fragile – cu tine... Newman își goli ceaÈ™ca cu cafea È™i se ridică. Beck îl privi cum își îmbracă pardesiul È™i își încheie nasturii. ElveÈ›ianul se ridică, la rândul lui. — Nu m ai întrebat de ce cred că Mason a fost omorât. — Asta e problema ta... — E al doilea. Julius Nagy a sfârÈ™it o la baza peretelui Platformei, care se află în faÈ›a stăvilarului unde a fost găsit plutind Mason. Mason avea treizeci È™i trei de ani – am văzut asta din paÈ™aport. A sfârÈ™it o în râu. Crezi că s a aruncat în Aar? Două accidente foarte simple. Noaptea trecută ai ieÈ™it din Bellevue Palace? — Da, nu pot să neg. Am ieÈ™it să mă plimb pe sub arcade. Nu am avut somn. Și nu m a văzut nimeni. Acum pot să plec? — Ce e, Gisela?, își întrebă Beck asistenta, care deschisese uÈ™a comună celor două încăperi, a lui È™i a ei, unde ea lucra cea mai mare parte a zilei. — El este la telefon. VreÈ›i să vorbiÈ›i de aici? Newman aÈ™teptă cât timp Beck dispăru în camera alăturată. El trebuie să fie È™eful poliÈ›iei, își imagină. Gisela întrebă dacă mai vrea cafea, dar o refuză È™i o întrebă ceva, cu voce scăzută. — Domnul Beck îmi spune că dumneata ai primit telefonul acela misterios, prin care se afirma că îl cunoÈ™team pe Mason – omul pe care l au scos din nu. Bănuiesc că interlocutorul vorbea germana stricat? — Da, abia ajunsesem, M am grăbit la telefon, aÈ™teptându mă să se întrerupă până ajung la el. Vocea se auzea înfundat, ca atunci când se vorbeÈ™te cu batista la gură. A trebuit să i cer să repete, apoi a închis. Tocmai mi am dat seama de ceva – cred că am distins o urmă de accent american. — Ar trebui să i spun È™efului dumitale asta, sugeră Newman. Beck sosise în clădire când a sunat telefonul? — Nu. Dumnealui a ajuns după o jumătate de oră... — MulÈ›umesc. Nu uita amănuntul despre accentul american. Eu plec – spune i lui Beck că n am putut să mai aÈ™tept Sunt grăbit... Lee Foley fredona melodia lui Glenn Miller In the Mood în timp ce conducea Porsche ul pe autostrada ce ducea la Berna. Petrecuse noaptea într un gasthof, luase micul dejun la Thun, efectuase convorbirea stabilită cu Berna, iar acum acÈ›iona pe față. ÃŽn ciuda răbdării sale aproape nelimitate, găsi foarte stimulator faptul că sosise vremea să acÈ›ioneze. Dispunea de cea mai mare parte a datelor necesare, de echipament, credea că È™tia, începând din acel moment, cum vor decurge lucrurile. Sosise timpul să agite lucrurile, să provoace un mic scandal. ÃŽÈ™i înfipse piciorul în acceleraÈ›ie È™i dădu frâu liber maÈ™inii Porsche. — Cine era la telefon? întrebă Newman, când intră în dormitor. Ai lăsat iar uÈ™a descuiată... — GreÈ™eală. Nancy puse receptorul la loc. Se îndreptă spre el cu o expresie neliniÈ™tită. Lasă uÈ™a, am fost teribil de îngrijorată. Ce voia poliÈ›ia? — Toarnă niÈ™te cafea. Ia loc. Și ascultă! — Ceva nu e în regulă, spuse ea, dându i ceaÈ™ca È™i aÈ™ezându se picior peste picior. — Totul e în neregulă, îi spuse el. Sub nici o formă nu iei maÈ™ina să vizitezi de una singură Clinica Berna... — Procedez cum cred de cuviință. Și vreau să-l văd astăzi pe Jes-se. Diseară tu ai întâlnire cu Novak, în Thun. Nu vei vrea să faci două drumuri... — Nancy, pentru numele lui Dumnezeu, ascultă! A fost comisă o altă crimă. Cel puÈ›in, asta e versiunea poliÈ›iei. De data asta, un oarecare englez, care locuia în acest hotel. I au cules cadavrul din râu, la miezul nopÈ›ii. Un bărbat numit Mason. E ceva ciudat în legătură cu el – prea face caz Ambasada britanică. — E înspăimântător. Dar asta e treaba poliÈ›iei... — Nancy! Nu mai putem avea încredere în poliÈ›ia elveÈ›iană. Am mai vizitat È™i un vechi prieten care lucrează în Serviciul Secret al Armatei ElveÈ›iene, contraspionajul, È™i am ajuns la aceeaÈ™i concluzie. Nu mai putem avea încredere nici în Serviciul Secret al Armatei. ÃŽncearcă È™i unii, È™i alÈ›ii să mă manipuleze. Sunt aproape sigur că mă folosesc drept momeală, È™i asta e foarte periculos. Și pentru tine, în egală măsură. — Momeală? Ea își arcui sprânceana îngrijită. Nancy avea un chip cu adevărat frumos, gândi Newman. Avu o imagine vie a chipului lui Tommy Mason, la morgă. Nu înÈ›eleg, spuse Nancy. — Atunci voi încerca să È›i explic, aÈ™a poate vei înÈ›elege, o dată pentru totdeauna, să mă asculÈ›i. Și, fără comentarii, să faci după cum îți spun... — Dă mi un motiv satisfăcător. ÃŽl provocă, ridicându se È™i îndepărtându se, ca să privească pe fereastră. Era o altă zi întunecată. O masă noroasă, ca o mare cenuÈ™ie, se coborâse asupra oraÈ™ului Berna. O ceață albicioasă era mânată de vânt peste râu, îndreptându se spre Bantiger, la capătul oraÈ™ului. — E un soi de conspiraÈ›ie, începu Newman. E foarte vastă. Deocamdată, am detalii disparate, dar cred că afectează întreaga ElveÈ›ie – ceea ce voi aÈ›i numi în America complexul militaro industrial. PoliÈ›ia – cea federală – s ar putea să fie amestecată. ÃŽÈ›i dai seama ce înseamnă asta? — Sunt sigură că urmează să mi spui tu... — Sunt al dracului de sigur că o s o fac. Nu mi ai înÈ›eles referirea la momeală. Se întâmplă să fiu un binecunoscut corespondent străin. Nu pot convinge pe nimeni că nu sunt aici pe urma vreunui subiect gras. Afacerea Kruger i a determinat să gândească astfel. AÈ™a că, dacă facem o singură miÈ™care greÈ™ită, un pas care să i deranjeze, atât Serviciul de ContrainformaÈ›ii, cât È™i dispozitivul poliÈ›iei vor fi călare pe noi. Până aici ai înÈ›eles? — Cred că da. ÃŽncepe să se facă frumos afară... — La dracu cu vremea! Par să se lupte pentru supremaÈ›ie două puternice grupări rivale. O grupare se pare că încearcă să mă folosească împotriva celeilalte – prin publicarea întregii conspiraÈ›ii într un articol bombă, Der Spiegel. Gruparea care lucrează acoperit este foarte puternică, cred că dispune de milioane de franci elveÈ›ieni. Banii înseamnă putere, puterea de a se infiltra în structurile de securitate ale statului... Newman se opri în mijlocul frazei. Când ea se întoarse, el explora fundul ceÈ™tii. Se apropie de el È™i îi înlănÈ›ui gâtul. — Bob, ce este? — S ar putea să mi fi scăpat ceva. Dacă avem de a face cu patrioÈ›i? Nu ticăloÈ™i în accepÈ›iunea curentă a cuvântului, ci oameni care, crezând cu sinceritate că își apără È›ara, merg până în pânzele albe pentru a È™i atinge È›elul? — Și dacă e aÈ™a? — Asta face ca lucrurile să decurgă mai rău, mai periculos. Newman aÈ™eză ceaÈ™ca pe tavă È™i începu să măsoare încăperea, cu mâinile strânse la spate. Am dreptate Nancy. Nu putem avea încredere în nimeni. Suntem singuri. Există doar doi oameni care ar putea descâlci toată treaba asta... — Waldo Novak? — Da. Și Manfred Seidler. PoliÈ›ia face razii, în căutarea lui Seid-ler. Trebuie să ajung primul la el. Tu nu te duci singură la Clinica Berna. Un anume ofiÈ›er al Armatei a devenit foarte rece cu mine când am menÈ›ionat locul. Deci, vizităm clinica numai împreună. Și când ies singur, aÈ™a cum voi face în seara asta, când o să mă întâlnesc cu No-vak, rămâi la hotel. De preferință, într una dintre încăperile publice... — Mă faci să mă simt ca o prizonieră, obiectă ea. O apucă de ambele mâini È™i o trase lângă el. Ea rămase nemiÈ™cată când îi văzu expresia. — ÃŽncă un lucru pentru care ar trebui să te pregăteÈ™ti. S ar putea să fim nevoiÈ›i să trecem graniÈ›a ilegal. Cunosc locuri pe unde e posibil să te strecori liniÈ™tit... — Nu voi merge fără Jesse... — Atunci va trebui să-l luăm cu noi. Nu mi place remarca pe care a făcut o despre niÈ™te "experimente". Dumnezeu È™tie ce se petrece acolo. Paznici ai Armatei ElveÈ›iene. Dobermani. E anormal. — Ascultă mă, Bob. ÃŽn două zile, aici va avea loc o recepÈ›ie a acelui congres medical. M am interesat, singură, la portar. Are o listă cu invitaÈ›i. Unul dintre ei este profesorul Armand Grange. De ce nu aÈ™teptăm să vină ei la noi? El slăbi strânsoarea, È™i ea își frecă braÈ›ul. O strânsese atât de tare, încât îi provocase vânătăi. Nu îl văzuse niciodată aÈ™a de alarmat, È™i totuÈ™i, în acelaÈ™i timp, atât de hotărât. El se duse la fereastră. Nancy avusese dreptate în privinÈ›a priveliÈ™tii. Era minunată. Vălul de ceață alburie acoperise colinele joase dinspre Bantiger, astfel încât creasta netedă părea o insulă plutind pe o mare alburie. — Asta s ar putea să fie o idee bună, spuse el încet. Deci, diseară, Novak. Seidler, de îndată ce putem aranja o întâlnire. Apoi cred că vom È™ti... La ora prânzului, o masă noroasă de un cenuÈ™iu închis învăluise È™i Londra, dar aici nu era ceață. ÃŽn biroul din Park Crescent, Monica introduse documentele într un dosar È™i i le înmână lui Tweed, care verifica valijoara mereu pregătită pentru o plecare rapidă. — Aici sunt biletele de avion pentru Geneva, spuse ea. Un bilet de întoarcere este rezervat pentru mâine. Dacă verifică cineva la Cointrin, vor presupune că este o vizită de o zi. Ai notiÈ›a aceea cu orarul trenurilor din Berna? — ÃŽn portofel... Tweed ridică privirea când Howard dădu buzna în birou, din nou fără să bată la ușă. ÃŽnchise încuietorile valizei È™i o aÈ™eză pe duÈ™umea. Howard se holbă la el, în timp ce Tweed, ignorându l, puse un dosar în sertar È™i încuie. — Adineauri am auzit groaznica veste, spuse Howard cu gravitate. Pleci undeva? — La Berna, bineînÈ›eles. — Din cauza lui Mason? Telexul decodat de la Ambasadă pomenea de un accident... — Accident pe dracu! Tweed dădu frâu liber nemulÈ›umirii. Am vorbit la telefon cu Wiley. Mason se duce să se plimbe noaptea târziu, apoi cade în râu. Sună asta convingător? GândeÈ™te te la vârsta lui, la experienÈ›a lui. Mason a fost ucis, iar eu voi descoperi cine a făcut o. — Asta nu e sarcina poliÈ›iei elveÈ›iene? Howard își scutură un fir de praf imaginar de pe mânecă, își netezi manÈ™etele È™i dădu ocol mesei de lucru, privind la hârtiile lui Tweed. Tweed se aÈ™eză în fotoliu È™i își È™terse ochelarii. Nu spuse nimic, aÈ™teptând ca Howard să plece. Po-liÈ›ia elveÈ›iană, repetă Howard, întrucâtva iritat. — Ai uitat ce a adus Mason de la Viena? Bănuiesc că ai citit raportul ministrului Apărării despre acel obiect. Consider că implicaÈ›iile sunt de a dreptul îngrozitoare. Cred că de aceea l au omorât ei pe Ma-son. — Și cine ar putea fi "ei"? întrebă Howard cu pedanterie tipică. — N am idee, mărturisi Tweed. — Te duci singur? Fără acoperire? — Þi am spus mai devreme că s ar putea să solicit ajutor din afară – că, datorita plecării lui Martel, suntem descoperiÈ›i. Am pe cineva acolo de câtva timp. — Pe cine? se repezi Howard. — SiguranÈ›a ajutorului – supravieÈ›uirea – poate atârna de secretul identității, secretul total. Persoana în cauză cunoaÈ™te bine ElveÈ›ia. — EÈ™ti foarte discret în privinÈ›a sexului persoanei, observă Howard. Discret. Tweed tresări imperceptibil la rostirea cuvântului. ÃŽÈ™i scoase ochelarii, lustruindu i cu batista, până când Monica îi dădu un È™erveÈ›el de hârtie moale. Howard se holbă la Monica. — Ea È™tie? se răsti el. — Nu È™tie. PoÈ›i să laÈ™i totul în seama mea. — Se pare că nu prea am de ales. Când pleci? — ÃŽn seara asta... Tweed hotărî că se purtase foarte cavalereÈ™te cu Howard. Iau zborul de ora nouăsprezece, pentru Geneva. Ajunge la douăzeci È™i unu, ora locală. Apoi, expresul spre Berna. Oricine supraveghează aeroportul la acea oră este probabil să nu mai fie atât de atent. — Presupun că vei lua legătura cu Beck? — N am nici o idee despre ce voi face, sincer. Howard o lăsă baltă, ca pe o problemă neplăcută. Se duse bățos până la ușă, apoi se opri. ÃŽi trecu prin minte că, dacă Mason fusese ucis, misiunea putea fi periculoasă. Dacă i s ar întâmpla ceva lui Tweed, ar regreta despărÈ›irea tăioasă. — Presupun că ar fi mai bine să È›i doresc noroc. — MulÈ›umesc, replică politicos Tweed. Cred că urmează să am nevoie de o mare cantitate din acest articol... La primul etaj al Clinicii Berna, doctorul Bruno Kobler terminase verificarea fiÈ™elor medicale, când uÈ™a biroului său se deschise. O umbră mare intră în camera luminată doar de veioza de birou, în ciuda după amiezii întunecate. Kobler se ridică imediat în picioare. — Totul e pregătit pentru la noapte, își informă vizitatorul. — Suntem aproape gata, comentă cu voce caldă, liniÈ™tită, bărbatul impunător, cu ochelari fumurii. ÃŽncă un experiment, la noapte, apoi vom fi siguri. Alte probleme? — S ar putea să fie o mulÈ›ime. Newman e una dintre ele... — De probleme neesenÈ›iale ne putem ocupa după congresul medical È™i recepÈ›ia de la Bellevue Palace, remarcă bărbatul masiv, ca È™i cum s ar fi referit la detalii administrative minore. Statura sa părea să umple încăperea. Capul îi era masiv. Avea față rotundă È™i bărbie puternică. Chipul îi era palid, lipsit de sânge. Stătea cu braÈ›ele pe lângă corp. Dădea senzaÈ›ia unui Buda uman. Era înzestrat cu capacitatea unei totale imobilități. Purta un costum închis la culoare, care se asorta cu umbrele. Ferestrele uriaÈ™e erau din sticlă fumurie, ceea ce accentua atmosfera întunecată. Purta ochelari de soare, pentru că lumina puternică îl deranja. Era un om care ar fi dominat orice încăpere în care ar fi intrat, fără a rosti vreun cuvânt. Capacitatea sa de concentrare era È™i ea extraordinară. — O dată ce se va fi terminat recepÈ›ia de la Bellevue, toÈ›i se vor duce acasă, remarcă el. Atunci va fi momentul să clarificăm lucrurile. Atunci vom prezenta Terminal ul ca pe un fapt împlinit. Tous azimuts, concluzionă el. Visul unei generaÈ›ii a Statului Major se va împlini. Se uită pe fereastră la munÈ›ii din zare. Masivul lanÈ›, neregulat È™i brutal, se înălÈ›a deasupra platformei joase de nori. Stockhorn ul. Exista o similitudine între stânca ce dominase oraÈ™ul Thun de secole È™i bărbatul care stătea, aproape imobil, privind la ea. — Acesta este subiectul pe care l am ales pentru experienÈ›a de diseară, spuse Kobler, ocolindu È™i masa de lucru, ca să arate dosarul deschis, cu fotografia unui pacient ataÈ™ată primei pagini. AprobaÈ›i, domnule profesor? 20 Pentru restul zilei, Newman o îndemnase pe Nancy să viziteze Berna împreună cu el. Făcuse orice ca să o scoată din hotel. Nu uitase remarca făcută de ea: mă faci să mă simt ca o prizonieră. Se aÈ™tepta să fie plecat o bună bucată de vreme în cursul serii, pentru întrevederea cu Novak, în Thun. Dorea să se asigure că ea chiar va rămâne în Bellevue Palace. Plimbarea constituia, de asemenea, un tratament È™i pentru el. Avea nevoie să È™i limpezească mintea după cele două întrevederi tensionate care deja avuseseră loc. Călătoria la morgă împreună cu Arthur Beck, urmată de întâlnirea neprevăzută – aÈ™a păruse să fie – cu René Lachenal, continuau să-l preocupe. De ce era oare îngrijorat Lachenal, cel atât de calm de obicei? ÃŽn mintea omului contraspionajului se cocea ceva, fu convins Newman. Era un ger aspru în timp ce ei colindau pe sub arcade, oprindu se cât timp Nancy se uita în vitrinele magazinelor. O purtă pe toată lungimea străzii principale – Marktgasse, strada pietruită, cu câte un turn străvechi la fiecare capăt, ce se continua cu Kramgasse È™i Gerechtigkeistgasse. Se plimbau în centrul peninsulei, spre capătul de la podul Ny-degg, unde Aar ul se răsuceÈ™te într un cot uriaÈ™, continuându È™i curgerea paralel cu cursul anterior, către cealaltă latură a oraÈ™ului. Străzile începură să coboare treptat până la locul în care arcadele se înălÈ›au deasupra străzii de dedesubt. Ajunseră în apropierea podului Nydegg, iar Newman privi, peste zid, la îngrămădirea ciudatelor case bătrâne, care străjuiau, la un ni-vel scăzut, strada. Nancy se uită o dată cu el. — Trebuie să fie aici de secole... — E cartierul Matte. N au fost războaie, È™tii... prin urmare, trecutul s a conservat. Să sperăm că aÈ™a va continua, ar fi o crimă pentru acest vechi oraÈ™ simpatic să fie atins... El se opusese sugestiei ei de a l vizita pe Jesse. Când îi explicase, ea nu obiectase. — S ar putea să-l alarmăm pe Novak, determinându l să nu mai vină să mă întâlnească în seara asta. Am simÈ›it că era, chiar aÈ™a, destul de nervos în privinÈ›a ideii... — Mă întreb de ce? — Cred că este un om înfricoÈ™at. ÃŽnfricoÈ™at, dar, în acelaÈ™i timp, doreÈ™te cu disperare să vorbească cuiva în care să aibă încredere. — Par să fie o mulÈ›ime de oameni înfricoÈ™aÈ›i. Manfred Seidler e un altul. Cum procedez în cazul în care sună cât timp eÈ™ti plecat? — Spune i că mi menÈ›in hotărârea luată. Dacă mă sună mâine, îl voi întâlni mâine... Dejunară la restaurantul Zum Ausseren Stand, situat în pasajul încălzit Zeughaus, dincolo de Marktgasse. ÃŽntâi trecură prin snack barul plin de oameni care mâncau È™i priveau, la un televizor color, Jocurile Olimpice de iarnă de la Sarajevo. Restaurantul era mobilat confortabil cu fotolii verzi tapiÈ›ate, iar pereÈ›ii erau acoperiÈ›i cu postere din Iugoslavia. Din nou, Sarajevo. Mâncară o supă excelentă, câte o porÈ›ie de pui foarte bine preparat È™i încheiară masa cu îngheÈ›ată, pe care Nancy o aprecie ca fiind "grozavă", ca, de altfel, È™i cafeaua "clasa întâi". — Dacă un cetățean american o apreciază, trebuie să fie bună... El îi privi ochii strălucitori È™i nu dori să se însereze. Era aproape pentru prima dată de când aterizaseră la Geneva, când exista o atmosferă lipsită de griji. Cu cinism, el spera că nu era preludiul a ceva total diferit. Newman calculă timpul în aÈ™a fel încât ajunseră la Bellevue Pa-lace la 6:15 p.m. Amurgul se lăsase pe nesimÈ›ite asupra oraÈ™ului. Luminile se aprinseseră pe străzi È™i pe poduri. Voia ca ea să rămână singură cât mai scurt timp posibil. Urmând o în holul de la intrare unde oamenii circulau încolo È™i încoace, se opri. — Plec la Thun, îi spuse. ÃŽÈ›i sugerez o cină liniÈ™tită, cu o sticlă de vin bun. Ne vedem când mă întorc – n am idee cât timp o să mi ia. Cu cât stau mai mult, cu atât voi obÈ›ine mai multe informaÈ›ii... Se opri din vorbă, privind peste umăr. Lee Foley tocmai ieÈ™ise din lift. Americanul păru să nu l fi văzut, luând o spre dreapta È™i dispă-rând în josul scării, în direcÈ›ia barului. Nancy se întorsese, de asemenea, ca să vadă la ce se uită. — E ceva în neregulă, Bob? — Nu, tocmai luam o hotărâre cu privire la ceva. Ar fi mai bine să È™tii că mă întâlnesc cu Novak în Thun, într un hotel numit Freienhof... ÃŽi silabisi numele. Numărul îl găseÈ™ti în cartea de telefon. Doar dacă trebuie să dai de mine urgent. Acum mă duc... — Ai grijă... Bărbatul zvelt È™i înalt traversă grăbit Kochergasse spre una din cabinele telefonice de lângă biroul Hertz de închiriat maÈ™ini. AÈ™teptase o veÈ™nicie în cafeneaua de vizavi de Bellevue, prefăcându se că citeÈ™te Berner Zeitung, comandând trei ceÈ™ti de cafea È™i dându le gata pe fiecare în parte în timp ce supraveghea atât intrarea principală, cât È™i intrarea în cafenea. Formă un număr È™i vorbi precipitat când auzi vocea de la celălalt capăt. — Newman tocmai s a întors. A intrat în hotel cu o femeie. Acum vreo două minute. Stai. Cred că iese din nou. Singur? Da. Vine spre mine. Acum a traversat strada. Se îndreaptă către un Citroen argintiu, parcat lângă un aparat de taxare. Deschide portiera. Nu pot să fac nimic. Demarează din moment în moment... — Eu pot, replică vocea. Avem maÈ™ini care aÈ™teaptă astfel de situaÈ›ii. MulÈ›umesc... Străbătând Autostrada N6, spre Thun, Newman se simÈ›i obosit. Fusese o zi încărcată È™i era abia începutul. O lungă plimbare plăcută prin Berna, dar totuÈ™i obositoare. Porni instalaÈ›ia de încălzire È™i coborî geamul. Aerul îngheÈ›at năvăli în interior. ÃŽl socoti bine venit. Trebuia să fie în formă când îl va întâlni pe Novak. Autostrada cu patru benzi – două pe fiecare sens, separate pe mijloc de o insulă – se întindea în faÈ›a sa, în conul de lumină al farurilor. Imediat începu să se simtă mai bine, mai lucid. Porsche ul roÈ™u apăru pe un drum lateral, cu farurile pe faza mică, în timp ce îl urmărea la o distanță potrivită. El îl observă, întâmplător, în oglinda laterală. Nici o încercare de depășire. Newman conducea aproape la limita de viteză. Porsche ul, aÈ™iÈ™derea. Arcele podului îi fulgerară pe deasupra capului. Din când în când, ochii gemeni ai altor perechi de faruri veneau în direcÈ›ia sa, de pe benzile ce duceau înapoi, spre Berna. ÃŽÈ™i privi ceasul. După cum planificase, trebuia să ajungă la Freienhof înainte de 7:00 p.m. ÃŽnaintea lui Waldo Novak. ÃŽÈ™i continuă drumul. Se va interesa de Porsche când va ajunge la Thun. Dacă va mai fi după el... La volanul Porsche ului său, Lee Foley avea două probleme asupra cărora să se concentreze. Citroen ul din față, Audi ul negru din spatele său. Observă prima dată Audi ul ca două pete de lumină la mare distanță, în urmă. ÃŽi atrase atenÈ›ia, deoarece cele două pete se transformară treptat în faruri puternice. Se apropia ca un liliac uriaÈ™. Apoi încetini brusc, păstrând o viteză de croazieră È™i o distanță de aproximativ o sută de metri între maÈ™ina sa È™i luminile de poziÈ›ie. Foley își plimbă ochii alternativ între Citroen È™i Audi ul, din oglinda retrovizoare. De ce să doboare recordurile – È™i limita de viteză – ca apoi să încetinească? Ajunse într un punct în care nivelul obiÈ™nuit al autostrăzii continua într o ascensiune uÈ™oară chiar în locul în care drumul făcea o curbă. O maÈ™ină ce se îndrepta spre Berna, dincolo de insula centrală, veni chiar pe marginea înălÈ›ată. Cu farurile pe faza mare. Foley clipi, privi din nou, scurt, în oglinda retrovizoare, în timp ce farurile nemicÈ™orate ale celuilalt vehicul prinseră Audi ul într un fascicul de lumină asemănător unui reflector. ÃŽn față, doi bărbaÈ›i. Aprecie că mai erau alÈ›i doi în spate. ÃŽnghesuială mare. Abătându se de pe autostradă, Foley intră în Thun pe Bernstrasse, în spatele Citroen ului, apoi viră la dreapta, pe Grabenstrasse, în timp ce Newman își continuă drumul pe Hauptgasse. Opri aproape imediat într un loc de parcare, stinse motorul È™i privi în oglinda retrovizoare. MaÈ™ina Audi se opri la un colÈ›, ca È™i cum È™oferul nu era sigur în privinÈ›a locului unde se afla. Doi bărbaÈ›i coborâră din partea din spate a maÈ™inii, care, apoi, pomi în viteză pe Hauptgasse, pe traseul pe care îl urmase Citroen ul. Foley aÈ™teptă în continuare, cu mâinile pe volan. Unul din bărbaÈ›i, cel cu mustață, peste patruzeci de ani – ceva din atitudinea sa sugerând că era È™eful – scăpă din mâna dreaptă un obiect. Avea reflexe foarte bune. Prinse obiectul la jumătatea drumului, înainte de a lovi pavajul. Un obiect care semăna leit cu un radio telefon. Foley zâmbi în barbă, coborând din maÈ™ină È™i încuind o. Crezu că le È™tie meseria. Spre deosebire de Berna, oraÈ™ul Thun este atât de germanic, cât o spune numele. Râul Aar, izvorând din Thunersee – lacul Thun, prea departe de oraÈ™ ca să fie văzut – îl împarte în două. Râul izolează, de asemenea, zona centrală insulară, legată de cele două maluri printr o serie de poduri. Sosirea în Thun, ca, de altfel, È™i la Berna, constituie o călătorie înapoi, în Evul Mediu. Clădiri străvechi se înÈ™iră pe malul apei. Bătrâne poduri, cu acoperiÈ™ul din lemn, leagă malurile râului Aar care, lăsând oraÈ™ul în urmă, curge către îndepărtata Berna. Străbătând Hauptgasse, Newman văzu Porsche ul roÈ™u cotind pe Grabenstrasse È™i hotărî că bănuielile sale erau neîntemeiate. ÃŽÈ™i continuă drumul, virând în stânga, pe Sinnebrucke, către insulă, È™i parcă Citroen ul în locul numit Balliz. Apoi străbătu înapoi drumul pe jos, în liniÈ™tea străzilor întunecate, în direcÈ›ia hotelului Freienhof, care domină o porÈ›iune a râului Aar. Prima surpriză fuse că Waldo Novak ajunsese acolo înaintea sa. Scoțându È™i pardesiul È™i agățându l pe un cuier din hol, îl studie pe american care È™edea la o masă din colÈ›, în restaurant. Două pahare goale de pe masă îi indicară lui Newman că Novak ajunsese mai devreme, pentru a È™i face plinul, pentru a È™i face curaj în vederea confruntării cu englezul – lucru care îi conveni de minune lui Newman. — ÃŽncă un Canadian Club, comandă Novak ospătarului È™i apoi îl văzu pe Newman. — Și mie la fel... — Duble, nu uita, strigă Novak în spatele ospătarului. OK, Newman, deci ai venit. Unde mergem de aici? — De ce ai acceptat slujba asta la Clinica Berna? întrebă Newman într o doară. Se aÈ™eză, aÈ™teptând răspunsul, în timp ce Novak dădu pe gât jumătate din noul pahar, el sorbind din al său. Americanul purta o scurtă sport cu carouri mari È™i pantaloni gri de flanel. FaÈ›a îi era congestionată, iar el se juca cu paharul pe care îl trântise pe masă. — Pentru bani. De ce acceptă oricine o slujbă? întrebă el. — Uneori, pentru că este... devotat, cred că acesta e cuvântul pe care îl căutam. — Ei bine, l ai găsit – cuvântul! Ai mai descoperit, în ultima vreme, ceva despre care s ar cuveni să È™tiu? — Două cadavre. Novak îngheță. Culoarea intensă îi părăsi chipul tineresc. Strânse paharul atât de puternic, albindu i se încheieturile, încât Newman crezu că e gata să-l zdrobească. DeÈ™i mesele din vecinătatea lor erau libere, el privi de jur împrejur, ca un om hăituit. — Ce cadavre? îngăimă el. — Mai întâi, un omuleÈ› numit Julius Nagy. Există o legătură de netăgăduit între el È™i doctorul Kobler. Cineva l a îmbrâncit, noaptea trecută, pe Julius Nagy de pe Platforma din Berna. E o cădere de cel puÈ›in treizeci de metri, probabil mai mult. A sfârÈ™it o pe capota unei maÈ™ini. Făcut terci. — ÃŽncerci să mă înspăimânÈ›i? — Doar încerc să te È›in la curent cu desfășurarea evenimentelor. Nu vrei să afli despre cel de al doilea cadavru? — Dă i înainte, Newman. Nu mă înfricoÈ™ezi... — Un englez numit Bernard Mason. Investiga clinici elveÈ›iene – ceea ce, cu siguranță, vom descoperi că era un paravan pentru verificarea Clinicii Berna. A sfârÈ™it o în râu – cu trupul strivit de un stăvilar. A te interesa de Clinica Berna nu pare să fie o preocupare prea sănătoasă. Chelner, încă două duble. Ne plac rezervaÈ›iile... — Nu cred că vreau să stau cu tine de vorbă, Newman. — Ai pe altcineva în care să te încrezi? Ce e acel lucru pentru care merită să fii în slujba profesorului Armand Grange? — Două sute de mii de dolari pe an... Rostise cu bravada unui beÈ›iv, pentru a i arăta lui Newman că se baza pe ceva È™i că, mai tânăr fiind, era un câștigător. Newman trată cu neîncredere afirmaÈ›ia referitoare la enormul salariu – Novak exagera. Era o extravaganță. Plăti chelnerului pentru noul rând de băuturi, iar Novak își înÈ™făcă paharul, aproape vărsându l în decursul miÈ™cării. — Cum este să lucrezi cu un È™ef ca Grange? se interesă Newman. — M am hotărât, Newman. Decizia sună asemenea celei a lui Napoleon pe punctul de a da ordine în bătălia de la Austerlitz. Nu mai vorbesc cu tine nici un cuvânt. AÈ™a că ce ar fi s o laÈ™i baltă? Acesta fu momentul în care Newman simÈ›i că îl scăpase din mână. Fu, de asemenea, momentul pe care îl alesese Lee Foley ca să intre È™i să se aÈ™eze pe scaunul din faÈ›a lui Novak. — Sunt Lee Foley. Tu eÈ™ti doctorul Waldo Novak din New York. EÈ™ti în prezent repartizat la Clinica Berna. Corect? Având capul descoperit, Foley era îmbrăcat cu pantaloni È™i canadiană. Ochii săi albaÈ™tri îi È›intuiau pe cei ai doctorului. Nici măcar nu privise în direcÈ›ia lui Newman. Era ceva în atitudinea lui Foley care îl determină pe Novak să facă un efort teribil de a se trezi. — Și ce dacă sunt? întrebă, el, într o tentativă de agresivitate. — Suntem îngrijoraÈ›i în privinÈ›a ta, Novak. Foley vorbi calm, pe un ton plat, dar vocea sa avea încă un timbru grav. Problema este că suntem tot mai îngrijoraÈ›i pe zi ce trece, adăugă el. — Cine naiba sunt "noi"? Cine naiba eÈ™ti dumneata? — C.I.A.... Brusc, Foley deschise o legitimaÈ›ie È™i o împinse pe masă. Novak lăsă jos paharul, fără să bea. Luă legitimaÈ›ia È™i se holbă la ea, la Foley È™i, din nou, la legitimaÈ›ie. Foley se întinse peste masă È™i i o smulse din mâini, strecurând o la loc în buzunarul de la piept, cu ochii săi albaÈ™tri aÈ›intiÈ›i într ai lui Novak în timp ce continuă să vorbească liniÈ™tit. ÃŽÈ›i spun eu ce urmează să faci. Urmează să i răspunzi lui Newman la absolut orice întrebare È›i ar putea pune. Am fost clar? — Și dacă n o fac? — Nu beau nimic, mulÈ›umesc, spuse Foley, refuzând trataÈ›ia lui Newman, cu ochii încă fixaÈ›i în ai lui Novak. Dacă nu, trebuie să È™tii că deja am luat în calcul retragerea paÈ™aportului dumitale. Și înÈ›eleg că Departamentul de JustiÈ›ie a mers È™i mai departe. Au început demersurile pentru revocarea cetățeniei dumitale americane... Foley își păstra încă atitudinea calmă, nepăsătoare. ÃŽl privi pe Newman, acceptând să i ia ceva de băut, doar niÈ™te apă Perrier. Avea gîtlejul destul de uscat. Probabil, datorită temperaturii scăzute. ÃŽÈ™i privi ceasul. Sunt grăbit, Novak. Și să nu te apropii de Ambasada americană din Berna. Asta ar putea doar să È›i înrăutățească situaÈ›ia. Ce È›i am spus vine direct de la Washington. Hotărăște te. Ai sau n ai de gând să colaborezi cu Newman? — Am nevoie de puÈ›in timp de gândire... — Fără timp de gândire. Acum! Da. Sau nu. Foley își bău apa Perrier È™i privi pe fereastră, departe de Novak. Dincolo de o stradă îngustă se afla un braÈ› al râului. Dincolo de acea clădire veche, ale cărei lumini se reflectau în apa întunecată. ÃŽÈ™i termină de băut apa, își privi din nou ceasul È™i se uită È›intă la Novak. — Și nu m ai văzut. Nu exist. Asta e, dacă È›ii la sănătatea ta. Deci, cum rămâne? — Voi colabora. Sper că va rămâne confidenÈ›ial? Foley se ridică, fără a răspunde – un bărbat impunător – înclină capul către Newman È™i dispăru în noapte. Novak făcu un gest spre chelner, care aduse încă două pahare. Newman îl aÈ™teptă până ce dădu pe gât încă un Canadian Club È™i își puse pe masă propriul pahar. — Ce vrei să È™tii? întrebă Novak pe un ton resemnat. — Care este naÈ›ionalitatea pacienÈ›ilor din Clinica Berna? Amestecată? — E ciudat. Nu sunt elveÈ›ieni. ToÈ›i sunt americani, câțiva din America de sud – care își pot permite. Grange pretinde taxe enorme. Majoritatea au venit la el ca urmare a turneului de conferinÈ›e din State. E total implicat în problema regenerării celulare. Deci, e o sabie cu două tăiÈ™uri. — Asta ce înseamnă? — Uite ce e, Newman... Novak, cenuÈ™iu la față, în urma întâlnirii cu Foley, se întoarse, pentru a l privi pe englez,... nu trăim într o lume perfectă. Sunt o mulÈ›ime de familii americane putred de bogate, deseori recent îmbogățite. MagnaÈ›i ai petrolului din Texas, oameni care au făcut milioane în Silicon Valley, ca urmare a boom ului electronicii. Și alÈ›ii asemenea lor. Grange are un acut simÈ› al detectării locurilor în care banii sunt controlaÈ›i de vârstnici – bărbaÈ›i È™i femei – ale căror dragi rude apropiate tânjesc să preia acest control. Trimit capul familiei la Clinica Berna, pentru aÈ™a zisa regenerare celulară. Asta îi scoate din cursă. Solicită o dispoziÈ›ie judecătorească de administrare a proprietății. Pricepi? — Continuă... Vocea lui Novak se schimbă, iar el mimă o pledoarie. — Onorată instanță, afacerea este în pericol să se ducă de râpă, dacă nu cumva ne împuterniciÈ›i pe noi să o menÈ›inem în competiÈ›ie. Proprietarul este într o clinică elveÈ›iană. Nu mi place să folosesc cuvântul "senil", dar... Mai luă o înghiÈ›itură. Acum îți dai seama cum stau lucrurile cu adevărat? Grange oferă pacientului – care este grav bolnav – speranÈ›a unei vieÈ›i noi. Oferă moÈ™tenitorilor È™ansa de a pune mâna pe o avere. Plătind un preÈ›. E o formulă strălucită, bazată pe o necesitate. Profesorul Grange e un om strălucit. Are un efect hipnotic asupra oamenilor, în special asupra femeilor. — ÃŽn ce sens hipnotic? — Le face pe rude să simtă ceea ce vor ele să simtă – că procedează corect exilând în ElveÈ›ia pe bărbatul sau femeia care le stă în cale. ÃŽngrijire drăgăstoasă È™i atenÈ›ie sporită. Tonul lui Novak se schimbă. Ceea ce vor toÈ›i aceÈ™ti ticăloÈ™i este să pună mâna pe bani. Grange a elaborat o formulă perfectă, bazată pe natura umană. — Până aici nu e nimic criminal în mod special, comentă Newman. — Criminal? Novak vărsă pe masă un pic din băutura sa. Ospătarul grijuliu, pregătit pentru o nouă comandă, apăru cu un È™ervet È™i È™terse masa. Novak, È™ocat, aÈ™teptă până ce rămaseră singuri. — Cine a pomenit despre activități criminale? — De ce păzeÈ™te Armata ElveÈ›iană clinica? — Asta e o treabă ciudată, despre care nu vreau să È™tiu. ÃŽmi fac meseria È™i nu pun întrebări. Asta e ElveÈ›ia. Toată e o tabără militară. Ai È™tiut că e o bază militară de antrenament la Lerchenfeld? Asta se află de cealaltă parte a oraÈ™ului. ÃŽn Thun Sud... — Dar ai văzut în Clinica Berna bărbaÈ›i în uniforme militare? insistă Newman. Nu uita ce a spus Foley. — Sunt aici de un an. ÃŽn tot acest interval am văzut doar oameni îmbrăcaÈ›i cu un soi de uniforme. O dată la poarta principală, o dată patrulând în zona de lângă laborator... — A, da. Laboratorul. Ce se petrece în locul acela? — N am idee. Nu mi s a îngăduit accesul. Dar am auzit că acolo e locul în care se desfășoară experimentele cu regenerarea celulară. Bănuiesc că elveÈ›ienii sunt foarte avansaÈ›i în tehnica de a opri înaintarea în vârstă. Novak se înfierbântă pe această temă, relaxându se pentru prima oară. Tehnica datează dinainte de război. ÃŽn o mie nouă sute treizeci È™i opt Somerset Maugham scriitorul – a urmat primul tratament. A fost asistat de faimosul doctor Niehans, care l a injectat cu celule extrase din foetusul mieilor nenăscuÈ›i. Timpul era factorul cheie. Nu trebuia să se scurgă mai mult de o oră între sacrificarea oii gestante È™i injectarea celulelor la pacientul uman. Niehans a măcinat mai întâi celulele obÈ›inute de la foetus È™i le a solubilizat într o soluÈ›ie să-rată. SoluÈ›ia era injectată în muÈ™chii fesieri ai pacientului... — Totul sună un pic macabru, remarcă Newman. — Somerset Maugham a trăit până la nouăzeci È™i unu de ani... — Și Grange are rezultate similare? — Acesta e secretul lui Grange. Aparent, tehnica sa este mai avansată decât a lui Niehans. Știu sigur că păstrează o diversitate de animale în acel laborator, dar ce fel de animale, nu È™tiu. Mai este È™i altă clinică ce se axează pe acelaÈ™i tip de tratament, lângă Montreux. Ei o numesc Cellvital. Newman își umplu, în tăcere, paharul cu Perrier din sticla pe care o lăsase Foley. Aprecie ca interesantă informaÈ›ia pe care tocmai i o dăduse Novak. Putea să explice referirea lui Jesse Kennedy la "experimente" – o activitate nu mult mai sinistră decât faptul că ea nu fusese unanim acceptată de practicanÈ›ii medicinei de oriunde. — Mi ai spus naÈ›ionalitatea pacienÈ›ilor, spuse după o scurtă pauză. Tu eÈ™ti american. Dar ceilalÈ›i doctori? — Sunt elveÈ›ieni. Grange mi a cerut să vin, în timpul unuia dintre turneele lui americane... — Și ai venit pentru un motiv foarte firesc: banii? — După cum È›i am spus, două sute de mii de dolari pe an. Fac avere – la vârsta mea... Deci Novak nu aruncase vorbe în vânt, pentru a l impresiona, reflectă Newman. SimÈ›i că încă nu i pusese întrebarea potrivită. ÃŽl atinse pe Novak într un punct sensibil, punând întrebarea pe un ton indiferent: — Și ce faci pentru asta? Semnezi niÈ™te stupide certificate de deces? — Du te dracului! — Am impresia că în clinica asta È™i a găsit loc diavolul – È™i că tu bănuieÈ™ti mai mult decât spui. LocuieÈ™ti în zonă? — Da. Novak devenise rezervat. Face parte din contract. — Și doctorii elveÈ›ieni? — Se duc acasă. Uite ce e, Newman, pentru banii mei lucrez destule ore. Sunt la ordin cea mai mare parte a anului... — Calmează te. Mai bea un pahar. Și în privinÈ›a personalului – gărzile, îngrijitoarele, recepÈ›ionerii? Ei de unde vin? — Asta e cam ciudat, acceptă Novak. Grange n ar angaja localnici din Thun. Ei locuiesc, de asemenea, în zonă. Majoritatea sunt din alte părÈ›i ale ElveÈ›iei. ToÈ›i, cu excepÈ›ia lui Willy Schaub. El locuieÈ™te în Matte – un cartier al Bernei, lângă Nydeggbrucke. Se duce în fiecare noapte acasă. — Ce meserie are? întrebă Newman, scoțându È™i agenda. — Brancardier È™ef. Bănuiesc că e acolo de când lumea. Omul treburilor ciudate. ÃŽnvârte totul. De încredere... — O să mi notez adresa lui... Novak ezită până când Newman rosti, pur È™i simplu "Foley", apoi se răzgândi. — ÃŽntâmplător È™tiu unde locuieÈ™te. O dată am avut nevoie de niÈ™te medicamente È™i, de vreme ce eram în Berna, le am luat de la el de acasă. Poveste veche. Gerberngasse, numărul 498. E, practic, sub pod. Este o scară acoperită care duce de la capătul podului în Gerberngasse. Probabil că el cunoaÈ™te mai mult decât oricine în privinÈ›a Clinicii Berna – cu excepÈ›ia lui Grange È™i a lui Kobler... — MulÈ›umesc, Novak, ai fost foarte amabil. ÃŽncă ceva, înainte să plec. Va trebui să te văd din nou. O să participi la recepÈ›ia medicală de la Bellevue Palace? — Profesorul mi a cerut să fiu acolo. Lucru foarte neobiÈ™nuit... — De ce neobiÈ™nuit? — Va fi prima atribuÈ›ie publică pe care o voi avea de când am venit aici. — Prin urmare, vei putea să te strecori afară pentru scurt timp. Am putea vorbi în camera mea. Poate m am gândit È™i la alte întrebări. De ce arăți atât de neîncrezător? Grange te È›ine cumva cu lanÈ›ul de gât? — BineînÈ›eles că nu. Nu cred că e bine să fim văzuÈ›i multă vreme împreună... — Ai fi putut fi urmărit? Privi prin restaurant care începea să se umple. Păreau, după frânturile de conversaÈ›ie, să fie fermieri È™i comercianÈ›i locali. Fermierii se plângeau de vremea rea, ca È™i cum aceasta era unică în decursul istoriei. — Nu, replică Novak. Mi am luat măsuri de precauÈ›ie. M am învârtit o vreme, înainte de a mi fi parcat maÈ™ina. Apoi am străbătut, pe jos, drumul până aici. Asta e tot? — Laboratorul în care n ai intrat niciodată. E un pasaj acoperit care duce la el dinspre Clinică. Trebuie să fi auzit ceva bîrfe în privinÈ›a lui. — Numai despre atombunker. Probabil È™tii că elveÈ›ienii au acum o reglementare cum că orice clădire nou construită, inclusiv locuinÈ›ele personale, trebuie să includă un atombunker. Ei bine, bănuiesc că acela de sub laborator este enorm. O ușă uriașă, făcută din oÈ›el masiv, groasă de cincisprezece centimetri – felul în care mi a fost descrisă te duce cu gândul la intrarea unei bănci din Zürich. Trebuie să încapă toÈ›i pacienÈ›ii È™i personalul, în caz de necesitate... Prin urmare, acest lucru putea să explice alt lucru nevinovat, pe care Newman îl considerase sinistru – pasajul acoperit dinspre laborator ducea, de asemenea, la atombunker. ÃŽn pofida tuturor acestor întrebări, încă nu reieÈ™ea absolut nimic necurat în privinÈ›a Clinicii Berna. ÃŽi trecu prin minte un gând întârziat: rosti întrebarea în timp ce își îmbrăca pardesiul: — Deci, te ai gândit că ai fi putut fi urmărit? — Nu prea. Kobler a spus că mi ar sugera să mi iau o seară liberă. M a îndemnat să mi petrec noaptea în alt loc, dacă simt nevoia... Novak se întrerupse, iar Newman aÈ™teptă, crezând că americanul făcuse o legătură mentală. Ciudat lucru, spuse Novak încet, dar ultima dată când a făcut o, a fost în noaptea în care a murit Hannah Stuart... 21 Newman ieÈ™i în aerul tăcut È™i îngheÈ›at al nopÈ›ii. Străzi pustii. AÈ™teptă până ce ochii i se obiÈ™nuiră cu întunericul. Era pe punctul de a aprinde o È›igară, când se răzgândi. Nimic nu localizează mai clar o È›intă decât flacăra unei brichete. Iar el nu uitase că una dintre armele pe care Beck le declarase furate în regiunea Thun era o puÈ™că cu lunetă de tip militar. Uitându se după eventuali urmăritori, porni spre Sinnebrucke. ÃŽncă nu era convins că Novak îi spusese tot. Americanul era posibil să fi fost trimis de Kobler, pentru a l atrage pe Newman în Thun. Mai târziu, după prea multă băutură, Novak s ar fi putut hotărî să È™i ia măsuri de siguranță în privinÈ›a discuÈ›iei cu el. Newman era convins de un lucru: nu putea avea încredere în nimeni. Apa izvorâtă din lac clipocea pe zidul de la poalele podului. Apoi auzi apropiindu se pufăitul uÈ™or al motorului unei È™alupe. MicuÈ›a ambarcaÈ›iune avea chila plată. Când barca trecu pe sub lumina unui felinar, văzu că era propulsată de un motor exterior Yamaha. La pupa stătea ghemuit un bărbat. Newman se retrase în umbră, nefiind sigur dacă fusese văzut. Bărbatul duse la gură un obiect plat, asemănător unei cutii. Un radio telefon. ÃŽl supravegheaseră dinspre singura zonă pe care el o trecuse cu vederea – dinspre râu. Fusese, probabil, un fleac să i observe pe Novak È™i pe Newman È™ezând la masa de la fereastră, în restaurantul luminat. Să fi raportat el, oare, că Newman abia părăsise restaurantul? Berna este asemănătoare unui uriaÈ™ transatlantic, construit din piatră È™i stâncă, dominând È›inutul înconjurător. Centrul oraÈ™ului Thun este situat pe o insulă dintr un bazin. Newman privi în sus, spre țărmul nordic, unde latura împădurită a dealurilor urca abrupt, dealuri pe care luminile caselor străluceau aidoma unor bijuterii. Părăsi podul, traversă strada, la adăpostul uneia dintre numeroasele arcade de dimensiuni mai reduse decât ale celor din Berna. Urmă un drum ocolitor către locul în care își lăsase parcată maÈ™ina, în Balliz. Căută un Porsche roÈ™u, orice indiciu în privinÈ›a lui Lee Foley, orice indiciu în privinÈ›a altor urmăritori. Cu reÈ›eaua sa de canale, Thun este ca o mică VeneÈ›ie sau ca Stockholm. Privind spre sud, văzu la capătul străzii conturul vag al unui munte impresionant, cu pantele superioare albite de zăpadă. ÃŽÈ™i continuă, cu încetineală, drumul, ascultând. Lăsă în dreapta unul dintre bătrânele poduri acoperite È™i i se dezvălui priveliÈ™tea dinspre nord. ÃŽn cel mai înalt punct de deasupra oraÈ™ului se înălÈ›au zidurile măreÈ›e È™i turlele secularului castel, o siluetă sinistră, dezvăluită pe jumătate de noaptea înstelată. Bolborositul È™i plescăitul apei constituiau singurele sunete. Se hotărî. Newman nu verificase doar prezenÈ›a urmăritorilor: își reluase plimbarea singuratică în timp ce se lupta să ia o hotărâre. Nu È™i putea lua gândul de la ceva ce spusese Novak. Kobler a spus că mi ar sugera să mi iau o seară liberă... ultima dată când a făcut o, a fost în noaptea în care a murit Hannah Stuart... Se înapoie grăbit în locul în care era parcat Citroen ul, se aÈ™eză la volan, porni motorul È™i urcă pe străzile pustii, înspre Thun Nord, către Clinica Berna. Scena îngrozitoare apăru în lumina farurilor lui Newman în timp ce se afla pe coama unui deal. Venind dinspre nord vest, urmase un traseu care l conducea la poarta principală a Clinicii Berna. ÃŽn dreapta sa, de a lungul drumului îngust, se afla gardul de sârmă ce împrejmuia terenurile întinse ale Clinicii, care, în acest loc, aveau un relief abrupt. Ceva mai devreme traversase zona zăpezilor eterne È™i È™tia că laboratorul era dincolo de gard, ascuns de o denivelare a reliefului. ÃŽn lumina farurilor văzu, în gardul de sârmă, o poartă larg deschisă. ÃŽn stradă, lângă poartă, erau parcate două maÈ™ini de poliÈ›ie cu luminile albastre de pe capote clipind È™i rotindu se. ÃŽn incinta clinicii urca în fugă panta stâncoasă, spre poartă, o femeie îmbrăcată cu un soi de robă. ÃŽn spatele ei, în întuneric, sărea o formă neclară. Unul din blestemaÈ›ii de dobermani. Femeia continua să alerge, o fugă împleticită. ÃŽn lumina farurilor uneia din maÈ™inile de poliÈ›ie stăteau doi oameni. Beck È™i, Dumnezeule!, Nancy... Dobermanul era pe cale să o ajungă pe femeia care alerga. Era prea departe de poarta deschisă. Hristoase! Era un coÈ™mar. Newman opri lângă poartă în timp ce Beck își ridică ambele mâini, rămânând nemiÈ™cat Strângea o armă. ÃŽn spatele său apăru o a treia maÈ™ină. Nu era maÈ™ină de poliÈ›ie. Frînă violent È™i cineva țâșni afară din ea. ÃŽn acel moment Beck trase. Câinele se ridică vertical în noapte, păru să rămână în suspensie, apoi se prăbuÈ™i la pământ. Se petreceau atâtea evenimente, încât erau greu de crezut. Newman își părăsi maÈ™ina. Bărbatul care tocmai sosise era căpitanul René Lachenal. ÃŽn uniformă completă. Femeia care alerga trecu, clătinându se, de poartă È™i se prăbuÈ™i pe È™osea. Halatul i se desfăcu, È™i Newman văzu că pe sub veÈ™mântul gros purta pijama, iar pantofii uÈ™ori îi erau plini de zăpadă. Nancy era deja aplecată asupra formei inerte. Beck folosea aparatul său de emisie recepÈ›ie. Newman numără È™ase poliÈ›iÈ™ti în uniformă, toÈ›i purtând jachete din piele È™i pistoale automate la È™oldul drept. Beck își strecură arma în buzunar È™i își puse mânuÈ™ile. ÃŽnchise poarta È™i se opri în faÈ›a ei, jucându se cu ceva. Newman nu putea să vadă ce făcea. — ÃŽncălcaÈ›i teritoriul unei zone militare, strigă furios Lachenal. Ne ocupăm noi de această femeie... — Zonă militară? Beck își îndreptă È›inuta È™i se îndepărtă de poarta care, văzu Newman acum, era încuiată cu lacătul. Despre ce dracu vorbeÈ™ti? Am cerut o ambulanță pentru această femeie. ÃŽn foarte scurt timp va fi aici... — Desfășurăm manevre militare, insistă Lachenal. La intrarea pe drumul ăsta era o barieră... Silueta sa înaltă, uscățivă îl domina pe Beck, care privea atent în direcÈ›ia Bernei, de unde se putea auzi, apropiindu se, sunetul unei sirene, crescând treptat în intensitate. — Da, am văzut bariera, îi spuse Beck. Am depășit o. Și se pare că bine am făcut. ÃŽn orice caz, nu exista nici o avertizare oficială preliminară a vreunor manevre. Și, am salvat o pe această femeie. AÈ›i văzut câinele acela... Newman avu o serie de impresii vii, pe care mai târziu È™i le reaminti asemenea imaginilor făcute la lumina blitzului unui aparat. Un transportor blindat oprind în spatele maÈ™inii lui Lachenal. SoldaÈ›i îmbrăcaÈ›i în echipament de luptă – căști, uniforme de camuflaj, arme automate – sărind din el È™i răspândindu se în cerc. Lachenal ducând la ochi, cu o expresie gravă, un binoclu atârnat la gât È™i scrutând grăbit terenul din spatele gardului de sârmă ghimpată. Nancy, care se afla în apropierea lui Newman, ridicându se încet È™i È™optindu i lui Beck în aÈ™a fel încât singura persoană care o mai auzi fu Newman. — Mă tem că nu am salvat o. E moartă. Nu mi place aspectul ei. FireÈ™te că nu pot fi sigură, dar toate simptomele indică faptul că a murit asfixiată. Și, mai grav, am descoperit semne specifice unei forme de otrăvire. Dacă îmi cereÈ›i să ghicesc – ar putea fi doar o presupunere – aÈ™ diagnostica cianură... — OpreÈ™te te, îi sugeră Beck. Am toate elementele necesare. AmbulanÈ›a sosise. Șoferul, hotărât, își strecură maÈ™ina printre transportor È™i maÈ™ina lui Lachenal, înaintând până ce botul maÈ™inii sale aproape atinse Citroen ul lui Newman, trase cu spatele în zona porÈ›ii, întoarse în aÈ™a fel, încât ambulanÈ›a se afla cu spatele spre Berna, È™i opri alături de trupul femeii de pe È™osea. UÈ™a din spate se deschise, doi bărbaÈ›i în alb coborâră, purtând o brancardă, È™i, în acel moment, interveni Lachenal: — Ce faceÈ›i? întrebă el. Pot să dispun imediat să fie dusă la un spital militar pentru primul ajutor... — E moartă, Lachenal, îi spuse pe un ton rece Beck. Se petrecu ceva extraordinar. Silueta trufașă a căpitanului de contrainformaÈ›ii, membru al Statului Major, era dominată acum de silueta mult mai scundă a lui Beck prin simpla forță a personalității. PoliÈ›istul își scoase din nou pistolul automat È™i îl È›inu cu È›eava spre pământ. — TotuÈ™i, o putem lua noi, spuse după un timp Lachenal. Poate fi o problemă de resortul contraspionajului... — Las o baltă, Lachenal. ÃŽmi asum răspunderea. Și consider acest caz ca pe unul de omucidere suspectă. Este o problemă care cade în întregime sub jurisdicÈ›ia PoliÈ›iei Federale. Apropo, dacă nu ordoni imediat oamenilor dumitale să È™i lase jos armele, în momentul în care ajung la Berna, te voi da în judecată pentru obstrucÈ›ionarea cursului justiÈ›iei... — Ei nu amenință pe nimeni... — AÈ™tept. Lachenal dădu un ordin scurt ofiÈ›erului însărcinat cu comanda detaÈ™amentului. SoldaÈ›ii urcară în transportor, care apoi, cu o oarecare dificultate, întoarse înainte de a se îndrepta spre Berna. Beck privi aceste operaÈ›iuni cu o expresie îngheÈ›ată, având încă pistolul pe lângă corp. Lachenal se întoarse È™i îl privi. — Omucidere? Nu înÈ›eleg. — Nici eu nu înÈ›eleg până când nu va fi efectuată autopsia. ÃŽncă ceva. Este de față un doctor specialist, care a examinat cadavrul. Declară că femeia moartă indică simptome clare că ar fi murit datorită cianurii sau altei forme de otrăvire. Asta în caz că mai ai È™i alte gânduri. ÃŽmi închipui că ai propriul dumitale radio telefon, ca să fii la curent cu desfășurarea acestor manevre care s au ivit brusc? Bun. Haide să ne sincronizăm lungimile de undă. Doresc să rămân în legătură directă cu dumneata până ajungem, în siguranță, la Berna. Poate că vei fi atât de amabil, încât să ne însoÈ›eÈ™ti în maÈ™ina dumitale? — Consider jignitoare aluzia din spatele cererii dumneavoastră... — Dar te vei conforma, spuse tăios Beck. Cuvântul pe care l am folosit a fost omucidere. Acesta are prioritate față de oricare alte situaÈ›ii, cu singura excepÈ›ie a stării de război. De acord? — Vă voi însoÈ›i cu maÈ™ina mea până la periferia Bemei. Poate vreÈ›i să fiÈ›i primii, apoi ambulanÈ›a, iar eu să închei coloana? Beck încuviință din cap, încă È›inând situaÈ›ia sub control. Brancardierii transportaseră corpul femeii în ambulanță È™i închiseseră uÈ™ile. La cererea lui Newman, Beck acceptase ca unul din oamenii săi să conducă Citroen ul înapoi în Bellevue, pentru ca astfel Newman să poată călători cu Nancy în maÈ™ina lui Beck. ÃŽnainte de a pleca, Beck ordonă celorlalÈ›i poliÈ›iÈ™ti să se înghesuie în cealaltă maÈ™ină È™i să patruleze în jurul întregului perimetru al Clinicii Berna. Trecând pe lângă ambulanță, făcu semn cu mâna înmănuÈ™ată înspre partea geamului È™oferului, pentru a i indica să-l urmeze. La plecare nu mai schimbă nici un cuvânt cu Lachenal, menÈ›inându È™i astfel până la capăt controlul deplin asupra situaÈ›iei. Deschise uÈ™a din spate a maÈ™inii sale, o invită pe Nancy să intre È™i o prezentă subordonatului său, Leupin, care i se alătură, pe cealaltă parte. Făcu observaÈ›ia în timp ce se aÈ™eză la volan, iar Newman luă loc lângă el. — Nu sunt deloc mulÈ›umit de Lachenal. Pare să aibă prea mulÈ›i oameni la dispoziÈ›ia sa cât ai bate din palme. ÃŽÈ›i dai seama că trebuie să fi chemat transportorul acela blindat după ce sosise, dar înainte de a coborî din maÈ™ină? Beck demarase când Newman arătă cu degetul spre aparatul de emisie recepÈ›ie aÈ™ezat în poala lui Beck. Butonul de comunicare era pe poziÈ›ia închis. — PoÈ›i să-l È›ii sub observaÈ›ie cu ăsta, nu i aÈ™a? — Dar cu cine vorbeÈ™te în acest moment, pe o altă lungime de undă? Pur È™i simplu, nu È™tiu. Lachenal părea foarte îngrijorat È™i nesigur în privinÈ›a întregii afaceri, asta e cert. Lachenal al nostru e un tip foarte complex, dar, în fond, e un om integru. E preocupat doar de siguranÈ›a ElveÈ›iei... — Și cât de departe ar merge cu această protecÈ›ie? Militarii trăiesc cu adevărat într o lume numai a lor. — ÃŽn mare măsură aceasta va depinde de modul în care reacÈ›ionează în următoarele câteva minute, înainte să ajungem la autostrada spre Berna... Dumnezeule! Cred că È™i a pierdut minÈ›ile. PriveÈ™te la acel... ÃŽn faÈ›a lor, cum coborau dealul, blocând drumul ca un zid, se afla o maÈ™ină blindată uriașă, cu o È›eavă de tun cât un stâlp de telegraf. Newman încremeni. Era un tanc nemÈ›esc tip Leopard 11. Monstrul pe È™enile era imobil. Cu excepÈ›ia unei părÈ›i aflate în miÈ™care. Þeava imensă de tun, cu protuberanÈ›a masivă din capăt, era înălÈ›ată într un unghi ascuÈ›it. ÃŽncet, începu să coboare. Pe bancheta din spate, Nancy, îngheÈ›ată de frică, își muÈ™ca încheieturile degetelor, incapabilă să È™i ia ochii de la È›eava care își începuse coborârea. ÃŽn curând urma să i È›intească în plin. Beck oprise maÈ™ina. Newman avu o presimÈ›ire sumbră. CunoÈ™tea capacitatea Leopardului. Un proiectil putea să i spulbere. MaÈ™ina va dispărea. AmbulanÈ›a din spatele lor se va dezintegra. Va trebui să răzuiască resturile celor două vehicule È™i ale ocupanÈ›ilor lor de pe È™osea. ÃŽnălÈ›imea continua să scadă. — Probabil că au înnebunit, spuse răguÈ™it Beck. ÃŽntinse mâna spre aparatul de emisie recepÈ›ie, ca sa ia legătura cu Lachenal, apoi îi dădu drumul înapoi, în poală. Newman încuviință din cap. Efectiv, nu era timp pentru a da de Lachenal. Asta presupunând că ofiÈ›erul trecuse pe lungimea de undă stabilită. — Nu e timp pentru Lachenal, îl avertiză Newman. — Știu... Þeava tunului păru să se miÈ™te cu încetinitorul, nemilos. IniÈ›ial, fusese îndreptată spre cer. Acum, pierduse jumătate din înălÈ›ime. Mai avea doar câteva grade înainte ca ei să privească drept în față vârful diabolic. Nancy se uită la Leupin, un bărbat înalt, cu o față prelungă. FaÈ›a îi era udă de transpiraÈ›ie. Părea hipnotizat de coborârea inevitabilă a È›evii uriaÈ™e. ÃŽncă privind fix în față, el întinse mâna stângă È™i îi strânse umărul lui Nancy, încercând să i insufle puÈ›in curaj. — ÞineÈ›i vă bine! urlă deodată Beck. Eliberă frâna È™i își înfipse piciorul în acceleraÈ›ie. Audi ul țâșni înainte, pe È™oseaua îngheÈ›ată, recăpătându È™i echilibrul sub controlul de fier a lui Beck, în timp ce prindeau viteză spre tancul ale cărui dimensiuni crescuseră enorm, ca È™i cum ar fi năvălit spre ei, prin parbriz. Vârful armei se afla aproape în faÈ›a lor. Newman avu viziunea îngrozitoare a loviturii proiectilului uriaÈ™. ÃŽncă o fracÈ›iune de secundă È™i explozia ar fi sfârtecat metalul, despicând carnea, incinerându i într un groaznic infern, sub forÈ›a de baros a detunăturii. Beck, cu muÈ™chii feÈ›ei încordaÈ›i, conduse mai departe, trecu pe sub È›eava tunului ce se întindea mult dincolo de È™asiul tancului. Bruscă frânele. DeÈ™i aveau centurile de siguranță puse, toÈ›i ocupanÈ›ii maÈ™inii zvâcniră înainte. Beck oprise la câțiva centimetri de È™enilele masive ale tancului. Nu mai era posibil să deschidă focul. ÃŽnÈ™facă aparatul de emisie recepÈ›ie. — Lachenal! EÈ™ti acolo? Bine. Ce mama dracului ai de gând? E un nenorocit de tanc uriaÈ™ cu È›eava îndreptată spre noi. Sunt în legătură radio directă cu Berna. Au auzit tot. Dă la o parte din drumul meu bucata asta de fier vechi. Spune le să se dea înapoi, să elibereze drumul... M ai înÈ›eles? — Am încercat să te chem... ÃŽncordarea din tonul lui Lachenal răzbătu clar prin aparatul de emisie recepÈ›ie. Tu tot vorbeai. Totul e o greÈ™eală. Kobler aÈ™teaptă într o maÈ™ină să vă vorbească. Tancul era pentru a vă opri să-l depășiÈ›i. M a ajuns din urmă la ieÈ™irea principală a Clinicii... — Spune i lui Kobler să se arunce de la etaj, se răsti Beck în timp ce dădu câțiva centimetri în marÈ™arier, folosind pentru aceasta o singură mână. ÃŽÈ›i mai spun doar o singură dată. Spune i conducătorului acelui tanc să dea înapoi. Va avea loc o anchetă... — Am dat deja ordin, raportă Lachenal. Trebuie să înÈ›elegeÈ›i că au loc manevre... — Manevrele doctorului Bruno Kobler? Aceasta îl amuÈ›i pe Lachenal. Rămaseră tăcuÈ›i în timp ce Leopardul își începu miÈ™carea de răsucire, È™enilele scrâșnind greoi în timp ce conducătorul dădu înapoi È™i îl întoarse într o intersecÈ›ie, chiar în spatele lor. Beck privi în oglinda retrovizoare È™i îi făcu un semn scurt È™oferului ambulanÈ›ei, indicându i faptul că momentul critic trecuse. De îndată ce drumul fu liber, țâșni înainte, lăsând în stânga Leopardul, È™i coborî dealul, pe drumul care ducea la autostradă. 22 — Bob, cred că ar trebui să explic prezenÈ›a doamnei doctor Kennedy, spuse Beck în timp ce conducea pe autostradă. Unul dintre oamenii mei – de fapt, Leupin, care stă pe locul din spatele meu – supraveghea Bellevue Palace când a văzut o ieÈ™ind. I a cerut să aÈ™tepte È™i m a sunat. Sunt doar două minute, cu maÈ™ina, de la biroul meu – folosind sirena, adăugă cu o umbră de zâmbet. — Nancy, È›i am spus să nu te duci nicăieri, sub nici un motiv... ÃŽncepu Newman. — Te rog! exclamă Beck. Lasă mă să termin. Ajutorul ei, acolo, la poartă, a fost nepreÈ›uit. Mi a spus că primise un telefon urgent de la Clinica Berna. SituaÈ›ia bunicului ei se înrăutățise. Am convins o să se întoarcă împreună cu mine la hotel, de unde l am sunat pe doctorul Kobler. Mi a spus că ei n au dat un astfel de telefon È™i că Jesse Ken-nedy adormise repede. ÃŽncă nu È™tim cine a vrut s o ademenească. Eram eu însumi în drum spre Clinică, iar ea a fost de acord să mă însoÈ›ească, în maÈ™ina poliÈ›iei. Am considerat că e cel mai bine s o am sub ochi... — Cine te a făcut să te duci la Clinică, dintre toate nopÈ›ile posibile, tocmai în noaptea asta? — Am pe cineva înăuntru, replică Beck criptic. — Pe cine? — Tu, în calitate de corespondent străin, obiÈ™nuieÈ™ti divulgi sursele? Beck întrebase pe un ton batjocoritor. Am trecut de poarta principală, până la cea de a doua poartă... — Care era deschisă, comentă Newman. — Eu însumi am deschis o. ÃŽn portbagaj se află o pereche de cleÈ™ti puternici de tăiat sârmă, pe care am folosit o la lanÈ›ul cu lacăt. De a dreptul ilegal, desigur, dar am văzut o pe acea biată femeie alergând spre poartă. După aceea am încuiat o la loc, cu un lacăt identic, pe care am avut precauÈ›ia să-l iau cu mine. — Se pare că eÈ™ti uimitor de bine organizat, remarcă Newman. — Cunosc dosarul cu datele lui Hannah Stuart. Þi am spus despre un anume martor pe care nu l pot folosi. După aceea am făcut o vizită la poarta dinspre laborator È™i am observat ce tip de lacăt folosesc. Am mizat pe o a doua ocazie, deÈ™i n am prevăzut că va avea consecinÈ›e atât de tragice. — Ce ai de gând să faci? — Mai întâi, trebuie să fii conÈ™tient de faptul că tot ce È›i am spus trebuie să fie strict confidenÈ›ial. Fac echilibristică pe o sârmă subÈ›ire – È™i asta È›i am explicat. Acum, mergem cu ambulanÈ›a la morgă. Am alertat o deja pe biata Anna Kleist, care va pierde încă o noapte. Dar aÈ™ vrea ca ea să audă diagnosticul doamnei doctor Kennedy. Iar tu ar trebui să i mulÈ›umeÈ™ti că era de față, nu s o cerÈ›i! — EÈ™ti mulÈ›umit de ajutorul ei? — Da! Beck se aÈ™eză mai comod la volan. Trecuseră de intersecÈ›ia cu Belp È™i curând urma să se afle în apropierea suburbiilor oraÈ™ului Berna. Privi în oglinda retrovizoare înainte de a continua. Prin diagnosticarea asfixierii È™i a posibilei cianoze, doamna doctor Kennedy a neutralizat complet orice autoritate pe care ar fi putut s o pretindă Lachenal. Acest lucru a sugerat o potenÈ›ială omucidere. Asta mi a creat o situaÈ›ie favorabilă. Asta l a făcut mat pe Lachenal... — Bănuiesc că există o oarecare demarcaÈ›ie între tine È™i contraspionajul militar? — Da De fiecare dată dificilă. Oficial, cooperăm întotdeauna. Suntem amândoi preocupaÈ›i de securitatea țării. O expresie foarte flexibilă. Dacă Lachenal l ar fi putut transforma într un caz de resortul contraspionajului, atunci femeia moartă i ar fi revenit lui. O dată ce a devenit omucidere, chiar È™i numai o bănuială, cazul e al meu. — Presupun că, în ceea ce o priveÈ™te pe Nancy, ar trebui cu adevărat să È›i mulÈ›umesc... — Chiar ar trebui! Newman privi în oglinda de pe aripă È™i apoi se întoarse ca pentru a vorbi cu Nancy. AmbulanÈ›a rămăsese ceva mai în spate, pentru a lăsa o distanță acceptabilă între cele două maÈ™ini. La mică distanță de ea se afla o dungă roÈ™ie – un Porsche. Se întrebă dacă Beck o văzuse. — Urăsc duhoarea din locurile astea, remarcă Newman, fără să gândească, în timp ce se aflau în jurul unei mese, bând cafea. Și stomacul gol nu ajută... — Iar începi, izbucni Nancy cu o furie subită. Orice e legat de atmosfera medicală te dă gata – È™i poate că asta include È™i doctorii, de asemenea? sfârÈ™i ea furioasă. — Suntem obosiÈ›i, interveni Beck. Strânse cu afecÈ›iune mâna lui Nancy. ToÈ›i am avut o serie de È™ocuri descurajante. Se uită la Newman. Poate cea mai bună soluÈ›ie ar fi să nu l iei cu tine când vizitezi pacienÈ›ii, îi sugeră cu umor. Stăteau în anticamera morgii, unde fuseseră lăsaÈ›i în carantină de multă vreme. Sau, cel puÈ›in, aÈ™a o definise Newman. Domnea obiÈ™nuitul miros de dezinfectant puternic. PereÈ›ii, zugrăviÈ›i în alb, erau golaÈ™i. Mobilierul se reducea la strictul necesar. Singura fereastră era din sticlă translucidă, aÈ™a că nu se putea vedea nimic pe strada de dincolo de ea. — Anna lucrează foarte conÈ™tiincios, remarcă Beck, pentru a destrăma tăcerea care coborâse din nou asupra discuÈ›iei lor. Sunt sigur că va fi curând aici... DoctoriÈ›a Anna Kleist, medicul legist, aÈ™tepta să examineze corpul femeii necunoscute imediat ce ei soseau. Beck făcu scurt prezentările între Nancy È™i Anna, care nu puse întrebări È™i dispăru. Newman abia se ridicase, ca să È™i dezmorÈ›ească picioarele, când Anna Kleist reveni. I se adresă lui Nancy: — IertaÈ›i mâ că v am făcut să aÈ™teptaÈ›i atât de mult. Cred că acum sunt în măsură să port o discuÈ›ie preliminară despre cum a murit nefericita femeie... Tweed sosi în Geneva la bordul cursei SR 837, care îl debarcă la Cointrin la ora 21:30. Trecu rapid prin punctul de vamă È™i control al paÈ™apoartelor, străbătu în viteză sala de aÈ™teptare, È›inând în mână valiza micuță, È™i chemă un taxi. Dădu È™oferului un bacÈ™iÈ™ consistent È™i avu noroc. Se bucură de undă verde pe străzile pustii, spre gara Cornavin. Prinse expresul de 21:45 în ultimul moment, gâfâind în timp ce se cufunda în fotoliul său de la clasa întâi, iar trenul pleca din staÈ›ie. Picioarele sale scurte nu erau făcute pentru astfel de sprinturi. Ajungând la Bem Banhoff – sau Gara Berna – la 23:34, luă un alt taxi pâ-nă la Bellevue Palace, unde se înregistră. — Ia mi bagajul È™i du mi l în cameră, îi spuse hamalului È™i se întoarse spre recepÈ›ioner, vorbind în franceză. Sunt executorul testa-mentar al defunctului domn Bernard Mason care, după cum, fără în-doială, È™tiÈ›i, s a înecat în Aar. Vi s a telefonat din partea biroului meu din Londra despre acest lucru.. — Da, domnule, avem o notă... — Slavă Domnului. Se opri. Domnul Mason a fost, de asemenea, unul dintre cei mai apropiaÈ›i prieteni ai mei. Pot să văd hârtiile lăsate în seif? Nu vreau să le iau, puteÈ›i să mă supravegheaÈ›i în timp ce le cercetez la repezeală. Ceva în legătură cu testamentul său... — Domnul Mason nu avea o cutie cu cifru... — ÃŽnÈ›eleg. Tweed păru încurcat. Pot să fac o cerere oarecum neobiÈ™nuită? Doresc să mă uit prin camera pe care a ocupat o. Asta în caz că e încă liberă. — ÃŽnÈ›eleg, domnule. Va fi posibil. RecepÈ›ionerul scoase o cheie. ÃŽn cameră s a făcut curățenie È™i toate efectele sale personale au fost strânse de PoliÈ›ia Federală... — FireÈ™te. Pot să urc singur? Doar să mă uit... — Desigur, domnule. Liftul... — Știu unde este liftul. Am locuit aici în mai multe rânduri. Tweed luă liftul până la cel de al patrulea etaj. MenÈ›iunea făcută despre PoliÈ›ia Federală îl îngrijoră pe Tweed în timp ce introduse cheia în broască, deschise uÈ™a dormitorului, intră înăuntru È™i închise uÈ™a, încuind o. ÃŽi sugera mâna lui Beck. TotuÈ™i, ei nu aveau nici un motiv să-l bănuiască pe Mason ca fiind altceva decât cercetător de marketing, după cum se înregistrase în dreptul rubricii intitulate OcupaÈ›ie. Râmase o clipă în prag, în semn de respect, apoi îl izbi pustietatea inumană a încăperii, iar el bombăni. "Prostănac sentimental..." Problema era acum, unde să È™i fi ascuns Mason raportul? Tweed nu se îndoia de faptul că Mason întocmise un raport scris în privinÈ›a profesorului Armand Grange – chiar È™i în eventualitatea nedorită care îl surprinsese. Mason era profesionist până în vârful un-ghiilor. Fusese, își corectă Tweed comentariul mental. Mai întâi, verifică baia È™i toaleta separată, fără prea multe speranÈ›e. Cameristele, în special cameristele elveÈ›iene, aveau aptitudini recunoscute în privinÈ›a curățeniei. Nu găsi nimic, nicăieri. AÈ™adar, rămânea dormitorul – un spaÈ›iu foarte restrâns. Care constituia aceeaÈ™i problemă cu care, probabil, fusese confruntat Mason. Cum o rezolvase? Tweed se urcă pe un scaun È™i căută în spatele draperiilor, la capătul galeriei, un plic lipit cu leucoplast. Nimic. Dulapul era gol. Se uită pe sub cele două mese, îngenunchind È™i sprijinindu se în mâini. Se ridică È™i, cu spatele la unul dintre pereÈ›i, cercetă calm, cu privirea, încăperea. Singurul obiect rămas era un mic scrin cu mai multe sertare. ÃŽl deschise pe cel de sus. Tapetat cu hârtie, era gol È™i de o curățenie impecabilă. Pipăi cu mâna suprafaÈ›a interioară a sertarului. Rahat – îngrozitor cuvânt – cum ar spune americanii. Blocnotesul era lipit cu leucoplast de fundul celui de al treilea sertar, dedesubt. ÃŽl găsi în timp ce controla sertarul de jos. Nici la cameristele elveÈ›iene nu te puteai aÈ™tepta să È™teargă de praf această zonă. Era un notes ieftin, dictando, măsurând aproximativ È™apte centimetri în lățime È™i paisprezece centimetri lungime. Relativ ieftin. Pe copertă purta încă eticheta care indica preÈ›ul. 2,20 franci. De asemenea, numele magazinului de unde fusese cumpărat. Paputik. Am Waisenhausplatz Bern. Lângă sediul PoliÈ›iei Cantonale. Ceea ce nu îi spunea nimic lui Tweed. Următoarea însemnare din carneÈ›el, cu scrisul îngrijit, înclinat, care îi era atât de familiar, încât îi produse o strângere de inimă, era foarte importantă. Profesor Armand Grange, vârsta È™aizeci... Stând lângă scrin, citi în grabă tot ce era scris în carneÈ›elul pe care îl băgă apoi într un buzunar interior. Tweed avea o putere de concentrare excepÈ›ională È™i o memorie excelentă. ÃŽn viitor, dacă ar fi necesar, ar fi capabil să repete, cuvânt cu cuvânt, ultima voință È™i testamentul lui Mason pentru că asta era semnificaÈ›ia pentru Tweed. Părăsi dormitorul, încuie uÈ™a È™i cobori cu liftul până la parter, înapoie cheile È™i trecu prin uÈ™ile batante. Abia luă în seamă aerul rece al nopÈ›ii în timp ce făcu la dreapta, cu mâinile în buzunarele cojocului său pătat È™i uzat. Străbătu distanÈ›a cu o viteză surprinzătoare, picioarele miÈ™cându i se aidoma unor pistoane butucănoase. Traversând strada din faÈ›a cazinoului, își continuă drumul pe sub arcadele de pe partea dreaptă a străzii Munster, adâncit în gânduri. O altă parte a creierului său era concentrată asupra tunelului arcadei din față, arcadă ce traversa strada. Ajungând în larga piață din faÈ›a Catedralei Munster, preferă s o ocolească decât s o traverseze. Trecând prin locuri deschise, te poate izbi o maÈ™ină. Intră pe Platformă prin poarta deschisă È™i printre copacii golaÈ™i, vântul biciuindu i faÈ›a, în timp ce picioarele scrâșneau pe pietriÈ™. ÃŽÈ™i continuă drumul până la zidul scund È™i se opri, privind la râul Aar, aflat la mare distanță dedesubt. Tweed nu își dădu seama atunci, dar stătea aproape exact în acelaÈ™i loc de unde fusese îmbrâncit în genune Julius Nagy. Nici nu făcea un pelerinaj pentru a privi în jos, la locul în care murise Mason. O astfel de idee l ar fi făcut pe cel decedat să pufnească dispreÈ›uitor. Tweed încerca să È™i închipuie cum îl omorâseră. Cu siguranță că era opera unui profesionist. Un asasin antrenat, de genul unui membru al trupelor de comando – sau al unui poliÈ›ist. Nimeni altcineva nu s ar fi putut apropia de Mason ca să-l atace. Ochii săi scrutară râul, de la podul Dalmazi până la Kirchenfeld. Wiley, "ataÈ™at comercial" la Ambasada britanică, îi dăduse suficiente detalii când îi telefonase la Londra, ca Tweed să poată trage concluziile. Plecă de la premisa constând în felul cum ar fi aranjat el crima. Aruncarea corpului în apă, pentru a fi astfel izbit de unul dintre stăvilare fusese deliberată – era convins. Era un avertisment brutal, un act de intimidare intenÈ›ionat. N avea nici un sens să-l împingă pe Mason peste balustradele ce străjuiau Aarstrasse, dedesubt – corpul putea fi, pur È™i simplu, târât cu uÈ™urință în răstoaca de lângă Primarschule, în cartierul Matte. Podul Kirchenfeld era exclus – era prea circulat. Nu, trebuie să fi fost podul Dalmazi, mult mai mic È™i mai scund, hotărî el. Un trup – Mason trebuie să È™i fi pierdut cunoÈ™tinÈ›a, deoarece era un bun înotător – aruncat de la jumătatea acelui pod ar fi fost dus inevitabil de curentul natural al râului până când ar fi fost proiectat într unul din stăvilare. Satisfăcut că aflase modul în care se procedase, Tweed se întoarse la ieÈ™irea de pe Platformă È™i își continuă drumul pe Munstergasse. Era liniÈ™te deplină. Nici un sunet, cu excepÈ›ia celui al propriilor paÈ™i. Ajunse la Junkerngasse, care acum cobora în pantă. Se opri ascultând, chiar înainte de a ajunge la destinaÈ›ie. Era foarte preocupat să nu o dea de gol. Mai făcu câțiva paÈ™i È™i se opri în faÈ›a unei intrări cu trei butoane de sonerie. La vederea unui interfon nou instalat, mormăi aprobator. Apăsă pe butonul din dreptul numelui B. Signer. — Cine e? răsună vocea lui Blanche, prin grilajul de metal. — Tweed... — Urcă... 23 Anna Kleist trase un scaun la masă È™i se aÈ™eză în faÈ›a lui Nancy. Cele două doctoriÈ›e, observase deja Newman, se aflau pe aceeaÈ™i lungime de undă. Kleist își scoase ochelarii fumurii, își împreună degetele pe masă È™i începu să vorbească: — Acum, lucrul acesta poate fi important pentru mine, doctore Kennedy. Domnul Beck mi a spus că dumneavoastră aÈ›i fost prima persoană care a examinat corpul bietei femei aduse aici. Poate doriÈ›i să È™tiÈ›i că am telefonat doctorului Kobler, de la Clinica Berna. M a informat că pacienta se numea Holly Laird, din Houston, Texas. Conform versiunii lui, ea trecea printr o stare de dezechilibru mental. A atacat pe unul dintre membrii personalului – o femeie numită Astrid –, i a furat cheile de la dulapul cu otrăvuri È™i a dispărut cu o cantitate de cianură de potasiu. DeÈ™i aparent era calm, am detectat la Kobler o stare de agitaÈ›ie. El a calificat fiecare afirmaÈ›ie făcută ca fiind "sub rezerva unei verificări ulterioare" – au fost cuvintele lui. PuteÈ›i, vă rog, să mi spuneÈ›i părerea dumneavoastră în urma examinării doamnei Laird? — FireÈ™te, n a fost un diagnostic propriu zis, replică prompt Nancy. A fost determinat de condiÈ›iile nu tocmai propice. Eram înconjurată nu numai de poliÈ›iÈ™ti, ci È™i de militari înarmaÈ›i. Era întuneric. Am folosit o lanternă împrumutată de la unul dintre poliÈ›iÈ™ti. ÃŽnÈ›elegeÈ›i? — Perfect... — Un factor de care a trebuit să È›in seama a fost expunerea. A fost o noapte geroasă. Temperatura era sub zero grade. Doamna Laird purta doar o pijama È™i un halat gros. Probabil că alergase o distanță considerabilă, înainte de a ajunge la È™osea. — Moarte datorată expunerii? întrebă Anna Kleist. La concluzia asta aÈ›i ajuns? — Nu! Nancy începu să vorbească mai precipitat. Am fost ferm convinsă că a murit din cauza unei forme de asfixie, iar aspectul feÈ›ei dezvăluia urme distincte de cianoză. Gura îi era strâmbată într o grimasă oribilă, o grimasă caracteristică cianozei. — Pot să te întreb, Anna, interveni Beck, care este reacÈ›ia ta la concluziile sumare formulate de doamna doctor Kennedy? Când se aÈ™ezase la masă, Anna Kleist luase un notes obiÈ™nuit din buzunarul halatului ei vernil, iar acum scoase un pix È™i începu să mâzgălească distrată în carneÈ›el. Newman presupuse că acest lucru o ajuta să se concentreze. ÃŽÈ™i continuă mâzgăleala în timp ce răspunse cu vocea sa moale. — Examinarea mea confirmă până acum întocmai impresiile doctorului Kennedy. Am recoltat probe de sânge, care, în timp pot să ne spună mai mult... — ÃŽn cât de mult timp? întrebă Newman. Timpul s ar putea să fie o marfă de care nu prea dispunem... — O săptămână. Posibil doar câteva zile. De acest aspect se ocupă un alt legist. Am cerut să i se acorde prioritate maximă acestei probleme... — Deci, trebuie doar să aÈ™teptăm, comentă Newman. — Am găsit È™i altceva, ceva care mă încurcă teribil, continuă Anna Kleist. Apar răni inexplicabile în jurul gâtului È™i pe creÈ™tetul capului... — Vrei să spui că ar fi putut fi strangulată? se interesă Beck. — Nicidecum. Pare că atât gâtul, cât È™i capul îi fuseseră înfășurate cu fâșii de pânză... desenă în continuare ceva în carneÈ›el. O explicaÈ›ie – deÈ™i pare bizar să o spui drept concluzie – este că, puÈ›in timp înainte de a muri, purta un soi de ham... — Un soi de mască? întrebă Beck. — Posibil, acceptă ea, pe un ton nesigur. ÃŽn acest stadiu pot fi sigură doar în privinÈ›a asfixierii... — O mască de oxigen? insistă Beck. Aceasta s ar potrivi cu echipamentul pe care te ai aÈ™tepta să-l întâlneÈ™ti într o clinică. Poate că rezervorul de oxigen era închis, cauzând asfixia? Kleist dădu negativ din cap. — Nu. AÈ›i uitat că a fost văzută alergând o distanță considerabilă, după cum mi aÈ›i spus. Ceea ce trebuie să izolăm È™i să identificăm, este agentul care a cauzat moartea. Pentru asta va trebui să aÈ™teptăm rezultatele analizelor sângelui. Se încruntă. Acele laceraÈ›ii le găsesc foarte ciudate... TotuÈ™i, probabil că merg mult prea departe cu presupunerile în acest stadiu. La urma urmei, nu am terminat încă examinarea. — SpuneaÈ›i că era o anumită doamnă Holly Laird, din Houston, remarcă Newman. AÈ›i obÈ›inut È™i alte informaÈ›ii suplimentare de la Kobler, în privinÈ›a trecutului femeii? Fiindcă tot veni vorba, câți ani avea? — Cincizeci È™i cinci. Da, am insistat la Kobler pentru mai multe amănunte. A consimÈ›it cu greutate, dar am simÈ›it, de asemenea, o teamă de a părea că nu colaborează pe deplin. Doamna Laird este conducătoarea unui mare cartel petrolier. A fost adusă la Clinica Berna cu unul dintre avioanele companiei de către fiica ei vitregă... — Vreo informaÈ›ie în privinÈ›a soÈ›ului ei? spuse repede Newman. — E mort. Alte detalii n am putut obÈ›ine. Se uită la Beck. A trebuit să mă folosesc de numele tău ca să scot È™i atât de la el... — ÃŽncă un caz similar, comentă Newman. — Ce vrea să însemne asta? se interesă Beck. — ÃŽÈ›i voi spune mai târziu. Newman se ridică. Acum cred că am irosit mai mult decât era necesar din timpul doamnei doctor Kleist. Apreciez francheÈ›ea dumneaei, într o fază atât de timpurie... — Plăcerea a fost de partea mea... Anna Kleist ezită, privindu l pe Newman. Se poate chiar ca, mâine dimineață, să fiu în măsură să vă spun mai multe. — LucraÈ›i toată noaptea? întrebă Newman cu o urmă de neîncredere. — Omul asta... Anna Kleist se ridică È™i ea È™i își puse braÈ›ul pe după al lui Beck... este cel mai insensibil È™ef de echipă din ElveÈ›ia. ÃŽÈ›i dai seama de asta, Arthur? adăugă ea maliÈ›ioasă. Beck ridică din umeri È™i zâmbi. — Tu È›i ai face treaba oricum, dar îți apreciez devotamentul. Și am aceeaÈ™i presimÈ›ire ca È™i Newman: timpul este ceva de care nu dispunem... — Doamnă doctor Kleist, spuse Newman când se aflau pe picior de plecare, mă întreb dacă v ar supăra să vă iau mâzgăliturile? Fac colecÈ›ie. — Sigur că nu... Smulse foia din carnet, o îndoi È™i i o înmână. El o strecură în portofel, iar ea îl privi cu un zâmbet poznaÈ™. Beck îi conduse, cu o maÈ™ină a poliÈ›iei, înapoi, la Bellevue Palace, în tăcere. Nancy avu impresia că întâmplările din timpul nopÈ›ii îi extenuaseră pe toÈ›i. AÈ™teptă până ajunseră în dormitorul lor, înainte să i pună întrebarea. — Ce e pe foaia aceea de hârtie, pe care ai luat o de la ea? — Proba A. Uneori, când mâzgălesc, oamenii inteligenÈ›i dezvăluie ceea ce se află în subconÈ™tientul lor. PregâteÈ™te te pentru un È™oc. DoctoriÈ›a Kleist este foarte inteligentă. Poftim... — Dumnezeule! Nancy se lăsă pe pat privind la schiÈ›a pe care o făcuse legista în timp ce vorbea. Era o mască de gaze cu aspect sinistru. 24 Tweed se aÈ™eză pe canapea, iar Blanche îi aranjă o pernă la spate, tratându l ca pe unchiul favorit. Era foarte ataÈ™ată de Tweed. Era un bărbat simpatic, un om bun. O urmări cu privirea cum dispare în bucătărie, miÈ™cându se cu graÈ›ie agilă. Rezemându se de pernă, privi împrejur, la camera de zi, pentru a vedea dacă se schimbase ceva de la vizita sa anterioară. Observă fotografia înrămată a unui bărbat trecut de vârsta mijlocie, purtând uniforma de colonel al Armatei ElveÈ›iene. Clipi, se sculă È™i traversă rapid încăperea, ca să o examineze mai amănunÈ›it. — Este tatăl meu vitreg, spuse Blanche în timp ce se întorcea, aducând o sticlă. M a adoptat când mama, care a murit recent, s a recăsătorit. — Nu cred că l am mai văzut, remarcă încet Tweed. E bărbat bine, zise el, făcând un mare efort, ca să vorbească degajat. — PriveÈ™te! rosti ea pe un ton exuberant. Montrachet. De data asta, special pentru tine. Iată! ÃŽi întinse sticla, ca el să o cerceteze, să va-dă anul. El o pipăi; sticla era rece ca apa râului Aar. — Urmează să cer o cafea... — Nu, îi spuse ea pe un ton hotărât, ai avut o călătorie groaznică. Tocmai din Geneva – de fapt, din Londra. E trecut biniÈ™or de miezul nopÈ›ii. Ai nevoie de ceva liniÈ™titor. — ÃŽmi pare rău că am ajuns atât de târziu... — Măcar să mi fi telefonat în prealabil... Ea turna vin în cele două elegante pahare ce aÈ™teptau deja pe măsuÈ›a joasă... ca È™i tine sunt o cucuvea, o ființă care preferă noaptea – care se cocoață printre crengi È™i scoate sunete lugubre! — Cred că aÈ™ avea probleme în a mă cățăra în copaci zilele astea, observă el. Noroc! Vinul este, cu adevărat, nimerit. Te vezi deseori cu tatăl tău vitreg? — Foarte rar. Nu dăm ochii unul cu altul pentru orice fleac. El are calea lui, eu, pe a mea. Fac tot ce pot pentru a mi câștiga existenÈ›a sau, cel puÈ›in, aÈ™a cred. El este, realmente, genul de om care pare să È™tie tot ce se petrece în ElveÈ›ia. Nu este ofiÈ›er activ. — ÃŽnÈ›eleg, spuse Tweed È™i nu mai continuă pe această temă. ÃŽmi imaginez că e mult prea devreme să fi aflat ceva despre omul al cărui nume È›i l am dat. Desculță, ea purta pantaloni negri de piele È™i o bluză albă care, chiar È™i la lumina slabă a veiozei cu abajur, îi dezvăluia cascada de păr roÈ™u tiÈ›ian, în toată splendoarea sa. Se cocoÈ›ase pe braÈ›ul canapelei, lângă el, cu picioarele ei lungi aÈ™ezate unul peste celălalt. O bănui capabilă să l tachineze È™i, pentru un moment, dori să fi avut o astfel de fiică, o fată maliÈ›ioasă, plină de viață, cu care puteai purta o conversaÈ›ie inteligentă ore întregi. — Am deja câteva posibile informaÈ›ii despre Manfred Seidler, spuse ea. Necazul e că intervin aspectele morale, iar tu ai fost criptic la telefon. Am putut să iau urma unui bărbat care a sosit din Viena cu un avion particular elveÈ›ian. Am putut, de asemenea, să obÈ›in ceva informaÈ›ii în privinÈ›a tipului ăstuia, Seidler. Sunt una È™i aceeaÈ™i persoană? — Sincer, nu È™tiu, răspunse Tweed evaziv. Bărbatul care a venit pe calea aerului de la Viena e foarte important. Seidler e, pur È™i simplu, o bănuială de a mea. Cunosc o mulÈ›ime de lucruri despre el È™i activitățile lui. E totdeauna la limita legalității È™i, probabil, uneori dincolo de ea. Mai bău din vin, iar ea îi umplu din nou paharul. E cu adevărat excelent. Ce probleme ai în privinÈ›a eticii? Doar nu vreun alt client? — Șarpe viclean ce eÈ™ti. ÃŽi ciufuli părul. El nu își putu aminti când permisese unei femei să-l trateze astfel, dar Blanche o făcea cu cele mai naturale, afectuoase gesturi din lume... Da, un alt client, spuse ea. — E important pentru È›ara mea, zise el, uitându se atent la fotografie. Și, probabil, pentru a ta. Suntem în aceeaÈ™i luntre. — Știi, nu mi place să fiu interogată de tine. EÈ™ti prea al naibii de convingător. El aÈ™teptă, sorbindu È™i vinul. Ea își lăsase mâna să i cadă, astfel că acum se odihnea pe umărul lui. El se uită pe deasupra ochelarilor, iar ea privea în gol. Râmase în continuare tăcut. Bine, spuse ea. Asta înseamnă încălcarea, pentru prima dată, a confidenÈ›ialității datorate unui client, dar presupun că nu mă determini să fac acest lucru decât dacă ai motive foarte serioase. ÃŽmi încredinÈ›ez toată onestitatea în mâinile tale. Pentru mine, continuă ea pe un ton mai detaÈ™at, este echivalent cu a mi încredinÈ›a virginitatea. — ÃŽn privinÈ›a mea, poÈ›i fi sigură, spuse el sec. — Bob Newman, corespondent străin. Mi a cerut chiar săptămâna asta să dau de urma lui Manfred Seidler. Poate am avut noroc, dar nu sunt sigură. Am o adresă È™i un număr de telefon al unui anume Manfred. Nimic nu garantează că ar fi Seidler, dar pare să corespundă... — Adresa, numărul de telefon... Tweed È›inea agenda pe genunchi, iar stiloul său de modă veche în mână. Ea îi dădu ambele informaÈ›ii din memorie. El È™tia că amândouă erau corecte. Aidoma lui, îi era suficient să vadă o figură o singură dată, să audă un nume, să citească o adresă sau un număr de telefon È™i înregistra totul în memorie pentru totdeauna. — Ceea ce È›i am dat, continuă ea, sunt datele unei fete numite Erika Stahel. Poate ea este prietena lui Seidler. Apropo, Erika Stahel se pronunță... — Se pare că el se ascunde în Basel, sugeră Tweed. Dacă este Seidler... — N am idee. ÃŽn schimb, am idee de faptul că voi regreta informaÈ›iile pe care È›i le am dat. — Speri să-l vezi, din nou, curând, pe acest corespondent străin, Newman? — De ce? întrebă ea tăios. — Tocmai mă întrebam dacă ai vreo idee în privinÈ›a subiectului la care lucrează... — Mergi prea departe! Din tonul ei răzbătu iritarea, dar nu i păsa. Se ridică de pe braÈ›ul canapelei, traversă încăperea, până la un scaun, È™i se aÈ™eză cu faÈ›a la el, din nou picior peste picior. El o privi în ochii albaÈ™tri, fermecători È™i se gândi la bărbaÈ›ii care trecuseră prin braÈ›ele ei zvelte, modelaÈ›i după dorinÈ›a ei. Ea vorbi, furioasă. — ÃŽmi ceri din nou să trădez ceva confidenÈ›ial. Oare lucrezi cu adevărat pentru Ministerul Apărării din Londra? Eu îți păstrez secretele. Dacă le aÈ™ dezvălui altora, ai înceta să ai încredere în mine! — Am petrecut cea mai mare parte din viață într un mod complet plictisitor – citind dosare... — Dosare ale oamenilor pe care eu v am ajutat să îi depistaÈ›i pe tot cuprinsul Europei... — Dosare ale oamenilor care sunt periculoÈ™i pentru Occident. ElveÈ›ia face parte acum din Occident, într un fel în care n a mai fost înainte. Nu mai este suficient de neutră... El își scoase ochelarii È™i începu să i È™teargă cu batista din buzunar. Blanche reacÈ›ionă imediat, scuturându È™i coama de păr în timp ce pocni din degete. El se opri, È›inând ochelarii în poală. — Ai dat de ceva! îi spuse ea. Pot întotdeauna să spun când pui la cale vreo È™mecherie derutantă. Þi ai scos ochelarii È™i ai început să i cureÈ›i! El clipi, dezorientat, preÈ› de o clipă. ÃŽncepea să-l cunoască prea bine. Lăsă batista deoparte È™i își puse ochelarii pe după urechi, suspinând adânc. — Newman este interesat de Clinica Berna? întrebă liniÈ™tit. — Și presupunând că ar fi? — S ar putea să fiu în măsură să-l ajut. Băgă mâna în buzunar, scoase carneÈ›elul lui Mason È™i i l dădu. ÃŽn el sunt informaÈ›ii pe care le ar putea găsi de nepreÈ›uit. Tu baÈ›i, desigur, la maÈ™ină. ÃŽÈ›i sugerez să dactilografiezi fiecare cuvinÈ›el din agenda asta. Nu trebuie să vadă carneÈ›elul. Dă i un raport dactilografiat, fără a È›i dezvălui sursa. NăscoceÈ™te o poveste plauzibilă, È™tiu că eÈ™ti în stare de aÈ™a ceva. Iau înapoi agenda când ne vedem data viitoare. — Tweed, pe urma a ce eÈ™ti, de fapt? Trebuie să È™tiu înainte de a fi de acord. ÃŽmi place Newman... — Datele din agendă îl vor menÈ›ine în cursă. — Da, înÈ›eleg. Ea își trecu o mână prin păr. Te foloseÈ™ti de el. Voi folosiÈ›i oamenii, nu i aÈ™a? — Da. Se gândi că e mai bine să nu È™ovăie. Nu procedăm întot-deauna numai aÈ™a, comentă el trist. Ne folosim de oameni. ToÈ›i ne folosim unul de altul. Băgând mâna în buzunarul de la piept, scoase un plic care conÈ›inea bancnote elveÈ›iene. Avu grijă să i l dea cu politeÈ›ea cuvenită. Ea îl luă È™i îl aruncă lângă scaunul ei, semn că era încă iritată. — Mă aÈ™tept să fie prea mult, față de ce am făcut, observă ea. DispoziÈ›ia i se schimbă în timp ce îl privea cu ochii ei albaÈ™tri. Punându È™i picioarele unul lângă celălalt, își lipi genunchii È™i își împleti degetele, în aÈ™a fel încât acestea arătau spre el, È™i se aplecă în față. Ce e? Te îngrijorează ceva. — Blanche, vreau să ai mare grijă în următorul interval de una două săptămâni. S au comis două crime, poate trei. Ceea ce urmează să È›i spun este strict confidenÈ›ial. Cred că cineva vrea să elimine pe oricine È™tie ce se întâmplă în Clinica Berna... — Newman poate să afle? întrebă ea în grabă. — Este unul dintre cei mai buni corespondenÈ›i străini. Va afla. Acel raport dactilografiat, dacă i l dai, poate să constituie foarte bine o formă de protecÈ›ie. Ce vreau să obÈ›in este ca nimeni să nu te asocieze, fie È™i pe departe, cu acea clinică. Eu locuiesc la Bellevue Palace. Camera 312. Nu ezita să mă chemi dacă se petrece ceva ce te îngrijorează. FoloseÈ™te numele Roza, nu pe al tău. Era uluită È™i tulburată. Era neobiÈ™nuit pentru Tweed să È™i dezvăluie adresa, nemaipunând la socoteală faptul că ea putea să-l sune. ÃŽnainte, întotdeauna el o suna. Se înfioră uÈ™or în timp ce el se ridică pentru a pleca, apoi se grăbi să-l ajute să È™i îmbrace cojocul. — E timpul să È›i cumperi un cojoc nou. Știu un magazin... — MulÈ›umesc, dar e aidoma unui vechi prieten. Nu mi place să port lucruri noi – paltoane, pantofi. Þinem legătura. Nu uita să mi telefonezi. Orice este neobiÈ™nuit. Un telefon ciudat Orice. Dacă plec, lasă vorbă: l a sunat Roza... — Ai È™i tu grijă. ÃŽl sărută pe obraz, iar el îi strânse braÈ›ul. Fu bucuros să observe că, înainte de a deschide uÈ™a, ea se uită prin vizetă. Totul e în regulă, anunță ea scurt. ÃŽn timp ce își târa paÈ™ii pe Junkerngasse, pe sub tunelul tăcut, mintea lui Tweed era un vârtej de senzaÈ›ii contradictorii È™i deranjante. Berna era ca o crescătorie de iepuri, o crescătorie săpată în stâncă. ÃŽn timp ce vântul puternic îi săgeta ceafa expusă deasupra fularului de lână, își aminti cum stătea lângă zidul Platformei, privind în jos, la stăvilarele înspumate, în care fusese găsit bietul Mason. Mason își îndeplinise atât de bine misiunea... carneÈ›elul era o comoară de in-formaÈ›ii sugestive. Dar imaginea care îi persista în memorie era portretul înrămat în argint al colonelului Signer, din camera de zi a lui Blanche. Acela constituise cel mai mare È™oc dintre toate. Victor Signer, care era acum preÈ™edintele lui Zürcher Kredit Bank, forÈ›a conducătoare din spatele Clubului Gold. 25 Vineri, 17 februarie. Kobler stătea în picioare, în spatele mesei de lucru din încăperea situată la primul etaj al Clinicii Berna, cu spatele la uriaÈ™a fereastră fumurie ce dădea spre munÈ›ii de dincolo de Thun. Era ora zece dimineaÈ›a, iar el se uita fix la bărbatul masiv cu ochelari de soare care, din nou, stătea retras în umbră. Vocea caldă vorbi fără urmă de răutate: — Bruno, îți dai seama că experimentul de noaptea trecută a fost un dezastru. Era o afirmaÈ›ie, nu o întrebare.Cum a fost posibil ca femeia aceea, Laird, să părăsească teritoriul clinicii? Acum nu mai avem nici o posibilitate să aflăm dacă experimentul a reuÈ™it sau nu... Kobler nu înceta niciodată să fie uimit de enorma încredere în sine a profesorului, de felul în care putea să È™i concentreze mintea, asemenea unei lupe, asupra unui singur obiectiv. Nu era Einstein acela care spusese "LimpezeÈ™te È›i mintea de toate gândurile, cu excepÈ›ia problemei la care lucrezi" – sau ceva asemănător? Iar Einstein fusese un alt geniu. Mintea lui Kobler era copleÈ™ită de problema poliÈ›iei, care deÈ›inea corpul femeii Laird, È™i de periculoasele consecinÈ›e la care putea duce acest lucru. Profesorul părea să ignore toate acestea. Vocea caldă continuă, ca È™i cum i ar fi citit gândurile: — Las pe seama ta, Bruno, fireÈ™te, măsurile care ar putea fi necesare de adoptat în privinÈ›a acestor oameni exasperanÈ›i, care au avut impertinenÈ›a să se amestece noaptea trecută. — Voi proceda în consecință, îl asigură Kobler. S ar putea să am o veste bună în privinÈ›a lui Manfred Seidler... — Bine, continuă. Dumnezeu È›i e martor că l ai căutat suficient de mult. Un alt obstacol exasperant. — Am mobilizat oameni în Zürich, Geneva È™i Basel, explică Kobler. Cunoscându l pe Seidler, am fost convins că se va ascunde în-tr un oraÈ™ mare, unul nu prea departe de graniță. Am considerat că Basel era cel mai probabil. Nu Zürich, datorită fabricii de lângă Horgen, unde este prea bine cunoscut. Nu în Geneva, pentru că regiunea miÈ™ună de agenÈ›i de toate felurile, care își duc zilele căutând oameni. Prin urmare, cel mai mare număr de oameni i am plasat în Berna – a meritat... — ÃŽn ce sens? Tonul plat, plictisit îl avertiză pe Kobler că vorbea prea mult. Evenimentele nopÈ›ii precedente îi creaseră o enormă stare de încordare. Trecu la obiect. — Am avut noroc. Unul dintre oamenii noÈ™tri l a localizat pe Seidler intrând în gară. A cumpărat un bilet dus întors până la Le Pont, sus, în munÈ›ii Jura. E un loc al nimănui, un punct pe hartă. Lucru interesant, el nu a folosit imediat biletul. Doar l a cumpărat È™i a părăsit gara. Am împânzit locul cu oameni. Când va folosi, cu adevărat, biletul, vom fi pe urmele lui. ÃŽi expediez pe Graf È™i Munz de la terenul de aterizare din Lerchenfeld la aeroportul Basel... — Când pleacă? — Sunt pe drum. Kobler își privi ceasul. ÃŽi aÈ™tept să ajungă la gara Basel într o oră. Și Le Pont ar fi un loc excelent de a încheia socotelile cu Seidler. Totul este sub control, sfârÈ™i el ferm. — Nu chiar tot, îl corectă vocea. IntuiÈ›ia îmi spune că principalul pericol este Robert Newman. Dumneata însuÈ›i vei È™terge din registru acea datorie restantă... ÃŽntrucât se culcaseră la miezul nopÈ›ii, Newman È™i Nancy dormiră până la mijlocul dimineÈ›ii următoare. Newman, doar de această dată, acceptă, fără proteste, sugestia ei de a folosi serviciul la cameră, pen-tru un mic dejun întârziat. După ce se îmbrăcară, mâncară într o liniÈ™te exasperantă. Vremea nu se îmbunătățise: o altă pătură de nori denÈ™i atârna deasupra oraÈ™ului. Nancy era în baie, când telefonul sună, iar Newman răspunse. — Cine era, întrebă ea când se întoarse în dormitor. — Era pentru tine, râse Newman. Iar greÈ™eală... — Și asta ar trebui să fie ceva nostim? — E tot ce pot să fac după micul dejun. Ies să mă întâlnesc cu cineva în legătură cu ce s a întâmplat astă noapte. Nu mă întreba cu cine. Cu cât È™tii mai puÈ›in, cu atât lucrurile se aranjează mai bine... — Transmite i fetei salutările mele... Ceea ce, reflectă Newman, străbătând Munstergasse, fusese o înÈ›epătură mai subtilă decât își dăduse Nancy seama. Telefonul scurt fusese de la Blanche Signer. Fotografiile Clinicii Berna făcute de ea de pe acea movilă, erau developate È™i mărite. Surpriza care îl întâmpină când ajunse la apartamentul ei o constitui faptul că nu era singură. Grijulie în a nu i dezvălui numele, ea îl prezentă unei fete cu aspect studios, care purta ochelari È™i care, aprecie Newman, avea spre treizeci de ani. — Ea este Lisbeth Dubach, explică Blanche. E expertă în interpretarea fotografiilor – a fotografiilor aeriene. I le am arătat pe acelea făcute la complexul Fribourg. A descoperit ceva foarte ciudat... Complexul Fribourg. Blanche dovedea multă discreÈ›ie, observă Newman. Mai întâi, nu i pomenise numele. Acum, ascundea faptul că fotografiile fuseseră făcute la Clinica Berna. Pe o masă din colÈ›, cu o veioză aprinsă, în mijlocul unui maldăr de fotografii lucioase, era aÈ™ezat un aparat pe care Newman îl recunoscu. Aparatul era un stereoscop folosit pentru a privi două fotografii ale aceluiaÈ™i obiect, făcute sub unghiuri uÈ™or diferite. Efectul general obÈ›inut privind prin lentilele instrumentului crea iluzia unei imagini tridimensionale. Newman își aminti că citise undeva că, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, o anumită femeie, ofiÈ›er de aviaÈ›ie – Babington Smith – detectase, pe fotografiile aeriene – folosind un instrument similar – prima dovadă palpabilă că naziÈ™tii creaseră, cu succes, arma lor secretă – bomba zburătoare. Acum, o altă femeie – Lisbeth Dubach după mulÈ›i ani, urma să i arate ce descoperise? Apropiindu se de masă, avu o senzaÈ›ie de usturime la baza gâtului. — Această clădire e foarte ciudată, începu Dubach. Am mai văzut doar o dată ceva similar. PriveÈ™te, te rog, prin lentile... Laboratorul! Clădirea îi sări în ochi lui Newman în toată masivitatea sa tridimensională, ca È™i cum o privea dintr un avion ce zbura la foarte mică altitudine. Studie fotografiile, apoi se îndreptă È™i dădu ne-gativ din cap. — ÃŽmi pare rău, nu înÈ›eleg la ce te gândeÈ™ti... — Uită te din nou, te rog! CoÈ™urile acelea, vârfurile lor. Vezi pro-tuberanÈ›ele acelea ciudate cocoÈ›ate în vârful lor – ca niÈ™te pălării uriaÈ™e? — Da, acum le văd... Newman era din nou aplecat, privind prin lentile, încercând să ghicească ce puteau să însemne. ÃŽncă o dată renunță È™i dădu din cap. Probabil că sunt greu de cap, hotărî el. Acum văd, într adevăr, ceea ce ai identificat, dar nu pot detecta nimic îngrijorător... — Odată, când am vizitat Anglia, explică Dubach, am făcut o că-lătorie la centrala voastră nucleară din Windscale, centrala căreia sir John Cockcroft a insistat, în timpul proiectării, să i fie instalate filtre speciale la coÈ™uri... — Dumnezeule, murmură Newman pentru el. — Mai târziu era gata să se producă un dezastru la Windscale, continuă Dubach. Marele nor radioactiv a fost reÈ›inut doar de filtre. Filtrele la care te uiÈ›i acum, de la complexul Fribourg, sunt foarte asemănătoare... — Acum putem să È›i spunem un lucru, obiectă Newman, È™i anume că această clădire nu are nicidecum de a face cu energia nucleară. — ÃŽn ceea ce fac ei acolo este ceva care necesită protecÈ›ia unor filtre similare, afirmă Dubach. Newman, absorbit încă de implicaÈ›iile înspăimântătoare a ceea ce detectase Lisbeth Dubach, se găsi în ipostaza de a suferi un nou È™oc. De îndată ce rămaseră singuri, Blanche scoase, dintr un plic, un teanc de hârtii pe care le aÈ™eză pe canapea, între ei. Newman observă că erau fotocopiile unor exemplare originale dactilografiate. Nu bănui că prin fotocopierea foilor pe care le bătuse la maÈ™ină după carnet, Blanche își proteja sursa, pe Tweed. Le bătuse la un singur rând, pe când procedeul ei normal de dactilografiere era la două rânduri, după cum îi era bine cunoscut lui Newman. Fu prudentă în a explica. — Bob, nu pot să È›i spun identitatea clientului în cauză. ÃŽmi încalc regula de aur, care constă în a nu dezvălui niciodată unui client informaÈ›iile obÈ›inute de la un altul... — De ce? întrebă Newman. De ce o faci acum? — Bob, nu mă presa! Singurul motiv pentru care îți arăt aceste date este că se întâmplă să È›in foarte mult la tine. Știu că faci cerce-tări referitoare la Clinica Berna. Ceea ce mă îngrijorează este că poate nu È›i dai seama ce – pe cine – înfrunÈ›i. Dacă le citeÈ™ti, aceste fotocopii te ar putea pune mai mult în gardă. Puterea de care dispune acest om e de a dreptul înspăimântătoare... — Deci, citesc astea È™i È›i le înapoiez? — Nu, poÈ›i să le iei cu tine. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu È™tii de unde provin. Þi au fost trimise la Bellevue Palace. Au fost lăsate recepÈ›ionerului, la hotel... — Dacă vrei să pară astfel... — Cât timp le citeÈ™ti, o să È›i fac o cafea. AÈ™ putea face È™i pentru mine. M a înspăimântat de moarte ce ne a spus Lisbeth Dubach. ÃŽn ce te ai băgat? Newman nu răspunse, în timp ce luă fotocopiile È™i începu să le citească. ÃŽÈ™i dădu seama imediat că raportul despre profesorul Armand Grange fusese pregătit de un anchetator experimentat, care nu irosea cuvintele. Se părea, de asemenea, că el – sau ea lucrase sub presiune. SUBIECT: Profesorul Armand Grange. Născut în 1924 în Laupen, lângă Berna. Starea materială a familiei – proprietari ai unei fabrici de ceasuri. Subiectul a urmat cursurile Universității din Lausanne. Scurt serviciu militar satisfăcut în Armata elveÈ›iană, la sfârÈ™itul celui de al Doilea Război Mondial. Zvonuri că ar fi fost membru al unei echipe de specialiÈ™ti trimise în secret în Germania, pentru a obÈ›ine o cantitate de gaz paralizant TABUN, înainte de ofensiva Armatei RoÈ™ii. Notă: Repet, zvonuri – neconfirmate. După război, pregătire medicală la Școala Medicală Lausanne, urmată de diplomă post universitară la Guy's Hospital, Londra, È™i Johns Hopkins Memorial Hospital, Baltimore, Maryland, S.U.A. Student strălucit, întotdeauna È™ef de promoÈ›ie. Serviciul militar neterminat, datorita unui defect ocular. După calificarea sa ca pneumolog, pregătire în domeniul contabilității. S a dovedit a fi la fel de strălucit în acest domeniu, ca È™i în cel medical. 1954. Datorită flerului financiar, devine director la Zürcher Kredit Bank, la vârsta timpurie de treizeci de ani. ÃŽn 1955 a fondat Chemiekonzern Grange AG, cu uzina la Horgen, pe malul lacului Zürich. Chemiekonzern produce gaze industriale, incluzând oxigen, oxid de azot, dioxid de carbon È™i ciclopropan – un gaz folosit în practica medicală. Se zvoneÈ™te că finanÈ›area Chemiekonzern se face de la Zürker Kredit Bank. Notă: Repet, zvonuri – neconfirmate. 1964. Subiectul cumpără pachetul majoritar de acÈ›iuni la Clinica Berna. Din momentul în care subiectul preia controlul, acest aÈ™ezământ se declară angajat în regenerarea celulară. Comentariu general: subiectul vorbeÈ™te fluent germana, franceza, engleza, spaniola. Vizitează frecvent S.U.A. È™i America de Sud. Bănuit a fi milionar. Mi s a spus, de surse demne de încredere, că nu este luată nici o decizie care implică politica militară elveÈ›iană fără consultarea subiectului. Una dintre cele mai influente voci din complexul militaro industrial elveÈ›ian. Acest document cuprinde un raport preliminar, cf. unor surse din Zürich È™i Berna. SchiÈ›a dăruită de Anna Kleist, caricatura unei măști de gaze. Comentariul lui Arthur Beck, în privinÈ›a lui Hannah Stuart. "Trupul a fost incinerat..." Fotografia făcută de Julius Nagy lui Beck, discutând cu doctorul Bruno Kobler, administratorul È™ef al Clinicii Berna, în faÈ›a clădirii Taubenhalde. Referirea colonelului Lachenal la expresia tous azimuts – apărarea totală a ElveÈ›iei. Și, mai recent decât toate, interpretarea lui Lisbeth Dubach a fotografiilor pe care le făcuse Blanche laboratorului din Clinica Berna. "...în ceea ce fac ei acolo este ceva care necesită protecÈ›ia unor filtre similare." Pe Newman îl intriga un alt aspect al raportului: purta, în întregime, amprenta unei evaluări militare, datorită frazeologiei concise, exacte. Acest lucru îl duse cu gândul înapoi, la întâlnirea cu căpitanul Tommy Mason, în barul de la Bellevue Palace. Ce spusese oare căpitanul în timpul conversaÈ›iei, când Newman se interesase de scopul călătoriei sale de cercetare? — Da. Domeniul medical. Standardele È™i practicile din clinicile lor particulare... Newman se îndoi întrucâtva de faptul că se afla în faÈ›a unui raport întocmit de Mason – Mason care se ciocnise "întâmplător" de el în barul restaurantului È™i care acum era mort. ÃŽi puse întrebarea lui Blanche, fiind aproape sigur că È™tia deja răspunsul. — La sfârÈ™itul raportului este folosit cuvântul "preliminar". Asta sugerează că urma să continue. Celălalt client È›i a dat impresia că se ocupa de cazul ăsta? — Nu. Blanche se opri. Nu s a spus nimic în privinÈ›a unor date ulterioare, provenind de la aceeaÈ™i sursă. Se aÈ™eză pe braÈ›ul canapelei, în apropierea lui. Bob, raportul ăsta e înspăimântător. Unde duc toate astea? Este o menÈ›iune despre Zürcher Kredit Bank – tatăl meu vitreg este preÈ™edintele acestei bănci... — ÃŽntre voi doi nu există legături într adevăr strânse? — Dacă nu faci exact ceea ce doreÈ™te tatăl meu vitreg să faci È™i eu nu fac – pur È™i simplu, uită de tine. E tipul militarului. Supune te ordinelor – altfel... — Blanche... ÃŽi luă mâna... toată afacerea asta începe să pară mult mai periculoasă decât am bănuit vreodată. Există vreo posibilitate ca tatăl tău să È™tie că suntem prieteni? — VieÈ›ile noastre au urmat căi diferite. Nu È™tie cine îmi sunt prietenii – nici nu doreÈ™te să afle. Și este tatăl meu vitreg. Mama a divorÈ›at de tatăl meu natural, care este mort. Acum, înÈ›elegi de ce suntem atât de separaÈ›i unul de celălalt... — Mi ar plăcea să rămână aÈ™a. Newman o sărută È™i traversă camera pentru a È™i lua pardesiul. Acum, plec – È™i mulÈ›umesc pentru raportul ăsta... — Ai grijă, Bob. Te rog. Unde te duci? — Să arunc pe cineva în aer, cu o explozie verbală... Lachenal fu de acord să l vadă pe Newman de îndată ce sosea. Până la Bundeshaus Ost erau doar zece minute de mers pe jos, pe Junkerngasse. ÃŽn acea dimineață fusese un ger cumplit prin arcadele asemănătoare unor cuÈ™ti de iepuri È™i, în drum, Newman își luase precauÈ›ia de a se strecura în Bellevue Palace, ca să lase raportul cu privire la Grange în seiful hotelului. IeÈ™ind din camera seifului, se ciocni de un bărbat mărunt, cu chip rotofei, care se întorsese de la biroul recepÈ›iei, un bărbat care clipi la el prin lentilele ochelarilor, înainte de a vorbi. — ÃŽmi pare rău, spuse Tweed. Nu v am văzut venind... — Nu s a întâmplat nimic, îl asigură Newman. — Nu sunt de mult timp aici, vorbi fără noimă Tweed, ca È™i cum era mulÈ›umit că întâlnise un compatriot. Vremea a fost È™i până acum la fel de neplăcută? — De câteva zile – È™i cred că se pregăteÈ™te de ninsoare. Cel mai bun lucru este să stai în casă, dacă poÈ›i. Vântul de pe aici te spul-beră... — Cred ca voi urma sfatul dumitale. Acest hotel este un refugiu minunat... Tweed traversă agale holul interior al recepÈ›iei, iar Newman se opri lângă ușă, zăbovind, pentru a È™i pune mănuÈ™ile. ÃŽntr un colÈ›, cu spatele la el, se afla Nancy, iar englezul rotofei se îndrepta direct către masa ei, urmat de un ospătar ce ducea cafea pe o tavă – cafea pentru două persoane. Newman aÈ™teptă doar atât cât să-l vadă pe englez aÈ™ezându se în faÈ›a ei, în timp ce ospătarul îi servea cu cafea. ÃŽÈ™i vorbeau când Newman ieÈ™i È™i o luă spre stânga, către Bundeshaus Ost. — Lachenal, începu Newman furios, în biroul È™efului ContrainformaÈ›iilor, aÈ™ezându se în faÈ›a elveÈ›ianului care È™edea în cealaltă parte a mesei, ce a însemnat întâmplarea stupidă de la Clinica Berna? Mă refer la tancul Leopard – preÈ› de o clipă părea că e gata să ne trimită în împărăția celor drepÈ›i. Logodnica mea a fost cât pe ce să facă un È™oc. Nici eu nu am gustat prea mult evenimentul. Și ce caută un tanc german, Leopard 11, în ElveÈ›ia? Dacă nu obÈ›in niÈ™te răspunsuri, voi scrie un articol... — ÃŽmi dai voie să răspund? Tonul lui Lachenal era rece, ostil. Chiar È™i aÈ™ezat, stând cu spatele drept, părea înalt, având o expresie sumbră. Nu e un om fericit, gândi Newman, iar elveÈ›ianul continuă: Mai întâi, trebuie să mi cer scuze pentru nefericitul incident, datorat în totalitate unei scurte întreruperi a comunicării. A fost o neînÈ›elegere banală, dar de neiertat. Responsabilii au fost sever admonestaÈ›i... — Ce caută în ElveÈ›ia un Leopard 11, noul tanc german, poate cel mai performant din lume... — Te rog! Permite mi totuÈ™i, să continuu. Acest lucru nu e strict secret. După cum È™tii, noi confecÈ›ionăm anumite echipamente militare, dar cumpărăm o mulÈ›ime de peste hotare, inclusiv tancuri. Suntem în curs de reînzestrare a diviziilor noastre blindate. Am hotărât de curând să cumpăram Leopard 11, în urma testelor complete, efectuate la Lerchenfeld. Nu e secret... — Tabun. Acesta e secret? Echipa specială trimisă în Germania aproape de sfârÈ™itul războiului, pentru a aduce gazul Tabun. Ãsta e un secret? întrebă Newman, mai calm. — Nu comentez! Lachenal se ridică brusc în picioare È™i se duse la fereastră, uitându se la peisaj. Chiar îmbrăcat în haine civile, cum era în această dimineață, Lachenal i l reaminti lui Newman, mai mult decât oricând, pe Gaulle. AceeaÈ™i detaÈ™are totală în momentele de criză. — Știi că a suflat föhn ul, remarcă Lachenal după o pauză. Acest lucru a contribuit, probabil, la incidentele de la Clinica Berna. Ațâță nervii, afectează judecata oamenilor. Acum nu mai suflă. Curând, vom avea zăpadă. ÃŽntotdeauna după föhn... — N am venit aici pentru prognoza vremii, exclamă sarcastic Newman. — Asta pot să È›i o spun, continuă Lachenal, băgându È™i mâinile în buzunare È™i întorcându se, spre Newman – e adevărat că, la terminarea războiului, germanii au avut o mare cantitate de Tabun – gazul paralizant. O cantitate de douăsprezece mii de tone, pentru numele lui Dumnezeu! Au crezut că sovieticii urma să recurgă la un război chimic. Majoritatea l a capturat Armata RoÈ™ie. Acum au ajuns la acelaÈ™i nivel cu Occidentul în cel mai sinistru domeniu, cel al dezvoltării componentelor organo fosforice. I au crescut toxicitatea... — Știu asta, René, spuse liniÈ™tit Newman. — Dar mai È™tii că sovieticii au perfecÈ›ionat mult mai multe gaze toxice letale, în special cele mortale iritante, pe care le au adaptat pentru a fi folosite de către batalioanele lor chimice? Mă refer, mai exact, la cianura hidrogenată... Cianura hidrogenată... Cele două cuvinte reverberară în capul lui Newman aidoma bubuiturii unui baros gigantic lovind o forjă puternică. Lachenal continuă să vorbească cu o voce plată, lipsită de emoÈ›ie: — Această substanță este privită în Vest ca fiind prea volatilă. Nu È™i de către sovietici. AceÈ™tia È™i au echipat batalioanele speciale pentru războiul chimic cu rachete purtătoare È™i rachete dirijate. Proiectilele de artilerie încărcate cu acest agent diabolic fac parte, de asemenea, din armamentul lor. Ai spus ceva, Bob? — Nu, poate am mormăit. Continuă, te rog... — Sovieticii au echipat, ulterior, avioanele cu rezervoare sofisticate de împrăștiere, care conÈ›in acest tip avansat de gaz de cianură hidrogenată. Noi am calculat că un singur proiectil lansat cu ajutorul unei rachete, al unui proiectil de artilerie sau prin pulverizarea gazului dintr un rezervor al unui avion de joasă altitudine ar distruge orice formă de viață pe o suprafață de un kilometru pătrat. Doar un singur proiectil, repetă Lachenal. Newman îl auzi, dar auzi, de asemenea, diagnosticul lui Nancy în privinÈ›a felului în care murise doamna Holly Laird. Și aspectul feÈ›ei indică semne clare de cianoză. Ce replicase Anna Kleist? Examinarea mea confirmă cu exactitate, până acum, părerile doamnei doctor Kennedy... Lachenal se înapoie de la fereastră È™i se aÈ™eză din nou la masa de lucru, uitându se atent la vizitatorul său, care stătea imobil. Newman scutură încet din cap, reîntorcându se în prezent. Fu pe deplin convins că elveÈ›ianul acÈ›iona supus unei enorme presiuni, că disimula acea tensiune cu un teribil efort de voință. — Și astfel, concluzionă Lachenal, toate au plecat de la Tabun. Care constituia motivul venirii tale aici – discuÈ›ia pe această temă, nu Leopardul. — Dacă spui tu, René. Newman se ridică în picioare È™i întinse mâna după palton. Acum ar fi mai bine să plec... — ÃŽncă ceva, Bob. Lachenal se ridicase È™i vorbea cu mare gravitate. ToÈ›i trebuie să fim propriul nostru judecător în această lume. Nu să ne ascundem în spatele unui aÈ™a zis superior... — Aici aÈ™ spune că ai dreptate, replică Newman tărăgănat. ConversaÈ›ia aceasta fuse cea care îl convinse pe Newman când părăsi Bundeshaus Ost – îl convinse ca, la prima ocazie, să o scoată pe Nancy din ElveÈ›ia – chiar dacă acest lucru ar fi însemnat ca el să forÈ›eze graniÈ›a. 26 — ÃŽl voi vizita pe Jesse, cu sau fără tine, anunță Nancy când Newman se întoarse în dormitorul lor. Mâine seară se È›ine aici recepÈ›ia acelui congres medical. Vii cu mine sau nu? — Sunt de acord – È™i vin cu tine. Newman trase un fotoliu la fereastră È™i se lăsă în el, privind peisajul. Marea întunecată de nori cenuÈ™ii coborâse mai jos decât oricând. Se gândi că Lachenal avusese dreptate: în următoarele douăzeci È™i patru de ore, la Berna urma să ningă. Nancy veni în spatele lui È™i își puse braÈ›ele în jurul gâtului său. — Mă aÈ™teptam la o ceartă. Arăți extrem de serios. Dumnezeule, cât te ai schimbat de când am început călătoria asta. Te a supărat ceva? — Nancy, vreau să mă asculÈ›i cu grijă. MulÈ›i oameni se gândesc la ElveÈ›ia ca la o È›ară a ceasurilor cu cuc, a ciocolatei Suchard È™i a schiului. ÃŽntr unul din romanele sale, un scriitor faimos a făcut o glumă pe seama ceasurilor cu cuc. Mai există o altă față a ElveÈ›iei, despre care cea mai mare parte a turiÈ™tilor nici nu visează că există... — Continuă. Ascult... — Asta schimbă lucrurile. ElveÈ›ienii sunt, probabil, cea mai dură, cea mai dârză naÈ›iune a Europei. Sunt de un realism brutal, într un fel în care, uneori, aÈ™ vrea să fim È™i noi, în Marea Britanie. Ar face orice pentru a È™i asigura supravieÈ›uirea. Știi despre serviciul lor militar. Þara asta a fost permanent pe picior de război, începând cu o mie nouă sute treizeci È™i nouă. Și încă mai este. De acum înainte trebuie să ne miÈ™căm ca È™i cum am călca pe un câmp minat, pentru că asta vom întâlni în drum. Un câmp de mine... — Bob, tu ai aflat ceva nou de când ai părăsit hotelul. Unde ai fost? De ce întorsătura asta bruscă în privinÈ›a vizitării Clinicii Berna? Newman se ridică È™i începu să măsoare camera încăpătoare, aprinzându È™i o È›igară È™i vorbind. Sublinie fiecare remarcă cu un gest tăios al mâini stângi. — Am început cu patru oameni care ar fi putut să ne spună ce se întâmplă, de fapt. Julius Nagy, Mason – englezul cu care m am întâlnit scurt timp în bar, precum È™i doctorul Waldo Novak, È™i Manfred Seidler. Primii doi au fost omorâți – poliÈ›ia este convinsă de acest lucru, deÈ™i nu poate dovedi nimic. Ne rămân Novak È™i Seidler... — Vrei să te întâlneÈ™ti din nou cu Novak? De aceea ai fost de acord să ne întoarcem la Clinica Berna? — E un motiv. Dacă aÈ™ putea să-l scot doar pentru puÈ›in timp pe Novak singur, cred că mi ar spune mai multe – în special după episodul acela teribil, al morÈ›ii doamnei Laird. Sunt convins că e pe punctul de a claca. Apropo, ai pomenit de recepÈ›ia congresului medical. De ce doreÈ™ti să-l vezi pe Jesse înainte ca ea să aibă loc? — Pentru a obÈ›ine mai multe informaÈ›ii de la el – dacă pot. Pentru a afla – din nou, dacă pot – care e situaÈ›ia lui reală. Apoi, la recep-È›ie, îl voi înfrunta pe profesorul Grange. Știm că va fi acolo. Nu încerca să mă opreÈ™ti, Bob, m am hotărât. Acum, continuă ea tăios, ce e cu Seidler? — El poate fi cheia acestei afaceri întortocheate. Mă sună aici la cinci È™i ne vom întâlni cu el în seara asta. Ar fi mai bine să pregăteÈ™ti o valiză mică pentru amândoi, cu strictul necesar pentru o È™edere peste noapte... — De ce? întrebă ea bănuitoare. — Seidler pare încă È™i mai dornic de dezvăluiri decât Novak. Presupunerea mea este că va aranja un loc de întâlnire la mare distanță – în vreun loc în care noi abia să putem ajunge la timp după convorbirea cu el – conducând nebuneÈ™te. Astfel, va spera că nu vom avea timp să alertăm pe altcineva. Aduce a om care nu are încredere în nimeni. — A, apropo, Bob, spuse ea cu indiferență, Novak È™tie că voi vizita clinica astăzi. I am telefonat cât timp erai plecat. Am avut noroc. Cățeaua aceea bătrână È™i nenorocită, Astrid, trebuie să fi fost liberă. La telefon a răspuns un bărbat care m a pus în legătură directă cu Novak. Mi a spus că Bruno Kobler e plecat undeva. — Kobler nu e la clinică? întrebă imediat Newman. — Exact. Nu e nici Grange. Novak m a întrebat dacă urmează să vii È™i tu. Părea neliniÈ™tit că vei veni. Putem pleca în curând? — După ce voi avea o scurtă întâlnire cu cineva, la bar. M am întâlnit cu el venind încoace. Unul dintre propriii tăi compatrioÈ›i – un anume Lee Foley... — Și cine ar fi el? — Un asasin... O lăsă în această stare, aducând o din nou la concluzia că ar fi mai bine să fie prudentă, dacă dorea să trăiască. Americanul înalt, cu È™uviÈ›e albe, se ridică politicos când Newman traversă barul, în direcÈ›ia mesei sale. Băuse deja o băutură dintr un pahar înalt, plin cu gheață. Newman spuse că dorea un Scotch mare È™i se aÈ™eză pe banchetă, lângă Lee Foley, care era îmbrăcat cu un costisitor costum bleumarin, o cămașă crem È™i o elegantă cravată albastră, cu mici carouri albe. La manÈ™ete avea butoni de aur. — LocuieÈ™ti la Bellevue, Lee? întrebă Newman. — Da, deocamdată. N am terminat treaba. ÃŽÈ™i ridică paharul. Noroc! Tocmai m a vizitat afurisitul ăla de poliÈ›ai federal, Beck. Mi a fost milă de individ – nu poate găsi motive să mă zvârle din È›ară... — Nu încă... — Până atunci, voi fi plecat de mult... — Mai È™tii să zbori – pilotezi avioane? — Numai avioane uÈ™oare. Planoare, chestii de soiul ăsta... — Ce zici de un charter Lear? sugeră Newman. — Te apropii. Foley zâmbi cu zâmbetul său sec, care nu i se reflecta în ochii albaÈ™tri ca gheaÈ›a. Beck e preocupat de creÈ™terea numărului cadavrelor, continuă el. MicuÈ›ul cu care am vorbit eu È™i cu tine – acum un anume englez... — Trei, corectă Newman. De curând a murit la Clinica Berna o americancă... — Știu. Tot urcă, nu i aÈ™a? — Am impresia că această Clinică e un loc care necesită multă protecÈ›ie, reflectă Newman. Ar putea să È™i permită pe cineva foarte costisitor... — Ai face bine să soliciÈ›i slujba... — Mai mult de ai tăi. M am gândit... Foley își puse jos paharul, privindu l. — AminteÈ™te È›i noaptea aceea când am colindat prin Reeperbahn, în Hamburg... EÈ™ti singurul om care a reuÈ™it vreodată să mă bage sub masă... — Noaptea în care tu ai colindat oraÈ™ul... ÃŽl corectă Newman. Mai vorbeÈ™ti bine germana? — Mă descurc. Bob, È™tii ceva? Occidentul devine prea civilizat. Era o vreme când englezii nu se dădeau în lături de la nimic când era în joc supravieÈ›uirea. Mă gândesc la Churchill care a ordonat scufundarea întregii afurisite de flote franceze, la Oran, pentru a i împiedica pe naziÈ™ti să pună mâna pe o adevărată putere maritimă. Avea dreptate, fireÈ™te... — ÃŽncerci să mi spui ceva, Lee? — Doar să beau un pahar cu un vechi prieten, să schimb câteva observaÈ›ii la întâmplare... — Niciodată în viaÈ›a ta n ai făcut aÈ™a ceva. Acum, trebuie să plec. Ne mai vedem, Lee... Newman o lăsă pe Nancy la volanul Citroen ului, să conducă până la clinică. Ea manevră maÈ™ina pe autostradă cu uÈ™urinÈ›a încrezătoare a unui È™ofer experimentat. Newman stătea cu ochii în oglinda laterală de pe partea sa, urmărind Audi ul negru din spatele lor, care menÈ›inea distanÈ›a. AgenÈ›ii lui Beck erau la datorie. — Ne apropiem de intersecÈ›ie, avertiza el. — Cine conduce maÈ™ina asta afurisită? — Sper că tu – altfel, suntem la ananghie... — Cum te ai descurcat cu tipul cu care te ai dus să te întâlneÈ™ti la bar? Cum îl cheamă? — Lee Foley. ÃŽncă mă străduiesc să aflu de ce a vrut să mă vadă. E un nemernic cu sânge rece. O maÈ™ină ucigașă, la fel ca acel Leopard 11 cu care ne am întâlnit. Ceea ce nu pot încă să decid este pentru cine lucrează. Dacă aÈ™ È™ti asta, aÈ™ putea să pun mâna pe ultima piesă a acestui joc de cuburi uriaÈ™. — Amândoi ne întâlnim cu persoane interesante, observă ea, părăsind autostrada. El verifică în oglindă. Da, Audi ul îi urma. ÃŽn dimineaÈ›a în care ai fost plecat, ca să faci Dumnezeu È™tie ce, continuă Nancy, am băut o cafea în holul recepÈ›iei cu un omuleÈ› care m a intrigat – un alt englez. Părea atât de blajin, È™i totuÈ™i am simÈ›it, sub această aparență, o personalitate foarte puternică. Tweed e numele său. — Ce aÈ›i discutat? — I am spus despre Clinica Berna... ÃŽn tonul ei era o urmă de sfidare, provocându l să i critice indiscreÈ›ia. El nu spuse nimic, ea continuându È™i sporovăială. E un tip tare simpatic – deschis conversaÈ›iei. M a sfătuit să fiu foarte atentă... — Ce a făcut? — Þi am spus adineaori. A explicat că, de vreme ce sunt străină, ar trebui să umblu cu grijă... Se uită la Newman... Că ar trebui să stau lipită de tine de acum încolo... — Și cum a venit vorba exact de subiectul Clinica Berna? — N a fost nevoie să-l provoc. Este agent constatator al unei mari companii de asigurări. E ciudat, Bob, luna trecută o altă americancă, o anume Hannah Stuart, a murit în împrejurări asemănătoare celor ale morÈ›ii doamnei Laird. De ce întotdeauna femei? — Și eu mi am pus întrebarea asta. Prea multe întrebări fără răspuns. Gata, am ajuns. Ia È›i inima în dinÈ›i... Sosiseră la poarta Clinicii Berna. Dar, de această dată, primirea de care se bucurară fu în surprinzător contrast cu cea anterioară. Din clădirea de la intrare ieÈ™i un bărbat pe care nu l mai văzuseră, le controlă paÈ™apoartele, gesticulă în direcÈ›ia porÈ›ilor, iar acestea se deschiseră. Nici urmă de paznici, de dobermani în timp ce străbăteau drumul ce traversa platoul golaÈ™. ÃŽn Thun, acesta părea întotdeauna mai înnegurat, mai apăsător decât la Berna. Newman crezu că acest lucru putea fi legat de munÈ›ii semeÈ›i, care menÈ›ineau stratul noros. — Novak mi a spus să parchez maÈ™ina pe partea laterală a clădirii principale, observă Nancy. Iar de data asta nu mai am aceeaÈ™i senzaÈ›ie de a fi supravegheată... — Poate că, fiind plecaÈ›i Kobler È™i Grange, ajutoarele lor au lăsat o mai moale. Sau poate că doar vor să ne dea impresia asta. Nancy, parchează maÈ™ina în zăpada proaspătă... — Orice spui tu. Eu sunt doar amărâtul de È™ofer... — Și când cobori, încearcă să laÈ™i cât mai puÈ›ine urme... — Iisuse! Mai ai alte instrucÈ›iuni? — Þi le voi aduce la cunoÈ™tință când mă voi gândi la ele... Waldo Novak, cu părul blond fluturînd în vânt, ieÈ™i din interiorul verandei de sticlă È™i coborî cele È™ase trepte, pentru a i întâmpina. Singur. Nici urmă de Astrid – cea cu vino ncoace. — Vă duc direct la el, să-l vedeÈ›i, îi spuse Novak lui Nancy în timp ce își strângeau mâinile. Păși în urma lui Newman, lăsând o să intre prima, È™i își cobori vocea până la È™oaptă. Newman, la plecare, cere i doamnei Kennedy să treacă pe la toaleta femeilor. Asta îmi va oferi ocazia de a È›i spune ceva. ÃŽn spatele tejghelei era un recepÈ›ioner, un bărbat căruia nu i treziră interesul. Nici urmă de stupiditățile completării formularelor de vizită. AceeaÈ™i procedură, cu cartela de computer a lui Novak, permițându le accesul pe coridor È™i apoi în camera în care Jesse Kennedy stătea în pat, rezemat de un teanc de perne. — OpreÈ™te te puÈ›in, avertiză Newman. ÃŽÈ™i scoase paltonul, acoperind oglinda falsă. Scoase din buzunarul hainei un radio cu tranzistori pe care îl cumpărase în acest scop. ÃŽl porni la un volum mic, pe un post cu muzică, se aplecă È™i îl plasă lângă grătarul din perete. Acest lucru anula efectul casetofonului ascuns. Se îndreptă. Continuă... — Nu mi am respectat instrucÈ›iunile, îi informă Novak. Domnul Kennedy nu este sedat, dar, pentru a mă acoperi, i aÈ™ fi foarte recunoscător dacă ar lua capsula asta înainte de plecarea dumneavoastră... — ÃŽnÈ›elegem È™i îți mulÈ›umim, răspunse Nancy, înainte de a È™i trage un scaun È™i a se aÈ™eza lângă bunicul ei. Cum se poartă cu tine, Jesse? îl îmbrățișă cu căldură, sărutându l pe amândoi obrajii. Acum, spune mi: ai, într adevăr, leucemie? — AÈ™a îmi tot spun. Inclusiv Novak. Iisuse Hristoase! Nu cred un cuvânt. Știi că o altă biată femeie a fost omorâtă alaltăieri noapte? Regenerarea celulară nu funcÈ›ionează, asta i treaba! Ei spun că, oricum, ar fi murit. Prostii! Dar am de gând să intru în miezul lucrurilor care se petrec aici, la fel cum am făcut cu spionul ăla în Arizona, acum zece ani! Chicoti. Acel agent C.I.A. cu siguranță că ar face curățenie aici... — Vrei să spui că vrei să mai stai aici un timp? întrebă Nancy. — Te cred. La început n am vrut să vin, dar acum că s aci, o să fac curățenie. Stai să vezi de n oi face. Nu i nevoie să vă faceÈ›i griji pentru Novak. El serveÈ™te oricui informaÈ›ii atât de repede, încât practic coordonează propriul său serviciu de informaÈ›ii. AÈ™a i Novak? Vezi, e timid – nu i place vorbitul în faÈ›a străinilor... Astfel decurseră lucrurile timp de încă cincisprezece minute. Nancy – încercând să-l convingă să părăsească clinica, Jesse – insistând asupra faptului că trebuia să stea, să facă curățenie, Novak, bățos în uniforma sa albă, cu stetoscopul bălăbănindu i se într o mână, iar Newman, ascultând în tăcere. Deodată, Jesse, obosit de torentul neobiÈ™nuit al conversaÈ›iei, spuse că dorea să tragă un pui de somn. ÃŽÈ™i luă capsula de amital de sodiu, o înghiÈ›i, deschise palma pentru a arăta că era goală, îi făcu cu ochiul lui Newman È™i adormi rapid. Novak stătea în faÈ›a Clinicii, în zăpadă, singur cu Newman. Nancy fusese de acord cu sugestia lui Newman, fără vreun cuvânt de protest, cerându i recepÈ›ionerului să îi indice direcÈ›ia la toaleta femeilor. — Acum, spuse Newman, ce voiai să mi spui? Ar fi bine să ne grăbim, s ar putea să nu avem mult timp... — Willy Schaub, È™eful brancardierilor, de care È›i am spus atunci, la Thun. Þi am dat adresa lui, din cartierul Matte. Se va întâlni cu tine mâine, la trei după amiază. Și a luat zi liberă; È™tie despre locul ăsta mai mult decât oricine... — De ce a fost de acord? — Bani. Două mii de franci l ar pune în miÈ™care. Poate ceva mai puÈ›in. O să vrea bani gheață – cecurile pot fi urmărite prin bancă. Tu hotărăști, Newman. Eu am făcut tot ce mi a stat în puteri. Și plec când pot. Ce să i spun lui Schaub? — Că mă voi întâlni cu el. ÃŽncă o întrebare, înainte să sosească Nancy. PacienÈ›ii de aici – cât de bolnavi sunt? — Avem cazuri de leucemie, scleroze multiple. Tot ce vrei. ToÈ›i pacienÈ›ii sunt în stadiul terminal... 27 Basel. Aproximativ în acelaÈ™i timp în care Newman È™i Nancy își încheiau cea de a doua vizită la Clinica Berna, Bruno Kobler È™edea în dormitorul său din hotelul Terminus, situat în faÈ›a gării centrale din Basel. Venise cu avionul, iar acest hotel fusese ales datorită poziÈ›iei sale strategice. Manfred Seidler fusese văzut cumpărând un bilet până la Le Pont, orășelul situat aproape de malul lacului de Joux, în munÈ›ii Jura. De atunci îi pierduseră urma lui Seidler, din păcate, dar, dacă era cazul să aÈ™tepte, Kobler poseda aproape aceeaÈ™i răbdare ca Foley. ÃŽi vorbi lui Graf, cel mic È™i îndesat, care stătea la fereastră aÈ™teptând un semnal de la Hugo Munz, care conducea echipa din gară. — Seidler trebuie să se arate, spuse Kobler. Sunt sigur că are întâlnire cu cineva la Le Pont Și mai avem oameni care aÈ™teaptă la Hotel de la Truite... — Nu cunosc Le Pont, răspunse Graf. Pe hartă pare un loc uitat de Dumnezeu... — AÈ™a È™i este – tocmai locul îndepărtat, unde Seidler s ar simÈ›i în siguranță să întâlnească pe acel cineva căruia urmează să i vândă mostra furată de la noi. Iar Hotel de la Truite e lângă gară... — Trebuie să fi ajuns! Munz tocmai a semnalizat... Kobler deschidea deja uÈ™a dormitorului, îmbrăcându È™i paltonul de astrahan. Făcu semn înspre sacul de voiaj de pe pat, reamintindu i lui Graf să nu l uite. Kobler nu avea de gând să care sacul, având în vedere ce conÈ›inea acesta. Erau angajaÈ›i servitori pentru a È™i asuma astfel de riscuri. Kobler ar pune mâna pe armă doar când ar sosi momentul s o facă. S ar putea ca nici măcar să nu o folosească – având în vedere că își angajase oameni pentru acoperire. — Se urcă în trenul de ora două, îi informă Munz în timp ce grăbeau pasul în gara uriașă. Poftim biletele, ar fi mai bine să vă grăbiÈ›i... — Prima staÈ›ie e Lausanne, presupuse Kobler, aÈ™ezându se pe locul său de la clasa întâi, alături de Munz. Graf urcase în vagonul în care stătea Seidler. Kobler studie mersul trenurilor pe care îl luase cu el. Dădu din cap, răsfoind paginile în căutarea legăturilor, în timp ce trenul părăsea staÈ›ia, apoi se uită la Munz care È™edea È›eapăn pe banchetă. — Relaxează te, avem de aÈ™teptat până îl surprindem singur. Ar putea să dureze ore. Facem o treabă simplă, ca È™i cum am curăța gunoiul... Privi pe geam în timp ce trenul prindea viteză, străbătând suburbiile. Nu regretă că pleca – oraÈ™ul Basel era un teritoriu ostil, locul de acÈ›iune al doctorului Max Nagel, principalul oponent al Clubului Gold. Kobler nu avea de ce să se teamă. ÃŽn acel moment, Nagel se afla în alt tren, cu destinaÈ›ia Berna. Cu cinci vagoane mai în față, Manfred era un ghem de nervi. Deschise un nou pachet, aprinse cea de a patruzeci È™i una È›igară din acea zi, în timp ce se gândea la scena petrecută în apartament, înainte de plecarea sa. Erika se întorsese în grabă de la birou în timpul pauzei de masă, ca să i gătească dejunul. ÃŽn timp ce mâncau îi spusese că pleacă. Ea păruse îngrozită. — Trebuie? AÈ™ putea să mi iau o pauză de masă mai lungă. Nagel a plecat la Berna... — ÃŽn ce scop? Nu prea era interesat — E ciudat. A trebuit să i fac o rezervare la Bellevue Palace. Participă la un soi de recepÈ›ie a unui congres medical. Nici măcar nu e doctor. Niciodată nu l am văzut mai ursuz – e preocupat de ceva... — Probabil să pună la cale vreo afacere care îi va aduce un milion sau două milioane. Erika, s ar putea să nu mă întorc până mâine, aÈ™a că să nu începi să È›i faci griji... — Știi că o să mi fac până când te văd din nou în siguranță. Unde te duci? Ce e toată treaba asta? Sunt îndreptățită să È™tiu È™i eu câte ceva, nu i aÈ™a? — Nu are importanță unde, îi spusese el. Mă duc să mă întâlnesc cu acel corespondent străin englez, Robert Newman. Daca dă în vileag cazul Terminal, el poate să mi ofere protecÈ›ie. Nu, nu mă mai întreba altceva. MulÈ›umesc pentru masă... AÈ™ezat în tren, regreta ca nu i spusese mai multe. Se uită în sus, la plasa de bagaje în care își depusese cele două valize. Una conÈ›inea câteva dintre ziarele pe care i le adusese Erika, cealaltă, mostra. Va fi dificil pentru oricine să înÈ™face două valize, când va străbate peronul. Și nu va È™ti care din ele conÈ›ine mostra. Trebuie să te gândeÈ™ti la astfel de mărunÈ›iÈ™uri. Seidler se agită neliniÈ™tit, trăgând adânc din È›igară. Dăduseră drumul la instalaÈ›ia de încălzire, iar el dorea cu ardoare să È™i dea jos jacheta. Dar era imposibil. Era prea conÈ™tient de prezenÈ›a Luger ului de 9 mm în tocul de piele de la subsuoara stângă. Berna. Beck stătea la masa de lucru din biroul său, uitându se la Gisela, care tocmai răspundea la telefon. Ea lăsă jos receptorul È™i se întoarse, ca să i vorbească È™efului ei. — Era Leupin. Newman È™i doctoriÈ›a Kennedy tocmai părăsesc Clinica Berna. I a localizat cu binoclu È™i a transmis informaÈ›ia prin radio... — MulÈ›umesc. Gisela, vreau să faci o rezervare la Bellevue Palace pentru trei dintre oamenii noÈ™tri. ÃŽi vreau acolo în timpul recepÈ›iei congresului medical, de mâine. Profesorul Grange va fi acolo. S ar putea să mi fac È™i eu apariÈ›ia. — Lucrurile se lămuresc, nu i aÈ™a? — Ca de obicei, intuiÈ›ia ta e bună, Gisela. Singura piesă care încă lipseÈ™te e Manfred Seidler. Vulpea se bagă în vizuină, dar mai È™i iese. Când o va face, vreau să fiu acolo, înainte de a pune militarii mâna pe el. Trimite un nou mesaj. Seidler trebuie găsit cu orice preÈ›... Newman o înfurie pe Nancy după ce îl părăsiseră pe Novak È™i se apropiau de Citroen ul parcat. Ea dorea doar sa se îndepărteze de acel loc – era prea întristată de atitudinea lui Jesse. — Dă mi voie să verific maÈ™ina, avertiză Newman. AÈ™teaptă aici... — De ce, pentru numele lui Dumnezeu! — Să fiu sigur că nu a umblat nimeni la ea. Se uită după urme proaspete de paÈ™i, după orice semn pe care l ar fi făcut cineva inteligent, folosindu le propriile urme, încă încrustate în zăpadă. Controlă capota în locul în care, la venire, lipise o cantitate mică de zăpadă, zăpadă care îngheÈ›ase imediat, în locul în care capota se ridica. Zăpada era neatinsă. Descuie maÈ™ina È™i o invită pe Nancy să urce pe locul din dreapta. — De data asta eu conduc, o informă el, aÈ™ezându se la volan, iar ea se trânti lângă el. — Nu È›i place cum conduc? izbucni ea. — Adu È›i aminte ultima dată – plugul de zăpadă... — Poate că ai dreptate. De ce toată agitaÈ›ia asta legată de cineva care ar fi umblat la maÈ™ină? — ÃŽn caz că au pus o bombă, îi spuse el cu brutalitate, continuând să aplice politica de a o speria. — Iisuse! Vrei să ai de a face cu o epavă umană? Nu È™i mai spuseră nimic unul altuia pe durata călătoriei de întoarcere la Berna, care decurse fără evenimente. Luară un prânz întârziat în cafeneaua de la Bellevue Palace, care era liniÈ™tită, astfel că putură să vorbească nestânjeniÈ›i. Nancy aduse în discuÈ›ie subiectul după cafea. — Următorul obiectiv este Seidler? — Exact. Nu uita să faci bagajul cu obiectele pentru noapte. Am presimÈ›irea că vom avea nevoie de ele... — Era primul lucru pe care aveam de gând să l fac. Cel puÈ›in, de data asta mi se permite să te însoÈ›esc... — Nancy, te rog să taci... Petrecură întreaga după amiază rămasă în dormitor, în eventualitatea că Seidler telefona mai devreme. Newman cumpărase în urmă cu câteva zile o hartă rutieră pe care o studie în timp ce Nancy își azvârli pantofii, se întinse în pat È™i încercă să doarmă. Era sigură că va rămâne trează, iar țârâitul telefonului o trezi cu brutalitate. Newman înÈ™făcă receptorul, harta era întinsă pe celălalt pat. — La telefon Newman... — Manfred Seidler. Voi spune doar o dată... — Vei repeta dacă nu pricep. Dă i drumul... — Le Pont, în munÈ›ii Jura, lângă lacul de Joux. ÃŽl È™tii? — Da... — Ne întâlnim la ora nouăsprezece douăzeci È™i opt fix. La gară. Voi fi în trenul care ajunge la nouăsprezece douăzeci È™i opt... — Pentru numele lui Dumnezeu, n o să reuÈ™esc. Nu È›i dai seama că acum e ora cinci? — Dacă eÈ™ti interesat de informaÈ›iile pe care le pot furniza – fără detalii prin telefon – adu două mii de franci elveÈ›ieni – bani gheață. Parchează È›i maÈ™ina la mică distanță de gară, dar nu la vedere. Voi duce două valize. — Am nevoie de mai mult timp. ÃŽn munÈ›ii Jura e zăpadă. Drumul va fi infernal... — Nouăsprezece douăzeci È™i opt. Nu voi aÈ™tepta. Vii sau nu? — Vin... La celălalt capăt al liniei se auzi un declic. Seidler întrerupse legătura. Newman aÈ™eză receptorul în furcă È™i își privi din nou ceasul. Examină iute harta, în timp ce Nancy se aplecă peste umărul său. — ReuÈ™im? întreba ea. — Dacă urmam traseul acesta, am putea. E o scurtătură al naibii de bună... Degetul său urmă un traseu din Berna, de a lungul autostrăzii N12, înspre lacul Geneva. Degetul trecu pe autostrada N9 – urmând o direcÈ›ie aproximativ paralelă spre vest, până la lac, unde întâlnea cea de a treia autostradă, NI. ÃŽntr un loc numit Rolle, între Lausanne È™i Geneva, pe malul lacului, Newman trasă o rută de a lungul unui drum ce urca în munÈ›ii Jura È™i se oprea la Le Pont. — E mult de ocolit, obiectă Nancy. Sunt două laturi ale unui triunghi... — TotuÈ™i, e singura modalitate de a ajunge acolo la timp – pe autostrăzi. Am mai condus în regiunea Rolle, aÈ™a că drumul îmi e cunoscut. Va fi infernal când vom ajunge în regiunea înzăpezită. Haide, fetiÈ›o. Iau eu valizele. Slavă Domnului că am umplut rezervorul la întoarcerea din Thun... AÈ™teptau liftul când Nancy îi spuse lui Newman să o ia înainte la maÈ™ină, ea urmând să vină după el. — Mi am uitat portmoneul, explică ea când veni liftul, È™i Newman, murmurând ceva, păși înăuntru. Lausanne Gare. Seidler cără cele două valize din cabina telefonică înapoi, pe peron. Avu o senzaÈ›ie de uÈ™urare – Newman avea să vină. Se duse în grabă la restaurant, unde aveau să fie mulÈ›i oameni în timp ce el aÈ™tepta trenul următor. Urma intenÈ›ionat o rută ocolitoare, pentru a se asigura că nu era urmărit Acum trebuia să aÈ™tepte trenul Cisalpin, expresul de Paris care mergea fără opriri până la gara de frontieră Vallorbe. De aici, făcea cale întoarsa cu un tren local care pleca de la Vallorbe la 19:08 È™i ajungea la Le Pont la 19:28. Berna. — La telefon Leupin, È™efule. Newman tocmai a părăsit hotelul, cărând două valize. Le pune în spatele maÈ™inii – a Citroen ului. AÈ™teptaÈ›i, logodnica lui se zoreÈ™te să l prindă... — ÃŽn regulă, Leupin, își liniÈ™ti Beck subordonatul. Am pregătit alÈ›i È™ase oameni pentru asta – ca rezervă. Șase oameni cu încă trei maÈ™ini. Se pot juca de a depășirile, ca să fim siguri că nu È™i dă seama ce facem. Prima dată îl urmăriÈ›i tu È™i Marbot. Succes... Beck lăsă jos receptorul È™i oftă, privind la Gisela. Ea îi aduse o nouă ceaÈ™că de cafea. Se prefigura o noapte grea: Beck era îmbrăcat cu cămașă cu mâneci scurte, indiciul unui lung asediu. — Newman È™i prietena lui tocmai au părăsit Bellevue Palace, îi spuse. Se urcă în maÈ™ina închiriată... — ÃŽncearcă să plece din È›ară? — ÃŽn stadiul acesta al jocului ar fi ceva neobiÈ™nuit pentru Newman. Ai obÈ›inut ce È›i am cerut? — MaÈ™ina e gata pregătită... Era o noapte foarte întunecată. Era foarte frig. Newman făcea ca Citroen ul să zboare, deplasându se cu o viteză mult peste limita legală, când simÈ›ea că putea să riÈ™te pe autostradă. Și totuÈ™i, fuseseră depășiÈ›i de câteva ori, pe lângă ei fulgerând perechi de faruri cu faza mare aprinsă, având Dumnezeu È™tie ce viteză. — Nu putea fi poliÈ›ia, nu i aÈ™a? se întrebă cu voce tare Nancy când îi depăși cea de a doua maÈ™ină. — Greu de crezut. Prima a fost un Saab, asta a fost un Volvo... — Mă tot gândesc la Jesse. Nu văd ce putem face pentru el. — Nimic. Acum îmi dau seama de unde îți vine încăpățânarea. — Nu putem sta cu braÈ›ele încruciÈ™ate... — Lasă l în seama mea... — Ce vrea să însemne asta? — Mă voi gândi la ceva... Pe drumul spre Geneva încetini. Câteva minute mai târziu, apăru semnul indicator al unei intersecÈ›ii. Rolle VD – Rolle, cantonul Vaud. Newman viră, depărtându se de lac, de autostrada N1, apucând o pe drumul lateral spre nord, care începea imediat să urce. ÃŽn depărtare, munÈ›ii Jura apăreau aidoma unui val gigantic, îngheÈ›at în toiul miÈ™cării. Apoi ajunseră în plin decor hibernal. Strâmtul drum din faÈ›a lor părea, în lumina farurilor, să fie ca oglinda, o oglindă de gheață. Drumul cotea È™i se răsucea, urcând treptat. ÃŽncepură să apară indicatoarele de pericol, indicatoare cu zigzaguri sinistre. Risque de Verglas. Derapaj. Gheață. Acum drumul începu, cu adevărat, să urce. Pe Newman îl dureau braÈ›ele din cauza efortului de a manevra volanul, menÈ›inând maÈ™ina pe È™osea. Nancy îl privi. Avea buzele strânse, ochii îngustaÈ›i. Ea aprinse o È›igară È™i privi în oglinda laterală. Luminile Audi ului negru erau încă acolo. La mare distanță, în spate, pe o porÈ›iune neobiÈ™nuit de dreaptă a È™oselei. ÃŽntâi Saab ul, apoi Volvo, acum Audi ul. Se uită în față È™i îngheță. — Dumnezeule! Valul munÈ›ilor Jura atârna deasupra lor. Verglas. Serpentinele erau incredibile. Newman răsucea permanent volanul. Pătrunseseră într un defileu îngust. Zăpada înaltă străjuia pe ambele părÈ›i. Dincolo de ea se înălÈ›au pereÈ›ii întunecaÈ›i ai pădurilor dese de brad, cu ramurile povârnite sub greutatea zăpezii. Căută să dea drumul instalaÈ›iei de încălzire È™i descoperi că era deja pornită la maximum. Continuau să urce, valsând pe mijlocul defileului. Ceasul de pe tabloul de bord indica ora 19:20. ÃŽncă opt minute până la ora întâlnirii. N o să reuÈ™ească. Ajunseră în vârf, fără a fi avertizaÈ›i. Viră pe o serpentină sinucigașă, apoi drumul deveni, brusc, neted. ÃŽncepură să coboare. ÃŽn de-părtare apărură lumini. — Le Pont, spuse Newman. Un mănunchi de case cu acoperiÈ™uri înclinate, răspândite pe coama unui deal. AcoperiÈ™uri îngreunate de zăpadă. Balcoane din lemn la primul etaj. Ceva mai mare decât un cătun. Newman depăși încet un hotel luminat feeric. Hotel de la Truite. — PriveÈ™te! Newman arătă spre hotel. Sub streÈ™ini se formaseră È›urÈ›uri lungi. O palisadă de È›urÈ›uri. AÈ™ezată invers. Gara era o clădire izolată, puÈ›in mai mare decât o cabană cu un singur etaj, iar prin preajma ei nu se afla nimeni. Ceasul tabloului de bord indica 19:26. Newman parcă maÈ™ina lângă clădire, ascunsă vederii dinspre ieÈ™ire. Mai întâi, o întoarse cu o sută optzeci de grade, acest lucru implicând un derapaj puternic al roÈ›ilor din spate, care o făcu pe Nancy să È™i încleÈ™teze mâinile. Gata de plecare rapidă. Lăsă motorul să toarcă. — Vreau să treci tu la volan, îi spuse lui Nancy. Eu voi sta aproa-pe de ieÈ™ire când vine trenul. Poate să fie o capcană. Dacă vin în fugă, manevrează uÈ™or, ca să pot plonja înăuntru È™i facem cale întoarsă pe unde am venit. Te las acum, uite, vine trenul... Trenul, trei vagoane cochete, o omidă luminoasă, opri în spatele gării care nu era mai mult decât o haltă. Newman auzi distinct zgomotul unei uÈ™i trântite. ÃŽn lumina slabă de la ieÈ™ire își făcu apariÈ›ia un bărbat cu chip osos, cu capul descoperit, cărând două valize. Avea un aspect hăituit, strigând în germană. — Newman! unde e maÈ™ina... Sunt urmărit... ÃŽn spatele lui, la ieÈ™ire, apărură doi bărbaÈ›i. Pe drumul ce venea din direcÈ›ia Neuchatel Berna apăru în mare viteză o maÈ™ină. Farurile sale măturară ieÈ™irea gării, aidoma unor proiectoare. Newman sur-prinse o sclipire roÈ™ie, un roÈ™u asemănător cu al maÈ™inii Porsche pe care o văzuse pe autostrada Thun. Se auzi un scrâșnet de frână călcată brutal. Pe geamul È™oferului ieÈ™i È›eava unei puÈ™ti. ÃŽn acelaÈ™i timp, Nancy întoarse Citroen ul dinspre latura gării, opri È™i deschise repede portierele. — ÃŽn maÈ™ină, Seidler! urlă Newman. ÃŽnÈ™făcă o valiză, o aruncă pe bancheta din spate, îl îmbrânci pe Seidler în urma ei, închise uÈ™a È™i plonjă pe scaunul din dreapta È™oferului. Cealaltă maÈ™ină era încă în miÈ™care, derapând pe luciul gheÈ›ii în timp ce È›eava armei se miÈ™ca în continuare în exteriorul geamului. Unul din cei doi bărbaÈ›i care îl urmăreau pe Seidler scotea ceva din interiorul paltonului. — Dă i drumul! strigă la Nancy. ÃŽnapoi pe drumul pe care am venit... Arma fu declanÈ™ată – o bubuitură care acoperi zgomotul motoarelor ambelor maÈ™ini. Bărbatul care scotea ceva din buzunarul paltonului fu aruncat înapoi, ca È™i cum ar fi fost lovit de un elefant. Arma grăi pentru a doua oară. Celălalt bărbat făcu o piruetă ciudată, își duse mâna la piept È™i se prăbuÈ™i în zăpadă. Era opera unui È›intaÈ™ desăvârÈ™it. Două gloanÈ›e trase de un bărbat care trebuia să conducă cu o mână, manevrând arma cu cealaltă, toate acestea în timp ce maÈ™ina se redresa din derapaj. Muriră doi oa-meni. Newman nu se îndoia de faptul că nici unul nu supravieÈ›uise impactului a ceea ce sunase a carabină cu repetiÈ›ie. Nancy conducea Citroen ul prin fasciculul farurilor celeilalte maÈ™ini, țâșnind printre ele în timp ce călcă pedala, ignorând solul alunecos de sub roÈ›i. Apoi gara rămase mult în urmă, iar ei se înapoiau pe ruta anterioară. — Bărbatul acela din spate a scos o armă, hârâi răguÈ™it Seidler. — Am văzut, răspunse scurt Newman. Se apropiau de Hotel de la Truite, când un Mercedes negru țâșni pe drumul care intersecta direcÈ›ia de mers a Citroen ului. Nancy apăsă brutal frânele, maÈ™ina derapă, apoi se opri. Mercedes ul își conti-nuă drumul spre gară. — Ticălosul! scrâșni Nancy printre dinÈ›ii încleÈ™taÈ›i. — Poate că are întâlnire cu două cadavre, presupuse Newman. Nancy îi aruncă o privire scurtă È™i puse din nou maÈ™ina în miÈ™ca-re. ÃŽn faÈ›a hotelului fusese înfiptă vertical o pereche de schiuri. ÃŽn decursul scurtei lor opriri, Newman auzise, dinspre hotel, cântecele sacadate ale beÈ›ivilor. ÃŽn gară – moarte, în hotel – banchet. Après ski uri dansând îndrăcite. Seidler se aplecă în față, strângând speteaza scaunelor lor. Privi prin parbriz, ca È™i cum căuta să se orienteze. Brusc, începu să vor-bească, de data aceasta în engleză, pentru Nancy. — Nu curba din stânga, către Rolle! Ia o în dreapta. Urmează drumul de pe partea lacului... — Fă cum spune el, spuse calm Newman. De ce, Seidler? AÈ™ fi înclinat să cred că era un loc potrivit pentru a părăsi rapid... — Pe partea stângă a drumului, la poalele muntelui, e o casă. Vorbim acolo... Mein Gott, ce a fost asta? — Iar elicopterul acela, spuse Nancy, privind pe geamul din stânga sa. Dacă este tot acela. L am auzit prima dată când am schimbat direcÈ›ia, la Rolle... — L am auzit È™i eu, recunoscu Newman. Ne a urmărit când am urcat muntele. Sunt o mulÈ›ime de elicoptere militare care se învârt prin zonă... — Militare? Seidler păru alarmat. AÈ›i fost urmăriÈ›i? — Taci! îi spuse Newman. Doar îndrumă ne până nimerim casa asta... — Urmează drumul care ocoleÈ™te lacul, până îți spun să opreÈ™ti. Păstrează viteza... — Am nevoie de indicaÈ›ii în privinÈ›a traseului, nu a stilului de conducere, îi replică Nancy cu răceală. Vallée de Joux e cuibărită în văile munÈ›ilor Jura, la aproximativ o mie de metri altitudine. ÃŽn dreapta lor, lacul era ca un pat de gheață solidă, acoperit de o pătură de zăpadă. ÃŽn stânga, pantele muntelui erau brăzdate de dârele schiorilor din cursul zilei, propulsaÈ›i pe suprafaÈ›a zăpezii. Din loc în loc se iveau siluetele caselor cu două etaje, construite din lemn proaspăt lustruit. Le Pont, fiind staÈ›iune pentru practicarea schiului, prospera. — Aici e, anunță Seidler, chiar înainte de a ajunge în satul L'Ab-baye... Se aplecă din nou. Du maÈ™ina în garaj... — Nu, interveni Newman. Condu până la păduricea de brazi. Dacă poÈ›i, întoarce o cu faÈ›a spre drumul pe care am venit. — Știi ce? Cred că m aÈ™ descurca, Robert... Gândurile lui Newman zburau. Tocmai găsise ocazia. L'Abbaye. Dincolo de malul îndepărtat al lacului era Le Brassus. La numai câțiva kilometri dincolo de Le Brassus se afla micuÈ›a Douane – un punct vamal, cu puÈ›in personal. Dincolo de el, drumul ducea în FranÈ›a. Drumul continua pe tărâm francez pe o distanță de încă aproximativ do-uăzeci de kilometri, spre La Cure. Putu chiar să È™i reamintească hotelul franco elveÈ›ian unde trăsese o dată peste noapte, ciudatul hotel în care, în faÈ›a intrării principale te aflai în FranÈ›a, iar la ieÈ™irea de serviciu, erai în ElveÈ›ia! în La Cure putea să ia spre nord, continuându È™i drumul în FranÈ›a. Astfel, avea s o scoată, în siguranță, pe Nancy din ElveÈ›ia, în noaptea care urma. — De ce nu în garaj? se plânse Seidler. — Dacă lăsăm maÈ™ina afară, putem să scăpăm repede – sau n ai observat că elicopterul ăla e în continuare după noi? — Ai adus cei două mii de franci elveÈ›ieni? se interesă Seidler. — Nu. I ai cerut deoarece oamenii nu preÈ›uiesc ceva ce pot obÈ›ine gratis. Newman se întoarse pentru a da ochii cu Seidler. Dacă nu vrei să vorbeÈ™ti, te lăsăm aici È™i ne continuam drumul. Hotărăște te... — Mergem în casă... Seidler părea să fie la capătul puterilor. Ochii obosiÈ›i, adânciÈ›i în orbite îl priviră pe Newman, în vreme ce Nancy întoarse, cu îndemânare, Citroen ul pe o distanță scurtă până la pâlcul de brazi. Opri motorul, iar Newman coborî din maÈ™ină oprindu se o clipă pentru a È™i întinde membrele anchilozate. Casa cu două etaje se afla la câțiva metri de drum, pe colina mai joasă. Era veche È™i degradată, iar veranda se întindea pe toată lungimea parterului. Un scurt È™ir de trepte de lemn ducea la uÈ™a din față, iar în faÈ›a ferestrelor cu obloanele trase, de la primul etaj, erau bal-coane. Ferestrele de la parter erau, de asemenea, oblonite. Nancy gândi că era un loc sălbatic, sinistru. Huruitul motorului elicopterului se auzea mai puternic acum, când Citroen ul tăcuse. Newman își întinse gâtul, dar aparatul se afla undeva în spatele păduricii È™i se îndepărta de ei. ÃŽÈ™i plesni antebraÈ›ele cu mâinile înmănuÈ™ate. — Dumnezeule, ce frig! comentă Nancy. La acea altitudine era un climat arctic. Lipsit de vânt. Doar o temperatură sub zero grade, care pătrunsese deja prin pantofii È™i mănuÈ™ile lui Newman. Un alt È™irag de È›urÈ›uri ca niÈ™te pumnale atârna de streaÈ™ină casei. Newman nu făcu nici un efort de a l ajuta pe Seid-ler să care cele două valize pe trepte. — A cui e casa asta? întrebă, când Seidler scoase o cheie din bu-zunar. — A unui prieten. LocuieÈ™te aici numai în timpul verii... — Un tip sensibil... Spre surprinderea lui Newman, cheia se răsuci în broască de prima dată. Intrară într o încăpere uriașă, care părea să ocupe cea mai mare parte a parterului. Pe partea stângă, în capătul îndepărtat, o scară de lemn ducea la un palier cu balustradă. Parchetul, făcut din scânduri, era acoperit È™i decorat cu carpete uzate, aÈ™ternute din loc în loc. Mobilierul era masiv È™i tradiÈ›ional: scaune vechi, mese, comode È™i bufete. Nancy observă că toate erau acoperite de o peliculă de praf. ÃŽn dreapta se afla singura înzestrare modernă – o chicinetă cu mobilier acoperit cu melamină. ÃŽÈ™i trecu un deget pe suprafaÈ›a ei È™i È™i o retrase înnegrită de praf. Deschizând un bufet, descoperi că era bine garnisit cu conserve de mâncare È™i căni de cafea. — Vă voi arăta imediat despre ce este vorba, îl informă Seidler pe Newman, în germană. AÈ™teaptă, te rog, aici... Dispăru pe o ușă din peretele din spate, trântind pe podea o valiză È™i luând o pe cealaltă. Newman se întoarse spre Nancy È™i ridică din umeri. Ea îl întrebă ce spusese Seidler, iar el îi traduse. ÃŽn casă era ger, chiar cu uÈ™a de la intrare închisă – È™i ei încă mai auzeau elicopterul în depărtare, care părea să se rotească. Nancy deschise gura È™i È›ipă din răsputeri. Newman se răsuci È™i privi în fundul camerei. ÃŽn pragul uÈ™ii pe care dispăruse Seidler apăru o figură hidoasă. Newman înÈ›elese cauza È›ipătului, în timp ce se holba la omul fără cap care stătea în acel loc, omul cu ochi bulbucaÈ›i È™i inexpresivi ca ai unei caracatiÈ›e. Seidler purta o mască de gaz, o mască cu litere ciudate, È™tanÈ›ate deasupra ochilor bulbucaÈ›i. C.C.C.P. U.R.S.S. 28 — Am trecut peste graniță È™ase transporturi de astfel de măști de gaze... le am scos peste graniÈ›a elveÈ›iană, din depozitul sovietic din Cehoslovacia... Eu vorbesc fluent ceha, ceea ce a ajutat... Cuvintele se rostogoleau pe buzele lui Seidler, ca ale unui om care È›inuse prea mult în el, pentru prea multă vreme. După macabra demonstraÈ›ie, își dăduse jos masca, iar acum Nancy făcea cafea. Rupsese sigiliul de pe una dintre cutiile de cafea solubilă, găsi, într un du-lap, un ibric È™i puse apa la fiert pe aragazul electric. Turnă apa în fiecare din cele trei căni mari ce conÈ›ineau o cantitate de cafea, amestecă È™i apoi le înmână celor doi. — Avem nevoie de ceva căldură în frigiderul ăsta, observă ea. Și vreau ca afurisitul acela de elicopter să se ducă la dracu... Newman auzi o maÈ™ină apropiindu se pe drumul îngheÈ›at de pe malul lacului, dinspre Le Pont. Ferestrele oblonite făceau imposibil privitul afară. Alergă la uÈ™a din față È™i o deschise la timp ca să vadă stopurile maÈ™inii dispărând înspre Le Brassus. O maÈ™ină roÈ™ie. Se miÈ™ca pe suprafaÈ›a îngheÈ›ată cu o diabolică agilitate. ÃŽnchise din nou uÈ™a. — Cine te a angajat pentru treaba asta, Seidler? — O să scrii un articol bombă, să-l publici în presa internaÈ›ională, să faci expuneri... altfel, sunt terminat... ÃŽÈ›i dau ocazia să dai lovitura vieÈ›ii... Seidler era total năucit, își pierduse autocontrolul, era în pragul unei crize de isterie, bâiguind în germană. Purta un pardesiu costisitor din păr de cămilă, un fular de mătase È™i pantofi artizanali. Newman bău din cafeaua fierbinte înainte de a răspunde. — Răspunde mi la întrebare – eu decid cum voi proceda mai târ-ziu. Rămîi la obiect. Cred că avem foarte puÈ›in timp la dispoziÈ›ie, îl avertiză în engleză, pentru a înÈ›elege È™i Nancy. — Te a îngrijorat maÈ™ina aceea care a trecut în trombă? întrebă ea. — Totul mă îngrijorează. MaÈ™ina aceea, da. Plus maÈ™inile Audi, Saab È™i Volvo, care ne au tot depășit pe autostradă, până aici. Și elicopterul acela militar de sus. Și masacrul din staÈ›ie – avem cu toÈ›ii de ce să fim îngrijoraÈ›i. Deci, Seidler, cine te a angajat? Răspunzi la fiecare întrebare, pe rând... — Clinica Berna. Profesorul Grange – deÈ™i am tratat în special cu bruta de Kobler. Grange m a folosit datorită legăturilor mele în Cehoslovacia... — Cum ai obÈ›inut marfa asta? Nu poÈ›i să intri È™i să ieÈ™i din depozitele militare sovietice, pur È™i simplu. Pe chipul cadaveric al lui Seidler apăru pentru prima dată un zâmbet palid. Se aÈ™eză grijuliu pe braÈ›ul unui fotoliu masiv, ca È™i cum acesta putea să explodeze. Dădu pe gât cafeaua È™i se È™terse la gură cu dosul mâinii. — Ai auzit de capcanele cu femei, folosite de poliÈ›ia secretă rusească? Găsesc o fată pentru a compromite pe cineva, fac fotografii... — Știu totul despre aceste capcane. Þi am spus să te mărgineÈ™ti la subiect. Casa asta poate deveni, în orice moment de acum încolo, unul dintre cele mai periculoase locuri din ElveÈ›ia... — Această capcană a funcÈ›ionat invers. Pur întâmplător. Cehul strălucit pe care îl foloseau la operarea computerului ce controla stocurile din depozit a întâlnit, în timpul unei vacanÈ›e la Praga, o fată austriacă. E înnebunit după ea. Ea îl aÈ™teaptă la München – ca să-l treacă graniÈ›a. Pentru asta e nevoie de bani, o mulÈ›ime de bani. Eu am obÈ›inut aceÈ™ti bani. El a furnizat măștile de gaz È™i a zăpăcit cal-culatorul... — De ce doreÈ™te Grange acest stoc de măști de gaz? — Pentru apărarea ElveÈ›iei, fireÈ™te – È™i pentru a mai face o avere. Șaptezeci de procente din populaÈ›ia ElveÈ›iei au buncăre atomice în care se pot ascunde în caz de război nuclear. Imaginează È›i cât de multe măști de gaz sunt necesare pentru a echipa acest număr de oameni, pentru a i proteja împotriva armamentului chimic sovietic. — Dar de ce le au livrat Clinicii Berna? Acolo nu e fabrică. TotuÈ™i, nu pricep... — Testează măștile de gaz acolo... — Ce fac!? — Bob, îl întrerupse Nancy, chiar trebuie să vorbim cu el aici? E ceva ce nu mi place la locul ăsta... Vântul începuse să se înteÈ›ească în munÈ›ii Jura. Lemnul caselor străvechi începuse să scârțâie È™i să geamă. Locul părea să tremure aidoma unei corăbii pe o mare înfuriată. Newman presupuse că se dato-ra temperaturii scăzute – lemnul se contracta. ÃŽn decursul scurtului drum de la Le Pont, observase în lumina orbitoare a farurilor porÈ›iuni de pe marginea drumului unde zăpada se topise. Probabil că soarele strălucise deasupra văii de Joux; de aici urmele întretăiate ale schiurilor, pe pante. VariaÈ›ia extremă a temperaturii era cea care afecta bă-trânele clădiri, precum È™i rafalele de vânt. — Trebuie să vorbim aici, spuse repede în engleză, sperând ca Seidler să nu i priceapă sensul vorbelor. Þi am spus, cred că avem foarte puÈ›in timp. Dumnezeu È™tie ce ne aÈ™teaptă afară, când vom pleca... — MulÈ›umesc. EÈ™ti atât de liniÈ™titor... Asprimea lui Newman era intenÈ›ionată. O pregătea psihologic pe Nancy pentru trecerea frontierei franceze. Continuă să i pună între-bări lui Seidler: — Cum testează Grange măștile de gaz? — A început folosind animale. O dată am văzut o scenă dezgustătoare – un cimpanzeu a fugit. Purta o mască de gaz È™i încerca să È™i o smulgă de pe cap... — Și apoi? — Profesorul a hotărât că trebuie să continue testarea măștii pe fiinÈ›e umane. ÃŽÈ™i foloseÈ™te pacienÈ›ii – care, oricum, sunt în stadiul terminal. Am ajuns târziu cu un charter Lear din Viena, cu câteva săptămâni în urmă, cu celălalt transport. O încărcătură la aeroportul Schwechat din Viena. Șoferul furgonetei care mă aÈ™tepta la Belp era bolnav – intoxicaÈ›ie alimentară, a spus el. A trebuit să conduc eu până la Clinică, după căderea întunericului. Am văzut o femeie – era, probabil, o pacientă – alergând pe teritoriul clinicii, îmbrăcată cu un halat È™i purtând o mască de gaz. ÃŽncerca să È™i smulgă masca în timp ce alerga. Trăgeau cu cartuÈ™e cu gaze după ea, acestea au explodau în faÈ›a ei... — TotuÈ™i, de unde au obÈ›inut gazul? — De unde naiba să È™tiu? Eu, cu siguranță, n am adus niciodată gaz din Cehoslovacia. Din fericire, n au văzut furgoneta, aÈ™a că am întors È™i am ajuns la Clinică mai târziu. Locul e păzit de armata elveÈ›ia-nă... — De unde È™tii? — Am surprins imaginea unor oameni în uniforme militare elveÈ›iene – la poartă È™i patrulând în jur. Suntem în pericol de data asta, Newman, în mare pericol... — Ce se întâmplă în laboratorul acela È™i în buncărul atomic? — N am idee. N am fost niciodată acolo... — TotuÈ™i, nu sunt convins. Spune mi numele tău complet... — Gustav Manfred Seidler... — Ai adus aceste măști de gaz la ordinul doctorului Bruno Kobler de la Clinica Berna? — Þi am mai spus. Da. El primeÈ™te ordine de la Grange... — Seidler, de ce ai făcut asta? — Pentru bani. O grămadă de bani. Și încă ceva: am o prietenă la... — Destul! se răsti Newman. Se duse la un fotoliu impunător ce se afla cu spătarul spre Seid-ler, care brusc se încruntă È™i traversă încăperea pentru a se holba la casetofonul miniatural pe care Newman îl aÈ™ezase acolo È™i îl pornise în timpul scurtei absenÈ›e a lui Seidler, la venire. Germanul se întinse să-l înÈ™face, dar Newman îi apucă umărul È™i l îmbrânci. Seidler se făcu alb la față. — Ticălosule! explodă Seidler. — Face parte din echipamentul oricărui ziarist care se respectă, minÈ›i Newman, apăsând pe un buton È™i derulând banda până la ca-păt. Unii iau notiÈ›e, dar am crezut că acest lucru te ar putea inhiba... — Deci asta ai cumpărat astăzi de la magazinul acela din Marktgasse, comentă Nancy, privind dincolo de spătarul fotoliului. — Nancy, vreau să găseÈ™ti o ascunzătoare pentru acest obiect... Newman scosese caseta minusculă È™i îi dădu aparatul. Apoi luă masca de gaz lăsată pe masă de Seidler È™i o aÈ™eză pe masa de bucă-tărie, în lumina puternică a neonului din chicinetă. Dându se câțiva paÈ™i înapoi, scoase din buzunar micul aparat de fotografiat Voigt-lander Vitoret 110 a lui Nagy È™i atașă un blitz pe care îl cumpărase din acelaÈ™i magazin. Făcu măștii patru fotografii, apoi se scuză, cerându i lui Seidler să i arate drumul la baie. — Pe uÈ™a aceea pe care am fost eu când am venit aici, îi spuse supărat Seidler. O vei găsi în dreapta, cum intri... Ascuns în baie, Newman își suflecă cracul pantalonului È™i ascunse caseta miniaturală în ciorapul gros de pe piciorul stâng. Filmul îl îndesă în celălalt ciorap. Când ieÈ™i, Seidler băga masca de gaz într una din valize È™i închise închizătorile. — O să È›in eu asta, dacă nu te superi... — E a ta. De unde dorinÈ›a asta subită de curățenie, Nancy? Trebuie să ieÈ™im de aici înainte să se întâmple vreun lucru nefericit. Ea era ghemuită lângă È™emineul uriaÈ™ umplut cu buÈ™teni, folosind o perie È™i un făraÈ™ pentru a curăța căminul. Se ridică, băgă făraÈ™ul È™i peria la loc într un dulap È™i își È™terse mâinile de praf. — Ai vrut să ascund casetofonul. E sub buÈ™teni, se răsti ea. — E un loc potrivit MulÈ›umesc, Nancy. Newman se întoarse către Seidler. Spuneai ceva despre o prietenă – nu credeam că doreai detalii despre ea în înregistrare... — ÃŽÈ›i sunt recunoscător... Seidler înghiÈ›i în sec È™i dădu semne de emoÈ›ie. Dacă mi se întâmplă ceva, aÈ™ vrea să i se spună. Ea nu are nimic de a face cu Terminal. Vrei să È›i notezi adresa È™i numărul de tele-fon? Erika Stahel... Newman scrise detaliile în carnetul său, cu o expresie nepăsătoare, ca È™i când nu auzise niciodată de ea. Continuă să scrie, apoi în-lemni preÈ› de o clipă la auzul următoarelor cuvinte ale lui Seidler. — Lucrează pentru doctorul Max Nagel, marele bancher din Basel. Nagel este singurul om destul de puternic să se opună lui Grange. Tocmai a părăsit Berna ca să participe la o recepÈ›ie medicală de la Bellevue Palace... — RecepÈ›ia de mâine? întrebă iute Nancy. — Nu È™tiu de când. N ar fi mai bine să plecăm din locul ăsta? — ÃŽndată, răspunse Newman. PregăteÈ™te te pentru o călătorie dură. O să conduc nebuneÈ™te pe drumul către Le Brassus... — De ce Le Brassus? se interesă Seidler, apucând valiza care conÈ›inea masca de gaz. — Pentru că vrem să evităm Le Pont – după tot ce s a întâmplat la gară. Dumnezeu È™tie ce ne ar putea aÈ™tepta acolo. Nancy spălase ibricul È™i paharele È™i le pusese în acelaÈ™i loc unde le găsise. Þinea în mână cutia desfăcută de cafea despre care spuse că trebuia dusă de acolo. Nu rămase nici o urmă a vizitei lor, când Seidler, încă nervos È™i nerăbdător să plece, deschise uÈ™a. Newman ar fi vrut să i mai pună o mulÈ›ime de întrebări lui Seidler, dar prioritatea era să se pună în miÈ™care, să treacă graniÈ›a în FranÈ›a. Newman avea cheia de la intrare pe care i o dăduse Seidler. Prima împuÈ™cătură se auzi în timp ce Newman încuie uÈ™a, iar Nancy È™i Seidler se îndreptau spre Citroen ul parcat sub copaci. ÃŽn liniÈ™tea rece a nopÈ›ii, detunătura se auzi ca o plesnitură sonoră. — FugiÈ›i! GhemuiÈ›i vâ! urlă Newman. Pentru numele lui Dumne-zeu, intraÈ›i în maÈ™ină! Cea de a doua împuÈ™cătură – Newman își dădu seama că era o puÈ™că – fu trasă într o succesiune rapidă. ÃŽmpleticindu se pe treptele îngheÈ›ate È™i È›inând în mâna stângă cea de a doua valiză lăsată de Seidler, Newman văzu cum valiza cărată de Seidler îi scăpase acestuia din mână. Glontele trecuse prin valiză. Seidler o ridică È™i continuă să meargă, târându È™i picioarele spre maÈ™ina la care Nancy ajunsese de-ja, o descuiase È™i deschisese portierele. Izbucni cea de a treia împuÈ™cătură – o a patra nu se mai produse în preajma lor. ÃŽn acel moment, Newman înÈ›elese că exista È™i un al do-ilea puÈ™caÈ™, care trăgea în primul. Noaptea răsună de canonada îm-puÈ™căturilor. Vântul sufla cu furie È™i avu loc un ciudat fenomen meteorologic, pe care Newman nu l mai văzuse niciodată. Când ajunse la maÈ™ină, un val de pulbere de zăpadă, fin ca particulele de sare, mânat la mică înălÈ›ime deasupra colinelor joase, formă un vârtej în jurul gleznelor sale. Seidler plonjase pe bancheta din spate, iar Nancy se afla pe sca-unul din dreapta È™oferului. Băgase în contact una din cheile pe care i le dăduse Newman la venire în vreme ce el studia bătrîna casă. Newman se strecură la volan, trânti uÈ™a, scoase maÈ™ina de sub copaci, iar capota motorului fu scrijelită de o împuÈ™cătură. — Of, Doamne! spuse Nancy. Ce se întîmplă? — E ciudat, sunt doi. Unul trage în noi, celălalt trage în primul. Hristoase, câți oameni È™tiu că suntem aici? Sunetul împuÈ™căturilor scăzu în intensitate pe măsură ce se îndepărtau cât de repede puteau. Șoseaua sclipea în lumina farurilor, ca un patinoar. Străbătu strada principală din L'Abbaye, satul părea pustiu. Acum, înspre Le Brassus È™i spre graniÈ›a franceză. Acela fu momentul în care auzi din nou apropiindu se zgomotul elicopterului. Le Brassus VD – indica panoul – era un sat cu vile vechi, copaci înalÈ›i È™i grădini flancate de garduri vii, pe jumătate ascunse de mantia de zăpadă. La fel de pustiu. Lăsaseră în urmă lacul. Newman redresă derapajul È™i continuă drumul. — Cea de a doua valiză am aruncat o în spate, anunță el. Ce conÈ›ine, Seidler? — Ziare vechi. Unde mă duceÈ›i? — ÃŽntr un loc sigur. GraniÈ›a franceză e chiar în față. Dacă e necesar, voi forÈ›a frontiera ca să trec dincolo... — Plecăm din ElveÈ›ia? întrebă Nancy. — Vei fi mai în siguranță în FranÈ›a, la fel È™i Seidler. Iar eu aÈ™ putea să operez mult mai liber în afara ElveÈ›iei. IntenÈ›ionez să i telefonez lui Beck, să i spun că avem probele lui Seidler, să văd dacă va perche-ziÈ›iona Clinica Berna... ÃŽn raza farurilor apăru semnul indicator. Zoll – Douane. 2 km. Se aflau la câțiva kilometri de libertate. Newman apăsă acceleraÈ›ia, derapând uneori pe gheaÈ›a ce strălucea amenințător în lumina farurilor. Se uită la Nancy, iar ea încuviință din cap în semn de aprobare pentru direcÈ›ia urmată de el. Fusese puternic zguduită de violenÈ›ele din gara Le Pont, de canonada din preajma vechii case. — O, Doamne! Nu! Exclamă ea. ÃŽn lumina farurilor apărea altceva, iar Newman încetini. Audi ul negru fusese aÈ™ezat de a latul drumului, acÈ›ionând ca un blocaj de circulaÈ›ie. Alături, o a doua maÈ™ină, Saab, era parcată pe margine. Po-liÈ›iÈ™ti în uniformă agitau cu frenezie lanternele. Newman opri maÈ™ina, lăsându se pe spate în scaun. Erau prinÈ™i în capcană. Primul sunet pe care îl auzi când coborî din maÈ™ină pe drumul alunecos, fu huruitul elicei elicopterului care ateriza, o siluetă masivă, întunecată pe pajiÈ™tea din apropiere. Le spuse lui Nancy È™i Seidler să rămână în maÈ™ină È™i se duse la cel mai apropiat poliÈ›ist. — Ce naiba faceÈ›i? întrebă el în franceză. — Ordin, domnule. Vine cineva... PoliÈ›istul făcu un gest spre pajiÈ™tea pe care aterizase elicopterul. Din întuneric își făcu apariÈ›ia o siluetă îndesată, cu capul descoperit, îmbrăcat cu palton. Arthur Beck. FireÈ™te. Șeful PoliÈ›iei Federale traversă grijuliu È™oseaua È™i scrută interiorul Citroen ului. — N ai nici un motiv să ne opreÈ™ti, se răsti Newman. — Vă gândeaÈ›i să plecaÈ›i din È›ară? întrebă Beck. — Ce te priveÈ™te pe dumneata? — Totul mă priveÈ™te, prietene. SunteÈ›i martori esenÈ›iali în ancheta mea asupra morÈ›ii lui Julius Nagy È™i a lui Bernard Mason... Din elicopter coborâse un alt bărbat, care venea spre Beck. Un bărbat de înălÈ›ime mijlocie, bine făcut, care pășea cu o încetineală studiată. Când trecu prin faÈ›a farurilor Citroen ului, Newman văzu că era îmbrăcat în uniforma de colonel a Armatei elveÈ›iene. Sub caschetă, de sub sprâncenele groase, ochii săi imobili îl priveau fix pe Newman. Proaspăt ras, avea nas puternic, gură cu buze subÈ›iri È™i se miÈ™ca cu un aer de încredere vecină cu aroganÈ›a. Newman îl recunoscu îna-inte ca Beck să i l prezinte. — Domnia sa este colonelul Victor Signer, preÈ™edintele lui Zür-cher Kredit Bank. Mi a dat telefon chiar înainte să plec – È™i a exprimat dorinÈ›a de a mă însoÈ›i. Dumnealui este Robert Newman... Fără strângeri de mâini. Signer zâmbi uÈ™or, fără plăcere, È™i își înclină capul în semn de luare de cunoÈ™tință. Ochii săi goi, încă studiindu l, îi amintiră lui Newman un film despre rechini pe care îl văzuse – ceea ce era curios, își spuse în sine. De un lucru era sigur. Tocmai sosise stăpânul. — Aud că ne ai făcut câteva probleme, Newman, remarcă Signer. Vorbea nazal, ca un om care suferea de polipi, È™i privea în jos, adresându se parcă unui subordonat. — VorbeÈ™ti în numele tău? sugeră Newman. — N am venit aici ca să mă duelez cu dumneata... — De ce ai venit aici, Signer? Ochii fulgerară È™i în ei apăru un scurt licăr de furie. Probabil că era o nenorocire să i fii subordonat. Tiranic, împietrit, sarcastic. Zbirul autentic. Newman înÈ›elese acum de ce lui Blanche îi displăcea atât de mult tatăl său vitreg. Colonelul își frecă mâinile, care, în ciuda frigului, erau băgate în mânuÈ™i de piele fină. Un copilaÈ™ foarte dur, acest Victor Signer. Beck interveni, înspăimântat de faptul că lucrurile începeau să scape de sub control. — Newman, trebuie să È›i cer să te întorci cu mine la Berna, împreună cu cei doi tovarăși ai dumitale... Signer ocoli încet Citroen ul È™i se uită atent pe locul din spate. Seidler se făcu mic în faÈ›a privirii lui, strângându È™i cu putere valiza. — Nu È™i doamna doctor Kennedy, spuse hotărât Newman. Nu aveÈ›i nimic pe baza căreia s o reÈ›ineÈ›i... — Depune mărturie în cazul morÈ›ii doamnei Laird. Până când cazul va fi rezolvat, trebuie să insist ca doamna să rămână pe teritoriul elveÈ›ian... — Ticălosule, È™uieră Newman. — Și omul de pe bancheta din spate a maÈ™inii. Nu cumva este, întâmplător, Manfred Seidler? Beck deschise uÈ™a din spate. Te rog să cobori, domnule Seidler – te am căutat peste tot. — I ai valiza, È™opti din nou Newman. N o deschide È™i nu l lăsa pe Signer să pună mâna pe ea... Seidler ieÈ™i nesigur din maÈ™ină, dând drumul, fără a protesta, valizei după care Beck întindea mâna. Signer ocoli Citroen ul pentru a li se alătura, flexându È™i mâinile înmănuÈ™ate. Apoi rămase în aÈ™teptare. Avea în jur de un metru È™aptezeci înălÈ›ime, aprecie Newman, dar forÈ›a latentă a personalității sale îl făcea să pară mai înalt. Acesta era omul căruia îi treceau prin mână milioane, în banca sa. — Doresc să văd conÈ›inutul acelei valize, spuse el. — Nu! domnule colonel, răspunse Beck. Cercetez trei potenÈ›iale crime, două sigure. ÃŽn urmă cu nici o oră au fost omorâți doi bărbaÈ›i sosiÈ›i în gara Le Pont. Această valiză poate foarte bine să conÈ›ină dovezi. Merge nedeschisă, direct la criminaliÈ™tii noÈ™tri. Este o problemă asupra căreia nu mai vreau să insist... — Cum doreÈ™ti... Signer zâmbi din nou acru È™i traversă drumul, ca să se posteze în lumina farurilor Saab ului parcat pe marginea È™oselei. ÃŽÈ™i scoase mănuÈ™a din mâna stângă È™i își strânse mâna pumn. Beck, È›inând în continuare valiza în mână, îi făcu semn lui Seidler să-l urmeze. Newman simÈ›i că ceva nu era în regulă, dar nu putu să È™i dea seama imediat. Signer se dăduse bătut prea uÈ™or... — Seidler! Dă te la o parte din lumina farurilor, strigă el. Urmându l pe Beck, Seidler era luminat de farurile Citroen ului – luminat ca o È›intă dintr un poligon pentru trageri de noapte. Se auzi un pocnet puternic, iar Seidler făcu un salt în față, se arcui spre pământ È™i se prăvăli pe capota Audi ului. O a doua împuÈ™cătură despică noaptea. Trupul prăbuÈ™it horcăi într o miÈ™care convulsivă, apoi se prăbuÈ™i la loc pe capotă. La lumina farurilor, în mijlocul spatelui lui Seidler începu să se întindă o pată umedă – sânge. Cea de a doua împuÈ™cătură îi fracturase coloana vertebrală. Murise de două ori. 29 Haos. — Stinge dracului farurile alea! urlă Beck. Un ordin aproape inutil – È™oferii maÈ™inilor Audi È™i Saab le stinseră în timp ce el zbiera ordinul. Nimeni nu dorea să constitue o È›intă pentru lunetist. PoliÈ›iÈ™ti alergau peste tot. Newman stinsese farurile maÈ™inii sale. Beck fu acela care recâștigă controlul situaÈ›iei, emițând comenzi scurte prin aparatul său de emisie recepÈ›ie. PoliÈ›iÈ™tii se ghemuiră la adăpostul vehiculelor. Nancy era aplecată peste cadavrul lui Seidler, verificându i pulsul. Se întoarse spre Beck care o apăsă cu blândeÈ›e în jos, lângă maÈ™ină, în timp ce Newman li se alătură. — E mort, le spuse Nancy. Primul cartuÈ™ i a zburat jumătate din cap... — AveÈ›i compasiunea mea, doamnă, spuse Beck. — Pentru ce? — Pentru cea mai nefericită experiență a dumneavoastră în È›ara mea. Este a doua oară în această săptămână când aÈ›i fost de față, pentru a confirma o moarte violentă. Pot să mi ofer serviciile? Vă putem duce înapoi, la Berna, cu elicopterul. Citroen ul dumneavoastră va fi condus înapoi, la Bellevue Palace, de un poliÈ›ist. Ridică privirea. E ceva în neregulă, Newman? — Signer. Uită te la el. E singurul care nu s a miÈ™cat... Colonelul stătea în continuare imobil în faÈ›a Saab ului, unde, în lumina puternică a farurilor, fusese evidenÈ›iată È™i silueta sa. Rămase cu mâinile încruciÈ™ate la piept. Newman observă că își trăsese, din nou, mănuÈ™a din piele de căprioară pe mâna dreaptă. — E soldat, comentă Beck, un om obiÈ™nuit cu experienÈ›a de a se afla în bătaia focului. Uite l că vine... Signer merse încet către cei trei ghemuiÈ›i È™i rămase drept, privind în jos spre ei. Vocea îi era îndepărtată È™i calmă când vorbi: — M a ratat. Vă daÈ›i seama că eu am fost È›inta? Newman se ridică încet. Dădu negativ din cap, privindu l È›intă pe colonel. Signer făcu un gest nervos cu mâna. Când vorbi, tonul său sugera că se adresa unui caporal pe care hotărâse să-l degradeze. — De ce dai din cap? BineînÈ›eles că eu am fost È›inta. Eram nemiÈ™cat. Fără îndoială, unul dintre teroriÈ™tii ăștia demenÈ›i. — UcigaÈ™ul era un lunetist, replică Newman. Poate dacă ar fi fost doar un glonte, È›inta ar fi fost discutabilă. Dar a fost È™i un al doilea – care, de asemenea, l a lovit pe Seidler. Asta înseamnă un lunetist. Câți lunetiÈ™ti ai în subordine, Signer? — Ce vrei să insinuezi...? — Domnilor! Beck, de asemenea, se ridicase, păstrând mâna pe umărul lui Nancy, pentru a o menÈ›ine la adăpost. Domnilor, repetă el, avem de a face cu o altă crimă. MulÈ›i dintre cei de aici sunt încă în stare de È™oc. Fără certuri, fără dispute. E ultimul meu cuvânt. Domnule colonel, doriÈ›i să ne însoÈ›iÈ›i până la Berna cu elicopterul? — Dă mi o maÈ™ină È™i un È™ofer. Acum, că suntem aproape, voi merge la Geneva. Am înÈ›eles că Serviciul Secret al Armatei dorea să-l interogheze pe acest Seidler... — S ar putea să aibă ceva dificultăți în a o face acum, observă Beck. Mă ocup eu de cadavru – iar dumneavoastră puteÈ›i lua atât È™oferul, cât È™i maÈ™ina care să vă ducă la Geneva. AÈ™ sugera Saab ul. Dacă aÈ›i putea pleca imediat, domnule colonel, asta m ar ajuta să mi îndeplinesc sarcinile. Era o concediere, iar Signer È™tiu. Nu îi plăcu. Se răsuci pe călcâie, fără vreun cuvânt de mulÈ›umire, È™i se urcă pe bancheta din spate a maÈ™inii Saab. După un minut, luminile de poziÈ›ie ale maÈ™inii dispăreau în direcÈ›ia graniÈ›ei cu FranÈ›a. — Am crezut că acela e drumul către FranÈ›a, îi spuse Nancy lui Beck. — Madame, e un drum dintre cele mai curioase. Treci graniÈ›a în FranÈ›a, conduci cincisprezece douăzeci de kilometri pe teritoriul francez, până la La Cure, iar acolo drumul se bifurcă. O variantă în nord, către hinterlandul FranÈ›ei, cealaltă pe un drum infernal spre Geneva, după retraversarea graniÈ›ei în ElveÈ›ia. Privi la silueta chircită a lui Seidler. Și acum, un lunetist necunoscut a eliminat unicul nostru martor în viață. — S ar putea să mai fi rămas cineva, răspunse Newman. — Numele, te rog, ceru Beck. — Cred că persoana la care mă gândesc poate fi mai în siguranță dacă È›in deocamdată informaÈ›ia pentru mine. Apropo, Beck, am observat că tu l ai dus pe Seidler în faÈ›a farurilor acelora. — N am pretins niciodată că sunt infailibil, răspunse bățos Beck. Să urcăm la bordul elicopterului È™i să ne întoarcem la Berna... Cercetă bancheta din spate a Citroen ului. Și cred că vom lua această a doua valiza cu noi... — Beck, îți mai cer încă o dată. Las o pe doamna doctor Kennedy să plece. Poate să ajungă în FranÈ›a cu maÈ™ina asta... — Exclus. Este regretabil, madame, dar sunteÈ›i un martor esenÈ›ial... — Atunci veÈ›i obÈ›ine minimum de cooperare din partea mea, îi spuse Newman. — Regretabil din nou, dacă va fi nevoie, va trebui să mă descurc prin propriile puteri. Acum putem decola? Insist... — Ce faceÈ›i cu cadavrul nenorocitului aceluia? — Am chemat deja o ambulanță să-l ducă la morga din Berna. Altă muncă pentru nefericita doctoriță Kleist. Și mai sunt încă două cadavre în gară la Le Pont. Pe ce drum aÈ›i venit aici? Unde l aÈ›i luat pe Manfred Seidler? Newman vorbi iute, înainte ca Nancy să poată spune ceva. — Am venit dinspre Rolle. Seidler mi a telefonat mai devreme, în seara asta, pentru a stabili întâlnirea. Ne aÈ™tepta în față la Hotel de la Truite. Am întors maÈ™ina È™i ne am îndreptat spre frontiera franceză. ÃŽnainte de a vorbi, Seidler voia să părăsească ElveÈ›ia... — Nu v aÈ›i dus la gară? EÈ™ti sigur? — Conduceam afurisita de maÈ™ină. Când l am luat pe Seidler, treaba era terminată. Următorul obiectiv era graniÈ›a franceză. De câte ori trebuie să È›i spun? Și cadavrele alea din gară. Ale cui sunt? — Asta nu È™tim. Una dintre maÈ™inile mele de patrulare – am acoperit cu ele toată regiunea Jura – a raportat, prin radio, descoperirea cadavrelor. Un mesaj mi a parvenit la bordul elicopterului. Doi bărbaÈ›i, nu aveau acte de identitate. Amândoi înarmaÈ›i cu pistoale Luger calibrul 9 mm. Unul își strângea arma în mână când l au descoperit. Se întoarse spre Nancy. Mâine e vorba să se È›ină la Bellevue Palace un mare congres medical. VeÈ›i participa la el? — Da. ÃŽntrucât trebuie să ne întoarcem, voi folosi ocazia pentru a vorbi cu profesorul Grange. Sunt câteva întrebări pe care vreau să i le pun... — RecepÈ›ia aceea poate fi o afacere explozivă, comentă Beck. ÃŽnainte de a veni aici am auzit că doctorul Max Nagel tocmai sosise din Basel – cel mai mare duÈ™man al profesorului Grange. S ar putea să fie mai mult decât o confruntare. Ceva îmi spune că afacerea asta se îndreaptă către un deznodământ... — Sunt îngheÈ›ată, protestă Nancy. Plecăm odată... — Desigur. ScuzaÈ›i mă. PermiteÈ›i mi să vă conduc. E un aparat încăpător, aÈ™a că ar trebui să aveÈ›i un zbor confortabil... — Să nu te aÈ™tepÈ›i la multă conversaÈ›ie, îl repezi Newman. Elicopterul era un aparat francez Alouette. ÃŽn timp ce se ridică È™i căpătă înălÈ›ime; Newman privi în jos, la întinderea albă de dedesubt, cimitirul a trei oameni, într o singură noapte. Pe durata zborului până la Belp avură loc două incidente. Beck deschise fiecare valiză, ridicând capacele în aÈ™a fel încât nimeni să nu poată vedea conÈ›inutul. Newman îl văzu înghețând preÈ› de o clipă când văzu masca de gaze. Beck se lăsă pe spate în scaunul său È™i vorbi cu gura apropiată de urechea lui Newman: — Ai avut ocazia să deschizi valizele astea? Newman scutură din cap, nerostind nici un cuvânt, datorită urletului motorului. La scurt timp după aceea, Beck primi un mesaj radio. Nu făcu nici o referire la el în timp ce elicopterul zbura spre Belp. Când aterizară la Belp, un alt Audi negru îi aÈ™tepta. Beck se urcă la volan după ce aÈ™eză ambele valize în portbagaj, invitând o pe Nancy să stea pe bancheta din spate, în vreme ce Newman se aÈ™eză lângă el. Străbătură în tăcere autostrada către Berna. Newman era hotărât să nu i ofere prilej de conversaÈ›ie È™efului poliÈ›iei. Singurul său comentariu fu să insiste ca Beck să i ducă la Bellevue Palace. Nu mai avură loc interogatorii la Taubenhalde: Nancy era extenuată în urma încercărilor prin care trecuse, iar Newman era È™i el destul de obosit. — Mesajul radio pe care l am primit la bordul aparatului Alouette, începu Beck în timp ce se apropiau de periferiile Bernei. Lângă Neuchatel, una dintre patrule a oprit, pentru control, un Mercedes roÈ™u, o maÈ™ină condusă de un È™ofer, având în spate un pasager. — Și ce mă priveÈ™te pe mine? — S ar putea să ne privească pe amândoi. Pasagerul era doctorul Bruno Kobler. A spus că era în drum spre Geneva, venind de la Berna. Un traseu curios. A respins orice sugestie că fusese pe undeva prin vecinătatea munÈ›ilor Jura. Unul din membrii echipajului patrulei a observat că pe unul dintre cauciucurile maÈ™inii erau urme slabe de zăpadă depusă în È™anÈ›uri. La altitudinea aceea nu este zăpadă... — ÃŽnÈ›eleg. De ce n au percheziÈ›ionat maÈ™ina? — Sub ce pretext? Trebuie să fiu precaut. Oameni foarte puternici aÈ™teaptă să fac o miÈ™care greÈ™ită, ca astfel să fiu îndepărtat de cazul acesta. Am apreciat interesantă destinaÈ›ia sa, amintindu mi că È™i colonelul Signer a spus că se îndreaptă tot spre Geneva. — Un Mercedes roÈ™u, ai spus? întrebă Newman. După ce Beck confirmă culoarea maÈ™inii, nu mai spuse nimic. — Dumnezeule! Bob, mă simt prinsă în capcană, spuse Nancy când ajunseră în dormitor. Se plimba de colo colo neliniÈ™tită. O parte din mine vrea să rămână, pentru a fi aproape de Jesse, pentru a l smulge din locul acela. Cealaltă parte vrea să fugă, deÈ™i îmi place Berna, îmi plac oamenii. Chiar trebuie să merg dimineață cu tine la Beck, la birou? — ÃŽncetează să te mai plimbi ca un tigru în cuÈ™că. Stai jos È™i bea ceva. Te va liniÈ™ti... Apelaseră la serviciul la cameră, ca să le trimită un platou cu somon afumat È™i o sticlă de Yvorne, un vin elveÈ›ian alb, sec. Newman umplu paharele È™i sorbi din vin în timp ce Nancy se prăbuÈ™i într un scaun lângă el. — Beck are nevoie de depoziÈ›ii din partea amândurora. Amândoi am fost martori la uciderea lui Seidler... — Am fost martori la încă două crime. Ai negat imediat când te a întrebat despre gara din Le Pont. Oare cu asta scăpăm? A fost înÈ›elept? — E autoapărare. Beck are deja destule motive să ne È›ină aici. De ce să i dăm mai multe? Nu eÈ™ti curioasă să afli cine era lunetistul? — Acum, că trebuie să rămânem, sunt mult mai preocupată de a l înfrunta pe Grange la recepÈ›ie. Ce ai de gând să faci în privinÈ›a asta, Bob? Ai spus că mai e un martor. Cine e? Newman clătină din cap È™i mai bău vin înainte de a răspunde. — Mă întâlnesc cu acest martor mâine după amiază. E mai bine să nu È™tii unde È™i cu cine. Și nu uita, îl avem încă pe Novak. Vine È™i el la recepÈ›ia aceea. Cuvântul pe care l a folosit Beck a fost "exploziv". Ar putea avea dreptate, mai ales dacă Nagel din Basel își face apariÈ›ia. Sunt sigur că Beck pune ceva la cale. Necazul este că nu sunt sigur în privinÈ›a lui Beck. — Prin urmare, nu putem avea încredere în nimeni? — Am tot încercat să È›i bag în cap acest lucru. Când Beck a trecut cu Seidler prin lumina farurilor, a urmat un traseu firesc către elicopter, dar, după cum am spus, am dubii. Apoi Signer s a plasat în mod inteligent în faÈ›a farurilor Saab ului. Bănuiesc ca el i a semnalizat lunetistului... — Asta aÈ™ putea s o cred! E un porc cu sânge rece. Dar cum a procedat? — N ai observat? Și a scos una din mânuÈ™ile de căprioară È™i È™i a strâns pumnul. Ucide l! Cred că aÈ™a s a procedat... — Vrei să spui că Beck È™i Signer au lucrat în echipă? — Nu È™tiu, încă! — Din cauza asta nu i ai dat lui Beck caseta cu discuÈ›ia ta cu Seidler, din casă – sau fotografiile pe care le ai făcut măștii aceleia hidoase? Sunt probe esenÈ›iale... — Sunt, dar Beck le va obÈ›ine numai când voi hotărî că putem avea deplină încredere în el – dacă se va întâmpla vreodată acest lucru. Asta s ar petrece în momentul în care va trebui să depui mărturie, sub prestare de jurământ, că ai fost martoră la conversaÈ›ia înregistrată. — Sunt frântă! își bău paharul cu vin, își scoase fusta È™i se întinse pe pat, părul ei de abanos răsfirându se pe pernă. Deci, ce ai de gând să faci în continuare? întrebă ea aproape adormită. — Mai întâi, să mi văd mâine ultimul martor. S ar putea să fie cheia întregii afaceri. ÃŽn al doilea rând, să te însoÈ›esc la recepÈ›ie, ca astfel să l studiez pe Grange, poate È™i pe Max Nagel – liderii celor două blocuri de puteri rivale. ÃŽn al treilea rând, dacă nu merge nimic altceva, am de gând să încerc să forÈ›ez intrarea în Clinica Berna, cu ajutorul lui Novak. Vreau să văd interiorul laboratorului È™i buncărul lor atomic... Se opri din vorbit. Nancy adormise repede, lăsându È™i neatinsă porÈ›ia de somon afumat. Newman È™i o înfulecă pe a lui, mai bău niÈ™te vin, își îmbrăcă haina È™i se strecură afară din dormitor, încuind uÈ™a în urma sa. De îndată ce el părăsi camera, Nancy deschise ochii, se ridică în capul oaselor È™i se întinse după telefon. Newman intră în lift È™i apăsă pe butonul din dreptul celui mai de jos nivel – al celui de sub holul intrării principale. Folosind acest traseu, spera să părăsească neobservat hotelul. Când se deschiseră uÈ™ile, coti la dreapta, pe lângă garderobă, care acum era închisă. Era ora 10 p.m. După ce urcă un È™ir de trepte până în holul pustiu de sub cafenea, ieÈ™i în stradă, oprindu se pentru a È™i ridica gulerul È™i a privi în ambele direcÈ›ii. Apoi se duse grăbit la cabina unui telefon public, uitându se din nou de jur împrejur înainte de a pătrunde înăuntru. Formă numărul din memorie. Vocea familiară răspunse imediat ÃŽn camera cu numărul 214 din Bellevue Palace, culcat pe pat, Lee Foley ridică receptorul la cel de al doilea apel. Era în aÈ™teptarea telefonului de peste jumătate de oră. Ascultă câteva minute, apoi își între-rupse interlocutorul È™i vorbi repede: — Știu despre Le Pont. Cred că, de acum înainte, va trebui să mă lăsaÈ›i să lucrez pe cont propriu. La dracu, avem destule informaÈ›ii în stadiul ăsta al jocului, ca să ghicim ce se ntâmplă. Sunt antrenat pentru jocuri dure. Continuă să mă È›ii la curent... ÃŽn camera 312 de la Bellevue, Tweed, stând aplecat în față pe un scaun, È›inea telefonul la ureche, cu o expresie concentrată. Când conversaÈ›ia luă sfârÈ™it, puse receptorul la loc È™i se duse la pat, pe care desfășurase două hărÈ›i. O hartă, la scară mare, arăta cantonul Berna. Cea de a doua era o hartă rutieră È™i feroviară a întregii ElveÈ›ii. ÃŽÈ™i È™terse lentilele cu ba-tista de mătase, își puse ochelarii după urechi È™i se opri, ca să examineze, amănunÈ›it, harta cantonului Berna. ÃŽntinse mâna după o riglă aÈ™ezată pe pat È™i măsură cu aproximaÈ›ie, distanÈ›a pe autostrada dintre Berna È™i Thun. Va trebui să închirieze o maÈ™ină în dimineaÈ›a următoare – deÈ™i È™tia că Blanche ar fi fost fericită să joace rolul È™oferului. Lui Tweed nu i plăcea să conducă; poate ar trebui să o solicite pe Blanche care, È™tia el, pe lângă scuter, avea È™i maÈ™ină. Hotărî să lase decizia pe mai târziu. Mâine promitea să fie ziua hotărâtoare. — Cine a sunat la ora asta? întrebă Gisela. E trecut de zece seara. Trebuia să vă duceÈ›i acasă... — Un informator, replică Beck. Se simÈ›ea abătut. Pe masa lui de lucru zăcea noul dosar întocmit de Gisela. Cazul Manfred Seidler. ÃŽntoarse prima pagină pe care ea o bătuse la maÈ™ină după dictarea sa, iar ochii îi alunecară în dreapta, la teancul ordonat al altor dosare. Hannah Stuart, Julius Nagy, Bernard Mason. Nemaivorbind de dosarele celor două cadavre descoperite în gara Le Pont, ce trebuia întocmite de îndată ce va fi realizată vreo formă de identificare. Devenea un masacru. — Lucrurile vor arăta mai bine dimineață, spuse cu blândeÈ›e Gi-sela. SunteÈ›i obosit È™i prost dispus... — Nu tocmai. ToÈ›i actorii din această dramă îngrozitoare s au adunat – sau o vor face curând – sub un singur acoperiÈ™. Bellevue Palace. Tweed, Newman, doctoriÈ›a Kennedy, Lee Foley. Mâine îl vom avea sub acelaÈ™i acoperiÈ™ pe Armând Grange, însoÈ›it, fără îndoială, de asasinul său plătit, Bruno Kobler. Doctorul Max Nagel este deja acolo. Lucru foarte convenabil pentru un poliÈ›ist, să È™tie localizarea punctelor sale de interes. Presupun că oamenii noÈ™tri sunt deja la Bellevue. Din cauza călătoriei mele în munÈ›ii Jura, n am mai È›inut legătura... — Trei dintre oamenii noÈ™tri – toÈ›i necunoscuÈ›i personalului de la Bellevue – au rezervat locuri în hotel la ore diferite. Numele lor sunt trecute în notesul de lângă cotul dumneavoastră stâng. — Deci, cum ar spune augustul colonel Signer, am intrat în dispozitiv. Bellevue va fi câmpul nostru de bătaie... Era aproape de miezul nopÈ›ii când Bruno Kobler se înapoie la Clinica Berna È™i intră grăbit în biroul său de la primul etaj, în timp ce È™oferul său parcă Mercedes ul roÈ™u în garaj. Patronul său îl aÈ™tepta. Peste geamurile din sticlă fumurie erau trase draperii uriaÈ™e. Biroul era luminat de lămpi cu abajur care aruncau umbre întunecate. Profesorul stătu să asculte cât timp Kobler raportă în fraze concise, despre evenimentele serii. — Foarte bine, Bruno, comentă el, asta rezolvă foarte mulÈ›umitor una dintre problemele noastre nesoluÈ›ionate. Toate celelalte elemente discordante pot fi rezolvate după plecarea doctorilor participanÈ›i la congres. Am decis să devansez experimentul nostru final. O dată ce se dovedeÈ™te reuÈ™it, Terminal devine fait accompli. — DevansaÈ›i? Kobler păru descumpănit. Pentru când? — Pentru mâine seară. — ÃŽn timp ce se desfășoară recepÈ›ia la Bellevue Palace? — Exact. ÃŽn vocea calmă era o notă de mulÈ›umire. M am gândit că e o ocazie prea bună ca s o ignor. Vezi, Bruno, toÈ›i vor avea ochii aÈ›intiÈ›i pe congres. A devenit notoriu faptul că îmi voi face apariÈ›ia. — Dar nu veÈ›i fi prezent ca martor la rezultate... — Dumneata eÈ™ti perfect capabil să supervizezi experimentul. Cât priveÈ™te rezultatele, pot examina corpul când vin de la recepÈ›ie. Am a-les paciente pentru precedentele testări deoarece după cum È™tii – ele sunt, din punct de vedere biologic, mai rezistente decât bărbaÈ›ii. De această dată, după cum am menÈ›ionat mai devreme, vom folosi un pacient. — S ar putea să am subiectul perfect, domnule profesor. De asemenea, acum È™tim că acest pacient ne a înÈ™elat. L am mutat în altă cameră pentru câteva ore, ca să i se facă ordine în cameră. Când am dat la o parte grilajul, pentru a monta o nouă casetă în aparat, am descoperit o mulÈ›ime de pastile de amital de sodiu. Se prefăcea când părea că este sub influenÈ›a sedativelor. Se poate să fi auzit È™i altele. Kobler scoase un dosar din sertar, îl deschise la prima pagină, care avea fotografia È™i numele pacientului, È™i o aÈ™eză sub veioza de pe masa de lucru, pentru a fi văzută de profesor. — Excelent, de acord. Fotografia înfățiÈ™a un bărbat cu trăsături puternic conturate È™i un nas acvilin. Numele din susul paginii, dactilografiat cu culoare roÈ™ie È™i subliniat, era Jesse Kennedy. 30 Sâmbătă, 18 februarie. Newman însuÈ™i apelase la serviciul de cameră pentru a comanda micul dejun – meniul complet. Făcu acest lucru din compasiune pentru încercările prin care trecuse Nancy în ziua precedentă; de asemenea, pentru că dorea să vorbească cu ea între patru ochi. Era Ziua Confruntării. Nancy se dădu jos din pat È™i trase draperiile. Se uită la priveliÈ™te, îmbrăcându È™i halatul. Stând aÈ™a, își încrucișă braÈ›ele, adîncită în gânduri, în timp ce el veni în spatele ei È™i îi înlănÈ›ui mijlocul. — PriveÈ™te, Bob. E de rău augur? CeaÈ›a revenise – o mare de vată murdară, coborând asupra masivului Bantiger È™i rostogolindu se peste întinderea netedă a râului Aar, pentru a învălui oraÈ™ul. Curând, avea să se strecoare printre arcade, creând o liniÈ™te stranie. — Vino să iei micul dejun, unul american, spuse Newman, luând o de lângă fereastră. Șuncă, ouă, chifle, cornuri – de toate. Cum ai dormit? o întrebă în timp ce È™edeau la masă, unul în faÈ›a celuilalt. — N am dormit, dar sunt înfometată... — Noaptea trecută n ai mâncat nimic. Ce anume te a È›inut trează? — DiscuÈ›ia ta cu Seidler, din casa aceea. Ai tradus ceva din ea – dar, cu siguranță, nu totul. Ceea ce nu È›i ai dat seama a fost faptul că eu cunosc limba germană destul de bine. A fost cea de a doua limbă studiată de mine în liceu. Apoi, cu câteva săptămâni înainte să părăsesc St Thomas's – când ne am întâlnit prima dată la Bewick's – mă întorsesem din Germania unde petrecusem un timp la o familie de doctori germani. Bob, tu crezi că la Clinică folosesc pacienÈ›ii pentru a testa acele măști de gaze? — Sunt convins că încă nu cunoaÈ™tem toată povestea. Nu sunt sigur dacă scopul final al lui Grange este atins o dată cu testarea acestor măști sovietice. Continuă grăbit: Haide să nu mai discutăm despre asta până nu l vom întâlni pe Grange, când vom avea o È™ansă de a l cântări. Poate s ar cuveni să l scoatem astăzi pe Jesse din locul acela. Am putea merge acolo imediat după micul dejun, dacă eÈ™ti de acord... — Nu cred că asta va schimba ceva. Jesse va refuza, iar fără consimțământul său noi nu avem autoritatea să forțăm nota. Vreau, întâi, să vorbesc cu Grange. Sunt sigură că profesorul va sta potolit până se va termina recepÈ›ia... — Tu hotărăști. Eu nu sunt prea entuziast în privinÈ›a ei, spuse Newman È™i mai bău din cafea. Pari foarte încrezătoare în privinÈ›a recepÈ›iei. Nu cumva È™tii ceva ce nu mi ai spus? — Mi ar plăcea să È™tiu care ar putea fi acel lucru. Vrei întotdeauna să joc după cum îmi cânÈ›i, spuse ea mânioasă. — EÈ™ti obosită. Las o baltă! Tweed era pe picior de război. După un mic dejun matinal, luat în salonul restaurantului – nu putea fi tentat de serviciul la cameră – părăsi, fără întârziere, hotelul ca să ajungă la timp la întâlnirea cu Arthur Beck. Se prezentă la intrarea principală din Taubenhalde È™i își puse paÈ™aportul pe ghiÈ™eul recepÈ›ionerului. ÃŽn acel moment, Beck ieÈ™i din lift. — Să urcăm direct, îl invită pe Tweed. Nu completa formularul... Oricine îl cunoÈ™tea bine pe Tweed ar fi recunoscut semnele pericolului. ÃŽn spatele ochelarilor, ochii săi aveau o expresie concentrată. Traversă holul liftului cu pas grăbit, iar expresia chipului său, în timp ce îl fixa pe Beck, era amenințătoare. Urcară în tăcere până la cel de al zecelea etaj, unde Beck descuie uÈ™a cu cheia. ÃŽn holul din faÈ›a liftului scoase o cartelă È™i o introduse în ceasul de pontaj înainte de a deschide uÈ™a biroului său. Tweed își scoase paltonul È™i se aÈ™eză la masa de lucru, în faÈ›a lui Beck. — ÃŽncă o dată, bun venit la Berna, începu Beck. — Sper că încă mă vei socoti bine venit după ce ne vom termina discuÈ›ia, avertiză Tweed. Am venit aici deoarece suntem foarte îngrijoraÈ›i în legătură cu Clinica Berna È™i cu experienÈ›ele care sunt efectuate acolo, posibil cu asistență militară... — Nu mi place tonul tău, replică tăios Beck. — Mie nu mi place motivul vizitei mele... — VorbeÈ™ti fără noimă. De unde ai aflat absurditatea asta în legătură cu o clinică elveÈ›iană? — Din diverse surse, plasă Tweed lovitura. Știm despre Manfred Seidler. Avem, la Londra, una din acele măști de gaze pe care le furnizase Clinicii Berna. ExperÈ›ii Ministerului nostru al Apărării au examinat o È™i au confirmat că este modelul complex cu care sunt înzestrate acum batalioanele chimice sovietice... Beck se ridică, având o expresie îngheÈ›ată. Rămase în spatele mesei de lucru, cu mâinile înfundate în buzunare, studiindu È™i vizitatorul care îi întoarse privirea. — Doar presupunând că ar fi o brumă de adevăr în această poveste fantastică, de ce v ar interesa pe voi? — ÃŽl interesează pe preÈ™edintele Statelor Unite, pe prim ministrul Marii Britanii – ambii fiind dintre aceia care se străduiesc să încheie un nou tratat cu Moscova, un tratat care să interzică efectiv folosirea armamentului chimic în Europa. CitiÈ›i ziarele, nu i aÈ™a? Vă puteÈ›i imagina avantajul propagandistic pe care l ar avea Moscova dacă ar putea indica chiar È™i o singură È›ară din vestul Europei – în cazul de față o È›ară din afara N.A.T.O. – care își echipează trupele cu armament chimic? Le ar oferi pretextul de care au nevoie pentru a continua dezvoltarea propriilor mijloace în acest domeniu diabolic. De aceea mă aflu aici, Beck. De aceea este interesată Londra. De aceea acord atâta interes Clinicii Berna. — Frumos discurs, comentă Beck. Se aÈ™eză din nou. Sunt de acord cu punctul vostru de vedere. Putem vorbi în deplină încredere? Bun. Manfred Seidler a fost omorât noaptea trecută în munÈ›ii Jura... — Dumnezeule! Era un martor esenÈ›ial... — De acord. Asta nu mi uÈ™urează munca, Tweed. Pot să te întreb cum de cunoÈ™ti atât de mult? — Un asociat de al lui Seidler a vândut cuiva de la Ambasada britanică una dintre aceste măști venite cu ultimul transport. Agentul nostru l a urmărit pe Seidler până la un aeroport din afara Vienei È™i l a văzut urcându se la bordul unui avion charter elveÈ›ian. I am alertat pe oamenii noÈ™tri de aici să supravegheze aeroporturile. La Belp am avut un pic de noroc. Omul meu a văzut cum transportul de la Viena era încărcat într un microbuz – acel microbuz avea scris pe el Klinik Bern. După ce a părăsit aeroportul din Belp, microbuzul s a îndreptat către Clinică... — AÈ›i avut ceva de lucru la noi în È›ară. Beck zâmbi – un zâmbet de resemnare. ÃŽn alte împrejurări, aÈ™ fi furios. Apăsă pe butonul interfonului. Gisela, cafea pentru două persoane, te rog. Pentru oaspetele meu neagră, fără zahăr... o secundă. Se uită la vizitatorul său. PuÈ›in coniac în cafeaua ta? — MulÈ›umesc, nu la ora asta. — Asta e tot, Gisela. ÃŽntrerupse interfonul. Altceva mai È™tii, prietene? — Știm, continuă Tweed pe acelaÈ™i ton plat, că eÈ™ti supus la mari presiuni să laÈ™i baltă investigaÈ›ia – presiuni din partea Clubului Gold. Am venit ca să te ajut să reziÈ™ti presiunilor, cu orice preÈ›. Ai toată li-bertatea să divulgi ceea ce È›i am spus È™i ceea ce am de gând să È›i spun. ÃŽn ultimă instanță – subliniez acest lucru – s ar putea să ne simÈ›im obligaÈ›i să difuzăm presei ceea ce credem că se petrece la Clinica Berna... — Vreunui corespondent străin, cum ar fi Robert Newman? Tweed păru surprins. — Investighează acelaÈ™i subiect? — Nu È™tiu, recunoscu Beck. E aici cu logodnica lui, o americancă. Bunicul ei este pacient al clinicii. — Pot să sugerez cum ar trebui să procedăm? întrebă Tweed cu o urmă de grabă. — Sunt deschis oricărei sugestii. Pari să fi pus pe picioare o reÈ›ea în ElveÈ›ia. S ar putea să È™tii mai multe decât mine. — Punem Clinica Berna sub supraveghere totală – douăzeci È™i patru de ore din douăzeci È™i patru. Mai precis, strecurăm în zonă o unitate de filmare care să aleagă o poziÈ›ie strategică de unde să puteÈ›i supraveghea È™i fotografia nu numai clinica, ci È™i laboratorul, È™i teritoriul său întins. ÃŽn spatele clinicii, pe un teren înălÈ›at, este o pădure deasă... — Ai fost până acolo? — Am studiat o hartă. — Știu pădurea la care te referi È™i ar constitui cea mai avantajoasă poziÈ›ie. Unitatea de filmare se va afla într o dubă simplă, prevă-zută cu hublouri care se deschid, dar nu o pot trimite să ia poziÈ›ie până după lăsarea întunericului, la noapte târziu. Altfel, ar fi observată... — De către Serviciul Secret al Armatei? exclamă Tweed. — Ai fost, într adevăr, ocupat... Beck se opri la auzul unei bătăi în ușă, îi strigă Giselei să intre È™i se jucă cu un creion câtă vreme ea servi cafeaua. După ce plecă, Tweed se aplecă în față, pentru a È™i sublinia vorbele. — FoloseÈ™te, te rog, unul dintre sofisticatele voastre aparate cu infraroÈ™ii. Pericolul – proba care trebuia obÈ›inută – apare în timpul nopÈ›ii. Hannah Stuart a murit după lăsarea întunericului. La fel È™i doamna Holly Laird... — Am păstrat secrete față de presă toate referirile la cazul doamnei Holly Laird, spuse bățos Beck. — AnumiÈ›i indivizi din interiorul Serviciului Secret al Armatei sunt la fel de neliniÈ™tiÈ›i de afacerea asta pe cât suntem È™i noi, preciză Tweed È™i se aÈ™eză la loc, ca să È™i bea cafeaua. — Cu cine urmează să te întâlneÈ™ti? întrebă Nancy când Newman lăsă jos telefonul din dormitorul lor. N ai pomenit nici un nume. — Agit spiritele până la punctul de fierbere înainte de recepÈ›ia de diseară – sperând că voi face să cedeze nervii cuiva. S ar putea apoi să facă o greÈ™eală. Acum sunt pe cale să încep procesul. AÈ™teaptă aici până mă întorc... Două minute mai târziu ieÈ™i pe uÈ™a principală de la Bellevue. ÃŽn aerul greu era miros de pâclă. Vălul lipicios de ceață îi mângâie obrajii. Intră direct în clădirea Bundeshaus Ost È™i fu condus până la biroul căpitanului Lachenal, la cel de al doilea etaj. Când însoÈ›itorul închise uÈ™a, iar Lachenal, cu cearcăne întunecate sub ochi, se ridică în spatele mesei de lucru, Newman își desfăcu nasturii paltonului, dar nu făcu nici un gest de a È™i l scoate. — Manfred Seidler e mort, fu lovitura sa de deschidere. — Dumnezeule! Nu am È™tiut, îți jur... — A fost ucis în munÈ›ii Jura. Tu îl căutai. Eram de față când un trăgător i a zburat o jumătate a capului – tot acolo era È™i colonelul Signer. PrimeÈ™ti ordine de la Signer? — Ai înnebunit? FireÈ™te că nu... — Poate indirect – printr un complicat lanÈ› de ordine, a căror ultimă origine nu o cunoÈ™ti nici măcar tu... — Asta e imposibil, Bob, nu È™tii ce vorbeÈ™ti... — Arma crimei a fost, probabil, puÈ™ca aceea cu lunetă, furată din regiunea Thun. Cine sunt lunetiÈ™tii din Thun? Nu pot fi prea mulÈ›i, iar tu ai date despre astfel de lucruri. Te deranjează dacă mă uit peste ele? Sau ai de gând să încerci să i acoperi? Lachenal, vorbim despre criminali cu sânge rece. — Au fost furate două astfel de arme – ambele din zona Thun, spuse liniÈ™tit Lachenal. Am încercat să păstrăm tăcerea în privinÈ›a celui de al doilea furt. S ar răsfrânge negativ asupra Armatei elveÈ›iene... — Deci, ai consultat, foarte recent, datele privitoare la lunetiÈ™ti – probabil le ai încă în acest birou, ripostă Newman. Pot să le văd? Poate aÈ™ avea încredere în tine dacă mi le arăți. — ÃŽmi spui adevărul în privinÈ›a lui Seidler? — Chiar nu È™tiai? Acolo e telefonul. Sună l pe Beck È™i întreabă l... — Momentan, linia e deranjată... Ceea ce era un mod de a spune că nu mai vorbeau unul cu celălalt, gândi Newman. Lachenal părea teribil de îngrijorat, aproape la capătul puterilor. Fără a scoate vreun cuvânt, se duse la un fiÈ™et din oÈ›el, scoase un inel cu chei, descuie fiÈ™etul, extrase un dosar roÈ™u È™i îl puse pe masa de lucru. — E stric secret... — De când a devenit strict secret un asasin violent? Lachenal răsfoi foile dactilografiate din dosar. Se opri la o pagină aproape de sfârÈ™it, iar Newman presupuse că erau ordonate alfabetic, după districte. "T" de la "Thun". Șeful Serviciului Secret îl invită, cu un gest, pe Newman să i se alăture la masa de lucru. Folosi latul ambelor palme pentru a l opri pe Newman să treacă la altă pagină. ÃŽn Thun existau cinci lunetiÈ™ti, un procent însemnat, presupuse Newman. ÃŽn dreptul unuia se afla un asterisc. Newman arătă spre Bruno Kobler. — La ce foloseÈ™te asteriscul? Sau este strict secret? — Expert atât în pistoale, cât È™i în puÈ™ti. Un trăgător de elită... — Ai făcut legătura? îl chestiona Newman. Kobler, mâna dreaptă a profesorului Grange. Iar cel mai apropiat susÈ›inător financiar al lui Grange este Victor Signer – prezent la execuÈ›ia lui Seidler... — ExecuÈ›ie? Lachenal era È™ocat. — Realizată de un pluton de execuÈ›ie format dintr un singur om – un trăgător de elită, iar ordinul este posibil să-l fi dat Signer. GândeÈ™te te la asta, verifică, Lachenal. Acum, eu plec... — Sunt întrebări pe care aÈ™ dori să È›i le pun... Newman clătină din cap. ÃŽÈ™i închise nasturii paltonului. Apăsase pe clanÈ›a uÈ™ii când aruncă peste umăr ultima bombă. — Și, după mult timp, am aflat ce înseamnă Terminal – ieri, dis-cutând cu cineva, mi a spus din întâmplare. 31 — Voi fi acolo dacă va fi nevoie de mine, spuse Lee Foley, strângând telefonul în mâna stângă, pe cealaltă întinzând o după È›igara aprinsă. PrezenÈ›a tuturor acelor oameni la acea recepÈ›ie înseamnă că o să se întâmple ceva. Voi fi acolo, după cum È›i am spus, pentru a ve-dea ce se întâmplă... ÃŽn camera 214, americanul lăsă receptorul în furcă, își privi ceasul È™i se dădu jos din pat. 11:30 a.m. Azi stătuse în dormitor, în care fusese făcută deja curățenie. Pe clanÈ›a exterioară a uÈ™ii de la intrare atîrna o plăcuță. Vă rugăm nu deranjaÈ›i. Comandase prânzul la serviciul de camera. Vulpea era în vizuină – È™i avea sa rămână acolo până sosea momentul să acÈ›ioneze. ÃŽnchizând ochii, adormi destul de repede. Newman ieÈ™i din cabina telefonică È™i se îndreptă pe drumul familiar, către Junkerngasse. Blanche îl aÈ™tepta, îmbrăcată cu un pulover bej È™i pantalonii negri lucioÈ™i – echipamentul pe care îl purta atunci când se gândea că putea fi nevoită să folosească scuterul. — Trebuie să È›i cer o mare favoare, îi spuse Newman, È™i n am mult timp de pierdut. Ai vrea să mi laÈ™i apartamentul pentru o zi două? Þi am rezervat, temporar, o cameră la Bellevue. S ar putea să am nevoie de o ascunzătoare – aceasta ar fi ideală ca poziÈ›ie... — Desigur, poÈ›i să-l foloseÈ™ti... — Nu pentru mine. Dacă eÈ™ti de acord, încuie orice valori sau acte confidenÈ›iale. ChiriaÈ™ul tău temporar ar putea fi curios, nu È™tiu exact... — Când mă mut la Bellevue? Uite cheia de rezervă. — Pe la ora unu. ÃŽn privinÈ›a hainelor, împachetează È›i tot ce ai nevoie. Și ceva elegant, pentru o recepÈ›ie. Acest lucru îmi creează două avantaje. Am ceea ce profesioniÈ™tii ar numi un loc sigur. Și te am pe tine într un loc unde te pot supraveghea. Sunt uciÈ™i oameni. O mulÈ›ime de oameni. Tweed, aflat în Bellevue Palace, ciocăni uÈ™or după ce se asigură că era pustiu coridorul. UÈ™a apartamentului fu deschisă de un bărbat scund, cu umeri foarte largi, cu capul mare, păr negru, des, È™i o gură mare, fermă. Fuma o havană È™i era îmbrăcat cu un costum gri închis, scump È™i de modă veche. — Intră, Tweed, spuse doctorul Max Nagel. Punctual ca de obicei. — S ar putea să ajungem undeva, replică Tweed în timp ce Nagel închise uÈ™a È™i îl invită să se aÈ™eze într un fotoliu adânc, în care micul englez aproape dispăru. — Spune mi, continuă Nagel în engleză, trăgându È™i un fotoliu asemănător, pentru a se alătura oaspetelui său. M ai scutit de o mulÈ›ime de necazuri în cazul Kruger, când ai depistat fondurile pe care le delapidase de la banca mea. — S a realizat doar urmărind miÈ™cările acelui ziarist, Newman. Am manevrat toate piesele de pe tabla Terminal cât de bine am putut. Acum aÈ™teptăm È™i ne rugăm... — Poate că nu. Nagel, care mormăia răguÈ™it, se întinse după servietă, o descuie È™i îi dădu lui Tweed un dosar. Acestea sunt fotocopiile unei tranzacÈ›ii bancare extrem de complicate, care acoperă miÈ™cările a nu mai puÈ›in de două sute de milioane de franci elveÈ›ieni. ÃŽn prima fază, au plecat din È›ară la o companie din Liechtenstein, apoi – presto! – s au întors, ghici unde? — ÃŽntr un cont de bancă accesibil profesorului Armand Grange? — Unde altundeva? PoÈ›i să păstrezi extrasele acestea de cont. Care e strategia ta? Când mi ai telefonat, înainte să părăseÈ™ti Londra, spunându mi că vei veni încoace, n ai fost prea vorbăreÈ›... — Nu la un telefon dat prin centrală... Tweed îi spuse apoi lui Nagel tot ceea ce descoperise, inclusiv masca de gaze pe care o adusese un "emisar" de la Viena, precum È™i implicarea lui Manfred Seidler. Nagel ascultă în tăcere, fumându È™i È›igara de foi. Alura sa îi aminti lui Tweed de o gorilă odihnindu se, o gorilă amabilă, hotărâtă È™i extrem de inteligentă. Omul vădea o mare tărie de caracter, iar energia sa era proverbială. — Deci, declară el după ce Tweed terminase, repet: care e strategia ta? — Să l înghesui pe Grange în toate colÈ›urile, să exercit o asemenea presiune psihologică, încât să calculeze greÈ™it Nu cred că ne a rămas mult timp, Max. Mai ai vreun set de copii ale conturilor ălora? — Desigur. Iată le. Pot să întreb pentru cine? — Newman, corespondentul străin – i le plasez printr un intermediar, ca să nu le È™tie provenienÈ›a. Nu pot să cred că se află aici numai pentru a face o vizită cu logodnica sa care, întâmplător, are un bunic pacient al Clinicii Berna. Max, după cum spun americanii, s ar putea, în ultimă instanță, să dăm totul publicității. — AÈ™ prefera să se evite acest lucru. Acest Newman – ai încredere în el? — Când îi vor fi înmînate aceste documente, îi va fi pusă condiÈ›ia să nu le publice. Da, e un tip de încredere. Dar, dacă Grange afla că le are, se va înfuria... — Sper. ÃŽn vocea lui Nagel era o urmă de îndoială. Grange e un fanatic, È™tiai asta? Va merge oricât de departe pentru a È™i atinge scopul – care constă în a schimba întreaga politica militară a acestei țări. Umblă cu grijă – Grange e un om periculos È™i foarte imprevizibil. Lo-veÈ™te ca o cobră, când te aÈ™tepÈ›i mai puÈ›in... O jumătate de oră mai târziu, Newman, care telefonase din apartamentul lui Blanche, intră în biroul lui Beck. Când Newman începu să vorbească, È™eful poliÈ›iei începu să se simtă ca sub bombardament. — Nu văd nici un motiv pentru care n ai lua azi la Clinica Berna o întreagă echipă, inclusiv procuratura, cu un mandat de cercetare nu doar a clinicii, ci È™i a laboratorului... . — ÃŽncerci să mă pui pe foc? Pe ce bază aÈ™ putea să emit un mandat? — Pe baza constatărilor doctoriÈ›ei Kleist asupra cauzei morÈ›ii pacientei ei, doamna Holly Laird. Diagnosticul a fost otrăvire cu cianură, pentru numele lui Dumnezeu... — Te rog! Beck ridică o mână în semn de apărare. De ce nu stai jos? Bine, cum vrei. DoctoriÈ›a Kleist nu È™i a redactat încă raportul definitiv. Sunt aspecte privitoare la decesul doamnei Laird care încă o nelămuresc. Până nu primesc raportul ei nu pot – È™i nu o voi face – să obÈ›in un mandat. Nu È›i am explicat până acum că trebuie să mă miÈ™c cu prudență, că sunt forÈ›e importante care încearcă să mi ia cazul? — Atunci o să È›i înmânez depoziÈ›ia mea în privinÈ›a evenimentelor de noaptea trecută, din munÈ›ii Jura, È™i plec... — Am nevoie, de asemenea, de o declaraÈ›ie din partea doamnei doctor Kennedy... — AÈ™teaptă jos. Insist să fiu de față când îi înregistrezi mărturia... — Nu am voie... — Atunci obÈ›ii mărturia ei doar în prezenÈ›a celui mai puternic avocat din Viena. Alege... — Am această posibilitate? Beck își depărtă mâinile. EÈ™ti într o dispoziÈ›ie groaznică, Bob. Voi cere să o trimită sus pe doamna Kennedy acum È™i vom lua ambele declaraÈ›ii, să nu ne împiedicam de niÈ™te afurisite de hârtii. Ceea ce mă înspăimântă este faptul că ai de gând să faci ceva independent – È™i extrem de periculos... DeclaraÈ›iile fuseseră luate È™i semnate în prezenÈ›a Giselei, drept martor. Beck o rugase politicos pe Nancy să se ducă într o cameră alăturată, el urmând a schimba câteva cuvinte între patru ochi cu Newman. Fu rândul lui Beck să-l surprindă pe Newman. Deschizând un sertar, scoase un toc de pistol pentru umăr, un pistol automat de poliÈ›ie calibrul 7,65 È™i È™ase încărcătoare, pe care le împinse pe masă. — Bob, nu sunt convins că Seidler era È›inta, noaptea trecută. Cred, de asemenea, că fuseseÈ™i mai devreme în gara Le Pont, unde au fost uciÈ™i doi trăgători plătiÈ›i. Nu, te rog nu mă întrerupe. Cred că tu erai È›inta. ÃŽmi amintesc că eÈ™ti familiarizat cu folosirea armelor de foc. — Ce propui? — Ia acest pistol automat, pentru protecÈ›ie... — Ca astfel să mă înhaÈ›i, să mă percheziÈ›ionezi È™i să dovedeÈ™ti faptul că mă aflu în posesia unei arme mortale? Nu, mulÈ›umesc. Se întâmplă să cunosc sancÈ›iunile elveÈ›iene în privinÈ›a deÈ›inerii armelor de foc... — Atunci pentru protecÈ›ia doamnei doctor Kennedy... Beck scoase, din acelaÈ™i sertar, un permis de portarmă pe care îl împinse, de asemenea, pe masă. Newman citi invers documentul, fără a l atinge. Voi semna personal permisul, continuă Beck, iar Gisela – sau un alt poliÈ›ist ales la întâmplare – va autentifica semnătura mea. Insist pentru binele tău. De dragul vremurilor de odinioară... Newman acceptă să ia arma. Ziua se scurgea cu repeziciune. Era ora 1:00 p.m. când Tweed, aÈ™ezat pe un scaun în holul recepÈ›iei, o văzu pe Blanche Signer sosind cu o valiză. AÈ™teptă până se înregistră, apoi se ridică È™i se duse la lift, pentru a i se alătura. Vorbi numai după ce se închiseră uÈ™ile, È›inându È™i servieta în mâna stângă. — Vino la mine în cameră, Blanche. Trebuie să stăm de vorbă... Se strecură nevăzută în camera lui È™i lăsă valiza jos. ÃŽn stilul ei concis, îi explică de ce rezervase cameră la hotel È™i că Newman avea nevoie de apartamentul ei pentru un scop ce i era necunoscut. Tweed ascultă È™i dădu din cap, aprobator. Ar fi trebuit el însuÈ™i să se gândească la această precauÈ›ie – Blanche ar fi mai în siguranță la Bellevue, până ei vor fi rezolvat cu succes această problemă, dacă acest lucru era posibil. Luând un set din extrasele de cont pe care le primise de la doctorul Nagel È™i pe care le pusese într un plic sigilat, îi înmână plicul. — PoÈ›i să faci să ajungă urgent în mâna lui Newman? Nu trebuie să aibă nici o bănuială cu privire la sursa din care l ai obÈ›inut... — Sunt sigură că pot. Dar nu È™tiu când. El ar putea fi pe aici, dar nu vreau să mă vadă logodnica lui... Tweed zâmbi cu simpatie. — ÃŽnÈ›eleg. TotuÈ™i, cât de curând posibil. Totul poate exploda oricând de acum încolo... ÃŽnainte de a părăsi clădirea, împreună cu Nancy, Newman își fixase tocul de pistol pentru umăr, își pusese pistolul în el È™i încărcătoarele în buzunarul paltonului. Ei nu i pomeni nimic despre armă. Insistă să ia un prânz uÈ™or la rotiserie È™i, pentru că simÈ›i că ea era nervoasă, orientă discuÈ›ia departe de evenimentele recente. Din când în când, își privea ceasul. — Urmează să te întâlneÈ™ti, în după amiaza asta, cu ultimul martor, observă ea pe un ton liniÈ™tit, privindu l pe deasupra ramei ochelarilor. Nu din cauza asta te tot uiÈ›i la ceas? — M am uitat de două ori... — De trei ori... Iisuse, gândi el. Zâmbi. — Da, aÈ™a e. S ar putea să mi ia două ore – nu È™tiu sigur. AÈ™ aprecia dacă ai sta în hotel... — După noaptea trecută, nici cu forÈ›a nu m ar scoate... — Doreai să mă vezi, Bruno? Kobler se ridică în spatele mesei de lucru È™i închise dosarul pe care îl verifica, dosarul lui Jesse Kennedy. O ocoli È™i ezită, nesigur de reacÈ›ia patronului său. — Bruno, dacă te îngrijorează ceva, spune mi. Până acum am găsit instinctul tău infailibil în privinÈ›a necazurilor. Avem vreo problemă? — Willy Schaub, È™eful brancardierilor. L am văzut purtând o lungă discuÈ›ie cu doctorul Novak înainte de a È™i termina programul. Schaub e lacom după bani, adăugă Kobler căruia i se plătea un salariu imens. — Și? — E ziua liberă a lui Schaub. LocuieÈ™te la Berna, în cartierul Matte. Sunt convins că ar merita să-l verificăm. — Fă o! spuse profesorul. Planurile lui Lee Foley în privinÈ›a unei după amieze liniÈ™tite în hotel fură schimbate de convorbirea telefonică. Fără a pierde timpul, își îmbrăcă blugii È™i canadiana È™i părăsi hotelul, ducând în mâna dreaptă sacul de voiaj. Ca È™i Newman, el își dăduse seama că mijlocul de a ieÈ™i neobservat era să coboare cu liftul la nivelul inferior, să treacă pe lângă garderobă È™i să iasă pe uÈ™a cafenelei. Traversă strada, intră în cafeneaua din faÈ›a hotelului È™i comandă cafea. Avu grijă să o plătească imediat ce băutura îi fu servită. Porsche ul era parcat după colÈ›, aÈ™a că nu mai avea nimic de făcut. Cu excepÈ›ia băutului cafelei È™i a aÈ™teptatului. Newman conduse pe un drum ocolit până să ajungă pe Gerberngasse la numărul 498, la locuinÈ›a lui Willy Schaub. Novak stabilise întâlnirea pentru ora trei după amiază, astfel că părăsi Bellevue la volanul Citroen ului cu o jumătate de oră mai devreme. Unul dintre marile avantaje ale Bernei, reflectă el, era că nu era greu să scapi de un urmăritor. OraÈ™ul era o reÈ›ea întortocheată de străduÈ›e È™i, cu puÈ›ină îndrăzneală în condusul maÈ™inii, putea fi exploatată prezenÈ›a tramvaielor. La 2:50 p.m. conducea pe Aarstrasse, având râul în stânga. Depăși stăvilarele È™i intră pe Schifflaube, care îl conduse în miezul cartierului Matte, unde totul era secular. ÃŽÈ™i continuă drumul pe Gerberngasse, încetinind când se apropie de podul Nydegg È™i se strecură într un loc de parcare liber. Pe ambele laturi ale străzii, străvechile case formau un zid co-mun, o învălmășeală de edificii informe – înalte de mai multe etaje – care ieÈ™eau în afară din loc în loc. Strada era pustie în mijlocul după amiezii, iar ceaÈ›a, care se retrăsese mai devreme, se întorcea. Asemănătoare unui canion, strada era foarte liniÈ™tită, iar locuinÈ›a lui Willy Schaub se afla pe partea stângă, umbrită de podul ce o domina. 2:55 p.m. Newman privi în susul unui È™ir de trepte cu acoperiÈ™ din lemn, care duceau la podul de alături È™i reveneau la locuinÈ›a lui Schaub. Apăsă pe butonul soneriei din dreptul numelui lui Schaub È™i miÈ™că din umeri. Era încă foarte conÈ™tient de pistolul cuibărit în tocul de la subsuoara stângă. Un bărbat scund È™i corpolent, trecut de vârsta mijlocie, È›inând în mâna stângă o sticlă de bere care, reflectă Newman, explica abdomenul său bombat, deschise uÈ™a scârțâitoare, privindu È™i vizitatorul cu suspiciune. ÃŽn jurul capului său È›uguiat se zbârleau smocuri de păr alb, iar singura sa trăsătura de dimensiuni reduse erau ochii precauÈ›i, fixându l pe Newman. — Willy Schaub? — Cine vrea să È™tie? întrebă agresiv bărbatul, în germană. — Robert Newman. Mă aÈ™teptai. Ora trei... — Niscaiva documente de identitate? Newman oftă sonor. — Știi, s ar putea să nu fie prea inteligent să mă È›ii aici, la vedere. ÃŽÈ™i scoase paÈ™aportul, deschizându l la pagina cu fotografia sa, închizându l la loc È™i arătând coperta pe care îi era scris numele. — Presupun că ar fi mai bine să intri. Interiorul era întunecos È™i curios alcătuit, înălÈ›at pe mai multe niveluri, deoarece urma conturul înclinat al coastei pe care era construit. Newman îl urmă pe bondoc în susul a trei trepte întortocheate, unde locul mirosea a mucegai. Intrând într o cameră ciudată, de forma unei cutii, cu peretele îndepărtat ocupat aproape în întregime de o fereastră murdară, cu geamul crăpat în bucăți mari, se întrebă dacă Schaub trăia singur. Un oblon deteriorat traversa marginea de sus a ferestrei. — Stăm de vorbă aici, anunță Schaub. Bere? — MulÈ›umesc, nu chiar acum, răspunse Newman, observând paharele murdare de pe masă. Doar când se duse la fereastră È™i privi în susul coastei cu grădini terasate, își seama că era una dintre bătrânele case la care se uitase cu Nancy în joia dinainte, când o plimbase până la podul Nydegg È™i îi spusese că acela era cartierul Matte. Când se întoarse, Schaub era aÈ™ezat la masa din mijlocul camerei, gâlgâind bere din sticla răsturnată. Se întinse È™i trase oblonul, pentru a acoperi partea superioară a ferestrei. — De ce faci asta? întrebă Schaub. ÃŽmi place să privesc peisajul... — Camera e foarte expusă. Newman scoase din buzunar o bancnotă de cinci sute de franci îndoită È™i o puse pe masă. Asta e pentru răspunsul la întrebările privind Clinica Berna. Ai lucrat acolo destul de mult timp, trebuie să È™tii cam tot ce se petrece... — Novak a spus că o să plăteÈ™ti mai mult... Newman scoase o a doua bancnotă de cinci sute de franci È™i se aÈ™eză lângă Schaub, cu faÈ›a la fereastră. Brancardierul purta o pereche de pantaloni È™ifonaÈ›i, din catifea reiată, tricou È™i pantofi care nu fuseseră curățaÈ›i de luni de zile. La cea de a doua bancnotă, scutură din cap. — Mai mult... — Asta i tot, fără tocmeală... Newman scoase o a treia bancnotă È™i o alătură celorlalte. Pentru început: ce se întâmplă în laboratorul acela? — Mai... — Las o baltă! Newman întinse încet mâna după bancnote, dar Schaub îl întrecu, înhâțându le cu un singur gest pe toate trei È™i îndesându le în buzunarul pantalonilor. ÃŽn regulă, răspunde la întrebare... — N am fost niciodată în laborator... Glontele perforă o porÈ›iune de geam È™i spulberă în cioburi mă-runte sticla pe care Schaub o lăsase pe masă. Newman puse o mână pe umărul brancardierului, care avea o greutate considerabilă, È™i îl îmbrânci de pe scaun, trântindu l pe scândurile de lemn negeluit ale podelei. — Þine È›i fundul grăsan la pământ sau o să te omoare! urlă el. Newman se aruncase la pământ în timp ce striga. Strigătul său se produse concomitent cu cel de al doilea glonte, care perforă încă două geamuri È™i lovi, cu un zgomot sec, peretele opus. Newman nu putu niciodată să È™i amintească felul în care pistolul automat își croise drum până în mâna sa dreaptă, dar își dădu seama că îl È›inea în mână în timp ce se târa de a lungul podelei, înspre fereastră, la timp pentru a vedea È›eava unei puÈ™ti dispărând dincolo de zidurile unei străzi ce ducea către pod. — Ascunde te după dulap! Rămâi în spatele lui! Mă întorc într un minut... O luă la goană, împiedicându se, aproape căzând pe afurisitele de trepte, È™i trânti în lături uÈ™a de la intrare, având acum pistolul în buzunar. Alergând pe strada pustie, urcă È™irul acoperit de trepte în spirală ce ducea la pod. Erau o mulÈ›ime de trepte, uzate pe centru de urmele seculare ale paÈ™ilor. De ce întotdeauna oamenii merg exact pe mijloc? ÃŽntrebarea inutilă îi fulgeră prin minte în timp ce ajunse, răsuflând din greu, în vârf È™i ieÈ™i pe o stradă. Privi în ambele direcÈ›ii. Nimic. Nici măcar un trecător. Făcu câțiva paÈ™i în direcÈ›ia centrului Bernei, apoi descoperi pe trotuar un cartuÈ™ gol, pe care îl strecură în buzunar. Nici urmă de celălalt. UcigaÈ™ul îl luase, probabil, È™i plecase în grabă. Newman se aplecă peste zid, în locul unde căzuse cartuÈ™ul, È™i privi direct în sufrageria lui Schaub. Dacă n ar fi coborât oblonul, brancardierul ar fi fost acum un cadavru. Se uită din nou către centrul oraÈ™ului È™i văzu, stând în faÈ›a unui magazin, un bărbat care îl privea. — Mi s a părut că am auzit ceva, remarcă în germană Newman, alăturându se bărbatului corpolent, care nu purta palton. — S a auzit ca o împuÈ™cătură – ca două împuÈ™cături... — Sau ca rateuri, zâmbi Newman. Am stabilit să mă întâlnesc cu o fată în capul treptelor. O brunetă, o fată subÈ›ire în pantaloni purtând, poate, o canadiană. Mă întreb dacă aÈ›i văzut o? — Această descriere corespunde unei jumătăți din fetele Bernei. Eu am ieÈ™it doar să verific ferestrele pe care le decorez. Nu, nu È›i am văzut fata. Tot ce am văzut au fost luminile din spate ale unei maÈ™ini roÈ™ii... — RoÈ™ie? Ce marcă? Un Porsche? Un Mercedes? — Nu pot spune – am văzut doar sclipirile culorii roÈ™ii, traversând podul È™i dispărând din raza vederii. Depășind, bineînÈ›eles, viteza legală... Reîntorcându se în casă, Newman îl găsi pe Schaub încă ghemuit în spatele dulapului, o piftie tremurătoare. Acesta se uită în sus cu ochii săi mici È™i rotunzi, îngroziÈ›i. — Au plecat? — Da. Ai două minute să È›i faci un bagaj sumar – pijamaua È™i trusa de bărbierit. Te duc undeva unde nimeni n ar visa să te caute. GrăbeÈ™te te... — Dar serviciul meu la Clinică... Newman îl privi plin de uimire. — Am crezut că ai înÈ›eles până acum. Oamenii de la Clinică umblă să te ucidă... Newman trase Citroen ul în faÈ›a intrării lui Schaub, iar brancardierul făcu ceea ce i se spusese. Alergând aplecat în față, plonjă direct pe bancheta din spate a maÈ™inii, prin uÈ™a pe care Newman o deschisese, trânti portiera È™i își îndesă trupul aproape de podea. După toate aparenÈ›ele, Citroen ul era ocupat doar de È™ofer. ÃŽn centrul Bernei, Leupin, la volanul unui Fiat – o maÈ™ină pe care Newman n o văzuse în munÈ›ii Jura – conducea după o maÈ™ină, în spatele Citroen ului. Marbot era aÈ™ezat alături de el. — Păcat că nu ne am putut apropia mai mult de casa aceea de pe Gerberngasse, remarcă Leupin. — Ne ar fi localizat. Trebuie să aflăm cine locuieÈ™te acolo, replică Marbot. Beck va dori să afle asta, dar, mai întâi, hai să descoperim unde se duce Newman. Pare să ne plimbe printre case... — AÈ™a mă gândesc È™i eu... Newman privi din nou în oglinda retrovizoare. Fiat ul era încă acolo. Calculă cu grijă, în timp ce se apropia de intersecÈ›ie. Tramvaiul, care oprise în dreapta sa, pe strada principală, se puse din nou în miÈ™care. Newman acceleră, țâșnind înainte È™i evitând cu câțiva centimetri botul tramvaiului. Tramvaiul scoase un zgomot brutal. ÃŽn spatele său, Leupin bruscă frânele. — Șmecher, ticălosul! L am pierdut... Cinci minute mai târziu, Newman îl conduse pe Schaub în apartamentul lui Blanche È™i îi arătă cum să manevreze dispozitivul special al încuietorii. Dădu, de asemenea, instrucÈ›iuni portarului în privinÈ›a păstrării curățeniei, deÈ™i, judecând drept, în pofida hainelor sale, Schaub avea aspectul unui om care se îmbăia cu regularitate, iar bărbia sa pătrată era bine rasă. — Acum, spuse Newman, rămâi aici până vin după tine. Nu răspunzi la ușă sau la telefon. Nu suni pe nimeni – ar putea să fie ultimul tău telefon. Mâncarea e în frigider – pentru a rămâne în viață, stai aici. Mai am cincisprezece minute până când trebuie să plec. Pentru început – ce se întâmplă în laboratorul acela? VorbeÈ™te... Schaub vorbi. 32 Nancy întâmpină probleme în alegerea toaletei pentru recepÈ›ia congresului medical. IeÈ™ind din baie, înjurând că trebuie să poarte smoching, Newman se opri È™i o privi. Era îmbrăcată într o rochie roÈ™ie de tafta, lungă, mulată. ÃŽn jurul gâtului ei zvelt strălucea un colier de perle. — Ei bine, merge? întrebă ea. Sunt pornită să distrug concurenÈ›a... — O să le termini. Arăți superb. Nu cumva asta e toaleta pe care o purtai când ne am întâlnit în noaptea aceea, la Londra – când, din întâmplare, mă aflam È™i eu la Bewick's? — Din întâmplare? Era amuzată. Jumătate din Londra È™tia că în ultima vreme îți făceai mendrele pe acolo. E È™apte, n ar trebui să coborâm? Eu sunt pe deplin pregătită È™i ard de nerăbdare... — Acordă mi un minut, să mi aranjez afurisita asta de cravată. EÈ™ti nervoasă, nu i aÈ™a? Sunt sigur. — AÈ™a sunt majoritatea medicilor în faÈ›a unui caz complicat – dacă nu este aÈ™a, înseamnă că nu s buni. Dar pot să È›i spun un lucru, Bob. Când voi ajunge în sală, voi deveni rece ca gheaÈ›a. Nu mi pasă de renumele lui Grange – o să audă de mine... — Neam de pionieri, glumi Newman, terminându È™i de aranjat cravata. Au mai rămas câțiva prin Arizona. Eu sunt gata. Tu? Ea îi înghionti braÈ›ul È™i, împreună, se duseră la grupul de lifturi. Reuniunea avea loc în sala mare de recepÈ›ii, situată între hol È™i terasa restaurantului. Podeaua era acoperită cu covoare scumpe printre care È™i un covor persan cu scene de vânătoare. O masă mare fusese umplută cu pahare cu È™ampanie È™i o varietate de gustări. Erau deja o mulÈ›ime de invitaÈ›i. Nancy mergea la braÈ›ul lui Newman. — Haide doar să vedem cine e aici È™i unde sunt ei. Seara asta poate fi hotărâtoare... Blanche Signer vorbea cu Beck. Purta o rochie verde smarald, cu un guler galben portocaliu care îi sublinia perfect chipul superb. ÃŽn picioarele micuÈ›e purta pantofi aurii. — Următoarea ta cucerire? se interesă Nancy. — Mă întrebam ce face Beck aici... ÃŽntr un fotoliu lateral, cu spatele la perete, È™edea Lee Foley, È›inând paharul în vreme ce ochii săi reci studiau fiecare persoană din încăpere. Tweed, părând incomodat de smoching, È™edea lângă Foley, cercetând încăperea, fără vreo expresie deosebită. — Cred că acela trebuie să fie Grange, întreÈ›inând atmosfera, È™opti Nancy. ÃŽn capătul încăperii, înconjurat de jumătate de duzină de oameni, vorbea un bărbat înalt, foarte masiv, cu ochelari fumurii, în vreme ce ceilalÈ›i ascultau. Þinea mâna stângă pe lângă corp, cu degetele încleÈ™tate, iar în mâna dreaptă avea un pahar. ÃŽn mulÈ›ime se creă o breșă È™i Newman avu o imagine clară a lui. Un cap impozant, chipul palid, buzele părând să i se miÈ™te cu greutate în timp ce vorbea. Aspectul care îl intrigă pe Newman fu imobilitatea lui absolută. — Acela din colÈ› este profesorul Grange? întrebă Nancy un chelner care trecea, ducând o tavă cu pahare. — ÃŽntr adevăr, doamnă. ÃŽmi permiteÈ›i să vă ofer È™ampanie? Luară amândoi câte un pahar, pentru a salva aparenÈ›ele. Newman sorbi din È™ampanie, ascultând murmurul conversaÈ›iei È™i clinchetul paharelor. Pe lângă ei trecu, razant, fără a È™i cere scuze, un alt bărbat impunător, care își continuă drumul foarte bățos È™i plin de încredere, ca să intre în grupul lui Grange. Sosise Victor Signer. — Nu l văd pe Kobler, È™opti Newman. Asta mă îngrijorează... — Presupun că cineva trebuie să aibă grijă de Clinică... — Probabil că ai dreptate. Să circulăm – oribilă expresie. Tot ai de gând să-l provoci pe Grange... — Bob! ea îi strânse braÈ›ul. AÈ™teaptă! Uită te acolo... Newman se uită la ciudatul incident. Grange tocmai îl salutase pe Signer, când un ospătar scăpă, de pe tavă, un pahar plin cu È™ampanie. Lichidul se împrăștie pe jumătatea inferioară a smochingului lui Grange È™i pe partea de sus a pantalonilor. Ospătarul, evident îngrozit, luă È™ervetul împăturit de pe braÈ›, alergă la masă, îl înmuie într un vas cu apă, se întoarse la Grange È™i începu să cureÈ›e stofa udată. Aspectul nefiresc al incidentului era acela că, în timp ce ospătarul curăța È™i tampona hainele ude, Grange rămase în întregime ne-miÈ™cat, cu braÈ›ul stâng încă apropiat de corp, cu figura sa mai asemănătoare decât oricând cu a unui Buddha, în timp ce îl asculta pe Signer, ignorând ospătarul, ca È™i cum nu se întâmplase nimic. Era nefiresc, anormal. Newman se holbă, nevenindu i să È™i creadă ochilor, în timp ce Nancy vorbi pe un ton scăzut, încordat: — Dumnezeule! Nici un om sănătos nu are atât autocontrol. Cred că e dezechilibrat – È™i am pregătire psihiatrică... Fu prima îndoială iscată în mintea lui Newman, cu privire la normalitatea profesorului Grange. 33 Jesse Kennedy deschise ochii È™i clipi. Ce naiba se întâmplă? Era întins pe un cărucior, care era împins undeva. Nu putea să vadă bine, pe cap È™i pe față îi fusese pusă o anumită mască. Privea în sus, prin fantele din dreptul ochilor, la cearceaful alb tras peste mască. Acum, căruciorul cobora. ÃŽncercă să își miÈ™te mâinile È™i își dădu seama că ambele încheieturi îi fuseseră strânse cu curele. Căută să È™i schimbe poziÈ›ia picioarelor È™i descoperi că È™i ele erau strânse în jurul gleznelor cu curele. Era complet imobilizat. Oare ce i se întâmplă? Apoi își reaminti ultimele impresii. ÃŽi injectaseră un sedativ. Nu Novak. Cățeaua aceea, Astrid, făcuse treaba. ÃŽÈ™i înăbuÈ™i un sentiment de teamă, de claustrofobie È™i începu să È™i îndoaie degetele, pentru a È™i recăpăta, cât de cât, energia. La fel procedă È™i cu picioarele – dar cu prudență. ÃŽÈ™i dădu seama că sanitarii care împingeau căruciorul, acum înclinat în unghiul de coborâre al pantei line, nu trebuia să È™tie că el se pregătea să evadeze. Auzi zgomotul uÈ™ilor care se închiseră, acÈ›ionate hidraulic. Unghiul pantei crescu. Clipi din nou. Era mai dificil să vadă chiar È™i cearceaful – lentilele se abureau. Brusc, se trezi complet È™i fu conÈ™tient de alte senzaÈ›ii È™i sunete. Scârțâitul roÈ›ilor căruciorului, uscăciunea gâtului, sângele reluându È™i circulaÈ›ia prin mâini È™i picioare. Se deschise o altă ușă, iar miÈ™carea continuă pe o suprafaÈ›a plană. Sunete ciudate, asemenea celor produse de animale – oare își ieÈ™ise din minÈ›i? ÃŽnchise ochii când căruciorul se opri din miÈ™care. CearÈ™aful fu smuls de pe el. Ar fi trebuit să fie voci – vocile sanitarilor. De ce nu È™i vorbeau? AbsenÈ›a vocilor îl călca pe nervi, era înspăimântătoare – ca È™i sunetele nearticulate continue, asemănătoare animalelor. ÃŽi aminteau de maimuÈ›e boscorodind în cuÈ™ca unei grădini zoologice. Ridicol... Acum îi scoteau curelele. Cineva de la capătul căruciorului îi desfăcu legăturile din jurul încheieturii mâinilor, altcineva îi slăbi chingile de la glezne. Apoi fu liber. Râmase inert, cu ochii închiÈ™i. NiÈ™te mâini îi apucară antebraÈ›ele, îl aÈ™ezară în capul oaselor. ÃŽn poziÈ›ie È™ezând, fu răsucit până când picioarele i se loviră de marginea căruciorului. Lăsă să i cadă capul în piept, È›inând în continuare ochii închiÈ™i. Þinându l de mâini, îl ridicară de pe cărucior È™i îl aÈ™ezară în picioare. ÃŽl scuturară cu brutalitate. El deschise ochii È™i horcăi îngrozit. Purta, peste pijama, un halat greu, cu cordonul strâns în jurul mijlocului. Era convins că se afla în interiorul laboratorului. Era mai frig. Aburul se curățase complet de pe lentile. Ferestrele lungi È™i înguste erau acoperite de draperii verzi, din material plastic. ÃŽncăperea uriașă era plină de banchete mari. Pe ele se găseau o mulÈ›ime de cuÈ™ti din sârmă. ÃŽn oiÈ™tile de mărimi diferite erau animalele pe care le auzise. Era un coÈ™mar. Cei doi sanitari purtau măști. Ochii împietriÈ›i îl priveau. După înălÈ›ime, după construcÈ›ia fizică, bănui că erau cei doi bărbaÈ›i pe care îi auzise strigaÈ›i: Graf È™i Munz. Un al treilea bărbat se afla ceva mai în spate, purtând, de asemenea, mască, pășind printre cuÈ™ti. Felul în care se miÈ™ca îi indică lui Jesse că acela era Bruno Kobler. Jesse se prefăcu că se clătină nesigur pe picioare, iar Graf È™i Munz se apropiară de el. CuÈ™tile erau ocupate de o diversitate de animale: È™oareci, È™obolani È™i o mulÈ›ime de cimpanzei care boscorodeau continuu, cu feÈ›ele rânjind hidos la el prin plexiglasul lentilelor. Zona laboratorului era slab luminată de lămpi cu neon, care împrăștiau o lumină stranie asupra scenei terifiante. ÃŽnclinându se È™i clătinându se în continuare, Jesse observă o ușă gigantică deschisă – uÈ™a buncărului atomic. Din interior apăru un al patrulea bărbat, un tip care căra câte un cilindru metalic în fiecare mână, cilindri ce îi amintiră lui Jesse de mortierele pe care le văzuse, cândva, într un film de război. Graf apucă marginea măștii lui Jesse È™i o ridică, pentru ca, astfel, Jesse să poată vorbi. — Acesta este stadiul final al tratamentului, o tehnică revoluÈ›io-nară, inventată de domnul profesor Grange. Te poate vindeca, dar trebuie să urmezi instrucÈ›iunile. Când te vom scoate afară, alergi în josul pantei – în jos. O să È›i arăt eu drumul... Jesse se întrebă dacă cimpanzeii simÈ›eau că ceva rău era pe punctul de a se petrece. Deveneau sălbatici, pălăvrăgeala lor crescând în intensitate în timp ce se foiau de colo colo în cuÈ™ti, agățându se de sârmă, holbându se la Jesse în timp ce cei doi bărbaÈ›i îl apucară strâns de braÈ›e È™i îl duseră la o ușă pe care o deschisese Kobler. Aerul îngheÈ›at al nopÈ›ii năvăli în laborator, iar Jesse se zgribuli. Câtă vreme zăcuse lipsit de cunoÈ™tință îl încălÈ›aseră cu pantofi – propriii săi pantofi. ÃŽÈ™i târî picioarele È™i se prăbuÈ™i – o masă inertă între cei doi bărbaÈ›i mascaÈ›i. IeÈ™iră afară în noaptea aspră. Jesse își miÈ™că, încet, capul, privind împrejur. ÃŽn vârful unui deal stâncos, oameni în uniformă stăteau ciuciÈ›i în jurul unei È›evi groase È™i scurte, asemănătoare unei È›evi de scurgere retezate – o È›eavă cu o traiectorie în josul pantei. Un mortier. Jesse recunoscu, din nou, arma dintr un film de război. Și, Hristoase! Mortierul era manevrat de bărbaÈ›i în uniformă – uniformă militară. Grange era o marionetă a Armatei elveÈ›iene... — Alergi în josul acelei pante, îi urlă la ureche Munz. Dă i drumul! ÃŽi eliberară braÈ›ele, iar Jesse rămase clătinându se. Lângă mortier se afla o stivă de proiectile, proiectile asemănătoare celor cărate de bărbatul care ieÈ™ise din buncărul atomic. ÃŽn spatele mortierului era o mânecă de vânt înălÈ›ată pe un mic catarg, asemănător celor văzute pe micile aerodromuri. Aceasta flutura paralel cu pământul, indicând direcÈ›ia din care sufla vântul. ÃŽn josul pantei. Departe de poziÈ›ia mortierului. Jesse merse împleticindu se către marginea pantei. Figurile mascate, ca ale unor roboÈ›i, îl urmăreau cu privirea. Un bărbat băgă un proiectil pe gura È›evii mortierului. Gata să deschidă focul, de îndată ce È›inta se miÈ™ca în traiectoria armei. Þinta. El însuÈ™i... TicăloÈ™ii! Adrenalina îl invadă pe Jesse. Se opri la marginea pantei È™i privi în josul ei, pentru a cerceta obstacolele, pentru a È™i obiÈ™nui ochii cu întunericul. Panta era un teritoriu ascuns vederii, nu putea fi văzută de pe È™osea, era mascată de o denivelare a solului. ÃŽl aÈ™teptau. Crezu că îl auzise pe Munz zbierând din nou. Făcu un pas înainte, clătinându se, ca un om în pragul leÈ™inului. ÃŽncă nu puteau să deschidă focul cu maÈ™inăria infernală. Deodată, o luă din loc, alergând nebuneÈ™te. ÃŽi luă prin surprindere. ÃŽn timp ce alerga cu paÈ™i mari, întinzând cât putea picioarele, mărind viteza, auzi zgomotul unui proiectil explodând în spatele său. ÃŽn depărtare norii se dăduseră la o parte, È™i el surprinse imaginea fugară a unui munte impunător, cu vârful teÈ™it, asemănător celor din Utah. Se îndrepta spre drumul din depărtare. Acel munte era Stockhorn. Se uitase la el când îl lăsaseră, pentru scurte perioade, pe veranda ce înconjura clădirea. ÃŽn pofida vârstei sale, era un bărbat robust, călit de multele ore petrecute în È™a. Picioarele i se întăreau, își căpătau agilitatea. Fugea ca un alergător profesionist, È™tiind că astfel va parcurge distanÈ›a în mai mare viteză. Regreta că nu îl putea vedea Nancy – le făcea nemernicilor o afurisită de surpriză. Auzi o bufnitură. Pămîntul îi tremură sub picioare. De data aceasta, mai aproape. Nu făcu nici o încercare de a È™i smulge masca. SimÈ›ea strânsoarea curelelor în jurul gâtului, în creÈ™tetul capului. Ar fi fost fatal să se oprească, să încerce. Și ei făcuseră o greÈ™eală. Legându i strâns cordonul în jurul mijlocului, preveniseră pericolul de a fi încetinit de fluturarea halatului. Continuă să alerge. Proiectilul ateriză la trei metri în faÈ›a sa. Ardea. Un nor de vapori, asemănători ceÈ›ii, îi învălui faÈ›a, în timp ce îl străbătea, prea târziu pentru a l ocoli. ÃŽncepu să tuÈ™ească È™i să se sufoce. Un alt proiectil ateriză în faÈ›a sa, un alt nor se împrăștie. Se sufoca îngrozitor, cu ochii ieÈ™iÈ›i din orbite. ÃŽntinse ambele mâini în față È™i se prăbuÈ™i la pământ. Mâinile sale noduroase zvâcniră, se mai contractară o dată, apoi rămase nemiÈ™cat. Cinci minute mai târziu, sanitarii îl duseră înapoi. 34 ÃŽn jurul orei 7:30 p.m. atmosfera de la recepÈ›ie era plăcută, relaxată. ÃŽncăperea era aglomerată – erau prezente mai mult de o sută de persoane, stând aproape umăr lângă umăr. Cu Newman urmând o, Nancy își croi drum prin mulÈ›ime, către locul în care profesorul Grange era adâncit în conversaÈ›ie cu Victor Signer. Ea se duse direct la Grange. — Sunt doctoriÈ›a Nancy Kennedy. Bunicul meu e pacient al Clinicii Berna... — Dacă doreÈ™ti să soliciÈ›i o audiență, draga mea, rosti vocea dulceagă. Ochii inexpresivi erau aÈ›intiÈ›i asupra ei, din spatele ochelarilor fumurii. Nu e tocmai momentul potrivit... — Iar aceasta este o intruziune într o conversaÈ›ie particulară, o informă Victor Signer pe un ton care sugera faptul că femeile erau o specie inferioară. — ÃŽntr adevăr? Nancy se întoarse spre el, ridicând vocea, aÈ™a încât oamenii din apropiere încetară să mai vorbească, pentru a asculta, ceea ce făcu ca discuÈ›ia lor să se poarte pe un ton încă È™i mai distant. Poate v ar plăcea să discutăm despre execuÈ›ia convenabilă a lui Manfred Seidler din noaptea trecută, din munÈ›ii Jura? La urma urmei, domnule colonel, eraÈ›i acolo. Ca să schimbăm subiectul, poate că veÈ›i fi atât de bun să tăceÈ›i atâta vreme cât vorbesc cu profesorul Grange... — Grosolană impertinență, începu Signer... — AveÈ›i grijă, avertiză Newman. Vă amintiÈ›i de mine? LăsaÈ›i o să vorbească. — AudienÈ›a propusă de dumneavoastră nu este de folos, continuă Nancy cu aceeaÈ™i voce limpede, pasionată, privind È›intă lentilele fumurii. La clinică vă ascundeÈ›i în spatele lui Bruno Kobler. Nu sunteÈ›i niciodată disponibil. De ce vă este frică de fapt, domnule profesor? ÃŽn spatele lentilelor sclipi o expresie de furie. Mâna care È›inea È™ampania tremură. Grange își strânse buzele subÈ›iri, străduindu se să È™i È›ină cumpătul în vreme ce Nancy aÈ™tepta. LiniÈ™tea se aÈ™ternea în încăpere, pe măsură ce oamenii își dădeau seama că se întâmpla ceva neobiÈ™nuit: o femeie îl înfrunta pe eminentul profesor Grange. — Nu mi e teamă de nimic, spuse el degajat. De fapt, ce doriÈ›i, doamnă doctor Kennedy? — De vreme ce nu am încredere în clinica dumneavoastră È™i în felul ascuns în care este condusă, doresc să mi transfer bunicul, pe Jesse, într o clinică de lângă Montreux. Doresc să aranjez acest transfer în următoarele douăzeci È™i patru de ore. Asta vreau, asta o să obÈ›in. Presupun că nu aveÈ›i obiecÈ›ii? — ÃŽmi puneÈ›i la îndoială competenÈ›a? Nancy evită capcana. — Cine vă menÈ›ionează competenÈ›a – cu excepÈ›ia dumneavoastră? Nancy ridicase vocea, iar acum fiecare persoană din încăpere o putea auzi cu claritate. VreÈ›i să spuneÈ›i că este ilegal – sau chiar împotriva uzanÈ›elor medicale ale acestei țâri – să cer o a doua părere? Poate pentru prima dată în viaÈ›a sa – È™i în public – È™eful Clinicii Berna era făcut mat. Newman putea vedea acest lucru din poziÈ›ia rigidă pe care o adoptase. Apăruseră chiar È™i stropi de umezeală pe fruntea sa boltită, iar ochelarii fumurii se holbară împrejur, la adunarea tăcută, care îl fixa cu privirea. — Desigur, replică pe un ton lejer Grange. Sunt de acord cu cererea dumitale. Pot, cu cea mai mare politeÈ›e, să vă reamintesc că în seara aceasta ne aflăm aici pentru a ne simÈ›i bine? — Atunci, distracÈ›ie plăcută, domnule profesor... Cu această formulă de încheiere, Nancy se întoarse È™i își croi drum prin mulÈ›imea care se dădu la o parte pentru a i permite să treacă. Urmărită cu privirea de Grange È™i Signer, ea se duse direct la Beck È™i începu să vorbească È™efului poliÈ›iei, dând impresia că se află în căutarea unei susÈ›ineri suplimentare în privinÈ›a hotărârii pe care o smulsese profesorului. Newman profită de ocazie, presupunând că Grange n ar socoti binevenit un nou scandal public. — Sunt bucuros să vă întâlnesc, în sfârÈ™it. Zâmbi amabil, fără a întinde mâna. Scriu o serie de articole despre industria elveÈ›iană È™i înÈ›eleg că dumneavoastră aveÈ›i, la Horgen, una dintre cele mai avansate fabrici din lume pentru producerea gazelor industriale? — ÃŽntr adevăr, domnule Newman... Grange păru uÈ™urat de schimbarea subiectului, de ocazia oferită de a conversa pe ton normal cu cineva. Horgen este în întregime automatizată, singura uzină de acest fel din întreaga lume... — Cu excepÈ›ia, fireÈ™te, a containerelor care sunt furnizate din străinătate... — Dar nu sunt, domnule Newman. Fabricăm propriile noastre butelii. — NiÈ™te fotografii ar ajuta... — Vă voi trimite câteva aici, cu un curier special. Va fi o plăcere... — Vă mulÈ›umesc foarte mult. Și acum ar fi bine să... circul. Newman zâmbi È™i se retrase. Se duse la Nancy, care încă discuta cu Beck. Șeful poliÈ›iei se uită întrebător la Newman, apoi scrută încăperea, spre locul unde Signer îi vorbea precipitat lui Grange. — Ai avut o conversaÈ›ie plăcută? se interesă. — Grange tocmai a făcut una dintre rarele – È™i, posibil, fatalele – sale greÈ™eli. Mi a furnizat ultima informaÈ›ie pe care o căutam... — Știi că a sosit doctorul Novak? îi spuse Nancy lui Newman de îndată ce rămaseră singuri. Cred că s a alimentat la bar înainte să se hotărască să vină lângă noi... Se opri din vorbă când tăcerea învălui invitaÈ›ii. LiniÈ™tea era atât de accentuată, încât Newman se întoarse spre intrare, pentru a vedea ce anume cauzase întoarcerea tuturor capetelor în acea direcÈ›ie. Un bărbat scund, cu cap masiv È™i o gură mare, fumând o È›igară de foi stătea, supraveghind adunarea. — Dumnezeule! auzi vorbind pe cineva din spatele său în franceza. A sosit doctorul Max Nagel. Acum să vezi jocuri de artificii. Nagel, al cărui smoching sublinia lărgimea neobiÈ™nuită a umerilor săi, purta, sub braÈ›, două plicuri mari. ÃŽnclină capul, atrăgând atenÈ›ia unui ospătar, È™i luă un pahar de È™ampanie de pe tava oferita, apoi traversă încet încăperea, strângând trabucul între dinÈ›i. Tensiunea plutea în aer, ceilalÈ›i abia mai vorbeau, în timp ce Grange È™i Signer îl priveau venind. Nagel se opri, mulÈ›umind altui chelner care È›inea o tavă cu o scrumieră destinată lui. Scutură, grijuliu, scrumul trabucului mărind tensiunea. Omul era un actor grozav, gândi Newman. Þinea întreaga adunare în palma mâinii sale mari. — Bună seara, Grange. Domnule colonel Signer... Am ceva pentru domniile voastre... — Aceasta este o recepÈ›ie medicală, spuse Grange cu răceală. Nu am cunoÈ™tință ca dumneavoastră să fi îmbrățiÈ™at această profesie... — Signer este medic? Vocea lui Nagel era un mormăit răguÈ™it. Newman se uită peste umăr. Signer întorsese privirea spre cineva din spatele său. Blanche urmărea, încruntată, scena. Lee Foley, unul dintre puÈ›inii bărbaÈ›i prezenÈ›i, fără haine de seară, care purta un costum bleumarin cu cravată asortată È™i o cămașă crem cu butoni de aur la manÈ™ete – stătea È™i îl privea fix pe Signer. Aproape de el stătea micul englez, Tweed, care privea atent prin ochelari. Newman avu impresia unui director de scenă studiind jocul actorilor dintr o piesă pe care o repetaseră cu el. Newman auzi mormăitul continuând È™i întoarse capul. — Cred că suntem aproape de capătul liniei, rosti Nagel. Le a luat două luni celor mai capabili contabili să depisteze miÈ™carea a două sute de milioane de franci la destinaÈ›ia lor finală. O copie a raportului pentru dumneata, domnule Grange, una pentru dumneavoastră, domnule colonel Signer. Terminal s a terminat... — Ce are asta de a face cu mine? întrebă Signer, zâmbind sarcastic în timp ce scotea teancul de foi capsate din plic, aruncându le doar o privire. — Sunt fotocopii, continuă să mormăie Nagel. Originalul se află în seiful meu. Și sper că sunteÈ›i capabil să vă recunoaÈ™teÈ›i propria semnătură, domnule colonel. Apare de trei ori pe aceste documente. Iar dumneata, Grange, ar fi bine să È™tii că am convocat o întâlnire între bancheri, care va avea loc la Zürich. Noi vom călători din Basel, pentru a vă întâlni. Punctul principal pe ordinea de zi? Aceste tranzacÈ›ii complexe. Mizez că veÈ›i avea o noapte liniÈ™tită. BucuraÈ›i vă de reflecÈ›iile dumneavoastră medicale, domnilor... Newman întoarse capul din nou în timp ce bancherul se îndepărta, fumându È™i trabucul. ÃŽl văzu pe doctorul Novak, sprijinindu se de un perete, È›inându È™i paharul într un echilibru precar. Novak privea scena ca hipnotizat. ÃŽi păru un moment potrivit ca să-l convingă pe american să se conformeze planurilor sale. Se scuză, iar zumzetul multor voci discutând se pomi, în timp ce Nagel ieÈ™i prin uÈ™ile turnante, intră într o limuzină care aÈ™tepta È™i se aÈ™eză pe bancheta din spate. — Novak, spuse Newman, toÈ›i sunt cu ochii pe Grange È™i Nagel. Du te la lift. Te voi urma într o secundă. Trebuie să vorbim. Nu te opune – totul se duce de râpă È™i vor începe să caute È›api ispășitori. Te ai potrivi de minune. Pune odată paharul ăla pe masă... IeÈ™i în holul principal, ceru recepÈ›ionerului să i fie trimise, sus în cameră, două ceÈ™ti de cafea neagră È™i se duse la lift, unde aÈ™tepta Novak. — Novak, mâine voi intra pe ascuns în Clinica Berna, iar tu mă vei ajuta... — Ai înnebunit, Newman? Americanul era prăbuÈ™it pe patul din camera 428, cu gulerul cămășii desfăcut È™i cravata slăbită. Și el purta costum. Newman îl forÈ›ase să golească o ceaÈ™că de cafea. Ca urmare, Novak era remarcabil de treaz. — L ai văzut în seara asta, la recepÈ›ie, pe Lee Foley? întrebă Newman. Un cuvânt din partea mea È™i va pune în miÈ™care revocarea paÈ™aportului tău. Ai acces la cartelele computerului care acÈ›ionează uÈ™ile exterioare. Voi intra în acel laborator... — Cartelele acelea nu le am... — Dar le am eu. Le am luat în după amiaza asta de la Willy Schaub – sunt atât de importante, încât le poartă cu el pretutindeni. El a vorbit, Novak. Și nu se va întoarce la Clinică. ÃŽmi închipui că duminica e liniÈ™te pe acolo. — Da, este. Singura zi în care atât Kobler, cât È™i Grange sunt plecaÈ›i. Grange își petrece noaptea în conacul lui de la Elfenau – o suburbie a Bernei. Kobler petrece noaptea cu vreo fată, pe undeva. Dar acolo rămân o mulÈ›ime de gărzi... — Prin urmare, trebuie să îi evit. Ne întâlnim după lăsarea întunericului. Singura problemă pe care n am rezolvat o este a dobermanilor... — ÃŽi È›in închiÈ™i. Deocamdată nu sunt nici patrule – de când cu treaba aceea cu doamna Laird. Grange a spus că vrea ca locul să arate normal. Eu însumi plec de la serviciu duminica la zece seara. — Deci voi fi acolo mai înainte. Pe la opt. Tu aÈ™teaptă mă numai, în holul acela. Și, Novak, dacă aÈ™ fi în locul tău, mi aÈ™ pregăti un bagaj È™i aÈ™ lua o din loc. Am rezervat o cameră pentru tine aici, la Bellevue. Rămâi aici. Pentru masă foloseÈ™te serviciul la cameră până mă întorc. Vei face ce È›i spun? — Vreau să ies din povestea asta. AÈ™a voi face. La parter se auzea că Nagel are de gând să dea în vileag toată chestia... Newman îl conduse la ușă. — Dacă intenÈ›ionezi să te răzgândeÈ™ti, aminteÈ™te È›i doar două vorbe: Lee Foley. ÃŽnchidea uÈ™a, când cineva o împinse din afară. O întredeschise câțiva centimetri, apoi o deschise larg. Blanche intră în cameră, È›inând un plic asemănător celor pe care Nagel le dăduse lui Grange È™i lui Signer. Făcu o piruetă în mijlocul dormitorului. — ÃŽÈ›i place rochia mea, Bob? Dacă vii mai aproape, vei putea să mi apreciezi parfumul... — Ai nervi de oÈ›el. Nancy poate să pice în orice moment... — Când m am strecurat în camera mea, apoi aici, era profund absorbită de conversaÈ›ia cu un doctor din Phoenix... — Blanche, cred că rochia ta este de pe altă lume, ca să nu mai vorbim de ce se află pe dedesubt. Apropo, cum ai reuÈ™it să ajungi exact după ce a plecat Novak? — AÈ™teptând pe unul dintre acele scaune de pe coridor. Bob, nu mi place privirea din ochii tăi, expresia gurii tale. Sper că nu plănuieÈ™ti să faci vreo nebunie? Fii atent la ce răspunzi, te cunosc... — N am nici o intenÈ›ie să te reÈ›in... — Nu asta voiam să È›i spun. Ridică plicul. Mi s a cerut să È›i dau asta din partea domnului X. N are nici un rost să încerci să i afli identitatea de la mine. Poate ar fi mai bine s o iau din loc acum. Newman strecură plicul într un sertar. — Tatăl tău vitreg e la recepÈ›ie. Ai vorbit cu el? TERMINAL ♦ 351 — GlumeÈ™ti, probabil. A trecut pe lângă mine de parcă nu existam. Am fost mai degrabă bucuroasă. I am aruncat o privire lungă È™i nu mi a plăcut ce am văzut. A devenit È™i mai È›eapăn. Acum, plec. ÃŽl sărută apăsat pe gură, apoi îi dădu un È™erveÈ›el din poÈ™etă. PorÈ›i nuanÈ›a greÈ™ită de ruj. Bob, pentru numele lui Dumnezeu, nu face nimic din ce ar putea să mă îngrijoreze. PromiÈ›i? — Voi păstra în minte cererea ta afectuoasă... Era miezul nopÈ›ii când duba fără însemne a poliÈ›iei ce transporta echipa de filmare a lui Beck ajunse în pădurea situată deasupra Clinicii Berna. Leupin era la volan, iar Marbot lângă el. ÃŽn partea din spate a dubei se afla operatorul, Rolf Fischer, împreună cu echipamentul său. Leupin opri duba È™i o întoarse cu spatele pe drumul străjuit de zăpadă, până într un luminiÈ™ de sub copaci. Nu avea cum să È™tie că alegea acelaÈ™i punct strategic pe care îl alesese Lee Foley ca să observe Clinica marÈ›ea trecută. După ce verifică soliditatea solului, Leupin întoarse vehiculul cu o sută optzeci de grade, astfel încât spatele acestuia să dea spre vederea panoramică a Clinicii È™i a teritoriului său. Pe fiecare ușă din spatele dubei se afla câte un hublou de geam translucid, un geam rabatabil care putea fi deschis, astfel ca teleobiectivul lui Fischer să poată fi focalizat pe orice zonă a clinicii, un teleobiectiv care putea vedea ceea ce se petrecea, la fel de clar în întuneric ca È™i la lumina zilei. Leupin coborî, pășind grijuliu prin zăpadă, È™i ajunse în partea din spate, unde Fischer deschisese deja unul din hublouri. — ÃŽÈ›i convine? strigă Leupin. — De minune. Văd totul – Clinica, laboratorul, terenul, chiar È™i panta aceea de lângă laborator. — Ziua nu ne vor vedea – o dubă albă, pe zăpadă. Numai o clipă, ceva se miÈ™că în spatele Clinicii... Leupin ridică binoclul cu infraroÈ™ii, care îi atârna la gât, È™i îl focaliză pe drumul ce cotea spre clădirea porÈ›ii. Un Mercedes negru, cu È™ase locuri, se depărta de Clinică. Leupin coborî binoclul, strigându l din nou pe Fischer. — E amuzant. Sunt sigur că maÈ™ina e a lui Grange. N ar trebui să fie aici în seara asta... Beck fu acela care se opusese sugestiei ca ei să ajungă mai devreme. Era hotărât în privinÈ›a faptului că duba nu trebuia reperată. Și, după cum spusese, nimic nu avea să se întâmple în seara aceea, deoarece Grange era la recepÈ›ie, iar după aceea își va petrece noaptea la Elfenau. 35 Sâmbătă, 19 februarie. Telefonul sună dimineaÈ›a târziu, chiar după ce Newman È™i Nancy se dăduseră jos din pat. Adormiseră târziu, iar Nancy trase la loc draperiile în timp ce Newman se întinse după ceasul de pe noptieră. 11:45.a.m. Trase la loc cearÈ™aful È™i speră că nimeni nu va face nici cel mai mic zgomot. — Bob, vino È™i priveÈ™te... El clipi din cauza luminii neobiÈ™nuit de puternice. Soarele strălucea orbitor. ÃŽmbrăcându È™i halatul, căscă È™i se duse lângă Nancy, la fereastră. Nu mai era ceață. Nu mai era circulaÈ›ie pe È™osele duminica. Nancy îl apucă de braÈ› È™i îi arătă în stânga. — Nu e magnific? Poate că n am fi văzut aÈ™a ceva niciodată, dacă nu s ar fi îmbunătățit vremea. ÃŽn imediata apropiere – sau aÈ™a părea – priveau la panorama vastă a zonei muntoase a Bernei; un perete de piscuri acoperite de zăpada atotputernică se profila pe fundalul unui cer azuriu. Newman îi cuprinse mijlocul cu braÈ›ul, strângând o. Somnul îndelungat de peste noapte, panorama de vis o relaxaseră. — UriaÈ™ul de acolo cred că e Jungfrau, comenta el. Are chiar forma lui... — Nu e minunat? Nu i aÈ™a că putem lua micul dejun aici? — E, probabil, singurul mod de a găsi ceva la ora asta... Acela fu momentul în care telefonul începu să sune. Nancy È›opăi până la telefon, ridică receptorul È™i se recomandă pe un ton melodios. Datorită schimbării din expresia ei, din tonul vocii, din felul în care decurse convorbirea, Newman își dădu seama că era foarte grav. Acum ea stătea foarte dreaptă, cu chipul părăsit de culoarea naturală, È™i începu să se certe, cu voce aspră È™i agresivă. — Nu poÈ›i face asta! Nu permit! Ticălosule! ÃŽÈ›i spun ticălos de câte ori vreau, pentru că asta eÈ™ti... Nu cred o iotă... O să fac un scandal monstru! Nu întrerupe... Porci criminali ce sunteÈ›i... Brusc, vocea ei deveni suspect de liniÈ™tită. Vei plăti pentru asta È›i o promit... — Spune i să rămână la aparat, strigă Newman. Spune mi despre ce e vorba. Vorbesc eu cu ei... Ea trântise receptorul. Se răsuci, ca să-l privească pe Newman, iar el o privi la rândul lui. FaÈ›a i se întunecase. ÃŽncepu să se plimbe încetiÈ™or prin cameră, sugându È™i degetul mare, ceea ce Newman presupuse că era o reminiscență a unui obicei din copilărie. — Spune mi, spuse el pe un ton potolit. Ea se duse în baie È™i închise uÈ™a. Newman își scoase, furios, pijamaua, își îmbrăcă maieul È™i chiloÈ›ii, își trase o pereche de pantaloni, își puse cămaÈ™a È™i pantofii. ÃŽn acel moment ea ieÈ™i din baie, unde el auzise apa curgând. Se spălase È™i se machiase. Se miÈ™ca aidoma unui somnambul. — Fă cum îți spun, se răsti el. Stai jos. VorbeÈ™te. — L au ucis pe Jesse... Vorbi pe un ton plat. Era Kobler. A spus că Jesse avusese un atac de cord, că a murit aproape imediat. L au incinerat deja... — Nu pot să facă asta. Cine a semnat certificatul de deces? Kobler È›i a spus? — Da, a spus că Grange a semnat certificatul. A spus că aveau un document autentificat, semnat de Jesse, prin care cerea incinerarea... — Nu pot scăpa de data asta. E prea în pripă. Dumnezeule, azi e duminică... — S au acoperit È™i în privinÈ›a asta. Kobler a spus că Grange a descoperit că Jesse era infectat cu holeră. Acest lucru poate justifica incinerarea imediată. Cred că ar putea, nu cunosc legea elveÈ›iană... Vorbea ca înregistrarea de pe un casetofon dat la ralanti. Stătea complet nemiÈ™cată, cu mâinile moi în poală în timp ce privea în sus, iar Newman fu uimit de răceala din ochii ei. — Trimit să aducă niÈ™te cafea... — Ar fi foarte bine. Doar cafea, nu mâncare. Comandă doar pentru tine. Trebuie să È›i fie foame... Ea aÈ™teptă până când el făcu co-manda la serviciul de cameră È™i apoi puse întrebarea: Bob, poÈ›i să mi spui ceva? Signer este implicat într adevăr în acest Terminal de care a pomenit astă noapte doctorul Nagel? — Da, acum sunt sigur. Cât timp aÈ™teptăm cafeaua, îți voi arăta ceva. Era mulÈ›umit să i abată gândurile în altă direcÈ›ie... ÃŽn orice altă direcÈ›ie. Scoase raportul pe care i l adusese Blanche. Ea îl întrebă dacă nu cumva asta citea el când ea adormise? El aprobă È™i îi arătă trei pagini ale căror colÈ›uri le îndoise. Semnătura sa, confirmând transferul acestor sume uriaÈ™e de bani, e destul de clară. Victor Signer. E preÈ™edinte la Zürcher Kredit Bank, rotiÈ›a care pune în miÈ™care Clubul Gold, acoperirea lui Grange. După micul dejun, continuă el, propun să mergem să vedem dacă Beck este la birou, lucru de care sunt sigur. Practic, el doarme la serviciu... — Deci, spuse ea, ignorând ultima lui sugestie, Grange, Kobler È™i cu Signer sunt factorii principali din spatele operaÈ›iunii Terminal? — ÃŽncepe să pară din ce în ce mai mult aÈ™a. Ai auzit ce am spus despre Beck? Că mergem să-l vedem după ce vom mânca? — Cred că mi ar plăcea... Beck, proaspăt bărbierit È™i dichisit, È™edea în spatele masei de lucru, ascultând în vreme ce Nancy repeta esenÈ›ialul convorbirii telefonice cu Kobler. ÃŽl privi pe Newman o dată sau de două ori în acest timp, ridicând o sprinceană, în semn că era tulburat de felul calm È™i detaÈ™at în care ea vorbea. La sfârÈ™itul relatării ei, folosi interfonul, ca să o cheme pe Gisela È™i aÈ™teptă lângă ușă când aceasta apăru. — Stai cu doamna doctor Kennedy până ne întoarcem, îi È™opti. N o laÈ™i singură sub nici un motiv, nici o secundă. Cred că e într o stare de È™oc sever. Ridică vocea. Bob, vrei să vii cu mine, te rog? E cineva pe care vei dori să-l întâlneÈ™ti. Când ajunseră pe coridor, închise uÈ™a È™i își încrucișă braÈ›ele. ÃŽÈ™i strânse buzele, ca È™i cum era nesigur de felul în care să formuleze ceea ce urma să spună. Chiar din clipa în care ai sosit, am simÈ›it că îți este greu să ai încredere în cineva, probabil datorită unor motive foarte întemeiate. Asta se referea È™i la mine. Acum mergem în sala radio. Te ai întâlnit cu Leupin, îi cunoÈ™ti vocea. ÃŽncepând de la miezul nopÈ›ii am o dubă de filmare, la marginea pădurii de deasupra Clinicii pentru a o supraveghea. Când vom ajunge în camera de comunicaÈ›ii radio poÈ›i să-l întrebi pe Leupin ce vrei — È›inând cont de caracterul secret – inclusiv poziÈ›ia lui. Acum, haide să alungăm otrava neîncrederii din relaÈ›iile noastre. Am nevoie de tot ajutorul pe care îl pot obÈ›ine... Șederea în sala radio dură mai puÈ›in de cinci minute, iar Newman recunoscu imediat vocea lui Leupin. PoliÈ›istul confirmă că se aflau pe poziÈ›ie, "lângă pădure". MenÈ›ionă în continuare că supravegheaseră "binecunoscuta maÈ™ină a unui eminent personaj, părăsind locul cu pricina pe la miezul nopÈ›ii"... Și acest lucru, gândi Newman, din nefericire s ar potrivi cu po-vestea că Grange diagnosticase holera, semnase certificatul de deces, fiind prezent la Clinică după ce părăsise recepÈ›ia, pentru a rezolva aceste probleme. ÃŽl întrebă pe Beck dacă puteau rămâne singuri câteva minute într un loc unde să poată vorbi în particular. Beck îl conduse într o cameră pentru interogatorii È™i închise uÈ™a. — Această bandă, spuse Newman, punând caseta pe masă, reprezintă înregistrarea interviului luat lui Manfred Seidler, când a recunoscut că adusese în È›ară măști de gaze sovietice la instrucÈ›iunile profesorului Grange. Nancy va depune mărturie sub jurământ, confirmând că a asistat la întrevedere – dar nu azi, dacă nu te superi. Iar acesta este filmul ce conÈ›ine mai multe instantanee pe care le am făcut măștii de gaze pe care È›i a dat o Seidler, când i ai înÈ™făcat gea-mantanul... — ÃŽÈ›i sunt recunoscător, replică Beck. — Iar acest cartuÈ™ este de la o armă cu care s a tras asupra unui anume membru al echipei lui Grange, la Clinică. Mă refer la Willy Schaub, brancardierul È™ef. ÃŽl vei găsi la adresa asta. Când îl ridici, trimite È™i un om care vorbeÈ™te bine engleza. Spune i să ciocănească la uÈ™a apartamentului de lux È™i să spună: "Aici Newman." Vă va spune o mulÈ›ime de lucruri. PăstraÈ›i i la loc sigur – foarte sigur. Nu vă îngrijoraÈ›i de numele de lângă buton. B. Signer. Este fata lui Victor Signer È™i nu vreau să fie deranjată. Signer nu are timp pentru ea. Pot să mă bazez pe tine? — Da, în privinÈ›a fiecărei cereri. — Acum poÈ›i să-l aduci aici pe Grange? — Nu încă. AberaÈ›ia aceea cu holera e deÈ™teaptă. Va urma să pună Clinica în stare de carantină... — Prin urmare, nu l am prins încă? — Nu încă, e foarte puternic. Era ora 6:00 p.m. Curând urma să se întunece. Blanche È™edea la o masă lângă fereastră, în cafeneaua de la Bellevue Palace, mâncând un prânz uÈ™or, pentru care plătise în avans. Mai devreme, privise Ci-troen ul lui Newman parcat pe o latură a hotelului, sub fereastra dormitorului ei. Acum îl privea de la masă. Scuterul ei era sprijinit de zidul agenÈ›iei Hertz, iar ea era îmbrăcată cu echipamentul de motociclist. Pantalonii cu aspect lucios, un tricou gros de lână, iar canadiana era aruncată pe spătarul scaunului ei. Oprindu se înainte de desert, privi împrejurul încăperii goale È™i își deschise poÈ™eta. Grenada de mână, pe care o luase din apartamentul ei, se reliefa în compartimentul lateral. Curios cum o dobândise – întorcându se în timp, în zilele în care tatăl ei vitreg încercase să o modeleze conform voinÈ›ei lui. O luase cu el într un poligon de lansat grenade È™i, bănuise ea, numai rangul lui îi permisese să-l însoÈ›ească. El însuÈ™i aruncase mai multe grenade, apoi îi ceruse să îi urmeze exemplul, căutând la ea orice semn de nervozitate. Atunci ascunsese ea grenada în buzunar când el o verifica pe cea explodată anterior în spatele barierei. Scăpase deja de a fi violată pe o alee întunecoasă, scoțând arma de forma unui ou È™i amenințând că se face bucăți atât ea, cât È™i atacatorii săi. Trase la loc fermoarul compartimentului, se uită din nou pe geam la Citroen È™i își continuă prânzul. Eră convinsă că Newman avea să facă o mutare necugetată înainte de terminarea serii. Și ca să ajungă la Clinica Berna, el trebuia să folosească Citroen ul. 36 Era întunericul acela intens care însoÈ›eÈ™te numai nopÈ›ile reci, luminate de stele, când Newman parcă Citroen ul la câțiva centimetri de gardul de sârmă ghimpată ce înconjura Clinica. După ce opri motorul, ieÈ™i din maÈ™ină, iar picioarele i se afundară în crusta de zăpadă. A-ceastă porÈ›iune a gardului se afla la mare distanță de poartă. Se urcă pe capotă, apoi pe acoperiÈ™ul maÈ™inii, ajungând până la zece centimetri de marginea superioară a gardului. ÃŽÈ™i îndoi picioarele, se ghemui È™i sări. Ateriză aidoma felului în care văzuse că o fac paraÈ™utiÈ™tii, rostogolindu se, iar când se ridică singura amintire a saltului fu un umăr zdruncinat. Străbătu iute, în diagonală, zăpada îngheÈ›ată spre intrarea în Clinică, cu urechile ciulite pentru detectarea celui mai slab avertisment cu privire la dobermanii care ar fi dat târcoale, în ciuda asigurărilor contrare ale lui Novak. Ajunse la intrare, fără să vadă pe nimeni, îngheÈ›at de vântul care sufla dinspre nord. Urcă, fără ezitare, treptele, deschise prima ușă, parcurse veranda pustie, deschise uÈ™a interioară, iar doi oameni se întoarseră È™i se holbară la el. Astrid È™edea în spatele tejghelei. Novak, într un costum de stradă, gata de plecare, verifica un dosar care zăcea deschis pe tejghea. Astrid se ridică, uimită, apoi își recăpătă siguranÈ›a de sine È™i înÈ™făcă telefonul. Newman se întinse peste masă È™i o lovi în plin, cu pumnul, în bărbia fleÈ™căită. Ea se dădu pe spate, se izbi cu capul de peretele din spatele ei È™i se prăbuÈ™i. — Dumnezeule! Ai fi putut s o omori... — N am eu norocul ăsta. S o luăm din loc, Novak. Deschide uÈ™a aceea de la coridor. Vino! MaÈ™ina de afară e a ta? — Da, eu... — După ce deschizi uÈ™a, urcă te la volan È™i imaginează È›i că eÈ™ti la raliu... Novak își scoase cartela, o introduse în dispozitiv, iar uÈ™a culisă. Newman smulse cartela din mâna lui Novak È™i intră pe coridorul pus-tiu. UÈ™a se închise în spatele lui. Era îmbrăcat cu o canadiană căptuÈ™ită, întunecată la culoare, È™i o pereche de blugi – haine cu care se îmbrăca rar – iar ghetele solide aveau talpa de cauciuc. Singurul sunet în tăcerea sinistră a coridorului îl constituia zumzetul în surdină al instalaÈ›iei de aer condiÈ›ionat Continuă să meargă cu repeziciune, coborând panta. Se opri unde coridorul cotea È™i înclinaÈ›ia pantei creÈ™tea, uitându se după colÈ›. ÃŽn continuare se întindea coridorul pustiu, luminat de lămpile cu neon din tavan, până ajungea la uÈ™a de oÈ›el, acÈ›ionată hidraulic, care era închisă. ÃŽn timp ce se apropia de ușă, scoase din buzunar cele È™ase cartele pe care i le dăduse Willy Schaub. Primele trei, pe care le încercă, nu dădură rezultat. Introduse cea de a patra È™i se auzi un bâzâit de maÈ™inărie, iar placa de oÈ›el se ridică. Trecu de ea cu rapiditate È™i auzi, din nou, uÈ™a închizându se în spatele său. Aceasta zonă era diferită. Din loc în loc, pe ambele laturi ale pereÈ›ilor verzi, erau ferestre. Se opri, ca să privească prin una dintre ele, dar suprafaÈ›a lor era acoperită cu ceva ce îi sugeră că erau din sticlă cu vedere mono direcÈ›ională – puteai vedea în afară, dar nimeni nu putea privi din afară în interior. Presupuse că era foarte aproape de laborator – probabil, în spatele uÈ™ii închise din capătul pasajului. Se uită în susul dealului, către zidul brazilor întunecaÈ›i din pădurea ce domina Clinica. ÃŽn vârful unei movile mici, siluete în uniformă patrulau încet în jurul unui anumit dispozitiv cocoÈ›at în vârful movilei. Nu putu vedea prea clar. Pe o latură a uÈ™ii din capătul acelui pasaj se afla o cutie cu un locaÈ™ identic încuietorii dinainte. Prima cartelă pe care o alese acÈ›ionă uÈ™a, care se ridică, dezvăluind ceea ce se afla dincolo de ea. O încăpere slab luminată, foarte cuprinzătoare È™i umplută până la refuz cu mese pe care se aflau cuÈ™ti de sârmă. ÃŽn ele se aflau animale. Cimpanzeii se întoarseră, ca să-l privească în tăcere pe intrus. Camera nu era ocupată numai de animale. ÃŽn capătul camerei, în spatele cuÈ™tilor, stătea profesorul Armand Grange. Două siluete, purtând ciudatele măști de gaze, făcură un pas înainte È™i îl înÈ™făcară de mâini pe Newman în timp ce uÈ™a se închise. Lângă Grange stătea un al patrulea bărbat. Bruno Kobler. Newman își repezi bocancul în glezna bărbatului din stânga, care gemu de durere, dar nu slăbi strânsoarea. Kobler păși în față, privindu l pe prizonier pe îndelete, È™i, în vreme ce cei doi bărbaÈ›i îl È›ineau pe Newman, îl controlă, scotocind canadiana pufoasă, căutîndu l la subsuoară È™i de a lungul mâinilor È™i pi-cioarelor. — Nu are arme, raportă. — De ce ar avea armă, Bruno? întrebă Grange, apropiindu se. Iluminarea slabă avea ca efect albirea ochelarilor de soare, astfel că Grange părea orb. E reporter, continuă el. TrăieÈ™te cu convingerea că stiloul – maÈ™ina de scris – este mai puternic decât sabia. Aceasta poate constitui ocazia în care bătrâna zicală se dovedeÈ™te greÈ™ită... — De unde dracu ai È™tiut că veneam? întreba Newman. Tonul său exprima dezgust, iar expresia feÈ›ei indica o urmă de spaimă. — Prin intermediul unui radar, fireÈ™te! Am mascat, de asemenea, camera video care supraveghează împrejurimile. Aici, securitatea a fost adusă la nivelul artei, domnule Newman... — Alături de gazarea oamenilor, pentru a testa acele măști sovietice... — Un reporter foarte bine informat, Bruno, comentă Grange pe un ton batjocoritor. — Exceptând faptul că nu acesta este motivul real, ci gazul pe care îl testaÈ›i, gazul pe care îl produceÈ›i la Horgen. AÈ›i făcut o greÈ™eală când mi aÈ›i spus că vă fabricaÈ›i singuri buteliile, la Horgen – că dispuneÈ›i de mijloacele de fabricaÈ›ie a proiectilelor care conÈ›in gazul pe care îl testaÈ›i aici. Tous azimuts. Apărarea ElveÈ›iei de jur împrejur, nu asta e, profesore? — Vai, este prea bine informat, Bruno... — AÈ›i conceput un nou gaz, nu i aÈ™a? insistă Newman. Un gaz care va penetra cele mai noi măști de gaze sovietice. AÈ™adar, tous azimuts, noua strategie. Dacă vine Armata RoÈ™ie, planul vostru este de a înconjura întreaga ElveÈ›ie cu această perdea de gaz, pe care ei nu o vor străbate, vii, niciodată. Dar trebuia să vă asiguraÈ›i că recentele măști sovietice erau nefolositoare în privinÈ›a gazului, aÈ™a că aÈ›i folosit pacienÈ›i pentru a l testa... — Dar, domnule Newman, aceÈ™ti pacienÈ›i sunt în stadiul terminal... — De aici vine numele operaÈ›iunii care a nedumerit atâta lume – deoarece cuvântul are diverse înÈ›elesuri. Ce fel de gaz, Grange? Ceva derivat de la Tabun, gazul pe care ai pus mâna în Germania, când erai membrul unui comando special, trimis acolo la sfârÈ™itul războiului? — Din ce în ce mai rău, Bruno. Foarte bine informat... Repet, pacienÈ›ii sunt în stadiul terminal, aÈ™a că ce importanță mai are? Avem de apărat o populaÈ›ie de milioane. E o chestiune de număr. ÃŽn ceea ce priveÈ™te gazul, am străbătut drum lung plecând de la Tabun. Acum avem cea mai avansată formă de cianură hidrogenată din lume È™i am găsit o metodă de a i controla volatilitatea. Putem să împrăștiem norii de gaz în faÈ›a unei divizii blindate care avansează, după cum dorim. Vor fi morÈ›i în treizeci de secunde, iar tancurile lor – bucăți inutile de metal. TotuÈ™i gazul se dispersează foarte repede, domnule Newman, își pierde cu repeziciune toxicitatea... — CredeÈ›i că veÈ›i scăpa cu acuzaÈ›ia de crimă? — Am triumfat... Vocea lui Grange urcă la înălÈ›imea extazului. Newman își dădu, în sfârÈ™it, seama că se afla în faÈ›a unui megaloman – Grange era un om nebun. Continuă pe acelaÈ™i ton exaltat: Signer a convocat, pentru miercuri, o È™edință a Marelui Stat Major. Va fi adoptată noua politică, cu ajutorul celor pe care noi îi numim rezerviÈ™ti – acei ofiÈ›eri care susÈ›in hotărârea noastră de a ne apăra patria cu orice preÈ›... — Și conferinÈ›a lui Nagel cu bancherii? — E programată pentru joi dimineață. ÃŽntâlnirea va fi anulată. O chestiune de siguranță militară. Și acum, de vreme ce cunoÈ™ti totul, te vom convinge că am dreptate. Dumneata vei constitui experimentul nostru final – un specimen mai viguros decât predecesorii dumitale. Bruno! Dă i drumul... — Prin urmare, nu îndrăzneÈ™ti să mă laÈ™i să văd interiorul buncărului atomic? — BineînÈ›eles că poÈ›i să-l vezi. DuceÈ›i l înăuntru... Grange o luă înainte, o siluetă masivă în obscuritate. Newman aprecie uÈ™a de oÈ›el masiv, pe jumătate deschisă, a buncărului atomic ca având o grosime de cel puÈ›in cincisprezece centimetri. Se opriră la vederea unui bărbat care purta una din acele măști. Acesta ducea în fiecare mână câte o mică butelie albastră, cu un contor ataÈ™at la capăt. Pe fiecare cilindru erau cuvintele Achtung! Giftgas! "AtenÈ›ie! Gaz otrăvitor!" ÃŽn interiorul buncărului lipsit de ferestre erau aranjate, la perete, stive de butelii albastre. Bărbatul care ieÈ™ise purta o uniformă în privinÈ›a căreia Newman se înÈ™elase, considerând o la prima vedere ca fiind a armatei elveÈ›iene. Apoi își dădu seama că erau aparent asemănătoare, dar nu identice. Era echipamentul unei unități de securitate, conceput să arate, la o vedere superficială, ca varianta militară. Nu Armata elveÈ›iană păzea Clinica. Grange era diabolic de inteligent – dăduse impresia că era protejat de militari. — Filtrele din vârful hornurilor, îl întrebă Newman pe Grange în timp ce stăteau, privind locul de jur împrejur. De ce aveÈ›i nevoie de ele? — Știe tot, Bruno. Filtrele, domnule Newman, au fost proiectate de cel mai bun chimist al meu de la Horgen, în eventualitatea unui accident aici, în cazul scurgerii de gaze. Nu s ar face să exterminăm o duzină de pacienÈ›i ce se plimbă prin zonă, vara. Acele filtre fac ca gazul să devină inofensiv. Pe baza acelui proiect, vom dezvolta o mască pentru a ne proteja împotriva unei schimbări de direcÈ›ie a vântului, în caz de război. Dar prioritatea e gazul. Acum, Bruno, e cazul ca domnul Newman să ne părăsească... Bruno Kobler supraveghea operaÈ›iunea. Ei îi È›inură braÈ›ele pe lângă corp, iar Kobler însuÈ™i îi potrivi masca pe cap È™i pe față. Newman se zbătu, dar îl È›inură strâns. Prin lentila de plastic văzu ochelarii de soare ai profesorului Grange, care îl privea complet lipsit de expresie. Se afla angrenat într un experiment È™tiinÈ›ific. Kobler ieÈ™i primul din buncărul atomic, traversă încăperea laboratorului, până la o ușă pe care o deschisese una din celelalte figuri mascate. Aerul îngheÈ›at îi atinse lui Newman mâinile. Legăturile din jurul gâtului îi iritau pielea. Kobler se opri în pragul uÈ™ii, își ridică masca È™i dădu indicaÈ›ii. — Alergi în josul pantei. E singura ta È™ansă de supravieÈ›uire. Cine È™tie? EÈ™ti un om bine legat – s ar putea chiar să ajungi până la È™osea. Oricum, nimeni nu va crede ce ai văzut aici. ÃŽÈ›i voi indica drumul pe care să mergi... Cei doi bărbaÈ›i îl È›ineau pe Newman într o strânsoare de menghină, în timp ce Kobler îmbrăcă un palton. Apoi îl conduseră în noapte. El privi iute prin lentile, verificând poziÈ›ia fiecăruia. Colina din apropiere domina panta – colina unde era montat mortierul, cu un stoc de proiectile alături. Oamenii erau grupaÈ›i în jurul ei – unul È›inând un proiectil aproape de gura È›evii, în spatele lor, drumul urca spre pădure. Hannah Stuart È™i Holly Laird muriseră alergând în josul acelei pante, sperând, fără îndoială, să ajungă la drumul pe care îl văzuseră probabil, mai înainte, în timp ce È™edeau pe veranda închisă – doamna Laird chiar ajunsese la È™osea, dar apoi murise. Kobler arăta cu mâna în josul pantei. ÃŽn vârful colinei, la câțiva metri distanță, îl urmăreau jumătate de duzină de figuri mascate – își urmăreau È›inta. Cei doi bărbaÈ›i de pe fiecare parte îl eliberară. Kobler gesticulă neliniÈ™tit spre josul pantei. Newman își îndoi braÈ›ele anchilozate, înclină capul ca să arate că înÈ›elesese, È™i înaintă cu încetineală către marginea de unde panta își începea coborâșul. Kobler, fără mască, se retrase în laborator. Newman își flexă fiecare picior, alungându È™i amorÈ›eala, apoi se aplecă pentru a È™i masa glezna stângă. Se ridică fulgerător, strângând în mâna dreaptă pistolul pe care i l dăduse Beck, arma pe care o ascunsese în ciorap. O îndreptă spre bărbaÈ›ii grupaÈ›i în jurul mortierului, deschizând focul peste capetele lor. AceÈ™tia se împrăștiară, abandonând colina în timp ce Newman alergă drept spre ea, lovind cu piciorul È›eava mortierului È™i continuându È™i alergarea în susul colinei. Vântul îi biciuia faÈ›a. Știa că ei n ar îndrăzni să declanÈ™eze mortierul, chiar dacă ar reuÈ™i să-l monteze la loc. Gazul ar fi dus de vânt înapoi, în faÈ›a lor. Puteau numai să-l urmărească, pe jos, în susul pantei abrupte. Se îndoi de faptul că ei ar risca zgomotele altor împuÈ™cături. Dar el era handicapat de masca afurisită, care îi sugruma gâtul. Nu era timp să se oprească È™i să încerce să o smulgă – l ar fi ajuns. Dumnezeule, panta era abruptă, iar pădurea părea foarte depărtată... Blanche stătea pe movila situată deasupra Clinicii – movila de care se folosise când fotografiase Clinica È™i teritoriul acesteia. Urmărise Citroen ul lui Newman, cu scuterul, pe autostradă. Privise de la distanță prin binoclul său cu infraroÈ™ii cum el sărise gardul. ÃŽÈ™i continuase urcuÈ™ul, cu scuterul, până la movilă, singurul punct din care putea vedea ce se petrecea. Acum avea binoclul la ochi, privind îngrozită cum Newman dădea cu piciorul în ceva, după risipirea oamenilor în uniformă elveÈ›iană. Știa că silueta care alerga era Newman – miÈ™cările îi erau destul de familiare, pentru a fi pe deplin convinsă. Porcii își reveniră din surpriză, bărbaÈ›i care purtau măști ca acelea din filmele de groază È™i care alergau după Newman, câștigând teren față de el, grupaÈ›i, parcurgând acelaÈ™i traseu, în sus, către defileul de deasupra, unde se afla ea. Strângând din dinÈ›i, se aplecă să È™i ia casca. Părul i se lipea de față din cauza vântului, stânjenindu i privirea. ÃŽÈ™i îndesă casca pe cap. Băgă mâna în buzunar, È™i scoase un obiect de formă ovală. Grenada de mână. Blanche își scoase mănuÈ™a din mâna dreaptă. La È™coala de specializare de la Gstaad, fusese o jucătoare de tenis de prima mână, având o puternică lovitură de rever. Ezită, evaluând distanÈ›a dintre Newman, care încetinea, È™i urmăritorii săi. Newman ajunse într un loc în care defileul cotea. Dădu colÈ›ul în fugă. Ea scoase cuiul È™i numără, ducând mâna în spate. Era nostim faptul că Victor Signer îi crease ocazia să obÈ›ină grenada. Mâna ei zvâcni cu o miÈ™care puternică, controlată. Aruncă grenada È™i își È›inu răsuflarea. Obiectul ateriză la câțiva metri în faÈ›a grupului care urca defileul È™i explodă. Primul urmăritor ridică mâinile cu un gest violent È™i căzu. Oamenii din spate se trântiră la pământ, unii dintre ei târându se în patru labe înainte de a È™i da, È™i ei, duhul. Newman auzi explozia care îi dădu forÈ›a necesară unui ultim efort până la capătul defileului – se gândi că ei foloseau grenade pentru a l opri. Ajunse în vârful dealului, iar gardul de sârmă – È™i dincolo de el È™oseaua din faÈ›a pădurii – se afla la câțiva metri mai departe. ÃŽn dreapta sa era o poartă în gard. Când ajunse la ea, descoperi că era închisă cu lacăt. Scoase pistolul din buzunar trase în lacăt, deschise poarta È™i porni, clătinându se, pe È™osea. Când Leupin ajunse la el, încă purta masca de gaze. 37 Luni, 20 februarie. Zăpada coborî asupra Bernei la miezul nopÈ›ii. Newman, care petrecuse jumătate din acea noapte la Taubenhal cu Beck, coborî anevoie din pat, își luă ceasul È™i se duse la fereastră, ca să tragă draperiile. 7:30. a.m. Privi peste umăr, la Nancy, care stătea întinsă pe spate, cu ochii deschiÈ™i. — Vino să te uiÈ›i, spuse el. Fără un cuvânt, ea se dădu jos din pat È™i se duse la el, îmbrăcându È™i halatul. Pentru prima dată de la sosirea lor, lumea era acoperită cu o mantie albă. Vârfurile acoperiÈ™urilor de peste râu erau îngreunate de zăpadă. Farurile gemene ale maÈ™inilor se târau pe troienită Aarstrase. Un tramvai cu luminile înceÈ›oÈ™ate traversa podul Kirchenfeld. Fulgi mari de zăpadă cădeau prin dreptul ferestrei lor. — Ce se va întâmpla cu Grange, Signer È™i Kobler? întrebă ea. După ce te ai întors de la întrevederea cu Beck, te ai prăbuÈ™it. Bănuiesc că experienÈ›a aceea de la Clinică a fost destul de terifiantă. Apreciez faptul că ai sunat întâi aici... — Beck a fost confuz. Au filmul în care mă vînau, făcut din duba pe care au parcat o în pădure. Au masca de gaze pe care o purtam. Au declaraÈ›ia mea – dar mi se va cere să rămân pentru interogatoriu... — Interogatoriu? — ElveÈ›ienilor nu le place să È™i spele lenjeria murdară în public. Care È›ară o face? Este implicată securitatea militară. Au, de asemenea, mărturia sub stare de jurământ a lui Willy Schaub, È™eful brancardierilor, care cunoaÈ™te o mulÈ›ime de lucruri... — ÃŽncă nu l au arestat pe Grange? — Trebuie să se miÈ™te prudent. Nu vor să explodeze în presa mondială È™tirea că era produs È™i testat gazul cel mai otrăvitor din lume, dacă pot evita acest lucru... — Dar, dacă Grange este încă la Clinică, nu va distruge el proba – buteliile acelea pe care le ai văzut în buncărul atomic? — Destul de ciudat, dar nu. E suficient de arogant – suficient de nebun ca să se simtă în siguranță în privinÈ›a faptului că va scăpa cu faÈ›a curată. E mândru că el produce acel gaz. AceÈ™ti oameni cred că sunt patrioÈ›i. Iar lucrurile sunt complicate de tactica lui Grange de a susÈ›ine că Jesse fusese suspectat de holeră. Ia aminte la cuvântul "suspectat". Poate spune oricând mai târziu că a fost un diagnostic greÈ™it – între timp È›ine locul în carantină. E un soi de È™ah etern... — Jesse m a crescut. Vocea ei se făcu deodată aspră. A fost singurul tată pe care l am avut vreodată. O privi atent Atitudinea ei era rigidă, privea fulgii mânaÈ›i de ninsoare, ca È™i cum ar fi privit la ceva aflat dincolo de ei, la mare depărtare. Merita un sfârÈ™it mai bun, continuă pe acelaÈ™i ton agresiv. — Sunt sigur că, în final, vor pune mâna pe ei, spuse el. — Voi face o baie. Comandă mi un mic dejun complet... El se îmbrăcă în grabă, având o stare sufletească neplăcută. Avu sentimentul că încă nu se terminase. Când ea ieÈ™i din baie, purta un pulover de caÈ™mir È™i pantalonii băgaÈ›i în cizmele scurte de piele – genul de echipament pe care îl purta în Arizona. La terminarea micului dejun, el observă că dispoziÈ›ia ei se schimbase. Vorba îi era tăioasă, bărbia înclinată într un unghi agresiv. — Miercuri plec la Tucson, anunță ea. Până la Gatwick voi lua cursa Dan Air de la ora trei, apoi până la Dallas cu American Airlines... — Þi am spus, trebuie să rămân pentru interogatoriu... — Nu mi place să fiu folosită, Bob. Tu te ai folosit de mine chiar din acea primă seară, când ne am întâlnit la Londra. Aveai nevoie de cineva care să poată pătrunde în Clinica Berna. Am corespuns perfect rolului. Petrecerea de la Bewick's, de la aniversarea mea, a fost făcută cunoscută din timp. La St. Thomas's È™tia destulă lume despre ea. Era È™i pacientul acela pe care îl È›ineau sub pază armată – oameni în civil, despre care toată lumea È™tia că sunt ai Serviciului Secret. Una din acele gărzi te a avertizat în privinÈ›a petrecerii mele. Te aflai la masa de lângă a mea. A fost, într adevăr, foarte bine regizat. Prima dată am început să intru la bănuieli în Geneva. Te schimbaseÈ™i, te transformaseÈ™i în vânător. Până atunci, avuseseră loc o mulÈ›ime de incidente stranii. Telefoane despre care spuneai că erau numere greÈ™it formate. IeÈ™iri fără mine pentru a te întâlni cu oameni despre care nu mi ai spus niciodată când te ai întors. Nu È™tiu pentru cine lucrezi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, È™tiu că te ai folosit de mine. Am dreptate, nu i aÈ™a? — Până la un punct, da... — Iisuse! Cum s o iau? — Pentru că mai târziu am devenit cu adevărat foarte legat de tine... — Prostii! — Dacă spui tu... — Acum, aÈ™ dori să rămân singură în cameră, pentru o perioadă. Trebuie să sun la Tucson, s o anunÈ› pe Linda că mă întorc acasă... — Probabil că doarme, sublinie Newman. Arizona e cu È™apte ore înaintea noastră... — Linda nu e niciodată în pat înainte de ora două dimineaÈ›a – iar acum la Tucson e abia miezul nopÈ›ii. AÈ™a că poate cobori să citeÈ™ti un ziar – sau să agăți vreo fată... Lee Foley sună, din camera sa, Clinica Berna È™i ceru să i vorbească doctorului Bruno Kobler. Când acesta răspunse, Foley continuă să vorbească în germană, dându se drept Lou Schwarz È™i explicând că soÈ›ia sa este grav bolnavă. Ceru detalii în privinÈ›a taxelor È™i susÈ›inu o conversaÈ›ie timp de cinci minute, studiind vocea lui Kobler înainte de a termina convorbirea. Apoi coborî la recepÈ›ie după valiza pe care – ca întotdeauna – o È›inuse pregătită pentru o plecare rapidă. ÃŽÈ™i achită nota după ce întrebă suma datorată pentru convorbirile telefonice, ceea ce implică o lungă discuÈ›ie. ÃŽn timp ce părăsea hotelul, Leupin, care aÈ™teptase alături, prefăcându se că citeÈ™te un ziar, se ridică È™i se duse la Taubenhalde, ca să raporteze situaÈ›ia lui Beck. Foley conduse Porsche ul până la prietenul său de la care o în-chiriase È™i îi dădu instrucÈ›iuni precise. Foley mai păstra Porsche ul un timp. La ora unu a zilei următoare, prietenul trebuia să telefoneze la cartierul general al poliÈ›iei cantonale È™i să declare furtul maÈ™inii. Stabili mai apoi ca prietenul său să aibă pregătit un Volvo de orice culoare, cu excepÈ›ia celei roÈ™ii. Urma să ia maÈ™ina în dimineaÈ›a următoare. Plăti o sumă însemnată în bancnote elveÈ›iene È™i ceru permisiunea să folosească telefonul pentru o convorbire particulară. De îndată ce rămase singur în birou, sună la un aeroport particular de lângă Paris È™i dădu alte instrucÈ›iuni, îi mulÈ›umi prietenului său È™i plecă. După ce se află la volanul Porsche ului, părăsi Berna È™i urmă autostrada către nord. Avu grijă să se menÈ›ină în limita de viteză. Următoarea sa destinaÈ›ie era Zürich. Epilog MarÈ›i, 21 februarie. La ora 1:00 p.m. Victor Signer, îmbrăcat în uniformă, È™edea pe bancheta din spate a Mercedes ului, în vreme ce È™oferul său conducea către intrarea în Clinica Berna. Signer era deconcertat de convocarea urgentă, dar presupuse că se iviseră unele probleme. Bruno Kobler îi telefonase la biroul său de la Zürcher Kredit Bank, din Zürich. Kobler păruse agitat. La Clinică avusese loc un eveniment inedit. Nu, nu era ceva ce se putea discuta la telefon. Profesorul Grange dorea să l vadă urgent. MaÈ™ina urmă o traiectorie semicirculară când ajunse la intrarea Clinicii È™i opri. Signer nu se formaliză să-l aÈ™tepte pe È™ofer să i deschidă uÈ™a. Era un om nerăbdător care nu suporta ceremoniile, decât da-că avem ca scop intimidarea cuiva. Rămase preÈ› de o clipă în lumina soarelui, aranjându È™i tunica. Primul glonte îl izbi în plin în mijlocul pieptului lat. Rămase aproape nemiÈ™cat o fracÈ›iune de secundă, în timp ce pata roÈ™ie se întindea, pătându i uniforma imaculată. Cel de al doilea glonte îi smulse chipiul, È™tergându i razant creÈ™tetul capului. Se prăbuÈ™i la pământ. Cel de al treilea glonte îl izbi în abdomen. ÃŽn timp ce vorbea cu Astrid, care avea bărbia bandajată în locul unde o lovise Newman, Armand Grange auzi împuÈ™căturile È™i ieÈ™i în capul treptelor. Privi la trupul chircit al lui Signer ca un om care nu își putea crede ochilor. Cel de al patrulea glonte îi străpunse gâtul. PrăbuÈ™indu se în urma impactului, sângele îi țâșni dintr o arteră. Cel de al cincilea glonte izbi trupul uriaÈ™ în timp ce se prăvălea la baza treptelor. Grange se zbătu convulsiv, apoi rămase, de asemenea, nemiÈ™cat. Bruno Kobler reacÈ›ionă cel mai hotărât. Privind, pe fereastra biroului său, la scena din faÈ›a verandei, alergă la un dulap, îl deschise, înhăță carabina sa cu repetiÈ›ie È™i coborî în fugă treptele. Amândouă uÈ™ile erau deschise, iar pregătirea sa militară își spuse cuvântul. Căută acoperire. Mercedes ul parcat, în interiorul căruia È™oferul era ghemuit în spatele volanului, îngrozit. Kobler ieÈ™i în fugă din clădire È™i plonjă în spatele maÈ™inii. Un glonte ricoșă în apropierea călcâiului său drept în timp ce se ghemuia. Privi în oglinda retrovizoare È™i surprinse o miÈ™care scurtă în vârful movilei ce se înălÈ›a în apropierea pădurii. Trăgătorul se afla sus, acolo. ÃŽn timp ce își ferea capul, un glonte spulberă oglinda retrovizoare. Kobler recunoscu că era o lovitură de maestru. Un È›intaÈ™ profesionist. Scoase È›eava puÈ™tii în partea dreaptă a maÈ™inii È™i trase un foc. ÃŽn vârful movilei apăru un nor mic de praf. Era rândul lui. Pune te în pielea ticălosului celuilalt. Se aÈ™tepta ca Kobler să apară lângă aripa stângă a maÈ™inii. Kobler sprijini arma de aripa dreaptă, ieÈ™i, ca să aibă o È›intă clară, È™i parcă un tren expres îi zdrobi pieptul, aruncându l mult în afara maÈ™inii, în spaÈ›iu deschis. Următoarea împuÈ™cătură îl lovi în gâtlej, cea finală îi spulberă ceea ce mai rămăsese din piept. Zăcea într o baltă de sânge, iar, sub strălucirea soarelui, liniÈ™tea era deplină. — Grange, Kobler È™i Victor Signer au fost împuÈ™caÈ›i mortal azi dimineață, la Clinică, spuse Newman, deschizând uÈ™a dormitorului È™i intrând. E la rubrica "Ultima Oră" din Berner Zeitung... — Știu, spuse Nancy, privind pe terasă, fără să se întoarcă. — Nu poÈ›i să È™tii, nu e în ziare. E prea devreme. Tocmai am auzit de la Beck. Deci, cum ai aflat? Știai dinainte – aÈ™a se explică faptul că È™tii... — Ce vrei să spui? Se răsucise, iar expresia ei era mohorâtă. Purta aceeaÈ™i îmbrăcăminte ca în ziua precedentă, costumul ei de Arizona. Newman își reaminti o remarcă pe care o făcuse, că era ultima din stirpea de pionieri. — Ieri m ai acuzat că m am folosit de tine, spuse, mergând spre ea. Ai omis să spui că tu m ai folosit pe mine... — Despre ce naiba vorbeÈ™ti? — Ai simÈ›it că aveai nevoie de o acoperire când ai venit în ElveÈ›ia – cineva care să vorbească limba, care să cunoască oameni sus puÈ™i. Eram potrivit. La început, trebuia să faci cunoÈ™tință cu mine, folosind trucurile tale feminine, aÈ™a că am făcut călătoria cu tine... — Mă bucur că ai spus "la început", replică ea liniÈ™tită. Da, am simÈ›it într adevăr că aveam nevoie de cineva. Apoi, treptat, am început să mă ataÈ™ez foarte mult de tine... — Dacă asta era tot, aÈ™ putea accepta. Dar nu era tot... — Nu È™tiu despre ce vorbeÈ™ti, izbucni ea. — Vorbesc despre Lee Foley. EÈ™ti neîndurătoare. Poate e originea de pionier. S ar putea să ai dreptate, dar nu suport să fiu înÈ™elat de două ori. ÃŽn acea primă noapte, când am cinat în Geneva, l am depistat pe Foley în afara Pavilionului. L am localizat din nou în vagonul de alături al trenului de la Geneva la Berna. Apoi l am întâlnit în barul de jos într o seară È™i el a făcut o greÈ™eală rară. Referindu mă la moartea doamnei Laird, Foley a spus: "Știu." Dar Beck È›inuse secretă È™tirea pentru ziare. Singurii oameni care fuseseră martori la moartea doamnei Laird erau Beck, eu însumi, Lachenal, mai târziu doctoriÈ›a Kleist – È™i tu. Singurul candidat posibil pentru transmiterea acestei informaÈ›ii lui Foley, eÈ™ti tu însăți... — EÈ™ti nebun... — Și mai sunt multe de spus. Foley ne a urmărit mereu într un Porsche roÈ™u, pentru numele lui Dumnezeu. ÃŽn mod normal, n ar fi folosit niciodată o maÈ™ină atât de uÈ™or de recunoscut – a făcut o ca tu să È™tii că se afla la datorie, ca să te liniÈ™tească... — Ce datorie? — Mai întâi, tu l ai angajat ca o supraacoperire – foarte dură – pentru a mă dubla. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti că, în urmă cu peste zece ani, au trimis în Tucson un detectiv al C.I.A. să colaboreze cu Jesse? Cred că vom descoperi că acel detectiv a fost Lee Foley. Tu trebuie să fi avut în jur de È™aptesprezece optsprezece ani pe vremea aceea. Atunci l ai întâlnit prima dată pe Foley... — Mergi prea departe... — O bună bucată de vreme ne am pus întrebări în privinÈ›a lui Foley – era, într adevăr, omul ex C.I.A., un detectiv? Acum sunt sigur că era. Cred că tu i ai telefonat din Tucson la New York – când am hotărât să venim la Berna – È™i l ai angajat. L ai sunat din nou cât timp am aÈ™teptat la Heathrow, când te ai dus în West End după cumpărături, la Fortnums. Cum altfel ar fi È™tiut el că locuiam la Hotel des Bergues? ÃŽnainte de a pleca din Geneva, ai ieÈ™it să iei un parfum Gucci È™i să i telefonezi lui Foley, spunându i noutatea, că plecăm. Cum altfel ar fi È™tiut că eram în expresul acela? — EÈ™ti chiar mai inteligent decât am crezut... — Lucrurile nu se termină aici. El a devenit gardă de corp. I a împuÈ™cat pe acei trăgători din gara Le Pont. Numai cineva cu calitățile lui Foley putea, cu o puÈ™că, să i doboare pe amândoi dintr o maÈ™ină în miÈ™care... — Ai terminat? Era iritată. Mi a ajuns... — Nu! Beck È™i cu mine am fost destul de derutaÈ›i în privinÈ›a persoanei care putea să È™i permită să-l angajeze pe Foley... — Eu îmi puteam permite? — Tu puteai împrumuta oricât de la orice bancă din Statele Unite, pe baza speranÈ›ei celor patru milioane de dolari din testamentul lui Jesse. Toată lumea È™tia despre ei. Trebuie să-l fi plătit serios pentru misiunea sa finala... — Misiune finală? — Ca să i împuÈ™te pe Grange, Signer È™i Kobler. Iar Kobler era un trăgător de elită – era nevoie de un Foley pentru a l elimina. Mă întreb dacă Beck a pregătit acum o capcană pentru el... Sună telefonul. Nancy făcu un gest pentru a l ridica, dar Newman puse primul mâna pe aparat. Era Beck. Era ora 5:00 p.m. — Am dat de urma Porsche ului, spuse Beck. Părăsit în parcarea de la Kloten, aeroportul din Zürich, după cum È™tii. Are o rezervare la clasa întâi pentru zborul SR 808 din Zürich la Londra. Am împânzit Kloten ul cu oamenii mei. Urează mi noroc... — Noroc... Urmează să ai nevoie, gândi el în timp ce puse receptorul în furcă. ÃŽi spuse lui Nancy cine telefonase – motivul conversaÈ›iei lor. Telefonul sună pentru a doua oară. Newman ridică receptorul, întrebă cine era, È™i o voce gravă, familiară răspunse: — M am gândit să mi iau la revedere, Newman, începu Foley. ScuteÈ™te i lui Beck niÈ™te timp. A găsit Porsche ul? Bun. A găsit maÈ™ina Volvo pe care am furat o È™i am lăsat o la Belp? Acolo mă aÈ™tepta un avion Cessna. Te am avertizat că numărul cadavrelor urma să crească. Finalul mi a amintit de epilogul din Hamlet – o scenă acoperită de cadavre. A, apropo, se anunță zborul meu pentru New York. Sunt la Paris, aeroportul Orly. Ne mai vedem... Se întrerupse legătura, iar Newman lăsă încet receptorul în furcă. Se uită la Nancy, care îi întoarse, sfidătoare, privirea, apoi îl întrebă cine sunase. El clătină din cap. — Dacă aÈ™ fi în locul tău, m aÈ™ asigura că prind zborul de mâine de la ora trei, de la Belp la Gatwick. Beck nu e prost, dar cred că va mai aÈ™tepta douăzeci È™i patru de ore. Acum mă duc să l întâlnesc... — Mă acuzi, Bob? ÃŽi vei spune? — Nici nu te condamn, nici nu îți trec cu vederea. Nu m am hotărât. Nu, nu i voi spune lui Beck. Mi am mutat gândurile în altă parte. Adio, Nancy. — René Lachenal s a împuÈ™cat. A sprijinit È›eava puÈ™tii în cerul gurii È™i a apăsat pe trăgaci. Þi a lăsat această notă, Bob, spuse Beck, dându i un plic sigilat. Pe un alt scaun, È™edea Tweed, È™tergându È™i ochelarii. — O, nu, Dumnezeule! Newman se prăbuÈ™i pe un scaun alăturat È™i deschise plicul. Scrisoarea era scrisă de mână, concisă, după cum te ai fi aÈ™teptat din partea unui om care scrisese atâtea rapoarte mili-tare. René mi a plăcut cu adevărat, spuse Newman È™i citi. Dragul meu Robert, aÈ™ dori să afli că nu È™tiam absolut nimic despre ceea ce făceau ei acolo, la Clinica Berna. Ordinele primite – verbal – de mine erau în sensul creării impresiei că locul era sub protecÈ›ie militară, de a efectua frecvente manevre militare în vecinătate. ÃŽn noaptea aceea în care a murit nefericita doamnă Laird, am văzut, prin binoclu, siluete miÈ™cându se pe teritoriul Clinicii, dar nu puteam fi sigur dacă purtau uniforme militare sau nu. S a comis o teribilă eroare de apreciere, pentru care mă socotesc în întregime responsabil. Adieu, prietene. Newman îi trecu scrisoarea lui Beck. Se întoarse spre Tweed, care acum avea ochelarii la ochi È™i se uita trist la el. — Cum a mers cu doamna doctor Kennedy? se interesă Tweed. — Rău, dar acest lucru era inevitabil, nu i aÈ™a? ÃŽn definitiv, am înÈ™elat o. A fost o treabă urâtă... — ÃŽmi pare rău, replică Tweed, sincer. Dar aveam nevoie de ajutorul cuiva totalmente străin de organizaÈ›ia noastră. ÃŽÈ›i mulÈ›umim pentru tot ceea ce ai făcut. Se opri. Dacă vreodată observi ceva despre care crezi că ar trebui să È™tiu È™i eu... — Voi privi în cealaltă parte. — Dacă aÈ™ fi în situaÈ›ia ta, aÈ™ proceda la fel, recunoscu Tweed. Nu avea nici o intenÈ›ie să i spună lui Newman că È™tie ceva despre Blanche – nu È›ii toate ouăle în acelaÈ™i coÈ™. — Am descins în forță la Clinica Berna, continuă Beck. Am găsit gazul neatins. Va fi distrus. Iar Leupin, spuse el, privind afară, pe fereastră, a raportat că a văzut o fată aruncând grenada aceea. ToÈ›i răniÈ›ii își revin – grenada era deteriorată, trebuie să fi stat multă vreme uitată pe undeva. N o să încercăm să dăm de urma fetei – avem destule altele pe cap, inclusiv cercetarea fabricii lui Grange, de la Horgen. — Eu am totuÈ™i câteva întrebări la care nu am găsit răspuns, remarcă Newman. Am o fotografie făcută dumitale, vorbind cu Bruno Kobler în față la Taubenhalde, lucru care m a îngrijorat teribil. De asemenea, cine era omul vostru de legătură din Clinică? Apoi, sunt curios în privinÈ›a identității celui care i a ucis pe Nagy, Mason È™i Seidler È™i care a încercat să-l omoare È™i pe Willy Schaub, brancardierul. Beck zâmbi. — Kobler m a sunat, ca să mă vadă, dar i am spus că îl voi întâlni în afara clădirii – o jignire calculată. A încercat să exercite presiuni asupra mea – să opresc cercetările, aÈ™a că i am spus să o ia din loc, altfel l aÈ™ fi arestat pentru tentativă de intimidare a unui poliÈ›ist. Legăturile mele de la Clinică? Doctorul Waldo Novak, fireÈ™te! El era înfricoÈ™at de faptul că aÈ™ găsi o cale să-l expulzez. Presupunerea mea în privinÈ›a lui Nagy È™i a lui Mason este că au fost uciÈ™i de Kobler sau de gorilele sale. ÃŽn privinÈ›a lui Seidler È™i a lui Schaub, putem fi siguri. Una din armele furate zăcea lângă cadavrul lui Kobler, în faÈ›a clinicii. SpecialiÈ™tii în balistică tocmai au confirmat că el l a ucis pe Seidler È™i a încercat să-l omoare pe Schaub. Au extras gloanÈ›ele din peretele sufrageriei lui Schaub. Satisfăcut, Bob? — Nu asta e cuvântul pe care l aÈ™ fi ales, dar asta e. Newman se ridică cu greutate. Voi pleca, daca nu vâ supăraÈ›i. Am nevoie de o lungă plimbare, să mi limpezesc gândurile... Găsiseră cealaltă armă furată în vârful movilei, de unde trăgătorul îi omorâse, în treizeci de secunde, pe cei trei oameni, menÈ›ionase Beck mai devreme în cursul conversaÈ›iei. Iar specialiÈ™tii în balistică confirmaseră că era aceeaÈ™i armă care îi eliminase pe cei doi bărbaÈ›i în gara Le Pont. Era aproape întuneric când Newman străbătu arcadele, singurul semn de viață fiind un tramvai huruind prin zăpada mocirloasă. Þi ar trebui ani să explorezi fiecare arcadă È™i alee, gândi el. ÃŽntr adevăr, îi plăcea Berna. Avea o calitate unică, pe care n o întâlnise niciodată la vreun alt oraÈ™, în decursul călătoriilor sale prin toată lumea. Mai avea o singură treabă de făcut. Cineva trebuia să i spună lui Blanche că tatăl ei vitreg era mort. Nu avea nici o idee în privinÈ›a reacÈ›iei ei – dar acest lucru trebuia făcut. Urmele paÈ™ilor săi se suprapuneau altor urme de zăpadă topită aduse pe sub arcadă de paÈ™ii altor trecători. Se opri în faÈ›a uÈ™ii cu butonul de sonerie È™i un nume lângă el. B. Signer. Apăsă pe buton È™i își luă inima în dinÈ›i. — Cine e? rosti vocea ei prin interfon. — Bob. Blanche, am un singur bilet – dus – la un zbor pentru Londra... — ÃŽnÈ›eleg... — Mă gândeam că È›i ar plăcea să te uiÈ›i la mine cum îl rup într o mie de fărâme... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy