agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by NC „Nu se cuvine să faceÈ›i nimic de prost gust, l a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să i vârâți degetul în gură fetei adormite È™i nici să încercaÈ›i orice altceva de felul acesta." Yasunari Kawabata, Casa frumoaselor adormite 1 ÃŽn anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară. Mi am adus aminte de Rosa Cabarcas, patroana unei case clandestine care obiÈ™nuia să È™i încunoÈ™tinÈ›eze clienÈ›ii statornici când avea vreo noutate disponibilă. Niciodată n am cedat acesteia sau oricărei alteia dintre multele i tentaÈ›ii obscene, dar ea nu credea în puritatea principiilor mele. Și morala e o chestiune de timp, spunea, cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi. Avea cu câțiva ani mai puÈ›in decât mine È™i nu mai È™tiam nimic despre ea de atâta amar de vreme, că s ar fi putut prea bine să fi murit. ÃŽnsă la primul apel i am recunoscut vocea la telefon È™i i am slobozit fără nici un preambul: — Astăzi, da. Ea suspină: Ah, sărmanul meu învățat, te faci nevăzut preÈ› de douăzeci de ani È™i dai semne de viață numai ca să ceri imposibilul. ÃŽÈ™i recăpătă îndată stăpânirea de sine proprie meseriei È™i mi oferi o jumătate de duzină de opÈ›iuni îmbietoare, dar e drept că nici una neprihănită. Am refuzat o, stăruind că trebuia să fie fecioară È™i chiar pentru noaptea aceea. Ea m a întrebat alarmată: Ce anume vrei să È›i dovedeÈ™ti? Nimic, i am răspuns, enervat că pusese degetul pe rană, È™tiu prea bine ce pot È™i ce nu pot. Ea spuse impasibilă că învățaÈ›ii le È™tiu pe toate, dar nu chiar pe toate: singurele Fecioare care au mai rămas pe lume sunteÈ›i voi, cei născuÈ›i în august. De ce nu mi ai dat comanda mai devreme? InspiraÈ›ia vine pe nepusă masă, i am răspuns. Dar poate că aÈ™teaptă, spuse ea, veÈ™nic mai înÈ›eleaptă decât oricare bărbat, È™i mi ceru măcar două zile să cerceteze temeinic piaÈ›a. I am replicat cât se poate de serios că, pentru o asemenea treabă, la vârsta mea fiecare ceas înseamnă un an. Atunci nu i cu putință, zise ea fără urmă de îndoială, dar, în sfârÈ™it, aÈ™a i mai emoÈ›ionant, ce naiba, te sun într o oră. Nu trebuie s o spun, fiindcă se vede de la o poÈ™tă: sunt urât, timid È™i anacronic. ÃŽnsă muncindu mă atâta să nu fiu aÈ™a, am ajuns să simulez tocmai contrariul. Până în ziua de astăzi, când m am hotărât să povestesc cum sunt, din proprie voință È™i nesilit de nimeni, chiar de ar fi numai ca să mi uÈ™urez cugetul. Am început cu telefonul neobiÈ™nuit dat Rosei Cabarcas pentru că, văzut cu ochii de astăzi, acela a fost începutul unei noi vieÈ›i, la o vârstă la care majoritatea muritorilor sunt morÈ›i. Locuiesc într o casă colonială pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolás, unde mi am petrecut toate zilele vieÈ›ii fără femeie È™i fără avere, unde au trăit È™i au murit părinÈ›ii È™i unde mi am propus să mor singur, în acelaÈ™i pat în care m am născut È™i într o zi pe care mi o doream îndepărtată È™i fără suferință. Tata a cumpărat o la sfârÈ™itul secolului al XIX lea, când a fost scoasă la mezat, a închiriat parterul pentru prăvălii de lux companiei unor italieni È™i È™i a păstrat etajul ca să trăiască aici fericit cu fata unuia dintre ei, Florina de Dios Cargamantos, remarcabilă interpretă a lui Mozart, poliglotă È™i admiratoare a lui Garibaldi, femeia cea mai frumoasă È™i mai talentată din câte au existat vreodată în oraÈ™: mama mea. Cuprinsul casei e încăpător È™i luminos, cu ghirlande de stuc È™i pardoseală în carouri din mozaic florentin È™i cu patru uÈ™i de sticlă ce dau într un balcon prelung, unde mama se aÈ™eza în serile de martie să cânte arii de dragoste cu veriÈ™oarele ei italience. De aici se vede parcul San Nicolás cu catedrala È™i statuia lui Cristofor Columb È™i, mai departe, magaziile de pe cheiul portului È™i necuprinsul orizont al marelui fluviu Magdalena la douăzeci de leghe de la vărsare. Singurul neajuns al casei este că soarele bate treptat dintr o fereastră într alta pe măsură ce se scurge ziua È™i trebuie să le închizi pe toate ca să încerci să È›i faci siesta în penumbra fierbinte. Când am rămas singur, la treizeci È™i doi de ani, m am mutat în odaia care fusese dormitorul părinÈ›ilor, am deschis o ușă de trecere spre bibliotecă È™i am început să scot la licitaÈ›ie tot ce nu mi mai era de trebuință pentru trai, adică, până la urmă, aproape tot, în afară de cărÈ›i È™i de pianolă. Vreme de patruzeci de ani am fost făcător de È™tiri la El Diario de La Paz; munca mea consta în a transpune È™i completa în proză autohtonă È™tirile din lume pe care le prindeam din zbor din spaÈ›iul sideral pe unde scurte sau prin codul Morse. Astăzi mă întreÈ›in, de bine, de rău, cu pensia de pe urma acelei îndeletniciri acum dispărute; mă întreÈ›in È™i mai anevoie cu aceea de profesor de gramatică spaniolă È™i de latină, aproape deloc cu articolul din fiecare duminică pe care l am scris fără întrerupere de peste o jumătate de veac È™i absolut deloc cu cronicile muzicale È™i teatrale pe care mi le publică El Diario pe gratis în nenumăratele ocazii când vin interpreÈ›i de vază. N am făcut niciodată altceva în afara scrisului, însă n am vocaÈ›ie È™i nici har de povestitor, ignor cu desăvârÈ™ire normele compoziÈ›iei dramatice È™i dacă m am angajat la treaba asta e numai pentru că am încredere în înÈ›elepciunea ce se desprinde din multele lecturi pe care le am făcut în viață. Spus fără ocoliÈ™uri, sunt un nevolnic fără nici un merit È™i fără strălucire, care n ar fi avut nimic de lăsat moÈ™tenire urmaÈ™ilor, dacă n ar fi fost faptele pe care mă pregătesc să le depăn cum voi putea în această poveste a marii mele iubiri. ÃŽn ziua în care am împlinit nouăzeci de ani, m am deÈ™teptat, ca de obicei, la cinci dimineaÈ›a. Singura mea obligaÈ›ie, fiind vineri, era să scriu articolul cu semnătura mea care se publică duminica în El Diario de La Paz. Simptomele din zori fuseseră cum nu se poate mai propice ca să nu fiu fericit: de cum s a crăpat de ziuă, au început să mă doară toate oasele, fundul îmi ardea È™i s au pornit tunete prevestitoare de furtună, după trei luni de secetă. M am spălat în timp ce se făcea cafeaua, mi am servit o ceaÈ™că mare îndulcită cu miere de albine È™i însoÈ›ită de două turte de tapioca È™i mi am pus salopeta de doc pe care o port în casă. Tema articolului din ziua aceea se referea, de bună seamă, la cei nouăzeci de ani pe care i împlineam. Niciodată nu m am gândit la vârstă ca la o crăpătură de pe tavan prin care plouă È™i care îți arată cât È›i a mai rămas de trăit. De mic copil am auzit spunându se că, atunci când moare un om, păduchii ce i s au strâns în claia de păr încep să miÈ™une înspăimântaÈ›i pe pernă, spre ruÈ™inea familiei. Asta m a impresionat într atât că m am lăsat tuns chilug pentru a merge la È™coală, iar rarele È™uviÈ›e ce mi au mai rămas mi le spăl È™i astăzi cu săpun de rufe. Ceea ce înseamnă, îmi spun acum, că de mic copil mi s a dezvoltat mai tare simÈ›ul ruÈ™inii sociale decât cel al morÈ›ii. De luni de zile plănuisem ca articolul meu aniversar să nu fie obiÈ™nuita lamentaÈ›ie pentru anii scurÈ™i, ci tocmai dimpotrivă: o glorificare a bătrâneÈ›ii. Am început întrebându mă când am realizat că sunt bătrân È™i cred că asta se întâmplase cu foarte puÈ›in timp în urmă. La patruzeci È™i doi de ani, mă dusesem la doctor din pricina unei dureri de spate care mă stânjenea la respirat. El n a luat o în seamă: e o durere firească la vârsta dumneavoastră, mi a zis. — ÃŽn cazul acesta, i am răspuns, ce nu e firesc este vârsta mea. Doctorul mi a zâmbit compătimitor. Văd că sunteÈ›i un filosof, mi a spus. A fost prima oară când m am gândit la vârsta mea în termeni de bătrâneÈ›e, dar nu peste mult am È™i uitat o. M am deprins să mă trezesc în fiecare zi cu altă durere ce È™i tot schimba locul È™i felul pe măsură ce anii treceau. Uneori părea ca o gheară a morÈ›ii È™i a doua zi dispărea. Cam pe atunci am auzit spunându se că primul semn de bătrâneÈ›e e când începi să semeni cu tatăl tău. Trebuie să fiu, pesemne, condamnat la tinereÈ›e eternă, mi a trecut prin cap, fiindcă profilul meu cabalin nu va semăna în veci nici cu cel de vajnic locuitor din Caraibe, cum a fost tata, È™i nici cu cel roman imperial al mamei. Adevărul e că primele schimbări sunt atât de lente, că abia dacă se zăresc È™i te vezi mai departe de dinlăuntru ca întotdeauna, dar ceilalÈ›i le remarcă de dinafară. ÃŽn cea de a cincea decadă, începusem să mi imaginez ce însemna bătrâneÈ›ea, când am constatat cele dintâi goluri ale memoriei. ÃŽmi căutam prin toată casa ochelarii, până descopeream că îi aveam pe nas, sau mă băgăm cu ei sub duÈ™, sau mi i puneam pe cei de citit fără să mi i scot pe cei de distanță. ÃŽntr o zi am luat micul dejun de două ori, pentru că am uitat È™i am învățat să recunosc îngrijorarea prietenilor când nu îndrăzneau să mi atragă atenÈ›ia că le povesteam aceeaÈ™i anecdotă pe care le o spusesem săptămâna trecută. Pe vremea aceea aveam în minte un pomelnic cu chipuri cunoscute È™i altul cu numele fiecăruia, dar, în momentul când trebuia să salut, nu izbuteam să fac să coincidă chipurile È™i numele. Vârsta mea sexuală nu m a preocupat niciodată, pentru că puterile mele nu depindeau atât de mine, cât de ele, È™i ele È™tiau cum s o facă È™i de ce anume atunci când voiau. Astăzi râd de băieÈ›ii de optzeci de ani care se duc la doctor îngroziÈ›i de obsesiile astea, fără să È™tie că la nouăzeci e È™i mai rău, dar nu mai contează: sunt riscurile de a fi în viață. ÃŽn schimb, e o binecuvântare a vieÈ›ii că memoria bătrânilor slăbeÈ™te pentru lucrurile care nu sunt esenÈ›iale, dar că rareori dă greÈ™ pentru cele care ne interesează cu adevărat. Cicero a ilustrat aceasta dintr o trăsătură de condei: „Nu i pe lume bătrân care să uite unde È™i a ascuns comoara". Cu reflecÈ›iile astea, È™i multe altele, terminasem o primă ciornă a articolului când soarele de august izbucni printre migdalii din parc, iar vasul poÈ™tal de pe fluviu, care întârziase o săptămână din pricina secetei, a intrat È™uierând în canalul portului. Mi am zis: iată cum vin cei nouăzeci de ani ai mei. Nu voi È™ti niciodată de ce, nici nu încerc să aflu, dar imaginea aceea cutremurătoare a fost imboldul care m a făcut să i dau telefon Rosei Cabarcas ca să mă ajute să mi cinstesc aniversarea cu o noapte libertină. De ani de zile făcusem pace bună cu trupul meu, dedicându mă recitirii capricioase a clasicilor mei È™i programelor mele particulare de muzică cultă, însă dorinÈ›a din ziua aceea a fost atât de năvalnică, încât mi s a părut un dar de la Dumnezeu. După ce am vorbit la telefon, n am mai putut scrie. Mi am atârnat hamacul într un ungher al bibliotecii, unde în cursul dimineÈ›ii nu bate soarele, È™i m am trântit, cu o piatră pe suflet din pricina zbuciumului aÈ™teptării. Fusesem un copil răsfățat, cu o mamă înzestrată cu multiple virtuÈ›i, răpusă de oftică la cincizeci de ani, È™i cu un tată formalist căruia nu i s a cunoscut niciodată vreun pas greÈ™it È™i care a fost găsit în zori mort în patul lui de văduv, în ziua când s a semnat tratatul de la Neerlandia, punându se astfel capăt Războiului de O Mie de Zile È™i multor alte războaie civile din secolul trecut. Pacea a schimbat oraÈ™ul într un sens neprevăzut È™i nedorit. O mulÈ›ime de femei libere înÈ›esară până la delir vechile cârciumi de pe Strada Mare, care s a numit mai târziu Drumul Abello È™i acum e Paseo Colón, în oraÈ™ul acesta drag mie, atât de apreciat de locuitorii lui, dar È™i de străini, datorită omeniei celor de aici È™i limpezimii luminii sale. Niciodată nu m am culcat cu vreo femeie fără s o plătesc, È™i pe puÈ›inele care nu erau de meserie le am convins prin argumente ori cu de a sila să primească bani chiar de ar fi să i arunce la gunoi. Cam pe la douăzeci de ani, am început să È›in un catastif cu numele, vârsta, locul È™i câteva însemnări privitoare la împrejurările È™i la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei cu care o făcusem cel puÈ›in o dată. Am încetat să mai notez când trupul nu mai răzbea cu atâtea È™i puteam È›ine socoteala fără catastif. ÃŽmi aveam propria etică. Niciodată n am făcut amor în grup ori în locuri publice, nici n am împărtășit secrete È™i nici n am povestit vreo aventură a trupului sau a sufletului, căci de tânăr am luat aminte că nici una nu rămâne nepedepsită. Singura legătură ciudată a fost cea pe care am păstrat o ani în È™ir cu credincioasa mea Damiana. Era aproape o copilă, cu trăsături indiene, voinică È™i sălbatică, zgârcită la vorbă, dar hotărâtă, care umbla desculță, ca să nu mă deranjeze pe când scriam. ÃŽmi amintesc că stăteam È™i citeam Mândra andaluză în hamacul din pridvor È™i am văzut o din întâmplare aplecată peste albie, cu o fustă atât de scurtă, că lăsa descoperite rotunjimile i ispititoare. Pradă unei înflăcărări nestăvilite, i am ridicat o la spate, i am coborât chiloÈ›ii până la genunchi È™i am pătruns o altminteri. „Vai, domnule, spuse ea cu un geamăt lugubru, locul ăsta nu i făcut pentru intrat, ci pentru ieÈ™it." Un tremur puternic îi străbătu trupul, dar rămase neclintită. Umilit fiindcă o umilisem, am vrut să i plătesc dublu față de preÈ›ul celor mai scumpe de pe vremea aceea, dar n a acceptat nici un gologan È™i am fost nevoit să i măresc simbria socotind o împreunare pe lună, veÈ™nic pe când spăla rufele È™i veÈ™nic pe la spate. Mi a trecut uneori prin cap că însemnările acelea referitoare la culcat ar fi un temei straÈ™nic pentru o relatare a rătăcirilor vieÈ›ii mele, È™i titlul mi a picat din cer: Povestea târfelor mele triste. ViaÈ›a mea socială, în schimb, era lipsită de interes: orfan de tată È™i de mamă, burlac fără viitor, ziarist mediocru de È™ase ori finalist la Jocurile Florale din Cartagena de Indias È™i favorit al caricaturiÈ™tilor datorită urâțeniei mele exemplare. Pe scurt: o viață ratată care începuse prost din după amiaza în care mama m a dus de mână, la nouăsprezece ani, să vedem dacă reuÈ™eam să public în El Diario de La Paz o cronică a vieÈ›ii liceului scrisă de mine la orele de spaniolă È™i de retorică. S a publicat duminica următoare cu o prezentare dătătoare de speranță a directorului. Au trecut anii È™i, când am aflat că mama plătise publicarea cronicii È™i a următoarelor È™apte, era prea târziu să mi mai fie ruÈ™ine, căci coloana mea săptămânală zbura cu propriile aripi È™i, pe deasupra, mai eram È™i făcător de È™tiri, È™i critic muzical. De când mi am luat bacalaureatul cu diplomă de merit am început să predau ore de spaniolă È™i de latină la trei licee de stat în acelaÈ™i timp. Am fost un profesor slab, fără pregătirea necesară, fără vocaÈ›ie È™i fără nici o milă față de acei bieÈ›i copii pentru care venitul la È™coală era singurul mijloc de a scăpa de tirania părinÈ›ilor. N am putut face nimic altceva pentru ei decât să i È›in sub teroarea riglei mele de lemn ca să se procopsească de la mine măcar cu poemul favorit: „Acestea, Fabrio, ah, durere, ce acum le vezi, câmpii n singurătate, deal sumbru, fost au odat' Italica faimoasă". Abia la bătrâneÈ›e am aflat, din întâmplare, porecla caraghioasă pe care mi au dat o elevii pe ascuns: „Profesorul Deal Sumbru". Asta e tot ce mi a dăruit viaÈ›a È™i n am făcut nimic să obÈ›in mai mult. Prânzeam singur într o pauză È™i la È™ase după amiaza ajungeam la redacÈ›ia ziarului să captez semnalele din spaÈ›iul sideral. La unsprezece noaptea, când se închidea ediÈ›ia, începea viaÈ›a mea adevărată. Dormeam în Cartierul Chinezesc de două sau trei ori pe săptămână È™i în tovărășii atât de diferite, că în două rânduri am fost încununat drept clientul anului. După cina în apropiata cafenea Roma, alegeam orice bordel la întâmplare È™i mă strecuram pe ascuns pe poarta curÈ›ii din spate. O făceam pentru plăcerea mea, dar până la urmă È™i din raÈ›iuni profesionale, graÈ›ie limbariÈ›ei grangurilor din viaÈ›a politică ce le dezvăluiau secretele de stat amantelor de o noapte, fără să se gândească defel că opinia publică îi auzea prin pereÈ›ii de carton. Pe calea asta, de bună seamă, am descoperit È™i că burlăcia mea fără leac era pusă pe seama unei pederastii nocturne pe care mi o satisfăceam cu copiii orfani de pe Strada Crimei. Am avut norocul să uit aÈ™a ceva, între alte motive întemeiate È™i pentru că am aflat È™i vorbele bune ce se spuneau despre mine È™i le am apreciat la justa lor valoare. N am avut niciodată prieteni la cataramă, È™i puÈ›inii care s au apropiat de mine sunt acum la New York. Vreau să spun că sunt morÈ›i, căci acolo presupun eu că se duc sufletele rătăcitoare ca să nu se confrunte cu adevărul vieÈ›ii lor trecute. De când m am pensionat, am puÈ›ine de făcut, doar să mi duc articolele la ziar vinerea după amiaza sau diverse obligaÈ›ii de oarecare însemnătate: concerte la Belle Arte, expoziÈ›ii de pictură la Centrul Artistic, al cărui membru fondator sunt; câte o conferință patriotică la Societatea de îmbunătățiri pentru PopulaÈ›ie sau un eveniment de seamă precum stagiunea în care s a produs artista Fábregas la Teatrul Apolo. ÃŽn tinereÈ›e, mă duceam la sălile de cinema în aer liber unde, la fel de bine, ne putea lua prin surprindere o eclipsă de lună sau o dublă pneumonie din pricina unei averse răzleÈ›e. ÃŽnsă, mai mult decât filmele, mă interesau păsărelele de noapte care se culcau pe cât costa biletul de intrare sau pe gratis, ori pe datorie. Fiindcă cinematograful nu e genul meu. Cultul obscen al lui Shirley Temple a fost picătura care a făcut să se verse paharul. Singurele mele călătorii au fost cele patru la Jocurile Florale de la Cartagena de Indias, înainte de a împlini treizeci de ani, È™i una într o noapte cumplită cu È™alupa cu motor, fiind invitat de Sacramento Montiel la inaugurarea unui bordel al său la Santa Marta. ÃŽn privinÈ›a vieÈ›ii mele casnice, nu sunt lacom din fire È™i am gusturi simple. De când Damiana a îmbătrânit È™i nu s a mai gătit la mine acasă, unica mea mâncare regulată a fost tortilla cu cartofi la cafeneaua Roma, după ce se închidea ziarul. Astfel încât, în ajunul zilei când împlineam nouăzeci de ani, am rămas nemâncat È™i n am putut să mă concentrez să citesc în aÈ™teptarea veÈ™tilor de la Rosa Cabarcas. Greierii țârâiau din răsputeri în zăpuÈ™eala de la ora două, È™i iureÈ™ul soarelui prin ferestrele deschise m a silit să schimb în trei rânduri locul hamacului. ÃŽntotdeauna mi s a părut că în zilele mele de naÈ™tere soarele dogorea cel mai tare din tot anul È™i învățasem să l suport, dar starea sufletească din ziua aceea nu m a lăsat să i È›in piept. La patru, am încercat să mă liniÈ™tesc cu cele È™ase suite pentru violoncel de Johann Sebastian Bach, în versiunea definitivă a lui don Pablo Casáls. Le consider tot ce poate fi mai înÈ›elept din toată muzica, dar, în loc să mă calmeze, ca de obicei, m au lăsat într o stare de deprimare cumplită. Am adormit la a doua, care mi se pare puÈ›in cam molatică, È™i în vis am amestecat tânguirea violoncelului cu aceea a unui vapor trist care a ridicat ancora. Aproape imediat m a trezit telefonul, È™i vocea ruginită a Rosei Cabarcas m a redat vieÈ›ii. Prost să fii, noroc să ai, mi a zis. Am găsit o puicuță mai grozavă decât cea pe care o doreai tu, dar are un cusur: abia dacă merge pe paisprezece ani. Nu mi pasă dacă trebuie să schimb scutece, i am răspuns în glumă, fără să i înÈ›eleg motivele. Nu i vorba de tine, mi a spus ea, dar cine o să ispășească pentru mine cei trei ani de închisoare? Nimeni n avea să ispășească nimic È™i în nici un caz ea, bineînÈ›eles. ÃŽÈ™i recruta fetele dintre minorele care vindeau în prăvălia ei, pe care le iniÈ›ia È™i le exploata până treceau la viaÈ›a È™i mai grea de târfe cu diplomă, în bordelul faimos È›inut de Eufemia La Negra. Nu plătise niciodată vreo amendă, fiindcă grădina ei era o Arcadie pentru autoritățile din partea locului, de la guvernator până la cel mai mărunt slujbaÈ™ de primărie, È™i era de neînchipuit că pe patroană n ar È›ine o puterile să încalce legea după bunul ei plac. Astfel că scrupulele ei de ultim moment n aveau, pesemne, alt scop decât să profite cât mai mult de favorurile pe care le făcea: cu atât mai scumpe, cu cât meritau o pedeapsă mai mare. Diferendul s a aplanat o dată cu adăugarea sumei de doi pesos pentru servicii È™i ne am înÈ›eles ca la zece noaptea eu să fiu la ea acasă cu cinci pesos, bani gheață È™i plătiÈ›i dinainte. Nici un minut mai devreme, căci copila trebuia să le dea de mâncare fraÈ›ilor mai mici È™i apoi să i culce È™i să se mai îngrijească È™i de maică sa, beteagă din pricina reumatismului. Mai erau patru ceasuri. Pe măsură ce se scurgeau, pieptul mi se umplea de o spumă acră ce nu mă lăsa nicicum să respir. M am străduit zadarnic să mi amăgesc timpul cu îmbrăcatul. Nimic nou, de bună seamă, dacă până È™i Damiana spune că mă îmbrac cu ritualul unui episcop. M am tăiat cu briciul de bărbierit, am fost nevoit să aÈ™tept până se răceÈ™te apa de la duÈ™, încălzită prea tare de soarele ce bătea în È›evi, È™i simplul efort de a mă È™terge cu prosopul m a făcut să năduÈ™esc iar. M am îmbrăcat potrivit norocului din noaptea aceea: costumul de in alb, cămaÈ™a cu dungi albastre cu guler scrobit cu pap, cravata de mătase chinezească, ghetele văcsuite cu È›incvais È™i ceasul de aur cu coroniță, cu lanÈ›ul prins la butoniera reverului. La sfârÈ™it, mi am îndoit înăuntru manÈ™etele pantalonilor, să nu se vadă că sunt cu o È™chioapă mai scund. Am faima de zgârcit, pentru că nimeni nu È™i poate închipui că sunt chiar aÈ™a de sărac locuind unde locuiesc, È™i adevărul e că o noapte ca aceea era cu mult peste mijloacele mele. Din cutia cu economii de sub pat am scos doi pesos pentru plata camerei, patru pentru madamă, trei pentru copilă È™i cinci de rezervă, pentru masa mea de seară È™i alte cheltuieli mărunte. AÈ™adar, cei paisprezece pesos pe care mi i dă ziarul pentru o lună de articole duminicale. I am ascuns într un buzunar secret de la betelie È™i m am parfumat cu pulverizatorul cu apă de colonie marca Lanman & Kemp Barclay & Comp. Atunci am simÈ›it gheara panicii È™i, la primul dangăt de la opt, am coborât pe bâjbâite scările în beznă, năduÈ™ind de spaimă, È™i am ieÈ™it în noaptea strălucitoare a ajunului zilei mele. Se răcorise. Grupuri de bărbaÈ›i singuri discutau È›ipând în gura mare despre fotbal pe Paseo Colón, printre taximetriÈ™tii opriÈ›i în È™ir pe mijlocul străzii. O orchestră de alămuri cânta un vals languros pe aleea străjuită de salcâmi înfloriÈ›i. Una dintre târfuliÈ›ele sărmane care È™i vânează clienÈ›ii în văzul lumii pe Strada Notarilor mi a cerut, ca întotdeauna, o È›igară È™i i am răspuns ca întotdeauna: De când m am lăsat de fumat, se împlinesc azi treizeci È™i trei de ani, două luni È™i È™aptesprezece zile. Trecând prin dreptul Firului de Aur m am privit în vitrinele iluminate È™i nu m am văzut aÈ™a cum mă simÈ›eam, ci mai bătrân È™i mai prost îmbrăcat. Cu puÈ›in înainte de zece, am luat un taxi È™i i am cerut È™oferului să mă ducă la Cimitirul Universal, pentru a nu se È™ti unde mergeam de fapt. S a uitat la mine amuzat prin oglindă È™i mi a spus: Nu mă speriaÈ›i, domnule învățat, să dea Dumnezeu să rămân mai departe la fel de viu ca dumneavoastră! Am coborât împreună în faÈ›a cimitirului, fiindcă el n avea să mi dea restul, È™i am fost nevoiÈ›i să schimbăm la „Mormântul", o bodegă amărâtă unde își plâng morÈ›ii beÈ›ivanii din zori. Când ne am încheiat socotelile, È™oferul mi a spus cât se poate de serios: FiÈ›i cu băgare de seamă, domnule, că acum casa Rosei Cabarcas nu mai e nici pe departe cum a fost. N am putut să nu i mulÈ›umesc, convins, ca toată lumea, că nu există nici un secret sub soare pentru È™oferii de pe Paseo Colón. Am intrat într un cartier de oameni săraci ce n avea nimic comun cu acela pe care îl cunoscusem pe timpul meu. Erau aceleaÈ™i străzi largi cu nisip fierbinte, case cu uÈ™ile deschise, pereÈ›i din scânduri negeluite, acoperiÈ™uri din frunze de palmier È™i curÈ›i cu pietriÈ™. Dar oamenii de acolo își pierduseră tihna. ÃŽn majoritatea caselor se È›ineau petrecerile obiÈ™nuite de vinerea seara, al căror vacarm te făceau să te cutremuri. Oricine putea intra pentru cincizeci de centime la petrecerea care i plăcea mai mult, dar putea foarte bine È™i să danseze pe gratis în curte. Eu mergeam de zor, dornic să mă înghită pământul cu hainele mele de filfizon cu tot, însă nimeni nu m a luat în seamă, în afară de un mulatru slăbănog care moțăia aÈ™ezat în poarta unei case. — Salut, È™efu', mi a strigat vesel nevoie mare, futai plăcut! Ce puteam face altceva decât să i mulÈ›umesc? Am fost silit să mă opresc în trei rânduri să mi trag sufletul înainte de a ajunge în vârful ultimei coaste. De acolo am văzut uriaÈ™a lună de aramă ce se înălÈ›a la orizont È™i, din senin, o urgență a pântecelui m a făcut să mă tem pentru soarta mea, dar nu m a È›inut mult. La capătul străzii, acolo unde cartierul se prefăcea într o pădurice de pomi fructiferi, am intrat în prăvălia Rosei Cabarcas. Nu părea aceeaÈ™i. Fusese madama cea mai discretă È™i tocmai de aceea È™i cea mai cunoscută. O femeie voinică, pe care voiam s o facem sergent de pompieri, punându i pe cap o cunună, atât pentru corpolenÈ›a ei, cât È™i pentru eficienÈ›a cu care stingea focul bărbaÈ›ilor din cartier. Dar singurătatea îi împuÈ›inase trupul, îi zbârcise pielea È™i i ascuÈ›ise vocea cu atâta măiestrie, că părea o copilă bătrână. De pe vremuri nu i mai rămâneau acum decât dinÈ›ii perfecÈ›i, cu unul pe care È™i l îmbrăcase în aur din cochetărie. Þinea doliu strict pentru bărbatul ei, mort după cincizeci de ani de viață împreună, È™i adăugase un soi de bonetă neagră la moartea singurului fiu care o ajuta în afacerile ei dubioase. Doar ochii diafani È™i cruzi îi străluceau, plini de viață, È™i, privindu i, mi am dat seama că nu È™i schimbase firea. Prăvălia avea un bec slab în tavan È™i mai nimic de vânzare prin dulapuri, care nici măcar nu slujeau drept paravan unui comerÈ› în gura mare strigat È™i cunoscut de toată lumea, dar pe care nimeni nu voia să l recunoască. Rosa Cabarcas tocmai servea un client când am intrat pe vârfuri. Nu È™tiu dacă nu m a recunoscut într adevăr sau s a prefăcut doar, ca să păstreze aparenÈ›ele. M am aÈ™ezat pe scaunul de aÈ™teptare până avea să fie liberă È™i am încercat să o recompun în memorie aÈ™a cum fusese. Nu doar o singură dată, pe când amândoi eram încă zdraveni, mă lecuise de spaime È™i ea. Cred că mi a citit gândurile, fiindcă s a întors spre mine È™i m a cercetat cu o privire îngrijorător de scrutătoare. Nu trece timpul pentru tine, oftă cu tristeÈ›e. Eu am vrut s o măgulesc: pentru tine trece, dar spre bine. Serios, mi a zis ea, chiar È›i s a mai înviorat puÈ›in faÈ›a de cal mort. Poate fiindcă mi am schimbat ieslea, i am răspuns È™trengăreÈ™te. S a însufleÈ›it. Din câte mi amintesc, aveai o sculă de condamnat la galere. Cum o duce? M am eschivat: Tot ce s a schimbat de când nu ne am mai văzut e că uneori îmi arde fundul. Diagnosticul ei nu s a lăsat aÈ™teptat: Pentru că nu l foloseÈ™ti. ÃŽl am numai pentru ce l a făcut Domnul, i am răspuns, dar mă ardea într adevăr de multă vreme È™i întotdeauna pe lună plină. Rosa a scotocit prin sertarele vraiÈ™te È™i a desfăcut o sticluță cu o pomadă verde ce mirosea a tinctură de arnică. Să i spui copilei să È›i o ungă cu degeÈ›elul ei aÈ™a, È™i È™i a învârtit arătătorul cu o elocvență neruÈ™inată. I am răspuns că, slavă Domnului, eram încă în stare să mă descurc fără unsori de vraci. Ea mi a zis batjocoritor: Vai, maestre, îți cer iertăciune! Și a trecut la subiect. Copila e în cameră de la ora zece, mi a spus; e frumoasă, curată È™i bine crescută, dar moartă de frică, pentru că o prietenă de ale ei, care fugise cu un stivuitor din Gayra, sângerase preÈ› de două ceasuri până a murit. Dar, mă rog, a încuviinÈ›at Rosa, se înÈ›elege, căci cei din Gayra au faima de a mulÈ›umi È™i măgăriÈ›ele. Și È™i a reluat È™irul: Sărmănica, pe deasupra mai trebuie să muncească È™i cât e ziulica de lungă cosând nasturi într o fabrică. Nu mi s a părut c ar fi o îndeletnicire chiar atât de grea. AÈ™a cred bărbaÈ›ii, mi a replicat ea, dar e mai cumplită decât să spargi piatră. ÃŽn afară de asta, mi a mai mărturisit că i a dat copilei o licoare cu bromură È™i valeriană È™i că acum era adormită. Mi a fost teamă că mila era alt È™iretlic pentru a mări preÈ›ul, însă nu, a zis ea, cuvântul meu e cuvânt. Cu niÈ™te reguli stricte: fiecare lucru plătit aparte, cu bani peÈ™in È™i în avans. AÈ™a a È™i fost. Am urmat o prin curte, înduioÈ™at de chipul ei ofilit È™i de mersul anevoios, cu picioarele umflate în ciorapii de bumbac grosolan. Luna plină prindea să ajungă în mijlocul cerului È™i lumea se vedea parcă scufundată în apă verde. Aproape de prăvălie, se afla un È™opron acoperit cu frunze de palmier pentru chefurile slujbaÈ™ilor de la primărie, cu o mulÈ›ime de taburete din piele È™i de hamacuri atârnate de furci. ÃŽn curtea din spate, unde începea păduricea de pomi fructiferi, era o galerie cu È™ase cămăruÈ›e de chirpici netencuite, cu plase de sârmă împotriva țânÈ›arilor la ferestre. Singura ocupată era în penumbră, iar Toña La Negra cinta la radio un cântec de dragoste nefericită. Rosa Cabarcas a răsuflat adânc: Boleroul e viaÈ›a. Eu eram de aceeaÈ™i părere, dar până astăzi nu m am încumetat s o scriu. Ea împinse uÈ™a, intră o clipă È™i ieÈ™i îndată. E tot adormită, spuse. Ai face bine s o laÈ™i să se odihnească atât cât simte nevoia, noaptea ta e mai lungă decât a ei. Eu eram zăpăcit: Ce crezi că trebuie să fac? Știi tu ce să faci, mi a răspuns ea cu o blândeÈ›e deplasată, nu degeaba eÈ™ti învățat. S a întors cu spatele È™i m a lăsat singur cu spaima mea. N aveam scăpare. Am intrat în cămăruță cu inima bătându mi nebuneÈ™te È™i am văzut o pe copila adormită, goală È™i neajutorată în uriaÈ™ul pat închiriat, aÈ™a cum o făcuse maică sa. Zăcea pe o parte, cu faÈ›a spre ușă, luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în evidență toate amănuntele. M am aÈ™ezat s o contemplu de pe marginea patului, subjugat de vraja celor cinci simÈ›uri. Era oacheșă È™i caldă. O supuseseră la un regim de igienă È™i înfrumuseÈ›are ce n a neglijat nici puful care i mijea la pubis. ÃŽi ondulaseră părul È™i avea la unghiile de la mâini È™i de la picioare un lac natural, dar pielea de culoarea melasei se vedea aspră È™i julită. Sânii de curând iviÈ›i păreau încă de băieÈ›el, dar se simÈ›eau împinÈ™i de o energie secretă, gata să se dezlănÈ›uie. Partea cea mai frumoasă a trupului ei erau picioarele mari cu care, de bună seamă, pășea tainic, cu degete lungi È™i sensibile ca alte mâini. Era umedă de o sudoare fosforescentă, în pofida ventilatorului, iar căldura devenea insuportabilă pe măsură ce noaptea înainta. Era cu neputință să È›i imaginezi cum arăta în realitate faÈ›a vopsită grosolan, sub stratul dens de pudră de orez cu două pete de fard pe obraji, cu gene false, sprâncenele È™i pleoapele parcă date cu negru de fum È™i buzele mărite cu ruj ca ciocolata. ÃŽnsă fardurile nu reuÈ™eau să i ascundă trăsăturile: nasul mândru, sprâncenele împreunate, buzele îmbietoare. Mi am zis: un tăuraÈ™ fraged gata de luptă. La unsprezece, m am dus, ca de obicei, la baie, unde se aflau, pe un scaun, hainele i de fată nevoiașă, împăturite cu grijă de bogătană: o rochie de stambă imprimată cu fluturi, niÈ™te chiloÈ›i galbeni de barchet È™i sandale de sfoară de agavă. Peste haine era o brățară ieftină È™i un lănÈ›iÈ™or foarte fin cu un medalion cu Fecioara. Pe poliÈ›a chiuvetei, o poÈ™etă cu un ruj, o cutiuță de farduri, o cheie È™i niÈ™te monede mărunte. Totul atât de ieftin È™i de uzat, că nu mi am putut imagina pe nimeni atât de sărac ca ea. M am dezbrăcat È™i mi am aranjat hainele cum am putut mai bine pe umeraÈ™, ca să nu È™ifonez mătasea cămășii È™i dunga pantalonilor de in. Am urinat în closetul cu lanÈ›, aÈ™ezat precum m a învățat de mic copil Florina de Dios, pentru a nu stropi marginea vasului È™i, chiar È™i acum, lăsând modestia la o parte, cu un È™uvoi năvalnic È™i neîntrerupt, de mânz sălbatic. ÃŽnainte de a ieÈ™i, m am apropiat de oglinda chiuvetei. Calul care m a privit de acolo nu era mort, ci lugubru È™i avea o gușă ca un papă, pleoapele umflate, iar coama care fusese odinioară chica mea de muzician era acum rărită. — La naiba – i am zis – ce pot să fac dacă nu È›i sunt pe plac? Străduindu mă să n o trezesc, m am aÈ™ezat gol pe pat È™i am cercetat o puÈ›in câte puÈ›in, căci vederea mi se deprinsese cu amăgirile luminii roÈ™iatice. Mi am plimbat vârful arătătorului de a lungul grumazului năduÈ™it È™i toată fiinÈ›a i s a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă, întorcându se spre mine cu un fornăit ce m a învăluit în aburul răsuflării ei acriÈ™oare. Am strâns o de nas cu degetul mare È™i arătătorul, È™i ea s a scuturat, È™i a ferit capul È™i mi a întors spatele fără să se trezească. Am încercat să i desfac picioarele cu genunchiul, îmboldit de o ispită neprevăzută. La primele două tentative s a împotrivit cu pulpele încordate. I am cântat la ureche: „Patul Delgadinei de îngeri e străjuit". S a destins puÈ›in. Un curent fierbinte mi a urcat prin vene È™i lenta mea vietate ieÈ™ită la pensie se trezi din somnul ei prelung. Delgadina, sufletul meu, am implorat o cu jind. Delgadina. Ea scoase un geamăt sumbru, scăpă dintre coapsele mele, îmi întoarse spatele È™i se strânse ca un melc în căsuÈ›a lui. Licoarea cu valeriană a fost pesemne la fel de eficace pentru mine ca È™i pentru ea, fiindcă nici ea, nici altcineva n a pățit nimic. Dar nu mi a păsat. M am întrebat la ce bun s o deÈ™tept, aÈ™a umilit È™i trist cum mă simÈ›eam È™i rece ca un chefal. Limpezi, necruțătoare, răsunară atunci clopotele vestind miezul nopÈ›ii È™i începură zorii zilei de 29 august, ziua martiriului Sfântului Ioan Botezătorul. O ființă omenească plângea în hohote pe stradă È™i nimeni n o lua în seamă. M am rugat pentru ea, dacă avea nevoie de aÈ™a ceva, dar È™i pentru mine, în chip de mulÈ›umire pentru darurile primite. „Nimeni să nu se amăgească la gândul că va dura ce È™i doreÈ™te mai mult decât tot ce a fost." Copila gemu prin somn È™i m am rugat È™i pentru ea: „Căci toate s sortite să treacă pe astă lume". Apoi am stins radioul È™i lumina, să dorm. M am trezit în revărsatul zilei, fără să mi amintesc unde mă aflam. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt. Am avut senzaÈ›ia neclară că o simÈ›isem sculându se în beznă È™i că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat. A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoÈ™team vicleÈ™ugurile seducÈ›iei È™i veÈ™nic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându mă după preÈ› decât după farmecele lor, È™i făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcaÈ›i, de cele mai multe ori, È™i întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. ÃŽn noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmbol direa dorinÈ›ei sau opreliÈ™tile pudorii. M am sculat la cinci, îngrijorat din pricina articolului meu duminical care trebuia să fie pe masa redacÈ›iei înainte de douăsprezece. Mi am uÈ™urat pântecele punctual, încă stăpânit de ceea ce răscolea în mine luna plină È™i, când am tras apa, am simÈ›it că necazurile mele din trecut au pierit È™i ele, scurgându se în canal. Când m am întors în cameră, proaspăt È™i îmbrăcat, copila dormea cu faÈ›a în sus în lumina împăciuitoare a răsăritului, de a curmeziÈ™ul pe pat, cu braÈ›ele desfăcute în cruce È™i stăpână absolută a fecioriei sale. Domnul să È›i o păstreze, i am zis. I am pus pe pernă toÈ›i banii È™i mi am luat rămas bun pentru totdeauna cu o sărutare pe frunte. Casa, ca orice bordel în zori, era tot ce poate fi mai aproape de paradis. Am ieÈ™it pe poarta dinspre pădurice să nu întâlnesc pe nimeni. Am început să simt, în bătaia soarelui dogoritor din stradă, povara celor nouăzeci de ani, È™i să socotesc minut cu minut clipele nopÈ›ilor pe care le mai aveam până va fi să mor. 2 Scriu această poveste în puÈ›inul rămas din biblioteca părinÈ›ilor mei, ale cărei rafturi stau să se prăbuÈ™ească graÈ›ie răbdării cariilor. La urma urmelor, pentru ce mai am eu de făcut pe lumea asta, mi ar fi de ajuns dicÈ›ionarele mele de toate soiurile, primele două serii ale Episoadelor NaÈ›ionale de don Benito Pérez Galdós È™i Muntele vrăjit, care m a învățat să înÈ›eleg stările de spirit denaturate de oftică ale mamei. Spre deosebire de alte mobile È™i de mine însumi, masa mare la care scriu pare a se bucura de o sănătate tot mai bună o dată cu trecerea timpului, pentru că a fost făcută din esenÈ›e fine de către bunicul meu din partea tatălui, care a fost tâmplar de corăbii. DeÈ™i nu s obligat s o scriu, o împodobesc în fiecare dimineață cu rigoarea zadarnică ce m a făcut să pierd atâtea iubiri. Am la îndemână cărÈ›ile mele complice: cele două tomuri din Primul DicÈ›ionar Ilustrat al Academiei Regale, din 1903; Tezaurul Limbii Castiliene sau Spaniole de don Sebastián de Covarrubias; gramatica lui don Andrés Bello, pentru vreo eventuală îndoială semantică, aÈ™a cum se cuvine; noul DicÈ›ionar ideologic al lui don Julio Casares, în special pentru antonimele È™i sinonimele sale, apoi Vocabulario della Lingua Italiana de Nicola Zingarelli, spre a mă folosi de limba mamei, pe care am învățat o din leagăn, È™i dicÈ›ionarul de latină pe care, fiind mama celorlalte două, o consider limba mea de obârÈ™ie. ÃŽn stânga mesei de scris È›in veÈ™nic cinci file de hârtie velină de mărime obiÈ™nuită pentru articolul meu de duminică È™i cornul cu praf pentru scrisori, pe care l prefer modernului tampon de sugativă. ÃŽn dreapta se află călimara È™i tocurile din metal uÈ™or cu perniÈ›a de aur, deoarece încă mai scriu cu literele acelea romantice învățate de la Florina de Dios ca să nu mă deprind cu caligrafia oficială a soÈ›ului ei, care a fost notar È™i expert contabil până È™i a dat duhul. De multă vreme ni s a impus la ziar să scriem la maÈ™ină, spre o mai bună calculare a textului cules la linotip È™i o mai mare siguranță a imprimării, dar niciodată n am dar curs acestui prost obicei. Am scris mai departe de mână, transcriind apoi la maÈ™ină cu un istovitor ciocănit de găină, graÈ›ie privilegiului ingrat de a fi colaboratorul cel mai vechi. Astăzi, pensionat, dar nu învins, mă bucur de favoarea sacră de a lucra acasă, cu telefonul închis, pentru ca nimeni să nu mă deranjeze, È™i fără cenzor care să urmărească ce scriu peste umărul meu. Trăiesc fără câini, fără păsări È™i n am nici servitori, în afară de credincioasa mea Damiana care m a scos din încurcăturile cele mai neaÈ™teptate È™i continuă să vină o dată pe săptămână să mai deretice, chiar aÈ™a cum e acum, căci stă prost cu vederea È™i cu mintea. Pe patul de moarte, mama m a implorat să mă însor de tânăr cu o femeie albă, să facem măcar trei copii, unul neapărat o fată cu numele ei, pe care l purtaseră maică sa È™i bunică sa. Am luat aminte la rugămintea ei fierbinte, dar aveam o idee atât de flexibilă despre tinereÈ›e, că niciodată nu mi s a părut prea târziu. Până într o zi călduroasă la prânz, când am greÈ™it uÈ™a în casa pe care o avea familia Palomares de Castro la Pradomar È™i am surprins o goală pe Ximena Ortiz, mezina, care își făcea siesta în dormitorul de alături. Era culcată cu spatele la ușă È™i s a întors să mă privească peste umăr cu un gest atât de iute, că nu mi a lăsat timp să fug. Ah, iertare, am izbutit să bâigui cu sufletul la gură. Ea a zâmbit, s a întors spre mine cu o miÈ™care de gazelă È™i mi s a arătat din cap până n picioare. Toată odaia părea saturată de intimitatea ei. Nu era chiar în pielea goală, căci avea după ureche o floare otrăvitoare cu petale portocalii, ca Olympia lui Manet, È™i, tot ca ea, purta o brățară de aur la încheietura mâinii drepte È™i o coleretă de perle mărunte. Nu mi am imaginat în veci că aÈ™ putea vedea ceva mai tulburător câte zile voi mai avea, iar astăzi pot adeveri că am avut dreptate. Am închis brusc uÈ™a, ruÈ™inat de stângăcia mea È™i hotărât s o uit. ÃŽnsă Ximena Ortiz nu m a lăsat. ÃŽmi trimitea mesaje prin prietene comune, bileÈ›ele incitante, amenințări brutale, în vreme ce se răspândea zvonul că eram îndrăgostiÈ›i nebuneÈ™te unul de altul, fără ca noi să fi schimbat vreun cuvânt. A fost imposibil să rezist. Avea niÈ™te ochi de pisică sălbatică, un trup la fel de provocator È™i îmbrăcată, È™i goală È™i niÈ™te plete bogate de aur răvășit, al căror parfum de femeie mă făcea să plâng de furie, muÈ™când perna. Știam că nicicând n avea să fie dragoste, dar atracÈ›ia satanică pe care o exercita asupră mi era atât de neîndurătoare, că mă străduiam să mă alin cu toate femeiuÈ™tile cu ochi verzi care mi ieÈ™eau în cale. N am izbutit vreodată să mi sting focul amintirii sale în patul de la Pradomar, aÈ™a încât m am predat ei, cerându i mâna cu tot dichisul, cu schimb de verighete È™i anunÈ› de nuntă mare înainte de Rusalii. Vestea a avut răsunet mai puternic în Cartierul Chinezesc decât pe la cluburile de societate. Mai întâi cu glume, dar apoi a stârnit nemulÈ›umirea certă a multora care considerau căsătoria drept ceva mai curând ridicol decât sacru. Logodna mea a respectat tot ritualul moralei creÈ™tine pe terasa cu orhidee de pe malul Amazonului È™i glastre atârnate cu ferigi din casa viitoarei mele soÈ›ii. Ajungeam pe la È™apte seara, în costum întreg din in alb È™i veÈ™nic cu vreun cadou, fie mărgele de artizanat, fie bomboane de ciocolată elveÈ›iană, È™i stăteam de vorbă pe jumătate în glumă, pe jumătate serios până la zece, păziÈ›i de mătuÈ™a Argénida, care adormea de cum închidea ochii, precum însoÈ›itoarele fetelor tinere din romanele vremii. Ximena devenea tot mai nesățioasă cu cât ne cunoÈ™team mai bine, își lepăda corsete È™i fuste pe măsură ce se înteÈ›ea arÈ™iÈ›a din iunie È™i era lesne de imaginat puterea distructivă pe care o avea, cu siguranță, în penumbră. După două luni de logodnă, nu mai aveam despre ce să vorbim È™i ea a făcut aluzie la copii fără s o spună răspicat, croÈ™etând botoÈ™ei de lână pentru nou născuÈ›i. Eu, logodnic amabil, am învățat să croÈ™etez împreună cu ea, È™i astfel ne am petrecut ceasurile de prisos de până la nuntă, eu croÈ™etând botoÈ™ei albaÈ™tri pentru băieÈ›i È™i ea croÈ™etând botoÈ™ei roz pentru fetiÈ›e, să vedem care nimerea, până au fost de ajuns pentru mai bine de cincizeci de copii. ÃŽnainte să bată ceasul de zece, luam o trăsură È™i mă duceam în Cartierul Chinezesc să mi trăiesc noaptea în tihnă. Furtunoasele petreceri prin care îmi luam adio de la viaÈ›a de burlac făcute în Cartierul Chinezesc erau exact opusul celor apăsătoare de la Club. Contrast care mie mi a fost util pentru a afla care din cele două lumi era, în realitate, a mea, È™i mi am făcut iluzia că erau amândouă, dar fiecare la orele ei, fiindcă din oricare din ele vedeam cum se îndepărtează cealaltă, cu gemetele sfâșietoare cu care se despart două vapoare în largul mării. Cheful cu dans din ajunul nunÈ›ii de la „Puterea Domnului" a inclus È™i o ceremonie finală ce i putea trece prin minte numai unui popă galician împotmolit în desfrâu: le a împodobit pe toate femeile de acolo cu văluri de mireasă È™i flori de lămâiță, pentru a se mărita cu mine de a valma, într o universală sfântă taină a căsătoriei. A fost o noapte de mari sacrilegii, în care douăzeci È™i două dintre ele mi au jurat dragoste È™i supunere, iar eu le am jurat credință È™i ocrotire până ce moartea ne va despărÈ›i. N am putut dormi, presimÈ›ind ceva iremediabil. Din zorii zilei, am început să număr cum se scurg orele după bătăile ceasului catedralei, până la cele È™apte de temut, când trebuia să mă aflu în biserică. Telefonul a început să sune la opt; lung, tenace, de neprevăzut, preÈ› de mai bine de un ceas. Nu numai că n am răspuns: nici n am răsuflat. PuÈ›in înainte de zece, au bătut în poartă, mai întâi cu pumnul, apoi cu strigăte ale unor glasuri cunoscute È™i abominabile. Mi era groază că o vor doborî la pământ, temându se să nu se fi întâmplat ceva grav, însă pe la unsprezece casa a rămas învăluită în liniÈ™tea încremenită de după marile catastrofe. Atunci am plâns pentru ea È™i pentru mine È™i m am rugat din tot sufletul să nu mă mai întâlnesc cu ea în vecii vecilor. Vreun sfânt m a auzit pesemne, căci Ximena Ortiz a plecat din È›ară chiar în noaptea aceea È™i nu s a mai întors decât după douăzeci de ani, măritată cum se cuvine È™i cu cei È™apte copii care ar fi putut să fie ai mei. Mi a fost tare greu să mi păstrez postul È™i coloana la El Diario de La Paz, după afrontul acela social. Dar nu din pricina asta mi au exilat articolele la pagina unsprezece, ci datorită impetuozității oarbe cu care È™i a făcut apariÈ›ia secolul XX. Progresul a devenit mitul oraÈ™ului. Totul s a schimbat: au început să zboare avioanele È™i un om întreprinzător a aruncat un sac cu scrisori dintr un Junker È™i a inventat poÈ™ta aeriană. Doar articolele mele de la ziar au rămas neschimbate. Noile generaÈ›ii s au năpustit asupra lor ca È™i când ar fi fost o mumie a trecutului care trebuia distrusă, dar eu am È›inut o pe acelaÈ™i ton, fără concesii, împotriva curentelor renovatoare. Am fost surd la toate. ÃŽmplinisem patruzeci de ani, dar redactorii tineri îmi botezaseră coloana zicându i „Coloana Bastardului Mudarra". Directorul de pe vremea aceea m a convocat la el în birou să mi ceară să adopt noul stil. Solemn, de parcă tocmai ar fi descoperit acest adevăr, mi a spus: Lumea înaintează. Da, i am răspuns, înaintează, dar învârtindu se în jurul soarelui. Nu mi a desfiinÈ›at articolul duminical pentru că n ar mai fi găsit alt făcător de È™tiri. Astăzi È™tiu că am avut dreptate È™i È™tiu È™i de ce. AdolescenÈ›ii generaÈ›iei mele, luaÈ›i de valurile vieÈ›ii, au uitat cu desăvârÈ™ire de iluziile viitorului, până când realitatea i a învățat că viitorul nu era aÈ™a cum îl visau È™i au descoperit nostalgia. Articolele mele duminicale erau acolo, ca o relicvă arheologică printre dărâmăturile trecutului, È™i È™i au dat seama că erau nu numai pentru bătrâni, ci È™i pentru tinerii care nu se temeau să îmbătrânească. Articolul a revenit atunci în secÈ›iunea editorială È™i, în ocazii speciale, pe prima pagină. Oricui mă întreabă îi spun mereu adevărul: târfele nu mi au lăsat timp să fiu căsătorit. TotuÈ™i, trebuie să recunosc că n am descoperit această explicaÈ›ie până în ziua în care am împlinit nouăzeci de ani, când am plecat de la Rosa Cabarcas cu hotărârea de a nu mai provoca în veci destinul. Mă simÈ›eam altul. DispoziÈ›ia mi s a schimbat din pricina trupei de soldaÈ›i pe care i am văzut postaÈ›i lângă grilajul din jurul parcului. Am găsit o pe Damiana spălând pardoseala, în patru labe în salon, È™i tinereÈ›ea coapselor ei la vârsta pe care o avea mi a stârnit un tremur din alte timpuri. Ea a simÈ›it pesemne, căci È™i a tras în jos fusta. Nu mi am putut înfrâna tentaÈ›ia de a o întreba: Spune mi, Damiana, de ce anume îți aminteÈ™ti? Nu mi amintesc de nimic, spuse ea, dar întrebarea dumneavoastră mă face să mi vină în minte. Am simÈ›it o apăsare în piept. Nu m am îndrăgostit niciodată, i am spus. Ea mi a răspuns pe dată: Eu, da. Și È™i a sfârÈ™it vorba, fără să se oprească din treabă: Am plâns douăzeci È™i doi de ani după dumneavoastră. Inima mi a tresărit. Căutând o ieÈ™ire onorabilă, i am zis: Am fi fost o pereche potrivită. Păi rău faceÈ›i că mi o spuneÈ›i acum, pentru că nu mi mai serveÈ™te nici de alinare. Când a dat să plece, mi a spus cât se poate de firesc: N o să mă credeÈ›i, dar sunt tot fecioară, mulÈ›umesc lui Dumnezeu! PuÈ›in mai târziu, am descoperit că lăsase vaze cu trandafiri roÈ™ii prin toată casa È™i un bileÈ›el pe pernă: „Vă doresc să ajungeÈ›i la o sută". Cu gustul acesta amar m am aÈ™ezat să mi scriu mai departe articolul pe care ieri îl întrerupsesem la jumătate. L am terminat într un suflet în mai puÈ›in de două ceasuri È™i am fost nevoit să mi muncesc fantezia, nu glumă, pentru a l smulge din mine fără să mi se vadă plânsetul. Printr o pală de inspiraÈ›ie târzie, am hotărât să l închei cu precizarea că o dată cu el ajungeam în chip fericit la sfârÈ™itul unei vieÈ›i lungi È™i demne, fără ineleganÈ›a de a muri. IntenÈ›ia mea era să l las la poartă la ziar È™i să mă întorc acasă. Dar n am putut. Tot personalul mă aÈ™tepta să mi sărbătorească ziua. Clădirea era în reparaÈ›ii, pretutindeni se vedeau schele È™i grămezi de moloz îngheÈ›at, însă opriseră lucrul în vederea petrecerii. Pe o masă improvizată din scânduri erau băuturile pentru toast È™i cadourile învelite în hârtie poleită. Năucit de fulgerările aparatelor, am făcut împreună cu toÈ›i fotografiile de aducere aminte. M am bucurat să i văd acolo pe ziariÈ™tii de la radio È™i de la celelalte ziare din oraÈ™: La Prensa, matinalul conservator; El Heraldo, matinalul liberal È™i El Nacional, ziarul de seară de senzaÈ›ie care încerca să mai destindă tensiunile sociale cu foiletoane pasionale. Nu era curios că se aflau laolaltă, căci totdeauna a fost în spiritul oraÈ™ului să nu se afecteze în nici un fel prieteniile legate între soldaÈ›i pe când mareÈ™alii purtau bătălia editorială. Se mai afla acolo, în afara orelor de serviciu, cenzorul oficial, don Jerónimo Ortega, căruia îi ziceam „Abominabilul Om de la Nouă", fiindcă ajungea punctual la această oră a serii cu pixul lui neîndurător de satrap spaniol. Stătea acolo până se asigura că n a rămas nici o literă necorectată în ediÈ›ia de a doua zi. Avea o aversiune personală împotriva mea, pentru fumurile mele de grămătic sau pentru că foloseam cuvinte italieneÈ™ti fără ghilimele ori cursive când mi se păreau mai expresive decât în spaniolă, cum ar trebui să fie uzul îndreptățit în limbile romanice. După ce l am suportat cu toÈ›ii patru ani, ajunsesem să l acceptăm aÈ™a cum o facem cu mustrările noastre de cuget. Secretarele aduseseră în sală un tort cu nouăzeci de lumânări aprinse care m au făcut să mă confrunt pentru prima oară cu numărul anilor mei. Am fost nevoit să mi înghit lacrimile când mi au cântat MulÈ›i ani trăiască! È™i mi am adus aminte de copilă fără nici un motiv. Nu m a încercat vreun sentiment, ci o compasiune târzie pentru o ființă de care nu speram să mi mai amintesc. Când s a rupt tăcerea care se aÈ™ternuse, cineva îmi pusese un cuÈ›it în mână să tai tortul. De teama ridicolului, nimeni nu s a încumetat să improvizeze un discurs. Eu aÈ™ fi vrut mai curând să mor decât să răspund. Pentru a pune capăt petrecerii, redactorul È™ef, față de care n am avut niciodată prea mare simpatie, ne a redat realității neîndurătoare. Și acum, ilustre nonagenar, m a întrebat, unde vă e articolul? Adevărul e că toată seara l am simÈ›it arzându mă ca niÈ™te cărbuni aprinÈ™i în buzunar, însă emoÈ›ia mă copleÈ™ise într atât, că n am avut inima să stric sărbătoarea cu demisia mea. Am răspuns: De data aceasta nu l am. Redactorul È™ef s a supărat pentru o greÈ™eală ce fusese de neconceput încă din secolul trecut. ÃŽnÈ›elegeÈ›i mă o dată È™i pe mine, i am spus, am avut o noapte atât de grea, că m am trezit în zori îndobitocit. Păi trebuia să scrieÈ›i asta, a răspuns el pe un ton acru. Cititorilor le ar plăcea să È™tie din sursă sigură cum e viaÈ›a la nouăzeci de ani. Una dintre secretare a intervenit: Poate o fi un secret încântător, spuse È™i mă privi maliÈ›ios: Sau nu i aÈ™a? O răbufnire fierbinte îmi încinse chipul. Fir ar să fie, mi am zis, ce trădătoare mai e È™i roÈ™eala! Alta, radioasă, m a arătat cu degetul: Ce minunăție! Mai are încă eleganÈ›a să se aprindă la față. ImpertinenÈ›a ei mi a stârnit alt val de îmbujorare peste primul. Trebuie să fi fost o noapte de ofensivă, spuse cea dintâi secretară. Ce invidie! Și mi a dat o sărutare ce mi a rămas pictată pe obraz. Fotografii se înverÈ™unară. Descumpănit, i am dat articolul redactorului È™ef È™i i am zis că treaba dinainte era o glumă, iată l aici, È™i am zbughit o năucit de ultima salvă de aplauze, pentru a nu fi de față când aveau să descopere că era demisia mea după jumătate de veac de tras la galere. ÃŽn noaptea aceea, desfăcând cadourile acasă, încă eram copleÈ™it de neliniÈ™te. LinotipiÈ™tii nu m au nimerit cu o cafetieră electrică la fel cu celelalte trei pe care le aveam de la aniversări anterioare. Tipografii mi au dat o autorizaÈ›ie să iau o pisică de angora de la crescătoria de animale a oraÈ™ului. DirecÈ›ia mi a dat o primă simbolică. Secretarele mi au făcut cadou trei perechi de chiloÈ›i de mătase cu urme de sărutări imprimate È™i o carte de vizită în care scriseseră că se ofereau să mi i scoată. Mi a trecut prin minte că printre farmecele bătrâneÈ›ii sunt È™i provocările pe care È™i le permit tinerele noastre prietene care cred că nu mai suntem în stare de nimic. N am È™tiut niciodată cine mi a trimis un disc cu cele douăzeci È™i patru de preludii de Chopin interpretate de Stefan Ashkenazy. Majoritatea redactorilor mi au dăruit cărÈ›i la modă. Nu terminasem cu desfăcutul cadourilor, când Rosa Cabarcas mi a telefonat cu întrebarea pe care nu voiam s o aud: Ce ai pățit cu copila? Nimic, am răspuns pe negândite. Þi se pare nimic că nici măcar n ai trezit o? a zis Rosa Cabarcas. O femeie nu iartă niciodată un bărbat care i nesocoteÈ™te prima noapte. I am argumentat că fata nu putea fi chiar atât de istovită numai de la cusutul nasturilor È™i că poate se prefăcuse adormită din pricina încercării grele de care se temea. Tot ce i mai rău, a zis Rosa, e că ea crede într adevăr că nu mai eÈ™ti în stare È™i mi ar pica tare prost s o strige în cele patru vânturi. Nu i am făcut plăcerea să mă arăt surprins. Chiar dacă ar fi aÈ™a, i am spus, starea ei e atât de jalnică încât n ai ce face cu ea nici adormită È™i nici trează: e de dus la spital. Rosa Cabarcas a coborât tonul: De vină e graba cu care s a făcut înÈ›elegerea, dar totul se poate îndrepta, ai să vezi. A promis c o s o tragă de limbă pe copilă È™i, dacă e cazul, s o oblige să dea banii înapoi, ce zici? Las o baltă, i am spus, nu s a întâmplat nimic, ba chiar toată povestea mi a servit ca dovadă că nu mai sunt bun pentru aÈ™a ceva. ÃŽn sensul ăsta, copila are dreptate: nu mai sunt în stare. Am pus telefonul în furcă, năpădit de o senzaÈ›ie de eliberare cum nu mai cunoscusem în viață, È™i în sfârÈ™it la adăpost de o sclavie care mă È›inea înlănÈ›uit de când împlinisem treisprezece ani. La È™apte seara am fost invitatul de onoare la concertul lui Jacques Thibaud È™i Alfred Cortot la Belle Arte, cu o interpretare strălucită a Sonatei pentru vioară È™i pian de César Frank, iar în pauză am auzit elogii de necrezut. Maestrul Pedro Biava, colosalul nostru muzician, m a dus aproape trăgân du mă la cabine, să mă prezinte interpreÈ›ilor. M am zăpăcit în asemenea hal, că i am felicitat pentru o sonată de Schumann pe care n o cântaseră, È™i cineva m a corectat în public în mod grosolan. Impresia că, de fapt, confundasem cele două sonate pur È™i simplu din ignoranță a stăruit în atmosferă, È™i încă agravată de o explicaÈ›ie bălmăjită prin care am încercat să îndrept lucrurile duminica următoare în cronica pe marginea concertului. Pentru prima oară în lunga mea viață, m am simÈ›it în stare să omor pe cineva. M am întors acasă chinuit de drăcuÈ™orul care ne suflă la ureche răspunsurile zdrobitoare pe care nu le am dat la timp È™i nici lectura, nici muzica nu mi au domolit furia. Din fericire, Rosa Cabarcas m a scos din nebunia aceea cu un răcnet la telefon: Sunt fericită de ce am văzut în ziar, căci nu credeam c ai împlinit nouăzeci, ci suta. I am răspuns enervat: AÈ™a de rablagit îți par? Dimpotrivă, mi a zis ea, m a surprins că arăți atât de bine. Mă bucur că nu eÈ™ti ca acei crai bătrâni care È™i măresc vârsta ca să se creadă că se È›in mai bine. Și schimbă brusc vorba: Am un dar pentru tine. Am fost surprins de a binelea: Ce anume? Copila, răspunse ea. N am stat nici o clipă pe gânduri. MulÈ›umesc, i am spus, dar asta i de domeniul trecutului. Ea nu m a luat în seamă: Þi o trimit acasă înfășurată în hârtie creponată È™i fiartă în bain marie cu lemn de santal, totul gratis. Am rămas neclintit È™i ea a început să îndruge o explicaÈ›ie încâlcită care mi s a părut sinceră. Mi a spus că fata fusese într un asemenea hal vineri, deoarece cususe două sute de nasturi cu acul È™i degetarul. Că i era cu adevărat frică de violurile sângeroase, dar acum era gata instruită pentru sacrificiu. Că în noaptea petrecută cu mine se sculase să se ducă la baie, iar eu dormeam atât de adânc, că i a fost milă să mă trezească, dar că plecasem când s a sculat ea de dimineață. M am revoltat, căci treaba asta mi s a părut o minciună inutilă. Mă rog, a continuat Rosa Cabarcas, chiar dac ar fi aÈ™a, copila e plină de căință. Sărmana de ea, e aici cu mine. Vrei să È›i o dau? Nu, pentru Dumnezeu, am răspuns. ÃŽncepusem să scriu, când m a sunat secretara de la ziar. Mi a transmis mesajul că directorul voia să mă vadă a doua zi la unsprezece dimineaÈ›a. Am fost punctual. Zgomotul asurzitor al etajului în È™antier părea de nesuportat, aerul era rarefiat de bubuiturile de ciocan, praful de la ciment È™i fumul catranului, însă redacÈ›ia se deprinsese să lucreze în rutina haosului. Birourile direcÈ›iei, în schimb, îngheÈ›ate È™i silenÈ›ioase, rămâneau într un teritoriu ideal care nu era al nostru. Marco Julio al treilea, cu un aer adolescentin, s a ridicat în picioare când m a văzut intrând, fără să È™i întrerupă convorbirea la telefon, mi a strâns mâna peste birou È™i mi a făcut semn să iau loc. Mi a trecut prin cap că nu era nimeni la telefon È™i că juca teatru să mă impresioneze, dar am descoperit îndată că vorbea cu guvernatorul È™i era, într adevăr, un dialog anevoios ca între duÈ™mani cordiali. Pe deasupra, cred că se străduia să pară energic în ochii mei, deÈ™i în acelaÈ™i timp rămânea în picioare câtă vreme discuta cu autoritățile. Sărea în ochi că avea viciul aspectului îngrijit. Tocmai împlinise douăzeci È™i nouă de ani, È™tia patru limbi È™i avea trei diplome internaÈ›ionale, spre deosebire de cel dintâi preÈ™edinte pe viață, bunicul lui dinspre tată, care a devenit ziarist empiric după ce făcuse avere cu comerÈ›ul de femei albe. Era manierat, exagera cu înfățiÈ™area sa atrăgătoare È™i cu seninătatea afiÈ™ată È™i doar o notă falsă în glas îi periclita prestanÈ›a. Purta un sacou tip sport cu o orhidee naturală la rever È™i tot ce avea pe el îi stătea ca turnat cât se poate de firesc, dar nimic din fiinÈ›a lui nu era făcut pentru atmosfera străzii, ci pentru primăvara din birourile sale. Eu, care prăpădisem aproape două ceasuri cu îmbrăcatul, am simÈ›it oprobriul sărăciei, È™i furia mi s a înteÈ›it. TotuÈ™i, lovitura mortală mi a dat o fotografia panoramică a întregului personal făcută la a douăzeci È™i cincea aniversare a fondării ziarului, unde era pusă o cruciuliță deasupra capului celor care mureau. Eu eram al treilea din dreapta, cu canotieră, cravată cu nod mare prinsă cu un ac cu perlă, cu prima mustață de colonel în civil pe care am avut o până la patruzeci de ani È™i ochelarii cu ramă de metal de seminarist prezbit de care n am avut nevoie decât după jumătate de secol. Văzusem poza asta atârnată ani de zile prin diverse birouri, însă numai atunci am fost sensibil la mesajul ei: din cei patruzeci È™i opt de colaboratori de la început numai patru mai eram în viață, È™i cel mai tânăr dintre noi ispășea o condamnare de douăzeci de ani pentru mai multe crime. Directorul È™i a încheiat convorbirea, m a surprins privind fotografia È™i a zâmbit: CruciuliÈ›ele nu le am pus eu, a spus. Mi se par de cel mai prost gust. Se aÈ™eză la birou È™i schimbă tonul: PermiteÈ›i mi să vă spun că sunteÈ›i omul cel mai imprevizibil pe care l am cunoscut. Și, citindu mi surpriza pe chip, mi o luă înainte: V o spun din cauza demisiei. Abia am izbutit să i strecor: E după o viață întreagă. El mi a replicat că tocmai de aceea nu era o soluÈ›ie potrivită. Articolul i se părea magnific, tot ce spuneam despre bătrâneÈ›e era de calitatea cea mai bună din câte citise vreodată È™i n avea nici un sens să pun capăt printr o hotărâre ce părea mai curând o moarte civilă. Din fericire, spuse, „Abominabilul Om de la Nouă" o citise când era deja gata pagina editorială È™i i s a părut ceva inacceptabil. Fără să se consulte cu nimeni, a tăiat o cu o linie de sus în jos cu creionul lui de Torquemada. Când am aflat azi de dimineață, am dat ordin să se trimită o notă de protest la Interne. Era de datoria mea, dar, între noi fie vorba, pot să vă spun că mă bucur tare mult de samavolnicia cenzorului. Prin urmare, nu era dispus să mi accepte să renunÈ› la articolele mele. Vă rog din suflet, mi a zis. Nu părăsiÈ›i vaporul în largul mării. Și a încheiat princiar: Ne au mai rămas încă multe de vorbit despre muzică. L am văzut atât de hotărât, că nu m am încumetat să agravez diferendul cu un argument la întâmplare. Adevărul e că, de fapt, nici atunci nu găseam un motiv care să merite să las totul baltă È™i m am îngrozit la ideea de a accepta È™i de data aceea, însă numai ca să câștig timp. Am fost nevoit să fac mari eforturi spre a nu mi se vedea emoÈ›ia necuviincioasă ce mi aducea lacrimi în ochi. Și, încă o dată, ca întotdeauna, am rămas înÈ›eleÈ™i ca de atâtea ori după atâta amar de ani. ÃŽn săptămâna care a urmat, pradă unei stări mai degrabă de năuceală decât de bucurie, m am dus la crescătorie să iau pisica dăruită de tipografi. Nu mă împac deloc cu animalele, tot aÈ™a cum nu mă împac cu copiii până nu încep să vorbească. Mi se pare că au sufletul mut. Nu le urăsc, dar nu le pot suferi, fiindcă n am învățat să mă înÈ›eleg cu ele. Mi se pare împotriva firii ca un bărbat să se simtă mai bine cu câinele său decât cu soÈ›ia, să l deprindă să mănânce sau să rabde de foame la orele lui, să i răspundă la întrebări È™i să i împărtășească necazurile. Dar să nu mă duc să mi iau pisica tipografilor ar fi însemnat să i jignesc. Pe deasupra, era un superb exemplar de angora, cu blana trandafirie È™i mătăsoasă È™i ochi luminoÈ™i, ale cărui mieunături păreau să fie aproape cuvinte. Mi l au dat într un coÈ™ de răchită împreună cu pedigriul È™i manualul de instrucÈ›iuni, asemenea celui pentru asamblat biciclete. O patrulă militară verifica identitatea trecătorilor înainte de a i autoriza să treacă prin parcul San Nicolás. Nu văzusem niciodată aÈ™a ceva È™i nici nu mi puteam imagina nimic mai descurajant ca simptom al bătrâneÈ›ii mele. Era o patrulă de patru, sub comanda unui ofiÈ›er aproape adolescent. SoldaÈ›ii erau oameni de pe podiÈ™urile înalte ale țării, aspri È™i tăcuÈ›i, mirosind a staul. OfiÈ›erul, cu obrajii rumeni ai andinilor ajunÈ™i la țărmul mării, îi verifica pe toÈ›i. După ce mi a cercetat buletinul de identitate È™i legitimaÈ›ia de ziarist, m a întrebat ce aveam în coÈ™. O pisică, i am zis. El a vrut s o vadă. Am desfăcut coÈ™ul cu mare băgare de seamă, de teamă să nu scape, dar un soldat a vrut să vadă dacă nu mai era ceva pe fundul coÈ™ului, iar pisica l a zgâriat. OfiÈ›erul a intervenit: E o minunăție de Angora, a spus. A mângâiat o murmurând ceva È™i pisica n a sărit la el, dar nici nu i a dat atenÈ›ie. Câți ani are? m a întrebat. Nu È™tiu, i am răspuns, am primit o chiar acum în dar. Vă întreb pentru că se vede că i foarte bătrână, zece ani, poate. Am vrut să l întreb cum de È™tia È™i încă multe altele, însă în ciuda bunelor sale maniere È™i a vorbirii alese nu mă simÈ›eam în apele mele să stau la taifas cu el. Mi se pare că i o pisică părăsită care a trecut prin multe, a zis. ÞineÈ›i minte, nu o faceÈ›i să se dea după dumneavoastră, ci, dimpotrivă, daÈ›i vă dumneavoastră după ea, până îi câștigaÈ›i încrederea. ÃŽnchise capacul coÈ™ului È™i mă întrebă: Cu ce vă ocupaÈ›i? Sunt ziarist. De când? De un secol, i am răspuns. Nu mă îndoiesc, a zis el. Mi a strâns mâna È™i È™i a luat la revedere cu niÈ™te cuvinte care puteau fi în acelaÈ™i timp È™i un sfat bun, È™i o ameninÈ›are: — FiÈ›i cu mare băgare de seamă! La prânz am închis telefonul ca să mă refugiez în muzică ascultând un program excepÈ›ional: Rapsodia pentru clarinet È™i orchestră de Wagner, cea pentru saxofon de Debussy È™i Cvintetul pentru corzi de Bruckner, adevărată oază edenică în cataclismul operei lui. Și, pe neaÈ™teptate, m am pomenit învăluit în întunericul camerei. Am simÈ›it cum se strecoară sub masă ceva care nu mi s a părut un trup viu, ci o prezență supranaturală ce mi s a frecat de picioare, È™i am sărit în sus, È›ipând. Era pisica, plimbându È™i frumoasa coadă stufoasă, cu lentoarea i misterioasă È™i stirpea i mitică, È™i n am putut să nu mă înfior la gândul că eram singur în casă cu o ființă vie ce nu era omenească. Se auziră cele È™apte bătăi ale ceasului catedralei, pe cerul trandafiriu licărea o stea singuratică È™i limpede, un vapor slobozi un adio nemângâiat, È™i am simÈ›it în gât nodul gordian al tuturor iubirilor care ar fi putut exista È™i n au existat. N am mai suportat. Am ridicat receptorul cu sufletul la gură, am făcut cele patru numere foarte încet, ca să nu greÈ™esc, È™i la al treilea apel i am recunoscut vocea. Ei bine, dragă, i am spus, cu un oftat de uÈ™urare: Iartă mă pentru năbădăile de azi dimineață. Ea, liniÈ™tită: Nu È›i face griji, îți aÈ™teptam telefonul. I am precizat: Vreau ca fata să mă aÈ™tepte cum a adus o Domnul pe lume, fără sulimeneli pe față. Râsul îi gâlgâia în gât: Cum spui tu, zise, dar aÈ™a n o să ai plăcerea s o dezbraci în pielea goală scoțându i tot ce are pe ea, cum îi încântă pe bătrâni, nu È™tiu de ce. Eu însă È™tiu, i am răspuns. Pentru că devin pe zi ce trece mai bătrâni. Ea încuviință: — Prea bine, zise, atunci diseară la zece fix, înainte de a se răci peÈ™tele fript. 3 Cum se numea oare? Madama nu mi spusese. Când vorbea de ea, spunea doar: copila. Iar eu am prefăcut cuvântul în nume de botez, ca lumina ochiului sau cea mai mică dintre caravele . ÃŽn plus, Rosa Cabarcas le punea pupilelor ei câte un nume diferit pentru fiecare client. Pe mine mă amuza să le ghicesc după feÈ›e È™i, de la bun început, am fost sigur că acela al copilei era lung, ca Filomena, Saturnina sau Nicolasa. La asta mă gândeam când ea s a întors pe partea cealaltă în pat, rămânând cu spatele la mine, È™i mi s a părut că lăsase o baltă de sânge de mărimea È™i forma trupului. A fost o spaimă instantanee, până am constatat că era umezeala sudorii pe cearÈ™af. Rosa Cabarcas mă sfătuise să mă port dedicat cu ea, pentru că nu i trecuse încă sperietura de prima oară. Mai mult, cred că însăși solemnitatea ritualului îi agravase frica È™i a fost nevoie să i mărească doza de valeriană, căci dormea atât de liniÈ™tită, că ar fi fost păcat să fie trezită fără dezmierdări. AÈ™a încât am început s o È™terg cu prosopul, cântându i în È™oaptă cântecul Delgadinei, fata cea mică a regelui, iubită cu dragoste neîngăduită de părintele ei. Pe măsură ce o È™tergeam, ea îmi arăta pe toate părÈ›ile trupul asudat în ritmul cântecului meu: „Delgadina, Delgadina, tu mi vei fi comoara dragă". A fost o plăcere nețărmurită, deoarece ea asuda iar pe o parte când tocmai o È™tersesem pe cealaltă, ca să nu se termine în veci cântecul. „Scoală te, Delgadina, pune È›i fusta de mătase", îi cântam la ureche. La sfârÈ™it, când servitorii regelui o găsiră moartă de sete în pat, mi s a părut că, auzind numele, copila mea fusese gata să se trezească. AÈ™adar era ea: Delgadina. M am întors în pat cu chiloÈ›ii aceia imprimaÈ›i cu sărutări È™i m am întins lângă ea. Am dormit până la cinci în torsul respiraÈ›iei ei domoale. M am îmbrăcat în grabă mare fără să mă spăl È™i numai atunci am văzut sentinÈ›a scrisă cu ruj de buze pe oglinda de deasupra chiuvetei: „Tigrul nu mănâncă departe". Știu că azi noapte nu era È™i nimeni nu putuse intra în cameră, aÈ™a încât am luat o drept darul diavolului. Un tunet înfiorător m a făcut să încremenesc în ușă, iar odaia s a umplut de mirosul prevestitor al pământului ud. N am avut timp să scap neatins. ÃŽnainte de a găsi un taxi, s a dezlănÈ›uit un potop dintre cele care devastează, de obicei, oraÈ™ul din mai până în octombrie, fiindcă străzile cu nisip arzător care coboară spre fluviu se prefac în puhoaie ce duc cu ele tot ce întâlnesc în cale. Ploile din acel septembrie ciudat, după trei luni de secetă, puteau fi È™i providenÈ›iale, È™i pustiitoare. De îndată ce am deschis uÈ™a casei, m a întâmpinat senzaÈ›ia concretă că nu eram singur. Am reuÈ™it să văd blana trandafirie a pisicii care a sărit de pe sofa È™i s a furiÈ™at pe balcon. ÃŽn farfuria ei rămăseseră niÈ™te resturi de mâncare pe care nu i o dădusem eu. Duhoarea urinei stătute È™i a excrementelor calde însă spurcaseră totul. M am apucat să studiez manualul cum studiasem latina. Scria acolo că pisicile scormonesc în pământ să È™i ascundă murdăria È™i că, în casele fără curte, ca a mea, o fac în glastrele de plante sau în oricare alt loc ferit. Este bine ca din prima zi să li se pregătească o lădiță cu nisip, pentru a le deprinde să È™i facă treburile acolo, È™i am procedat întocmai. Mai scria că în casă nouă motanii își marchează de la început teritoriul urinând pretutindeni È™i aÈ™a s a È™i întâmplat, dar manualul nu spunea È™i ce trebuie făcut. Mergeam pe urmele lui ca să i aflu obiceiurile, dar nu i am descoperit ascunziÈ™urile tainice, locurile de dormit, pricinile toanelor lui volubile. Am încercat să l învăț să mănânce la anumite ore, să folosească lădiÈ›a cu nisip de pe terasă, să nu se urce la mine în pat în timp ce dormeam È™i să nu adulmece alimentele de pe masă, însă nu l am putut face să priceapă că acea casă era È™i a lui de drept, nu ca o pradă de război. AÈ™a încât l am lăsat în voia lui. Pe înserat, am înfruntat potopul È™i vânturile ca un uragan ce ameninÈ›au să dărâme casa. M au apucat niÈ™te strănuturi unul după altul, mă dureau oasele capului È™i făceam febră, dar mă simÈ›eam stăpânit de o forță È™i o hotărâre pe care nu le am avut în veci, la nici o vârstă È™i pentru nici o cauză. Am pus găleÈ›i pe jos să curgă apa din crăpăturile tavanului în ele È™i mi am dat seama că apăruseră altele noi de iarna trecută. Cea mai mare începuse să inunde partea din dreapta a bibliotecii. M am repezit să salvez autorii greci È™i latini care își făceau veacul acolo, dar, scoțând cărÈ›ile, am dat de un È™uvoi puternic care curgea dintr o È›eavă spartă în spatele zidului. L am oprit înfundând niÈ™te cârpe cât am putut mai bine, ca să am răgazul să pun la adăpost cărÈ›ile. Zgomotul aversei È™i urletul vântului se înteÈ›iră în parc. Pe neaÈ™teptate, un fulger fantomatic È™i tunetul ce l însoÈ›ea au impregnat aerul cu un miros pătrunzător de pucioasă, rafalele sparseră geamurile balconului È™i furtuna cumplită dinspre mare rupse zăvoarele È™i năvăli în casă. TotuÈ™i, nu trecură zece minute È™i se opri ca prin farmec. Un soare splendid zvântă străzile pline de mormane de resturi, È™i căldura reveni. După ce a trecut potopul, aveam în continuare senzaÈ›ia că nu eram singur în casă. Singura mea explicaÈ›ie e că, aÈ™a cum se uită faptele reale, pot stărui în minte È™i unele care n au existat niciodată, de parcă s ar fi petrecut aievea. Căci, dacă evocam furia potopului, nu mă vedeam doar pe mine în casă, ci veÈ™nic însoÈ›it de Delgadina. O simÈ›isem atât de aproape în noaptea aceea, încât îi percepeam susurul respiraÈ›iei în dormitor, zbaterile obrazului pe perna mea. Numai astfel am înÈ›eles că am putut face atâtea într un timp atât de scurt. Mi aminteam de mine cocoÈ›at pe scaunul bibliotecii È™i mi o aminteam pe ea trează, cu rochiÈ›a i înflorată, primind cărÈ›ile spre a le pune la loc sigur. O vedeam fugind dintr o parte într alta a casei, luptându se cu furtuna, udă leoarcă de ploaie È™i cu apa până la glezne. Mi aminteam cum a pregătit a doua zi un mic dejun care n a existat niciodată È™i cum a pus masa în vreme ce eu È™tergeam pe jos È™i făceam ordine în casă după naufragiu. N am să uit vreodată privirea ei întunecată pe când mâncam: De ce m ai cunoscut atât de bătrân? I am răspuns adevărul: Vârsta nu e cea pe care o ai, ci aceea pe care o simÈ›i. De atunci am avut o în minte atât de limpede, că făceam cu ea tot ce pofteam. ÃŽi schimbam culoarea ochilor după starea mea de spirit: de culoarea apei dimineaÈ›a la trezire, de culoarea siropului când râdea, de culoarea focului când o supăram. O îmbrăcam potrivit vârstei È™i împrejurărilor ce È›ineau seama de schimbările mele de dispoziÈ›ie: neÈ™tiutoare îndrăgostită la douăzeci de ani, târfă de salon la patruzeci, regină a Babiloniei la È™aptezeci, sfântă la o sută. Cântam duete de dragoste de Puccini, bolerouri de AgustÃn Lara, tangouri de Carlos Gardel È™i ne încredinÈ›am încă o dată că acela care nu cântă nu È™i poate nici măcar imagina ce înseamnă fericirea de a cânta. Astăzi È™tiu că nu a fost o nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viaÈ›a mea aflate abia la nouăzeci de ani. Când casa a fost orânduită, am sunat o pe Rosa Cabarcas. Sfinte Dumnezeule! a exclamat, auzindu mi vocea, am crezut că te ai înecat. Nu putea înÈ›elege cum de petrecusem încă o noapte cu copila tot fără s o ating. Ai tot dreptul să nu È›i placă, dar cel puÈ›in poartă te ca un adult. Am încercat să i explic, însă ea schimbă brusc subiectul: Oricum am în vedere pentru tine alta, puÈ›in mai mare, frumoasă È™i tot fecioară. Tatăl vrea s o dea în schimbul unei case, dar se poate aranja să È›i iasă mai ieftin. Mi a stat inima în loc. Asta mi mai lipsea, am protestat îngrozit, o vreau tot pe cealaltă È™i fără greÈ™eli, fără certuri, fără amintiri triste. La telefon s a aÈ™ternut un moment de tăcere È™i, în sfârÈ™it vocea supusă cu care a spus parcă pentru ea însăși: Mă rog, asta trebuie să fie ceea ce doctorii numesc demență senilă. M am dus la zece noaptea cu un È™ofer renumit pentru ciudata virtute de a nu pune întrebări. Am luat cu mine un ventilator portabil È™i un tablou de Orlando Rivera, dragul nostru Figurita, un ciocan È™i un cui să l atârn. ÃŽn drum, m am oprit să cumpăr periuÈ›e de dinÈ›i, pastă, săpun parfumat, apă de colonie, pastile mentolate. Am vrut să aduc È™i o vază frumoasă È™i un buchet de trandafiri galbeni ca să alung piaza rea a florilor de hârtie, dar n am găsit nimic deschis È™i am fost nevoit să fur dintr o grădină străină o creangă de caprifoi înflorit de curând. Urmând instrucÈ›iunile madamei, am ajuns prin strada din spate, de pe partea cu apeductul, pentru ca nimeni să nu mă vadă intrând pe poarta mare a grădinii. Șoferul m a prevenit: Ai grijă, învățatule, în casa asta se omoară. I am răspuns: Dacă o fac din dragoste, nu mi pasă. Curtea era în beznă, dar licăreau lumini pline de viață în ferestre È™i din cele È™ase camere se auzea o babilonie de melodii. ÃŽntr a mea, am desluÈ™it glasul cald al lui don Pedro Vargas, tenorul Americii, cu un bolero de Miguel Matamoros. Am simÈ›it că eram gata să mor. Am împins uÈ™a cu sufletul la gură È™i am văzut o pe Delgadina în pat, ca în amintirile mele: goală È™i dormind liniÈ™tită pe partea inimii. ÃŽnainte de a mă culca, am făcut ordine pe măsuÈ›a de toaletă, am pus ventilatorul nou în locul celui ruginit È™i am atârnat tabloul în locul în care ea l ar putea vedea din pat. M am întins lângă ea È™i am cercetat o încetul cu încetul. Era aceeaÈ™i de la mine de acasă: aceleaÈ™i mâini care mă recunoÈ™teau pe bâjbâite în întuneric, aceleaÈ™i picioare cu paÈ™i gingaÈ™i ce se confundau cu cei ai motanului, acelaÈ™i miros de sudoare ca al cearÈ™afurilor mele, degetul cu degetarul. De necrezut: văzând o È™i atingând o în carne È™i oase, mi se părea mai puÈ›in reală decât în amintirile mele. E un tablou pe peretele din față, i am spus. L a pictat Figurita, un om pe care l am iubit mult cu toÈ›ii, cel mai bun dansator de bordel care a existat vreodată È™i cu un suflet atât de mare, că i era milă È™i de diavol. L a pictat cu vopsea de corăbii pe pânza pârlită de un avion care s a izbit de munte în Sierra Nevada de Santa Marta È™i cu pensule înjghebate de el din fire de păr de la câinele lui. Femeia pictată e o călugăriță pe care a răpit o dintr o mănăstire È™i s a căsătorit cu ea. ÃŽl las aici, să fie primul lucru de care dai cu ochii când te trezeÈ™ti. Nu È™i schimbase poziÈ›ia când am stins lumina, la ora unu, iar respiraÈ›ia îi era atât de uÈ™oară, că i am luat pulsul ca s o simt vie. Sângele îi alerga prin vene cu fluiditatea unui cântec ce se ramifica până în colÈ›urile cele mai îndepărtate ale trupului ei È™i revenea la inimă, purificat de dragoste. ÃŽnainte de a pleca în zori, am desenat pe o hârtie liniile mâinii sale È™i i le am dat să le citească Divei Sahibi, ca să i cunosc sufletul. Și mi a zis aÈ™a: o ființă care spune numai ce gândeÈ™te. E desăvârÈ™ită la treburi manuale. Are contacte cu cineva care a murit, de la care aÈ™teaptă ajutor, dar se înÈ™ală: ajutorul căutat e chiar lângă ea. Nu a cunoscut bărbat, dar va muri bătrână È™i măritată. Acum are un bărbat oacheÈ™, care n o să fie bărbatul vieÈ›ii ei. Ar putea face opt copii, însă o să se hotărască numai pentru trei. La treizeci È™i cinci de ani, dacă face ce o îndeamnă inima È™i nu mintea, o să mânuiască bani mulÈ›i, iar la patruzeci o să primească o moÈ™tenire. O să călătorească mult. Are viață dublă È™i noroc dublu È™i È™i poate influenÈ›a propriul destin. ÃŽi place să încerce totul, din curiozitate, dar o să se căiască dacă nu se lasă călăuzită de inimă. Chinuit de dragoste, am pus să se repare ravagiile furtunii È™i am profitat să mai fac multe alte cârpeli pe care le tot amânam de ani de zile, din lipsă de bani sau din lene. Am reorganizat biblioteca, în ordinea în care citisem cărÈ›ile. La sfârÈ™it, am desfiinÈ›at pianola, fiind o relicvă de demult cu cele peste o sută de tuburi ale sale, È™i am cumpărat un pick up vechi, dar mai bun decât al meu, cu difuzoare de înaltă fidelitate care au făcut casa È™i mai spaÈ›ioasă. Aproape că m am ruinat, dar m am simÈ›it răsplătit cu prisosință de miracolul de a mai fi în viață la vârsta mea. Casa renăștea din cenuÈ™a ei, iar eu pluteam în iubirea pentru Delgadina cu o intensitate È™i o fericire de care n am avut nicicând parte în viaÈ›a mea. GraÈ›ie ei m am confruntat pentru prima oară cu felul meu firesc de a fi, în vreme ce mi se scurgeau cei nouăzeci de ani. Am descoperit că obsesia mea ca fiecare lucru să fie la locul lui, fiecare treabă la timpul ei, fiecare cuvânt să aibă tonul potrivit nu era răsplata cuvenită a unei minÈ›i ordonate, ci, dimpotrivă, un întreg sistem de simulare inventat de mine ca să ascund neorânduirea naturii mele. Am descoperit că nu sunt disciplinat din virtute, ci ca reacÈ›ie împotriva neglijenÈ›ei mele; că par generos pentru a mi masca micimea de suflet, că exagerez cu prudenÈ›a din neîncredere, că sunt tolerant ca să nu mă las pradă acceselor de furie pe care abia mi le stăpânesc, că sunt punctual numai ca să nu se afle cât de puÈ›in mă interesează timpul altora. Am descoperit, în sfârÈ™it, că dragostea nu e o stare a spiritului, ci un semn al zodiacului. Am devenit altul. Am încercat să i recitesc pe clasicii care m au călăuzit în adolescență È™i n am fost în stare. M am cufundat în lecturi romantice la care renunÈ›asem atunci când mama a vrut să mi le impună cu strășnicie È™i prin ele am ajuns să fiu conÈ™tient că forÈ›a invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită. Când gusturile mele muzicale au intrat în criză, m am descoperit învechit È™i bătrân È™i mi am deschis sufletul desfătărilor în voia hazardului. Mă întreb cum m am putut lăsa pradă acestei ameÈ›eli perpetue provocate de mine însumi È™i de care mă temeam. Pluteam printre nori rătăcitori È™i mi vorbeam în faÈ›a oglinzii cu vaga speranță de a afla cine sunt. Starea mea de delir era atât de intensă, încât într o manifestare a studenÈ›ilor cu pietre È™i sticle am fost nevoit să mă înfrânez din răsputeri ca să nu mă pomenesc în fruntea lor cu o lozincă ce mi ar fi proclamat adevărul: „Sunt nebun de dragoste". Istovit de amintirea de neîndurat a Delgadinei adormite, am schimbat fără umbră de rea voință spiritul articolelor mele duminicale. Oricare ar fi fost subiectul, le scriam pentru ea, pe ea voiam s o fac să râdă sau să plângă, È™i în fiecare cuvânt îmi puneam întregul suflet. ÃŽn locul comentariilor tradiÈ›ionale dintotdeauna, le am făcut sub forma unor scrisori de dragoste pe care oricine È™i le putea însuÈ™i. Am propus la ziar ca textul să nu fie cules la linotip, ci să se publice cu caligrafia mea florentină. Redactorului È™ef, bineînÈ›eles, i s a părut încă o dovadă de vanitate senilă, dar directorul general l a convins cu o frază care încă mai circulă slobodă prin redacÈ›ie: — Nu te lăsa înÈ™elat: nebunii înÈ›elepÈ›i o iau înaintea viitorului. ReacÈ›ia publică a fost neîntârziată È™i entuziastă, prin nenumărate scrisori de la cititori îndrăgostiÈ›i. Unele texte ale mele erau citite în buletinele de È™tiri de la radio, ca urgenÈ›e de ultimă oră, È™i s au făcut copii la È™apirograf sau la indigo, care se vindeau ca È›igările de contrabandă pe la colÈ›urile străzii San Blas. De la bun început a fost limpede că erau rodul dorinÈ›ei mele arzătoare de a mă exprima, dar m am deprins să È›in seama de asta când mă aÈ™terneam la scris È™i veÈ™nic foloseam cuvintele unui bărbat de nouăzeci de ani care n a învățat să gândească precum un bătrân. Comunitatea intelectuală, ca de obicei, s a arătat timorată È™i împărÈ›ită È™i până È™i grafologii la care te aÈ™teptai cel mai puÈ›in au iscat controverse prin analizele eratice ale caligrafiei mele. Ei au fost cei care au semănat discordie, au înteÈ›it polemica È™i au făcut ca nostalgia să fie la modă. ÃŽnainte de sfârÈ™itul anului mă înÈ›elesesem cu Rosa Cabarcas să las în odaie ventilatorul electric, obiectele de toaletă È™i tot ce aveam să mai aduc în viitor spre a ne face viaÈ›a mai uÈ™oară. Soseam la zece, întotdeauna cu ceva nou pentru ea sau pentru plăcerea amândurora, È™i petreceam câteva minute scoțând recuzita ascunsă ca să montez decorul nopÈ›ilor noastre. ÃŽnainte de a pleca, nicicând mai târziu de cinci, puneam din nou totul la loc sub cheie. Odaia rămânea atunci la fel de dezolantă cum fusese la început, când era destinată iubirilor triste ale clienÈ›ilor întâmplători. ÃŽntr o dimineață, am auzit că Marcos Pérez, glasul cel mai ascultat la radio încă din zori, hotărâse să mi citească articolul duminical în buletinul de È™tiri de luni. Când am izbutit să mi È›in în frâu sila, am spus speriat: Știi tu, Delgadina, faima e o cucoană extrem de grasă care nu doarme cu noi, dar când ne sculăm ne pomenim că stă È™i ne priveÈ™te mereu din faÈ›a patului. ÃŽntr una din zile am rămas să iau micul dejun cu Rosa Cabarcas, care începea să mi pară mai puÈ›in decrepită, în pofida doliului strict È™i a bonetei negre care i acoperea sprincenele. Gustările ei de dimineață erau renumite ca grozav de gustoase, având o cantitate de piper care te făcea să plângi. La prima îmbucătură ca focul viu i am spus cu lacrimile È™iroindu mi: La noapte n o să am nevoie de lună plină să mi simt fundul în flăcări. Nu te plânge, a replicat ea, dacă te arde, e pentru că l ai încă, slavă Domnului. A fost surprinsă când i am pomenit numele Delgadinei. Nu se numeÈ™te aÈ™a, zise, se numeÈ™te... Nu mi spune, i am tăiat vorba, pentru mine e Delgadina. Ea dădu din umeri: Mă rog, la urma urmelor e a ta, dar mi se pare un nume de diuretic . I am povestit de cuvintele despre tigru pe care copila le scrisese pe oglindă. Nu se poate să fi fost ea, a spus Rosa, pentru că nu È™tie să citească È™i nici să scrie. Atunci cine? Ea dădu din umeri: Poate să fi fost cineva care a murit în odaie. Eu profitam de gustările acelea să mă destăinui Rosei Cabarcas È™i i ceream vreun hatâr neînsemnat pentru comoditatea È™i înfățiÈ™area atrăgătoare a Delgadinei. Ea încuviinÈ›a fără să stea pe gânduri, ca o È™colăriță pusă pe È™trengării. Ce caraghios! mi a spus într un rând. Mă simt de parcă mi ai cere mâna ei. Și fiindcă veni vorba, i se năzări: De ce nu te însori cu ea? Am rămas încremenit. Serios, a stăruit, îți iese mai ieftin. La urma urmelor, la vârsta ta, problema e dacă mai eÈ™ti în stare sau nu mai eÈ™ti, dar mi ai spus c ai rezolvat o. I am ieÈ™it în întâmpinare: Sexul e consolarea care È›i mai rămâne când nu È›i ajunge dragostea. Ea izbucni în râs: Ah, învățatule, am È™tiut întotdeauna că eÈ™ti un bărbat grozav, că ai fost mereu, È™i mă bucură că eÈ™ti tot aÈ™a, în vreme ce duÈ™manii tăi se dau bătuÈ›i. Pe bună dreptate se vorbeÈ™te atâta despre tine. L ai auzit pe Marcos Pérez? Toată lumea îl aude, i am răspuns ca să punem punct acestui subiect. Dar ea a insistat: Și profesorul Camacho y Cano, la emisiunea Despre toate câte puÈ›in, a spus ieri că lumea nu mai e cum era fiindcă n au mai rămas mulÈ›i bărbaÈ›i ca tine. La sfârÈ™it de săptămână, am găsit o pe Delgadina cu febră È™i tuÈ™ind. Am trezit o pe Rosa Cabarcas ca să mi dea vreun leac făcut în casă È™i mi a adus în odaie o trusă de prim ajutor. După două zile, Delgadina zăcea fără vlagă È™i nu se putea întoarce la rutina de a coase nasturi. Doctorul îi prescrisese un tratament ca pentru o gripă obiÈ™nuită ce avea să treacă într o săptămână, dar s a alarmat de starea ei generală de malnutriÈ›ie. Am încetat s o mai văd, dar am simÈ›it că i duceam dorul È™i am profitat să aranjez camera fără ea. Am adus È™i un desen în peniță de Cecilia Porras pentru ToÈ›i stăteam în aÈ™teptare, cartea de povestiri a lui Alvaro Cepeda. Am adus apoi cele È™ase volume din Jean Cristophe, de Romain Rolland, ca să mi amăgesc nopÈ›ile de veghe. Și astfel, când Delgadina s a putut întoarce, a găsit camera vrednică de o fericire sedentară: aerul purificat cu un insecticid parfumat, pereÈ›ii trandafirii, lămpile cu lumini diferite, flori proaspete în vaze, cărÈ›ile mele favorite, tablourile frumoase ale mamei atârnate altfel, după gusturile de azi. Schimbasem radioul vechi cu unul cu unde scurte, pe care îl puneam numai pe postul de muzică clasică, pentru ca Delgadina să înveÈ›e să doarmă cu cvartetele de Mozart, dar într o noapte l am găsit pe un post specializat în bolerouri la modă. Era gustul ei, de bună seamă, È™i mi l am asumat fără să sufăr, căci È™i eu îl cultivasem cu tot entuziasmul în zilele mele cele mai bune. ÃŽnainte de a mă întoarce acasă a doua zi, am scris pe oglindă cu batonul de ruj: „Copila mea, suntem singuri pe lume". Cam în perioada aceea am avut ciudata impresie că se maturiza înainte de vreme. I am comentat Rosei Cabarcas, iar ei i s a părut firesc. ÃŽmplineÈ™te È™aptesprezece ani pe cinci decembrie, mi a zis. Un Săgetător perfect. M a neliniÈ™tit că era atât de reală încât împlinea ani. Ce i aÈ™ putea face cadou? O bicicletă, mi a spus Rosa Cabarcas. Trebuie să străbată tot oraÈ™ul de două ori pe zi ca să meargă la cusut nasturi. Mi a arătat în magazia din spatele prăvăliei bicicleta pe care o folosea, È™i într adevăr mi s a părut o rablă nevrednică de o fată iubită atât de mult. ÃŽnsă m a impresionat ca dovadă palpabilă că Delgadina exista în viaÈ›a reală. Când m am dus să cumpăr cea mai bună bicicletă pentru ea, n am putut rezista tentaÈ›iei de a o încerca È™i am dat câteva raite la întâmplare pe platforma magazinului. Vânzătorului care m a întrebat ce vârstă am i am răspuns cu cochetăria bătrâneÈ›ii: Merg pe nouăzeci È™i unu. Vânzătorul mi a spus exact ce doream: ArătaÈ›i cu douăzeci mai puÈ›in. Eu însumi nu mi explicam cum de nu mi pierdusem practica de pe vremea liceului È™i m am simÈ›it în al nouălea cer. Am început să cânt. Mai întâi pentru mine, în È™oaptă, iar apoi în gura mare, cu ifose de mare Caruso, printre tarabele pestriÈ›e È™i circulaÈ›ia nebună din piaÈ›a centrală. Oamenii mă priveau amuzaÈ›i, îmi strigau, mă îndemnau să particip la înconjurul Columbiei în scaun cu rotile. Eu le făceam cu mâna un salut de navigator fericit, fără să mi întrerup cântecul. ÃŽn săptămâna aceea, în chip de omagiu pentru luna decembrie, am scris alt articol îndrăzneÈ›: „Cum să fii fericit pe bicicletă la nouăzeci de ani". ÃŽn noaptea zilei ei de naÈ™tere i am cântat Delgadinei cântecul întreg, i am sărutat tot trupul până am rămas fără suflare: È™ira spinării, vertebră cu vertebră, până la fesele gingaÈ™e, partea cu aluniÈ›a, cea a inimii ei neistovite. Pe măsură ce o sărutam, căldura trupului îi sporea È™i împrăștia un parfum de sălbăticiune. Ea mi a răspuns cu înfiorări noi în fiecare palmă de piele È™i în fiecare am găsit o căldură diferită, o savoare proprie, alt geamăt, È™i la toate a răsunat pe dinăuntru într un arpegiu, iar sfârcurile i au înflorit fără să le ating. ÃŽncepeam să aÈ›ipesc către ziuă, când am simÈ›it un fel de zvon de mulÈ›ime în largul mării È™i o panică printre catarge care îmi înfiorară sufletul. Atunci m am dus la baie È™i am scris pe oglindă: „Delgadina, comoara mea, a început să adie briza Crăciunului". Una dintre amintirile mele cele mai fericite a fost tulburarea care m a cuprins într o dimineață ca aceea ieÈ™ind de la È™coală. Ce i cu mine? învățătoarea mi a spus buimacă: Vai, copile! Nu vezi că adie briza? După optzeci de ani, am simÈ›it o iar, când m am trezit în patul Delgadinei, È™i era tot decembrie, care se întorcea punctual cu cerul lui diafan, furtunile de nisip, vârtejurile de pe străzi care smulgeau acoperiÈ™uri È™i le ridicau fustele fetelor de liceu. OraÈ™ul căpăta atunci o rezonanță fantomatică. ÃŽn nopÈ›ile cu briză strigătele din piaÈ›a mare se puteau auzi până în cartierele cele mai înalte, de parcă ar fi fost la o aruncătură de băț. Nu de puÈ›ine ori se întâmpla ca rafalele din decembrie să ne ajute să ne găsim prietenii împrăștiaÈ›i prin bordeluri îndepărtate, luându ne doar după sunetul vocilor lor. TotuÈ™i, o dată cu briza, mi a sosit È™i vestea proastă că Delgadina nu putea petrece Crăciunul cu mine, ci cu familia. Dacă detest ceva pe lumea asta sunt sărbătorile obligatorii în care lumea plânge fiindcă e fericită, focurile de artificii, colindele aiurite, ghirlandele de hârtie creponată fără nici o legătură cu un Prunc care s a născut acum două mii de ani într un staul sărman. Cu toate acestea, când s a înnoptat, n am putut È›ine piept nostalgiei È™i m am dus în odaia fără ea. Am dormit bine È™i m am trezit lângă un urs de pluÈ™ care mergea în două labe, de parcă ar fi fost polar, È™i un bilet care spunea: „Pentru tăticul urât". Rosa Cabarcas îmi spusese că Delgadina învață să citească de la lecÈ›iile mele scrise pe oglindă È™i literele ei frumoase mi s au părut admirabile. ÃŽnsă Rosa m a dezamăgit cu vestea proastă că ursul era darul ei, aÈ™a că în noaptea Anului Nou am rămas acasă, băgându mă în pat de la opt, È™i am dormit fără gânduri triste. Am fost fericit, pentru că atunci când s a făcut douăsprezece, printre bătăile furioase de clopote, sirenele fabricilor È™i ale pompierilor, gemetele vapoarelor, zgomotele de împuÈ™cături È™i de petarde, am simÈ›it că Delgadina a intrat în vârful picioarelor, s a culcat lângă mine È™i m a sărutat. Atât de reală, că mi a stăruit în gură mirosul ei de mentă. 4 La începutul noului an începeam să ne cunoaÈ™tem, de parcă am fi trăit împreună È™i pe trezie, căci eu găsisem un ton al vocii plin de grijă pe care ea îl auzea fără să se deÈ™tepte È™i îmi răspundea cu un limbaj natural al trupului. Stările sufleteÈ™ti i se oglindeau în felul în care dormea. De la istovită È™i sălbatică aÈ™a cum fusese la început, a căpătat încetul cu încetul o pace lăuntrică ce i înfrumuseÈ›a chipul È™i i îmbogățea somnul. ÃŽi povesteam viaÈ›a mea, îi citeam la ureche ciornele articolelor duminicale în care ea se regăsea mereu, fără s o spun prin cuvinte, numai È™i numai ea. Cam pe vremea aceea i am lăsat pe pernă niÈ™te cercei cu smaralde ce fuseseră ai mamei. Și i a pus la următoarea întâlnire, dar n o prindeau. I am adus apoi niÈ™te cercei mai potriviÈ›i cu culoarea pielii ei. Am lămurit o: Primii pe care È›i i am dat nu È›i se asortau cu faÈ›a È™i felul în care È›i porÈ›i părul. AceÈ™tia o să È›i vină mai bine. Nu È™i a pus nici una dintre perechi la următoarele două întâlniri, dar la a treia a apărut cu aceea pe care i o indicasem. Am început astfel să înÈ›eleg că nu asculta de ordinele mele, dar aÈ™tepta prilejul potrivit să mi facă pe plac. ÃŽn zilele acelea am simÈ›it că mă obiÈ™nuisem într atât cu genul acela de viață casnică, încât n am mai dormit gol, ci cu pijamalele de mătase chinezească pe care renunÈ›asem să le mai port, deoarece nu aveam pentru cine să mi le dau jos. M am apucat să citesc Micul PrinÈ› de Saint Exupéry, un autor francez pe care o lume întreagă îl admiră mai mult decât francezii. A fost prima poveste pe care a ascultat o cu atâta atenÈ›ie, fără să se trezească, încât a fost nevoie să i citesc fără răgaz două zile, până i am terminat o. Am continuat cu PoveÈ™tile lui Perrault, cu Biblia, cu O mie È™i una de nopÈ›i într o versiune aseptică pentru copii È™i, din pricina diferenÈ›elor din somnul ei, mi am dat seama că avea mai multe grade de profunzime care depindeau de cât de interesante i se păreau cele citite. Când simÈ›eam că nu mai puteam, stingeam lumina È™i mă culcam, È›inând o în braÈ›e până cântau cocoÈ™ii. Eram atât de fericit, încât o sărutam pe pleoape, uÈ™urel, È™i într o noapte s a pogorât parcă o lumină din cer: a zâmbit pentru prima oară. Mai târziu, fără nici un motiv, s a răsucit în pat, mi a întors spatele È™i a spus supărată: Isabel a făcut melcii să plângă. Exaltat de iluzia unui dialog, am întrebat o pe acelaÈ™i ton: Ai cui erau? N a răspuns. Vocea i avea o nuanță plebee, ca È™i când n ar fi fost a ei, ci a cuiva străin aflat înlăuntrul său. Orice urmă de îndoială a dispărut atunci din cugetul meu: o preferam adormită. Singurul meu necaz era cu motanul. De două zile nu mânca nimic, stătea posomorât cu nasul în jos în ungherul lui È™i mi a tras o lovitură cu gheara ca o fiară rănită, când am vrut să l pun în coÈ™ul lui de răchită pentru ca Damiana să l ducă la veterinar. A izbutit anevoie să i vină de hac È™i l a luat zbătându se într un sac. N a trecut mult È™i mi a telefonat de la crescătorie să mi spună că nu se putea face nimic, ci trebuia să fie sacrificat È™i aveau nevoie de acordul meu. De ce? Pentru că i tare bătrân, răspunse Damiana. M am gândit furios că È™i pe mine mă puteau arde de viu într un cuptor pentru pisici. M am simÈ›it dezarmat între două focuri: nu învățasem să îndrăgesc motanul, dar nici n aveam inima să încuviinÈ›ez să fie omorât numai fiindcă era bătrân. Unde se spunea aÈ™a ceva în manual? Incidentul m a tulburat în asemenea hal, că am scris un articol pentru duminică, uzurpând titlul lui Neruda: „Este, oare, pisica un tigru de salon în miniatură?" Articolul a stârnit o nouă campanie care i a împărÈ›it iar pe cititori în favoarea sau împotriva pisicilor. ÃŽn cinci zile a învins teza că putea fi permisă sacrificarea unei pisici din motive ce È›in de sănătatea populaÈ›iei, dar nu pentru că ar fi bătrână. După ce a murit mama, nu puteam închide ochii de groază că m ar atinge pe când dormeam. Intr o noapte, am simÈ›it o, însă vocea ei mi a redat liniÈ™tea: Figlio mio, poveretto! Am simÈ›it o iar o dată în zori în camera Delgadinei È™i nu mi am mai găsit locul de bucurie crezând că mă atinsese ea. Dar nu: era Rosa Cabarcas în întuneric. ÃŽmbracă te È™i hai cu mine, mi a zis, am o problemă gravă. AÈ™a era, ba È™i mai gravă decât mi am putut o închipui. Unul dintre clienÈ›ii de vază ai casei fusese înjunghiat cu lovituri de cuÈ›it în prima odaie din pavilion. Asasinul fugise. Cadavrul uriaÈ™, în pielea goală, dar cu pantofii în picioare, era livid ca un pui fiert în patul îmbibat de sânge. L am recunoscut de cum am intrat: era J.M.B., un mare bancher, renumit pentru amabilitatea È™i înfățiÈ™area i plăcută, precum È™i pentru felul lui elegant de a se îmbrăca, dar, mai cu seamă, pentru viaÈ›a i exemplară de familie. Avea la gât două răni vineÈ›ii ca niÈ™te buze È™i o tăietură pe pântece care nu încetase să sângereze. ÃŽncă nu începuse să înÈ›epenească. Mai mult decât rănile, m a impresionat că avea un prezervativ pus È™i se pare nefolosit pe sexul împuÈ›inat de moarte. Rosa Cabarcas nu È™tia cu cine fusese, pentru că È™i el avea privilegiul de a intra pe poarta mare dinspre grădină. Nu era exclusă bănuiala că perechea lui fusese tot un bărbat. Tot ce voia madama de la mine era s o ajut să îmbrace cadavrul. Avea atâta sânge rece, că m a tulburat gândul că moartea ar fi pentru ea o treabă de bucătărie. Nu i nimic mai greu decât să îmbraci un mort, i am spus. Am făcut o cu nemiluita, replică ea. E uÈ™or dacă îl È›ine cineva. I am atras atenÈ›ia: ÃŽÈ›i dai seama ce o să creadă lumea văzând un trup ciopârÈ›it de lovituri de cuÈ›it într un costum intact de gentleman? Am tremurat de teamă pentru Delgadina. Mai bine ai lua o la tine, mi a zis Rosa Cabarcas. Nici mort, i am răspuns îngheÈ›at de a binelea. Ea a băgat de seamă È™i nu È™i a putut ascunde dispreÈ›ul: Tremuri ca varga! Pentru ea, i am zis, cu toate că era adevărat numai pe jumătate. Spune i să plece înainte de a veni lumea. Bine, făcu ea, deÈ™i tu, fiind ziarist, n o să pățeÈ™ti nimic. Nici tu, i am zis, cam cu resentiment. EÈ™ti singurul liberal care porunceÈ™te în guvernul ăsta. OraÈ™ul, invidiat pentru viaÈ›a lui paÈ™nică È™i siguranÈ›a dintotdeauna, era însă bântuit în fiecare an de nenorocirea unei crime scandaloase È™i atroce. N a fost cazul È™i atunci. Știrea oficială, cu titluri exagerate È™i zgârcită în detalii, anunÈ›a că tânărul bancher fusese atacat È™i omorât cu lovituri de cuÈ›it pe Șoseaua Pradomar din motive de neînÈ›eles. Nu avea duÈ™mani. Comunicatul guvernului îi indica drept posibili criminali pe refugiaÈ›ii din zonele de interior ale țării, care dezlănÈ›uiau un val de delincventă în masă, străină spiritului civic al populaÈ›iei. ÃŽn primele ceasuri, s au făcut peste cincizeci de arestări. Am dat fuga, scandalizat, împreună cu redactorul secÈ›iei juridice, un ziarist tipic pentru anii douăzeci, care avea cozoroc de celuloid verde È™i elastice la mâneci, care își închipuia că o ia înaintea faptelor. TotuÈ™i, cunoÈ™tea doar câteva date răzleÈ›e despre crimă, iar eu i le am completat până unde am considerat prudent din partea mea. Și, astfel, am scris cinci fiÈ™e la patru mâini pentru o È™tire de opt coloane pe prima pagină, atribuită veÈ™nicei fantome a surselor care se bucură de întreaga noastră încredere. ÃŽnsă „Abominabilul Om de la Nouă" – cenzorul – n a pregetat să impună versiunea oficială, că fusese atacat de niÈ™te bandiÈ›i liberali. Eu mi am păstrat conÈ™tiinÈ›a curată, luându mi o mină încruntată È™i îndurerată la cea mai cinică înmormântare a secolului, la care a venit o groază de lume. Când m am întors acasă în noaptea aceea, am sunat o pe Rosa Cabarcas să aflu ce se întâmplase cu Delgadina, dar n a răspuns patru zile la rând. ÃŽn a cincea, m am dus la ea acasă, scrâșnind din dinÈ›i. UÈ™ile erau sigilate, dar nu de către poliÈ›ie, ci de către cei de la Sănătate. Nimeni din vecini nu È™tia nimic. Fără nici un indiciu despre Delgadina, m am apucat s o caut ca turbat È™i uneori ca un caraghios, gâfâind. Mi am petrecut zile întregi cercetându le pe tinerele bicicliste de pe băncile unui parc plin de praf unde copiii se jucau cățărându se pe statuia coÈ™covită a lui Simón BolÃvar. Treceau pedalând ca niÈ™te căprioare; frumoase, disponibile, gata să se lase prinse la de a baba oarba. Când mi am pierdut speranÈ›a, m am refugiat în pacea bolerourilor. A fost precum o licoare otrăvită: fiecare cuvânt era ea. ÃŽntotdeauna avusesem nevoie de liniÈ™te ca să scriu, fiindcă mintea mea era mai atentă la muzică decât la scris. Atunci a fost tocmai pe dos: am putut scrie numai cu bolerouri în surdină. ViaÈ›a mi s a umplut de ea. Articolele scrise în acele două săptămâni au fost modele cu cheie pentru scrisori de dragoste. Redactorul È™ef, contrariat de avalanÈ™a de răspunsuri, mi a cerut să mi mai domolesc amorul până găseam cum să consolăm atâția cititori îndrăgostiÈ›i. Zbuciumul a pus capăt disciplinei zilelor mele. Mă sculam la cinci, dar rămâneam în penumbra camerei imaginându mi o pe Delgadina în viaÈ›a i ireală, cum își scula frățiorii, îi îmbrăca pentru È™coală, le dădea gustarea, dacă aveau aÈ™a ceva, È™i apoi străbătea oraÈ™ul pe bicicletă spre a È™i ispăși pedeapsa de a coase nasturi. M am întrebat uluit: La ce se gândeÈ™te o femeie în vreme ce coase un nasture? Oare ea s o fi gândind la mine? O fi căutând o È™i ea pe Rosa Cabarcas, ca să dea de mine? Am petrecut cam o săptămână fără să mi scot salopeta de mecanic nici ziua, nici noaptea, fără să mă îmbăiez, să mă bărbieresc, să mă spăl pe dinÈ›i, fiindcă dragostea m a învățat prea târziu că te dichiseÈ™ti pentru cineva, te îmbraci È™i te parfumezi pentru cineva, iar eu n am avut niciodată pentru cine. Damiana a crezut că eram bolnav când m a găsit despuiat în hamac la zece dimineaÈ›a. M am uitat la ea cu ochii tulburi de patimă È™i am poftit o să ne tăvălim în pielea goală. Ea mi a spus, dispreÈ›uitoare: — V aÈ›i gândit ce o să vă faceÈ›i dacă accept? AÈ™a am aflat în ce hal mă afectase suferinÈ›a. Nu mă recunoÈ™team pe mine însumi, copleÈ™it de durerea aceea de adolescent. N am mai ieÈ™it din casă, pentru ca nu cumva să pierd vreun telefon. Scriam fără să l mai închid È™i la primul sunet mă repezeam să răspund, crezând că ar putea fi Rosa Cabarcas. Mă întrerupeam necontenit din treburi ca s o sun È™i am stăruit zile întregi până am înÈ›eles că era un telefon fără suflet. ÃŽntorcându mă într o seară ploioasă, am găsit motanul făcut ghem pe scara uÈ™ii de la intrare. Era murdar È™i lovit È™i de o blândeÈ›e ce È›i făcea milă. Manualul m a învățat că era bolnav È™i am ascultat de instrucÈ›iunile de acolo ca să încerc să l pun pe picioare. Din senin, pe când moțăiam făcându mi siesta, m a trezit gândul că el m ar putea duce la casa Delgadinei. L am luat într o sacoșă până la prăvălia Rosei Cabarcas, care era tot cu sigiliul pus È™i fără semne de viață, dar s a zbătut cu atâta îndârjire, că a reuÈ™it să scape, a sărit gardul grădinii È™i a dispărut printre copaci. Am bătut cu pumnul în poarta mare È™i o voce de soldățoi m a întrebat, fără să deschidă: Cine i acolo? Om bun, i am răspuns eu, să nu mă las mai prejos. O caut pe stăpâna casei. Nu i nici o stăpână, zise vocea. DeschideÈ›i mi măcar să mi iau pisica, am insistat. Nu i nici o pisică, spuse. L am întrebat: Cine sunteÈ›i dumneavoastră? — Nimeni, răspunse vocea. ÃŽntotdeauna considerasem că a muri din dragoste nu era decât o licență poetică. ÃŽn seara aceea, întorcându mă iar acasă tot fără motan È™i tot fără ea, mi am dat seama nu numai că era posibil să mori, ci È™i că eu însumi, bătrân È™i singur cuc, eram gata să mor din dragoste. Dar am luat aminte că era îndreptățit È™i adevărul celălalt: n aÈ™ fi schimbat pentru nimic în lume deliciile zbuciumului meu. Pierdusem mai bine de cincisprezece ani străduindu mă să tălmăcesc poemele lui Leopardi È™i numai în seara aceea le am simÈ›it în străfundurile fiinÈ›ei mele: „Vai mie, căci de i iubire, amarnic îi e chinul!" Intrarea mea la ziar, în salopetă È™i prost bărbierit, stârni tot felul de îndoieli asupra stării mele mintale. Clădirea modernizată, cu cabine individuale din sticlă È™i lumini din tavan, părea o maternitate. AmbianÈ›a artificială, tăcută È™i confortabilă, te invita să vorbeÈ™ti în È™oaptă È™i să pășeÈ™ti pe vârfuri. ÃŽn vestibul, ca niÈ™te viceregi morÈ›i, erau portretele în ulei ale celor trei directori pe viață È™i fotografiile unor oaspeÈ›i iluÈ™tri. ÃŽn enorma sală principală trona poza uriașă a redacÈ›iei actuale făcută în seara aniversării mele. N am putut să n o compar în gând cu aceea de când împlinisem treizeci de ani È™i, o dată în plus, am constatat cu groază că omul îmbătrâneÈ™te mai repede È™i mai urât în fotografii decât în realitate. Secretara care mă sărutase la aniversare m a întrebat dacă eram bolnav. Am fost fericit să i spun adevărul ca să nu l creadă: Bolnav de dragoste. Ea spuse: Ce păcat că nu pentru mine! Eu i am răspuns la cuvintele măgulitoare: Nu fi chiar atât de sigură! Redactorul de la secÈ›ia juridică a ieÈ™it din cabina lui strigând că erau două cadavre de fete neidentificate la morga municipală. L am întrebat speriat: De ce vârstă? Tinere, a răspuns el. Se prea poate să fie refugiate din zonele de interior ale țării, urmărite până aici de ucigaÈ™ii regimului. Am răsuflat uÈ™urat. SituaÈ›ia aceasta groaznică ne invadează în liniÈ™te ca o pată de sânge, am spus. Redactorul, de departe, mi a strigat: — Nu de sânge, maestre, de rahat. După câteva zile, mi s a întâmplat ceva È™i mai rău, când o fată cu un coÈ™ la fel cu acela al motanului a trecut ca o străfulgerare prin dreptul Librăriei Lumea. Am urmărit o dând din coate prin mulÈ›ime în iureÈ™ul de la miezul zilei. Era foarte frumoasă, cu paÈ™i elastici È™i o uÈ™urință în a È™i croi drum printre oameni că n am putut s o ajung decât cu greu. ÃŽn sfârÈ™it, i am luat o înainte È™i am privit o în față. Ea m a îndepărtat cu mâna fără să se oprească È™i fără să È™i ceară iertare. Nu era cea pe care mi o închipuisem, dar semeÈ›ia ei m a durut de parc ar fi fost. Am înÈ›eles atunci că n aÈ™ fi în stare s o recunosc pe Delgadina trează È™i îmbrăcată È™i că nici ea nu putea È™ti cine eram eu, căci nu mă văzuse niciodată. Intr o pornire de nebunie, am croÈ™etat vreme de trei zile douăsprezece perechi de botoÈ™ei albaÈ™tri È™i roz pentru nou născuÈ›i, încercând să mi fac curaj pentru a nu asculta, nici cânta È™i nici rememora cântecele care mi aminteau de ea. Adevărul e că nu mă mai puteam stăpâni È™i începeam să devin conÈ™tient că sunt bătrân datorită slăbiciunii mele în faÈ›a iubirii. Am avut o dovadă È™i mai dramatică atunci când un autobuz din oraÈ™ a călcat o fată pe bicicletă chiar în plin centru comercial. Tocmai o luaseră cu o ambulanță È™i intensitatea tragediei se putea aprecia văzând halul în care ajunsese bicicleta, niÈ™te bucăți de fier vechi într o baltă de sânge proaspăt. Dar emoÈ›ia mea n a fost provocată atât de distrugerea bicicletei, ci de marca, modelul È™i culoarea ei. Nu putea fi alta decât aceea pe care eu însumi i o dăruisem Delgadinei. Martorii erau de părere cu toÈ›ii că fata accidentată era foarte tânără, înaltă È™i zveltă È™i cu părul scurt È™i creÈ›. Buimac, am luat primul taxi care a trecut È™i m am lăsat dus la Spitalul de Caritate, o clădire veche cu ziduri de culoare galbenă brună ce părea o închisoare eÈ™uată pe un banc de nisip. Am avut nevoie de o jumătate de oră ca să intru È™i de încă una ca să ies dintr un patio înmiresmat cu pomi fructiferi, unde o femeie îndurerată mi a aÈ›inut calea, m a privit în ochi È™i a exclamat: — Eu sunt cea pe care n o cauÈ›i! Doar atunci mi am amintit că acela era locul unde trăiau în libertate bolnavii paÈ™nici de la ospiciul municipal. Am fost obligat să mi declin identitatea de ziarist în faÈ›a conducerii spitalului, pentru ca un infirmier să mă conducă la pavilionul de urgență. ÃŽn registrul de internări erau datele: Rosalba RÃos, È™aisprezece ani, profesie necunoscută. Diagnostic: comoÈ›ie cerebrală. Pronostic: rezervat. L am întrebat pe È™eful pavilionului dacă puteam s o văd, cu speranÈ›a tainică de a fi refuzat, dar au acceptat încântaÈ›i la gândul că, poate, aveam să scriu despre starea jalnică a spitalului. Am traversat o sală pestriță care mirosea pătrunzător a fenol, cu bolnavii îngrămădiÈ›i în paturi. ÃŽn fund, într o cameră pentru un singur bolnav, întinsă pe un pat de fier, se afla cea pe care o căutam. Avea capul acoperit de bandaje, faÈ›a de nerecunoscut, umflată È™i vineÈ›ie, dar mi a fost de ajuns să i văd picioarele ca să È™tiu că nu era ea. Numai atunci mi a trecut prin cap să mă întreb: Ce aÈ™ fi făcut, oare, dac ar fi fost? ÃŽncă prins în pânzele de păianjen ale nopÈ›ii, am avut curajul să mă duc a doua zi la fabrica de cămăși unde Rosa Cabarcas spusese odată că lucra fata È™i l am rugat pe patron să ne arate instalaÈ›iile care puteau servi drept model pentru un proiect continental al NaÈ›iunilor Unite. Era un libanez ca un pahiderm, taciturn, care ne a deschis porÈ›ile regatului său cu iluzia de a fi un exemplu universal. Trei sute de tinere în bluze albe cu semnul crucii desenat cu cenușă pe frunte, căci era Miercurea CenuÈ™ii, coseau nasturi în vasta hală iluminată. Când ne au văzut intrând, s au ridicat în picioare ca niÈ™te eleve È™i ne au cercetat cu coada ochiului în timp ce directorul explica de zor contribuÈ›ia sa la arta imemorială de a coase nasturi. Eu scrutam chipul fiecăreia, cu groaza de a o descoperi pe Delgadina îmbrăcată È™i trează. Dar una dintre ele m a descoperit ea pe mine cu privirea de temut a admiraÈ›iei neîndurătoare: — SpuneÈ›i mi, domnule, nu sunteÈ›i cel care scrie scrisorile de dragoste la ziar? Nu mi aÈ™ fi închipuit niciodată că o copilă adormită ar putea provoca asemenea ravagii în viaÈ›a unui bărbat. Am fugit de la fabrică fără să mi iau la revedere È™i fără să mă gândesc măcar dacă vreuna dintre fecioarele acelea de purgatoriu era, în sfârÈ™it, cea căutată. Când am plecat de acolo, singurul sentiment care îmi rămânea pe lume era dorinÈ›a de a plânge. Rosa Cabarcas telefonă după o lună cu o explicaÈ›ie de necrezut: își luase o binemeritată vacanță la Cartagena de Indias, după asasinarea bancherului. N am crezut o, bineînÈ›eles, dar am felicitat o pentru norocul ei È™i am lăsat o să È™i lungească minciuna înainte de a i face întrebarea care mi clocotea în suflet: — Și ea? Rosa Cabarcas păstră o tăcere prelungă. E pe aici, spuse în cele din urmă, dar vocea îi deveni evazivă: Trebuie să aÈ™tepÈ›i o vreme. Cât? N am nici o idee, o să È›i dau de È™tire. Am simÈ›it că mi aluneca printre degete È™i am oprit o brutal: AÈ™teaptă, dă mi cât de cât o lămurire. Nu i nici o lămurire, spuse ea, È™i încheie: Ai grijă, poÈ›i să È›i faci È›ie rău È™i, mai cu seamă, să i faci ei rău. Eu n aveam chef de mofturile astea. Am implorat o să mi dea măcar ocazia de a mă apropia de adevăr. La urma urmelor, i am spus, suntem complici. Ea n a mai făcut însă nici un pas. LiniÈ™teÈ™te te, mi a zis, copila e bine È™i aÈ™teaptă s o chem, dar chiar acum nu i nimic de făcut È™i nu pot să È›i mai spun nimic. La revedere. Am rămas cu telefonul în mână fără să È™tiu ce să fac, căci o cunoÈ™team destul cât să mi dau seama că n aÈ™ scoate nimic de la ea decât cu vorba bună. După prânz, am dat o raită pe ascuns pe la ea pe acasă, mai încrezător în hazard decât în raÈ›iune, È™i am găsit o tot închisă È™i cu sigiliul pus de cei de la Sănătate. Am crezut că Rosa Cabarcas îmi telefonase de altundeva, poate din alt oraÈ™, È™i doar gândul acesta m a făcut să mă năpădească tot felul de presimÈ›iri tulburi. TotuÈ™i, la È™ase după amiaza, când mă aÈ™teptam mai puÈ›in, mi a slobozit la telefon exact parola mea: — Ei bine, acum da. La zece noaptea, tremurând È™i muÈ™cându mi buzele să nu plâng, am ajuns încărcat de cutii de ciocolată elveÈ›iană, de alviță È™i bomboane È™i cu un coÈ™ de trandafiri de un roÈ™u aprins, să acopăr tot patul. UÈ™a era întredeschisă, luminile aprinse È™i la radio se auzea încet Sonata numărul unu pentru vioară È™i pian de Brahms. Delgadina în pat era atât de strălucitoare È™i diferită, că mi a fost greu s o recunosc. Crescuse, dar aceasta nu i se vedea în statură, ci într o maturitate intensă ce o făcea să pară cu doi sau trei ani mai mare, È™i era mai goală ca oricând. PomeÈ›ii pronunÈ›aÈ›i, pielea bronzată de soarele unei mări agitate, buzele fine È™i părul scurt È™i creÈ› îi dădeau chipului ei strălucirea androgină a lui Apolo de Praxiteles. ÃŽnsă nu putea fi nici un echivoc, fiindcă sânii îi crescuseră până într atât încât nu mi mai încăpeau în palmă, È™oldurile i se arcuiseră, iar oasele îi deveniseră mai puternice È™i mai armonioase. Mă încântară izbânzile acelea ale naturii, dar mă buimăciră artificiile: genele false, unghiile de la mâini È™i picioare date cu ojă sidefie È™i un parfum ieftin ce nu avea nici o legătură cu dragostea. TotuÈ™i, ceea ce m a scos din sărite a fost comoara pe care o avea asupră i: cercei de aur cu ciorchini de smarald, un colier de perle naturale, o brățară de aur cu sclipiri de diamante È™i inele cu pietre preÈ›ioase pe toate degetele. Pe scaun era aÈ™ezată rochia ei de seară, cu paiete È™i mărgele brodate, È™i pantofii de atlas. O furie ciudată mi se stârni în măruntaie: — Curvă! am strigat. Căci diavolul mi a suflat la ureche un gând înfiorător. Lucrurile se petrecuseră aÈ™a: în noaptea cu crima, Rosa Cabarcas n a avut pesemne nici timpul È™i nici calmul necesar s o prevină pe copilă, È™i poliÈ›ia a găsit o în cameră, singură, minoră È™i fără alibi. Nimeni mai potrivit decât Rosa Cabarcas pentru o situaÈ›ie ca aceea: i a vândut fecioria copilei vreunuia din grangurii ei, pentru ca, în schimb, ea să iasă basma curată din treaba cu crima. Și, în primul rând, desigur, a trebuit să dispară până se potolea scandalul. Ce minunăție! O lună de miere pentru toÈ›i trei, ei doi în pat, iar Rosa Cabarcas pe o terasă de lux, bucurându se de inspirata ei impunitate. Orbit de o furie nesăbuită, am spart, aruncându le pe pereÈ›i, toate lucrurile din cameră: veiozele, radioul, ventilatorul, oglinzile, carafele, paharele. Am făcut o pe îndelete, dar fără răgaz, provocând mari stricăciuni, pradă unei beÈ›ii metodice care mi a salvat viaÈ›a. Copila sări în sus la primul zgomot asurzitor, însă nu m a privit, ci s a ghemuit cu spatele la mine È™i a rămas aÈ™a, cu trupul scuturat de spasme sacadate până când prăpădul a încetat. Găinile din curte È™i câinii din zori sporiră vacarmul. Cu luciditatea orbitoare a furiei, am avut inspiraÈ›ia finală de a da foc casei, când apăru în ușă silueta impasibilă a Rosei Cabarcas în cămașă de noapte. N a spus nimic. A făcut din ochi inventarul dezastrului È™i a constatat că fata stătea strânsă ca un melc în găoace, cu capul ascuns între braÈ›e: îngrozită, dar teafără. — Doamne Dumnezeule! exclamă atunci Rosa Cabarcas. Ce n aÈ™ fi dat eu pentru asemenea dragoste! M a măsurat din cap până n picioare cu o privire compătimitoare È™i mi a poruncit: Haide! Am urmat o până în casă, mi a dat un pahar cu apă în tăcere, mi a făcut semn să mă aÈ™ez în dreptul ei È™i m a pus să i mărturisesc totul. Mă rog, îmi spuse, acum poartă te ca un bărbat în toată firea È™i povesteÈ™te mi: Ce te a apucat? I am povestit ceea ce socoteam a fi adevărul meu revelat. Rosa Cabarcas ascultă fără o vorbă È™i fără mirare È™i, în sfârÈ™it, păru lămurită. Ce grozav! spuse. ÃŽntotdeauna mi am zis că gelozia e mai puternică decât adevărul. Și atunci mi a povestit fără rezerve tot ce se întâmplase. ÃŽntr adevăr, spuse, în zăpăceala ei din noaptea crimei, uitase de copila adormită în odaie. Unul dintre clienÈ›ii săi, care era È™i avocatul mortului, a dat cu dărnicie în dreapta È™i n stânga plocoane È™i È™pagă È™i a invitat o pe Rosa Cabarcas într un hotel din Cartagena de Indias, să se odihnească până ce scandalul avea să fie uitat. Crede mă, zise Rosa Cabarcas, că în tot răstimpul ăsta n am încetat o clipă să mă gândesc la tine È™i la copilă. M am întors alaltăieri È™i, mai întâi È™i mai întâi, È›i am telefonat, dar n a răspuns nimeni. ÃŽn schimb, copila a venit imediat, È™i era într un asemenea hal că È›i am îmbăiat o, È›i am îmbrăcat o È™i È›i am trimis o la salonul de înfrumuseÈ›are cu porunca s o aranjeze cu tot dichisul ca pe o regină. Ai văzut doar cum era: fără cusur. Rochia de lux? E dintre cele pe care le închiriez fetelor mele mai sărmane când trebuie să iasă în oraÈ™ să danseze cu clienÈ›ii. Bijuteriile? Sunt ale mele, zise: E de ajuns să le pipăi ca să È›i dai seama că s diamante de sticlă È™i podoabe de tinichea. AÈ™a încât las o baltă! A încheiat: Hai, du te È™i trezeÈ™te o, cere i iertare È™i ocupă te de ea o dată pentru totdeauna. Nimeni nu merită să fie mai fericit ca voi. Am făcut un efort supranatural s o cred, dar iubirea s a dovedit mai puternică decât raÈ›iunea. Curvelor! i am zis, torturat de focul viu ce mi ardea măruntaiele. Asta sunteÈ›i amândouă! Am strigat: Curve nenorocite! Nu vreau să mai È™tiu nimic de tine È™i nici de vreo altă stricată de pe lume, È™i mai ales de ea. I am făcut din ușă un semn de adio. Rosa Cabarcas nu s a îndoit că aÈ™a avea să fie. — Mergi cu Domnul, îmi spuse cu un rictus de tristeÈ›e È™i se întoarse la viaÈ›a ei reală. ÃŽn orice caz, o să È›i trimit socoteala pentru prăpădul pe care mi l ai făcut în odaie. 5 Citind Idele lui Martie, am dat peste o frază cumplită pe care autorul i o atribuie lui Iulius Caesar: „E cu neputință ca până la urmă să nu ajungi cum crede lumea că eÈ™ti". Nu i am putut verifica adevărata obârÈ™ie în propria operă a lui Iulius Caesar È™i nici în lucrările biografilor lui, de la Suetoniu până la Carcopino, dar a meritat strădania să încerc. Fatalismul ei aplicat cursului vieÈ›ii mele în următoarele luni mi a întărit hotărârea de care aveam nevoie nu numai pentru a scrie această poveste, ci È™i pentru a o începe fără pudoare cu dragostea Delgadinei. N aveam o clipă de liniÈ™te, abia dacă luam ceva în gură È™i am slăbit atât de tare, că pantalonii nu mi se mai È›ineau în talie. Durerile vremelnice îmi rămaseră în oase, treceam brusc de la o dispoziÈ›ie la alta, fără nici un motiv, îmi petreceam nopÈ›ile într o stare de buimăceală care nu mă lăsa nici să citesc È™i nici să ascult muzică, dar, în schimb, ziua mi se ducea moțăind într o somnolență prostească, fără să reuÈ™esc să adorm. Alinarea mi a picat din cer. ÃŽn autobuzul aglomerat care mergea spre Loma Fresca o femeie de pe scaunul de lângă mine, pe care n o văzusem când am urcat, mi a È™optit la ureche: încă mai tragi la rame? Era Casilda Armenta, o dragoste de demult, femeie din popor care mă suportase drept client tenace de când ajunsese o adolescentă mândră. Odată retrasă, cam bolnavă È™i fără un ban, se măritase cu un grădinar chinez care i a dăruit numele È™i ocrotirea lui, poate È™i puÈ›ină iubire. La È™aptezeci È™i trei de ani, avea aceeaÈ™i greutate ca întotdeauna, era tot frumoasă È™i iute din fire È™i păstra neÈ™tirbită neruÈ™inarea meseriei. M a dus la ea acasă, o grădină de chinezi pe o colină între È™osea È™i mare. Ne am aÈ™ezat pe fotoliile de plajă de pe terasa umbroasă, printre ferigi È™i tufe de bugainvilla, cu diverse colivii de păsări atârnate de streaÈ™ină. La poalele colinei se vedeau grădinarii chinezi cu pălăriile lor conice plantând zarzavaturi pe soarele arzător È™i întinderea de apă cenuÈ™ie de la Bocas de Ceniza cu cele două diguri de stânci care canalizează fluviul câteva leghe în mare. Pe când stăteam de vorbă, am văzut intrând un transatlantic alb pe gura fluviului È™i l am urmărit tăcuÈ›i până i am auzit mugetul de taur lugubru în portul din depărtare. Ea suspină. ÃŽÈ›i dai seama? ÃŽn mai bine de o jumătate de veac e prima oară când nu te primesc în vizită stând în pat. Acum suntem alÈ›ii, i am zis. Ea continuă fără să mă audă: Ori de câte ori se vorbeÈ™te de tine la radio, lăudându te pentru dragostea pe care È›i o poartă lumea È™i numindu te maestru al iubirii, închipuieÈ™te È›i că mi trece prin cap că nimeni nu È›i a cunoscut virtuÈ›ile È™i năravurile aÈ™a ca mine. Serios, spuse, nimeni nu te ar fi putut suporta mai bine. N am mai rezistat. Ea È™i a dat seama, mi a văzut ochii umezi de lacrimi, È™i numai atunci a descoperit, pesemne, că nu mai eram cel de odinioară, iar eu i am susÈ›inut privirea cu un curaj de care nu m am crezut niciodată în stare. Treaba e că am început să îmbătrânesc, i am spus. Suntem deja bătrâni, oftă ea. Numai că n o simÈ›i pe dinăuntru, dar pe dinafară o vede toată lumea. Era cu neputință să nu mi deschid inima, aÈ™a că i am povestit toată istoria care îmi pârjolea măruntaiele, de la primul telefon dat Rosei Cabarcas, în ajunul zilei când am împlinit nouăzeci de ani, până la noaptea tragică în care am făcut zob odaia È™i nu m am mai întors. Ea mi a ascultat spovedania de parcă ar fi trăit o, a rumegat o încetiÈ™or È™i în cele din urmă a zâmbit: — Fă ce te taie capul, dar n o pierde pe copila asta – îmi spuse – Nu i nenorocire mai mare decât să mori singur. Ne am dus la Puerto Colombia în trenuleÈ›ul pentru copii ce mergea la fel de încet precum un cal. Am prânzit în faÈ›a danei de lemn ros de carii pe unde intrase în È›ară lumea întreagă înainte de a se draga Bocas de Ceniza. Ne am aÈ™ezat sub un coviltir din frunze de palmier, unde robustele matroane negrese serveau peÈ™te prăjit cu orez, cocos È™i felii de banane verzi. Am moțăit în zăduful pÃelos de la două È™i am stat mai departe la taifas până când uriaÈ™ul soare de foc s a cufundat în mare. Realitatea mi se părea fantastică. Ia te uită cum s a sfârÈ™it luna noastră de miere! spuse ea în glumă. Dar continuă pe un ton serios: Astăzi mă uit în urmă, văd È™irul de mii de oameni care mi au trecut prin pat È™i mi aÈ™ vinde sufletul să fi rămas cu unul dintre ei, chiar È™i cu cel mai prost. Dar, slavă Domnului, l am întâlnit la vreme pe chinezul meu. E ca È™i cum aÈ™ fi măritată cu degetul mic, dar e numai al meu. M a privit în ochi, mi a cumpănit reacÈ›ia la spusele ei È™i a adăugat: AÈ™a că du te chiar acum s o cauÈ›i pe sărmana copilă, indiferent de ar fi adevărat ce È›i spune gelozia, ori ce ar fi să fie, căci nimeni nu È›i poate lua ce ai trăit cu adevărat. ÃŽnsă fii atent, fără chestii romanÈ›ioase de bunic. TrezeÈ™te o, pătrunde o până È™i în urechi cu sula asta de măgar cu care te a procopsit diavolul pentru laÈ™itatea È™i zgârcenia ta. Și încheie pe un ton serios, din tot sufletul: Să nu mori fără să vezi cât de minunat e să È›i o tragi din dragoste. Mâna îmi tremura a doua zi când am format numărul de telefon. Atât datorită tensiunii revederii cu Delgadina, cât È™i a nesiguranÈ›ei în privinÈ›a felului în care avea să mi răspundă Rosa Cabarcas. Avusesem o ceartă straÈ™nică din pricina preÈ›ului exagerat cu care mi taxase stricăciunile făcute în odaie. Am fost silit să vând unul dintre tablourile cele mai îndrăgite de mama, care valora o avere, dar la momentul adevărului n a preÈ›uit nici a zecea parte din cât îmi făcusem eu iluzii. Am întregit suma cu restul economiilor mele È™i i am dus o Rosei Cabarcas cu o poruncă fără drept de apel: O iei sau laÈ™i totul baltă. A fost sinucidere curată, pentru că numai vânzând unul dintre secretele mele ea mi ar fi distrus buna reputaÈ›ie. Dar n a cârtit, ci a păstrat tablourile pe care le luase drept gaj în noaptea cu cearta. Am pierdut absolut totul jucând pe o singură carte: am rămas fără Delgadina, fără Rosa Cabarcas È™i fără ultimele economii. TotuÈ™i, am sunat la telefon o dată, de două ori, de trei È™i, în sfârÈ™it, ea: Da? N am putut scoate un sunet. Am închis. M am trântit în hamac, încercând să mă liniÈ™tesc cu lirica ascetică a lui Satie, È™i am năduÈ™it atâta, că pânza s a udat toată. Până a doua zi n am avut curajul să i mai telefonez. — Ei bine, dragă, am spus cu voce hotărâtă. Astăzi, da. Rosa Cabarcas, de bună seamă, era mai presus de orice. Ah, învățatul meu trist, oftă cu hazu i de neînvins, prăpădeÈ™ti două luni È™i revii doar ca să ceri imposibilul. Mi a povestit că n o mai văzuse pe Delgadina de mai bine de o lună, că părea să È™i fi revenit de minune după spaima pricinuită de stricăciunile pe care le făcusem eu, până într atât încât nici măcar nu le a pomenit È™i nici n a întrebat de mine, că era foarte mulÈ›umită cu o nouă slujbă, mai comodă È™i mai bine plătită decât să coasă nasturi. Un val de foc viu mi a pârjolit măruntaiele. Nu poate fi decât cea de curvă, i am zis. Rosa îmi răspunse fără să clipească: Nu fi prost, de ar fi aÈ™a, s ar afla aici. Unde, oare, i ar putea fi mai bine? IuÈ›eala logicii ei mi a agravat îndoiala: Și cum È™tiu că nu i acolo? ÃŽn cazul ăsta, replică ea, cel mai bine pentru tine e să nu È™tii. Sau nu i aÈ™a? Am urât o È™i de data asta. Ea, după multe insistenÈ›e, mi a promis să i dea de urmă copilei. Fără multe speranÈ›e, fiindcă telefonul vecinei unde o suna era tot stricat È™i n avea cea mai mică idee unde locuia. Dar nu i cazul să disperi, ce naiba, zise, îți telefonez într un ceas. A fost un ceas de trei zile, dar a dat de copilă, disponibilă È™i teafără. M am întors ruÈ™inat È™i am sărutat o puÈ›in câte puÈ›in, în chip de penitență, de la miezul nopÈ›ii până cântară cocoÈ™ii. O iertare lungă pe care mi am promis s o repet veÈ™nic, È™i totul a fost de parc aÈ™ fi luat o iar de la început. Camera fusese golită È™i proasta ei folosință făcuse să se strice tot ce adusesem eu. Rosa o lăsase aÈ™a È™i mi a spus că orice îmbunătățire trebuia s o fac eu, având în vedere că îi mai datoram bani. ÃŽnsă situaÈ›ia mea economică ajunsese cum nu se poate mai proastă. Banii de pensie erau tot mai neîndestulători. PuÈ›inele lucruri vandabile care mai rămăseseră în casă, în afară de bijuteriile sacre ale mamei, erau lipsite de valoare comercială È™i nimic nu era destul de vechi spre a fi trecut la capitolul antichități. ÃŽn vremuri mai bune, guvernatorul îmi făcuse oferta ispititoare de a mi cumpăra în bloc cărÈ›ile clasicilor greci, latini È™i spanioli pentru Biblioteca Departamentală, dar n am avut inima să le vând. Mai târziu, cu schimbările politice È™i degradarea lumii, nimeni din guvern nu s a mai gândit la arte ori la literatură. Sătul să tot caut o soluÈ›ie onorabilă, mi am pus în buzunar bijuteriile pe care Delgadina mi le dăduse înapoi È™i m am dus să le amanetez pe o străduță sinistră ce dădea în piaÈ›a principală. Cu un aer de savant distrat, am străbătut în sus È™i în jos locul acela mizer, înÈ›esat de cârciumi de cea mai proastă speță, anticariate È™i case de amanet, dar demnitatea Florinei de Dios mi a aÈ›inut calea: nu m am încumetat. Atunci m am hotărât să le vând cu capul sus la bijuteria cea mai veche È™i de încredere din oraÈ™. Vânzătorul mi a pus câteva întrebări în vreme ce examina bijuteriile cu monoclul. Se distingea prin comportamentul, stilul È™i groaza pe care È›i o inspiră un medic. I am explicat că erau bijuterii moÈ™tenite de la mama. El încuviinÈ›a cu un mormăit la fiecare din lămuririle mele È™i, în sfârÈ™it, își scoase monoclul: — ÃŽmi pare rău, spuse, dar sunt din sticlă ordinară. Văzându mi surpriza, mi a explicat cu o compătimire blândă: Slavă Domnului că aurul e aur È™i platina e platină. Mi am pipăit buzunarul să mă asigur că aveam facturile de cumpărare È™i i am spus fără resentimente: — Păi au fost cumpărate în magazinul acesta distins acum mai bine de o sută de ani. El nici nu clipi. Se întâmplă de obicei, spuse, ca de la bijuteriile moÈ™tenite să dispară încetul cu încetul pietrele cele mai valoroase, o dată cu trecerea timpului, fiind înlocuite de È™trengarii familiei sau de bijutieri necinstiÈ›i, È™i numai când cineva încearcă să le vândă se descoperă înÈ™elăciunea. Dar îngăduiÈ›i mi o secundă, zise, È™i ieÈ™i cu bijuterii cu tot pe uÈ™a din fund. După un moment, se întoarse È™i, fără nici o explicaÈ›ie, îmi făcu semn să iau loc în fotoliul de aÈ™teptare È™i È™i văzu mai departe de treabă. Am cercetat magazinul. Venisem cu mama în mai multe rânduri È™i mi aminteam de câteva cuvinte ce reveneau mereu: „Să nu i spui tatălui tău". Pe neaÈ™teptate, mi a trecut prin cap un gând care m a iritat: oare nu cumva Rosa Cabarcas È™i Delgadina, de comun acord, vânduseră nestematele È™i mi înapoiaseră bijuteriile cu pietre false? Mă perpeleam de atâtea îndoieli, când o secretară m a invitat s o urmez prin aceeaÈ™i ușă din fund până la un birou mic, cu o bibliotecă lungă, înÈ›esată cu volume groase. Un beduin uriaÈ™ se ridică de la masa de scris din spate È™i mi strânse mâna, tutuindu mă cu o efuziune de prieten de o viață. Am fost colegi de liceu, mi a zis, în chip de salut. Mi a fost uÈ™or să mi l aduc aminte: era cel mai bun fotbalist din È™coală È™i un adevărat campion la primele noastre bordeluri. Nu l mai întâlnisem de cine È™tie când È™i m a văzut, pesemne, atât de rablagit, că m a confundat cu un coleg din copilărie. Pe sticla care acoperea biroul avea deschis unul dintre catastifele din arhivă unde era trecut inventarul bijuteriilor mamei. O consemnare exactă, cu date È™i amănunte, care dovedea că ea însăși pusese să fie schimbate pietrele a două generaÈ›ii de frumoase È™i demne fete Cargamantos È™i le vânduse pe cele veritabile aceluiaÈ™i magazin. Aceasta se întâmplase când tatăl patronului actual conducea bijuteria, iar el È™i cu mine eram la È™coală. ÃŽnsă chiar el m a liniÈ™tit: tertipurile acelea erau ceva obiÈ™nuit la marile familii în restriÈ™te, pentru a È™i rezolva plăți urgente fără a È™i sacrifica onoarea. ÃŽn faÈ›a realității necruțătoare, am preferat să le păstrez ca amintire a celeilalte Florina de Dios pe care n am cunoscut o niciodată. La începutul lui iulie, am simÈ›it apropierea reală a morÈ›ii. Inima mea È™i a pierdut ritmul È™i am început să văd È™i să simt pretutindeni semnele fără greÈ™ ale sfârÈ™itului. Cel mai limpede a fost la concertul de la Belle Arte. Aerul condiÈ›ionat se defectase È™i crema artelor È™i a literelor fierbea în suc propriu în sala arhiplină, dar magia muzicii crea o atmosferă celestială. La sfârÈ™it, cu acel Allegretto poco mosso, m a străfulgerat revelaÈ›ia orbitoare că ascultam cel de pe urmă concert pe care mi l oferea destinul înainte de a muri. N am simÈ›it nici durere È™i nici teamă, ci emoÈ›ia devastatoare de a fi ajuns să trăiesc acest moment. Când am reuÈ™it, într un târziu, să mi croiesc drum, leoarcă de sudoare, printre îmbrățișări È™i fotografii, m am pomenit din senin cu Ximena Ortiz, ca o zeiță de o sută de ani în scaunul cu rotile. Simpla i prezență mi se impunea ca un păcat mortal. Avea o tunică de mătase de culoarea fildeÈ™ului, netedă ca pielea ei, un colier de perle veritabile în trei È™iraguri, părul sidefiu tuns după moda anilor douăzeci, cu un vârf de aripă de pescăruÈ™ în dreptul obrazului È™i imenÈ™ii ochi galbeni iluminaÈ›i de umbra naturală a cearcănelor. Totul în fiinÈ›a ei dezminÈ›ea zvonul că era cu mintea dusă din pricina eroziunii fără leac a memoriei. ÃŽncremenit È™i neajutorat în faÈ›a ei, am reuÈ™it să mi înving pala de foc ce mi încinsese faÈ›a È™i am salutat o în tăcere cu o înclinare a capului, ca la Versailles. Ea zâmbi precum o regină È™i mă apucă de mână. Mi am dat atunci seama că È™i întâlnirea aceea era o È™ansă a destinului È™i n am ratat ocazia spre a mi scoate din inimă un ghimpe ce mă sâcâia dintotdeauna. Am visat am de zile momentul acesta, i am spus. Ea nu păru că înÈ›elege. Nu mai spune! exclamă ea. Și cine eÈ™ti tu? N am È™tiut niciodată dacă uitase cu adevărat sau dacă a fost răzbunarea de pe urmă a vieÈ›ii ei. Certitudinea că eram muritor, în schimb, mă luase prin surprindere cu puÈ›in înainte de cincizeci de ani, într o împrejurare asemănătoare, într o noapte de carnaval, pe când dansam un tango apaÈ™ cu o femeie uluitoare căreia nu i am văzut niciodată faÈ›a, mai voinică decât mine, având vreo douăzeci de kilograme în plus È™i întrecându mă în înălÈ›ime cam cu două palme, È™i care totuÈ™i se lăsa purtată ca o pană în vânt. Dansarăm atât de strâns, că i simÈ›eam sângele circulând prin vene È™i eram parcă toropit de plăcere graÈ›ie răsuflării ei gâfâitoare, mirosului de transpiraÈ›ie pătrunzător ca amoniacul, țâțelor astronomice, când, deodată, m a străfulgerat pentru prima oară, aproape doborându mă la pământ, urletul morÈ›ii. A fost ca o profeÈ›ie violentă la ureche: Orice ai face, anul acesta sau peste o sută, ai să fii mort pe vecie. Ea se desprinse de mine, speriată: Ce aÈ›i pățit? Nimic, i am răspuns, străduindu mă să nu mi pierd cumpătul: — Tremur din pricina dumneavoastră. De atunci am început să măsor viaÈ›a nu în ani, ci în decenii. Cel al anilor cincizeci fusese hotărâtor, pentru că am devenit conÈ™tient că aproape toată lumea era mai tânără decât mine. Cel al anilor È™aizeci a fost cel mai intens, din cauza bănuielii că nu mi mai rămânea timp să greÈ™esc. Cel al anilor È™aptezeci mi a inspirat teama, căci exista oricum posibilitatea să fie ultimul. TotuÈ™i, când m am trezit viu în dimineaÈ›a celor nouăzeci de ani, în patul fericit al Delgadinei, mi s a năzărit plăcuta idee că viaÈ›a nu era ceva care curge precum râul învolburat al lui Heraclit, ci o ocazie unică de a te întoarce pe grătar, perpelindu te È™i pe partea cealaltă încă nouăzeci de ani. Am ajuns să plâng cu uÈ™urință. Orice sentiment care stârnea duioÈ™ie mă făcea să simt un nod în gât È™i nu întotdeauna reuÈ™eam să mă stăpânesc, aÈ™a că m am gândit să renunÈ› la plăcerea solitară de a i veghea somnul Delgadinei, nu atât din pricina incertitudinii morÈ›ii mele, cât din durerea de a mi o imagina fără mine tot restul vieÈ›ii ei. ÃŽntr una din zilele acelea confuze, m am pomenit mergând aiurea pe prea distinsa Stradă a Notarilor È™i m a surprins că n am întâlnit altceva decât ruinele vechiului hotel de mâna a È™aptea unde se închiriau camere cu ora în care am fost iniÈ›iat cu de a sila în arta amorului, puÈ›in înainte de a împlini doisprezece ani. Fusese reÈ™edinÈ›a unor armatori de pe vremuri, splendidă ca puÈ›ine altele din oraÈ™, având coloane placate cu albastru È™i frize aurite, de jur împrejurul unui patio cu o cupolă de sticlă în È™apte culori ce iradia o lumină de seră. La parter, într un portic gotic ce dădea spre stradă, au fiinÈ›at preÈ› de un secol birourile coloniale de notariat în care a lucrat, a prosperat È™i s a ruinat părintele meu într o viață întreagă de vise fantasmagorice. Familiile de vază abandonaseră încetul cu încetul caturile de sus, care ajunseseră să fie ocupate de o legiune de femei de noapte în dizgraÈ›ie, care urcau È™i coborau până în zori cu clienÈ›ii agățaÈ›i pentru un peso È™i jumătate prin cârciumile din portul fluvial din apropiere. La cei doisprezece ani ai mei, purtând încă pantalonii scurÈ›i È™i ghetuÈ›ele de la È™coala primară, n am putut rezista tentaÈ›iei de a vedea ce e la caturile de sus, pe când tata combătea în vreuna din întrunirile lui nesfârÈ™ite, È™i m am pomenit cu un spectacol divin. Femeile care È™i vindeau pe nimica toată trupul până în zori forfoteau prin casă de la unsprezece dimineaÈ›a, când canicula vitraliului era de nesuportat, È™i erau nevoite să trebăluiască umblând goale puÈ™că prin toată casa, în vreme ce È™i comentau în gura mare aventurile de peste noapte. Am rămas îngrozit. Tot ce mi a dat prin cap a fost s o iau la fugă pe unde venisem, când una dintre femeile despuiate, zdravănă È™i mirosind a săpun de casă, mă îmbrățișă pe la spate È™i mă luă pe sus până în cămăruÈ›a ei cu pereÈ›i de carton, fără ca eu s o pot vedea în toiul larmei È™i al aplauzelor chiriaÈ™elor în pielea goală. M a trântit cu faÈ›a în sus în patul ei pentru patru, mi a scos pantalonii cu o manevră măiastră È™i s a aÈ™ezat călare peste mine, dar spaima de gheață care mi se prelingea pe trup nu m a lăsat s o primesc ca un bărbat. ÃŽn noaptea aceea, fără să pot închide un ochi la mine în pat de ruÈ™inea pățită, n am izbutit să aÈ›ipesc mai mult de un ceas, tânjind s o văd iar. ÃŽnsă a doua zi dimineaÈ›a, pe când chefliii dormeau duÈ™i, am urcat tremurând până la ea È™i am trezit o plângând în hohote, cu o dragoste nebună care a durat până a spulberat o necruțător vântul dezlănÈ›uit al vieÈ›ii reale. Se numea Castorina È™i era regina casei. CămăruÈ›ele hotelului costau un peso pentru a face amor la repezeală, dar foarte puÈ›ini dintre noi È™tiam că aveau acelaÈ™i preÈ› chiar È™i pentru douăzeci È™i patru de ore. Pe deasupra, Castorina m a introdus în lumea ei de rând, în care i pofteau pe clienÈ›ii săraci la micul lor dejun de gală, le împrumutau săpunul, le alinau durerile de dinÈ›i È™i, în cazuri de mare urgență, făceau cu ei dragoste din milă. Dar în serile bătrâneÈ›ii mele din ultima vreme nimeni nu È™i mai amintea de nemuritoarea Castorina, răpusă cine È™tie când, care urcase de prin colÈ›urile mizere ale digului fluvial până la tronul sacrosanct de mare madamă, cu un plasture de pirat pe ochiul pierdut într o încăierare la o circiumă. Ultimul ei tip, un negru zâmbitor din Camagiley, căruia îi ziceau Iona OcnaÈ™ul, fusese un trompetist dintre cei mai de vază la Havana, până È™i a pierdut zâmbetul complet într o catastrofă de tren. Plecând de la vizita aceea care mi a lăsat un gust amar, am simÈ›it un junghi la inimă pe care n am reuÈ™it să l domolesc trei zile în È™ir, cu tot soiul de licori făcute în casă. Doctorul la care m am dus de urgență era dintr un neam de medici faimoÈ™i, nepot al celui care m a consultat când aveam patruzeci È™i doi de ani, È™i mi a tras o sperietură zdravănă fiindcă părea acelaÈ™i, la fel de îmbătrânit ca bunicul lui la È™aptezeci, din pricina unei chelii premature, a unor ochelari de miop fără leac È™i a unei tristeÈ›i inconsolabile. M a examinat minuÈ›ios din cap până n picioare, cu o atenÈ›ie de bijutier. Mi a ascultat pieptul È™i spatele, mi a luat tensiunea È™i mi a cercetat reflexele ciocănindu mi genunchii, apoi fundul ochilor È™i culoarea de sub pleoapa de jos. ÃŽn pauze, pe când eu îmi schimbam poziÈ›ia pe patul de consult, îmi punea întrebări atât de vagi È™i de rapide, că abia dacă mi lăsa timp să mă gândesc la răspunsuri. După ce s a scurs o oră, m a privit cu un zâmbet fericit. Ei bine, zise, cred că nu pot face nimic pentru dumneavoastră. Ce vreÈ›i să spuneÈ›i? Că starea dumneavoastră e cum nu se poate mai bună la vârsta pe care o aveÈ›i. Ce curios, i am spus, la fel mi a zis bunicul dumneavoastră pe când aveam patruzeci È™i doi de am, de parcă timpul nici n ar trece. VeÈ™nic veÈ›i găsi pe cineva care să v o spună, zise, fiindcă veÈ™nic veÈ›i avea o vârstă. Eu, provocându l să emită o sentință îngrozitoare, i am răspuns: Singura definitivă este moartea. Da, admise el, dar nu i uÈ™or să ajungi să mori într o stare aÈ™a de bună ca a dumneavoastră. ÃŽmi pare sincer rău că nu vă pot face pe plac. Erau amintiri plăcute, dar în ajunul zilei de 29 august am simÈ›it povara uriașă a secolului ce mă aÈ™tepta impasibil, când am urcat cu paÈ™i obosiÈ›i scările casei. Atunci am mai văzut o o dată pe mama, Florina de Dios, în patul meu care fusese al ei până la moarte, È™i mi a făcut acelaÈ™i semn de binecuvântare ca ultima oară când am văzut o, cu două ceasuri înainte de a È™i da sufletul. Tulburat de viziunea aceea, am interpretat o ca înÈ™tiinÈ›area de pe urmă È™i i am telefonat Rosei Cabarcas să mi aducă chiar în noaptea aceea copila, presimÈ›ind că n avea să mi se împlinească iluzia de a mai trăi până la ultima suflare a celor nouăzeci de ani. Am sunat o iar la opt È™i mi a repetat încă o dată că nu era cu putință. Trebuie să fie, cu orice preÈ›, i am strigat îngrozit. A închis fără să mi zică la revedere, dar după cinci sprezece minute a sunat ea: — Mă rog, o ai aici. Am sosit la zece È™i douăzeci È™i i am dat Rosei Cabarcas ultimele scrisori din viaÈ›a mea, cu dispoziÈ›iile în privinÈ›a copilei după sfârÈ™itul meu inexorabil. Ea a crezut că mă impresionase cu povestea cu înjunghiatul È™i mi a spus pe un ton glumeÈ›: Dacă ai de gând să mori, să n o faci aici, asta ar mai lipsi. Dar eu i am răspuns: Spune că m a călcat trenul din Puerto Colombia, rabla aia nenorocită care nu i în stare să omoare pe nimeni. ÃŽn noaptea aceea, gata de orice, m am culcat cu faÈ›a în sus în aÈ™teptarea durerii de pe urmă, în prima clipă a celor nouăzeci È™i unu de ani ai mei. Am ascultat dangăt de clopot undeva, departe, am simÈ›it mireasma sufletului Delgadinei dormind pe o parte, am auzit un strigăt în zare, suspinele cuiva care murise poate cu un secol în urmă în iatacul său. Atunci am stins lampa cu ultima suflare, mi am împletit degetele cu ale ei ca s o duc de mână È™i am numărat cele douăsprezece bătăi de clopot de la ora douăsprezece cu cele douăsprezece lacrimi de pe urmă, până când prinseră a cânta cocoÈ™ii È™i îndată dangătele triumfătoare, petardele de sărbătoare ce proslăveau bucuria nesfârÈ™ită de a fi supravieÈ›uit, teafăr È™i nevătămat, vârstei de nouăzeci de ani. Cele dintâi cuvinte le am adresat Rosei Cabarcas: ÃŽÈ›i cumpăr casa, toată, cu prăvălia È™i grădina. Ea mi a spus: Să facem un rămășag de oameni bătrâni: cel care supravieÈ›uieÈ™te rămâne cu tot ce are celălalt, cu act iscălit în faÈ›a notarului. Nu, căci dacă mor eu, totul ar trebui să i rămână ei. Tot aia i, zise Rosa Cabarcas, eu o să mă ocup de copilă È™i apoi îi las totul, È™i ce i al tău, È™i ce i al meu; nu mai am pe nimeni altcineva pe lume. Până atunci, îți reamenajăm camera cu tot confortul, aer condiÈ›ionat, cărÈ›ile tale È™i muzica ta. — Crezi că ea o să vrea oare? — Ah, sărmanul meu învățat, înÈ›eleg că eÈ™ti bătrân, dar nu È™i nătâng, zise Rosa Cabarcas, prăpădindu se de râs. Biata copilă te iubeÈ™te ca o nebună. Am ieÈ™it în stradă radios È™i pentru prima oară m am recunoscut pe mine însumi în zarea îndepărtată a celui dintâi veac al meu. Casa mea, tăcută È™i în bună rânduială la È™ase È™i un sfert, începea să se bucure de culorile unei aurore fericite. Damiana cânta în gura mare în bucătărie, È™i motanul revenit la viață își înfășură coada pe gleznele mele È™i mă însoÈ›i până la masa de scris. Tocmai îmi aranjam hârtiile vechi, pana de gâscă È™i călimara, când soarele izbucni printre migdalii din parc È™i vasul fluvial al poÈ™tei, care zăbovise o săptămână din pricina secetei, intră mugind în canalul portului. Aveam, în sfârÈ™it, parte de viață reală, cu inima la adăpost È™i condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani. Mai, 2004 Gabriel GarcÃa Márquez È™i secretul fericirii Autorul fascinantului Un veac de singurătate – definit de critică drept cel mai bun roman de expresie spaniolă după Don Quijote al lui Cervantes –, încununat cu laurii Premiului Nobel pentru Literatură (1982), la decernarea căruia a uimit nu numai asistenÈ›a, participând la ceremonie îmbrăcat în tradiÈ›ionala guayabera albă, specifică zonei Caraibilor, È™i în mânâ cu un trandafir galben – simbol al Columbiei È™i amuleta sa personală –, cel care a dăruit recent literaturii un volum de memorii plin de neprevăzut, A trăi pentru a È›i povesti viaÈ›a – veritabil best seller internaÈ›ional, al cărui tiraj de lansare a fost adus la Ciudad de México sub protecÈ›ia transportoarelor blindate –, irumpe din nou în atmosfera mitică ce îi învăluie viaÈ›a È™i opera cu un titlu transparent care È™ochează: Povestea târfelor mele triste. Și destinul acestei cărÈ›i stă sub semnul neprevăzutului. Cu o săptămână înainte de apariÈ›ia oficială, o versiune nedefinitivată a originalului este sustrasă – în pofida măsurilor draconice de securitate – È™i după numai 16 ore pe străzile din Bogotá se vând miile de exemplare ale ediÈ›iei pirat, fapt ce obligă casa editorială columbiană să devanseze lansarea, care a avut loc la sfârÈ™itul lunii octombrie, tirajul iniÈ›ial fiind de un milion de exemplare pentru America Latină È™i Spania. Este un caz nemaiântâlnit de mafie literară, când o copie ilegală vede lumina tiparului înaintea originalului, ceea ce, potrivit lui Moisés Meló, editorul cărÈ›ii, „mutilează conÈ›inutul operei". Nici geneza acestei ultime creaÈ›ii marqueziene nu a fost scutită de avataruri. IniÈ›ial, au fost trei povestiri, scrise în momentele de răgaz ale anilor de muncă istovitoare la memorii, È™i care au fost apoi contopite într o singură operă, greu de definit ca gen literar, fiind prea lungă pentru o povestire È™i prea scurtă pentru un roman, întocmai cum se întâmplase cu cea de a doua carte a sa, Colonelului nu are cine să i scrie. Povestire sau roman scurt, recenta carte a lui G.G., cum îl alintă, după o uzanță la modă, revistele literare, sau Gabo, cum îi spun prietenii, este o nouă È™i certă izbândă, reluând într o viziune aparte, surprinzătoare, eterna temă a iubirii, fericit ilustrată de capodopere anterioare – romanele Un veac de singurătate, Dragostea în vremea holerei, Despre dragoste È™i alÈ›i demoni sau povestirea Urma sângelui tău pe zăpadă. Căci Povestea târfelor mele triste este, aÈ™a cum mărturiseÈ™te protagonistul autor, „povestea marii mele iubiri", o prodigioasă incursiune în tainele sentimentului erotic, pe care îl trăieÈ™te, pentru prima oară în viață cu adevărat, un bărbat în vârstă de nouăzeci de ani pentru o fată de paisprezece, plasată deci la antipozii ciclului său vital. Dar geniul lui GarcÃa Márquez săvârÈ™eÈ™te miracolul: dincolo de substanÈ›a epică, desfășurată cu predilecÈ›ie într un bordel din Barranquilla – oraÈ™ în care È™i a petrecut anii de liceu È™i în care, mai târziu, ca tânăr ziarist, a trăit viaÈ›a boemă a intelectualilor săraci nonconformiÈ™ti ai epocii, cu tumultuoasele i discuÈ›ii politice, literare È™i artistice, dar È™i cu frecventarea asiduă a cârciumilor È™i bordelurilor –, romanul este o meditaÈ›ie subtilă È™i melancolică a omului timpurilor noastre asupra iubirii, în sensul cel mai pur, mai nobil È™i mai generos de care este capabilă fiinÈ›a umană. Cheia de boltă a naraÈ›iunii se inspiră dintr o idee a scriitorului japonez Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1968), expusă concis în cele două fraze din romanul acestuia Casa frumoaselor adormite pe care GarcÃa Márquez le alege drept moto al noii sale cărÈ›i, idee care revine aici, obsesiv: într adevăr, Avionul frumoasei adormite, una dintre cele mai emoÈ›ionante povestiri marqueziene, atestă fără echivoc acest filon, autorul mărturisind aici: „Dintotdeauna am fost încredinÈ›at că nu există nimic mai frumos pe lume decât o femeie frumoasă, aÈ™a încât mi a fost cu neputință să mă sustrag măcar o clipă farmecului acestei făpturi neasemuite care dormea alături de mine [...] Atunci am contemplat o în voie, ceasuri în È™ir, È™i unicul semn de viață pe care l am putut percepe au fost umbrele viselor ce i lunecau peste frunte ca norii pe apă"... „Mi se părea de necrezut: primăvara trecută citisem un minunat roman al lui Yasunari Kawabata despre burghezii în vârstă din Kyoto care plăteau sume enorme ca să È™i petreacă noaptea contemplând fetele cele mai frumoase din oraÈ™, care zăceau goale È™i narcotizate, pe când ei agonizau de iubire în acelaÈ™i pat. Nu le puteau trezi, nici atinge, È™i nici măcar nu încercau s o facă, fiindcă esenÈ›a plăcerii era să le vadă dormind. ÃŽn noaptea aceea, veghind somnul frumoasei, am ajuns nu doar să înÈ›eleg rafinamentul acela senil, ci È™i să l trăiesc plenar." Reluând È™i amplificând această idee în Povestea târfelor mele triste, GarcÃa Márquez – care a impus în literatura contemporană conceptul de realism magic – oferă o impresionantă dovadă a artei sale inegalabile, rafinându È™i până la desăvârÈ™ire harul de a transfigura prin imaginaÈ›ie realitatea, în virtutea căruia scriitorul paraguayan Arturo Roa Bastos l a definit, atât de expresiv, ca fiind „cel mai mare vrăjitor al Americii Latine". Datele realului îl descriu pe protagonistul aflat la apusul vieÈ›ii drept un bărbat în a cărui existență patima, sexualitatea au jucat, încă de când împlinise doisprezece ani, un rol precumpănitor, dar trunchiat, reducându se la lumea târfelor („Niciodată nu m am culcat cu vreo femeie fără s o plătesc, È™i pe puÈ›inele care nu erau de meserie le am convins prin argumente ori cu de a sila să primească bani...") È™i la eternul orgoliu de mascul („Cam pe la douăzeci de ani am început să È›in un catastif cu numele, vârstă, locul È™i câteva însemnări privitoare la împrejurările È™i la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei..."). Cu atât mai uluitor se proiectează, prin contrast, descoperirea adevăratei iubiri: „M am trezit în revărsatul zilei, fără să mi amintesc unde mă aflam. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt... A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoÈ™team vicleÈ™ugurile seducÈ›iei È™i veÈ™nic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându mă după preÈ› decât după farmecele lor, È™i făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcaÈ›i, de cele mai multe ori, È™i întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. ÃŽn noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmbol direa dorinÈ›ei sau opreliÈ™tile pudorii". RevelaÈ›ia odată produsă, planul realului È™i al fanteziei încep să alterneze, apoi să se contopească, într un halucinant joc de oglinzi ce se proiectează în infinit. Plăcerea nețărmurită de a veghea somnul iubitei, intensitatea fascinaÈ›iei de a pătrunde lin în acest teritoriu al dragostei de curând descoperit îl fac să simtă întru totul reală, palpabilă prezenÈ›a fiinÈ›ei îndrăgite, în absenÈ›a acesteia, protagonistul trăind permanent ca într un vis, fără a putea desluÈ™i graniÈ›a între concreteÈ›e È™i imaginar. La început, încredinÈ›at că amintirile reale sunt năluciri ale memoriei, pe când amintirile închipuite sunt atât de convingătoare încât luaseră locul realității, găseÈ™te o explicaÈ›ie: „AÈ™a cum se uită faptele reale, pot stărui în minte È™i unele care n au existat niciodată, de parcă s ar fi petrecut aievea". Dar, încetul cu încetul, contururile realității se È™terg – când află că iubita va face È™aptesprezece ani, exclamă descumpănit: „M a neliniÈ™tit că era atât de reală încât împlinea ani"... „De necrezut: văzând o È™i atingând o în carne È™i oase mi se părea mai puÈ›in reală decât în amintirile mele" – È™i, până la urmă, desluÈ™eÈ™te cu înfrigurare adevăratul sens al marii taine: „Astăzi È™tiu că nu a fost o nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viaÈ›a mea aflate abia la nouăzeci de ani". Povestea târfelor mele triste respiră o poezie fantastică, o melancolie seducătoare, graÈ›ie desăvârÈ™irii stilistice a scriiturii. ÃŽntreaga arhitectură a demersului narativ este edificată cu savantă măiestrie, cu precizie È™i minuÈ›ie de bijutier. Perfect conÈ™tient de impactul pe care trebuie să l aibă asupra cititorului începutul naraÈ›iunii, autorul formula pregnant, în prologul la volumul Douăsprezece povestiri călătoare: „... ÃŽn primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structură, ton, ritm, lungime È™i, uneori, chiar È™i caracterul vreunui personaj". Iar ultima sa carte ilustrează magistral acest postulat, începând astfel: „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să mi dăruiesc o noapte nebună cu o adolescentă fecioară. Mi am adus aminte de Rosa Cabarcas, patroana unei case clandestine care obiÈ™nuia să È™i încunoÈ™tinÈ›eze clienÈ›ii statornici când avea vreo noutate disponibilă. Niciodată n am cedat acesteia sau oricărei alteia dintre multele i tentaÈ›ii obscene, dar ea nu credea în puritatea principiilor mele. Și morala e o chestiune de timp, spunea, cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi..." Pe tot cuprinsul romanului scriitorul se dovedeÈ™te cu strălucire acelaÈ™i „âmblânzitor de cuvinte" care a subjugat o lume întreagă. Din risipa barocă de imagini de vibrantă frumuseÈ›e iată doar câteva exemple: „Mi am plimbat vârful arătătorului de a lungul grumazului năduÈ™it È™i toată fiinÈ›a i s a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă"; „Luna plină prindea să ajungă în mijlocul cerului È™i lumea se vedea parcă scufundată în apă verde"; „Avea niÈ™te ochi de pisică sălbatică, un trup la fel de provocator È™i îmbrăcată, È™i goală È™i niÈ™te plete bogate de aur răvășit al căror parfum de femeie mă făcea să plâng de furie, muÈ™când perna". Și, mai presus de orice, din această ultimă carte transpare infinita bucurie a creatorului care, încă uimitor de tânăr, în plenitudinea senectuÈ›ii, la 76 de ani, È™i a desăvârÈ™it menirea. „Tot ce mă interesează mai mult pe lumea aceasta este procesul de creaÈ›ie", spunea GarcÃa Márquez, robit de „plăcerea de a scrie, cea mai intimă È™i solitară care se poate imagina", de „viciul devastator al scrisului", È™i, ca un corolar, într un interviu recent, declara: „Secretul fericirii este să faci numai ceea ce te pasionează". |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy