agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-16 | [This text should be read in romana] | Submited by NC CÃŽTEVA ÃŽNTÃŽMPLÃRI PETRECUTE IN ORAȘUL BUENOS AIRES LA ÃŽNCEPUTUL ANULUI 1973 Și aveau ca împărat al lor pe îngerul adîncului al cărui nume, în evreieÈ™te, este Abaddón, ceea ce înseamnă Exterminatorul. Apocalipsul după Ioan E posibil să mor chiar mîine È™i pe pămînt n-o sa ramînă nimeni care să mă fi înÈ›eles întru totul. Unii or să mă considere mai rău, iar alÈ›ii mai bun decît sînt. Cîțiva vor spune că eram un om bun; alÈ›ii că am fost o canalie. Dar amindoua aceste opinii vor fi la fel de greÈ™ite. LERMONTOV: Un erou al timpului nostru ÃŽN DUPÃ-AMIAZA ZILEI DE 5 IANUARIE, stînd în faÈ›a cafenelei din strada Guido, colÈ› cu Junin, Bruno l-a văzut venind pe Sábato È™i, cînd se pregătea să-i vorbească, È™i-a dat seama că avea să se petreacă un lucru inexplicabil: în ciuda faptului că se uita direct la el, Sábato a trecut mai departe, ca È™i cînd nu l-ar fi văzut. Era prima dată cînd se întîmpla aÈ™a ceva È™i, judecînd totul după prietenia care-i lega, trebuia exclusă ideea unui act deliberat, consecință a vreunei grave neînÈ›elegeri. L-a urmărit atent cu privirea È™i l-a văzut cum traversa strada plină de pericole, fără a se feri o clipă de automobile, fără acele uitături în dreapta È™i-n stînga, fără acele È™ovăiri care caracterizează o persoană atentă È™i conÈ™tientă de nenorociri. Timiditatea lui Bruno era atît de mare, încît rareori îndrăznea să-i telefoneze. Acum însă, după ce a trecut mult timp fără a-l fi întîlnit în „Biela" sau în „Roussillon" È™i după ce a aflat de la chelnerii din cele două cafenele că în tot acest interval nu apăruse deloc, s-a hotărît să-l sune acasă. „Nu se simte prea bine", i s-a răspuns în doi peri. „Nu, nu va ieÈ™i curînd din casă." Bruno È™tia că de mai multe ori pe lună Sábato cădea în ceea ce el însuÈ™i numea „un puÈ›", dar niciodată mai mult ca acum nu È™i-a dat seama că acest fapt ascundea un adevăr teribil. A început să-È™i amintească de unele poveÈ™ti cu vrăjitori pe care i le spusese cîndva, de un anume Schneider È™i despre dedublare. O mare neliniÈ™te a pus stăpînire pe el, ca È™i cînd, în mijlocul unui pămînt necunoscut, noaptea, brusc, s-ar fi prăbuÈ™it deasupra lui È™i ar fi fost nevoit să se orienteze, după micile lumini ce pîlpîiau în depărtare, în căsuÈ›e cu oameni necunosuÈ›i È™i după strălucirea unui incendiu care se agita în orizonturi mai îndepărtate È™i inaccesibile. ÃŽN DIMINEAÞA ACELEIAȘI ZILE, între nenumăratele întîmplări care au loc într-un mare oraÈ™, se petreceau trei demne de a fi semnalate, căci aveau o legătură asemănătoare celei pe care o au întotdeauna personajele aceleiaÈ™i drame, chiar dacă de multe ori nu se cunosc între ele, chiar dacă unul dintre acestea este un simplu beÈ›iv. ÃŽn de demultul „Bar Chichin" din strada Amiral Brown colÈ› cu Pinzon, patronul de acum, don Jesus Mourente, în timp ce se pregătea să-nchidă, i s-a adresat singurului muÈ™teriu care mai rămăsese lipit de bară: ― Gata, Loco, trebuie să închid. Natalicio Barragân a dat peste cap păhăruÈ›ul cu rachiu de trestie È™i a ieÈ™it legănîndu-se. ÃŽn stradă, ca întotdeauna, a repetat miracolul zilnic de a traversa neatent marele bulevard străbătut la ora aceea de automobile È™i autobuze nebune. După aceea, ca È™i cînd ar fi mers pe puntea unui vas prins în largul mării de furtună, s-a îndreptat spre Dana Sud, tăind pe strada Brandsen. Ajungînd în Pedro de Mendoza, apele din Riachuelo, în locurile în care reflectau lumina vapoarelor, i s-au părut pline de sînge. Ceva l-a făcut să-È™i ridice ochii pînă cînd, peste pădurea de catarge, a văzut un monstru roÈ™iatic înălțîndu-se pe bolta cerului È™i curgînd, imens, pînă la gura rîului, unde își pierdea coada uriașă plină de solzi. S-a proptit de peretele de zinc È™i s-a frecat la ochi, tulburat, încercînd să se odihnească. După cîteva clipe de zadarnică încercare de a reflecta, gîndurile lui învălmășindu-se mai rău, printre tot felul de nimicuri È™i amintiri palide, ca printre buruieni, È™i-a deschis iarăși ochii. Din nou, de data asta mai limpede, a văzut dragonul acoperind firmamentul dimineÈ›ii, È™arpe uriaÈ™ È™i flămînd care fierbea într-un abis de tuÈ™ sîngeriu. L-a apucat groaza. Cineva, din fericire, tocmai se apropia. Un marinar. ― PriveÈ™te, a îngînat el cu glas tremurat. ― Ce să privesc? l-a întrebat omul acela, cu bonomia pe care o au toÈ›i oamenii cu suflet bun atunci cînd întîlnesc un beÈ›iv. ― PriveÈ™te acolo. Omul a privit în direcÈ›ia în care i se arătase. ― Nu văd nimic. ― Nimic!... După ce a mai privit o dată atent acea parte de cer, marinarul s-a îndepărtat, surîzînd cu bunăvoință. Loco l-a urmărit cîteva clipe, apoi s-a sprijinit din nou de peretele de zinc, a închis ochii È™i a-ncercat să-È™i adune gîndurile. Cînd a privit din nou, groaza l-a învăluit È™i mai mult: monstrul scotea flăcări pe È™apte guri. A căzut leÈ™inat. Cînd s-a trezit, trîntit pe trotuar, era în plină zi. Primii muncitori plecau la lucru. Cu mare greutate, fără a-È™i mai fi amintit de ciudata apariÈ›ie, s-a îndreptat spre cămăruÈ›a lui. A doua întîmplare se referă la tînărul Nacho Izaguirre. Din întunecimea cu care-l ocroteau arborii din Avenida del Libertador, a văzut oprindu-se un mare Chevy Sport din care au coborît domnul Ruben Perez Nassif, preÈ™edinte la INMOBILIARIA PERENÂS È™i sora lui, Agustina Izaguirre. Era aproape două spre dimineață. Au intrat într-o casă cu mai multe etaje. Nacho a rămas la postul lui de observaÈ›ie pînă spre patru, cînd a plecat spre Belgrano, probabil spre casă. Mergea cu mîinile vîrîte adînc în buzunarele pantalonilor lui reiaÈ›i, cu umerii strînÈ™i È™i capul în pămînt. ÃŽn acelaÈ™i timp, în beciul sordid al unei chesturi de cartier, după ce fusese torturat zile în È™ir, sleit de puteri în urma loviturilor pe care le primise, vîrît într-un sac, sub cheaguri de sînge È™i salivă, murea Marcelo Carranza, de douăzeci È™i trei de ani, acuzat de a fi făcut parte dintr-un grup de guerrilleros. MARTOR, MARTOR NEPUTINCIOS, își spunea Bruno, oprindu-se în locul acela din Costanera Sur, unde cu cincisprezece ani în urmă, Martin îi spusese: „aici am stat cu Alejandra". Ca È™i cînd acelaÈ™i cer încărcat de nori amenințători È™i aceeaÈ™i căldură de vară l-ar fi condus inconÈ™tient È™i pe tăcute pînă în locul acela pe care nu-l mai văzuse de atunci. Ca È™i cum anumite sentimente ar fi vrut să reînvie dintr-o parte a spiritului său, în acest mod indirect în care obiÈ™nuiesc s-o facă, prin mijlocirea unor locuri de care cineva se simte atras È™i le străbate fără să înÈ›eleagă prea bine de ce o face. Dar, cum nimic din noi nu poate reînvia exact aÈ™a cum a fost cîndva, se simÈ›ea tulburat Căci nu mai sîntem cei care am fost, pentru că noi clădiri au fost ridicate peste dărîmăturile celor măcinate de foc È™i bătălii, iar cele ce au mai rămas în picioare sînt pline de singurătate, au suferit È™i ele trecerea timpului, în timp ce aceia care le-au locuit abia de mai trăiesc în amintirea confuză a cuiva sau în vreo legendă, stingîndu-se definitiv, uitaÈ›i, înlocuiÈ›i de noi pasiuni È™i nefericiri: tragica soartă a unor copii ca Nacho, teroarea È™i moartea unor inocenÈ›i ca Marcelo. Sprijinindu-se de parapet, ascultînd curgerea ritmică a rîului din spatele său, Bruno contempla Buenos Aires-ul prin ceaÈ›a din care se ridicau siluetele zgîrie-norilor, decupate pe cerul cuprins de amurg. PescăruÈ™ii plecau È™i veneau, ca întotdeauna, cu acea teribilă indiferență a forÈ›elor naturii. Totul părea posibil. Pînă È™i faptul că în acel timp, cînd Martin îi vorbea de dragostea lui pentru Alejandra, copilul acela care a trecut pe lîngă ei, dus de doică, ar fi putut să fie chiar Marcelo. Și acum, în timp ce trupul lui de flăcău timid È™i fără ocrotire, rămășiÈ›ele trupului său făceau parte din vreun stîlp de beton, ori erau numai cenușă simpla într-un cuptor electric, pescăruÈ™i identici executau într-uh cer asemănător aceleaÈ™i evoluÈ›ii ancestrale. Astfel trecea totul, totul era uitat È™i în acest timp apele continuau să lovească ritmic în țărmurile oraÈ™ului anonim. Să scrii cel puÈ›in pentru a eterniza ceva: o dragoste, un act de eroism precum cel a lui Marcelo, un extaz. Să fii de acord cu absolutul. Sau, poate (se gîndea el cu îndoiala-i caracteristică, cu acea cinste excesivă care-l făcea să fie È™ovăitor È™i, în cele din urmă, ineficace), poate că acest absolut era necesar numai pentru oameni ca el, incapabili de astfel de acte absolute ale pasiunii È™i eroismului. Pentru că nici tînărul acela care într-o zi È™i-a dat foc într-o piață din Praga, nici Ernesto Guevara, nici Marcelo Carranza nu au simÈ›it nevoia să scrie. Poate că scrisul, s-a gîndit pentru o clipă, era un subterfugiu pentru neputincioÈ™i. Oare nu aveau dreptate tinerii care acum repudiau literatura? Nu-È™i dădea seama, totul era foarte complicat, căci altfel, cum spunea Sábato, ar fi trebuit să repudieze È™i muzica È™i aproape toată poezia, pentru că nici acestea nu ajutau revoluÈ›ia pe care tinerii o doreau cu preÈ›ul vieÈ›ii lor. ÃŽn plus, nici un personaj adevărat nu era un simulacru făcut din cuvinte: personajele au sînge, iluzii È™i speranÈ›e, neliniÈ™ti È™i dorinÈ›e adevărate, care, într-un fel obscur È™i misterios, par să servească pentru ca toÈ›i, în mijlocul acestei vieÈ›i confuze, să putem găsi un sens al existenÈ›ei, sau cel puÈ›in o bănuială îndepărtată. Incă o dată în viaÈ›a lui zbuciumată, simÈ›ea nevoia să scrie, chiar dacă acum nu putea să-nÈ›eleagă de ce această nevoie venea după întîlnirea lui cu Sábato din strada Guido, colÈ› cu Junin. ÃŽn acelaÈ™i timp, însă, trăia din nou simțămîntul acela de neputință cronică în faÈ›a imensității. Universul era atît de vast. Catastrofe È™i tragedii, iubiri È™i neînÈ›elegeri, speranță È™i moarte, toate îi dădeau acea aparență a incomensurabilului. Despre ce ar fi trebuit să scrie? Care din aceste nesfîrÈ™ite întîmplări erau esenÈ›iale? Cîndva îi spusese lui Martin că în pămînturi îndepărtate se puteau întîmpla cataclisme care să nu însemne nimic pentru unii oameni: pentru acest copil, pentru Alejandra, pentru el însuÈ™i. Deodată, însă, un simplu cîntec de pasăre, privirea unui om care trece pe lîngă noi, ori sosirea unei scrisori pot capăta greutate, sînt fapte care există cu adevărat È™i care pentru aceÈ™ti oameni au o importanță pe care nu o are ciuma din India. Nu, nu era vorba de nepăsare în faÈ›a lumii, nici de egoism, cel puÈ›in în ceea ce-l priveÈ™te pe el; era ceva mult mai subtil. Cît de ciudată este condiÈ›ia omului pentru ca un fapt atît de înspăimîntător să fie adevărat. Chiar în clipa asta, își spunea, în Vietnam, sub focul bombelor de napalm, continuă să moară copii nevinovaÈ›i; nu era, oare, o dovadă de uÈ™urătate infamă ca în acest timp să scrii despic fiinÈ›e dintr-un alt colÈ› al lumii? Descumpănit, Bruno s-a reîntors la zboiul pescăruÈ™ilor. Oricare istorie a speranÈ›elor È™i nefericirilor unui singur om, ale unui tînăr necunoscut putea cuprinde în ea întreaga umanitate, putea servi pentru a găsi un sens vieÈ›ii È™i chiar pentru a consola într-un anume fel pe una din mamele vietnameze care-È™i strigă disperarea copiilor carbonizaÈ›i. BineînÈ›eles, era îndeajuns de cinstit pentru a înÈ›elege (pentru a se teme) că ceea ce ar fi putut să scrie nu ar fi ajuns la o astfel de valoare. Dar acest miracol rămînea posibil. Mai mult, alÈ›ii ar fi putut să realizeze ceea ce el nu se simÈ›ea în stare să ducă pînă la capăt. Sau poate că da. Niciodată nu se È™tie prea bine. Ar fi putut să scrie despre unii adolescenÈ›i, fiinÈ›e ce suferă mai mult decît oricine pe această lume neîndurătoare È™i care ar trebui să se bucure de mai multe drepturi decît toÈ›i oamenii, descriind în acelaÈ™i timp drama È™i sensul suferinÈ›elor lor, dacă, într-adevăr, acestea ar avea vreun sens. Nacho, Agustin, Marcelo. Dar ce È™tia despre ei? Abia de descifra din mijlocul cîtorva umbre semnificaÈ›ia cîtcrva episoade din propria sa viață, din propriile sale amintiri de copil È™i adolescent, melancolic drum al sentimentelor. Ce È™tia, în definitiv, nu despre Marcele Carranza sau despre Nacho Izaguirre, ci despre Sábato însuÈ™i, cel care, întotdeauna, a rămas unul din oamenii cei mai apropiaÈ›i? Enorm, de mult È™i, în acelaÈ™i timp, enorm de puÈ›in. Uneori, îl simÈ›ea ca pe cineva care făcea parte din propriul său spirit È™i putea să-È™i închipuie, pînă la amănunt, modul în care acesta ar fi reacÈ›ionat în faÈ›a unor anumite evenimente. Alteori însă, redevenea opac È™i numai datorită unei străluciri fugare surprinsă în priviri putea să presupună ceea ce se petrecea cu adevărat în străfundul sufletului său. Dar numai să presupună, alunecînd deci pe terenul periculos al supoziÈ›iilor, de unde, cu atîta suficiență, ne considerăm stăpîni pe unviersul secret al celorlalÈ›i. Cît cunoÈ™tea, de exemplu, din adevărul legăturilor lui cu acel violent Nacho Izaguirre È™i, mai ales, cu sora acestuia? Cît priveÈ™te prietenia lui cu Marcelo, da, aceasta-i era limpede, È™tia cum a apărut dintr-o serie de episoade care păreau întîmplătoare, dar care, după cum spunea întotdeauna Sábato, erau întîmplătoare doar în aparență. ÃŽn sfîrÈ™it, putea merge cu închipuirea pînă la moartea acestui tînăr sub tortură, pînă la furia nestăvilită a lui Nacho împotriva surorii sale È™i chiar pînă la această cădere a lui Sábato: putea să-È™i închipuie că acestea nu numai că aveau o legătură între ele, ci È™i că această legătură se datora unor cauze atît de puternice, încît ele însele puteau constitui motivul secret al acestor tragedii care rezumă totul sau sînt metafora unică a ceea ce s-ar putea întîmpla cu întreaga omenire într-o vreme ca aceasta. Un roman despre această căutare a absolutului, această nebunie a adolescenÈ›ilor, dar È™i a oamenilor care nu vor sau nu pot să renunÈ›e la ea; fiinÈ›e care din mijlocul murdăriilor È™i al noroiului strigă cu disperare sau mor făcînd să explodeze bombe într-un anume colÈ› de lume. O istorie despre aceÈ™ti copii ca Marcelo È™i Nacho È™i despre un artist care în ascunziÈ™urile lui simte cum se agită aceste suflete, cerînd eternitate È™i absolut, pentru ca martirajul unora să nu se piardă în tumult È™i haos, ci să poată cuceri sufletul altor oameni, să-i cutremure È™i să-i salveze. Istoria cuiva, poate a lui Sábato însuÈ™i, stăpînit în faÈ›a acestor tineri neiertători nu numai de propria sa dorință de absolut, ci È™i de demonii care-l urmăresc din trecutul lui, acele personaje care apar uneori în cărÈ›ile sale, dar care se simt înÈ™elate de nepriceperea sau laÈ™itatea intermediarului lor; ruÈ™inat el însuÈ™i, Sábato, pentru că supravieÈ›uieÈ™te acestor fiinÈ›e capabile să moară sau să omoare din dragoste ori din ură, ori poate datorită încăpățînării de a dezlega misterul existenÈ›ei. RuÈ™inat nu numai pentru că le supravieÈ›uieÈ™te, ci È™i pentru că o face cu josnicie È™i nepăsătoare compensaÈ›ii. Da, dacă prietenul lui ar muri È™i dacă el, Bruno, ar putea să scrie acest roman. Dacă nu, ar fi cum, din nefericire, era: slab, abulic, un om al purelor intenÈ›ii neîndeplinite. S-a reîntors încă o dată la zborul pescăruÈ™ilor pe cerul coborÃŽL, la obscurele siluete ale zgîrie-norilor izbucnind peste splendori de purpură È™i catedrale de fum, pentru ca, încet-încet, să se lase învăluite în melancolii violacee, cele care anunță cortegiul funerar al nopÈ›ii. Intreg oraÈ™ul agoniza asemeni unei fiinÈ›e care în timpul vieÈ›ii a fost mai mult decît zgomotoasă, iar acum se sfîrÈ™ea într-o dramatică liniÈ™te, singură, întoarsă cu faÈ›a la ea însăși, gînditoare. O liniÈ™te ce devenea mai gravă în măsura în care se apropia noaptea, o liniÈ™te cu care sînt aÈ™teptaÈ›i întotdeauna îngerii întunericului. Și astfel a apus încă o zi la Buenos Aires, ceva irecuperabil pentru totdeauna, ceva care îl apropia mai mult de propria sa moarte. CONFESIUNI, DIȘCUTII SI CÃŽTEVA VISE ANTERIOARE ÃŽNTIMPLARILOR AMINTITE, DAR CARE POT Sà FIE LUATE DREPT ANTECEDENTELE LOR, CHIAR DACà NU ÃŽNTOTDEAUNA LIMPEZI SI UNIVOCE. PARTEA PRINCIPALà SE PETRECE ÃŽNTRE ÃŽNCEPUTUL ȘI SFIRSITUL ANULUI 1972. CU TOATE ACESTEA, APAR ȘI EPISOADE MAI VECHI, CARE AU AVUT LOC ÃŽN LA PLATA, ÃŽN PARISUL DE DINAINTEA RÃZBOIULUI, ÃŽN ROJAS SI ÃŽN CÃPITAN OLMOS (AȘEZÃRI, ACESTEA DOUÃ, DIN PROVINCIA BUENOS AIRES) CÃŽTEVA CONFIDENÞE FÃCUTE LUI BRUNO Am publicat romanul împotriva voinÈ›ei mele. Faptele (nu cele legate de tipărirea cărÈ›ii, ci altele, mult mai ambigue) aveau să-mi confirme mai apoi acea bănuială instinctivă. Ani în È™ir am fost nevoit să suport ca pe o vrăjitorie răul acelor ani de tortură. Ce puteri au pus stăpînire pe mine nu pot să È™tiu cu exactitate: fără îndoială însă, ele proveneau din acest teritoriu guvernat de Orbi È™i timp de zece ani mi-au făcut viaÈ›a un adevărat infern, infern căruia a trebuit să mă predau legat de mîini È™i de picioare, în fiecare zi, cînd mă deÈ™teptam, ca un coÈ™mar pe dos, simÈ›it È™i îndurat cu luciditatea celui ce se află complet treaz È™i cu disperarea celui care È™tie că nu poate face absolut nimic pentru a-l îndepărta, iar pe deasupra, trebuind să È›in pentru mine toate acele grozăvii. Pe bună dreptate, îndată ce a citit traducerea romanului, Madame Normand mi-a scris de la Paris, înfricoÈ™ată: „Que vous avez touché un sujet dangereux! J'espère, pour vous, que vous n'y toucherez jamais!'"'. Cît de stupid È™i de slab am putut să fiu! ÃŽn mai 1961 a venit la mine acasă Jacobo Muchnik să-mi smulgă (verbul nu-i deloc excesiv) promisiunea de a-i da lui manuscrisul. Eu mă încăpățînam să dau paginile acelea, scrise într-o bună parte cu spaima, ca È™i cînd instinctul m-ar fi avertizat asupra pericolului la care mă expuneam o dată cu publicarea lor. Mai mult, È™i dumneata o È™tii foarte bine, de nenumărate ori am considerat că trebuie să distrug Raportul despre Orbi, aÈ™a cum în alte împrejurări am ars fragmente È™i chiar cărÈ›i întregi care-l prefigurau. De ce? Nu am È™tiut-o niciodată. Intotdeauna am crezut, È™i asta e È™i ceea ce am declarat în mod public, într-o anume propensiune autodestructivă, aceeaÈ™i care m-a făcut să ard o mare parte din ceea ce am scris de-a lungul vieÈ›ii mele. ÃŽÈ›i vorbesc de ficÈ›iuni. Nu am publicat decît două romane, dintre care numai Tunelul a fost publicat cu toată aprobarea mea, fie pentru că pe atunci mai aveam destulă candoare, fie pentru că instinctul de conservare nu era suficient de puternic, ori, în sfîrÈ™it, fie pentru că în această carte nu pătrunsesem atît de adînc în continentul interzis: abia dacă un personaj enigmatic (enigmatic pentru mine) îl anunÈ›a, aproape imperceptibil, ca È™i cum într-o cafenea cineva rosteÈ™te adevăruri fundamentale care se pierd printre zgomote sau printre alte adevăruri ce par mai importante. Cu toate acestea, nu i-am dat chiar în ziua aceea manuscrisul. E o zi de care-mi amintesc foarte bine prin ceea ce aveam să-i spun după aceea despre ziua mea de naÈ™tere. Muchnik n-a reuÈ™it să plece cu manuscrisul, dar a plecat cu promisiunea mea, făcută în faÈ›a unor prieteni care erau de partea lui, de a i-l înmîna peste o lună, după ce voi fi refăcut unele pagini. Era o încercare de a-mi crea o pauză de respiraÈ›ie, întîrziind posibilitatea ca romanul să intre în mecanismele editării. La 24 iunie, Muchnik mi-a telefonat, amintindu-mi promisiunea Mi-a fost ruÈ™ine să mă dezic, ori poate că, împotriva instinctului, conÈ™tiinÈ›a mea lupta, considerînd o astfel de atitudine absurdă. Astfel că acceptînd presiunea amicală ca pe un pretext față de mine însumi, ca È™i cînd aÈ™ fi spus „vedeÈ›i dumneavoastră (dumneavoastră? care?), eu nu-mi asum toată răspunderea", i-am spus că mă voi duce chiar în ziua aceea pentru a-i înmîna manuscrisul, îndată ce-a auzit acest lucru, Muchnik m-a întrebat dacă mai È›in minte că în ziua aceea era È™i ziua mea de naÈ™tere, adăugînd ca de obicei că din acest motiv aveau să mai vină cîțiva prieteni. Ziua mea de naÈ™tere! Era singurul lucru care mai lipsea pentru a mă preveni întru totul. Și, cu toate acestea, nu i-am spus nimic. Cînd m-am născut, mama era bolnavă È™i, ca È™i cînd le-ar fi fost greu să se hotărască, m-au înscris în registru pe 3 iulie. Nu am È™tiut niciodată după aceea cu precizie dacă naÈ™terea mea s-a produs pe 23 sau pe 24 iunie. Dar într-o zi, hărÈ›uind-o cu întrebările, mama mi-a spus că începuse să se însereze È™i că se aprindeau focurile de Sfîntul Ion ― ÃŽn cazul acesta nu-i nici o îndoială: a fost ziua de 24, ziua Sfîntului Ion, i-am zis eu. Mama a dat din cap: ― ÃŽn unele părÈ›i, focurile se aprind o zi mai înainte, întotdeauna m-a chinuit această incertitudine, cea care m-a împiedicat să-mi cunosc cu precizie horoscopul. Astfel că am sîcîit-o de nenumărate ori cu tot felul de întrebări, bănuind că-mi ascunde ceva. Cum era cu putință ca o mamă să nu-È™i amintească ziua de naÈ™tere a copilului ei? O priveam fix în ochi, dar ea se limita la răspunsuri dubitative. Trecuseră cîțiva ani de la moartea ei cînd, citind o carte de ocultism, am aflat că ziua de 24 iunie era o zi nefastă, pentru că e È™i una din zilele din an în care se adună vrăjitoarele. ConÈ™tient sau inconÈ™tient, mama încerca să nege această zi, chiar dacă nu putea nega È™i înserarea: oră teribilă. N-a fost singurul amănunt nefast legat de naÈ™terea mea Cu puÈ›in înainte murise fratele meu imediat mai mare, la vîrsta de numai doi ani. Mi-au dat acelaÈ™i nume! Toată viaÈ›a am trăit în obsesia morÈ›ii acestui copil care se numea ca mine È™i, pe deasupra, era amintit cu un respect sacru, pentru că, după mama È™i doamna Eulogia Carranza, prietena mamei È™i rudă cu don Pancho Sierra, „acest copil nu putea să trăiască". De ce? ÃŽntotdeauna mi s-a răspuns cu lucruri vagi, vorbindu-mi-se de privirea È™i neobiÈ™nuita sa inteligență. După cît se pare, venise pe lume cu un semn funest. Prea bine, dar în acest caz de ce făcuseră prostia de a-mi pune acelaÈ™i nume? Ca È™i cînd nu ar fi fost de-ajuns numele de familie, derivat din Saturn, îngerul singurătății din Cabală, Spiritul Răului după unii ocultiÈ™ti, Sabatul vrăjitorilor. ― Nu, am minÈ›it eu față de Muchnik. Nu am uitat că e ziua mea. Am să vin devreme. ÃŽn după-amiaza aceea s-a petrecut un fapt care, într-o oarecare măsură, avea să mă liniÈ™tească. ÃŽn clipa cînd i-am înmînat lui Muchnik dosarele cu manuscrisul, i-am spus că am să-l reÈ›in pe ultimul pentru a corecta cîteva fragmente. S-a supărat, mi-a spus că e o prostie, că aÈ™a o să-mi petrec toată viaÈ›a fără să public nimic, secătuindu-mi talentul. I-am cerut atunci să-mi dea voie să corectez pe loc cîteva pagini. Și astfel, luînd loc la masa unui corector, am deschis ultimul dosar la întîmplare, exact acolo unde comandantul Danei se pregăteÈ™te să cureÈ›e de carne cadavrul lui Lavalle. Am început să tai adjective È™i adverbe. Adjectivul modifică substantivul È™i adverbul schimbă adjectivul: modificarea modificării ― m-am gîndit între melancolic È™i ironic, aducîndu-mi aminte de îndepărtatele ore de gramatică ale lui Henrfquez Urena Atîta trudă pentru a nuanÈ›a prezenÈ›a unui cal, a unui copac sau a unui mort, pentru ca după aceea să renunÈ›i la toate aceste determinări, pentru a lăsa aceÈ™ti cai, aceÈ™ti copaci ori aceÈ™ti morÈ›i întristător de singuri, atît de aspri È™i duri, lipsiÈ›i de orice podoabe, ca È™i cînd adjectivele È™i adverbele acelea ar fi fost niÈ™te măști ruÈ™inoase care i-ar fi alterat sau ascuns. Făceam acest lucru cu toată neîncrederea È™i aÈ™ fi procedat întocmai cu oricare altă pagină: toate erau imperfecte È™i proaste, într-o oarecare măsură pentru că atunci cînd scriu ficÈ›iuni acÈ›ionează asupra mea forÈ›e care mă obligă s-o fac È™i altele care mă împiedică sau mă fac să am îndoieli. De unde È™i aceste asperități, aceste inegalități, aceste fragmente contrafăcute pe care le poate descoperi orice cititor avizat. Sătul, am închis dosarul deznădăjduit È™i l-am dat corectorului. Am ieÈ™it Era o zi rece È™i tristă. Ploua mărunt. Era încă devreme È™i mi-a venit ideea s-o iau pe Juan de Garay, în direcÈ›ia Parcului Eroilor. Nu-l mai văzusem de cînd eram copil, din 1924, cînd am sosit pentru prima oară Ia Buenos Aires. Și dintr-o dată mi-am adus aminte că în noaptea aceea dormisem într-o casă din strada Pedro Echagiie, acelaÈ™i Echagiie care apărea în Legiunea lui Lavalle. Nu era o minune faptul că mi-aminteam acest amănunt după ce corectasem o pagină despre Legiune, exact cînd treceam la numai cîțiva paÈ™i de acest cartier pe care nu-l mai văzusem niciodată din anul acela al copilăriei mele? Am ajuns la parc È™i m-am hotărît sa cobor pentru a mă plimba pe sub arbori. Cînd ploaia măruntă s-a transformat într-un adevărat potop, m-am refugiat într-un chioÈ™c de ziare È™i È›igări, È™i, în timp ce aÈ™teptam să treacă ploaia, l-am privit pe proprietarul care-È™i sorbea ceaiul de mate dintr-un vas de pămînt Era un om care în tinereÈ›e trebuie să fi fost foarte puternic. ― Vreme urîtă, mi-a zis el, arătîndu-mi ploaia cu ceaÈ™ca. Umerii lui laÈ›i se încovoiaseră o dată cu anii. Avea părul alb, dar ochi de copil. Pe vitrină, scris cu litere stîngace, am putut citi: CHIOȘCUL LUI C. SALERNO ÃŽnghesuiÈ›i în interiorul lui se mai aflau un copil de opt sau nouă ani È™i unul dintre obiÈ™nuiÈ›ii cîini de stradă, de culoarea cafelei cu lapte È™i cu pete albe. Pentru a-i întoarce într-un fel modesta sa observaÈ›ie prietenească despre vreme, l-am întrebat dacă puÈ™tiul era copilul sau nepotul său ― Nu, domnule, mi-a răspuns. PuÈ™tiul acesta mi-e prieten. Se cheamă Nacho. Mă ajută din cînd în cînd. PuÈ™tiul părea să fie copilul lui Van Gogh cel cu urechea tăiată, È™i mă privea cu aceiaÈ™i ochi misterioÈ™i È™i verzui. Un puÈ™ti care într-un anume fel îmi amintea de Martin, un Martin revoltat È™i violent, în stare să arunce într-o zi în aer o bancă sau un stabiliment. Sumbra seriozitate a expresiei sale mă impresiona cu atît mai mult cu cît era vorba de un copilandru. Să opreÈ™ti timpul în copilărie, se gîndea Bruno. Ii descoperea îngrămădiÈ›i în cîte un colÈ› de stradă, în una din conversaÈ›iile acelea care pentru cei vîrstnici nu au nici un sens. Ce joc jucau? Nu mai existau nici spîrnele, nici mingi, nici È™otroane. Unde dispăruseră figurinele acelea care se numeau Dolar È™i se puteau fuma? Și cele din Bidoglio, Tesorieri sau Mutis? ÃŽn ce tainic paradis al spîrnelelor È™i zmeielor de hîrtie se aflau acum figurinele din Genoa Fotbal Club? Totul era altfel, dar poate că în fond totul era acelaÈ™i. Vor creÈ™te, vor avea iluzii, se vor îndrăgosti, își vor disputa existenÈ›a cu toată cruzimea, soÈ›iile lor se vor îngrașă È™i vor deveni vulgare, iar ei se vor întoarce la cafenea È™i la barul de demult, între prietenii cu părul alb de acuma, graÈ™i, chei È™i sceptici , pentru ca după aceea copiii lor să se căsătorească È™i, în stîrÈ™it, să-i ajungă ceasul morÈ›ii, clipa singuratică în care unul își părăseÈ™te țărîna aceasta confuză. Singuri. Cineva [poate Pavese?) spusese că era foarte trist să îmbătrîneÈ™ti È™i să cunoÈ™ti lumea între ei, bătrînii, va fi existat unul asemenea lui, asemenea lui Bruno, È™i totul o va lua de la capăt: aceeaÈ™i reflexie, exact aceeaÈ™i neschimbată melancolie, aceeaÈ™i privire a copiilor care se joacă într-un colÈ› de stradă, cu toată candoarea: cel puÈ›in pentru unul ca Nacho, care observa totul din adîncul unui chioÈ™c, grav È™i misterios, ca È™i cînd o experiență prematură È™i neîndurătoare îl smulsese din lumea copilăriei pentru a privi lumea vîrstnicilor cu toată mînia. Da, simÈ›ea nevoia să paralizeze curgerea timpului. OpreÈ™te-te! a È™optit cu nevinovăție, încercînd să instaureze o magie necunoscută. OpreÈ™te-te, oh, timpule! a murmurat din nou, ca È™i cînd forma poetică ar fi reuÈ™it să obÈ›ină ceea ce simplele cuvinte nici n-ar fi cutezat Lasă-i pe aceÈ™ti copii aici, în acest colÈ› de stradă, pentru totdeauna, în acest univers de vrajă curată! Nu le îngădui oamenilor È™i blestemățiilor lor să-i facă să dispară. OpreÈ™te chiar în punctul acesta viaÈ›a. Lasă să existe pentru totdeauna liniile de înaintare ale ExpediÈ›iei spre Peru-ul cel înalt. Fă ca generalul Jose de San Martin să rămînă imaculat, în uniforma lui de paradă, arătînd cu degetul, cu toată energia lui, spre Chile! Să nu se afle niciodată că în clipa aceea călătorea, bolnav È™i înfrînt, pe un amărît de măgar È™i nu pe un frumos cal alb, acoperit cu un simplu poncho, încovoiat È™i plin de frămîntări. Să rămînă pururi în picioare, în faÈ›a Adunării, poporul acela din 1810, aÈ™teptînd sub neîndurarea ploii Libertatea Popoarelor. Fă în aÈ™a fel ca RevoluÈ›ia aceea să rămînă pură, desăvîrÈ™ită È™i eternă, iar conducătorii ei fără pete: să nu existe niciodată slăbiciuni È™i trădări, să nu moară insultat È™i părăsit generalul Belgrano, iar Lavalle să nu primească nici un sprijin din afară È™i să nu-l împuÈ™te pe vechiul său camarad de arme. Să nu moară, singur È™i înÈ™elat, într-un oraÈ™ necunoscut din Europa, privind spre America, sprijinit într-o cîrjă de neputincios, generalul Jose de San Martin. Ploaia încetase să cadă È™i chiar dacă ceva inexplicabil îmi dădea ghes să stau de vorbă cu puÈ™tiul acela, fără a È™ti că într-o zi avea să apară în viaÈ›a mea (È™i încă în ce fel!), am salutat È™i am ieÈ™it, îndepărtîndu-mă spre locul unde se afla maÈ™ina mea. Am apucat-o spre centru, pe prima stradă transversală. Conduceam atît de neatent, poate din cauza înmînării manuscrisului È™i a privirilor acelui copil, că, fără să înÈ›eleg cum, m-am trezit într-o fundătură. Căzuse întunericul, nu vedeam aproape nimic È™i a trebuit să luminez cu farurile pentru a vedea nudele străzii. M-am cutremurat: strada se numea Alexandru Danei. Timp de cîteva clipe n-am reuÈ™it să fac nimic. Pentru că niciodată nu-mi imaginasem că mă întîlnesc cu numele acelei figuri secundare din trecutul nostru, nume atribuit acum unei străzi, oricît ar fi fost de neînsemnate. Și chiar dacă aÈ™ fi È™tiut-o, cum să atribui întîmplării faptul că, într-un oraÈ™ cu un diametru de 50 de kilometri, È™i exact după ce corectasem paginile din roman în care Alexandru Danei curăță de carne cadavrul lui Lavalle, mă aflam pe o stradă cu acest nume? Cu optimismul său de neînvins, cînd i-am povestit toate acestea Matildei, ea m-a asigurat că trebuia să le iau drept un semn favorabil. Comentariile ei, cel puÈ›in pentru moment, m-au liniÈ™tit Chiar dacă mai tîrziu am început să cred că semnul acela ar fi putut să însemne ceva exact contrariu a ceea ce considera ea. Atunci însă interpretarea sa m-a uÈ™urat, uÈ™urare ce avea să se transforme într-un fel de euforie în lunile următoare, cele care au venit după tipărirea cărÈ›ii în Argentina È™i, mai apoi, în Europa. O euforie care m-a făcut să dau uitării semnele ce mă sfătuiseră ani în È™ir să păstrez în jurul meu o tăcere absolută. Miopie, cel puÈ›in, s-ar putea chema acest lucru. Niciodată nu vedeam suficient de departe, È™i asta-i totul. După aceea, una după alta, cu o persistență perfidă, au început să se petreacă întîmplările care aveau să-mi tulbure ultimii ani din viață. Chiar dacă-i exagerat să le consider astfel pe toate, căci unele dintre ele erau aproape imperceptibile, asemeni scîrțîiturilor neliniÈ™titoare pe care le auzim noaptea, cînd nu putem dormi. Am început să mă închid din nou în mine însumi È™i timp de aproape zece ani n-am vrut să È™tiu nimic despre ficÈ›iune. Pînă cînd s-au produs alte două sau trei întîmplări care mi-au dat o oarecare speranță, ca niÈ™te lumini mici È™i tremurătoare pe care un aviator singuratic, după ce s-a luptat cu furtuni neobiÈ™nuite È™i tocmai cînd combustibilul e pe sfîrÈ™ite, le vede (sau crede el că le vede) în depărtare prin ceață, È™i crede că ar putea semnaliza țărmul unde, în sfîrÈ™it, va putea să aterizeze. Da, am putut să aterizez, chiar dacă locul îmi era necunoscut È™i neospitalier È™i chiar dacă luminile care m-au condus aici, trezind în mine o umbră de speranță, ar fi putut aparÈ›ine unui teritoriu de canibali. Astfel am început să mă simt din nou bine printre oameni È™i să merg, exact atunci cînd credeam că n-o să mai pot face niciodată acest lucru. Mă întreb însă pentru cît timp È™i în ce mod. NU ȘTIA PREA BINE CUM APÃRUSE GILBERTO, nici cine l-a adus sau l-a recomandat. Aveau nevoie de cineva care să le repare o ușă. Dar cum venise? Mai tîrziu, plin de bănuială, a încercat s-o afle, dar nimeni nu era prea sigur pe ceea ce spunea. La început, soÈ›iei sale nu i-a plăcut deloc: se învîrtea în jurul lui, părea cam greu de cap È™i alerga dintr-o parte într-alta. Avea faÈ›a enigmatică, fără expresie, dar asta n-avea prea mare importanță pentru că toÈ›i cei care se nasc din încruciÈ™area cu indieni sînt la fel. După aceea a început să lucreze, încet dar eficace, într-o tăcere È™ireată, asemenea unora dintre creoli. Prin el au mai venit È™i alÈ›ii. Și abia atunci È™i-a dat seama că n-a fost nimic întîmplător È™i că-l observaseră cu atenÈ›ie de foarte mult timp. PuÈ›in cîte puÈ›in, omul acela a pătruns în lumea sa. Intr-o convorbire cu soÈ›ia a lăsat să se înÈ›eleagă că „ei" îi cunoÈ™teau situaÈ›ia È™i erau dispuÈ™i să-l ajute, să lupte împotriva, „entităților" care îl È›ineau imobilizat. Domnul Aronoff, a mărturisit el, era hotărît să facă orice pentru ca domnul Sábato să înainteze în scrierea cărÈ›ii. Poate că își închipuiau că era vorba de o operă fundamentală în favoarea Binelui, se gîndea Sábato. Și gîndul acesta l-a făcut să se simtă asemeni unui intrigant care îi înÈ™ela pe niÈ™te provinciali. Dar dacă aveau dreptate? La urma urmelor, după cum rezulta din unele mici bravuri din cartier, erau niÈ™te clarvăzători. Și dacă, fără s-o È™tie, el își propunea să apere Binele, trecînd de partea forÈ›elor luminoase? A început să se cerceteze pe el însuÈ™i, nereuÈ™ind să înÈ›eleagă cum era cu putință aÈ™a ceva, din ce punct de vedere È™i în virtutea căror consideraÈ›ii existenÈ›a lui interioară s-ar fi putut manifesta într-o operă binefăcătoare. Cu toate acestea, ori poate chiar de aceea, îl emoÈ›iona purtarea plină de solicitudine a acestor oameni. Și cînd Gilberto îl întreba, cu discreÈ›ia sa caracteristică, „cum merge treaba", îi răspundea că mai bine, că începea să-È™i dea seama că face un lucru bun È™i că, în mod sigur, foarte curînd va reîncepe să scrie. El aproba în tăcere, cu o expresie între modestie È™i subtilitate, asigurîndu-l că ei vor continua să lupte, dar că „el trebuia să-i ajute". ÃŽntr-o zi a coborît la subsol să revizuiască niÈ™te È›evi, aÈ™a a zis el. Fără să È™tie de ce, Sábato a coborît cu el. Gilberto a cercetat totul în jur, ca È™i cînd ar fi făcut un recensămînt la prima vedere, apoi È™i-a oprit privirile îndelung asupra pianului abandonat aici È™i asupra portretului lui Jorge Federico. Cîteva zile mai tîrziu, i-a adresat lui Sábato niÈ™te întrebări curioase, încercînd să afle unele amănunte despre „ceva întîmplat în 1949" È™i despre un individ, aÈ™a È™i aÈ™a, un străin. Schneider, s-a gîndit Sábato. ― Portretul acesta-i al copilului? a întrebat Gilberto. Dar ce importanță are asta? Nici una, pur È™i simplu vroia să È™tie cine l-a făcut. Domnul Aronoff îi vorbise ceva despre Olanda. „Bob Gesinus!", s-a gîndit Sábato, înfricoÈ™at. Dar nu, sigur că se înÈ™elau, Gesinus era autorul portretului, era olandez, însă nu putea fi „individul acela, aÈ™a È™i aÈ™a, străinul" care conducea acele forÈ›e. Se înÈ™elau pentru că imaginea acestuia nu era clară, È™i pentru că atît Bob cît È™i Schneider erau străini È™i erau din aceeaÈ™i epocă. Ar fi o mare surpriză, s-a gîndit el (ar fi îngrozitor), ca Bob să fi fost agentul acelor forÈ›e tenebroase. Dar de ce au insistat atît de mult să-È™i È›ină adunarea în subsol? Da, e adevărat că Valle îl renovase, făcînd din el un mic apartament. Don Federico Valle! Pentru prima oară îi veni în minte numele lui în directă legătură cu toată povestea asta: străin, om în vîrstă. Dar nu purta niciodată pălărie. Și dacă era vorba de un amănunt inventat de lumea aceasta din cauza tulburărilor pe care astfel de viziuni le provoacă în mod obiÈ™nuit? Chiar dacă Valle n-ar fi putut să fie un agent al foiÈ›elor rele, era îndeajuns de semnificativă înclinaÈ›ia lui dintotdeauna pentru peÈ™teri È™i tuneluri. Gîndindu-se la asta, È™i-a amintit de vremea cînd lucrase cu Melies în subsolul din Paris, iar după aceea de anii din Cdrdoba, unde-È™i construise (își săpase) un refugiu în munte, calificat de el însuÈ™i drept „peÈ™teră". Și mai tîrziu, cînd îi închinase casa din Santos Lugares, nu-È™i rezervase pentru el subsolul? Indiferent cum ar sta lucrurile, Aronoff a insistat foarte mult pentru ca adunarea să aibă Ioc în subsol. ÃŽn acelaÈ™i loc unde se păstrează pianul la care cînta Jorge Federico pe cînd era mic. Un pian închis pentru totdeauna de atunci, dezacordat È™i plin de umezeală. Deasupra lui, portretul pe care Bob i l-a făcut în 1949. Abia acum își dădea seama că era tocmai anul pe care-l menÈ›ionase Gilberto. DeÈ™i era absurd pentru că nu existase absolut nimic în acel timp care să te poată face să te gîndeÈ™ti la Bob ca la unul din membrii Sectei, nici măcar indirect. Lucrul cel mai îngrozitor s-a petrecut în clipa în care blonda a căzut în transă, iar Aronoff i-a poruncit cu glas imperios să facă să-i ajungă un semn din timpurile acelea. Fata se împotrivea, plîngea, își frîngea mîinile, transpira È™i-abia de murmura cîteva cuvinte, explicîndu-i că îi era imposibil. Numai că domnul Aronoff îi repeta porunca la modul imperativ, spunîndu-i că trebuia neapărat să facă să-i ajungă domului Sábato un semn cu ajutorul pianului, ca o dovadă că puterile maligne se vedeau nevoite să dea înapoi. ÃŽn vreme ce blonda continua să plîngă È™i să-È™i frîngă mîinile, omul acela uriaÈ™, impunător prin piciorul tăiat È™i sprijinit în cîrjă, s-a întors cu faÈ›a spre celelalte femei, cele care se găseau în diferite faze ale transei È™i de asemenea spre tînărul Daniel, care tremura din tot trupul prins de convulsii, avea privirile rătăcite È™i È›ipa mereu, spunînd că ceva îngrozitor i se miÈ™ca în burtă. Da, da, îi spunea domnul Aronoff, trecîndu-È™i mîna dreaptă peste creÈ™tetul băiatului, da, da, trebuie să-l scoÈ›i, trebuie să-l scoÈ›i afară. Tînărul Daniel se răsucea în toate felurile, gata să verse în orice moment, ceea ce s-a È™i întîmplat, trebuind să-l spele È™i să treacă o cîrpă cu apă peste duÈ™umele. Intre timp, blonda deschisese pianul È™i lovea clapele prosteÈ™te, cu pumnii strînÈ™i, gemînd în continuare È™i spunînd că-i cu neputință să facă să ajungă semnul cerut. Dar domnul Aronoff È™i-a trecut iarăși mîna dreaptă pe deasupra ei, repetîndu-i cu voce gravă È™i puternică porunca de a face să ajungă pînă la domnul Sábato mesajul dorit. Doamna Esther respira din ce în ce mai profund È™i mai zgomotos, iar faÈ›a îi lucea de transpiraÈ›ie. VorbeÈ™te! VorbeÈ™te! îi ordona Aronoff. Dumneata te afli în mîinile Entității care luptă împotriva domnului Sábato. VorbeÈ™te! Spune ceea ce trebuie să spui! Dar ea continua să se agite È™i să respire zgomotos, ca È™i cînd È™i-ar fi dat duhul, pentru ca în cele din urmă să se prăbuÈ™ească într-o isterie frenetică, doi dintre cei mai apropiaÈ›i asistenÈ›i la adunare trebuind s-o imobilizeze între ei pentru a nu distruge lucrurile din apropiere. Abia s-a liniÈ™tit puÈ›in că domnul Aronoff i-a repetat încă o dată blondei porunca sa: trebuie să cînÈ›i la pian, îi spunea cu glasul lui autoritar. Trebuie să-i transmiÈ›i domnului Sábato mesajul de care are atîta nevoie. Numai că oricît se chinuia biata fată să-È™i desfacă degetele, pumnii rămîneau strînÈ™i de o putere superioară voinÈ›ei sale. Lovea clapele, dar sunetele pe care reuÈ™ea să le smulgă erau stridente, asemănătoare celor ale unui copil care nici nu È™tie ce este un pian. Mai încearcă! îi ordona Aronoff, care (Sábato n-a reuÈ™it să-È™i ascundă surpriza) construia frazele ca un spaniol. PoÈ›i È™i trebuie s-o faci! Trebuie să faci efortul pe care în numele lui Dumnezeu È›i-l cer È™i È›i-l ordon. Lui Sábato îi era milă de fată pentru că o vedea cum geme, îi vedea privirile rătăcite È™i capul legănîndu-se dintr-o parte într-alta, timp în care se chinuia să-È™i desfacă degetele. Chiar în clipele acelea însă, Betty s-a ridicat în picioare, întinzîndu-È™i braÈ›ele în lături, ca È™i cînd ar fi aÈ™teptat să fie crucificată. Cu faÈ›a spre tavan È™i ochii închiÈ™i, îngîna cuvinte de neînÈ›eles. Da, da, da, a exclamat Aronoff, îndreptîndu-se spre ea È™i aranjîndu-È™i cîrja în aÈ™a fel încît să-È™i aÈ™eze mîna dreaptă pe fruntea femeii. Da, Betty, aÈ™a! Asta era! Spune-mi ceea ce trebuie să-mi spui! Spune-i domnului Sábato ceea ce trebuie să afle. Dar cuvintele ei continuau să nu aibă nici un înÈ›eles. Pînă cînd, dintr-o dată, s-au auzit acorduri clare de pian È™i atît Sábato, cît È™i Aronoff s-au apropiat de tînăra blondă care, puÈ›in cîte puÈ›in, pe măsură ce degetele începeau să se miÈ™te libere, si executa ÃŽn cler Nacht de Schumann. Era una din piesele pe care le interpretase cîndva Jorge Federico! AÈ™a, aÈ™a! È›ipa Aronoff foarte excitat Cîntă! Cîntă! Pentru ca domnul Sábato să primească acest mesaj luminos. Și își aÈ™eza dreapta încărcată de fluid pe fruntea Silviei, cea care cu fiecare clipă cînta din ce în ce mai bine, astfel că a terminat printr-o formă absolut precisă, ceea ce nu mai aÈ™tepta nimeni de la un pian părăsit de douăzeci de ani într-un subsol plin de umezeală. Sábato È™i-a închis ochii fără să vrea, simÈ›ind un fior care-i cutreiera trupul, obligîndu-l să se clatine. Au fost nevoiÈ›i să-l sprijine, împiedicîndu-i căderea. REAPARE SCHNEIDER? A doua zi s-a trezit ca È™i cînd s-ar fi scăldat într-un rîu cristalin de munte, după ce timp de secole se bălăcise într-o mlaÈ™tină plină cu È™erpi. SiguranÈ›a că totul va merge bine era totală, astfel că a răspuns la scrisorile care rămăseseră uitate de mult timp, i-a comunicat lui Forrester că primeÈ™te invitaÈ›ia universității americane È™i a rezolvat cîteva întîlniri È™i interviuri amînate mereu. Abia după ce È™i-a îndeplinit aceste treburi secundare, È™i-a dat seama că se putea întoarce din nou la masa de scris pentru a-È™i continua romanul. Tocmai plecase de la Radio NaÈ›ional È™i pășea sprinten pe strada Ayacucho, cînd i s-a părut că pe trotuarul din față se afla doctorul Schneider, foarte aproape de colÈ›ul cu Las Heras. A intrat repede în prima cafenea îl văzuse, oare? Poate îl aÈ™tepta? Era într-adevăr Schneider, sau cineva care îi semăna? La distanÈ›a aceea era uÈ™or să te înÈ™eli, mai ales cînd eÈ™ti înclinat să presupui tot felul de chipuri obsesive de manechini, aÈ™a cum i se mai întîmplase de atîtea ori. S-a apropiat cu multă atenÈ›ie de colÈ›ul străzii, È™ovăind între ceea ce vroia È™i nu vroia să facă. La numai cîțiva paÈ™i de cafenea, s-a oprit È™i, răsucindu-se-n loc, a început să înainteze în sens contrar. Aproape că a fugit, pentru că asta a È™i făcut. Dacă omul acesta se întorsese la Buenos Aires, ori, cel puÈ›in, dacă locuia aici un anume timp, indiferent care ar fi fost călătoriile sale, fiind atît de cunoscut de persoane pe care le cunoÈ™tea È™i el, cum de nu aflase nici un fel de È™tire despre el, chiar È™i în mod indirect? Oare era cu putință ca reapariÈ›ia lui să fi avut vreo legătură cu È™edinÈ›a lui Aronoff È™i a oamenilor săi? Părea destul de exagerată o astfel de posibilitate. Pe de altă parte, dacă atîta amar de ani rămăsese, cel puÈ›in pentru el, de nevăzut, iar acum îi apărea dinaintea ochilor, lăsîndu-se descoperit înadins, nu era vorba de un semn deliberat? Ca un fel de avertisment, oare? Analiza pe rînd toate posibilitățile, pentru ca în cele din urmă, gîndindu-se mai mult, să-È™i spună că în nici un fel nu putea fi sigur că persoana aceea corpolentă ar fi putut să fie într-adevăr Schneider. Exista un singur mod de a se convinge. Astfel că, învingîndu-È™i teama, s-a întors spre cafenea, dar cînd era pe punctul de a intra pe ușă, s-a oprit în loc, a trecut pe cealaltă parte a străzii È™i, la adăpostul unui platan, a început să observe împrejurimile. A rămas nemiÈ™cat preÈ› de o oră, pînă în clipa cînd l-a văzut apropi-indu-se pe Nene Costa, cu trupul lui cartilaginos, de copil bolnav care crescuse ca un burete, reuÈ™ind în cele din urmă să-È™i formeze o crustă enormă È™i moale, fără ca oasele să se fi dezvoltat în acelaÈ™i timp sau nereuÈ™ind să ajungă la dimensiunile fireÈ™ti, ori, în caz că da, păstrîndu-se într-un stadiu elastic, aproape cartilaginos: întotdeauna îți lăsa impresia (nu de teama, pentru că nu-l iubea nimeni) că dacă nu se sprijină de ceva, de un perete ori de un scaun, s-ar fi prăbuÈ™it, ca o piftie mult prea înaltă în raport cu consistenÈ›a È™i greutatea ei. DeÈ™i poate că greutatea ― se gîndise el ― nu avea cum să fie prea mare, dată fiind calitatea buretoasă a materiei din care era alcătuit, cantitatea excesivă de elemente lichide È™i gazoase, atît în porii lui, cît È™i în intestine, stomac, plămîni È™i, în general, în toate cavitățile de care dispune corpul omenesc. Impresia aceasta de enormitate gelatinoasă era accentuată È™i de faÈ›a lui ca de copil. Ca È™i cînd pe unul dintre copilaÈ™ii aceia blonzi È™i grăsuÈ›i, cu pielea albă È™i ochii de un albastru apos, pe care-i întîlnim în NaÈ™terile pictorilor flamanzi, l-ar fi îmbrăcat în haine de adult, după care l-ar fi pus în picioare cu mare greutate È™i l-ar fi privit printr-o lupă colosală. După părerea sa, un singur amănunt îi descoperea greÈ™eala: expresia feÈ›ei. Nu semăna întocmai cu a unui bebeluÈ™, ci cu a unui depravat, ingenios, enciclopedic È™i cinic bătrîn care trecuse din leagăn direct la bătrîneÈ›ea sufletească, fără a fi cunoscut credinÈ›a, tinereÈ›ea, entuziasmul È™i candoarea. Aceasta dacă nu cumva se născuse deja cu aceste ultime atribute, în virtutea cine mai È™tie cărei transmigraÈ›ii teratologice, astfel că alăptîndu-se la sînul mamei ar fi putut s-o observe cu aceste priviri de pervers È™i cinic scepticism. L-a văzut apropiindu-se de cafenea cu mersul lui uÈ™or într-o parte, cu capul blond înclinat È™i privind pieziÈ™, ca È™i cînd pentru el realitatea nu s-ar fi aflat niciodată în față, ci în partea stîngă È™i puÈ›in mai jos. Cînd a intrat, Sábato È™i-a amintit brusc de legăturile sale cu Hedwiga Una din legăturile acelea ale lui Costa, care, mai mult sau mai puÈ›in sexuale, erau determinate de nesfîrÈ™itul său snobism, atît de puternic È™i plin de fervoare (poate că era unica fervoare din spiritul lui), încît îl putea face apt pentru actul sexual, pentru că îți era greu să-È›i imaginezi o femeie într-un pat, împreună cu masa aceea de materie lăptoasă. DeÈ™i, se gîndea Sábato, niciodată nu poÈ›i fi atît de sigur, pentru că sufletul fiinÈ›ei omeneÈ™ti ne este atît de necunoscut, iar puterea spiritului asupra cărnii, un miracol. Oricum ar fi fost, în legăturile acestea cu femeile, cele ce se terminau întotdeauna cu despărÈ›irea familiei, nu se putea ca trupul să fi avut întîietate, ci spiritul în sine: o perversitate, un sadism, ceva diabolic pe care, oricum l-ai fi înÈ›eles, nu putea fi caracterizat decît ca un fenomen spiritual. Dar dacă atari atribute ar fi ispitit o femeie sofisticată, era greu să crezi că ar fi reuÈ™it s-o atragă pe-Hedwiga, care nu era deloc sofisticată, nici frivolă È™i nu È™i-ar fi creat niciodată probleme personale. Rămînea, deci, o singură explicaÈ›ie: că nu era decît un simplu instrument (dar, vă rog, asta între ghilimele) al doctorului Schneider. Snobismul lui Costa, gennanofilia È™i antisemitismul său consolidau sau înviorau această legătură enigmatică. CUGETÃRI, UN DIALOG S-a întors acasă într-o stare de puternică depresiune. Dar n-a vrut să se dea bătut atît de repede, astfel că È™i-a propus să-È™i continue munca la roman. Numai că îndată ce a deschis sertarele biroului È™i a început să frunzărească hîrtiile, a exclamat cu scepticism È™i ironie ce mai roman! A răscolit sutele acelea de pagini, schiÈ›e, variante de schiÈ›e, variante de variante, totul contradictoriu È™i incoerent, ca însuÈ™i sufletul său. Zeci de personaje aÈ™teptau închise în semnele acelea ca niÈ™te reptile care-È™i dorm somnul catatonic în perioada anotimpului rece, intrînd într-o imperceptibilă È™i tainică viață latentă, gata oricînd să-È™i verse veninul în clipa în care căldura le-ar fi adus la o existență deplină. Ca întotdeauna cînd făcea o astfel de revizie a hîrtiilor, a sfîrÈ™it prin a È›ine în mîini dosarul cu banda aceea a lui Calsen Paz. Și a rămas din nou pe gînduri înaintea acelui chip dostoievskian. De ce-l întărîta, oare, individul acesta? Și-a adus aminte clipe asemănătoare, provocate de revizii È™i neliniÈ™ti asemănătoare, acum cincisprezece ani, cînd a simÈ›it că în privirile acelea de intelectual delincvent răsăreau monÈ™tri ambigui urlînd în întuneric È™i noroaie. Ceva i-a È™optit atunci că acesta era negrul herald al unui monarh al întunecimilor. Și cînd a sosit Fernando Vidai Olmos, criminalul acela de provincie, terminîndu-È™i, parcă, misiunea anunțării lui, s-a reîntors în dosarul din care ieÈ™ise. Și-acum ce mai urma? I-a contemplat chipul bîntuit de pasiuni reci, încercînd să-nÈ›eleagă în ce sens era legat de romanul pe care, atît de greu, încerca să-l scrie. Greu, aÈ™a cum îi era întotdeauna: în sufletul său totul era confuz, se prăbuÈ™ea È™i se reconstruia de la sine, nereuÈ™ind să înÈ›eleagă ce dorea È™i nici încotro se îndrepta. Personajele se conturau puÈ›in cîte puÈ›in, pe măsură ce ieÈ™eau din penumbră, căpătau claritate È™i dispăreau din nou, reîntorcîndu-se în lumea de umbre din care răsăriseră. Ce vroia să spună prin ficÈ›iunile sale? După aproape zece ani de cînd publicase EROI ȘI MORMINTE, continuau să-i pună întrebarea aceasta studenÈ›ii, doamnele, funcÈ›ionarii din ministere, tinerii care-È™i elaborau tezele lor de examen la Michigan sau FlorenÈ›a, chiar È™i dactilografele. Inclusiv ofiÈ›erii de marină care intrînd în Clubul Naval îl priveau cu provocatoare neîncredere pe acest Orb cu înfățiÈ™are de cavaler englez, mereu mai bătrîn È™i mai încovoiat, vînzîndu-È™i balenele de plastic pînă ce dispărea pentru totdeauna Pentru totdeauna? Mort? în ce loc? Da, pînă È™i marinarii aceÈ™tia doreau să afle ce voise să spună prin acel Raport despre Orbi. Iar cînd le răspundea că nu era în măsură să adauge ceva în plus față de ceea ce scrisese în paginile acelea, se arătau nemulÈ›umiÈ›i È™i-l priveau ca pe un mistificator. De ce, oare, autorul însuÈ™i ignora anumite lucruri? N-avea nici un rost să le explice că unele adevăruri nu se pot explica decît prin simboluri inexplicabile, aÈ™a cum cel care visează nu înÈ›elege ce semnificaÈ›ie au coÈ™marurile sale. Cerceta dosarele È™i își dădea seama de ridicolul minuÈ›iozității sale, precum cea a unui ceasornicar nebun care ar fi muncit cu meticuloasă răbdare la un ceasornic care, în cele din urmă, ar fi indicat trei È™i douăsprezece minute în timp ce pe toate celelalte ceasuri era douăsprezece din zi. Parcurgea din nou È™tirile din ziarele îngălbenite, privea fotografiile, citea declaraÈ›iile încîlcite È™i acuzaÈ›iile reciproce: va fi fost Calsen însuÈ™i cel care înfipsese È™i răsucise È›epuÈ™a în inima copilului legat fedeleÈ™, se va fi aflat Godas sub ordinele acestuia, iar acea Dora Forte, de 18 ani, era sau nu amanta lui Calsen, iar Calsen nu era, oare, homosexual? Oricum ar fi stat lucrurile, Dora îl seducea pe turcitul Sale, îl ducea la Calsen, îl obliga sa intre în bandă È™i în cele din urmă simulau sechestrarea sa (aÈ™a a crezut Sale) pentru a-l stoarce de bani pe tatăl său. Mai tîrziu, cînd îl leagă È™i-i vîră o cîrpă în gură, își dă seama că, într-adevăr, îl vor asasina. Halucinat, priveÈ™te scena aceea de coÈ™mar, în timp ce aude glasul sec al lui Calsen care le porunceÈ™te să sape groapa în spatele casei. Apoi semnează scrisoarea pe care o avea gata întocmită. Sábato se întreba de ce nu era semnată dinainte această scrisoare de către turcitul Sale, din moment ce era convins că era vorba de un sechestru simulat È™i de ce o semna chiar el, acum, cînd înÈ›elegea că va fi ucis. Poate că adevăratele crime oferă întotdeauna astfel de incoerenÈ›e prosteÈ™ti. Două amănunte care vorbesc despre sadismul ironic al lui Calsen: pînă în momentul acela păstrase scrisoarea ascunsă în spatele reproducerii după ÃŽNGERUL lui Milet, iar banii aveau să fie înmînaÈ›i în atriul de la Biserica Pietății. Ce om! A privit din nou fotografia È™i, deÈ™i acest chip nu avea nimic comun, s-a gîndit la Nene Costa. ÃŽn timp ce parcurgea declaraÈ›iile, totul începea să se amestece în mintea sa, fotografiile își schimbau trăsăturile, încet dar inevitabil, începînd să configureze alte chipuri care-l obsedau, în mod deosebit odiosul chip al lui R., cel care părea că judecă greÈ™elile acelor criminali de duzină ca un expert pervers. R., întotdeauna în spatele tuturor, în umbră. Iar el întotdeauna obsedat de ideea exorcizării lui prin scrierea unui roman în care acesta să fie personajul principal. Incă din 1938, la Paris, cînd reapărea încă o dată, tulburîndu-i viaÈ›a cu acel avortat proiect, intitulat MEMORIILE UNUI NECUNOSCUT. Niciodată nu avusese curajul să-i vorbescă lui M. despre acest individ, îndrugîndu-i întotdeauna poveÈ™ti despre un personaj aÈ™a È™i aÈ™a, un fel de anarhist reacÈ›ionar, un tip căruia avea să-i spună Patricio Duggan. FicÈ›iunea aceea pleca de la crima lui Calsen, dar se alterase puÈ›in cîte puÈ›in, ajungînd să fie de nerecunoscut: Dora Forte nu mai era săraca frumuseÈ›e a cartierului, ci o fată sofisticată. Iar Patricio, È™eful bandei, era la început amantul ei, după aceea îi devenea frate È™i, poate, È™i amant. A lăsat totul baltă. Mult timp după aceea, mereu pîndit de înfățiÈ™area lui R., a scris EROI ȘI MORMINTE, unde Patricio se convertea în Fernando Vidai Olmos, iar fata, mai întîi, în sora sa, apoi în fiica naturală, fără nimic în comun cu Calsen, nici cu acea crimă îngrozitoare. Acum, încă o dată, începea să pătrundă în acel fetid labirint de incesturi È™i crime, labirint care îl prăbuÈ™ea treptat în mlaÈ™tina de unde se considera ieÈ™it de mult datorită acelor nevinovate vrăji ale croitoreselor È™i instalatorilor. Și iarăși monÈ™trii aceia uÈ™or vicleni îi făceau semne sarcastice cu ghearele lor din întunecimile de nepătruns, scufundîndu-l din nou în lumea sa de confuzii È™i neliniÈ™te, de fantezii vinovate, în tainicul său viciu de a-È™i imagina pasiuni infernale. MonÈ™trii arhiÈ™tiuÈ›i apăruseră încă o dată, cu aceeaÈ™i lipsă de limpezime din coÈ™maruri, dar cu aceeaÈ™i putere, în frunte cu figura ambiguă dintotdeauna, cea care-l observa din întuneric cu ochii săi verzi È™i privire de nictalop, ca o pasăre de pradă nocturnă. Hipnotizat de reapariÈ›ia sa, a adormit pe îndelete în sînul acelei familii funeste, ca sub efectul unui drog malign. Cîteva ore după aceea, trezindu-se la viață, nu mai era omul care fusese în urmă cu puÈ›ine zile, plin de încredere È™i optimism. A început să se plimbe prin cameră, frunzărind revistele în tăcere, pentru a-È™i îndepărta gîndurile acelea. Culmea însă, chiar în aceste pagini se găsea figura acelui animal cu surîs de om franc, care priveÈ™te cu ochii larg deschiÈ™i, dispus să înÈ›eleagă È™i să ajute pe oricine: în timp ce dedesubt, ca un specialist în cifru care decodează mesajul autentic dintr-o scrisoare de dragoste, vedea cum izvorăsc trăsăturile adevărate de curvă bătrînă È™i mîrÈ™avă, mincinoasă È™i ipocrită curvă. Ce putea să declare despre Premiul Municipal? Ce scîrbă! Și cîtă tristeÈ›e! S-a simÈ›it ruÈ™inat: la urma urmelor, el însuÈ™i aparÈ›inea acestei abominabile rase. S-a întins în pat lăsîndu-se încă o dată în voia fanteziei din totdeauna: să dea dracului literatura È™i să-È™i deschidă un mic atelier lucrativ într-un cartier mai puÈ›in cunoscut din Buenos Aires. Un cartier mai puÈ›in cunoscut din Buenos Aires? Ce glumă proastă! Și ce drum fără ieÈ™ire! Și peste toate acestea, amărăciunea de a fi vorbit în salonul de la Alliance È™i de a fi suferit timp de două ceasuri, iar după aceea întreaga noapte, ca È™i cînd s-ar fi dezbrăcat în public pentru a-È™i arăta buboaiele, culmea culmilor, chiar È™i în faÈ›a atîtor persoane frivole. A început să vadă iarăși totul în negru, iar romanul, faimosul roman, i se părea tot mai fără de rost È™i mai deprimant. Ce sens avea să mai scrie o ficÈ›iune în plus? O făcuse în alte două momente cruciale. Dar, cel puÈ›in, acestea fuseseră singurele două împrejurări în care se hotărîse să publice ceea ce scrisese, fără să È™tie prea bine de ce. Acum însă simÈ›ea că avea nevoie de ceva deosebit, ceva care părea să fie o ficÈ›iune la puterea a doua Da, ceva necunoscut îl apăsa, obligîndu-l să se descătuÈ™eze. Dar ce putea să fie? ÃŽn astfel de clipe se reîntorcea plin de nemulÈ›umire la aceste pagini contradictorii cu care nu mai era de acord, părîndu-i-se că nu erau ceea ce trebuiau să fie. Și, în cele din urmă, această sfîșiere între lumea sa conceptuală È™i cea din subteran. Abandonase È™tiinÈ›a pentru a scrie ficÈ›iuni, exact ca o femeie de mare cinste care pe neaÈ™teptate trece de partea drogurilor È™i prostituÈ›iei. Ce îl va fi împins, oare, să-È™i imagineze aceste poveÈ™ti? Și ce reprezentau ele cu adevărat? ÃŽn general, ficÈ›iunile erau considerate drept un mijloc de mistificare a adevărului È™i, deci, un lucru absolut neserios. Nu întîmplător, aflînd de hotărîrea sa, profesorul Houssay, Premiul Nobel, a încetat să-l mai salute. Fără să-È™i dea seama, s-a trezit înconjurînd cimitirul din Recoleta. Il fascinau micile crîșme de pe strada Vicente Lopez È™i, mai ales, gîndul că R. ar fi putut locui în una din mansardele de aici, poate chiar în aceea ascunsă de rufele puse la uscat. Dar ce amestec avea Schneider în romanul său? Și ce era această „Entitate" care-l împiedica să-l termine odată? Bănuia că Schneider era una din forÈ›ele care acÈ›ionau dintr-o anume parte È™i că, în ciuda faptului că dispăruse de mulÈ›i ani, obligat poate să se retragă pe o perioadă bine determinată, continua să-È™i exercite puterea sa. La început pîndindu-l de la distanță, iar acum, după toate semnele, iarăși din Buenos Aires. Cealaltă prezență o È™tia foarte bine. Brusc, È™i-a dat seama că presupunerile sale în ceea ce-l privea pe Sartre nu erau o simplă întîmplare, ci chiar rezultatul acestor forÈ›e care-l torturau din toate părÈ›ile. Nu era, aÈ™adar, vorba de priviri, de ochii lui? OCHII. Victor Brauner. Pînzele sale pline de ochi. Ochiul pe care i-l scosese Dominguez. ÃŽn timp ce înainta fără nici o È›inta, începea să nu mai aibă încredere în nimeni. Spionii își începeau munca dintr-un anume loc din Anglia, vorbind engleza la perfecÈ›ie, îmbrăcîndu-se È™i bîlbîindu-se ca niÈ™te proaspeÈ›i absolvenÈ›i de la Oxford. Dar cum să-È›i descoperi duÈ™manul? De exemplu, băiatul acela care vinde îngheÈ›ată: trebuia să-l observe cu toată atenÈ›ia. I-a cumpărat o îngheÈ›ată cu ciocolată È™i a dat să plece, ori s-a făcut că pleacă, pentru a se întoarce pe negîndite È™i a-l privi direct în ochi. Băiatul a rămas surprins. Dar această surpriză putea foarte bine să fie atît rezultatul inocenÈ›ei sale, cît È™i cel al unei învățături mai mult decît subtile. Era o treabă fără sfîrÈ™it: individul acela oprit la jumătatea scărilor, dactilografa sau funcÈ›ionara aceea, chiar È™i copilul acela care se juca sau simula că se joacă, toÈ›i puteau fi niÈ™te spioni. Nu foloseau, în definitiv, regimurile totalitare astfel de trucuri? S-a trezit în faÈ›a casei lui Carranza, deÈ™i nu-È™i amintea să-È™i fi propus să ajungă pînă aici. S-a aÈ™ezat pe o sofa È™i a auzit vorbindu-se ceva despre Pipina. Cum, cum? Despre ea È™i conferinÈ›a de la Alliance. Alliance È™i Pipina? Ce dracu' mai însemna È™i asta? Beba a izbucnit în rîs: nu, prostule, se referea la Sartre. Bine, dar nu-i vorbiseră de Pipina? Nu, domnule, era vorba de Sartre. Bine, fie È™i aÈ™a. Dar dacă vorbeau de rău? Descurajat, È™i-a scos ochelarii, È™i-a trecut mîna peste frunte È™i s-a frecat la ochi. După aceea a căutat să descopere defectele parchetului, timp în care Beba îl sorbea cu ochii ei inchizitoriali. Mama ei, cu înfățiÈ™area dintotdeauna, lăsînd impresia că abia se ridicase din pat, cu părul despletit, medita asupra afluenÈ›ilor Gangelui, cefalopodelor È™i pronumelor. Schneider, s-a gîndit, cercetînd pardoseala ― Chiar a sosit la Buenos Aires? ― Cine? a întrebat, uluită, Beba. ― Schneider. ― Schneider? Cum dracului de te mai preocupă È™arlatanul acesta după atîta amar de ani? ― Cînd s-a întors? ― Cînd s-a sfîrÈ™it războiul. AÈ™a cred. ― Și Hedwiga? ― La fel. ― Mă întreb dacă se vor fi cunoscut acolo, în Ungaria ― Se pare că s-au întîlnit într-un bar din Zurich. S-a enervat: se pare, se pare; întotdeauna aceleaÈ™i ambiguități. Beba îl privea perplexă. PaiaÈ›a aceea, zicea ea. Nu-i mai lipsea decît È™arpele în jurul gîtului È™i unul din nimicurile acelea care servesc în acelaÈ™i timp la băgat ață în ac, la curățatul cartofilor È™i la tăierea geamurilor. Și zgripÈ›uroaicele acelea bătrîne care se È›ineau după el. Da, aÈ™a era, părea un È™arlatan de bîlci. Și ce dacă? ― Cum È™i ce dacă? Pentru Sábato mînia Bebei nu era altceva decît subprodusul mentalității ei carteziene. Se certa cu doctorul Arrambide, deÈ™i în fond aveau aceeaÈ™i mentalitate. Nu aveau chef să explice absolut nimic. ― Cum È™i ce dacă? a insistat Beba Sábato a dat totul pe seama oboselii. Baudelaire, partea dracului. ― Baudelaire? Dar nu i-a explicat nimic, simÈ›ind că nu-È™i avea rostul. Cea mai urîtă faptă rea: să faci în aÈ™a fel să creadă că nu există. Schneider era grotesc dar sumbru, gălăgios dar tenebros de tainic. Hohotele lui ascundeau un spirit la pîndă, aÈ™a cum o mască rizibilă ascunde un chip dur, mărginit, aparÈ›inînd infernului. Ca unul care, în timp ce pregăteÈ™te cu sînge rece o crimă calculată, îi spune viitoarei victime bancuri macabre. Maruja întreba ceva despre celenteratele cu cinci litere. Și-l închipuia conducînd din umbră firele acelei bande. Dar cum putea să se gîndească la aÈ™a ceva? Patricio È™i Christensenii erau imaginaÈ›ii pure: cum ar fi putut acest om de carne È™i oase să conducă sau să stăpînească una din închipuirile sale? Gustavo Christensen. Se gîndea din nou la faptul că Nene Costa ar fi putut perfect de bine să fie Gustavo Christensen. De ce nu? Și-l închipuise slab, iar Nene era gras È™i moale. De ce nu? ― Nene Costa, a pronunÈ›at el. Beba l-a privit cu ochi scînteietori. Ce mai era È™i cu individul ăsta? ― L-am văzut. Intra în cafeneaua din Las Heras, colÈ› cu Ayacucho. Dar la ce ar fi interesat-o pe ea? Știa foarte bine că nu-i mai dădea nici un fel de atenÈ›ie. Ii pusese cruce de foarte mult timp. ― ÃŽÈ›i spun ca să È™tii. ― Nu mă interesează nici cît negru sub unghie, È™tii foarte bine. ― ÃŽÈ›i spun pentru că mi se pare că a intrat ca să-l vadă pe Schneider. ― Cum poÈ›i să crezi aÈ™a ceva? Schneider e în Brazilia. De cînd, nici nu mai È›in minte. ― Mie mi s-a părut că tocmai intrase în cafenea. Și, în plus, erau prieteni foarte buni. ― Cine cu cine? ― El cu Nene Costa, nu? Beba a rîs: Nene prieten cu cineva! ― Vreau să zic că pe atunci se vedeau foarte des. ― Mă întreb care dintre ei era cel păcălit. ― Nu-i obligatoriu să fie prieteni. Pot fi complici. Beba l-a privit uimită: dar Sábato n-a mai adăugat nici un cuvînt la ceea ce spusese. Mai apoi, privind paharul din faÈ›a sa, a întrebat: ― AÈ™a că, după părerea ta, Schneider a plecat în Brazilia. ― Asta mi-a spus-o Mabel. Știa toată lumea A plecat împreună cu Hedwiga. Continuînd să-È™i privescă paharul, Sábato a vrut să È™tie dacă Quique se mai vedea cu Nene Costa. ― ÃŽmi închipui că da. Nu văd cum s-ar lipsi de o astfel de plăcere. E un fel de tezaur. ― Și nu È›i-a spus nimic în ultima vreme despre Schneider? Dacă s-a întors din Brazilia È™i se întîlneÈ™te cu Nene Costa, e mai mult ca sigur că Quique È™tie totul. Nu, nu-i spusese niciodată nimic. Mai ales că È™tia foarte bine că lui Quique nu-i plăcea să i se amintească de Nene. Sábato s-a neliniÈ™tit È™i mai mult, pentru că toate astea îi dovedeau că dacă omul acela se întorsese din Brazilia sau de altundeva, întoarcerea nu era deloc publică, ci pur particulară. Și în cazul acesta, întîlnirile cu Costa aveau vreo legătură cu problema pe care o îndura? La prima vedere părea absurd să È›i-l imaginezi pe frivolul Costa într-o combinaÈ›ie de acest tip, dar dacă te gîndeai la partea sa demoniacă, totul era posibil. Și-atunci, de ce se întîlneau tocmai într-un bar din centru? E drept că el, Săbato, nu intra niciodată în localul acela. Ar fi putut să fie o simplă coincidență. Chiar o coincidență? Nu, aÈ™a ceva trebuia înlăturat din capul locului. Mai degrabă trebuia acceptată ideea că Schneider È™tia într-un fel sau altul că el se ducea la Radio NaÈ›ional È™i l-a aÈ™teptat în stradă pînă cînd l-a văzut (sau l-a întrevăzut) È™i abia după aceea a intrat în local. Dar pentru ce? Ca să-l înfricoÈ™eze? Marea sa îndoială se făcea simÈ›ită din nou: cine pe cine îl urmărea? A încercat să-È™i aducă aminte cum se petrecuseră lucrurile, dar totul era îndeajuns de confuz. Da, Mabel îl prezentase lui Andre Teleky, iar Teleky îl prezentase lui Schneider. Tocmai intrase în librării TUNELUL, aÈ™a că trebuie să fi fost prin 1948. ÃŽn momentul acela nu dăduse atenÈ›ie întrebării pe care i-a pus-o în legătură cu Allende: de ce era orb? Părea un fapt absolut inocent încornorat È™i orb ― comentase Schneider rîzînd prosteÈ™te. Ce va fi putut să facă în toÈ›i anii aceia dintre 1948 È™i 1962? Și nu era semnificativ faptul că reapăruse în 1962, exact cînd publicase EROI ȘI MORMINTE? într-un oraÈ™ atît de mare pot să treacă ani în È™ir fără a te vedea cu un cunoscut. Cum de s-au reîntîlnit tocmai în zilele cînd abia i se publicase noul roman? Incerca să-È™i amintească vorbele acelei reîntîlniri: au discutat despre Fernando Vidai Olmos. Cum, nu avea nimic de spus? ― Ce trebuie spus? Dacă îl vorbise de rău pe Sartre. Da sau nu. Beba, cu mania alternativelor ei È™i veÈ™nicul pahar de whisky în mînă, cu ochiÈ™orii inchizitoriali È™i strălucitori. Să-l fi vorbit de rău pe Sartre? Cine îi mai spusese È™i tîmpenia asta? Nu-È™i amintea. Cineva. Cineva, cineva! întotdeauna duÈ™manii aceÈ™tia fără chip. Se întreba pentru ce mai vorbea încă în public. Vorbea pentru că aÈ™a avea chef. Asta era. De ce nu renunÈ›a la a mai spune prostii? Vorbea din slăbiciunea de a vorbi, pentru că i-o cerea un prieten, fiindcă nu-i plăcea să treacă drept un arogant, pentru că pe tinerii aceia amărîți din ateneul lui Jose Ingenieros, din Villa SoldaÈ›i sau din Mataderosi nu-i putea umili. Intreaga zi lucrau ca electricieni, iar noaptea îl descifrau pe Marx. Să fim serioÈ™i. Sala Alliance nu se afla în Villa SoldaÈ›i È™i aicij veneau mii de doamne foarte grase. ― Perfect. Ai ghicit, am vorbit pentru aceste doamne foarte grase. ÃŽn viaÈ›a mea n-am făcut nimic altceva. Și-acum, lasă-mă să-mi beau liniÈ™tit paharul cu whisky, căci de asta am venit. ― Nu È›ipaÈ›i, lăsaÈ›i-mă să mă pot gîndi. Rîu din Asia, patru litere. ― AÈ™a că singurul lucru pe care È›i l-au spus este că l-am vorbit de rău pe Sartre. S-a ridicat, a făcut cîțiva paÈ™i prin cameră, s-a apropiat de bibliotecă, a cercetat vechile săbii de cavalerie, citind în trecere titlurile unor cărÈ›i. Era furios pe toată lumea È™i pe el însuÈ™i. Gînduri amare sau ironice despre mese rotunde, conferinÈ›e, canastă uruguayană, Punta del Este, Alliance Francaise, amintiri din copilărie, cît de slabă era Beba în ultimul timp, titluri de romane (La umbra fetelor în floare! cum de era posibil?), idei despre praf È™i legătorie de cărÈ›i. ÃŽn cele din urmă s-a reîntors la sofa, aÈ™ezîndu-se zgomotos, ca È™i cînd ar fi avut o greutate dublă sau triplă. Ceva la limita dintre Kenya È™i Etiopia, care se aseamănă cu un sebii dar care nu e sebii: È™ase litere. ― Ai vorbit sau nu de rău? Sábato a făcut explozie. Beba, cu severitate, i-a spus că în loc să È›ipe, ar fi mai bine dacă ar da amănunte. Nu mai părea un intelectual, ci un nebun. ― Dar cine-i cretinul care È›i-a îndrugat povestea asta? ― Nu-i cretin deloc. ― Și spuneai că nu-È›i aminteÈ™ti cine e. ― Da, dar acum mi-am amintit. ― Și cine-i? ― Nu văd de ce È›i-aÈ™ spune. După aceea iar începi cu bările tale. ― Sigur, sigur, de ce să-mi spui? S-a scufundat din nou într-o tăcere amară. Sartre. Exact pe dos, pentru că întotdeauna i-a luat apărarea Și nu era semnificativ faptul că întotdeauna trebuise să-i apere pe oamenii adevăraÈ›i? Ca pe vremea revoltei din Ungaria, ca pe atunci cînd staliniÈ™tii l-au acuzat că e un micburghezcontrarevoluÈ›ionar în serviciulimperialismuluiyankeu. După aceea împotriva maccartiÈ™tilor care l-au acuzat de prostfolositorintereselorcomunismuluiinternaÈ›ional. Și, bineînÈ›eles, homosexual, se È™tia bine, pentru că nu-i găsiseră nici o înrudire cu evreii. Nu-i găsiseră, dar chiar È™i aÈ™a, acum își amintea de Lezama, cel care o È›inea mereu cu numele de Schweitzer, nume care după înÈ›elegerea ilustrului etnolog nu putea să fie decît evreiesc. ― O tîmpenie n-o spune decît..., a murmurat Sábato, ca È™i cînd ar fi făcut un rezumat al întregii gîndiri. ― Nu-i deloc tîmpit, È›i-am spus. Și pînă acum nu mi-ai spus în ce a constat conferinÈ›a ta. Mi-ai argumentat că te-au acuzat de una sau de alta, că eÈ™ti apărătorul săracilor È™i studenÈ›ilor, dar nimic din ceea ce te-am întrebat. Și apropo: sigur că le-ai vorbit despre martirul acela, despre martirul vremurilor noastre. ― BineînÈ›eles. Nu văd de ce ai fi ironică. ― Sigur. Nu trebuie să-mi explici niciodată teoria ta. Mai ales mie, că te cunosc de parcă te-aÈ™ fi născut eu însămi. Această etimologie a martirului. Unul din caii tăi de bătaie. Sábato nu i-a răspuns. ― Și-atunci, dacă nu ai vorbit rău despre nimeni, ce minuni ai putut să spui? Și de ce cineva poate să susÈ›ină că ai vorbit de rău? A privit-o cu ironie. Mai trebuie să mai pună astfel de întrebări? Animalele astea trag concluzii din alte motive È™i nu prin raÈ›ionamente. ― De exemplu. ― Știi foarte bine: din prejudecăți, din resentimente, din ură, din meschinărie sau din rea-voință. ― Gata, apare È™i paranoicul cu mania persecuÈ›iei. ― Dar spune-mi, nu crezi că, în loc să-È›i fi pierdut timpul cu micile tale furii, ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi explicat ceea ce ai spus? ― La ce È›i-ar folosi? ― A, È›i se pare că nu merit să È™tiu? ― Dacă te-ar fi interesat atît de mult, ai fi putut să vii la conferință. ― Nu puteam pentru că Pipina avea diaree. ― Bine, ajunge. ― Cum adică ajunge? Mă interesează foarte mult această problemă. ― Ai vrea să-È›i explic în trei cuvinte ceea ce acolo am analizat în două ore. Și după aceea tot tu vorbeÈ™ti de frivolitate. ― Nu pretind să-mi spui totul. O idee, măcar. Ideea fundamentală. Mai ales că, trebuie să fii de acord, în capul meu am ceva în plus față de aceste doamne foarte grase care s-au excitat ascultîndu-te. ― Ce vorbeÈ™ti? sala era plină de studenÈ›i. ― Dacă-mi amintesc bine, într-o zi mi-ai spus că întreaga filozofie nu-i decît dezvoltarea unei intuiÈ›ii centrale, chiar o metaforă: panta rei, rîul lui Heraclit, sfera lui Parmenide. Da sau nu? ― Da. ― Perfect. Acum îmi vii cu povestea că teoria ta asupra lui Sartre are nevoie de două ore. Ce, e mai important Sartre decît filozofia lui Parmenide? ― PoÈ›i să crezi ce vrei. ― Cum? ― Acest reportaj al lui Sartre despre GREAÞA, a explicat el, obosit. ― Reportaj? Ce reportaj? Ceva care se publicase cu mult timp în urmă. Mai mult ca sigur drept rezultat al sentimentului său de vinovăție. ― Sentiment de vinovăție? ― Sigur, mai există copii care mor de foame pe undeva Și să scrii un roman în vreme ce... ― Care copil moare de foame? ― Nu, mama, nu-i vorba de mine. Și, mai departe? ― Am pornit de la ideea aceasta ― Și o astfel de idee È›i se pare rea? ― Nu începe iarăși. ― Atunci? ― Atunci, ce? Ai putea să-mi spui cînd s-a întîmplat ca un roman, nu neapărat GREAÞA sau un roman oarecare, ci cel mai bun roman din lume, DON QUIJOTE, ULYSSES, PROCESUL, a reuÈ™it să salveze viaÈ›a unui copil? Dacă n-aÈ™ fi sigur de sinceritatea lui Sartre, ar trebui să cred că e fraza unui demagog. Mai mult: în ce fel È™i cînd, în ce fel un cuartet de Beethoven sau o pînză de Van Gogh a făcut ca un copil să nu moară de foame? Pentru asta trebuie să renegăm toată literatura, toată muzica È™i toată pictura? ― Acum cîțiva ani, într-o vizită în India, copiii mureau de foame în stradă. ― Da, mama ― I-ai văzut pînă È™i tu? ― Nu, mamă. ― De asemenea, am citit o carte a unui scriitor francez, Jules Romains... nu, stai puÈ›in... Romain Rolland, poate să fie el? confund mereu numele, sînt o catastrofă... ÃŽn sfîrÈ™it, ceva exact despre asta ― Despre ce, mama? ― Despre un copil care murea de foame. Cum îi spunea? ― Cui, mamă? ― Scriitorului. ― Nu È™tiu, mama Sînd doi scriitori. Și din cei doi nu-l citesc pe nici unul. ― ÃŽn loc să vorbeÈ™ti atîta È™i să înghiÈ›i atîta whisky, ai putea citi ceva mai mult Și nici tu, Ernesto, nici tu nu-l cunoÈ™ti? ― Nu, Maruja. ― Atunci, È›i se pare că Sartre se înÈ™ală. Vezi că acela care mi-a adus vestea mi-a spus adevărul? Da sau nu? ― Proasto, asta nu înseamnă că am vorbit de rău. E ca È™i cînd l-aÈ™ fi apărat împotriva unei slăbiciuni. Vreau să spun că-l apăr pe cel mai bun Sartre. ― AÈ™a că Sartre care suferă pentru moartea unui copil e un Sartre rău. ― Ãsta-i un sofism cît un dulap. După un astfel de criteriu, Beethoven era o persoană rea pentru că în timpul RevoluÈ›iei Franceze în loc de marÈ™uri militare compune sonate. Să nu coborîm discuÈ›ia. ― Perfect, să ne întoarcem la argumentele tale. Vrei să spui că Sartre judecă prost, că nu-i capabil de vigoare raÈ›ională. ― Nu am spus asta Nu-i vorba de cum judecă, ci că se simte vinovat. ― Vinovat de ce? ― Amestecul acesta de protestant bîntuit de demoni. ― Nu-i ceva nou. ― Nu, poate că, totuÈ™i, un indiciu al numelui, acest Schweitzer. Altul ar fi urîțenia. ― Urîțenia lui. Ce legătură ar mai avea È™i asta cu reportajul? ― Un copil urît ca o broască. Ai citit CUVINTELE? ― Da, È™i ce? ― ÃŽi era frică dacă se uitau la el. ― Da... ― Ce puteau să-i vadă? Trupul. Infernul nu-i decît privirea celorlalÈ›i. A ne privi înseamnă a ne pietrifica, a ne subjuga Nu sînt astea temele filozofiei È™i literaturii lui? ― Cît eÈ™ti de arbitrar! ÃŽmi reduci la aceste trei cuvinte toată gîndirea lui Sartre. ― Acum cîteva clipe, adu-È›i aminte, mi-ai cerut s-o fac. Panta rei. ― Lasă, acum vrei să-mi faci dintr-un complex psihic bazai unei filozofii. E cam deocheată. ― RuÈ™inea nu-i o trivialitate, mai ales ruÈ™inea unui copil. Poate să aibă o uriașă înrîurire existenÈ›iali Mi-e ruÈ™ine, deci exist. De aici izvorăște totul. ― Totul? Mi se pare că te cam pripeÈ™ti. ― De ce? Partea esenÈ›ială din opera unui scriitor izvorăște dintr-o obsesie din copilărie. GîndeÈ™te-te la literatura lui. Se lasă careva dezbrăcat? ― Tu crezi că n-am nimic de făcut decît să-mi amintesc personajele lui Sartre È™i să le văd cum se îmbracă sau dezbracă. De un secol nu citesc nimic. ― ÃŽÈ›i spun asta pentru că mă chinuieÈ™ti. Omul vrea să-i privească pe ceilalÈ›i de sus. AÈ™a se simte puternic. Altcineva vrea să-È™i vadă prietena fără ca ea să È™tie că e văzută. Un alt tip se desfată închipuindu-È™i că-i invizibil È™i una din marile lui plăceri este să spioneze prin gaura cheii. Altul își închipuie că infernul e o privire care pătrunde peste tot într-o operă, infernul e privirea unei femei, o privire pentru care, culmea, trebuie să sufere o| întreagă eternitate. ― Bun, e suficient Unde vrem să ajungem? Dar filozofia... ― Mi se pare că citeÈ™ti cărÈ›ile pe deasupra Sau n-ai citit FIINÞA ȘI NEANTUL ― Cum să nu, dar asta a fost în secolul al XlX-lea ― Asta È™i spun. ― Nu È™tiu ce spui. ― Că citeÈ™ti pe deasupra. Altfel, È›i-ai aminti de invizibilitate, trecere, clipă de clipă. Pagini despre trup, privire, ruÈ™ine. Moment în care a intrat Quique È™i a spus Maruja eÈ™ti din zi în zi mai frumoasă, et tout et tout. Și apoi, adresîndu-i-se lui Săbato, a spus „Bună ziua, maestre". AÈ™a că Sábato È™i-a dat seama că întîrziase È™i a plecat Imediat ce a ieÈ™it, Beba s-a îndreptat indignată spre Quique: ― Te-am avertizat să nu te legi de el, cel puÈ›in în prezenÈ›a mea! ― Nu pot să ocolesc, scumpo. De cînd m-a obligat să lucrez în romanul acela, măcar aÈ™a să mă uÈ™urez È™i eu. E plictisitor. Un pedant, o pocitanie. Intr-o zi, cînd o să am timp, o să-È›i spun niÈ™te lucruri, Doamne, Doamne. Despre tot acest potinage, pentru că, să È™tii, e superdocumentat. ― Nu văd pentru ce, în loc să faci lucruri neplăcute, nu i-ai povestit cîteva din bufele tale. ― De față cu el? ― Sigur. ― Aha. Ca după aceea frazele mele să apară în romanul lui. Romanul acesta la care spune că scrie de o sută douăzeci de ani. QUIQUE ERA POSOMORÃŽT După părerea Bebei, a-i interzice să vorbească rău despre oameni era ca È™i cînd i-ai fi interzis lui Galileo să-È™i enunÈ›e celebrul aforism. Dar sosirea Silviei cu colegele ei de la È™coală a înviorat-o brusc, cînd i-au spus că-l văzuseră pe băiatul lui Molina cu motocicletă È™i scurtă din piele. ― Foarte bine! Fiecare popă cu sutana lui! Popă în pantaloni scurÈ›i, călugăriÈ›e în slip. Și gata cu mesa în latină, atunci cînd există o limbă atît de populară precum cea a mexicanului de la televiziune. Vă asigur că pînă È™i catolicismul va fi la fel de popular ca buletinele de pronosport, chiar È™i pentru clasele sărace. Cu aceÈ™ti preoÈ›i liniÈ™tiÈ›i care în loc să-È›i citeze din Sfîntul Toma îți umplu urechile cu fenomenalele fraze din Marx È™i Engles. Apres tout, creÈ™tinismul a căutat întotdeauna să fie popular. Dacă nu credeÈ›i, fetelor, gîndiÈ›i-vă la botezul în apă. Ce poate fi mai ieftin? Cel puÈ›in cît timp nu le vine ideea să facă botezul în Sahara. AmintiÈ›i-vă de neciopliÈ›ii aceia care au inventat botezul în sînge de taur. Ce fel de cult poÈ›i propovădui cu o astfel de risipă, dacă trebuie să lichidezi un taur ori de cîte ori se naÈ™te un copil? Un cult pentru superoligarhia romană. Iar aici, pentru bebeluÈ™ii lui Anchorena sau, cel puÈ›in, pentru proÈ™tii îmbogățiÈ›i precum Bevilacqua. ― Ce s-a întîmplat cu Bevilacqua? a întrebat Maruja, ridicîndu-È™i nasul din jocurile de cuvinte încruciÈ™ate. Și-a cumpărat un taur? ― Dar unui oarecare ce altceva-i rămîne decît Sacra Biserică Apostolică Romană? Cel puÈ›in e o religie de supermarket, omule. PUÞINE SINGURÃTÃÞI PRECUM CEA A ASCENSORULUI ȘI A OGLINZII SALE, (se gîndea Bruno), acest tăcut, dar implacabil confesor, acest miÈ™cător confesional al lumii desacralizate, lumea Plasticului È™i a Computerelor. Și-l imagina pe Sábato privindu-È™i chipul fără nici un fel de pietate. Incet, dar inexorabil, peste el își lăsaseră urmele, sentimentele È™i pasiunile, afecÈ›iunile È™i mînia, credinÈ›a, iluzia È™i dezamăgirea, morÈ›ile pe care le trăise sau le prevestise, toamnele care îl întristaseră sau îi pulverizaseră orice curaj, iubirile care îl vrăjiseră, fantasmele care îl vizitau sau stăteau la pîndă în visurile sau în închipuirile sale. ÃŽn ochii aceÈ™tia care au plîns de durere, în aceÈ™ti ochi care s-au închis din cauza somnului, dar È™i din pudoare sau viclenie, în aceste buze care s-au strîns din încăpățînare, dar È™i din cruzime, în aceste sprîncene care s-au contractat din neliniÈ™te sau uimire, ori s-au ridicat sub întrebare sau îndoială, în aceste artere care se umflau din furie sau senzualitate, în toate acestea se conturase încet-încet geografia miÈ™cătoare pe care sufletul reuÈ™eÈ™te s-o construiască pe subtila È™i maleabila carne a feÈ›ei. Arătîndu-se în felul acesta pe el însuÈ™i, după o fatalitate care îi este proprie (pentru că nu poate exista decît încarnat), prin mijlocirea acestei materii care este în acelaÈ™i timp È™i închisoarea, È™i unica sa posibilitate de dăinuire. Da, era aici: chipul prin care sufletul lui Sábato observa (È™i suferea) Universul, precum un condamnat la moarte încă neexecutat È™i privind printre gratii. SE ÃŽNDREPTà SPRE RECOLETA pentru ca discuÈ›iile È™i conferinÈ›ele, totul nu era decît o formidabilă neînÈ›elegere. Imbecilul acesta, cum îi spunea?, explicînd religia prin plus valoare, să vedem cum explică faptul că muncitorii din New York îl sprijineau pe Nixon împotriva studenÈ›ilor aflaÈ›i în grevă. Sartre sfîșiat de pasiune È™i viciu dar apărînd dreptatea socială. Roquentin È™i glumele sale împotriva Autodidactului È™i umanismului socialist! S-a aÈ™ezat pe o bancă. Il priveau. Un tînăr i-a È™optit ceva fetei de lîngă el, arătîndu-l printr-un gest pe care-l considera imperceptibil, dar pe care Sábato l-a observat aÈ™a cum păsările îl deosebesc pe omul care se plimbă pur È™i simplu față de cel care înaintează spre vînatul său. Și-a amintit cu melancolie de anii cînd era precum tînărul acesta È™i putea să meargă într-un parc È™i să citească o carte, ca oricare necunoscut, fără ca nimeni să-l privească sau să-l controleze. Socrate È™i Sartre. Amîndoi urîți, amîndoi urîndu-È™i corpul fiindu-le scîrbă de carnea lui, dorindu-È™i o lume transparentă È™i veÈ™nică. Cine poate să inventeze platonismul decît unul cu maÈ›ele pline de rahat? Creăm ceea ce nu avem, ceea ce dorim cu necesitate. Sigur, nu toate doamnele erau grase È™i nu toate doamnele grase veniseră aici. Pentru ce să vorbim atîta? Veniseră studenÈ›i, foarte mulÈ›i studenÈ›i, oameni într-adevăr interesaÈ›i să afle ceva. Oameni într-adevăr interesaÈ›i? Aiurea. Trebuia să se decidă È™i să se retragă în faimosul său atelier. Dar nu, nu era posibil. Ar fi fost un semn de laÈ™itate, o fugă din faÈ›a unor nenorociÈ›i. Negrul din GREAÞA, în cămăruÈ›a aceea murdară, sub scara din New York. Salvat pentru totdeauna prin melodia eternă a blues-ului său. Eternitatea prin murdărie. A pornit spre cimitir. Citind încă o dată acel REQUIESCAT IN PACE aÈ™a cum se priveÈ™te a doua oară într-o vitrină obiectul care ne fascinează È™i care, chiar dacă e foarte scump, È™tim că într-o zi va trebui să-l cumpărăm. A ocolit zidul înalt care dă spre strada Vicente Lopez È™i s-a oprit să spioneze în trecere interiorul unei case cu chirie: rufe atîrnînd pe frînghie, cîini vagabonzi, copii plini de rapăn. Tipic pentru R, s-a gîndit Să trăieÈ™ti într-un pod ca ăsta, acolo sus. Visurile lui M. închis într-o cutie de sticlă È™i căutînd mereu cu mîinile un punct slab pe suprafaÈ›a aceea transparentă dar inexorabilă, se agita un homuncul nu mai mare de douăzeci de centimetri, reducÈ›ia unui englez de către un film american: slab, cu o haină de tweed È™i o lavalieră subÈ›ire, de felul celor ce nu se mai văd decît în Anglia. MiÈ™cările lui aveau ceva amenințător. Se deplasa dintr-o parte într-alta, cu violență È™i furie, dar dintr-o dată rămînea împietrit, privind în sus, de unde M. îl observa cu atenÈ›ie. Brusc a strigat ceva, dar, bineînÈ›eles, ea nu l-a auzit pentru că totul se desfășura ca într-un film mut. A rămas însă îngrozită de È›ipătul acela teribil È™i de neauzit, precum È™i de expresia feÈ›ei. O expresie „înspăimîntătoare", a explicat ea. Ce vroia să spună prin cuvîntul acesta? A întrebat-o ca È™i cînd nu ar fi dat nici o importanță visului, cu o neliniÈ™te pe care a încercat să È™i-o ascundă. Nu È™tia, nu È™tia cum s-o explice. Singurul lucru de care era sigură era această expresie înspăimîntătoare. ― Era exact personajul de care mi-ai vorbit, Patricio. Sînt absolut sigură ― a adăugat ea Și a continuat să-l privească de parcă ar fi aÈ™teptat ceva de la el. ― Da, bine, o să mă ocup de asta O spusese însă fără convingere, pentru că nu era în stare să-i explice nimic în legătură cu forÈ›ele care-l înlănÈ›uiau. Ea nu È™tia decît datele exterioare: calomniile, bîrfele, zvonurile ambigue etc. Nu È™tia că toate acestea erau conduse de o putere subtilă È™i tocmai de aceea mai de temut. AÈ™a au trecut mai multe luni. Pînă cînd M. i-a povestit un alt vis: Ricardo trebuia să opereze pe cineva. Acest cineva stătea întins pe un pat cu rotile, sub luminile proiectoarelor din sala de i operaÈ›ie. Ricardo a smuls pătura de pe el È™i atunci a văzut că era înfășurat în niÈ™te bandaje de mumie. A făcut o tăietură în pînza prăfuită È™i veche, după aceea în pielea pergamentoasă de-a lungul pieptului È™i peste stomac, fără să curgă măcar o picătură de sînge. Din cavitatea în care trebuiau să se afle intestinele, a ieÈ™it un uriaÈ™ vierme negru, exact atît cît fusese făcută tăietura, adică în jur de 30 de centimetri, începînd să se miÈ™te, scoțîndu-È™i un fel de picioare care s-au preschimbat brusc în extremități foarte nervoase, în cîteva secunde, viermele s-a metamorfozat în miniatura unui diavol negru care a sărit pe faÈ›a lui M. M. È™i-a dat cu părerea că asta avea legătură cu Patricio. Sábato a privit-o perplex, pentru că își cunoÈ™tea foarte bine însuÈ™irile în interpretarea viselor. S-a tulburat foarte mult. Se afla în faÈ›a cafenelei LA BIELA. S-a aÈ™ezat într-un colÈ› izolat È™i a început să-È™i facă un fel de bilanÈ›, închipuindu-È™i că între timp era observat, că vroiau să-î1 cunoască (ce verb, atît de arogant È™i de înÈ™elător!) È™i, mai mult, că îl urmăriseră È™i-i aflaseră vicisitudinile din interviuri È™i reportaje (fantezie a lumii moderne care crede că un om poate fi cunoscut pe baza unei convorbiri de o oră, È™i aceasta transmisă prost). Toate acestea nu aveau nici o semnificaÈ›ie. ÃŽn adînc, ca toÈ›i ceilalÈ›i, își trăia visele lui, viciile secrete pe care nimeni sau foarte puÈ›ini i le bănuiau. Mai apoi, ca într-un subsol, tumultul grotesc, acea îngrămădire scelerată. Sus, mergea la Ambasada FranÈ›ei, unde, cu toată curtoazia, se emiteau È™i se primeau minciuni È™i locuri comune care pot È™i trebuie să fie rostite într-o ambasadă: cu amabilitate, cu înÈ›elegere, cu maniere alese. Bine că, cel puÈ›in, nu era un spirit ingenios È™i strălucitor. Pentru că atunci, pregătindu-se de culcare È™i scoțîndu-È™i pantalonii, ar fi trebuit să-È™i amintească de Kierkegaard făcînd acelaÈ™i lucru È™i exclamînd „am subjugat toată concurenÈ›a È™i aflîndu-mă singur, în camera mea, am fost tentat să-mi trag un glonÈ› în tîmplăâ€. Pînă cînd i-a văzut pe băieÈ›i. O TRAGERE LA RÃSPUNDERE Se aÈ™ezase într-un colÈ›, ca de obicei, È™i îi observa de aici pe cei care ocupaseră măsuÈ›a de unde se vede bulevardul Quintana. O vedea foarte bine pe fată pentru că se afla față în față cu ea, iar lumina după-amiezii îi cădea direct pe chip. Pe băiat, însă, îl vedea din spate, deÈ™i prin miÈ™cările capului i-a văzut, în fugă, È™i profilul. Era prima dată cînd îi vedea. De asta era sigur, pentru că expresia fetei era de neuitat. De ce? La început nu putea să-È™i explice. Purta părul foarte scurt, de culoarea bronzului, un bronz nelustruit La prima vedere, ochii păreau de asemeni de culoare închisă, dar după aceea îți dădeai seama că aveau o lumină aproape verde. FaÈ›a îi era osoasă, puternică, maxilarul bine strîns È™i o gură uÈ™or È›uguiată, consecință sigură a unei danturi pronunÈ›ate. O gură pe care, privind-o, ai certitudinea încăpățînării È™i dîrzeniei, capabilă să păstreze un secret chiar È™i sub cea mai cruntă tortură. Putea să aibă nouăsprezece ani. Nu, douăzeci. Aproape că nu vorbea, limitîndu-se să-l asculte pe băiat, cu o privire profundă È™i îndepărtată, uÈ™or distrată, ceea ce o făcea de neuitat. Ce se afla oare în privirea aceea? S-a gîndit că s-ar fi putut să aibă o uÈ™oară deviaÈ›ie a ochilor. Nu. Nu o mai văzuse niciodată. Și cu toate acestea avea senzaÈ›ia că vedea pe cineva pe care-l cunoscuse bine. Va fi cunoscut-o cîndva pe sora ei? Ori pe mamă? SenzaÈ›ia de „văzut", ca întotdeauna, îi provoca o puternică neliniÈ™te, accentuată de certitudinea că vorbeau despre el. Sentiment trist pe care numai scriitorii pot să-l îndure È™i pe care numai ei îl pot înÈ›elege, se gîndea el cu amărăciune. Pentru că nu-i suficient să fii cunoscut (ca un actor sau un politician) pentru a trăi această nuanță de neliniÈ™te: e absolut necesar să fii autor de ficÈ›iuni, adică cineva care este judecat nu numai prin amănuntele cu care este judecată o persoană publică, ci È™i prin ceea ce sînt sau reprezintă personajele unui roman. Da, vorbeau despre el. Sau, mai exact spus, era evident că băiatul era cel care făcea acest lucru. Intr-atîta, încît începuse să-l privească pe furiÈ™, cu coada ochiului, clipe în care Sábato a reuÈ™it să-i cerceteze mai îndeaproape profilul: avea aceeaÈ™i gură cu a fetei (uÈ™or pronunÈ›ată înainte), acelaÈ™i păr de culoarea bronzului nelustruit, acelaÈ™i nas osos, puÈ›in coroiat, chiar È™i aceleaÈ™i buze mari È™i cărnoase. Fără nici un fel de îndoială, erau fraÈ›i. Și el putea să aibă un an, cel mult doi mai puÈ›in decît ea. Expresia feÈ›ei lui i s-a părut batjocoritoare, iar mîinile, lungi È™i osoase, contractîndu-se sub o putere disproporÈ›ionată: exista ceva disproporÈ›ionat în el, miÈ™cările îi erau abrupte, repezi È™i pline de stîngăcie. Pe măsură ce se scurgea timpul, Sábato devenea tot mai agitat începuse chiar să se înfurie, cînd i s-a lămurit unul din mistere: Van Gogh È™i urechea tăiată. Brusc, se interpuseseră diferenta de sex, vîrstă, bandaj, È™apca de piele È™i pipa. AceeaÈ™i privire rătăcită, acelaÈ™i mod distrat È™i sumbru de a cerceta realitatea. Și abia acum își explica prima impresie de ochi negri, care în realitate erau verzi. Descoperirea aceasta l-a neliniÈ™tit È™i mai mult, dublîndu-i curiozitatea de a È™ti despre ce vorbeau. Vor fi trăit, oare, alÈ›i scriitori sentimentul pe care-l trăia el în faÈ›a unui necunoscut care-i citise cărÈ›ile? Un amestec ciudat de ruÈ™ine, curiozitate È™i teamă. Uneori, precum în momentul acesta, necunoscutul era un tînăr, un student care-È™i duce, nevinovat, însemnele căutărilor È™i amărăciunilor lui, caz în care încerca să-È™i imagineze de ce îi citea cărÈ›ile, ce pagini l-ar fi ajutat în necunoaÈ™terea lui È™i care dintre acestea, dimpotrivă, i-ar fi sporit neliniÈ™tea; care dintre pasaje l-ar fi marcat cu ferocitatea sau bucuria lor, dovadă clară a propriei sale mînii împotriva universului, ori confirmare directă a unei bănuieli asupra iubirii sau singurătății. Alteori necunoscutul era un om matur, o femeie de casă, ori o femeie de lume. Ceea ce îl uimea în mod deosebit era această varietate de oameni care pot să citească aceeaÈ™i carte, ca È™i cînd ar fi fost vorba de mai multe cărÈ›i, absolut diferite. Un singur text care, cu toate acestea, oferă un nesfîrÈ™it număr de interpretări, deosebite È™i chiar opuse, asupra sensului existenÈ›ei, asupra morÈ›ii È™i vieÈ›ii. Altfel n-ar fi putut înÈ›elege cum e cu putință că paginile sale ar fi putut să-l intereseze pe un tînăr care se gîndeÈ™te la modul de atacare a unei bănci, ori a unui antreprenor care triumfase în afaceri. E ca o sticlă aruncată în valurile mării, s-a gîndit el. Mesaj neclar, ce poate fi interpretat în atîtea feluri, încît naufragiatul nu mai putea fi găsit la timp. Ori ca o mare proprietate cu un castel arătos, dar cu dependinÈ›e complicate pentru servitori È™i supuÈ™i (într-una din acestea se putea afla lucrul cel mai important), cu parcuri îngrijite, dar È™i cu păduri de nepătruns, cu lagune È™i mlaÈ™tini, cu peÈ™teri înfricoșătoare. Astfel că fiecare vizitator este atras în mod diferit de vastul È™i complexul domeniu, fascinat de peÈ™terile întunecate, dezgustat de parcurile bine îngrijite, sau străbătînd cu o patimă temerară nesfîrÈ™itele mlaÈ™tini pline cu È™erpi, în vreme ce alÈ›ii ascultă frivolități în saloanele grele de stucatură pictată. Intr-un anume moment i s-a părut că lucrurile spuse de tînărul acela au neliniÈ™tit-o pe sora sa, pentru că i-a È™optit ceva la ureche, ca un fel de sfat Atunci, el a dat să se ridice, dar ea l-a apucat de braÈ› È™i l-a obligat să se aÈ™eze din nou pe scaun. Din gestul acesta È™i-a dat seama că È™i ea avea mîinile puternice È™i osoase, dovedind o mare forță a muÈ™chilor. DiscuÈ›ia a continuat pe mai departe, sau mai bine zis, el a continuat să-i aducă noi argumente, iar ea să se opună la ceea ce se afla în joc. Pînă cînd, în sfîrÈ™it, tînărul s-a ridicat brusc È™i, înainte ca ea să-l poată opri, s-a îndreptat spre masa unde se afla Sábato. De multe ori, prin cafenele, observase È™ovăielile cîte unui student care, în cele din urmă, se hotăra să-i vorbească. Din această lungă experiență a dedus că acum se producea un fapt neplăcut. Pentru vîrsta sa, băiatul era prea înalt, iar felul de a se miÈ™ca i-a confirmat impresia pe care È™i-o făcuse cît timp îl observase È™ezînd pe scaun: era dur È™i violent, din întreg comportamentul său ghicindu-se mînia. Nu numai împotriva lui Sábato: împotriva întregii realități. Cînd a ajuns lîngă el, cu un glas excesiv de puternic pentru a fi vorba de o conversaÈ›ie, aproape strigînd, i-a spus: ― V-am văzut fotografia în revista aia, GENTE. Expresia feÈ›ei în momentul în care a rostit „revista aia" era exact expresia anumitor persoane cînd trec foarte aproape de excremente. Sábato l-a privit ca È™i cînd l-ar fi întrebat ce vroia să spună prin observaÈ›ia sa. ― Iar de curînd s-a publicat È™i un interviu, a adăugat ca È™i cînd l-ar fi acuzat de ceva. Lăsîndu-l să creadă că n-a înÈ›eles tonul, Sábato a admis: ― Da, e adevărat. ― Iar acum, în ultimul număr, am văzut că aÈ›i luat parte la inaugurarea unui magazin în pasajul Alevar. Sábato era pe punctul de a face explozie. Cu toate acestea, i-a răspuns calm, făcînd un ultim efort pentru a se stăpîni: ― Da, este magazinul unei prietene pictoriÈ›e. ― Prietene care au magazine, a adăugat cu furie băiatul. Sábato a explodat, în clipa aceea, ridicîndu-se È™i È›ipînd: ― Și cine eÈ™ti tu ca să mă judeci pe mine È™i pe prietenii mei? Cu ce drept? ― Cu ce drept? Am mai mult drept decît își poate imagina o persoană ca dumneata Fără să-È™i dea seama, Sábato s-a trezit dîndu-i o lovitură prin care era aproape gata să-l trîntească la pămînt ― Mucos obraznic! a strigat el, în timp ce lumea care era de față s-a interpus între ei, cineva tîrîndu-l pe băiat spre masa lui. Se ridicase pînă È™i sora lui, alergînd spre locul cu pricina După aceea, de la masa lui, Sábato a observat că-i spunea ceva fratelui ei, tot în È™oaptă, dar cu multă severitate. Cu miÈ™cările lui iuÈ›i, caracteristice, tînărul s-a ridicat È™i-a ieÈ™it din cafenea mai mult fugind. Sábato s-a simÈ›it ridicol È™i deprimat. Toată lumea se uita la el, iar cîteva femei începuseră să clevetească. A plătit È™i a ieÈ™it fără a se mai uita în jurul lui. S-a plimbat prin parcul Recoleta, încercînd să se liniÈ™tească. Il rodea o mînie fără margini, dar, curios lucru, nu era vorba de o mînie împotriva acelui băiat, ci împotriva lui însuÈ™i È™i împotriva întregii realități. „Realitatea!" Care realitate? Care dintre multele care există? Poate că cea mai rea, cea mai superficială: cea a magazinelor È™i a revistelor populare. I-a fost scîrbă de el însuÈ™i, dar era È™i indignat de atitudinea aceea uÈ™uratică È™i spectaculoasă a tînărului: scîrba împotriva propriei persoane părea să-l atingă È™i pe băiat, intrînd în el, murdărindu-l într-un fel pe care nu reuÈ™ea să-l priceapă, pentru ca după aceea să revină, lovindu-l din nou direct în față, violentă È™i umilitoare. S-a aÈ™ezat pe banca circulară care înconjura rădăcinile uriaÈ™ului eucalipt. Parcul începea să se stingă sub umbrele înserării. A închis ochii È™i a început să mediteze asupra întregii sale vieÈ›i, cînd a auzit glasul unei femei care i se adresa cu timiditate. Deschizînd ochii, a văzut-o stînd înaintea sa, într-o atitudine nehotărîtă, ca È™i cînd s-ar fi simÈ›it vinovată. S-a ridicat. Fata l-a privit cîteva secunde cu expresia aceea din portretul lui Van Gogh, iar după aceea a cutezat să-i spună: ― Atitudinea lui Nacho nu exprimă tot adevărul. Sábato a privit-o nedumerit, rostind cu furie: ― Drace, cu atît mai rău. Ea È™i-a muÈ™cat buzele, dîndu-È™i seama că fraza pe care o rostise fusese cam nelalocul ei. A încercat s-o atenueze: ― Să vedeÈ›i, de fapt n-am vrut să spun asta. ȘtiÈ›i, toÈ›i ne putem înÈ™ela È™i spunem cuvinte care nu ne exprimă cu exactitate... Vroiam... Sábato s-a simÈ›it foarte jenat, mai ales pentru că fata continua să-l observe cu privirile acelea de nepătruns. Se crease o situaÈ›ie uÈ™or neplăcută, pînă cînd ea a rostit din nou: ― Bine, îmi pare foarte rău... eu... Nacho... La revedere. Și a dat să plece. După primii paÈ™i, s-a oprit în loc È™i s-a întors spre el pentru a adăuga: ― Domnule Sábato ― glasul era nesigur, tremurător -, voiam să vă spun... eu È™i fratele meu... personajele dumneavoastră... adică Alejandra È™i Castel... S-a oprit din mers È™i cîteva clipe au rămas privindu-se. După aceea, ea a adăugat cu aceeaÈ™i voce È™ovăitoare: ― Să nu mă înÈ›elegeÈ›i greÈ™it... Aceste personaje n-au nimic... vă daÈ›i seama... dar interviurile È™i revistele de tipul acela... A tăcut. Și fără nici o trecere, precum o făcuse fratele ei, a È›ipat: „E oribil!". Și a plecat cît se poate de repede. Sábato a rămas paralizat de atitudinea È™i cuvintele ei, dar È™i de sumbra È™i aspra-i frumuseÈ›e. După aceea, aproape mecanic, a început să se plimbe din nou prin parc, apucînd-o pe aleea care trece pe lîngă zidul Azilului. SUB AMURG - se gîndea Bruno -, statuile îl priveau de acolo, de sus, cu intolerabila lor melancolie È™i, mai mult ca sigur, începea să pună stăpînire pe el sentimentul acela de neputință È™i neînÈ›elegere pe care îl simÈ›ise uneori È™i Castel, străbătînd aceeaÈ™i alee. Și totuÈ™i, tinerii aceÈ™tia, care desluÈ™eau întru totul neajutorarea din nefericitul acela, nu erau în stare să bănuiască, cel puÈ›in, că acelaÈ™i lucru îl trăia el însuÈ™i; nu reuÈ™eau să înÈ›eleagă că singurătatea aceea È™i sensul acela al absolutului continuau într-un anume mod să existe într-un colÈ› oarecare din propria sa ființă, ascunzîndu-se, ori luptîndu-se împotriva altor fiinÈ›e, caractere oribile sau canalii pure, care trăiau tot în el, luptînd pentru a-È™i face loc, cerînd îndurare sau înÈ›elegere, oricare ar fi fost să fie soarta lor în romanele pe care le scria, în timp ce inima lui Sábato continua să suporte această vieÈ›uire tulbure È™i superficială pe care oamenii simpli o numesc „realitate". NACHO A INTRAT ÃŽN CAMERA LUI, a căutat fotografia lui Sábato de la ambasada franceză, a decupat-o cu foarfecele È™i a fixat-o cu două pioneze pe perete, alături de altele două: una a lui Anouilh intrînd în biserică, într-o jachetă, la braÈ› cu fiica lui îmbrăcată în rochie albă de mireasă, dedesubtul căreia, ca în desenele pentru copii, scrisese cu pixul: COPILUL CURVEI DIN CREON; cealaltă îl reprezenta pe Flaubert, cu un Nacho mărunÈ›el lipit alături pentru a-i striga: DAR EA S-A SINUCIS, DOBITOCULE! Cu acelaÈ™i pix colorat, în mîna unui bărbat care se afla alături de Sábato, a desenat un balon, scriind în interiorul lui un singur cuvînt: CÃNÃLIUÞA! Un singur cuvînt care i se părea, însă, semnificativ de două ori, pentru că ilustra foarte bine arsenalul verbal al acestui cavaler. S-a retras puÈ›in de la perete, pentru a-l privi È™i judeca precum o pînză dintr-o expoziÈ›ie. Buzele strînse, cu colÈ›urile în jos, vorbeau în acelaÈ™i timp de un dispreÈ› fără margini È™i de o scîrbă amară. A scuipat, È™i-a trecut dosul palmei peste buze È™i s-a aruncat în pat, gînditor, cu ochii în tavan. Spre miezul nopÈ›ii a auzit paÈ™ii Agustinei pe coridor È™i, imediat, cheia răsucindu-se în broască. S-a ridicat È™i a aprins lumina. ― Stinge-o, a spus ea, intrînd Știi că-mi face rău. L-a neliniÈ™tit tonul, între poruncă È™i neliniÈ™te. Numai sub lumina de pe noptieră nu-i putea desluÈ™i expresia feÈ›ei, chiar dacă îi È™tia atît de bine chipul È™i îl putea parcurge dintr-o parte într-alta, aÈ™a cum un asin, noaptea, merge pe creasta unei prăpăstii fără să se prăbuÈ™ească în abis. Fără să se dezbrace, Agustina s-a aruncat în pat, întorcîndu-se cu faÈ›a la perete. Nacho a ieÈ™it. ÃŽn timp ce se plimba, a încercat să se liniÈ™tească spunîndu-È™i că ea se iritase din cauza scenei petrecute în LA BIELA, considerînd purtarea lui cu acest tip drept grotescă È™i spectaculară, ridicolul cu care reuÈ™ise să-l acopere pe Sábato făcînd-o să se ruÈ™ineze. Dar, s-a întrebat brusc (È™i gîndul acesta fugar a fost ca bănuiala unui pericol din întuneric), s-ar fi simÈ›it, oare, la fel de ruÈ™inată dacă ar fi fost vorba de un alt individ? A rătăcit mult timp pe străduÈ›ele întunecoase care dau spre marele bulevard, apoi s-a întors. Departe de a-l fi liniÈ™tit, cîntărirea anumitor amănunte terminase prin a-l tulbura È™i mai mult, în mod deosebit un cuvînt pe care ea îl spusese (ca pe o exclamaÈ›ie) pe cînd citiseră împreună romanul lui Sábato. Intrînd în casă, a observat că Agustina adormise fără să stingă lampa de pe noptieră, îmbrăcată aÈ™a cum sosise. Dar acum nu mai stătea cu faÈ›a la perete. S-a aÈ™ezat jos pe duÈ™umele, aproape de ea, È™i a privit-o îndelung. Somnul ei era agitat, a dat să murmure ceva, încreÈ›indu-È™i fruntea, È™i părea că are dificultăți de respiraÈ›ie. Cu grijă, cu dragoste È™i teamă pentru ceea ce s-ar fi putut întîmpla, Nacho È™i-a apropiat mîinile de faÈ›a ei È™i cu vîrful degetelor i-a mîngîiat buzele mari È™i cărnoase. Ea s-a înfiorat pentru o clipă, a murmurat iarăși ceva de neînÈ›eles, apoi s-a întors spre perete, continuîndu-È™i solitara-i călătorie nocturnă. Vroia s-o sărute. Dar pe cine ar fi sărutat? ÃŽn astfel de momente sufletul ei îi părăsise trupul. Spre care îndepărtate teritorii? Oh, Electra! ― a rostit el. Nu te uită nici Apolo, regele din Crisia, bogat în turme, nici negrul monarh din întunecatul Akeront! DOCTORUL LUDWIG SCHNEIDER Mi se pare că È›i-am povestit cum m-am întîlnit pentru prima dată cu acest individ, puÈ›in timp după ce apăruse TUNELUL, în 1948. Știi care a fost singura lui întrebare? Despre orbirea lui Allende. Nu i-aÈ™ fi dat nici un fel de importanță acestei întrebări dacă după mulÈ›i ani în care nu l-am mai văzut, cred că prin 1962, nu m-aÈ™ fi întîlnit iarăși cu el, în stradă. Intîlnit... E un fel neatent de a vorbi, dumneata îți dai seama. Pentru că nu era vorba de o întîlnire în sensul obiÈ™nuit pe care-l dăm acestui cuvînt Nu, individul acesta mă căuta. InÈ›elegi? Mai mult: mă urmărea din umbră, cine mai È™tie de cît timp. De unde È™tiu că mă urmărea? E o chestiune de miros, un instinct care nu mă înÈ™ală niciodată. Probabil că mă urmărea chiar din clipa în care citise primul meu roman. Fără probabil. Mi-am adus aminte de cuvintele lui de atunci, comentînd descrierea pe care Castel o face orbilor: ― AÈ™a că au pielea rece, nu? O spusese rîzînd, bineînÈ›eles. Dar cu trecerea anilor, rîsul acela căpătase un sens sinistru. Tipul ăsta rîdea aÈ™a cum dansează un schilod. Doisprezece ani mai tîrziu apăruse din nou în drumul meu, pentru a-mi spune ceva. Pentru a-mi spune ce? Ceva despre Fernando Vidai Olmos. ÃŽÈ›i dai seama? Dar, mai înainte, vreau să-È›i explic cum l-am cunoscut. Rezultă că persoanele care iubesc foarte mult pe cineva pot fi folosite de forÈ›ele maligne pentru a-i face rău. Dacă ne gîndim doar o clipă, e de înÈ›eles. Pe doctorul Schneider l-am cunoscut prin Mabel, sora Bebei. Zic doctor pentru că aÈ™a mi l-au prezentat, chiar dacă n-a È™tiut nimeni niciodată ce fel de doctorat deÈ›inea È™i unde È™i-l obÈ›inuse. De fapt, n-a fost Mabel însăși cea care mi l-a prezentat, ci unul din oamenii aceia care fac parte din ceea ce noi spunem că este Legiunea Străină a lui Mabel: o adunătură de unguri, cehi, polonezi, nemÈ›i È™i sîrbi (sau croaÈ›i: aici nimeni nu-i poate deosebi, dar, acolo, se sfîșie tocmai datorită acestei deosebiri), în sfîrÈ™it, tot felul de oameni care s-au abătut peste Buenos Aires ca niÈ™te paraÈ™utiÈ™ti în timpul sau imediat după cel de al doilea război. Aventurieri, conÈ›i adevăraÈ›i È™i aprocrifi, actriÈ›e È™i baronese care făceau spionaj (în mod voluntar sau din obligaÈ›ie), profesori români, colaboraÈ›ioniÈ™ti sau naziÈ™ti etc. Intre ei se aflau È™i persoane excepÈ›ionale tîrîte de vîltoare. Dar exact acest amestec de lume bună È™i aventurieri făcea ca situaÈ›ia să fie È™i mai periculoasă Unul din tipii aceÈ™tia din Legiunea Străină a lui Mabel, care după aceea dispăruse, se presupune că în jungla din Matto Grosso, a fost cel care a insistat (acesta e cuvîntul) ca eu să-l cunosc pe doctorul Schneider. Cum È›i-am spus, romanul meu abia apăruse, aÈ™a că trebuie să fi fost în anul 1948. Unul din amănuntele care, mulÈ›i ani după aceea, cînd am publicat EROI ȘI MORMINTE, mi-a revenit mereu în memorie, neliniÈ™tindu-mă, era faptul că un străin care nu avea nici un fel de legătură cu literatura argentiniană îi spusese prietenului lui Mabel că „îl interesa în mod deosebit" să-l cunoască pe autorul TUNELULUI. Ne-am întîlnit în ZUR POST. La început mi-a făcut impresia unuia dintre indivizii aceÈ™tia din Orientul Mijlociu care pot la fel de bine să fie sefarzi, armeni sau sirieni. Era deosebit de corpolent, cu umerii căzuÈ›i, încît părea pe jumătate cocoÈ™at. Spatele foarte lat, braÈ›ele puternice È™i mîinile păroase, cu mult păr negru pe dosul palmelor. Proaspăt bărbierit, dar cu o barbă care începea să-i crească imediat după trecerea briciului, pentru că din toate părÈ›ile răsăreau perii negri, groÈ™i È™i răsuciÈ›i. Chiar È™i din urechi, de pildă. Sprîncenele erau foarte mari, aproape împreunate, acoperind ca un balcon plin de buruieni prăfuite ochii negri, mari È™i migdalaÈ›i. FireÈ™te, buzele nu puteau fi altceva decît continuarea acestor date: dacă n-ar fi fost groase È™i senzuale, te-ai fi putut gîndi că era vorba de o nedreptate. Cînd rîdea, lăsa să se vadă niÈ™te dinÈ›i mari, îngălbeniÈ›i, în mod sigur din pricina È›igărilor aprinse una de la alta. Nasul îi era coroiat È™i mare. ÃŽn sfîrÈ™it, nu-i mai lipsea decît taurul înaripat. Un satrap oriental din poveÈ™tile lui Malet. Un membru din brigada lui Karadagian: Baronul Armean, Piratul Sirian sau Evreul Mascat. Bea berea cu setea È™i plăcerea proporÈ›ională buzelor, nasului uriaÈ™ È™i ochilor de catifea desfrînată. După ce È™i-a trecut dosul palmei păroase peste buze, curățindu-È™i spuma de la o jumătate de litru de bere pe care o băuse pe nerăsuflate, mi-a pus mai multe întrebări în legătură cu TUNELUL. De ce îl făcusem orb pe soÈ›ul Măriei? Avea, oare, o semnificaÈ›ie specială acest amănunt? MisterioÈ™ii săi ochi negri mă cercetau de dincolo de balconul plin de buruieni al sprîncenelor, ca niÈ™te fiare ce stau la pîndă între lianele junglei. Și pielea e rece, nu? ÃŽn momentul acela, nu am dat nici un fel de importanță întrebărilor sale. Era atît de departe de adevăr! După aceea, cu rîsul acela care putea fi un rîs de bucurie aÈ™a cum e o plăcere amorul cu o prostituată, a exclamat: ― Incornorat È™i orb! Au trebuit să treacă mulÈ›i ani pentru ca să-mi aduc aminte de această glumă de prost-gust È™i să-mi dau seama că în acest fel vroise să-mi spulbere orice neliniÈ™te pe care mi-ar fi putut-o provoca întrebările sale. Uitasem să-È›i spun că exclamaÈ›ia ultimă fusese făcută de față cu o femeie care tocmai sosise: Hedwiga Rosenberg. Ii cercetam cu o curiozitate sporită trăsăturile frumoase deÈ™i obosite, dar, asemeni unei figuri bătute pe o monedă de aur care a circulat o sută de ani, contemplînd-o, încă îți mai vorbeau de ceea ce putuse să fie splendoarea de la începuturi. Cînd Schneider, cu rîsul său grotesc, rostise „încornorat È™i orb", mi-am dat seama că s-a tulburat îndată după acest incident, Schneider s-a scuzat pentru cîteva clipe, pentru că avea de vorbit ceva urgent cu ungurul. S-au aÈ™ezat amîndoi la altă masă, lăsîndu-mă singur cu femeia. Mai tîrziu am început să cred că această manevră nu fusese deloc întîmplătoare. Am întrebat-o dacă se afla de mult timp în È›ară. ― Am sosit în 1944. Am plecat din Ungaria îndată ce au intrat trupele ruseÈ™ti. Am fost surprins, chiar dacă mi-am amintit că mulÈ›i evrei bogaÈ›i fugiseră de teama comunismului, după ce reuÈ™iseră să se ascundă de naziÈ™ti. ― Vă miră? m-a întrebat ea. ― Cînd au intrat trupele sovietice? ― Da. Am privit-o îndelung. ― Credeam că aÈ›i fugit mai înainte, am adăugat. ― Cînd să fi fugit? ― Cînd a intrat armata hitleristă. Și-a lăsat privirile în pahar, iar după o clipă mi-a răspuns: ― Niciodată n-am fost naziÈ™ti, dar ne-au lăsat în pace. Surpriza mea devenea uluială. ― Ce vi se pare ciudat? N-am fost singurul caz. Probabil aveau de gînd să le fim de folos. ― Să le fiÈ›i de folos? Cui? ― Lui Hitler. Intotdeauna a căutat sprijinul anumitor familii. Dumneata o È™tii foarte bine. ― Sprijin de la o familie de evrei? S-a roÈ™it. ― Iartă-mă, n-am vrut să te ofensez, pentru mine asta nu-i un motiv de ruÈ™ine, m-am grăbit să-i spun. ― Nici pentru mine. Dar nu-i vorba de asta. Mai apoi, după o clipă de È™ovăială, a adăugat: ― Eu nu sînt evreică. Chiar în clipa aceea, Schneider a revenit împreună cu ungurul, care È™i-a luat la revedere È™i a plecat Schneider auzise ultimele cuvinte ale femeii È™i, cu hohotele acelea vulgare, m-a lămurit că aceasta era contesa Hedwiga von Rosenberg. Nu m-am simÈ›it deloc la largul mea Dar chiar È™i aÈ™a, mi-am dat seama de un fenomen ciudat, pe care întîlnirile de după aceea aveau să mi-l confirme: în apropierea lui Schneider, femeia aceea devenea altă persoană. Chiar dacă nu se ajungea la starea de hipnoză provocată de magul care o domina, simÈ›eam că în sufletul ei se petrecea ceva asemănător. Confirmată în împrejurările ulterioare, impresia aceasta a început să mi se pară nu numai neplăcută, ci de-a dreptul scîrboasă, pentru că asistam la subjugarea unei fiinÈ›e de o extremă delicateÈ›e de către un individ vulgar pînă în vîrful degetelor. Care era secretul acestei legături? Ani după aceea, în 1962, cînd individul a reapărut în calea mea, am avut posibilitatea să mă conving de adevărul existenÈ›ei acelui fenomen, să-l aprofundez È™i să ajung la concluzia că între cei doi nu putea exista nici un fel de legătură în afara celei dintre hipnotizator È™i medium. Era suficient un singur semn din partea lui Schneider pentru ca ea să execute ceea ce dorea el. Ciudat rămîne faptul că el nu prezenta nici una din acele calități deosebite presupuse la cei care au asemenea puteri mintale: ochi pătrunzători, frunte încreÈ›ită, gura bine strînsă. IÈ™i manifesta invariabil ironia prostească, buzele groase È™i întredeschise. De dragoste, nici vorbă. Oricare ar fi putut să fie aceste legături între ei, era evident că Schneider nu iubea pe nimeni. Cuvîntul instrument era cel care părea s-o caracterizeze cel mai exact pe Hedwiga. Un instrument, însă, serveÈ™te la ceva anume, È™i eu m-am întrebat (imediat după întîlnirea din 1962) la ce o folosea Schneider pe contesă. La început, mi-era imposibil să-mi imaginez aÈ™a ceva. Pentru a obÈ›ine bani de la anumiÈ›i oameni? Mai degrabă înclinam sa cred în relaÈ›iile care pot exista între È™eful unui serviciu de spionaj È™i unul dintre agenÈ›ii săi. Dar ce fel de spionaj? Și în favoarea cărei țări? Nu era posibil, într-un astfel de caz, ca È™eful să-i permită atîta pierdere de vreme cu o persoană ca mine, care nu l-ar fi putut interesa nicicum în privinÈ›a unui război. Și era limpede că nu numai că-i îngăduia, ci chiar căuta să consolideze relaÈ›iile cu mine. ÃŽn primii ani, m-am gîndit mult la lucrul acesta, ajungînd la concluzia că nu existau decît două alternative: fie că nu exista nici un fel de spionaj, ci era vorba de un viciu foarte curios È™i bine ascuns, fie că exista un spionaj, dar nu unul de război, ci în legătură cu ceva absolut deosebit, caz în care era posibil ca eu să fi fost vîrît într-o reÈ›ea mai mult decît subtilă È™i foarte puternică. AÈ™adar, cea de a doua întîlnire cu Schneider s-a produs în 1962, la cîteva luni după apariÈ›ia în librării a romanului meu EROI ȘI MORMINTE, prin intermediul Hedwigăi. Am fost foarte surprins pentru că nu o mai revăzusem È™i presupuneam că, asemeni multor altor emigranÈ›i, se întorsese în Europa. Da, într-adevăr, mi-a spus, trăise cîțiva ani la New York, unde avea niÈ™te veri. Intîlnirea a avut loc într-o cafenea unde nu mă duc niciodată, astfel că, la prima vedere, se poate spune că a fost o simplă întîmplare. Abia apoi am înÈ›eles că era o întîmplare mult prea deosebită pentru ca să fie È™i posibilă: era evident că mă urmăreau. La cîteva minute, a sosit È™i Schneider, care, aÈ™a cum È›i-am spus, mi-a vorbit de romanul meu. Despre Raportul despre Orbi nu mi-a vorbit decît după ce a comentat alte lucruri: cazul Lavalle, de exemplu. După aceea, ca È™i cînd ar fi fost vorba de ceva curios, m-a întrebat de Vidai Olmos. ― Mi se pare că dumneata ai un fel de obsesie față de Orbi, a zis el, izbucnind în aceleaÈ™i hohote groteÈ™ti. ― Vidai Olmos e un paranoic, i-am răspuns eu. Nu cred că aveÈ›i ingenuitatea de a-mi atribui mie tot ceea ce gîndeÈ™te È™i face acest om. A hohotit iarăși. Hedwiga avea o față ca de somnambul. ― Să fim serioÈ™i, prietene Sábato, mi-a tăiat-o el. VeÈ›i fi citit pînă È™i pe Chestov, nu-i aÈ™a? ― Pe Chestov? Am rămas surprins de faptul că îl cunoÈ™tea pe un autor atît de puÈ›in citit. ― BineînÈ›eles, am admis eu, ruÈ™inat. A înghiÈ›it o dată din bere, trecîndu-È™i dosul palmei peste gură. Ridicîndu-È™i iarăși ochii spre mine, mi s-a părut că străluceau aÈ™a cum nu străluciseră niciodată. A fost vorba doar de o zecime de secundă, aÈ™a cred, pentru că imediat au redevenit surîzători, glumeÈ›i, vulgari. ― Sigur, sigur, a adăugat el, uÈ™or enigmatic. M-am simÈ›it iarăși destul de incomod, am pretextat o obligaÈ›ie oarecare, iar după ce l-am întrebat cît e ceasul, m-am ridicat de la masă, cu promisiunea (pe care nu mă gîndeam s-o îndeplinesc) de a mă reîntîlni cu ei. DespărÈ›indu-mă de Hedwiga, mi s-a părut că se uită la mine ca È™i cînd mi-ar fi cerut s-o ajut La ce s-o ajut? Poate că am săvîrÈ™it o greÈ™eală, dar tocmai datorită acestei priviri am revăzut-o. I-am cerut telefonul. ― Da, da, a zis Schneider cu un ton ce mi s-a părut sarcastic. Dă-i telefonul tău. Imediat ce am ieÈ™it din cafenea, am alergat la prima librărie pentru a cerceta un dicÈ›ionar Gotha: dacă mă minÈ›ise în legătură cu adevărata personalitate a Hedwigăi, trebuia să mă pun cu È™i mai mult temei la adăpost în cea de a doua parte a dicÈ›ionarului figura familia respectivă: catolici, descendenÈ›i din Conrad ab dem Rosenberg, 1322. Urma lista baronilor, conÈ›ilor, seniorilor din Austria de Jos, a principilor din Imperiul cel Sfînt etc. Intre ultimii descendenÈ›i, contesa Hedwig-Marie-Henriette-Gabrielle von Rosenberg, născută la Budapesta în 1922. Aceste referinÈ›e m-au liniÈ™tit, dar numai pentru puÈ›in timp. Pentru că imediat m-am gîndit că Schneider nu putea fi atît de prost, înÈ™elîndu-mă cu ceva atît de uÈ™or de verificat Da, ea era într-adevăr contesa Hedwig von Rosenberg. Și ce-mi dovedea asta? Indiferent ce, cînd am reîntîlnit-o, primul lucru pe care i l-am reproÈ™at de la bun început a fost de ce îmi ascunsese identitatea ei. ― Da, È™i ce? Ce importanță avea asta? mi-a spus ea BineînÈ›eles, nu-i puteam mărturisi ce însemna pentru mine certitudinea absolută asupra persoanelor cu care intram în contact ― ÃŽn privinÈ›a evreilor, a adăugat surîzînd, e drept că Rosenberg, de obicei, e un astfel de nume. ÃŽn afară de asta, una din rudele mele, contele Erwin, la începutul secolului, s-a căsătorit cu o nordamericană, Cathleen Wolff, despărÈ›ită de un anume Spotswood, amîndoi evrei. Timp de cîteva luni am trăit sub obsesia ipotezei pe care mi-o formulasem singur. Era îngrozitor să mă È™tiu urmărit de un om ca Schneider, È™i într-un anume fel mi se părea de preferat posibilitatea unui viciu. Droguri? Putea fi È™eful unei organizaÈ›iii de acest tip, iar contesa un instrument. Da, era preferabilă această situaÈ›ie. Dar calmul acesta era doar relativ, pentru că, dacă era vorba de droguri, de ce mă căutau pe mine. Schneider mă neliniÈ™tea pentru ceea ce ar fi putut face din mine în timpul somnului sau într-un somn provocat. Cred în dedublarea trupului È™i a sufletului pentru că altfel nu mi-aÈ™ putea explica presimÈ›irile (despre aceasta, È™tii foarte bine, am scris un eseu). De asemenea, reminiscenÈ›ele. Acum cîțiva ani, în Betleem, cînd l-am văzut apropiindu-se pe un bătrîn cu barbă albă, îmbrăcat într-un burnus, m-a încercat senzaÈ›ia confuză dar stăruitoare că această scenă o mai trăisem odată: È™i totuÈ™i, nu mai fusesem niciodată în Betleem. Cînd eram copil, brusc, am simÈ›it că vorbeam È™i mă miÈ™căm ca È™i cînd aÈ™ fi fost altcineva. Există indivizi care pot provoca dedublarea, mai ales asupra acelora care, asemenea mie, sînt înclinaÈ›i să sufere în mod spontan. Văzîndu-l pe Schneider, am avut siguranÈ›a că el avea o astfel de putere. E drept, pentru un neavizat părea un È™arlatan de bîlci. ÃŽn schimb, pentru mine, era încă un motiv de prevedere. Ce m-a făcut să am această siguranță? Și de unde consideram că făcea parte dintr-o sectă periculoasă? Cîteva cuvinte în aparență nevinovate È™i, mai ales, altele cîteva pe care nu le-a rostit. De asemenea, privirile È™i gesturile grăbite. Intr-o zi l-am întrebat de mai multe ori dacă îl cunoÈ™tea pe Haushofer. M-a privit îngrijorat, apoi a privit-o pe Hedwiga. ― Haushofer? A părut că face efortul de a-È™i aduce aminte. Apoi a întrebat-o pe ea: ― Nu era profesorul acela de filozofie din Ziirich? Hedwiga avea o față la fel de îngrijorată. Poate pentru că nu-l cunoÈ™teau sau poate pentru că îi luasem pe nepregătite într-o situaÈ›ie foarte importanta. Schneider m-a întrebat dacă, totuÈ™i, nu era vorba de un profesor de filozofie. ― Nu, i-am răspuns eu. E o altă persoană. Mi s-a părut că dumneata sau Hedwiga l-aÈ›i pomenit odată. S-au privit ca niÈ™te parteneri la jocul de cărÈ›i, iar după aceea el a adăugat: ― Nu cred. Nu sînt sigur nici măcar dacă profesorul de la Zu'rich se numea Haushofer. I-am spus că n-avea nici o importanță. Intrebasem pentru că era vorba de un subiect care mă interesa despre un general cu acest nume. S-a răsucit pe scaun pentru a-i cere chelnerului încă o bere, în timp ce prietena lui a căutat ceva în poÈ™etă. Nici unul din cele două gesturi nu mi s-a părut firesc. Doctorul Arrambide aparÈ›ine grupului de persoane care-l iau pe Schneider în derîdere. IÈ™i propune să-l ducă la una din È™edinÈ›ele de spiritism organizate de Meme Varela È™i sînt sigur că în spatele meu își rid de mine. Acest Descartes de buzunar nu va înÈ›elege niciodată că pentru a-i demasca pe agenÈ›ii aceÈ™tia trebuie să fii un credincios ca mine È™i nu un sceptic ca el (am spus Descartes, dar trebuia să fi spus Anatole France de buzunar: mai mult ca sigur că este unul din scriitorii săi preferaÈ›i). Pentru a-l demasca nu cum obiÈ™nuieÈ™te el, bineînÈ›eles, ci pentru a-l demasca în sens invers, în unicul È™i teribilul sens posibil: pentru a dovedi că nu este un È™arlatan de bîlci, ci că se află în mod sigur în legătură cu forÈ›ele tenebrelor. Numele, nu încape nici o îndoială, putea să fie fals. ÃŽn plus, chiar dacă ar fi fost autentic, nu avea de ce să fie evreiesc, oricît de mult s-ar fi asemănat cu un astfel de nume. Există mii de elveÈ›ieni È™i alsacieni cu acest nume. Insă în situaÈ›ia că ar fi fost, putea să pară ciudat faptul că un evreu s-ar fi aflat în relaÈ›ii atît de strînse cu o contesă, fiica unui general din trupele hitleriste. Chiar dacă eu nu văd nici un inconvenient. Există evrei mai antisemiÈ›i decît cei mai puri germani, situaÈ›ie care, psihologiceÈ™te, se poate explica. Nu se spune că Torquemada era evreu? Hitler însuÈ™i a avut un bunic sau o bunică semită. ÃŽn cazul lui Schneider, începînd cu faptul că niciodată n-am È™tiut unde locuieÈ™te, totul era ambiguu. Ori de cîte ori l-am urmărit, i-am pierdut urma. Un timp am crezut că locuia în Belgrano R. Mai apoi am presupus că e vorba de Olivos, aÈ™a cum mi-o dovedea autobuzul 60 pe care îl lua de multe ori. Din clipa cînd am început să-l bănuiesc, m-am pus serios pe studiu, citind tot ce am putut găsi despre logii È™i secte secrete sub regimul nazist, mai ales după ce am descoperit reacÈ›ia în privinÈ›a numelui lui Haushofer. Gesturile amîndurora, privirile schimbate între ei, absolut totul m-a făcut să cred că nu ignorau în nici un fel cine fusese acesta. Cred că atunci a fost momentul în care Schneider s-a dat de gol pentru prima dată. Pentru că lucrul cel mai viclean pe care ar fi trebuit să-l fi făcut era să ia taurul de coarne È™i să răspundă că, bineînÈ›eles, cunoÈ™tea numele generalului Haushofer, dar că nu avusese ocazia să-l întîlnească niciodată. Absolut normal, căci cine ar fi putut crede că un individ ca el ar fi ignorat cu desăvîrÈ™ire un personaj de o atît de mare importanță? GreÈ™eala aceasta a fost lucrul care m-a alarmat cel mai mult, determinîndu-mă să fac cercetări în acest sens. Haushofer trăise mult timp în Asia, mai mult ca sigur în contact cu societățile secrete. ÃŽn timpul războiului din 1914 s-a făcut cunoscut pentru prima oară datorită unor preziceri care s-au împlinit întru totul. După aceea s-a dedicat geopoliticii È™i studierii lui Schopenhauer È™i lui Ignacio de Loyola Se cunoaÈ™te că tot pe atunci a fondat în Germania o lojă, introducînd vechiul simbol al crucii gamate. Intr-o carte de È™tiinÈ›e oculte am descoperit un amănunt curios despre acest om, în legătură cu o legendă: cu mii de ani în urmă, pe locul unde acum se află deÈ™ertul Gobi, o supercivilizaÈ›ie își trăia apogeul ei, curînd după aceea fiind pulverizată de un È™ir de explozii atomice, transformînd în pustii una din cele mai fertile regiuni de pe planetă. Autorii acelei distrugeri erau membri ai unei secte intitulate Secta Mîinii Stîngi, un fel de intelligentzia obscură care a sfîrÈ™it prin a se retrage în marile peÈ™teri de sub Himalaia, mai mult ca sigur în perioada care a premers catastrofei. Că s-au refugiat înainte, în mod preventiv, logic. Dar numai la o analiză superficială. Pentru că, dacă într-adevăr erau niÈ™te genii, nu aveau de ce să recurgă la un mijloc atît de primitiv: ar fi putut emigra înaintea exploziilor, ar fi putut construi un alt tip de apărare etc. Și dacă trebuie să credem în ceea ce ne spune legenda (ca È™i miturile, legendele ne spun întotdeauna ceva adevărat È™i semnificativ), singura explicaÈ›ie rămîne aceea că înalÈ›ii conducători ai acestei secte aparÈ›ineau împărăției întunericului È™i, mai mult ca sigur, erau orbi. Nu vreau să spun, Bruno, că toÈ›i membrii Sectei ar fi fost orbi. Mă refer numai la ierarhia acesteia. Oricum ar sta lucrurile, e curios È™i nu se poate să nu ne reÈ›ină atenÈ›ia faptul că mulÈ›i dintre cei care în timpul regimului nazist s-au grupat în logii ocultiste, începînd cu Hitler în persoană, au avut legături cu persoane care, asemeni generalului Haushofer, aparÈ›ineau Sectei Mîna Stîngă. Hitler a avut contact cu aceasta pe cînd era un sergent necunoscut, prin mijlocirea unui fost asistent al lui Haushofer, un anume Rudolf Hess. AminteÈ™te-È›i că Hess este unul din personajele cele mai ermetice ale hitlerismului, pentru că în decursul deceniilor de temniță a păstrat cel mai desăvîrÈ™it secret în privinÈ›a ideilor, intenÈ›iilor È™i soartei sale. E, poate, omul cel mai impunător dintre toÈ›i conducătorii naziÈ™ti, pentru că, în timp ce Goering aparÈ›ine genului de clovn de tipul Schneider, Hess face parte din specia tragică È™i stoică. Haushofer este încă una din piesele enigmatice ale acelui proces demoniac È™i nu am reuÈ™it să aflu despre el decît cîteva date fragmentare. Una dintre aceste date este poemul găsit în buzunarul jachetei lui Albrecht, fiul său, executat în urma participării la un complot al generalilor împotriva lui Hitler. După literele È™ovăitoare È™i inegale, poemul fusese scris, în mod sigur, în momentele dinaintea execuÈ›iei: Destinul a vorbit prin tatăl meu. De el depindea încă o dată închiderea Demonului în temniÈ›a sa. Tatăl meu a rupt Pecetea. Nu a simÈ›it mirosul Malignului È™i l-a lăsat liber în lume. Cînd generalul a aflat de moartea fiului său, È™i-a făcut hara-kiri, nu înainte de a-È™i ucide soÈ›ia Astea sînt faptele. Interpretările posibile sînt multe È™i contradictorii. Le-am examinat È™i cred că le pot rezuma astfel: 1. „De el depindea încă o dată închiderea Demonului în temniÈ›a sa". Acest vers e destul de echivoc. Dacă Haushofer era un simplu agent al forÈ›elor Răului, nu avea puterea să-l respingă pe Un, nici să-l întemniÈ›eze: trebuia să i se supună. TotuÈ™i, cuvintele ne spun că l-a respins o dată sau de mai multe ori („de el depindea încă o dată"), ceea ce dovedeÈ™te că Haushofer avea o putere foarte mare. Dar pe cine a respins? Cred că fiul său nu se referă la adevăratul Demon, ci la Hitler, care era unul din agenÈ›ii acestuia. 2. Dacă e vorba de adevăratul Demon È™i Haushofer deÈ›inea puteri atît de mari încît îl putea respinge È™i chiar închide, este evident că nu aparÈ›inea Sectei Mîna Stîngă, ci Sectei Mîna Dreaptă sau Drumul Binelui. Ipoteză care cade de la sine dacă ne gîndim că Haushofer avea un agent ca Hitler. 3. Da, e posibil să fi trăit, în ultimul timp, o puternică dramă ' interioară, culminînd cu executarea fiului său. Ceea ce înseamnă că nu era un simplu agent al Răului, ci un om în carne È™i oase, supus greÈ™elii È™i È™ovăielilor. 4. O altă posibilitate ce pare să se desprindă din acelaÈ™i vers (respingerea Demonului) È™i din versurile următoare („Nu a simÈ›it mirosul Malignului È™i l-a lăsat liber în lume") ar putea fi următoarea: Haushofer aparÈ›inea evident Drumului Drept È™i descindea din arienii care reuÈ™iseră să scape de explozia atomică provocată de sectanÈ›ii retraÈ™i în caverne. AvizaÈ›i din vreme de vreo putere pozitivă, scăpaseră în regiunile din nordul european, cu mult înainte de explozie sau protejaÈ›i de haine din azbest È™i cu rezervoare de oxigen. Și totuÈ™i, în mod pervers, oamenii Mîinii Stîngi își rîd de ei, apropiindu-i de Hitler È™i făcîndu-i să fie văzuÈ›i din perspectiva nu întru totul dezagreabilă a rasei È™i tradiÈ›iei. Faptele ulterioare semnate de Hilter le arată îngrozitoarea greÈ™eală a acestei apropieri È™i atunci cîțiva sectanÈ›i, precum fiul lui Haushofer, încearcă să-l ucidă pe acest agent al Demonului, pe care tatăl „îl lăsase liber în lume". Cu toate acestea, este îndreptățită È™i întrebarea de ce un iniÈ›iat È™i un clarvăzător precum Haushofer s-a lăsat atît de uÈ™or înÈ™elat în clipa cînd Hess i l-a prezentat pe acel sergent necunoscut. Cum de a fost incapabil să vadă drumul pe care îl va străbate în viitorul său atît de sîngeros? ÃŽnclin deci să cred că Haushofer era într-adevăr o unealtă a Demonului È™i că Hitler era mediumul său, simplu È™i îngrozitor. Ocultismul ne spune că după ce au reuÈ™it, printr-un pact, să-È™i atragă de partea lor forÈ›ele Răului, membrii grupului pot acÈ›iona prin intermediul unui Magician, cel care, la rîndul său, acÈ›ionează printr-un medium. A fost, oare, Hitler medium al acestei secte tenebroase? Dacă generalul Haushofer nu era un Magician Negru, de ce s-a folosit de un astfel de personaj ca medium? E greu de crezut că nu-i văzuse È™i prevăzuse caracterul demoniac. Și, odată detectat acest caracter, e de necrezut că nu l-a putut controla. ÃŽndată ce puterea hitleristă a intrat în colaps, membrii acestei societăți secrete s-au risipit prin lume. Nu numai secta lui Haushofer, ci È™i altele, precum cea condusă de colonelul Sieves. Ordine legate între ele printr-o supraierarhie secretă, deÈ™i e posibil că s-au înfruntat È™i nu s-au înÈ›eles. De ce trebuie să fie monistă puterea malignă? RisipiÈ›i după sfîrÈ™itul războiului, mulÈ›i dintre ei au ajuns pe țărmurile Patagoniei în submarine, precum Eichmann È™i Mengele. Dar nu È™tim cum au sosit alte persoane, mult mai misterioase. Și, prin urmare, Schneider ar putea foarte bine sa fie una dintre aceste persoane, iar contesa ar putea fi mediumul său. Chiar dacă tatăl său a fost executat de către naziÈ™ti, să nu uităm că tot aÈ™a a pierit È™i fiul lui Haushofer. Cum îți spuneam, în puterea diabolică nu trebuie să căutăm nici un fel de coerență. CoerenÈ›a este specifică numai cunoaÈ™terii luminoase, în mod deosebit maximului ei exponent, matematicile. După opinia mea, puterea demoniacă este pluralistă È™i ambiguă. Și acesta este lucrul cel mai îngrozitor, Bruno. PE AFIȘUL ACELA Marcelo nu vedea decît numele tatălui său, deÈ™i acesta nu figura cu aceleaÈ™i litere mari precum cele ce indicau numele lui Krieger Vasena È™i ale celorlaÈ›i avocaÈ›i ai trustului: pierdut între multe altele, numele tatălui său abia de se vedea. Dar el nu citea decît Dr. Juan Bautista Carranza Paz. S-a îndreptat spre casă, deÈ™i avea un drum greu: trebuia să treacă peste o mlaÈ™tină, cu o încărcătură de plumb È™i bălegar, cu fotografii de la prima comuniune È™i fîșii din steagul argentinian, înainta printre deÈ™euri È™i lăzi de gunoaie, pierdut pe gînduri, ca È™i cînd ar fi mers prin întuneric, pe bîjbîite. Poate că asta ― a reuÈ™it să-È™i rotunjească o idee ― nu era decît atît de dificila datorie de a trăi. (Mai tîrziu se va întreba: „numai atît?") A făcut un popas aproape de piaÈ›a Grand Bourg. S-a întins pe iarbă, a privit casa generalului San Martin È™i È™i-a amintit, privind-o aievea, imaginea aceea din manualul È™colar: È™ezînd pe scaun, bătrîn, gînditor, undeva în FranÈ›a; de sub fruntea lui se desprindea un nor uÈ™or de fum în care se ghiceau crestele Anzilor, bătăliile date. Dincolo de Automobil Club È™i sus, în cer, stăruia o atmosferă în agonie, ceva gata să se stingă dintr-o clipă într-alta. Ziua înce-pea să coboare È™i totul părea ca un sfîrÈ™it de lume, deloc catastrofal, ci domol, împăcat cu sine. Dar total, planetar. Un cîmp de cadavre iminente, oameni neliniÈ™tiÈ›i în clinica unui oncolog faimos, sub o bănuitoare tăcere reciprocă, fără mari speranÈ›e de viață, dar respirînd încă o boare palidă a existenÈ›ei. Și-a reluat marÈ™ul greoi. Cînd a ajuns acasă, a luat ascensorul de serviciu È™i a intrat în camera sa prin spate. AÈ™ezat pe marginea patului, a ascultat zgomotul petrecerii. Cîți ani împlinea mama sa? Brusc, fără să È™tie de ce, s-a gîndit la ea cu duioÈ™ie, la cuvintele ei încruciÈ™ate, la căpÈ™orul acela plin cu rîuri din Asia Mică, celenterate cu patru litere È™i o mare dragoste pentru copiii săi, chiar dacă părea nesocotită È™i mereu neatentă: mîngîind-o pe Beba ca È™i cînd ar fi fost Silvina È™i pe Silvina ca È™i cînd ar fi fost Mabel. Confundînd de fiecare dată numele, prenumele È™i profesiile. De ce se gîndea la mama È™i nu la tatăl său? Camera se scufundase aproape în întregime în întuneric. Pe perete abia de se mai putea distinge fotografia lui Miguel Hernândez pe front, masca mortuară a lui Rilke, Trakl în demodata È™i absurda sa uniformă militară, portretul lui Machado, Guevara pe jumătate gol, cu capul căzut într-o parte È™i cu ochii larg deschiÈ™i, privind umanitatea, Pieta a lui Michelangelo cu trupul lui Iisus în poala Mamei È™i de asemeni cu capul căzut pe spate. Privirile i s-au oprit pe masca lui Rilke, acest reacÈ›ionar, cum spunea Araujo cu dispreÈ›. AÈ™a să fi fost? Spiritul său era mereu confuz, ori cel puÈ›in aÈ™a susÈ›inea Araujo. Era posibil să-i admiri în acelaÈ™i timp pe Miguel Hernândez È™i pe Rilke? Și-a cercetat în trecere biblioteca sa de elev: Jules Verne, Călătorie spre centrul pămîntului, Casa de aburi, Douăzeci de mii de leghe sub mări. O durere puternică i-a zguduit pieptul È™i s-a întins pe pat. UN COCKTAIL Doctorul Carranza privea mereu spre ușă, aÈ™teptîndu-l pe Marcelo cu un sentiment amestecat de neliniÈ™te È™i tristeÈ›e. Intre timp, Beba insista asupra diamantului Hope: Două milioane. Și cum se chema femeia aceea? McLean, Evelyn McLeaa. Ce, erau surzi? AÈ™a au găsit-o în baie, putredă. Da, au găsit-o vecinii. IngrijoraÈ›i că nu o mai vedeau conducîndu-È™i maÈ™ina. Să mori în baie. E un mod foarte nord-american. Nici un semn de violență, nici somnifere, nici Martini. Cu o viață deosebit de liniÈ™tită pînă cînd a avut diamantul. Și după aceea, ajunsă în Statele Unite, a vrut să-l binecuvînteze. ― Ce să binecuvînteze, Beba? a întrebat doctorul Arrambide, cu scepticismul său a priori, în timp ce-È™i servea o porÈ›ie triplă de jambon cu salată. ― Briliantul, bineînÈ›eles. Să binecuvîntezi un briliant? Dar ce, erau nebuni? Cum adică nebuni? Nu se È™tia că era faimos pentru că era purtător de nenorocire? Și de ce, în cazul acesta, îl cumpărase neisprăvita asta? De unde să È™tiu? Nebunie texană. Nu înÈ›eleg. Nu era vorba că aparÈ›inea celei mai distinse societăți din Washington? Da, È™i ce? O persoană din Washington poate sau nu să aibă o fermă în Texas? Ori trebuie să-È›i repet mereu de cîte două ori fiecare lucru, ca în programele ODOL? Bine, fie È™i aÈ™a. Pot să binecuvînteze È™i un briliant. La urma urmelor, preoÈ›ii de azi pot face È™i asta. A, uitasem: îl cumpărase pentru că, după cum spunea ea, această McLean, lucrurile care altora le aduceau ghinion ei îi aduceau noroc. Nu v-aÈ›i dat seama că dinadins locuia în apartamentul cu numărul 13? ― Prea bine, a obiectat, implacabil, Arrambide, continuînd să-È™i mănînce sandviÈ™ul, dar atunci de ce a stăruit să fie binecuvîntat? Ce întrebare plictisitoare! S-a vorbit de binecuvîntări È™i blesteme, de exorcisme. ― Perfect, a insistat doctorul Arrambide, cu expresia sa de surpriză stereotipă dintotdeauna, de parcă mereu ar fi asistat la desfășurarea unor fenomene înspăimîntătoare, dar ce s-a întîmplat cu nordamericana asta isterică? Cum adică ce s-a întîmplat? I se părea puÈ›in lucru să moară aÈ™a cum murise? ― Gata, gata. ToÈ›i sîntem muritori. Murim fără să avem nevoie de astfel de briliante blestemate. ― Nu-i adevărat, nepriceputule. Ea a murit în mod misterios. ― Misterios? a revenit Arrambide, pregătindu-È™i un al doilea sandviÈ™. Nu-i spusese că au găsit-o în baie, goală? Și fără nici un semn de otrăvire? ― Deci, după tine, oamenii mor îmbrăcaÈ›i È™i otrăviÈ›i. Să fim serioÈ™i, mai bine ai renunÈ›a să faci glume proaste, susÈ›inînd că 'ntîmplarea e foarte ciudata în definitiv, nu totul e ciudat? Totul? Ce înseamnă totul? Nu luase otravă, nu existau urme de alcool, nici de pastile tranchilizante, nici semne de violență. E puÈ›in lucru? Lăsînd la o parte faptul că, după ce cumpărase briliantul, primul ei copil murise într-un accident de automobil. ― La cît timp după ce-l cumpărase? a întrebat, sîcîitor, doctoruL ― La cît timp? După opt ani. Drace, după toate semnele, blestemul acÈ›iona cu destulă întîrziere. Și de ce trebuie pus accidentul în seama briliantului? Aici, în Buenos Aires, în fiecare an mor mii de oameni în accidente de automobil È™i nici unul nu-i posesorul briliantului Hope. Pentru a nu mai vorbi È™i de cei săraci, care n-au nici măcar automobil. Cei care sfîrÈ™esc sub roÈ›ile maÈ™inilor celorlalÈ›i. Beba simÈ›ea că ia foc de furie. Și asta nu era totul! Ce mai era? SoÈ›ul ei fusese internat la un sanatoriu de boli mintale. ― Știi ce, Beba, dacă soÈ›ia mea ar fi în stare să cheltuiască două milioane de dolari pe un briliant, care pe deasupra mai este È™i blestemat, chiar È™i pe mine ar trebui să mă ducă la ospiciu. Mai mult, dacă într-o zi ai să vii la Vieytes, ai să vezi È™apte mii de nebuni care nici n-au auzit de briliantul Hope. Și, în treacăt fie spus, pentru un briliant care nu produce decît accidente È™i accese de schizofrenie are un nume destul de curios. ― ÃŽÈ›i continui povestea: fiica cealaltă a murit înghiÈ›ind somnifere. ― Dar în Statele Unite moartea aceasta este aproape o moarte naturală. La fel de răspîndită ca È™i baseball-ul. Beba scapără seîntei ca o butelie de Leyda ajunsă la limita sarcinii. I-a enumerat toate nenorocirile provocate mai înainte de acelaÈ™i briliant: prinÈ›ul Kanitovitsky fusese asasinat, sultanul Abdul Hamid își pierduse tronul È™i favorita... ― Abdul al cîtelea? a întrebat Arrambide ca È™i cînd numele complet ar fi fost ceva decisiv. Hamid. Abdul Hamid. ― Ce a pierdut? Tronul È™i favorita. Să fim serioÈ™i È™i să nu sporim calamitățile cu cele care nu demonstrează nimic. Cu pierderea tronului e suficient De asta l-a părăsit turcoaica. Și lista continua: celebra Zubaya, asasinată; Simon Montharides, mort alături de soÈ›ia È™i copilul său, cînd caii au rupt hulubele...! Unde citise astea? Și cum È™tia că-i adevărat? ÃŽn joc era foarte multă lume cunoscută. Pe deasupra mai era È™i cazul Tavernier. Tavernier? Cine mai era È™i domnul acesta? Toată lumea È™tia cine e. Cel care scosese briliantul, în 1622, din ochiul unui idol indian. Absolut toată lumea È™tia povestea asta. El, Arrambide, făcea parte din toată lumea È™i nu È™tia absolut nimic. AÈ™a că putea să-È™i dea seama cum se nasc astfel de legende. Cît despre Tavernier, nu-i auzise niciodată numele. De unde era atît de sigură de existenÈ›a acestui domn? Era un aventurier francez cunoscut pînă È™i de servitoare. Și care nu citea decît cărÈ›i de gastroenterologie. Ceea ce s-a petrecut cu el este de necrezut. Ce s-a petrecut? A fost devorat de o haită de cîini flămînzi în stepele ruseÈ™ti. Doctorul Arrambide a rămas interzis, cu o bucată de sandviÈ™ în mînă È™i cu gura căscată, ca într-o fotografie la moment, din cele ce se publică mereu prin revistele săptămînale. Nu, era prea mult: cîini flămînzi, stepe ruseÈ™ti, troikă, idoli din India. MARCELO, A SPUS SIL VINA, ȘI FAÞA EI ERA NUMAI O RUGA Da, da, bineînÈ›eles. Pătrunsese în salon în mod prostesc. Inabilitate care-l făcea să săvîrÈ™ească tot felul de lucruri nelalocul lor. Și-a sărutat mama, apoi s-a retras într-un colÈ› al acelui tumult neostenit, cu ochii în pămînt, neÈ™tiind cum trebuie să se poarte. PuÈ›in după aceea, încet-încet, pentru a nu atrage atenÈ›ia nimănui, a plecat. Doctorul Carranza a dat să-l ajungă, dar n-a reuÈ™it decît să-l contemple de la distanță, peste zgomot È™i lume, simÈ›ind un nod în gît. Și-a amintit de anii în care se scula de dimineață pentru a studia împreună materiile de admitere la facultate. La fel de pe nesimÈ›ite s-a retras È™i el, închizîndu-se în dormitor. PUR ȘI SIMPLU DIN SLÃBICIUNE, SE GÃŽNDEA SÂBATO, iritat de la bun început, simÈ›indu-se încă o dată vinovat pentru toate: pentru lucrurile realizate È™i pentru cele nerealizate. BineînÈ›eles, i-ar spune Beba, face pe interesantul, nu ia parte la nici o petrecere È™i nu vrea să aibă de a face cu persoane inaccesibile. AÈ™a că, din cînd în cînd, trebuia să meargă. Mai ales pentru biata Maruja. Privea oamenii aceÈ™tia adunaÈ›i de Maruja cu atîta ingenuitate. Pentru că adunarea unor oameni care se detestau atît de mult nu È›i-o puteai explica decît printr-o desăvîrÈ™ită È™i impasibilă candoare. ― Pentru că nu-l cunoÈ™ti, te lămurea ea. N-avea rost să-i explici că individul acela era detestat tocmai pentru că îl cunoÈ™teau foarte bine. Ea mai continua să creadă că multe din scandaluri se produceau fiindcă oamenii nu se cunoÈ™teau între ei È™i ar fi fost inutil să-ncerci să-i demonstrezi cruzimea de nedepășit a războaielor civile, soacrelor È™i fraÈ›ilor Karamazov, aÈ™a că prefera să-È™i bea paharul de whisky retras într-un colÈ›, în vreme ce doctorul Arrambide privea lumea cu invariabila surpriză pe chip (ochii larg deschiÈ™i, sprîncenele ridicate, fruntea brăzdată de cute adînci orizontale), ca È™i cînd chiar în clipa aceea s-ar fi anunÈ›at decernarea Premiului Nobel unui pitic. Brusc, fără să È™tie cum, s-a trezit participînd la o discuÈ›ie aprinsă, poate numai pentru că cineva spusese că viaÈ›a e mare lucru, iar Margot, cu aerul ei de femeie tristă È™i cu sprîncenele arcuite, adusese vorba despre cancer, atacuri în plină stradă, droguri, leucemie È™i moartea lui Parodi. ― Da, dar È™tiinÈ›a nu stă pe loc, a obiectat Arrambide. Mai înainte vreme mureau sute de mii de oameni dintr-o simplă ciumă! sau de friguri galbene. Sábato pîndea un moment propice pentru a pleca fără s-o I jignească pe Maruja, dar n-a reuÈ™it să-È™i stăpînească temperamentul È™i s-a trezit făcînd exact ceea ce jurase să nu facă niciodată: să discute cu Arrambide. BineînÈ›eles, aÈ™a este, a spus el, spre norocul nostru, vremea aceea s-a dus. Dar acum, în loc de holeră aveml gripa asiatică, infarcturile È™i cancerul. Doctorul Arrambide se pregătea să răspundă cu un surîs ironic, dar chiar atunci cineva al început să facă un inventar al calamităților din lagărele de concentrare. S-au dat numeroase exemple. O doamnă È™i-a adus aminte că în TUNELUL se vorbea de cazul unui pianist obligat să înghită o broască. FireÈ™te, o broască vie. ― Ce scîrboÈ™enie! a exclamat un glas feminin. ― Va fi fost o scîrboÈ™enie, dar e singurul lucru bun din romanul acesta, a adăugat doamna care citise acest roman, presupunînd că autorul s-ar fi aflat în altă parte. Sau bănuind că era de față. Atunci a intervenit un alt individ Lui Sábato i s-a părut că îi fusese prezentat ca profesor, dar nu-È™i mai amintea ce materie preda la facultatea de filozofie. ― AÈ›i citit articolul lui Gollancz din revista SUD? ― Te rog să nu-mi vorbeÈ™ti de Victoria, i-a retezat-o doamna care elogiase singurul merit al romanului. ― Dar eu nu vorbesc de Victoria, a insistat profesorul. Vorbesc de articolul lui Victor Gollancz. ― Și ce spune domnul acesta? ― Spune ce se întîmplă în Coreea cu bombele din Napalm. ― De unde? ― Din Napalm. ― Bombele din Napalm, a intervenit doctorul Arrambide, nu s-au folosit numai în Napalm, ci pretutindeni. ― Perfect, È™i ce se întîmplă? a întrebat doamna cu broasca Tonul ei nu era deloc încurajator pentru că, mai mult ca sigur, nu era dispusă să afle ceva interesant într-un articol care, într-un fel sau altul, avea legătură cu Victoria. ― PovesteÈ™te cum, la un moment dat, în faÈ›a lor, s-au trezit cu o ființă ciudată, stînd în picioare, uÈ™or înclinată înainte, cu picioarele deschise larg È™i mîinile întinse în lături, ferindu-se să nu se atingă de nimic. Ceva asemănător cu o figură clasică din gimnastica suedeză. Nu avea ochi. Era îmbrăcat doar pe jumătate în niÈ™te zdrenÈ›e arse. Trupul, care se vedea în mare parte, era acoperit cu o crustă groasă È™i neagră, pătată de cercuri galbene. Era puroiul. ― Ce groaznic! a exclamat iarăși doamna cu broasca ― Și de ce stătea aÈ™a, nemiÈ™cat, È™i cu braÈ›ele ridicate? a vrut să È™tie doamna care nu o simpatiza pe Victoria Ocampo. ― Pentru că nu putea să-È™i atingă nici o parte a corpului. S-ar fi rupt într-o clipă, la cel mai mic contact ― Ce s-ar fi rupt, mă rog? a întrebat aceeaÈ™i, cu credulitate. ― Pielea Nu înÈ›elegeÈ›i? Se formează o crustă deosebit de uscată È™i foarte fragilă. Victima nu poate sta jos È™i nici nu se poate culca Trebuie să rămînă pentru totdeauna în picioare, cu braÈ›ele în sus. ― De necrezut! a comentat doamna care È›inea să-È™i manifeste oroarea Dar doamna care n-o iubea pe Victoria Ocampo s-a arătat curioasă în continuare: ― Dacă nu poate sta jos È™i nici nu doarme, ce face cînd oboseÈ™te? ― Doamnă, i-a răspuns profesorul, am impresia că în cazul acesta lucrul cel mai îngrozitor nu-i oboseala Și mai apoi a continuat: ― Bomba e făcută din petrol gelatinos. Cînd explodează, Petrolul se lipeÈ™te de trup atît de puternic, încît om È™i petrol ard ca un tot indivizibil. Asta e. Și cum vă spuneam, Gollancz dă un exemplu: a văzut două uriaÈ™e salamandre îngrozitoare ce se tîrau încet, gemînd È™i È›ipînd. Altele veneau în urma lor. Cîteva clipe, Gollancz a rămas paralizat de scîrbă È™i groază. De unde puteau să vină aceste reptile murdare? Mărind puÈ›in lumina, enigma s-a lămurit de la sine: erau niÈ™te biete fiinÈ›e omeneÈ™ti, jupuite de foc È™i căldură, cu trupurile pline de plăgi în locurile unde se loviseră de ceva tare. PuÈ›in după aceea, pe drumul care înainta pe malul rîului, a văzut apropiindu-se un È™ir de fantasme care semănau cu niÈ™te curcani fripÈ›i. MulÈ›i dintre ei, cu un glas pierdut È™i răguÈ™it, cereau apă. Erau absolut goi È™i nu mai aveau piele. Smulsă de la coate, pielea de pe mîini flutura ca niÈ™te mănuÈ™i sfîșiate. Sub penumbră, în una din curÈ›i, i s-a părut că se afla un grup de copii, în aceeaÈ™i condiÈ›ie. S-au făcut auzite mai multe exclamaÈ›ii de groază. Cîteva doamne s-au retras din discuÈ›ie, vizibil dezgustate de demostraÈ›ia de prost-gust a acestui individ care, pe deasupra, părea foarte satisfăcut de impresia produsă. MulÈ›umirea sa era certă, dar abia perceptibilă. Sábato l-a observat cu multă atenÈ›ie: avea ceva neplăcut în el. L-a intrigat aspectul său general È™i l-a întrebat pe unul dintre cei din apropiere, în È™oaptă, dacă-i È™tie numele. ― Cred că e un inginer, pe nume Gatti sau Prati, cam aÈ™a ceva. ― Bine, dar alÈ›ii zic că-i profesor la facultatea de filozofie. ― Nu, nici vorbă. Cred că e un inginer Italia. Acum se întorcea asupra lagărelor de concentrare germane. ― Se cuvine să È™tim ce-i adevărat È™i ce este propagandă a aliaÈ›ilor, È™i-a dat cu părerea L., cunoscut pentru ideile sale naÈ›ionaliste. ― Ar fi mai bine s-o recunoască fără ocoluri, a răspuns doamna cu broasca Cel puÈ›in în felul acesta ar fi consecvenÈ›i cu doctrina lor. ― Ceea ce a povestit domnul, a revenit L, arătîndu-l cu o miÈ™care a capului pe inginerul sau profesorul acela, nu s-a întîmplat în lagărele germane. E vorba de grozăviile produse de bombele democraÈ›iei nordamericane. Și ce părere aveÈ›i, doamnă, de atrocitățile săvîrÈ™ite de paraÈ™utiÈ™tii francezi în Algeria? Dialogul devenise confuz È™i violent Pînă cînd cineva a spus: ― Barbaria nu-i decît barbarie. AÈ™a a fost dintotdeauna De cînd există omenirea. AmintiÈ›i-vă de Mohamed al II-lea, de Baiazid, de asirieni, de romani. Mohamed al II-lea îi tăia de vii pe prizonieri, cu fierăstrăul. ÃŽn lungul trupului Și ce părere aveÈ›i de miile de fiinÈ›e răstignite de-a lungul Viei Appia? Cînd cu răscoala lui Spartacus. Și aÈ›i uitat piramidele de capete construite de asirieni? Dar de nesfîrÈ™itele ziduri tapetate cu piele smulsă de pe trupurile prizonierilor încă în viață? S-au înÈ™irat tot felul de torturi. De exemplu, clasica tortură chinezească de a aÈ™eza victima, goală, pe o oală de fier: în oală se afla o enormă broască înfometată. Oala era încălzită, treptat, la foc. Și broasca își făcea drum prin trupul victimei. S-au auzit noi exclamaÈ›ii de groază, mulÈ›i erau de părere că lumea e din ce în ce mai urîtă, dar de data aceasta nimeni nu s-a miÈ™cat: evident, se aÈ™teptau alte exemple. Inginerul sau profesorul a menÈ›ionat torturile mai cunoscute: cuie sub unghii, tragerea în È›eapă, ruperea trupului. Adresîndu-i-se doctorului Arrambide, campion al ȘtiinÈ›ei È™i Progresului, Sábato a adăugat cleÈ™tele electric, atît de apreciat în comisariatele poliÈ›iei argentiniene. Fără a mai vorbi, bineînÈ›eles, de amplificatoarele de radio permise în saloanele de dans din Buenos Aires sau de unificarea spiritelor. Lulii, care tocmai sosea în mijlocul grupului È™i reuÈ™ise să audă numele cîtorva din ultimele atrocități enumerate, s-a mîniat foarte tare. ― Nu văd de ce trebuie să vorbim doar de lucruri urîte. ViaÈ›a are È™i momentele ei frumoase: copiii, prietenii, lupta în comun pentru un ideal, clipele de mîngîiere, de bucurie, de fericire... ― E posibil ca tocmai această parte a existenÈ›ei să fie lucrul cel mai pervers ― a insinuat inginerul sau profesorul. Poate dacă am trăi veÈ™nic numai sub cruzime, groază È™i spaimă, am sfîrÈ™i prin a ne obiÈ™nui. ― VreÈ›i să spuneÈ›i că aceste clipe de fericire nu există decît pentru a face È™i mai mari grozăviile războaielor, torturile, catastrofele, ciuma? Inginerul a surîs, ridicîndu-È™i sprîncenele ca È™i cînd ar fi vrut să spună „fireÈ™te că da". ― ÃŽn cazul acesta viaÈ›a ar fi un adevărat infern! a È›ipat Lulii. ― Și vă mai îndoiÈ›i că nu ar fi? a întrebat-o inginerul. ― Faimoasa Vale a plîngerii. ― Nici mai mult, nici mai puÈ›in. ― Nu, nu-i chiar aÈ™a, a adăugat inginerul, ca È™i cînd ar fi fost înÈ›eles greÈ™it ― Cum adică? ― E vorba de altceva, a răspuns cu un aer misterios, ridicînd mîna. ― Cum adică e vorba de altceva? a întrebat femeia care murea de curiozitate. A fost întrerupt, însă, de Lulii, care a pledat fără drept de replică: ― Poate că e aÈ™a cum spune domnul, chiar dacă pentru mine viaÈ›a are aspecte minunate. ― Nimeni nu neagă că are aspecte minunate, a intervenit iarăși inginerul. ― Da, da, da, fie cum vrei dumneata. Dar chiar dacă viaÈ›a ar fi în întregimea ei oribilă, ceea ce nu-i adevărat, întotdeauna va exista consolarea unui paradis pentru cei în stare să-È™i ducă existenÈ›a pămîntească în mod caritabil, cu credință È™i speranță. ÃŽn ochii inginerului sau profesorului a apărut o lumină ironică. ― Am impresia că dumneata te îndoieÈ™ti de asta, a spus Lulii cu amărăciune. ― Mai există È™i o altă posibilitate, doamnă. ― Ce posibilitate? ― Că sîntem de mult morÈ›i È™i condamnaÈ›i. Că acesta este infernul la care sîntem condamnaÈ›i pentru totdeauna ― Bine, dar sîntem vii, a intervenit unul care nu deschisese gura pînă atunci. ― Asta crezi dumneata Asta o credeÈ›i cu toÈ›ii. Să fiu înÈ›eles: e ceea ce credeÈ›i cu toÈ›ii în cazul că ipoteza mea ar fi corectă, înÈ›elegeÈ›i? ― Nu, nu înÈ›elegem nimic. Cel puÈ›in eu. ― Această iluzie că am fi vii. Această speranță în moarte. Chiar dacă pare o glumă să vorbeÈ™ti de speranță în moarte. Iluzia È™i speranÈ›a aceasta aparÈ›in aceleiaÈ™i farse infernale. ― Mi se pare destul de exagerat să ne imaginăm că nu sîntem vii, a rostit doctorul Arrambide. Atunci ce mai e moartea? Și comerÈ›ul pompelor funebre? Pe chipul inginerului care reuÈ™ise să devină antipatic tuturora prin pedanteria lui a apărut o umbră de dispreÈ›. ― Acesta-i un argument spectaculos, dar palid, a replicat el. De asemenea, în vise există lume care moare È™i chiar înmormîntări. Pînă È™i pompe funebre. S-a făcut un moment de tăcere. Apoi inginerul a continuat: ― GîndiÈ›i-vă că pe cineva atotputernic nu l-ar costa nimic să organizeze o comedie ca asta, pentru a continua să credem în posibilitatea morÈ›ii È™i, prin urmare, într-o odihnă veÈ™nică. Ce l-ar costa să simuleze morÈ›i È™i înmormîntări? Ce l-ar costa să simuleze moartea unui mort? Să facă să iasă un cadavru pe o ușă, ca să spunem aÈ™a, È™i apoi să-l facă să intre pe alta, într-o altă parte a infernului, pentru a reîncepe comedia asta cu un alt cadavru proaspăt născut? Ca un leagăn în loc de sicriu? HinduÈ™ii, care erau mai puÈ›in È™tiutori decît noi, bănuiseră ceva, susÈ›inînd că în fiecare existență se plătesc păcatele săvîrÈ™ite într-o viață anterioră. Asta e. Poate că nu-i chiar exact Numai că ei au fost foarte aproape de adevăr. ― Perfect, a comentat persoana care n-o simpatiza pe Victoria Ocampo, dar chiar dacă ar fi ceva, ce mă interesează dacă e realitate sau iluzie? La urma urmelor, dacă nu sîntem conÈ™tienÈ›i de toate acestea, dacă nu ne aducem aminte de existenÈ›a noastră anterioară e ca È™i cînd ne-am naÈ™te È™i am muri cu adevărat. Ceea ce ar ucide speranÈ›a ar fi deplina conÈ™tiință a acestei comedii infernale. E ca È™i cînd unul ar visa un vis frumos È™i nu s-ar mai trezi niciodată. S-a simÈ›it o oarecare uÈ™urare în oamenii aceia care se declarară de acord cu ceea ce în filozofie se cheamă realism naiv. Inginerul sau profesorul italian s-a bucurat de privirea răutăcioasă a partizanilor acestei acreditate doctrine filozofice. Inginerul a înÈ›eles, în sfîrÈ™it, că reuniunea îi devenise absolut ostilă. A tuÈ™it È™i s-a uitat la ceas, dînd semne că-i grăbit. DespărÈ›indu-se cu o uÈ™oară grimasă de dispreÈ› pe față, a È›inut să adauge: ― AÈ™a este, doamnă, exact cum aÈ›i spus. Dar s-ar mai putea ca personajul care pune la punct acest simulacru sinistru să trimită din cînd în cînd pe cineva pentru a-i trezi pe oameni, făcîndu-i să priceapă că visau. Nu credeÈ›i că-i posibil? ÃŽN TOATà NOAPTEA ACEEA MARCELO A CÃLÃTORIT LA ÃŽNTÃŽMPLARE, a intrat prin cafenele, s-a reîntors în străzile pustii È™i s-a odihnit pe băncile din pieÈ›ele mute. Se arătau zorii, cînd a revenit în cameră È™i s-a culcat. După-amiază, trezindu-se, s-a gîndit la Amancio. ÃŽn timp ce se îndrepta spre casa acestuia, i-a fost teamă că prezenÈ›a sa îl va surprinde foarte mult pe unchiu-său È™i n-o să fie în stare să-i răspundă, spunîndu-i adevărul, pentru a nu-l întrista S-a gîndit să invoce alte motive: trăieÈ™te mai liniÈ™tit, are timp să se gîndească mai mult la el însuÈ™i, pentru că lumea o È™tia el foarte bine. A urcat scara veche din lemn, bîntuit de îndoială È™i gînduri contradictorii, încercînd din nou să priceapă cum de se resemnase acel biet bătrîn să trăiască aproape zidit în fragmentul acela de spaÈ›iu din faÈ›a uneia din casele cu două etaje construite la sfîrÈ™itul secolului trecut, iar acum împărÈ›ite în apartamente mici È™i sordide. L-a găsit pierdut sub fulare, pulovere È™i paltoane. Pusese pe el pînă È™i pardesiul cu guler de catifea verde. Arătîndu-i în jos, i-a spus: ― E din cauza vîntului, Marcelito. ÃŽn noaptea asta se lasă frigul. Or să îngheÈ›e fructele. Marcelo a privit prin fereastră, jos, în stradă, ca È™i cînd acolo s-ar fi aflat pomii fructiferi. Curtoazia lui era mai puternică decît logica. Enigmatic, don Edelmiro Lagos a spus ca È™i cînd ar fi rostit o sentință: ― Omul pampei e omul pampei È™i gata. ÃŽn costumul său negru, cu gulerul tare È™i înalt, cu manÈ™etele apretate, părea gata pregătit pentru semnarea unui act din biroul său de notar (1915). Cu palma stingă pe capul de argint al bastonului, părea un totem indigen somnoros, cu ochii abia întredeschiÈ™i. Chipul pămîntiu amintea de o vastă întindere geografică plină cu movilite de păr È™i aluniÈ›e risipite printre accidente geologice. Celebra sa tăcere era întreruptă din cînd în cînd de aforismele acelea care, după don Amancio, îl făceau „om plin de sfaturi". ― Nici într-o parte, nici în alta Exact la mijloc. ― Timpul È™terge totul. ― Nu trebuie să ne pierdem încrederea în NaÈ›iune. SentinÈ›e care nu erau rostite pe neaÈ™teptate, ci precedate de indicii aproape imperceptibile, dar care nu puteau să-i scape celui ce le urmărea atent. Ca È™i cînd totemul acela obscur ar fi început să dea brusc semne de viață, terminînd printr-un tremur uÈ™or al mîinilor de uriaÈ™ È™i al nasului foarte mare. După rostirea aforismelor se fereca în tăcerea-i ceremonioasă. Cu destulă greutate, don Amancio a dat să se ridice, dar Marcelo nu i-a îngăduit. Ceea ce vroia era ceaiul de mate. ― Mi-e greu din cauza genunchiului, a explicat el, reaÈ™ezîndu-se. A pregătit ceaiul cu multă parcimonie, în timp ce vorbea: ― AÈ™a este, Edelmiro. Nu mi-a fost niciodată aÈ™a de rău. După cîteva minute de tăcere, È™i-a exprimat uimirea pentru cît se plătise pe o palmă de pămînt din Punta del Indio. Banii îi dăduse, se pare, un anume Fischer. O aflase de la turculeÈ›ul de Gosen. Don Edelmiro È™i-a ridicat pleoapele, uÈ™or intrigat. ― TurculeÈ›ul acesta care deschisese prăvălie în Magdalena ― Bine, dar era o adevărată vîlcea Urma să pună nu-È™i amintea bine ce pomi, în orice caz niÈ™te pomi importanÈ›i. O marej afacere, ce să mai vorbim O mare afacere. O lovitură. A dat din cap, privind iarăși strada. AÈ™a au trecut, în tăcere, zece-cincisprezece minute. Nu se auzea decît foÈ™netul ceaiului de mate sorbit din luleaua aceea mare de argint. După aceea, don Amancio avea să întrebe: ― Þi-aminteÈ™ti, Edelmiro, de flăcăul acela, Jacinto Insourralde?! Don Edelmiro È™i-a ridicat privirile. ― Sigur că È›i-aminteÈ™ti, a insistat don Amancio. Flăcăul acela uriaÈ™. Prietenul său a închis ochii, căutînd parcă o amintire. ― E bolnav de cancer. La ficat, ca să vezi. O să moară. Don Edelmiro Lagos È™i-a ridicat pleoapele pe jumătate, rămînînd nemiÈ™cat, amintindu-È™i-l, poate, în clipele acelea, pe Insourralde. Surprins parcă, deÈ™i nu se putea deduce nimic din peisajul deÈ™ertic È™i tăcut al chipului său. TotuÈ™i, după un moment, a rostit: ― Cancerul este flagelul civilizaÈ›iei. Și-a scos din buzunarul de la vestă ceasul Longines cu trei capace, legat cu lanÈ› de aur, s-a uitat cît e ora, ca È™i cînd ar fi fost vorba de semnarea unui foarte important document în biroul său, i-a închis capacele unul cîte unul, l-a pus din nou în buzunar, cu multă grijă, È™i s-a ridicat gata să plece. Se întunecase. ― Bunicule Amancio, s-a trezit Marcelo vorbind ca împins de la spate. ― Da, băiete. A simÈ›it cum un val de sînge îi inundă obrajii È™i È™i-a dat seama că n-o să-i poată vorbi niciodată de cămăruÈ›a aceea nelocuită din fundul casei. Don Amancio îi aÈ™tepta cuvintele cu atenÈ›ie È™i uimire, ca È™i cînd într-o regiune faimoasă prin seceta ei ar fi început să cadă primele picături de ploaie. ― Nu... adică... dacă o să îngheÈ›e, cum spune... Bătrînul l-a privit îndelung preocupat, în timp ce-i repeta aproape mecanic: „ți-am spus, pentru omul pampei", dar în adîncul lui se gîndea „ce se întîmplă cu Marcelo?" Timp în care Marcelo se gîndea, la rîndul lui „Bunicul Amancio, cu pardesiul său ponosit, cu sărăcia sa demnă È™i curată, cu generozitatea sa de hidalg sărac, cu discreÈ›ia dintotdeauna". Din delicateÈ›e, don Amancio schimbase discuÈ›ia, arătîndu-i ziarul LA PRENSA È™i întrebîndu-l dacă citise editorialul despre bomba atomică. Nu, nu-l citise. „Și candoarea lui", s-a gîndit cu duioÈ™ie. Ca È™i cînd l-ar fi întrebat dacă citise discursurile lui Belisario Roldân din ultimele luni. Bătrînul a dat din cap cu tristeÈ›e. ― Totul depinde... vreau să spun că, bunicule Amancio... Bătrînul l-a privit cu interes. Marcelo a făcut un mare efort È™i a zis: ― Vreau să spun că... poate într-o zi s-ar putea folosi pentru ceva bun. ― Ceva bun? ― Nu È™tiu... vreau să spun... Intr-un deÈ™ert, de exemplu... ― Intr-un deÈ™ert? ― Da... pentru a schimba clima... ― Și asta e ceva bun, Marcelito? Tînărul se simÈ›ea din ce în ce mai ruÈ™inat, nu-i plăcea deloc să lase impresia că ar fi È™tiut ceva mai mult decît alÈ›ii, nici să dea lecÈ›ii, nici să explice. I se părea o prostie, mai ales în faÈ›a unuia ca don Amancio, atît de fără apărare. Dar nu putea să dea înapoi. ― Mă gîndesc... poate că... ÃŽn țările care suferă de foame... am citit odată... ÃŽn regiunile acelea unde aproape că nu plouă... la frontiera cu Etiopia... aÈ™a cred... Don Amancio a privit din nou ziarul, ca È™i cînd acolo s-ar fi aflat cheia acestei probleme atît de vaste. ― Da, bineînÈ›eles; eu sînt un biet bătrîn ignorant, a spus el. ― Nu, nu, nu-i vorba de asta, bunicule! s-a grăbit Marcelo să se corecteze, mîhnit Am vrut să spun că... Don Amancio l-a privit stăruitor, dar acum Marcelo n-a È™tiut ce să mai spună. După un răstimp, tăcerea s-a instaurat din nou, iar bătrînul s-a întors să contemple încă o dată strada. ― Fischer, acum mi-aduc aminte, a spus dintr-o dată. ― Ce-ai spus, bunicule? ― Cel cu pămîntul cumpărat. Un neamÈ› sau aÈ™a ceva. Lumea asta care a venit aici după ultimul război. Oameni harnici, cu multe idei... A privit îndelung arborii de la capătul străzii, pierdut în amintiri. ― Da, oamenii aceÈ™tia È™tiu ce fac. Fără îndoială, sînt oamenii progresului. A tăcut, pentru a reveni iarăși pe firul gîndului: ― Și totuÈ™i, vremurile acelea erau foarte frumoase... Nu exista atîta È™tiință, dar era mai multă bunătate... Nimeni nu se grăbea ca acum... Ne omoram timpul bînd ceai de mate È™i privind înserarea din balcoanele caselor. Nu existau atîtea distracÈ›ii, nici radio, nici televiziune. Dar existau alte lucruri frumoase: botezurile, ziua marcării animalelor, ziua de naÈ™tere a unuia sau altuia... LiniÈ™tea s-a aÈ™ezat din nou. ― Lumea nu È™tia atîtea lucruri, dar era mai dezinteresată de cîștig. Pămîntul era sărac, mai ales al nostru, fîșia aceea din Magdalena. Dar era măreÈ› È™i nobil. Chiar È™i oraÈ™ele erau altfel. Iar lumea era politicoasă È™i își È›inea cuvîntul. Pe măsură ce se întuneca, întreruperile se făceau mai lungi, iar liniÈ™tea mai profundă. Marcelo privea silueta bătrînului din rama ferestrei. La ce se va fi gîndind în lungile lui nopÈ›i solitare? ― Lumea s-a umplut cu minciuni, fiul meu. Nimeni nu mai are încredere în cineva. Cînd a murit unchiul Saturnino È™i m-am dus cu tata în Uruguay, la înmormîntare, nici n-am avut nevoie de paÈ™apoarte de călătorie. A tăcut din nou. După aceea, lovind ziarul cu dosul palmei, a adăugat: ― Și azi bombardamentele acestea... oamenii aceia din Vietnam... Și tu, Marcelito, tu ce crezi de asta? ― Eu... poate că într-o zi... È™tiu eu, or să se schimbe lucrurile... Bătrînul îl cerceta cu o grijă melancolică. Apoi, ca È™i cînd ar fi vorbit pentru el însuÈ™i, a spus: ― S-ar putea să ai dreptate, Marcelito. Dar mi-e greu să cred că pămîntul o să mai fie ceea ce a fost cîndva Cu lagunele sale, cu liÈ™iÈ›ele È™i raÈ›ele sălbatice... Noaptea căzuse de-a binelea. PAIAÞA L-a imitat pe Quique vorbind despre necrologie, a făcut glume, a spus bancuri, È™i-a amintit anecdote din vremea cînd preda matematica îl găseau mai bine ca oricînd, plin de vitalitate È™i bună dispoziÈ›ie. Brusc însă È™i-a dat seama că starea aceea va reveni, cu o putere de neînfrînt, pentru că, o dată iniÈ›iat procesul acela, nimic nu-l mai putea opri. Nu era vorba de ceva groaznic, nu apăreau monÈ™tri de nici un fel. Și totuÈ™i îl încerca aceeaÈ™i groază pe care o trăim numai în vise. Incet-încet, senzaÈ›ia aceea că toÈ›i încep să fie ciudaÈ›i a pus stăpînire pe el. Ceva asemănător cu ceea ce simÈ›im cînd privim o petrecere prin ferestre: îi vedem cum rîd, dansează în tăcere, vorbesc, fără să È™tie că sînt observaÈ›i din afară. Adică nu chiar exact aÈ™a: poate că lumea nu rămînea despărÈ›ită de el doar prin geamul unei ferestre sau prin simpla distanță care poate fi depășită mergînd sau deschizînd o ușă, ci printr-o dimensiune de netrecut. Ca o fantasmă care-i poate vedea È™i auzi pe cei din jurul ei, dar aceÈ™tia n-o văd È™i nici nu o aud. Și încă nu-i acelaÈ™i lucru. Pentru că nu numai că îi auzea, ci È™i ei îl auzeau pe el, vorbeau cu ei fără a simÈ›i nici cea mai mică ciudățenie, neÈ™tiind, mai exact ignorînd că cel care le vorbea nu era Sábato, ci un substitut, un fel de paiață uzurpatoare. ÃŽn vreme ce celălalt, cel adevărat, se izola treptat, în mod definitiv. Se izola chiar dacă îi era teamă, ca un naufragiat care vede cum se îndepărtează ultimul vas ce l-ar mai fi putut salva, dar e incapabil să facă măcar un semn, cît de mic, din cauza disperării, neînÈ›elegînd cum creÈ™teau în jurul lui depărtarea È™i singurătatea Și astfel, în timp ce vaporul se îndepărta de insulă, a început să le spună o poveste hazlie din timpurile studenÈ›iei, cînd au inventat un poet ungur, protejat de o prinÈ›esă, de asemenea inexistentă. Erau sătui pînă în gît de Rilke È™i de snobismul rilkean. Pregătiseră totul cu grijă È™i în momentul cînd au fost siguri de izbîndă, au publicat două poeme în franceză în TESEO, cîteva fragmente din amintirile poetului, la sfîrÈ™it anunțîndu-È™i cititorii că era lepros. Făcuseră totul pentru a-l determina pe Guillermo de Torre să publice o notă în LA NACION. Toată lumea se prăpădea de rîs, pînă È™i paiaÈ›a, în timp ce, neÈ™tiut, celălalt privea cum vaporul devenea din ce în ce mai mic. APARIÞIA FRAÞILOR ÃŽntre minciuni È™i flăcări, între extaz È™i vomă îi făcea È™i mai confuză existenÈ›a, transformînd marele cocktail în ceva neliniÈ™titor. Unde rămăseseră apărătorii absolutului? Din interior simÈ›ea cum îl apăsau cei revoltaÈ›i; vroiau să acÈ›ioneze, să rostească fraze decisive, să lupte, să moară ori să omoare mai înainte de a fi tîrîți în carnaval. InsolenÈ›ii Nacho, neîmblînzitele Agustine. Și Alejandra? Va fi trăit cu adevărat? Și dacă da, unde? în casa aceea, în alta, în cea cu terasă? întîrziau în arhive, citind ziarele. Vroiau să afle ce neliniÈ™te bîntuie lumea acestui carnaval pentru absolut, ce fel de sete o stăpînea È™i nu putea fi stinsă cu nimic. Era adevărată È™tirea aceea? Ca È™i cînd în arhive nu s-ar fi adunat decît datele cele mai veridice. Dar asta n-avea nici un fel de importanță: întrebările continuau, din ce în ce mai multe È™i mai complicate.Vroiau să È™tie dacă personajele acelea au trăit, cum au trăit È™i unde. Fără a înÈ›elege că nu muriseră niciodată, că din redutele lor subterane îl priveau mereu, îl căutau È™i-l insultau. Ori poate câ dimpotrivă, era el cel care avea nevoie de ele pentru a supravieÈ›ui. Astfel, cu neliniÈ™te È™i speranță, aÈ™tepta să reapară Agustina. Masca unui conferenÈ›iar care vorbeÈ™te în faÈ›a unor doamne, surîzînd È™i simulînd mereu buna creÈ™tere, impoliteÈ›ea de cavaler corect, de om bine îmbrăcat È™i hrănit normal. Să nu vă temeÈ›i, doamnelor È™i domnilor, această fiară a fost îmblînzită, colÈ›ii ei au fost piliÈ›i cu grijă, extraÈ™i, umpluÈ›i cu carii, slăbiÈ›i, pregătiÈ›i pentru dineuri obiÈ™nuite. Nu mai este un animal care sfîșie carnea crudă, care atacă È™i ucide în mjlocul junglei. Și-a pierdut maiestuoasa lui sălbăticie. PoftiÈ›i, doamnelor È™i domnilor. Un spectacol întocmit cu rigoare pentru familie, aduceÈ›i-vă mătuÈ™ile de ziua mătuÈ™ii, aduceÈ›i-vă mamele de ziua mamei. Azi o puteÈ›i vedea cu adevărat AÈ™a, jumătate la dreapta, hop! Salută Onoratul Public! AÈ™a, foarte bine, poftim bucățica de zahăr. Hop, hop! Doamnelor È™i domnilor, numai pentru familii, puternicul leu al junglei: execută cu docilitate piruetele prestabilite cu o uÈ™oară, duioasă È™i secretă ironie. Sărmanii, la urma urmelor există copii care mă iubesc, aÈ™a, o tumbă, salt prin inel, unu, doi, hop! excelent È™i visez pădurea cu amurgurile ei străvechi, ÃŽn timp ce indiferent îmi fac numărul saltul corect prin cercul de flăcări, mă aÈ™ază pe un biet taburet, rag fără să-mi pese, amintindu-mi de lagunele palide din mijlocul cîmpului unde mă voi ÃŽntoarce într-o zi pentru totdeauna (o È™tiu, o cred, trebuie s-o fac) devorînd un îmblînzitor la modul simbolic drept cea mai potrivită despărÈ›ire ÃŽntr-un acces de furie spun ziarele capul său a dispărut pe neaÈ™teptate între fălcile mari din care sîngele curgea È™iroaie. Groaznic! Frica pune stăpînire pe toÈ›i ÃŽn timp ce pentru o clipă visez patria aceea violentă dar plină de candoare orgoliosul principat sărbătoarea uraganului È™i a morÈ›ii transfug al ruÈ™inii smuls din murdăria porcului din castitatea păsării È™i a ploii din culmile singurătății. PoftiÈ›i, doamnelor È™i domnilor, fiara aceasta a fost îmblînzită un spectacol riguros pentru familie numai aici o puteÈ›i vedea, hop! salută Onoratul Public ÃŽn timp ce mă gîndesc la jungla neîndurătoare dar splendidă la nopÈ›ile cu lună din adîncurile ei la mama mea. SE SÃRBÃTOREȘTE APARIÞIA UNEI CÃRÞI A LUI T.B. despre moarte È™i singurătate. ÃŽn fotografiile din revistă a văzut o mulÈ›ime de persoane care își beau paharele, mîncînd sandviÈ™uri È™i rîzînd. A reuÈ™it să deosebească mutrele dintotdeauna, inclusiv pe cele ale duÈ™manilor de moarte ai lui T.B., cei care înaintea cocktailului È™i după aceea, chiar È™i în timpul desfășurării lui, făceau bancuri despre poemele sale. Nietzsche, s-a gîndit el. Necesitatea de a sta de vorbă cu un analfabet, de a lua aer proaspăt È™i pur, de a face ceva cu mîinile: o măsuță, repararea tricicletei unei fetiÈ›e ca Erika. Ceva umil È™i folositor. Curat. A stins lumina. Și precum în alte astfel de clipe de scîrbă È™i tristeÈ›e pentru oameni (pentru el însuÈ™i), amintirea aceea a revenit De ce? Ce avea atît de important pentru viaÈ›a sa? Se prezenta, în amurg, cuj exerciÈ›iile de calcul infinitezimal la dr. Grinfeld. Cupolele argintate ale observatorului se decupau cu misterul lor limpede în întunericul care se lăsa încet, ca niÈ™te legături tainice cu cosmosul. Străbătea potecile È™erpuitoare printre arborii meditativi din pădurea La Plata Universul armonios al aÈ™trilor pe ecliptica lor. Teoremele precise ale mecanicii celeste. A SIMÞIT NECESITATEA REVENIRII ÃŽN LA PLATA, în casa acum străină, pentru a o spiona ca un intrus, ca un hoÈ› de amintiri. Și È™i-a reaminit după-amiaza aceea de vară, cînd a sosit È™i a intrat pe tăcute, È™i a văzut-o acolo, stînd cu spatele, aÈ™ezată la masa uriașă È™i solitară din sufragerie, cu privirile pierdute în niciunde, adică în amintirile ei, sub întunericul jaluzelelor trase, însoÈ›ită numai de tic-tacul vechiului ceas de perete. Vremuri ferice cînd îi sărbătoream ziua de naÈ™tere È™i eu eram fericit È™i nimeni nu murise È™i toÈ›i erau aÈ™ezaÈ›i în jurul uriaÈ™ei mese Chippendale, È™i bufetul la fel de uriaÈ™ È™i cuÈ›itele acelea mari din alte timpuri cu care se tăia carnea, È™i tatăl la un cap al mesei, iar mama la celălalt, È™i hohotele de rîs cînd Pepe își repeta poveÈ™tile lui, nevinovate minciuni ale acelui folclor de familie È›i să-mi supravieÈ›uiesc eu mie însumi ca un chibrit stins masa aÈ™teaptă cu mai multe scaune, cu farfurii pictate mai frumos cu mai multe pahare. ― Cum o duci, mamă? i-am spus. ― Mă gîndeam, a zis ea. Și am văzut cum i se umezeau ochii Da, bineînÈ›eles. ― Cel care a spus că viaÈ›a e vis, fiule. El o privise în tăcere. Ar fi vrut s-o mîngîie, dar nu È™tia cura. Ar fi dus-o însă în urmă cu nouăzeci de ani plini cu fantasmagorii. După aceea a căutat ceva în dulapurile acelea mari, închise întotdeauna cu chei multe È™i bine ascunse. ― Inelul acesta, uite, cînd o să mor. Il păstram pentru tine. ― Bine, mamă. ― E de la străbunica mea: Măria San Marco. Era un inel mic, din aur, cu un sigiliu emailat, avînd gravate două litere, un M È™i un S. Mai apoi au rămas față în față, fără a-È™i vorbi. Din cînd în cînd, ea socotea: Fortunata, o mai È›ii minte? La ferma lui don Guillermo Boer. Unchiul tău, Pablo, guta. Trebuia să plece. Să plece? Ochii ei s-au întunecat din nou. Dar È™tia să se stăpînească, descindea dintr-o familie de războinici, chiar dacă nu o iubea, chiar dacă îi nega întotdeauna. O mai revedea în pragul uÈ™ii, făcîndu-i semne cu mîna dreaptă, uÈ™oare dar limpezi: să nu crezi în poveÈ™tile astea. De departe È™i-a întors capul: iarăși singură. OpreÈ™te-te, sufletul meu, nu te gîndi. ÃŽn strada 3, arborii începeau să-È™i impună enigma lor tăcută asupra înserării. Și-a mai întors capul încă o dată. Cu dreapta ridicată, timidă îi repeta semnele. REÃŽNTÃŽLNIREA Cele două bătrînele se întorceau obosite din cauza căldurii È™i, poate, È™i a aÈ™teptării din Recoletas. S-au aÈ™ezat È™i au cerut ceai È™i prăjituri. ― Bietul Julito, a spus una, încă agitată puÈ›in, să mori în februarie, cînd în Buenos Aires nu mai există nici un suflet. Cîte unul, leneÈ™, sfîrÈ™eÈ™te prin a se acomoda realității, căutînd o fărîmă de Artă. Da, sigur, un altul se agită. Și atunci își imaginează un tip absolut ca R., un personaj închis È™i teribil. Dar altcineva continuă să trăiască È™i să vină la cafeneaua LA BIELA, avînd încă succes (lăturile astea au întotdeauna mare căutare pentru că lumea simte nevoia să se descarce) È™i deci însuÈ™i R. va ajunge să fie scriitor, e posibil că va sfîrÈ™i prin a merge È™i el la Ambasada FranÈ›ei È™i va È›ine conferinÈ›e ca oricare altul. E o chestiune de aÈ™teptare, domnilor. Ce altceva puteau să facă tinerii aceÈ™tia? Să se scuipe între ei, să se ucidă, să se prostitueze. Cînd nu există Dumnezeu, orice e posibil. Nu încetase de a se gîndi la ea, pînă cînd își pierduse speranÈ›a de a o reîntîlni. Iar acum, dorinÈ›a fierbinte de a o vedea È™i de a-i vorbi devenea insuportabilă. A ieÈ™it È™i după ce a urcat pe colină s-a aÈ™ezat pe o bancă, aproape de statuia lui Falcon. Și-atunci a văzut-o traversînd pasajul Schiaffino È™i apropiindu-se. PaÈ™ii ei erau nehotărîți, ca È™i cînd terenul ar fi fost plin pericole sau s-ar fi putut scufunda. A È™ovăit cîteva clipe, dar după aceea s-a hotărît să-i vorbească. ÃŽn tot timpul lunilor acelora se gîndise că o să-l caute È™i această întîlnire îi dovedea că nu se înÈ™elase, că ea È™tia foarte bine ca el venea mereu prin locurile acestea, plimbîndu-se prin parc, sorbindu-È™i cafeaua în LA BIELA sau odihnindu-se pe cîte o bancă. Poate că din timiditate nu avusese curajul sa intre în bar, preferind să rătăcească pe alei pînă cînd va da de el, pentru ca întîlnirea să fie, ori să pară, întîmplătoare. S-a apropiat, È™i-a potrivit paÈ™ii după mersul ei, dar cum ea continua să înainteze fără a-l privi, a apucat-o de mîna L-a privit tăcută, dar fără să se arate mirată, ceea ce-i confirma ideea că îl căutase. ― LocuieÈ™ti pe aici, pe aproape? a întrebat-o. ― Nu, i-a răspuns, luîndu-È™i privirile de la el. Locuim în Belgrano R ― Și ce cauÈ›i pe aici, prin Recoleta? A întrebat-o aproape fără să vrea, căindu-se imediat: era ca È™i cînd ar fi obligat-o să-È™i recunoască dorinÈ›a de a-l reîntîlni. ― Toată lumea are dreptul să se plimbe pe aici, i-a răspuns. S-a simÈ›it uÈ™or stingherit Stăteau față în față, într-o atitudine aproape ridicolă, ea cu privirile în pămînl ― Iartă-mă, a spus ea. Am fost cam obraznică. ― N-are importanță. Și-a ridicat ochii, l-a privit hotărîtă, strîngînd din buze, în timp ce roÈ™ea. După aceea, în È™oaptă, i-a mărturisit: ― Nu numai obraznică. Și mincinoasă. ― Știu È™i asta, È™i n-are importanță. ― Cum adică È™tii È™i asta? Nu avea ce să-i spună pentru a nu o răni iarăși. A luat-o de mînă È™i a dus-o aÈ™a pînă la o bancă, aÈ™ezîndu-se È™i tăcînd mult timp. Fata, puÈ›in jenată, părea că studiază iarba, hotărîndu-se în cele din urmă să-i vorbească. ― Ceea ce-i adevărat e faptul că dumneata È™tii că eu vroiam să te văd. Că săptămîni în È™ir am trecut pe aici. El nu i-a spus nimic, pentru că nici nu era nevoie. Amîndoi È™tiau că întîlnirea lor era inevitabilă. Și că ar fi fost mai rău dacă nu s-ar fi întîlniL CÃŽND AGUSTINA S-A ÃŽNTORS ACASà ERA ÃŽN PUTEREA NOPÞII Se întorcea abătută, străină È™i nu mai era Agustina cea dîrză din alte timpuri. Din ce întunecate lumi se întorcea? Nacho È™i-a ridicat mîna dreaptă cu palma deschisă spre ea, în timp ce cu stînga își acoperea faÈ›a, ca cineva care refuză să contemple un lucru foarte trist. ― Ce nouă nenorocire s-a mai abătut peste această casă? Mă uit la tine È™i parcă o văd pe Electra pășind înveÈ™mîntată în doliu. Agustina s-a aruncat pe pat. ― OpreÈ™te dracului discul ăla odată, i-a poruncit sec. M-am săturat de Bob Dylan. Fratele său a întins mîna în jos, căutînd în stînga È™i în dreapta, apoi a îngenuncheat È™i a oprit picupul aÈ™ezat pe duÈ™umele printre cărÈ›i, ziare È™i farfurii murdare. După aceea, de jos, È™i-a privit sora cu neliniÈ™te, murmurînd cu duioÈ™ie È™i timiditate: ― Sînt Oreste. Nu căuta un prieten mai bun. S-a apropiat de pat mergînd în genunchi, ca un credincios în faÈ›a catedralei Sfintei Fecioare din Lujân. ― Vezi? Am făcut un jurămînt. La marginea patului, i-a luat mîinile È™i le-a dus în dreptul inimii. ― Ai uitat, Electra, că eu eram, pentru tine, cel mai iubit dintre oameni. I-ai spus-o tatălui nostru în faÈ›a mormîntului. Vărsînd vinul împărtășaniei. Cînd l-ai invocat pe Hermes cel din Adîncuri, mesagerul zeilor superiori È™i inferiori. Cînd diavolul care veghează căminul patern a auzit rugăciunile tale... ― Taci, Nacho. Sînt distrusă. ― Oh, Zeus! PriveÈ™te, aici, priveÈ™te neamul vulturului preferat al tatei înlănÈ›uit de inelele îngrozitoare ale È™arpelui! PriveÈ™te-ne, copii fără tată, aruncaÈ›i din casa părintească! ― Þi-am spus, Nacho. Sînt dărîmată. Cu un glas brusc schimbat, jignitor È™i plin de mînie, Nacho a adăugat: ― Preacurata! Am văzut-o în maÈ™ina lui Perez Nassif. ― Þi-am spus să taci. ― Mi se pare că nici nu-È›i pasă, a cercetat-o Nacho. Infuriindu-se, fratele său a început să È›ipe, întrebînd-o dacă nu trebuia să-i fie ruÈ™ine pentru că această curvă îi dăduse de lucru în biroul acestui animal. ― Foarte bine, o să trăim din mila publică. Aruncîndu-se peste ea, Nacho a continuat să È›ipe, spunîndu-i că-i vorbea serios. ― Nu mai urla! Ajunge. Chipul Agustinei împietrise. ― Þie trebuie să È›i se explice totul, înapoiatule. Nu poti pricepe că i-am cedat exact atunci cînd îl uram mai mult Și numai vorbi de femeia aceea, a terminat cu o ameninÈ›are sumbră. Sarcastic, fratele ei i-a amintit că femeia aceea era mama lor că mamă nu există decît una singură. Apoi s-a ridicat È™i s-a dus pînă într-unul din colÈ›urile camerei, de unde s-a întors cu un pacheÈ›el ambalat în hîrtie colorată È™i cu È™nur roÈ™u „pentru cadouri". ― Și asta ce tîmpenie mai e? a întrebat Agustina înfrîntă. ― Ai uitat că e Ziua Mamei? Era un pacheÈ›el foarte mic. Agustina È™i-a ridicat privirile spre fratele ei. ― Știi ce È›i-a trimis? Chipul lui radia de o fericire nedumerită. ― Un prezervativ. După aceea s-a dus la locul lui, s-a aÈ™ezat în pat È™i un timp n-a mai scos nici un cuvînt ― Vreau să-È›i propun un pact, a spus în cele din urmă. ― Nu mă mai bate la cap cu pacturile tale. ― Unul singur. Foarte mic. Agustina nu i-a răspuns. ― Un minipact Un pact cît un pitic. ― Pentru ce? ― E o probă. ― Ce fel de probă? ― Știu eu, i-a răspuns Nacho uÈ™or ambiguu. ― Prea bine. Spune-l odată, pentru că vreau să dorm un secol. Nacho i-a adus un disc cu fotografiile lui John Lennon È™i Yoko pe copertă. Arătîndu-i-l, i-a propus: ― Să nu ascultăm niciodată discul acesta. ― De ce? ― Vezi? Asta era proba! Nu înÈ›elegi nimic. EÈ™ti complet în afară! i-a strigat el, trecîndu-i de mai multe ori discul peste față. Agustina l-a privit plictisită. ― Nu înÈ›elegi? Japoneza asta nemernică e de vină! Descurajat, s-a aÈ™ezat pe dunga patului, lîngă sora lui, continuînd să bîiguie ― „șopîrla asta, acest fetus plin de microbi" ― ca pentru sine. După aceea, a revenit la discuÈ›ia iniÈ›ială. ― EÈ™ti de acord? ― Fie. Lasă-mă să dorm. A dat cu discul de pardoseală, l-a călcat în picioare, cu o furie neaÈ™teptată, făcîndu-l bucățele. Cînd s-a potolit, È™i-a privit sora direct în ochi, ca È™i cînd ar fi vrut să vadă un semn anume. ÃŽn cele din urmă s-a întors în pat, s-a întins È™i a stins lumina. Mai apoi însă, cu un glas care părea să fi traversat prin întuneric niÈ™te drumuri tainice, È™tiute doar de ei, dar acum pline cu obstacole È™i capcane bine ascunse, puse de un invadator pervers, abia de a reuÈ™it să spună: ― S-a întîmplat ceva, Agustina. Ea nu i-a răspuns, limitîndu-se doar să stingă lumina Cu o uimire care s-a transformat repede în disperare, Nacho È™i-a dat seama că stinsese lumina pentru a se dezbrăca în lumina neclară ce bătea prin ferestre, a reuÈ™it s-o vadă cum își scotea hainele. PuÈ›in mai tîrziu s-a dezbrăcat È™i el, încercînd să adoarmă. Un timp ce i s-a părut fără sfîrÈ™it (amintiri din copilărie, cîini, ascunziÈ™uri în Parcul Patricienilor, caramele, sieste solitare, nopÈ›i cu lacrimi È™i îmbrățișări), în care simÈ›ea că È™i ea era trează, pierdută în gînduri, neliniÈ™tită, cu o respiraÈ›ie ce nu era de om care doarme; făcînd un efort, a întrebat-o dacă dormea. ― Nu, nu dorm. ― Vin? a întrebat el, tremurînd. Ea nu i-a răspuns. Șovăind, după un moment, Nacho s-a ridicat È™i s-a îndreptat spre patul ei. S-a aÈ™ezat È™i a început să mîngîie faÈ›a surorii lui, dîndu-È™i seama că avea ochii plini de lacrimi. ― Lasă-mă, i-a spus ea cu destulă dulceață, dar cu un glas pe care nu i-l mai auzise niciodată. Și după aceea a adăugat: ― AÈ™ vrea să nu intri. Nacho a rămas nemiÈ™cat, neÈ™tiind ce trebuie să facă lîngă trupul acela pe care abia îl atingea cu mîinile, simțînd că se afla la o mare depărtare de el. S-a ridicat È™i s-a întors la patul lui, prăbuÈ™it. Trupul tău È™i firul de mătase condudnd la plantaÈ›iile armului sudoarea părului aprins de nori ÃŽn clipele de neuitat atîtea mutaÈ›ii de nomad È™i clandestinitate atîtea omagii aduse unei frumuseÈ›i sălbatice imperios cerînd dezordinea Toate pantele vieÈ›ii schimbătoare viteza iubirii magicul filtru al excomunicării ÃŽnsetata lumină a neîntîlnirii din venele noastre biciuindu-ne È™i solitara frenezie a palmierilor sub cerul absenÈ›ei crescînd spre pieptul meu adîncul pămîntului îmi restituie dintr-o dată toate mîngîierile noastre nodul dezlănÈ›uit al pasiunii din negrele verigi ale timpului mobilierele acelea ale jafului È™i ploii lumina sinilor în mare muzica, È™i pescăruÈ™ii ei pe albastrul neunirii cu fascinaÈ›ia marilor aÈ™tri fără nici o altă cîmpie decît ochii tăi È›ară incoruptibilă È›ară narcotică cu hohote de alcool în vînt È™i părul tău peste faÈ›a mea. PRIMA COMUNICARE DE LA JORGE LEDESMA Lumea continuă să rămînă cu fundul în sus. Motiv suficient pentru a fi optimiÈ™ti pentru că nimeni nu ne-a luat-o înainte. Eu continui din înfrîngere în înfrîngere, în mod regulat È™i cu o precizie care te face să rîzi. AÈ™a m-am născut, prostănac, È™i pentru moment nu È™tiu ce să fac. Fără a merge mai departe, ultima dată m-am urcat pe un felinar din Corrientes colÈ› cu Suipacha Calculasem bine: la cinci după-amiază nu puteam deranja pe nimeni. M-au luat È™i m-au închis mai multe luni. O să-È›i fac o mărturisire, Sábato: eu nu am vrut să vin pe lumea asta È™i nu am făcut, în acest sens, nici un fel de chemare. Mă simÈ›eam atît de bine, încît, cînd mi-a venit rîndul să ies, m-am opus, punîndu-mă cu fundul înainte. Dar m-au scos cu forÈ›a, ca pe oricare. Cu forÈ›a, ca întotdeauna, în numele binelui. Atunci am înÈ›eles că lumea asta nu-i decît o hazna Cred că dumitale È›i s-a întîmplat ceva asemănător. Știu, amîndoi am pierdut Iar acum trebuie să suportăm totul. Sîntem doi indivizi care trebuie să spună totul, adică doi nefericiÈ›i. Iar eu am avantajul de a te depăși în ignoranță. ÃŽÈ›i scriu pentru a-È›i comunica, previziune a morÈ›ii mele, că m-am hotărît să te numesc moÈ™tenitorul meu. Nu vreau să mi se întîmple ceea ce i s-a întîmplat lui Marconi, ale cărui experienÈ›e, după ce a murit, nu i le-a înÈ›eles nimeni Familia mea este la curent cu toate acestea. Donne: „Nimeni nu doarme în carul care îl duce la spînzu-rătoare." Dumneata ai spus-o. Fenomenal! De foarte mult timp cercetez faimosul buboi aristotelic: trebuie să găsim Principiul, după care totul ni se va da gratis. Sábato, AM GÃSIT PRINCIPIUL Știu cum È™i de ce am fost fabricaÈ›i. ÃŽÈ›i dai seama despre ce-È›i vorbesc? Vreau să fiu clar È™i să nu împodobesc nimic. Orice teorie trebuie să fie neiertătoare, altfel se întoarce împotriva creatorului ei; dacă acesta nu se tratează pe el însuÈ™i cu cruzime. Teama că imprevizibilul mă va obliga să plec la Chacarita[Chacarita ― cimitir în Buenos Aires (n. tr.).], cu această descoperire colosală, m-a determinat să-È›i scria Trebuie să prevăd È™i să calculez totul, în afară de orice vanitate. Și nu-mi fac prea multe iluzii. Voltaire l-a considerat un energumen pe Rousseau, iar Carrell drept periculos pe Freud. Ignorat, trist, absolut singur, nu mă interesează decît omul: să nu se piardă începutul care m-a costat atît de mult ca să-l descopăr. Iar adevărul, ca un incendiu într-o pădure, să ilumineze scena în care leul È™i gazela se salvează împreună. Știu de ce È™i pentru ce ne-au pus în aceeaÈ™i oală È™i cunosc motivul anihilării noastre de după aceea Cum cred că înÈ›elegi, asta presupune să ai ETALONUL cu care să masori toate activitățile omeneÈ™ti. Dumnezeu a fost o etapă necesară care îi va face să rîdă pe studenÈ›i peste o sută de ani, aÈ™a cum rîdem noi acum de Ptolomeu. Dacă asta nu se poate întîmpla, cum ne spune Kant, e pentru că el nu a luptat precum noi pentru a ne reîntoarce în noi înÈ™ine. Precizia de catîr cu care trecea la aceeaÈ™i oră, pe aceleaÈ™i străzi dovedeÈ™te respectul lui infinit pentru establishment. Se simÈ›ea atît de bine în mijlocul haosului, încît în loc să-l rezolve, l-a explicat. Cum poate cineva să fie de acord ca, după ce a fost adus fără voinÈ›a lui pe această planetă, la momentul scadent, oribil de îmbătrînit, să fie expulzat, în dureri îngrozitoare, fără a i se da nici un fel de explicaÈ›ie? Și nici o scuză? Și de acest individ trebuie să ne fie teamă numai pentru că s-a născut în Germania? între timp, de milioane de ani, în ciuda lui Kant, în ciuda oricărei È™tiinÈ›e, a dezintegrării atomului, omul, la fel ca muÈ™tele sau broaÈ™tele È›estoase, se naÈ™te, suferă È™i moare fără să È™tie de ce. Sábato, mie n-o să-mi facă aÈ™a ceva. Eu am făcut gaura È™i m-am pus la pîndă. Și i-am invitat pe cei care nu se înspăimîntă să spioneze înfricoșătorul spectacol. Dacă limitele mele te fac să surîzi, gîndeÈ™te-te că Faraday a învățat totul din cărÈ›ile pe care le primea la legat Þi-am scris pentru că te-am văzut în munte: îngheÈ›at È™i nebun. Dar dacă într-o zi cobori È™i gîndeÈ™ti precum găinile, te voi considera un Sainte-Beuve oarecare È™i-mi vei face scîrbă. Ai dovada curajului meu pentru că am fost capabil să mă urc pe un felinar, în pielea goală, pedepsindu-mă pentru laÈ™itate È™i demonstrîndu-mi că eram îndeajuns de puternic ca să-mi rîd de cei care rîdeau de mine. Cu deosebirea că eu rîdeam de sus. Fă-mi favoarea È™i nu muri pînă în 1973, an în care îți voi trimite manuscrisul definitiv al cercetărilor mele. Ne aflăm în pragul unei noi ere. Vom suferi tot felul de samavolnicii, crime È™i nedreptăți. Se vor aprinde iarăși rugurile. Incercare zadarnică. Era Tehnologiei Morale a început Precum cu milioane de ani în urmă, alÈ›i ochi își fac drum prin oasele craniului. Ce priveliÈ™te, Sábato! Și cît de formidabil va fi viitorul pentru cei care vor avea sistemul nervos capabil să-l suporte! Dacă puterea contra-lume mă lichidează, dumneata trebuie să te îngrijeÈ™ti de manuscrisul meu, să-i dai formă È™i să faci cunoscut totul, atunci cînd îți va ajunge în mîini. S-A TREZIT ÞIPÃŽND, văzînd-o cum înaintează prin mijlocul focului, cu părul ei lung È™i negru fluturînd sub flăcările care mistuiau cu furie Terasa, precum o delirantă torță vie. Părea că aleargă spre el, cerîndu-i ajutorul. Și, brusc, a simÈ›it focul acela în propria sa carne, a simÈ›it cum trosnea carnea încinsă È™i cum se zbătea sub pielea lui trupul Alejandrei. Durerea ascuÈ›ită È™i neliniÈ™tea l-au făcut să se trezească Prorocirea se împlinea încă o dată. Dar aceasta nu era Alejandra pe care cu melancolie È™i-o închipuiau unii, nici cea pe care Bruno a crezut că o intuieÈ™te cu spiritul său abulic È™i contemplativ, ci Alejandra din vis È™i foc, victimă È™i ucigașă a tatălui ei. Iar Sábato se întreba din nou de ce oare reapariÈ›ia Alejandrei părea să-i aducă aminte datoria sa de a scrie, chiar È™i împotriva tuturor forÈ›elor care i se opuneau. Ca È™i cînd ar fi fost necesar să mai încerce o dată să descifreze cifrurile mai de nepătruns cu fiecare zi. Ca È™i cînd de această frenezie complicată È™i îndoielnică ar fi depins nu numai salvarea sufletului acelei fete, ci propria lui salvare. Dar ce fel de salvare? Și de ce? a È›ipat el în liniÈ™tea camerei. TÃŽNÃRUL MUZZIO păstra, cum se spune, o tăcere religioasă UriaÈ™ele fotolii din piele, aÈ™teptarea, importanÈ›a domnului Ruben Perez Nassif, paÈ™ii grăbiÈ›i ai funcÈ›ionarilor îi produceau un fel de teamă amestecată cu ruÈ™ine È™i ură, printre expresii È™i rămășiÈ›e de expresii de următorul fel: Societatea de consum Capitalism, Þapi Burghezi Schimbări de Structură etc. ÃŽn spatele lor, prin deschizăturile uÈ™ilor, i se părea că distinge chipul neplăcut, de inchizitor glumeÈ›, al lui Nacho Izaguirre, acest mic burghez contrarevoluÈ›ionar, acest reacÈ›ionar putred. A încercat să îndepărteze o astfel de apariÈ›ie dezagreabilă, strivind-o în gînd cu fraze lapidare: trebuie să schimbăm structurile! Să te revolÈ›i împotriva cuiva în mod deosebit cum ar fi Perez Nassif e ca È™i cum ai da de pomană la colÈ›ul străzii! Ori RevoluÈ›ia Socială, ori nimica! Dar chipul lui Nacho apărea după fiecare cuvînt È™i, culmea, de fiecare dată mai sarcastic decît înainte. A făcut un nou efort pentru a È™i-l È™terge din imaginaÈ›ie, concentrîndu-se asupra lecturii unei pagini de carte pe care cineva o decupase È™i o pusese într-o ramă pe perete: OBSERVAÞII PENTRU CEI CE VOR Sà SE ÃŽMBOGÃÞEASCÃ, de Benjamin Franklin: GîndeÈ™te-te că timpul înseamnă bani. GîndeÈ™te-te că orice credit înseamnă bani. Dacă cineva lasă în mîinile mele banii cu care îl îndatorez, îmi lasă în plus È™i dobînda È™i tot ceea ce poate cîștiga în acest timp. Dacă cineva are un credit bun È™i È™tie să-l folosească bine, poate să cîștige o sumă considerabilă. GîndeÈ™te-te că banii sînt rodnici È™i reproducători. Banii pot produce bani, descendenÈ›a lor poate produce la rîndul ei alÈ›i bani È™i aÈ™a mai departe, în mod succesiv. Cinci È™ilingi bine investiÈ›i se transformă în È™ase, aceÈ™tia în È™apte È™i astfel, progresiv, se ajunge la o sută de lire. Cu cît ai mai mulÈ›i bani, cu atît produc mai mult dacă sînt investiÈ›i È™i cîștigul creÈ™te neîntrerupt Cine taie o scroafă îi anihilează toată descendenÈ›a pînă la cifra 1000. Cine cheltuieÈ™te o monedă de cinci È™ilingi ucide tot ceea ce ar fi putut să obÈ›ină de la ea: coloane întregi de lire sterline. Trebuie avute în vedere cele mai neînsemnate acÈ›iuni care pot influenÈ›a creditul. Lovitura ciocanului tău pe nicovală, auzită de creditorul tău la 5 dimineaÈ›a È™i la 8 seara îl face să fie mulÈ›umit pe timp de 6 luni. Dar dacă te vede la biliard sau îți aude glasul în circiumă la ora cînd ar trebui să munceÈ™ti, a doua zi îți va cere datoria È™i te va obliga să-i restitui banii mai înainte ca tu să poÈ›i dispune de ei. Þine evidenÈ›a cheltuielilor È™i veniturilor tale. Dacă îți dai osteneala È™i-È›i opreÈ™ti atenÈ›ia asupra acestor amănunte, ai să descoperi cum cheltuielile foarte mărunte se adună în sume impresionante È™i ai să-È›i dai seama cît ai fi putut să economiseÈ™ti È™i cît mai poÈ›i economisi în viitor. Cine cheltuieÈ™te în fiecare zi numai o centimă aruncă în foc È™ase lire pe an, lire ce i-ar permite să dispună de o sută. Cel care își pierde în fiecare zi timpul său în valoare de o centimă pierde, prin urmare, privilegiul de a folosi o sută de lire pe aa DATE INTERESANTE DIN INTERVIU Vîrsta, domnule Perez Nassif? 42 de ani, căsătorit Copii? Trei, de 15, 12 È™i, respectiv, 2 ani. Primul, băiat, Ruben, ca pe tatăl său. Al doilea, fată, Monica Patricia. Al treilea, iarăși fată, Claudia Fabiana, s-a născut pe negîndite, cînd soÈ›ia È™i dl. Perez Nassif se declaraseră satisfăcuÈ›i de patul conjugal. Cum își începuse cariera? Era de domeniul public faptul că începuse ca băiat de prăvălie la întreprinderea SANIPER È™i era mîndru de modestia primilor paÈ™i. Argentina, graÈ›ie Celui de Sus, are această mare calitate de a-i îngădui cuiva să ajungă pe cele mai înalte trepte dacă are perseverență È™i încredere în viitorul său strălucit. Ca amănunt, dacă îl consideraÈ›i sugestiv, vă mărturisesc ― dar aÈ™ dori ca aceasta să rămînă off the record ― că domnul Lambruschini l-a ales pe el dintre cei È™ase băieÈ›i care i se prezentaseră pentru că a citit pe faÈ›a lui ceva care l-a făcut să se gîndească că va avea o mare carieră. Cuvinte reproduse textual. Mai apoi È™i-a amintit mereu că domnul Lambruschini a avut încredere în el chiar din prima clipă. Cine ar fi putut crede că într-o zi se va afla mai sus de poziÈ›ia pe care o ocupa pe atunci domnul Lambruschini! Dar, aÈ™a este, tinere Muzzio. AÈ™a sînt legile vieÈ›ii. Trebuie spus, totuÈ™i, că domnul Lambruschini constituia un exemplu de contractare a muncii È™i era om de o cinste È™i onestitate pe care întreprinderea i le-a recunoscut în întregime. Numai cu oameni de calitatea È™i priceperea lui a reuÈ™it firma SANIPER să ajungă acolo unde a ajuns. Și chiar dacă nu mai aparÈ›ine staff-ului, după ce s-a bucurat de avantajele unei pensii cîștigate pe merit, figura sa caracteristică È™i, am putea spune, patriarhală este prezentă mereu în această casă. I-a făcut plăcere să-l evoce într-o astfel de împrejurare, subliniindu-i abnegaÈ›ia, onestitatea nedezminÈ›ită, spiritul de sacrificiu È™i dragostea sa pentru marea familie care constituie firma SANIPER. Corectitudinea sa mersese pînă acolo încît el însuÈ™i în persoană s-a văzut nevoit să-i ordone să lipsească o singură dată în cei treizeci de ani de serviciu neîntrerupt, pentru a-È™i face un control medical indispensabil, cînd sănătatea sa se È™ubrezise. Acest gen de oameni sînt cei care dau măreÈ›ie patriei. Și chiar în aceste zile ultime fusese prezent la înhumarea mamei sale, cînd, trecînd peste o astfel de tristă circumstanță, se bucurase că-l vede atît de drept ca în timpurile sale cele mai bune. Ce alte întreprinderi contau pe activitatea de conducere a domnului Perez Nassif? ÃŽn afară, fireÈ™te, de SANIPER, era preÈ™edinte la INMO-BILIARIA PERENAS È™i vicepreÈ™edinte pentru publicitate la PROPART. Responsabilități mari, din cîte ne dăm seama, dar care nu-l împiedică să desfășoare È™i alte activități în afara acestora, dar care, nu ne îndoim, slujesc interesele întregii naÈ›iuni. Lasă, lasă, nu trebuie să exagerăm, pentru că aceste sarcini în afara serviciului reprezintă o obligaÈ›ie pentru toÈ›i oamenii, în mod deosebit pentru noi, cei ajunÈ™i la o astfel de poziÈ›ie socială. E cazul, ca să dăm un exemplu, de Clubul Leilor din localitatea Lomas, condus pînă în 1965. Il întrebăm după aceea pe domnul Perez Nassif dacă au vreun temei zvonurile cu privire la sporirea È™i diversificarea activității întreprinderii È™i în alte ramuri economice. Mai concret, se vorbeÈ™te de o posibilă comasare a firmei SANIPER cu o întreprindere de obiecte sanitare. Domnul Perez Nassif afirmă că e încă prematur să se vorbească de o astfel de perspectivă, dar nu exclude o atare posibilitate în ceea ce priveÈ™te planurile de viitor ale întreprinderii pe care o conduce. Nu, nu are de ce să-È™i ceară scuze, e o întrebare perfect îndreptățită È™i consideră că nu săvîrÈ™eÈ™te nici un fel de infidelitate dacă face această anticipare. ÃŽn definitiv, nu-i o problemă deloc simplă, pentru că trebuie precedată de un marketing adecvat, avînd în vedere împrejurările dificile prin care trece industria naÈ›ională, în general, È™i obiectele sanitare, în special. Motivele? Destule È™i complexe. Dar nu-i încă oportun să ne referim la tot felul de amănunte. La timpul potrivit nu va exista nici un inconvenient în a le enumera. TotuÈ™i, un element poate fi anticipat: concurenÈ›a neloială È™i politica naÈ›ională incertă în ceea ce priveÈ™te domeniul industrial. Domnul Perez Nassif e una din persoanele care au mare încredere în viitorul patriei, dar actuala situaÈ›ie politică impune expectativa. InfluenÈ›ează, deci, după opinia domnului Perez Nassif, circumstanÈ›ele politice ale patriei asupra acestei panorame descurajante? Și de aici, această incertitudine? Fără nici un fel de îndoială. Este, aÈ™adar, imperios necesară găsirea unei soluÈ›ii în cadrul respectului pentru instituÈ›iile care ne-au caracterizat în mod tradiÈ›ional. Nu-i cazul să repetăm aici faptul că idiosincrasia noastră este străină oricărei inspiraÈ›ii din afară, oricărei intenÈ›ii de a angaja naÈ›iunea în aplicarea unei ideologii care nu coincide cu temperamentul È™i tradiÈ›ia noastră. Idealurile occidentale È™i creÈ™tine trebuie să constituie temelia pe care se va înălÈ›a Argentina viitorului. Exact pe această temă, domnul Perez Nassif a È›inut recent o conferință la filiala pe care Clubul Leilor a deschis-o de curînd în localitatea Boulogne. Etc. DRAGUL ȘI ÃŽNDEPÃRTATUL MEU TÃŽNÃR, îmi ceri să-È›i dau sfaturi, dar nu sînt în stare s-o fac într-o simplă scrisoare, nici măcar folosind ideile din eseurile mele, care nu reprezintă întru totul ceea ce sînt, ci ceea ce aÈ™ fi dorit să fiu, dacă nu aÈ™ fi încarnat în acest stîrv putred sau pe cale de a putrezi care e trupul meu. Nu te pot ajuta numai cu ideile acestea ce se agită în tumultul ficÈ›iunilor mele asemeni geamandurilor de lîngă țărmurile lovite de mînia furtunii. Mai degrabă È›i-aÈ™ putea fi de folos (È™i, poate, chiar am făcut-o) cu amestecul de gînduri È™i fantasme gălăgioase sau tăcute ce au ieÈ™it din sufletul meu, scri-indu-mi romanele, fiinÈ›e care se urăsc È™i se iubesc, se ajută sau se distrug, ajutîndu-mă sau distrugîndu-mă pe mine însumi. Nu refuz să-È›i întind mîna pe care mi-o ceri de atît de departe. Dar ceea ce pot să-È›i spun într-o scrisoare e puÈ›in lucru, uneori mai puÈ›in decît È›i-ar putea ajuta o privire ori o cafea pe care am luat-o împreună, după o plimbare prin acest labirint din Buenos Aires. Þi-ai pierdut încrederea în tine pentru că nu È™tiu cine È›i-a spus nu È™tiu ce. Dar acest prieten sau cunoscut (cît de înÈ™elător este cuvîntul acesta!) e prea aproape de tine pentru a te putea judeca, simÈ›indu-se înclinat să creadă că, dacă mănînci precum o face el, îți este egal. Sau desconsiderîndu-te, cum se pare că o face, într-un fel se crede superior. Este o purtare uÈ™or de înÈ›eles: dacă cineva stă Ia masă cu o persoană care a escaladat Himalaia, observînd cu superficialitate modul în care È›ine cuÈ›itul, e tentat să i se considere egal sau superior, uitînd (sau încercînd să uite) că ceea ce contează în această judecată este Himalaia È™i nu cuÈ›itul. Va trebui să treci cu vederea de mii de ori, în viață, astfel de obrăznicii Adevărata judecată nu o poÈ›i primi decît de la oameni excepÈ›ionali, înzestraÈ›i cu modestie È™i sensibilitate, cu luciditate È™i generoasă înÈ›elegere. Cînd veÈ™nic nemulÈ›umitul acela de Sainte-Beuve a susÈ›inut că în toată viaÈ›a lui clovnul de Stendhal nu va putea scrie o capodoperă, Balzac a susÈ›inut contrariul. Și era firesc: Balzac a scris Comedia umană, iar acest domniÈ™or o cărÈ›ulie al cărei titlu nu mi-l mai amintesc. De Brahms È™i-au bătut joc indivizi de tipul lui Sainte-Beuve: cum o să facă un lucru deosebit un grăsan ca ăsta? Un anume Hugo Wolf, cînd a avut loc prima audiÈ›ie a Simfoniei a patra, È™i-a pronunÈ›at sentinÈ›a în felul acesta: „Niciodată, pînă azi, într-o compoziÈ›ie muzicală nu au fost mai prezente trivialitatea, vidul È™i înÈ™elăciunea. Arta de a compune fără idei È™i fără inspiraÈ›ie È™i-a găsit în Brahms reprezentantul său cel mai demn". ÃŽn acelaÈ™i timp, însă, Schumann, minunatul Schumann, atît de nefericitul Schumann, a afirmat că se născuse compozitorul secolului. AÈ™adar, chiar dacă pare paradoxal, pentru a putea admira e nevoie de măreÈ›ie. Tocmai de aceea, un creator este recunoscut foarte rar de contemporanii săi: îl recunoaÈ™te posteritatea sau, cel puÈ›in, acest tip de posteritate contemporană care este străinătatea Lumea care se află departe. Cea care nu te vede cînd te îmbraci sau îți bei cafeaua Dacă astea li s-au putut întîmpla lui Stendhal È™i Brahms, cum poÈ›i să te descurajezi pentru ceea ce È›i-a spus un simplu cunoscut care locuieÈ™te la doi paÈ™i de casa ta? Cînd s-a publicat primul volum de Proust (după ce Gide aruncase manuscrisul la coÈ™), un anume Henri Gheon a scris că autorul „se încăpățînase să facă exact ceea ce este absolut contrariu într-o operă de artă, inventarul senzaÈ›iilor sale, recensămîntul cunoÈ™tinÈ›elor pe care le avea, totul în niÈ™te tabele succesive, niciodată la un loc, niciodată în întregime, mereu printr-o miÈ™care de peisaje È™i suflete". Se ataca, deci, de către prea înfumuratul critic exact esenÈ›a geniului proustian. La ce Bancă a Dreptății Universale i se va plăti lui Brahms durerea pe care a simÈ›it-o, pe care în mod inevitabil trebuie s-o fi simÈ›it în seara aceea cînd el însuÈ™i a cîntat la pian primul său concert pentru pian È™i orchestră? Atunci cînd l-au fluierat È™i au aruncat în el cu tot felul de murdării. Nu mai era Brahms, în spatele unei unice È™i modeste compoziÈ›ii a lui Discepolo, atunci cînd se adunase în el atîta durere, atîta tristeÈ›e È™i atîta dezolare. Mi-a fost de-ajuns să citesc o singură povestire de a ta. Da, cred că vei reuÈ™i să faci, cîndva, ceva măreÈ›. Dar eÈ™ti dispus să înduri toate grozăviile acestea? ÃŽmi spui că nu te găseÈ™ti, că eÈ™ti nehotărît, că nu È™tii ce să faci, È™i că eu sînt obligat să-È›i spun cîteva vorbe. Cîteva vorbe! Ar trebui să tac, È™i ai putea să consideri asta ca o crudă indiferență, ori ar trebui să-È›i vorbesc zile în È™ir, să rămîn lîngă tine ani de zile, uneori să-È›i vorbesc, alteori să tac, să pășim alături fără să ne spunem nimic, aÈ™a cum ni se întîmpla cînd moare cineva la care am È›inut mult È™i ne dăm seama că vorbele sînt fără rost sau pur È™i simplu nelalocul lor È™i ineficiente. Numai arta altor artiÈ™ti te poate salva în aceste momente, numai ea te poate consola È™i-È›i poate fi de ajutor. Numai suferinÈ›a marilor creatori care te-au precedat în acest calvar, numai ea îți poate fi utilă (groaznic!). Abia atunci te vei afla în situaÈ›ia cînd, în afară de talent È™i geniu, vei avea nevoie È™i de alte atribute sufleteÈ™ti: curajul pentru a spune adevărul tău, tenacitatea de a-È›i continua munca, un amestec ciudat de încredere în ceea ce trebuie să spui È™i repetata neîncredere în puterile tale, o combinaÈ›ie de modestie în faÈ›a giganÈ›ilor È™i de aroganță în faÈ›a imbecililor, nevoia de afecÈ›iune È™i curajul de a rămîne singur pentru a respinge ispita, dar È™i pericolul bisericuÈ›elor È™i narcisismului. ÃŽn astfel de momente te va ajuta numai amintirea celor ce au scris în singurătate: Melville, pe un vapor; Hemingway, într-o pădure; Faulkner, într-un sat Dacă eÈ™ti dispus să suferi, să te sfîșii, să suporÈ›i meschinăria È™i răutatea, neînÈ›elegerea È™i prostia, resentimentul È™i nesfîrÈ™ita singurătate, atunci da, dragul meu B., abia atunci vei fi pregătit pentru a depune mărturie. Culmea, însă, nimeni nu-È›i va putea garanta viitorul, viitorul care, în orice caz, va fi trist: dacă ratezi, pentru că ratarea este întotdeauna un chin, iar pentru un artist este tragică; dacă triumfi, pentru că triumful este întotdeauna un fel de vulgaritate, o sumă de neînÈ›elegeri, un fel de pipăit neruÈ™inat; transformîndu-te în această scîrboÈ™enie care se cheamă om public, pe care pînă È™i un copil precum erai tu însuÈ›i la început are dreptul (ce drept mai e È™i ăsta) să-l scuipe. Va trebui să suporÈ›i pînă È™i această injustiÈ›ie, să-È›i apleci spinarea È™i să continui să-È›i realizezi opera, ca È™i cînd ai ridica o statuie într-o cocină. CiteÈ™te-l pe Pavese: „Să te goleÈ™ti în întregime de tine însuÈ›i, pentru că ai scos în afară nu numai ce È™tii despre tine, ci È™i ceea ce bănuieÈ™ti È™i presupui că eÈ™ti, fiorurile, fantasmele È™i viaÈ›a ta cea inconÈ™tientă. Și să faci toate astea cu oboseală continuă È™i tensiune, cu grijă È™i teamă, cu descoperiri plăcute È™i amare înfrîngeri. S-o faci ca È™i cînd întreaga viață s-ar fi concentrat în acest punct, dîndu-È›i seama că nu preÈ›uieÈ™te nimic dacă nu o ocroteÈ™te È™i nu-i dă căldură un semn omenesc, un cuvînt, un suflet S-o faci murind de frig, vorbind în deÈ™ert, rămî-nînd singur, zi È™i noapte, precum un mort". Da, dacă vei auzi dintr-o dată acest cuvînt ― precum acum, oriunde ar fi, Pavese îl aude pe al nostru ― vei recunoaÈ™te È™i vei simÈ›i atît de dorita prezență, semnul aÈ™teptat de la o ființă care de Pe o altă insulă aude strigătul tău, cineva care înÈ›elege gesturile tale, cineva care va fi în stare să-È›i decodifice cifrul tău. Numai aÈ™a vei avea puterea să-È›i continui munca, nemaiauzind pentru un timp guiÈ›atul porcilor. Și chiar dacă aceasta va dura numai cîteva clipe, vei putea privi eternitatea Nu È™tiu cînd, în ce moment de deziluzie, Brahms a făcut să se audă melancolicele trompete pe care le auzim în prima miÈ™care din Simfonia întîi. Poate că n-a avut încredere în răspuns, pentru că a întîrziat treisprezece ani (treisprezece ani!) pînă să revină asupra acestei opere. IÈ™i va fi pierdut speranÈ›a, va fi fost scuipat de cineva, va fi auzit hohote de rîs batjocoritor în spatele său, va fi crezut că vede priviri dezamăgite. Dar chemarea aceea de trompete a străbătut timpul È™i, dintr-o dată, tu sau eu, abătuÈ›i de tristeÈ›e, o auzim È™i înÈ›elegem că, din datorie față de acel suferind, trebuie să-i răspundem prin ceva, printr-un semn care să-i indice că l-am înÈ›eles. Mă simt rău acum. Mîine sau peste cîteva zile voi continua să-È›i vorbesc. Luni dimineață. M-am dus în grădină cînd începea să se lumineze. LiniÈ™tea aceasta din pragul dimineÈ›ii îmi face bine. Simt prietenia cipreÈ™ilor È™i a arborelui de araucaria Chiar dacă, brusc, mă întristai văzînd gigantul acesta aici, ca un uriaÈ™ leu într-o cuÈ™că, tocmai cînd ar trebui să se afle pe înălÈ›imea munÈ›ilor din Patagonia, pe nobila È™i solitara frontieră cu Chile. Recitesc ceea ce È›i-am scris cu zile în urmă È™i mă ruÈ™inez un pic pentru patetismul meu. Dar aÈ™a mi-a ieÈ™it È™i aÈ™a o să las totul. Recitesc, de asemenea, scrisorile pe care mi le-ai trimis între timp, aceste cereri de ajutor. „Nu È™tiu prea bine ce vreau". Dar cine È™tie mai dinainte ce vrea? Și chiar È™i după aceea Delacroix spunea că arta se aseamănă cu contemplaÈ›ia mistică, mergînd de la rugăciunea confuză către un Dumnezeu invizibil pînă la viziunile precise ale momentelor telepatice. Pleci de la o intuiÈ›ie globală, dar nu È™tii ceea ce doreÈ™ti cu adevărat pînă nu termini, iar uneori nici atunci. ÃŽn măsura în care porneÈ™ti de la această intuiÈ›ie, tema precedă forma Dar înaintînd, vei vedea cum expresia înfrumuseÈ›ează totul, creînd la rîndul ei tema, astfel că la sfîrÈ™it îți va fi imposibil să le mai separi. Cînd se încurcă totuÈ™i această separare, ceea ce rezultă este fie literatură „socială", fie literatură bizantină. Două calamități. Ce sens ar avea să desparÈ›i forma de conÈ›inut în HAMLET? Shakespeare își lua subiectele de la autori de mîna a treia Care ar fi conÈ›inutul? Care e subiectul nefericitului său precursor? Este exact ce ni se întîmplă cu visele: cînd ne trezim, ceea ce ne amintim destul de vag este „subiectul", ceva atît de diferit de visul cel adevărat precum tema acestui biet diavol față de opera lui Shakespeare. Adică exact ceea ce îi face pe anumiÈ›i psihanaliÈ™ti să nu reuÈ™ească în încercările lor, atunci cînd vor să-È›i descifreze enigmaticul mit al nopÈ›ii după bîiguielile pe care i le îndrugi tot tu. ÃŽnchipuieÈ™te-È›i că s-ar încerca să se cerceteze tainele sufletului lui Sofocle după relatările unui spectator. A spus-o nu de mult Holderlin: sîntem niÈ™te zei cînd visăm È™i niÈ™te cerÈ™etori cînd gîndira în acelaÈ™i fel se explică È™i nereuÈ™ita anumitor adaptări (sinistru cuvînt!) de opere esenÈ›ialmente literare la film. Ai văzut SANCTUARUL? N-a mai rămas decît povestea, adică ceea ce de obicei se cheamă subiectul romanului. Și spun se cheamă de obicei pentru că subiectul este romanul însuÈ™i, în întregimea lui, cu bogățiile È™i splendorile lui, cu implicaÈ›iile sale ascunse, cu infinitele reverberaÈ›ii ale cuvîntului, sunetului È™i culorilor È™i nicidecum aceste faimoase È™i presupuse „întîmplări". Nu există teme mari È™i teme mici, nici subiecte sublime È™i subiecte triviale. Oameni sînt cei care sînt mici, mari, sublimi, triviali. AceeaÈ™i poveste a studentului sărac care o ucide pe cămătăreasă poate să fie o simplă nuvelă poliÈ›istă sau poate să fie CRIMà ȘI PEDEAPSÃ. După cum vei fi observat, ghilimelele, parantezele È™i sublinierile sînt frecvente È™i aproape inevitabile în acest gen de false probleme, dovedind că nu sînt nimic altceva decît ceea ce, realmente, sînt: false probleme. Și dacă am fi riguroÈ™i, după cum ne este existenÈ›a de complicată, iar limbajul gol È™i ipocrit, ar trebui să uzăm de ele în tot timpul. Sau să inventăm, cum a făcut Xul Solar, un mijloc mai subtil pentru a sugera că avem o ironică neîncredere în cuvînt sau pentru a face astfel o aluzie perversă la deteriorarea lui semantică: vocale intermediare, precum ii sau 6 din germană, ceea ce face ca Golda Meir să fie muiere, iar Paul Bourget un măre scriitor. Xul a fost un spirit generos care È™i-a lăsat geniul său în vorbire, geniu pe care mulÈ›i l-au plagiat fără s-o recunoască, exact ca hoÈ›ii care îi fură pe cei ce le dau găzduire. Că n-o să fii în stare, după cum îmi spui, să scrii despre ..orice temă" e un semn bun, nu un motiv de descurajare. Să nu crezi în cei care scriu despre orice lucru. Obsesiile își au rădăcinile lor foarte adînci È™i cu cît sînt mai adînci, cu atît sînt mai PuÈ›ine. Și cea mai profundă dintre ele este È™i cea mai obscură, dar, in acelaÈ™i timp, unica È™i atotputernica rădăcină a celorlalte, cea care reapare de-a lungul tuturor operelor unui creator adevărat: pentru că nu-È›i vorbesc despre fabricanÈ›i de poveÈ™ti, de „fecunzii" fabricanÈ›i de teleromane sau best-seller-uri de acelaÈ™i tip, aceste Prostituate ale artei. AceÈ™tia da, își pot alege temele. Cînd se scrie cu seriozitate, lucrurile se inversează: tema e cea care își alege autorul. Și nu trebuie să scrii nici măcar un rînd care să nu fi țîșnit din obsesia aceasta care te pîndeÈ™te mereu, care te urmăreÈ™te din cele mai întunecate adîncuri, uneori ani în È™ir. Rezistă, speră, pune-È›i la încercare ispita: dar să nu fie ispita facilului, cea mai periculoasă dintre toate pe care va trebui să le respingi. Un pictor are „uÈ™urinÈ›a" de a picta atît cît o are È™i un scriitor de a scrie. Ai grijă cînd cedezi. Scrie cînd nu mai poÈ›i suporta, cînd simÈ›i că altfel ai înnebuni. Și atunci scrie „la fel", acelaÈ™i lucru, vreau să spun cercetează din nou, mergi pe alt drum, cu mijloace mai puternice, cu mai multă experiență È™i disperare, la fel ca întotdeauna Căci, cum spunea Proust, opera de artă este o dragoste nefericită pe care, în mod fatal, o presimt uneori ceilalÈ›i, din afară. Fantasmele care urcă din grotele noastre subterane, mai devreme sau mai tîrziu, se vor prezenta din nou, È™i nu le va fi greu să obÈ›ină o lucrare mai potrivită pentru condiÈ›ia lor. Și atunci, planurile părăsite, schiÈ›ele È™i ciornele aruncate vor reveni pentru a se alcătui cu mai puÈ›ine defecte decît înainte. Și să nu iei în seamă ceea ce-È›i vor putea spune cei vicleni, cei care fac pe deÈ™tepÈ›ii, obiectîndu-È›i că scrii mereu despre acelaÈ™i lucru. Sigur că da! Este ceea ce au făcut Van Gogh È™i Kafka È™i toÈ›i cei care sînt într-adevăr mari, severii (dar duioÈ™ii) părinÈ›i care îți veghează sufletul. Operele succesive se aseamănă cu oraÈ™ele care se ridică pe ruinele anterioare: deÈ™i sînt noi, materializează o anume nemurire, nemurire alimentată de vechile legende, de oamenii aceleiaÈ™i rase, de amurguri È™i răsărituri asemănătoare, de priviri È™i chipuri care, ancestral, se reîntorc mereu. De aceea este o tîmpenie ceea ce se crede de obicei despre personaje. Va trebui să spunem o dată pentru totdeauna, cu mîn-drie „Madame Bovary sînt eu" È™i punct Dar aÈ™a ceva nu se poate, È™i nici tu nu ai să poÈ›i: în fiecare zi va veni cineva pentru a se informa, pentru a te întreba dacă acest personaj a apărut de aci, ori de acolo, dacă e portretul acestei femei sau al alteia, dacă, în schimb, tu eÈ™ti „reprezentat" de omul acesta care pare doar un spectator melancolic. Aceasta face parte din pipăitul neruÈ™inat la care m-am referit mai înainte, din infinita È™i aproape labirintica vulgaritate a neînÈ›elegerii oricări opere de ficÈ›iune. Personajele! ÃŽntr-o zi din toamna lui 1962, cu dorinÈ›a unui adolescent, am căutat locul în care „a trăit" madame Bovary. Că un tînăr caută locul unde a suferit un personaj de roman e un lucru uimitor, dar că lucrul acesta îl face un romancier, cineva care È™tie pînă în ce punct aceste fiinÈ›e nu au existat decît în sufletul creatorului lor, dovedeÈ™te că arta este mai puternică decît faimoasa È™i reputata realitate. Astfel, cînd de pe înălÈ›imea unui deal din Normandia am întrezărit, în cele din urmă, biserica din Ry, inima a început să-mi bată ca niciodată: prin enigmatica putere a creaÈ›iei literare, satul acela devenea culmea pasiunilor omeneÈ™ti È™i, în acelaÈ™i timp, atingea vîrfurile ei cele mai tenebroase. Aici trăise È™i suferise cineva care, dacă n-ar fi fost însufleÈ›it de spiritul năvalnic È™i torturat al unui artist, ar fi trecut de la nimic la nimic, precum atîția alÈ›ii. AÈ™a cum un medium insignifiant, într-un moment de transă, posedat de spirite mai puternice decît el, rosteÈ™te cuvinte È™i e cutreierat de pasiuni pe care micul său suflet ar fi fost incapabil să le simtă. Se spune că Flaubert a vizitat satul acesta, că a stat de vorbă cu oamenii de aici, că a intrat în farmacia din care personajul său își va cumpăra într-o zi otrava îmi închipui de cîte ori a venit È™i a stat pe înălÈ›imea unuia dintre dealurile acestea, poate chiar pe locul unde m-am aÈ™ezat eu pentru a contempla pentru prima dată acest sat absolut neinteresant Și de cîte ori se va fi gîndit la viață È™i la moarte, în legătură cu fiinÈ›a aceea hărăzită să dea trup propriilor sale frămîntări! Această dulce È™i amară voluptate de a-È™i imagina un destin nou: dacă el ar fi fost femeie; dacă ar fi fost privat de alte însuÈ™iri (un anume cinism amar, o anume luciditate feroce); dacă, în sfîrÈ™it, în loc să fie romancier ar fi fost condamnat să trăiască È™i să moară ca o mic burgheză de provincie. Pascal afirmă că viaÈ›a e o masă de joc pe care destinul pune naÈ™terea, caracterul È™i circumstanÈ›a noastră, cele pe care nu le putem evita Numai creatorul poate să mai parieze o dată, cel puÈ›in în lumea spectrală a romanului. NereuÈ™ind să fie nebuni, sinucigaÈ™i sau criminali în viaÈ›a ce le-a fost ursită, creatorii pot fi toate acestea măcar în aceste simulacre intense. Cîte neliniÈ™ti proprii avea să întrupeze corpul acelei biete romantice de È›ară! Să ne închipuim pentru o clipă sumbra ei copilărie în Hotel-Dieu, în acel spital din Rouen. L-am cercetat cu atenÈ›ie, cu înfiorată meticulozitate. Amfiteatrul dă spre grădina aripii de clădire pe care o ocupa familia ei. Cățărîndu-se pe grila-juri împreună cu surorile ei, fascinat, Gustave contempla cadavrele acelea putrede. Aici, în momentele acelea, va fi încolÈ›it pentru totdeauna în sufletul său această neliniÈ™te a trecerii timpului, aici va fi fost marcat definitiv, în mod macabru È™i sordid, de acest rău metafizic care-i tulbură pe mai toÈ›i marii creatori care încearcă să se salveze prin artă: singura putere care ne lasă iluzia că sîntem deasupra trecerii È™i inevitabilei morÈ›i: que j'ai gardé la forme et l 'essence divine de mes amours décomposés... Poate că din vîrful acelui grilaj, observînd corupÈ›ia, Gustave a devenit copilul timid È™i gînditor care se spune că ar fi fost: distrat È™i ironic, cu conÈ™tiinÈ›a precarității dar È™i a puterii lui. CiteÈ™te-i cele mai bune opere, nu aceste expoziÈ›ii de epitete, aceste bijuterii plictisitoare de cuvinte, ci paginile cele mai dure din acest neiertător roman, È™i ai să observi că este exact copilul acesta cel care, sensibil È™i deziluzionat, descrie cruzimea existenÈ›ei cu un fel de voluptate a mîniei. Melancolia È™i tristeÈ›ea nu sînt decît fundaluL Lumea îi repugnă, îl răneÈ™te, îl oboseÈ™te. Cu aroganță, se hotărăște să construiască alta, după chipul È™i asemănarea sa Nu va face concurență stării civile, precum cu inocentă injustiÈ›ie față de propriul său geniu a încercat să facă Balzac, ci lui Dumnezeu însuÈ™i. De ce să creezi dacă realitatea ce ne-a fost dată ne satisface? Dumnezeu nu scrie romane. Acestea se nasc din imperfecÈ›iunea noastră, din lumea plină de defecte în care ne-a fost dat să trăim. Eu nu am cerut să mă nască, nici tu. Ne-au adus pe lume cu forÈ›a. Și să nu crezi că Flaubert a scris povestea acelei biete nefericite pentru că i-ar fi cerut-o. A scris-o pentru că a intuit de la prima vedere că în acea naraÈ›iune poliÈ›istă putea să-È™i scrie propria È™i secreta lui naraÈ›iune poliÈ›istă, ridiculizîndu-se pe el însuÈ™i cu cruzimea cu care numai un nebun e în stare s-o facă, caricaturizîndu-se în acea insignifiantă paranoică de provincie, care, ca È™i el, iubea țările îndepărtate È™i locurile necunoscute. ReciteÈ™te capitolul IV È™i ai să-l vezi pe el însuÈ™i în această plăcere pentru alte timpuri È™i locuri, pentru călătorii È™i cai de poÈ™tă, cu răpiri È™i mări exotice: iluzia romantică în toată puritatea ei, aÈ™a cum a simÈ›it-o pentru totdeauna copilul acela proțăpit în vîrful grilajului. Tema romanului său este, prin urmare, propria sa existență, distanÈ›a din zi în zi mai mare între viaÈ›a reală È™i fantezia sa Visurile transformate în realități simple, iubirile sublime preschimbate în derizorii locuri comune. Ce putea face biata nefericită decît să se sinucidă? Și prin sacrificiul acestei sărmane, acestei neajutorate, acestei ridicole fiinÈ›e romantice de la È›ară, Flaubert (în mod trist) se salvează. Se salvează... E un fel de a spune, un mod grăbit de a vedea lucrurile, aÈ™a cum ni se întîmplă mereu, cînd nu sîntem atenÈ›i. Eu È™tiu, în schimb, ceea ce cu lacrimi în ochi va fi murmurat mama mea, gîndindu-se nu la Emma, ci la el, la bietul supravieÈ›uitor da Flaubert: „Dumnezeu să-l ajute!" Șocul sufletului romantic cu lumea își asumă astfel sarcastica nepotrivire È™i o face cu o mîndrie sadică. Pentru a-È™i distruge sau pentru a-È™i ridiculiza propriile iluzii, se urcă pe scena de bîlci, caricatură a existenÈ›ei burgheze: acolo, jos, discursurile municipale; sus, în camera sordidă a hotelului, o altă retorică, cea a lui Rodolphe, cel care o cucereÈ™te pe Emma cu fraze gata făcut. Dialectica atroce a trivialității prin care romanticul Flaubert, cu o mutră groaznică, își bate joc de falsul romantism, aÈ™a cum un spirit religios e în stare să vomite într-o biserică plină de credincioÈ™i Acesta e Flaubert! Patronul obiectiviÈ™tilor. Și, în treacăt fie spus, te rog să nu mai pronunÈ›i cuvîntul acesta: e ca È™i cînd mi-ai vorbi de subiectivismul È™tiinÈ›elor. Fii mîndru că aparÈ›ii unui continent în care țări mici È™i sărace, ca Nicaragua È™i Peru, au dat poeÈ›i uriaÈ™i, precum Ruben Dario È™i Cesar Vallejo. O dată pentru totdeauna, să fim noi înÈ™ine! Să nu vină domnul Robbe-Grillet pentru a ne spune cum se scrie un roman. Să ne lase în pace. Și, mai ales, tinerii de talent ca tine să renunÈ›e, în sfîrÈ™it, la a mai asculta cu un sacru respect ceea ce ne porunceÈ™te această încruciÈ™are de bizantini È™i teroriÈ™ti. Dacă primitivii au avut creatori atît de mari, asta se explică prin aceea că s-au aflat departe de aceste curÈ›i atît de rafinate. GîndeÈ™te-te la ruÈ™i, la scandinavi, la nord-americani. Uită-È›i, prin urmare, de aceste ordine care ne vin de la Paris, în directă legătură cu par-fumurile È™i moda vestimentară. Obiectivism în artă! Dacă È™tiinÈ›a poate È™i trebuie să se lipsească de eu, arta nu o poate face È™i este inutil să È™i-o propună ca pe o datorie. Această „impotență" este tocmai virtutea ei. Mai mult sau mai puÈ›in exact, Fichte spunea că obiectele de artă sînt creaÈ›ii ale spiritului, iar Baudelaire considera arta drept o magie care amestecă, într-un singur tot, creator È™i lume. Aceste peÈ™teri misterioase în care trăiesc fiinÈ›ele lui Leonardo, aceÈ™ti enigmatici dolomiÈ›i albăstrui pe care-i întrezărim, ca într-un fund de mare, dincolo de chipurile ambigue, ce altceva sînt dacă nu expresia spiritului lui Leonardo? Sătui de emoÈ›ia pură È™i fascinaÈ›i de È™tiință, s-a vrut ca romancierul să descrie viaÈ›a oamenilor aÈ™a cum descrie un zoolog obiceiurile la furnici. Numai că un scriitor profund È™i adevărat nu poate descrie pur È™i simplu viaÈ›a unui om de pe stradă. Indată ce nu-i atent (È™i niciodată nu-i), omul acela va începe să simtă È™i să gîndească ca un delegat dintr-un È›inut obscur È™i sfîșiat al scriitorului. Numai scriitorii mediocri pot face o simplă cronică, descriind cu fidelitate (ipocrit cuvînt!) realitatea externă a unei epoci ori a unei naÈ›iuni. ÃŽn cazul celor mari, potenÈ›a lor este atît de năvalnică, încît nu o pot face chiar dacă È™i-ar propune-o cu tot dinadinsul. Ni se spune că Van Gogh vroia să copieze pînzele lui Milet Nu a reuÈ™it, bineînÈ›eles: apăreau mereu teribilii săi sori È™i arbori, arbori Și sori care nu sînt altceva decît descrierea spiritului său halucinant N-are importanță ce a spus Flaubert despre nevoia de a fi obiectiv. Tot el, în corespondenÈ›a lui, ne spune că s-a plimbat prin pădure într-o zi de toamnă È™i a simÈ›it că era un bărbat È™i amanta lui, calul È™i frunzele pe care călca, vîntul È™i ceea ce își spuneau îndrăgostiÈ›ii aceia Personajele mele ― spunea ― mă urmăresc pretutindeni sau, mai exact, eu însumi mă aflu în sufletul lor. Personajele se nasc din adîncul fiinÈ›ei, sînt ipostaze care îl reprezintă È™i, în acelaÈ™i timp, îl trădează pe creatorul lor, pentru că îl pot depăși în bunătate È™i inechitate, în generozitate È™i avariÈ›ie. Constituind o surpriză pînă È™i pentru propriul lor creator, care le observă, perplex, pasiunile È™i viciile. Vicii È™i pasiuni care pot ajunge să fie exact contrare celor pe care acest mic zeu semiputer-nic le are în viaÈ›a sa cotidiană: dacă este un spirit religios, vedea născîndu-se în faÈ›a sa un ateu neruÈ™inat: dacă e cunoscut pentru bunătatea sau generozitatea sa, va recunoaÈ™te în unul din personajele sale atitudinile extreme ale răutății È™i meschinăriei. Și, ceea ce e încă È™i mai înspăimîntător, privindu-le, îl va încerca ciudată satisfacÈ›ie. Madame Bovary c'est moi, bineînÈ›eles. Dar de asemenea erai Rodolphe, cu cinica lui incapacitate de a suporta acest romantisr al amantei sale. Și bietul Bovary È™i acest M. Homais, acest ateu farmacie. Pentru că fiind un romantic disperat, căutînd È™i negăsind absolutul, Flaubert poate înÈ›elege foarte bine ateismul È™i, de asemenea, acest tip de ateism al iubirii profesat de cănăliuÈ›a de Rodolphe. Contemporanii lui Balzac ne spun (cu această plăcere desfrînată pe care o au cei mici cînd se simt mari descoperind minciunile giganÈ›ilor) că „adevăratul" Balzac era vulgar È™i vanitos, ca È™i cînd ar dori să ne facă să credem că măreÈ›ele sale creaturi sînt simple fantezii ale unui mitomaa Nu: sînt cele mai pur emanaÈ›ii ale spiritului său. Spre binele sau spre răul său. Pînă È™i castelele È™i priveliÈ™tile pe care le alege pentru ficÈ›iunile sale sînt simboluri ale obsesiilor lui. Stephen Dedalus, din PORTRETUL, ne asigură că artistul, precum Dumnezeu Creatorul, rămîne deasupra operei sale, indiferent, curățindu-È™i unghiile. Irlandez mincinos! Din ceea ce È™tim despre acest geniu, atît această operă cît È™i ULYSSES nu sînt decît proiecÈ›ia lui Joyce însuÈ™i. A pasiunilor, dramei, a tragicomediei personale È™i a ideilor sale. Creatorul se află peste totx nu numai în personajele sale. E alege drama, locul, peisajul. ÃŽn REPUBLICA, Platon afirmă că Dumnezeu a creat arhetipul mesei, tîmplarul creează simulacrul acestui arhetip, iar pictorul simulacrul acestui simulacru. Aceast este unica posibilitate a unei arte imitative: o deÈ™ertăciune la cut în timp ce marea artă este însufleÈ›ire. Nu imitarea unei biete me's de tîmplar, ci descoperirea realității cu ajutorul sufletului artistului AÈ™a că, în toamna aceea din 1962, cînd din vîrful unui deal, cu inima înfiorată, am contemplat bisericuÈ›a din Ry; cînd ar intrat, tăcut È™i gînditor, în farmacia care fusese cîndva a lui M. Homais; cînd am privit locul de unde Emma, patetică È™i plină de dorință, lua diligenta pentru a se duce la Rouen, nu vedeam nici biserica, nici farmacia, nici ulicioara aceea, ci fragmentele unui spirit nemuritor pe care-l simÈ›eam palpitînd dincolo de niÈ™te simple obiecte ale lumii exterioare. Luni seară. Am avut o zi foarte grea, dragul meu B., mi se întîmplă lucruri pe care nu mi le pot explica, dar între timp, poate chiar de aceea, încerc să trăiesc în acest univers diurn al ideilor. Ispita universului platonic! Cu cît e mai mare tumultul interior, cu atît sînt mai mari presiunile care ne apasă È™i cu atît mai mult ne simÈ›im înclinaÈ›i să căutăm o ordine a ideilor. Intotdeauna mi se întîmplă asta, dar ar trebui să spun că aÈ™a se întîmplă întotdeauna. Cercetează-l pe acest celebru È™i armonios grec cu care ne-au umplut capul în liceu: este o invenÈ›ie a secolului al XVIII-lea È™i face parte din arsenalul de locuri comune în care vei afla È™i flegma englezilor, È™i spiritul de măsură al francezilor. Ingrozitoarele È™i neliniÈ™titoarele tragedii greceÈ™ti ne-ar ajunge pentru a anihila astfel de tîmpenii dacă nu am dispune de dovezi mai filozofice È™i, în special, de invenÈ›ia platonismului. Fiecare caută ceea ce nu are È™i dacă Socrate caută RaÈ›iunea, aceasta-i pentru că are urgentă nevoie de ea împotriva pasiunilor sale: îți aminteÈ™ti, pe faÈ›a sa se citeau toate viciile. Socrate a inventat RaÈ›iunea pentru că era un smintit, iar Platon a repudiat arta pentru că era un poet Frumoase antecedente pentru aceÈ™ti îmblînzitori ai Principiului ContradicÈ›iei După cum observi, logica nu serveÈ™te nici celor care au inventat-o. Cunosc foarte bine această ispită platonică È™i nu pentru că mi-ar fi povestit-o. Am suferit-o, mai întîi, pe cînd eram adolescent, cînd m-am trezit singur, masturbîndu-mă într-o realitate murdară È™i perversă. Atunci am descoperit acest paradis, cu sentimentul celui care, după ce s-a tîrît printr-un cîmp plin de bălegar, dă peste un lac transparent în care se poate îmbăia Și l-am descoperit mulÈ›i ani mai tîrziu, în Bruxelles, cînd m-am gîndit că pămîntul se deschidea sub picioarele mele, atunci cînd francezul acela tînăr ce avea să moară în mîinile Gestapoului mi-a vorbit de ororile stalinismului. Am fugit la Paris, unde nu am îndurat numai foamea È™i frigul din iarna lui 1934, ci È™i dezolarea Pînă cînd am dat peste portarul acela de la Ecole Normale, din rue d'Ulm, care m-a lăsat să dorm în patul lui. ÃŽn fiecare noapte trebuia să intru pe fereastră. Am furat atunci, din librăria Gibert, un tratat de calcul infinitezimal È™i încă îmi mai aduc aminte de clipa în care, în timp ce îmi luam cafeaua caldă, am deschis înfiorat cartea, ca cineva care pătrunde într-un sanctuar tăcut după ce se salvase, murdar È™i înfometat, dintr-un oraÈ™ jefuit È™i devastat de barbari. Teoremele acelea m-au îmbrățiÈ™at aÈ™a cum niÈ™te infirmiere delicate îmbrățiÈ™ează trupul cuiva care are coloana vertebrală fracturată. Și astfel, puÈ›in cîte puÈ›in, printre crăpăturile spiritului meu sfîșiat, am început să întrezăresc gravele È™i splendidele turnuri. Am rămas mult timp în acea redută a tăcerii. Pînă cînd într-o zi m-am trezit ascultînd (ascultînd È™i nu auzind, ascultînd cu patimă) rumoarea oamenilor, undeva, jos, în stradă. Incepeam să simt nostalgia sîngelui È™i a murdăriei pentru că este singurul mod de a simÈ›i viaÈ›a Și ce altceva ar putea înlocui viaÈ›a, chiar aÈ™a, cu chinul È™i sfîrÈ™itul ei? Cine È™i cîți sînt cei care se sinucid într-un lagăr de concentrare? AÈ™a sîntem făcuÈ›i È™i aÈ™a trecem de la o extremă la alta. Chiar È™i în aceste zile de final ale existenÈ›ei mele, în multe împrejurări m-a reispitit acel teritoriu absolut Niciodată n-am reuÈ™it să văd un laborator fără să simt nostalgia inversă a ordinii È™i purității. Și chiar dacă nu am dezertat din această bătălie cu monÈ™trii mei, chiar dacă nu am cedat ispitei de a mă reîntoarce într-un laborator precum un războinic într-un schit, uneori am făcut-o în mod ruÈ™inos, refugiindu-mă în ideile despre ficÈ›iune: la jumătatea drumului între năvala sîngelui È™i mănăstire. Sîmbătă ÃŽmi vorbeÈ™ti despre ceea ce s-a publicat în revista columbiană. Sînt genul de calamități care te vor obliga într-o zi să-È›i laÈ™i braÈ›ele în jos, predîndu-te, sau să strigi cu toată indignarea de care eÈ™ti în stare. Se publică numai gunoiul interviului. Extirpată cea mai mare parte din ideile mele, ceea ce se întîmplă acum nu mai are nici un fel de legătură cu mine. Știi ce am făcut într-o zi, eu È™i prietenul meu Itzigsohn, pe cînd eram studenÈ›i? Combaterea lui Marx cu fraze din Marx. Din cîte înÈ›eleg, treci printr-o criză din cauza unor probleme pe care È™i le pune în aceste momente literatura latino-americană. Și pentru că mă întrebi ce poÈ›i face, trebuie să-mi rectific aici afirmaÈ›iile aproape comice pe care È›i le-am îndrugat Am spus întotdeauna că noutățile de formă nu sînt indispensabile pentru o operă revoluÈ›ionară din punct de vedere artistic, aÈ™a cum o demonstrează cazul lui Kafka; È™i am mai spus că nu sînt suficiente, aÈ™a cum o demonstrează atîtea cazuri săvîrÈ™ite de manipulatorii semnelor de punctuaÈ›ie È™i ai tehnicii de legătorie. Poate câ opera rirerara cu È™anul: din piesa care au mai rămas, un gem poate reface titlul. Este întră operă a lui Kafka cea care nu-i nepotrivit să compar său vocabular, nici sintaxa-i domoală. Ai citit cartea lui Janouch? Ar trebui s-o citeÈ™ti pentru că în epoci de felul acesteia se cuvine să ne întoarcem privirile din cînd în cînd, spre sfinÈ›i precum Kafka sau Van Gogh: nu te vor dezamăgi niciodată, te vor ajuta să-È›i găseÈ™ti drumul, te vor obliga (moral) să-È›i regăseÈ™ti o atitudine gravă în una din convorbirile sale, Kafka îi aminteÈ™te lui Janouch de virtuozul care se ridică deasupra temei cu uÈ™urinÈ›a unui prestidigitator. Dar, ne avertizează el, adevărata operă de artă nu este un act de virtuozitate ci o naÈ™tere. Și cum s-ar putea vorbi de o lehuză care naÈ™te cu virtuozitate? Acesta e patrimoniul comedianÈ›ilor care continuă din punctul în care adevăratul artist se opreÈ™te. AceÈ™ti indivizi, susÈ›ine el, fac vrăji cu cuvintele unei magii de salon: un mare poet, însă nu face trafic cu emoÈ›ia: el suferă vizionara încleÈ™tare a omului cu destinul său. Aceste avertismente sînt deosebit de potrivite pentru noi, spanioli È™i latinoamericani, întotdeauna dispuÈ™i verbalismului È™i minciunii. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de Mairena , cînd vorbeÈ™te cu ironie de „evenimentele consuetudinare care se petrec în stradă"? Acum obiÈ™nuiesc să treacă drept elemente ale artei de avangardă. Borges care nu poate fi bănuit că ar dispreÈ›ui limba, spune despre Lugones că „geniul său a fost fundamentalmente verbal", iar contextul ne relevă sensul peiorativ al acestei aprecieri. Și despre Queyedo că „a fost cel mai mare maestru al limbii" pentru a adaugă „dar Cervantes...", exact aÈ™a, cu aceste trei melancolice puncte de suspensie. Dacă eÈ™ti de acord că a căutat zile în È™ir epitetul optim (o recunoaÈ™te el însuÈ™i), vei conchide împreună cu mine că în acest tip de contraargumentări există multă È™i dureroasă autocritică, cel puÈ›in pentru preÈ›iozitatea care convieÈ›uieÈ™te în el, alături de atîtea virtuÈ›i: exact tendinÈ›ele elogiate (È™i caricaturizate) de imitatorii săi, cele pe care el le dispreÈ›uieÈ™te prin aceste lamentări laterale. Pentru că un mare scriitor nu este un maestru al cuvîntului, ci un mare om care scrie È™i o È™tie foarte bine. Dacă nu, cum de-l preferă pe primitivul Cervantes în locul virtuozului Quevedo? La timpul său, Machado l-a admirat pe Ruben Dario, calificîndu-l drept maestru incomparabil al formei, pentru ca, ani mai tîrziu, să-l considere „un mare poet È™i un mare corupător" pentru nefasta influentă exercitată asupra imitatorilor, cei care nu au făcut altceva decît să-i sublinieze È™i să-i multiplice defectele. Pînă au ajuns la frenezia verbală, la emfaza grotescă È™i la caricatură: ceea ce reprezintă, de fapt, pedeapsa pe care zeul literaturii o rezervă elevilor. GîndeÈ™te-te la Vargas Vilas, la deliranta lui go-noree, descendent tarat al fondatorului unei dinastii. Există o reînnoită dialectică între viață È™i artă, între adevăr È™i artificiu. O manifestare de tipul acelei enantiodromii a lui Hera-clit: în lumea spiritului, totul înaintează împotriva contrariului său. Și cînd literatura devine periculos de literară, cînd marii creatori sînt înlocuiÈ›i de manipulatori de cuvinte, cînd marea magie se transformă în magie de music-hall, survine un impuls vital care o salvează de la pieire. Ori de cîte ori BizanÈ›ul ne amenință cu sfîrÈ™itul artei din exces de sofisme, sînt primitivii cei care vin în ajutorul său: cei de la periferie, precum Hemingway, ori autohtonii, precum Celine: È›ipi care intră călări, cu lăncile însîngerate, în saloanele unde marchizii pomădaÈ›i dansează menuete. Nu. Cum de am putut săvîrÈ™i precaritățile acestui reportaj? Nu am negat reînnoirea artei. Am spus numai că trebuie să fim cu băgare de seamă la anume înÈ™elătorii È™i, mai ales, la cuvîntul „nou", probabil cel care oferă cele mai multe false valenÈ›e semantice, în artă nu există un progres în sensul celui care există în È™tiință. Matematica noastră este superioară celei a lui Pitagora, dar sculptura noastră nu este mai „bună" decît cea din timpurile lui Ramses al II-lea Proust face caricatura unei doamne care numai din snobism considera că Debussy e mai bun decît Beethoven doar pentru faptul că se născuse după acesta. ÃŽn artă nu există tot atîtea înnoiri cîte cicluri, cicluri care corespund unei concepÈ›ii a lumii È™i a existenÈ›ei. Egiptenii nu sculptau aceste monumentale statui geometrice pentru că ar fi fost incapabili de naturalism; dovadă, figurile de sclavi descoperite în morminte; pentru ei, însă, „adevărata realitate" era cea de dincolo, acolo unde timpul nu există, È™i ceea ce se aseamănă cel mai mult cu eternitatea este geometria hieratică. AminteÈ™te-È›i momentul în care Piero della Francesca introduce proporÈ›ii È™i perspective: nu este un „progres", în ceea ce priveÈ™te arta religioasă; nu-i decît manifestarea spiritului burghez, pentru care „adevărata realitate" e cea din lumea aceasta, spiritul oamenilor care cred mai mult într-o poliță decît într-o liturghie, într-un inginer mai mult decît într-un teolog. De aici pericolul cuvîntului „avangardă" în artă, mai ales cînd se aplică în mod strict problemelor de formă. Ce sens are să spui că sculpturile naturaliste ale grecilor reprezintă un progres față de acele statui geometrice? Dimpotrivă, în artă se întîmplă de obicei ca autorul să devină brusc revoluÈ›ionar, aÈ™a cum s-a înfîmplat în Europa supercivilizată cu arta neagră È™i cea polineziană. AtenÈ›ie, deci, la acest fetiÈ™ism al „noului". Fiecare cultură are un simÈ› al realității È™i în interesul acestui ciclu natural fiecare artist își are simÈ›ul său. Noul pentru Kafka nu e ceea ce înÈ›elegea prin nou John Dos Passos. Fiecare creator trebuie să caute È™i să găsească propriul său instrument, cel care îi va îngădui să-È™i rostească într-adevăr adevărul său, viziunea sa asupra lumii. Și chiar dacă în mod inevitabil orice artă se construieÈ™te pe arta ce a precedat-o, dacă creatorul este înnăscut, va face ceea ce îi este propriu, uneori cu o încăpățînare rizibilă pentru cei care merg după modă. Nu te întrista: aceasta e valabil pentru îmbrăcăminte È™i coafură, nu pentru romane sau catedrale. Se întîmplă, de asemenea, că e mai uÈ™or să recunoÈ™ti noutatea în ceea ce este exterior, fapt pentru care John Dos Passos a impresionat mai mult decît Kafka Dar aÈ™a cum È›i-am spus, numai opera lui Kafka, în întregimea ei, este cea care reprezintă un nou limbaj. Incă de pe vremea romantismului german a existat un teolog care se numea Schleiermacher, È™i care considera cunoaÈ™terea întregului ca un examen premergător examinării părÈ›ilor, ceea ce este, mai mult sau mai puÈ›in, ceea ce susÈ›in acum structuraliÈ™tii. Totalitatea este cea care conferă un sens nou fiecărei fraze, chiar È™i fiecărui cuvînt Cineva a observat că atunci cînd Baudelaire spune: „în altă parte, foarte departe de aici", un cuvînt ca „aici" scapă de trivialitatea sa prin perspectiva pe care Baudelaire o are asupra condiÈ›iei pămînteÈ™ti a omului: semnul gol, în aparență lipsit de valență poetică, este valorizat de aura stilistică a întregii opere. Și în ceea ce-l priveÈ™te pe Kafka, e de-ajuns să te gîndeÈ™ti la infinitele reverberaÈ›ii metafizice È™i teologice care emană dintr-un cuvînt atît de ponosit, un simplu cliÈ™eu al procurorilor, precum cuvîntul „proces"... Nu înseamnă, prin urmare, că nu accept noutatea: ceea ce nu accept este să nu-mi vină cu ursul, ceea ce nu-i acelaÈ™i lucru. ÃŽn afară de aceasta, e adevărat că din zi în zi suport tot mai greu frivolitatea în artă, mai ales cînd este amestecată cu RevoluÈ›ia. (ReÈ›ine, în treacăt, că de obicei cuvintele încep prin majusculă. Trista experiență le coboară la minusculă pentru ca în final să termine prin cea mai tristă experiență, ajungînd între ghilimele.) Că o femeie urmează moda e ceva natural; că un artist face acelaÈ™i lucru e abominabil. Observă ceea ce se întîmplă cu artele plastice. Cu dramatice excepÈ›ii, s-au transformat într-o artă de elită în cel mai rău sens al cuvîtli, o specie de rococo asemănător celui care domina saloanele din secolul al XVII-lea. Adică, departe de a fi o artă de avangardă, e o artă de ariergardă. Și cum se întîmplă în astfel de situaÈ›ii, a devenit o artă minoră: e bună pentru a te distra, pentru a te destinde cîteva clipe, făcînd cu ochiul celor din jur. ÃŽn saloanele de care-È›i vorbesc se întîlneau domni sătui de viață, pentru a spune bancuri È™i pentru a-È™i bate joc de orice. Se scriau acrostihuri neruÈ™inate, epigrame È™i jocuri de cuvinte, parodii după ENEIDA, se propuneau teme È™i trebuiau să se scrie versuri. Odată s-au scris 27 de sonete despre (ipotetica) moarte a unui papagal. O activitate care pentru adevărata artă este ca un foc de artificii față de incendierea unui orfelinat. Muzică de mort, nimic care să ne tulbure digestia. Seriozitatea era ridiculizată, inventivitatea se substituia geniului, ceea ce este întotdeauna de prost gust în timp ce bieÈ›ii oameni mureau de foame sau erau torturaÈ›i în celule, o artă de o astfel de natură nu poate fi considerată decît o perversitate a spiritului È™i o decadență putredă. Trebuie să recunoaÈ™tem, totuÈ™i, că aceasta nu se considera drept conducătoarea RevoluÈ›iei care se apropia Mai aveau încă un bun-simÈ›, ceea ce nu se poate spune despre cei care azi fac acelaÈ™i lucru. Azi, pentru a nu merge mai departe, în Buenos Aires, tinerii care se pretind revoluÈ›ionari (cel puÈ›in pretindeau că sînt în acele zile, chiar dacă acum e posibil să aibă slujbe foarte bune È™i să se fi căsătorit onorabil) au primit cu mare gălăgie proiectul unui roman care se putea citi de la a la zet sau invers. Tot ei sînt cei care vorbesc despre mase È™i cocioabe, dar, ca È™i marchizii de odinioară, sînt niÈ™te distinÈ™i putrezi È™i decadenÈ›i. La ultima bienală de la VeneÈ›ia cineva a expus un mongoloid aÈ™ezat pe un scaun care, la rîndul său, era pus pe un pat de campanie. Cînd se ajunge la astfel de extreme, e de înÈ›eles că toată civilizaÈ›ia noastră se prăbuÈ™eÈ™te. Prin urmare, îți dai seama despre ce fel de noutăți am vorbit cu acest domn în timpul interviului. Cred că era un reacÈ›ionar, pentru că îi venea să verse. Dar tocmai în faÈ›a acestei Academii a Antiacademiei va trebui să apelezi încă o dată la curajul de care È›i-am vorbit de la început, fortificîndu-te cu amintirea marilor nefericiÈ›i ai artei, precum Van Gogh, care au îndurat pedeapsa singurătății din cauza revoltei lor, în timp ce falÈ™ii revoluÈ›ionari sînt adulaÈ›i de revistele de specialitate È™i trăiesc foarte bine pe spezele bietului burghez pe care îl insultă, indivizi creaÈ›i de această societate de consum pe care pretid că o combat, terminînd prin a fi cîntăreÈ›ii ei! ÃŽÈ™i vor rîde de tine. Dar tu rămîi tare È™i aminteÈ™te-È›i că „ce qui paraîtra bientât le plus vieux c'est qui d'abord aura păru le plus moderne". ÃŽn acest fel, poate nu ai să fii un scriitor al vremuÈ™oarelor tale, dar vei fi un artist al Timpului tău, al apocalipsului despre care, oricum, va trebui să-È›i laÈ™i mărturia ta, salvîndu-È›i sufletul. Romanul se situează între începutul timpurilor moderne È™i sfîrÈ™itul acestui început, înaintînd paralel cu profanarea (cuvînt semnificativ!) în creÈ™tere a fiinÈ›ei umane, cu acest înspăimîntător proces de demistificare a lumii. Tocmai de aceea încercările de a judeca romanul de azi în termeni pur formali sînt absolut sterile. Romanul de azi trebuie judecat în contextul acestei formidabile crize totale a omului, în raport cu acest uriaÈ™ arc care începe o dată cu creÈ™tinismul. Pentru că fără creÈ™tinism n-ar fi existat conÈ™tiinÈ›a neliniÈ™tită, iar fără tehnica ce caracterizează aceste timpuri moderne nu s-ar fi produs nici desacralizarea, nici nesiguranÈ›a cosmică, nici singurătatea, nici alienarea Astfel, Europa a injectat în naraÈ›iunea legendară sau în simpla aventură epică neliniÈ™tea psihologică È™i metafizică, pentru a produce un gen nou (acum da, trebuie să folosim acest calificativ!) care avea drept scop revelarea unui teritoriu fantastic: conÈ™tiinÈ›a omului. Marii dramaturgi greci, a spus Jaspers, ofereau prin operele lor o înÈ›elepciune tragică, în stare nu numai să-i emoÈ›ioneze pe spectatori, ci să-i È™i transforme, convertindu-se astfel în educatori ai poporului. După aceea însă, această înÈ›elepciune s-a transmutat, spune Jaspers, în fenomen estetic È™i atît poetul, cît È™i auditoriul au abandonat această gravă atitudine de la origini pentru a realiza imagini fără sînge. Lucrul acesta nu-i adevărat, pentru că o operă ca PROCESUL nu-i mai puÈ›in gravă decît OEDIP REGE. ÃŽn schimb, e adevărat pentru arta care în fiecare moment de rafinament s-a transformat într-o simplă manifestare a estetismului È™i bizantinismului. Numai în lumina acestei doctrine trebuie să judeci literatura continentului nostru. VISELE ACESTEA OR Sà Mà ÎNNEBUNEASCà îi spunea, privindu-l fix, ca È™i cînd ar fi vrut să descifreze gîndurile nemărturisite. Da, da, îi răspundea el, o să mă ocup de asta, n-ai teamă. Homunculul o privea din borcanul lui, cu o expresie înspăimântătoare. Trebuia să-l fi lăsat să iasă? Bine, dar viermele negru, diavolul negru care se arunca spre faÈ›a lui M. cînd Ricardo îi opera pîntecul? Amîndouă posibilitățile erau îngrozitoare È™i È™ovăiala sa devenea eternă. Intre timp, hîrtiile sale apăreau în mod misterios, ca niÈ™te negre sarcasme care soseau din cele mai neaÈ™teptate ascunziÈ™uri. Le „lăsa" în locuri întîmplătoare, dar cu siguranță că, mai devreme ori mai tîrziu, el ar fi dat peste ele È™i le-ar fi cercetat Aici se aflau, de exemplu, aceste puÈ›ine cuvinte veninoase, cu litera neregulată, aproape neinteligibilă: „Du-te È™i te împreună cu matrimoniul Sartre-Simone de Beauvoir. Lume cumsecade". DIFERITE FELURI DE DIFICULTÃÞI Va începe să scrie a doua zi. Este o hotărîre fondată, însoÈ›ită de o anume bună dispoziÈ›ie. Se duce la plimbare cu multă plăcere È™i chiar dacă observă spre apus desenul unui nor care îl neliniÈ™teÈ™te, deÈ™i nu È™tie de ce, uită de acest incident destul de repede È™i, odată ajuns în centru, străbate strada Uruguay, aproape de Tribunal, examinînd vitrinele care-i atrag atenÈ›ia întotdeauna, suscitînd, poate, amintiri din copilărie. Cu mult interes, încercînd să nu-i scape nici un amănunt, le parcurge în mod sistematic, pentru că e foarte uÈ™or să te pierzi în cantitatea aceea de obiecte amestecate: creioane colorate, gumă de lipit, benzi de scotch de diferite dimensiuni È™i culori, compasuri, cleme japoneze, lupe. Sînt foarte multe papetarii È™i cercetarea lor îi produce o anume euforie pe care o consideră drept un semn bun pentru lucrul pe care va trebui să-l înceapă în ziua următoare. Mai apoi își bea cafeaua la EL FORO, cumpără ziarul LA RAZON È™i citeÈ™te cu multă atenÈ›ie È™tirile, începînd de la urmă, căci, aÈ™a cum a reuÈ™it să-È™i dea seama de-a lungul vieÈ›ii, ziarele È™i revistele sînt foarte pe dos, lucrurile cele mai interesante aflîndu-se pe ultimele pagini. ÃŽn noaptea aceea s-a dus la culcare cu un sentiment care, chiar dacă nu era de bucurie, se asemăna cu bucuria: aceeaÈ™i legătură care poate să existe între culoarea unei flori de muÈ™cată È™i amintirea sa Cînd s-a trezit, a simÈ›it o durere acută în braÈ›ul stîng, împiedicîndu-l să-l folosească. Imposibil să scrie la maÈ™ină. După mai bine de o săptămînă, durerea a devenit suportabilă, dar tocmai atunci a sosit profesorul doctor Gustav Siebenmann, de la Universitatea din Erlangen. Cînd a plecat profesorul, se adunase atîta corespondență, încît s-a hotărît să-È™i dedice două sau chiar trei zile pentru răspunsuri, astfel ca să nu mai fie sîcîit în momentul în care se va apuca de scris. Apropiindu-se de sfîrÈ™itul acestei îndeletniciri, a sosit scrisoarea de la doctorul Wolfgang Luchting, în care i se enume-rau ultimele dificultăți pe care le avusese cu doamna dr. Schliiter, în legătură cu traducerea Cum trebuia să procedeze? El, personal, Luchting, era de părere că trebuia căutat un alt traducător. Nu efortul de a aplana aceste conflicte, nici cel impus de scrisorile ce trebuiau trimise lui Luchting È™i doamnei dr. Schluter pentru a atenua situaÈ›ia, nu aceasta îl neliniÈ™teÈ™te, ci certitudinea că ceva reapare iarăși, cu perfidie, interpunîndu-se în planurile sale. Cu toate acestea, deci cu mare greutate, începe să scrie. Moment în care Noemi Lagos îi telefonează pentru a-i spune că Alfredo i-a comunicat că cineva i-a spus că G. a spus (unde? cum?) că el, Sábato, a spus nu È™tiu ce, aÈ™a că Noemi consideră că el trebuie să arate clar (cui? cînd? în ce fel?) că această versiune este inexactă. Intră într-o criză de depresiune care-l È›ine cîteva zile, timp în care se gîndeÈ™te că a) nu merită să-i explice lui G. nimic despre ceea ce nici nu a spus; b) că nu merită să-i explice nimănui nimica despre nici un fel de problemă prezentă, trecută sau viitoare; c) că e mult mai bine să nu fii o persoană publică È™i d) că cel mai bine ar fi fost să nu se fi născut Program atît de vast È™i de dificil în îndeplinirea lui, mai ales în ceea ce priveÈ™te naÈ™terea, încît, de îndată ce È™i-l formulează, depresiunea ce se anunÈ›ase o dată cu durerea braÈ›ului devine È™i mai puternică. Dar, aÈ™a cum prevăzuse în virtutea unei experienÈ›e îndelungate, lucrurile nu aveau să se termine aici: După nenumărate tatonări È™i nereuÈ™ite, ales fiind domnul Ralph Morris pentru sarcina de a traduce EROI ȘI MORMINTE în engleză, È™i după aproape zece ani de conflicte cu Heinemann, din Londra, în aceeaÈ™i problemă, rezultă că paginile de probă ce fuseseră aprobate nu erau traduse de numitul domn Morris, după cum o dovedesc capitolele pe care continuă să i le expedieze. Trebuie refuzat Dar, în cazul ăsta, cum rămîne cu contractul încheiat cu HOLT & RINEHART? Conflictul cu Heinemann a întîrziat cu zece ani apariÈ›ia cărÈ›ii în engleză È™i dificultatea de acum amenință cu întîrzierea altor cîțiva ani publicarea ei la New York. ÃŽn timp ce se gîndeÈ™te la posibilitatea că toată povestea asta ar putea să aibă o legătură cu Orbii (unul dintre cei care s-au oferit cu entuziasm să citească paginile de probă ale lui Morris se numeÈ™te Augen!), are loc un foarte activ schimb de scrisori: Sábato către Morris Morris către Hoit Hoit către Morris È™i Săbato Morris È™i Sábato către Hoit, schimb care, după neplăcute, confuze È™i triste negocieri, ia sfîrÈ™it cu promițătoarea prietenie a domnului Morris, cu angajamentul de a traduce cartea într-un timp pe care nu-l poate aprecia È™i cu încrederea parÈ›ială a editorilor Hoit, care abia acum sînt de părere că nimeni nu va putea traduce acest roman în engleză. ÃŽn decursul acestui proces, profesorul Egon Pavelici îi confirmă faptul că versiunea sîrbo-croată a doctorului Schwartz are greÈ™eli foarte mari, unele dintre ele absolut compromițătoare, anulînd cartea Sábato comunică numai în parte observaÈ›iile lui Egon Pavelici editurii ATENEUM, iar editura, fireÈ™te, transmite aceste observaÈ›ii domnului Ștefan Andrici, care, imediat, pune în miÈ™care puternica sa maÈ™ină de scrisori către critici, ziariÈ™ti, profesori È™i prieteni, vorbindu-le despre traducerea sa, despre meritele sale literare È™i personale, despre sacrificiul È™i aplicaÈ›ia sa, precum È™i despre defectele morale, intelectuale È™i fizice ale domnului Sábato. Aproape în acelaÈ™i timp, doctorul Luchting expediază un nou rechizitoriu împotriva editurii È™i amenință cu renunÈ›area la traducerea eseurilor dacă LIMES nu cedează în exigenÈ›ele sale. Scrisori corelative trimise de Sábato lui Luchting È™i doamnei Schlüter, lămuriri, incriminări bilaterale È™i trilaterale între doctorul Luchting È™i editură, între editură È™i autor, între autor È™i doctorul Luchting È™i între acesta È™i editură, toate în decursul mai multor săptămîni care pentru Sábato se complică È™i mai mult cu înmormîntarea lui K., cu o întîlnire în casa lui Basaldiia, unde P. afirmă că Sábato a uitat definitiv È™i în mod semnificativ de prietenii săi, cu o îngrozitoare discuÈ›ie din cauza lui H., care spune că G. a spus ceva în legătură cu lămurirea pe care Sábato a refuzat s-o facă, apoi cu o scrisoare către revista RAZON Y FABULA, din Bogota, rectificînd cîteva afirmaÈ›ii groteÈ™ti dintr-un interviu pe care acceptase să-l dea unui individ cu maniere plăcute È™i, în sfîrÈ™it, cu un atac de gută care-l È›ine la pat alte două săptămîni, după care își promite că în orice condiÈ›ii, fie ce-o fi, se va întoarce la roman È™i va începe să-l scrie. Dar atunci soseÈ™te studentul Richard Ferguson, care își elaborează o lucrare asupra operei sale în cadrul universității din Washingtoa Nu apucă să termine È™i cu afacerea aceasta, că i se spune că trebuie să se dedice de urgență revizuirii operei complete pentru editura LOSADA È™i să arunce o privire È™i asupra criptogramei pe care i-o trimite domnul Ahmed Moussa: versiunea arabă a romanului TUNELUL. ÃŽntre timp e obligat să semneze sau să facă declaraÈ›ii despre: situaÈ›ia evreilor din Rusia torturi deÈ›inuÈ›ii politici televiziunea argentiniană peronism antiperonism evenimentele din Paris, Praga, Caracas È™i Ceylon problema palestiniană, momente în care începe È™i o foarte dificilă corespondență privind traducerea în ebraică, în care se propune, se acceptă È™i, în cele din urmă, după diferite alternative, se refuză traducătorul propus de editură. Exact atunci soseÈ™te un profesor de la Universitatea McGill, Montreal, care predă un curs de literatură hispano-americană È™i doreÈ™te să înregistreze o conversaÈ›ie cu el. BineînÈ›eles, între timp s-a adunat o nouă cantitate de corespondență, pe care, parcurgînd-o, se vede nevoit să refuze, fără a ofensa pe nimeni, invitaÈ›iile făcute de către Universitatea din Santiago de Chile ÃŽntîlnirea scriitorilor din Caracas Societatea Ebraică din Rosario Comisia de Cooperare a Școlii Industriale Nr. 3 din Cordoba Comitetul pentru Conservarea Ierusalimului Clubul de la Roma Universitatea Catolică din Salto Revista Bibliotecii Almafuerte AsociaÈ›ia GradaÈ›ilor de la Lincoln (provincia Buenos Aires) Institutul Postuniversitar Mariano Moreno din Bell Viile Institutul pentru Literatură de pe lîngă Universitatea din Cuyo Societatea Scriitorilor din Rio Cuarto Festivalul din Manizales, Columbia Față de unii dintre aceÈ™tia se scuză, pretextînd atacul de gută, inexistent în acel moment, dar care se produce de îndată ce a fost invocat Acută, durerea îl È›intuieÈ™te timp de cincisprezece zile, chiar È™i peste, timp pe care-l foloseÈ™te citind cu glas tare DON QUIJOTE È™i promițîndu-È™i că, imediat ce se va simÈ›i mai bine, va începe să scrie. Plan care trebuie amînat din nou datorită unui motiv care cade ca un fulger într-o zi cu soare: cineva vrea să-i vorbească despre o problemă, dar între patru ochi, vă rog foarte mult, nu pot prin telefon. Subliniază de cîteva ori această condiÈ›ie. O problemă? Necunoscutul ocoleÈ™te discuÈ›ia, dar în cele din urmă e nevoit să recunoască în mod aluziv despre ce este vorba: ceva în legătură cu ceea ce a scris despre Orbi Drace, îi pare foarte rău, dar el nu se poate întîlni pentru a discuta o astfel de problemă, din foarte multe motive, în mod deosebit pentru că el nu poate fi răspunzător pentru ceea ce spune sau face unul din personajele sale. La început, Necunoscutul pare să fie de acord cu explicaÈ›ia primită, dar cîteva zile mai tîrziu revine asupra rugăminÈ›ii sale È™i vorbeÈ™te cu femeia din casă. După aceea mai face două încercări să-i vorbească lui Săbato, dar acesta refuzi Din cauza acestor telefoane însă, renunță încă o dată la planul său de a se apuca de scris. Se mărgineÈ™te la a rămîne pe scaun în camera sa, privind ore în È™ir în acelaÈ™i colÈ›. CONTINUA SÃ-L URMÃREASCà PIAZA REA, ERA LIMPEDE, dar nu mai putea să dea înapoi, aÈ™a că s-a reaÈ™ezat pe scaun, jurîndu-È™i că, întîmplă-se orice s-ar întîmpla, nu va interveni. ÃŽn acest timp, ochii Bebei aruncau raze laser. ― Tot ce mai lipseÈ™te ― a strigat ea ― e să negi prezicerea Strigăt la care Dr. Arrambide, potrivindu-È™i nodul de la cravată È™i trăgînd de mînecile cămășii albastre, cu o mutră de permanentă uimire, a adăugat că el dorea fapte, nu generalități. Fapte, domnii mei. ÃŽn plus, totul depindea de ceea ce se înÈ›elegea prin prezicere: un radiolog care descoperă o tumoare cu ajutorul razelor X, de exemplu, vede lucruri pe care alÈ›ii nu au cum să le vadă. Privirile Bebei s-au străluminat cu vădită ironie: ― FaceÈ›i parte dintre persoanele care ejaculează doar la privirea unei fotografii a fraÈ›ilor Wright. Și, pe deasupra, îmi veniÈ›i cu prăfuitele raze X. ― Þi-am spus, e un exemplu. Poate că alÈ›i subiecÈ›i emit raze pe care încă nu le cunoaÈ™tem. ― Nu văd de ce mă faci contemporan cu fraÈ›ii Wright. Tinerii consideră întotdeauna că un bărbat care a trecut de cincizeci de ani e foarte bătrîn È™i e timpul să-È™i amintească de faptul că e cu un picior în groapă. Ca È™i cînd vorbele astea i-ar fi confirmat spusele de mai înainte, de acord cu logica ei particulară, Beba a conchis: ― Deci nu crezi în clarvăzători. Arrambide s-a adresat lui Sábato care continua să privească în pămînt L-a forÈ›at să vorbească: ― Dumneata ai fost martor. Spune-i acestei bacante dacă eu am negat posibilitatea clarviziunii: Sábato, fără să-È™i ridice fruntea, a spus că na ― Acum È›i-e clar. Nu cred, dar nici nu refuz să cred Dacă cineva mi-o dovedeÈ™te cu fapte că e în stare să vadă ceea ce se află în camera de alături, cum nu o să fiu de acord? Sînt un om de È™tiință È™i sînt obiÈ™nuit să admit ceea ce mi se demonstrează. ― Vei fi auzit, în acest caz, de situaÈ›ii concrete. ― Nimic foarte precis. ― Ah, nu? Și cazul lui Etcheverry nu È›i se pare foarte precis? ― Etcheverry? ― Da, moartea lui Etcheverry. ― Cum, a murit Etcheverry? ― Haide, nu face pe prostul. ― Perfect Și ce-i spusese acest domniÈ™or? ― Þi-am spus: îi prezisese moartea De față cu foarte multă lume. Nu mai È™tiu cum s-au petrecut lucrurile foarte exact, dar... ― Iar începem. Niciodată nu se È™tie foarte exact ce s-a înfîmplat. ― Lasă-mă să vorbesc, drace. La un moment dat, Etcheverry a spus ceva urît despre Saleme. Nu È™tiu dacă Saleme l-a auzit sau nu. ― Dacă e clarvăzător nu trebuia să-l fi auzit ― Da, aÈ™a este, dar turcul s-a învineÈ›it È™i i-a spus unuia care se afla alături de el... ― Unuia, unuia, mereu aceeaÈ™i imprecizie... ― Te rog, învață măcar să asculÈ›i. Tot pretinzi că eÈ™ti un spirit È™tiinÈ›ific! Turcul s-a învineÈ›it È™i i-a spus celui ce se afla lîngă el... ― Lîngă el... Cine era? Cum se numeÈ™te acest domn-cheie? Date precise, te rog. Cifre, nume, date. Nu-mi veni cu generalități. ― De unde să È™tiu eu cine se afla alături de el în clipa aceea? Dar există mai multe persoane care pot depune mărturie: Lalo Palacios ― chiar È™i Ernesto se afla acolo, nu-i aÈ™a? ― Da ― a admis Săbato, continuînd să privească în pămînt ― Perfect, să admitem această imprecizie de pînă acum. Și ce i-a spus Saleme acestui domniÈ™or fără nume precis? ― I-a spus că Lalo n-o să aibă mult timp pentru a-È™i rîde de el, pentru că foarte curînd o să moară într-un accident de automobil: chiar în după-amiaza aceea ― Foarte bine, admit că Etcheverry a murit într-un accident de automobil. Dar cum putem fi siguri că moartea lui fusese prezisă? ― Þi-am spus că au fost de față foarte mulÈ›i martori? ― Abia acum cîteva clipe ai spus că Saleme i-a comunicat această È™tire funestă, presupun că pe un ton potrivit È™i nu prin strigăte, unui domn care a preferat să rămînă necunoscut Și se pare că acesta este singurul martor adevărat, nu-i aÈ™a? ― Asta nu È™tia Nu È™tiu ce i-a spus Saleme È™i nici dacă acesta a fost sau nu auzit de ceilalÈ›i. Dar ceea ce È™tiu e că după accident toată lumea vorbea despre cele prezise. ― Cei care l-au auzit pe Saleme au fost impresionaÈ›i È™i cîțiva s-au decis să-l însoÈ›ească pe Lalo, cel puÈ›in pînă trece strada ― Un moment. ― Ce mai vrei? ― Una din două: dacă turcuÈ™orul acesta este clarvăzător È™i a spus că va muri, cum puteau ceilalÈ›i să evite ceea ce era de neevitat? Și dacă nu era un clarvăzător, de ce atîta grabă în a-l însoÈ›i pe Etcheverry? ― Ascultă ce-È›i spun. Prietenii au ieÈ™it cu Etcheverry fără să-i spună nimic, înÈ›elegi? Negrul Echagiie È™i maghiarul acela l-au însoÈ›it pînă a trecut strada pentru a-È™i găsi maÈ™ina După aceea s-au întors. ― Nu am de ce să-i ofensez pe prietenii aceÈ™tia ai tăi, dar trebuie să fii de acord că nu-i dădea inteligenÈ›a afară din casă. ― De ce nu? ― Pentru că turcuÈ™orul prezisese că va muri în după-amiaza aceea într-un accident de automobil, dar nu că o să-l zdrobească imediat ce va ieÈ™i în strada. ― AÈ™a e. Abia l-au lăsat pe Lalo, că È™i-au amintit cuvintele lui Saleme, s-au urcat într-o altă maÈ™ină È™i au început să alerge în urma lui. L-au ajuns după vreo zece minute È™i în clipa aceea Peque a început să claxoneze pentru a-i atrage atenÈ›ia È™i a-l face să oprească. Poate că Lalo a crezut că era vorba de cineva care vroia să-l depășească È™i nu È™i-a dat seama cine claxona Pînă cînd s-au aÈ™ezat alături È™i au strigat la el să oprească. ÃŽn clipa aceea, Lalo s-a speriat, a început să È›ipe la ei È™i, cum privea în lături, s-a lovit de un stîlp. Acum ce mai spuneÈ›i? ― Că nu-i o dovadă. ― Þi se pare puÈ›in? ― Sînt mai multe explicaÈ›ii ― Care, te rog? ― Cea dintîi, că Saleme avea influență asupra oamenilor slabi de înger. Vroia să se răzbune pe ironia lui Lalo È™i i-a aranjat moartea ― Dacă acceptăm explicaÈ›ia asta, rezultă că prezicătorii nu prezic viitorul, ci îl provoacă. ― Vezi că n-are rost să discutăm? Nu, nu este aÈ™a Acum cîteva clipe m-ai auzit cum îi explicam acestui domn că materia È™i spiritul nu se supun aceloraÈ™i legi. Relativitatea nu-i stăpînă decît pe universul fizic. Nu are nimic comun cu restul. Ai auzit? ― Și ce-i cu asta? ― Este. A încerca să explici fapte ale spiritului prin geode e ca È™i cum ai pretinde că poÈ›i să extirpi neliniÈ™tea folosind cleÈ™tele dentistului ― Foarte bine Și care e teoria ta? ― PoÈ›i s-o citeÈ™ti. Dacă vrei ― Nu am timp. ― Ai răbdare. Nimeni n-o să moară de asta ― EÈ™ti teribil, dă-i înainte. Nu fi pedant Sábato a suspinat. ― Teoria mea susÈ›ine că sufletul se poate desprinde de trup. ― Mai nimica. ― Da Numai că este unicul mod, după părerea mea, de a explica premoniÈ›ia, prezicerea È™i toate celelalte. CiteÈ™te-l pe Frazer: toate popoarele primitive cred că în timpul somnului sufletul se desparte de trup. ― Ah, nu, Ernesto, asta-i prea de tot Ar însemna că cea mai bună dovadă a unei teorii este ca aceasta să fie crezută de hoten-toÈ›i. Asta ar fi culmea iresponsabilității È™i a obscurantismului. Au dreptate bolÈ™evicii, bătrîne. ÃŽÈ›i mai rămîne să fii plătit de ambasada americană. ― După tine, înseamnă că Levi-Strauss este agent CIA. Nu uita ce spune despre culturile primitive. ― Prea bine. Să lăsăm CIA la o parte. Și ce-i cu asta? ― Desprinzîndu-se de trup, sufletul se desprinde de spaÈ›iu È™i timp, categorii care nu stăpînesc decît materia, putînd astfel să observe un prezent pur. Dacă asta e adevărat, visele nu ne vorbesc doar despre trecut, fiind È™i simboluri ale viitorului. Nu întotdeauna clare. Aproape niciodată univoce sau literale. CoÈ™marurile ar fi viziunile infernului care ne aÈ™teaptă. E clar? ― Da, foarte clar. Dar totul depinde ca hotetonÈ›ii să È™tie mai mult decît È™tim noi. AÈ™a că du-te la ambasada americană, că am nevoie de niÈ™te dolari. Sábato a tăcut, fixîndu-È™i din nou privirile în pămînt, gînditor. Beba l-a observat cu lacrimi în ochi. Cînd Sábato È™i-a ridicat privirile, l-a întrebat ce se întîmplă cu el. ― Nimic, absolut nimic. ― Ceea ce mi se întîmplă mie e că sînt foarte feminină Mă duc să-i fac baie Pipinei. NACHO A URMÃRIT-O PE SORA SA DE LA DISTANÞà și astfel au ajuns la colÈ›ul străzilor Cabildo cu Echeverria. Aici, Agustina a traversat prima dintre străzi È™i a continuat pe Echeverria, ajungînd în piață, cînd a început să meargă încet, cu paÈ™ii ei mari, caracteristici, numai că de data aceasta o făcea ca È™i cînd terenul ar fi fost minat Ceea ce îl întrista cel mai mult însă era faptul că uneori se oprea È™i privea în jur, de parcă ar fi pierdut pe cineva Mai apoi s-a aÈ™ezat pe o bancă, în faÈ›a bisericii: la lumina felinarelor, îi vedea faÈ›a preocupată È™i privirile îndreptate cînd în pămînt, cînd în lături. Atunci l-a zărit apropiindu-se pe S. Ea s-a ridicat brusc, iar el a luat-o de braÈ› cu hotărîre, îndrep-tîndu-se spre strada Arcos. Nacho a rămas mult timp cu ochii închiÈ™i, în întuneric, spri-jinindu-se de un copac. Cînd È™i-a venit în fire, a privit înapoi È™i s-a întors acasă. DESPRE SÃRACI ȘI CIRCURI Trîntit în pat, abătut, Nacho privea girafele care pășteau libere È™i domoale în cîmpiile din Kenya Nu vrea să se gîndească la nimic. Nu vrea să aibă È™aptesprezece ani. Are numai È™apte È™i priveÈ™te cerul din Parcul Patricienilor. ― PriveÈ™te, Carlucho, spune, norul acela e o cămilă. Sorbindu-È™i ceaiul de mate, Carlucho își ridică ochii spre cer È™i aprobă cu un mormăit slab. Se apropie amurgul È™i în parc se lasă pacea È™i liniÈ™tea. Pe Nacho îl încîntă această oră alături de prietenul său: pot să discute atîtea lucruri interesante. După un moment de tăcere, îl întreabă: ― Carlucho, vreau să-mi spui adevărul. Tu crezi în MoÈ™ Crăciun? ― ÃŽn MoÈ™ Crăciun? Nu-i place că i se pune această întrebare È™i, ca întotdeauna cînd e preocupat, începe să-È™i aranjeze caramelele È™i bomboanele de ciocolată. ― Hai, Carlucho, spune-mi. ― ÃŽn MoÈ™ Crăciun, ai spus? ― Da, spune-mi. Fără a-l privi, murmură ca pentru el: ― De un' să È™tiu eu, Nacho? Eu sînt un prost, un inorant, n-am făcut nici patru clase. Niciodată n-am fost bun decît pentru munca a mai grea Salahor, stivuitor, săpător, de toate. ― Spune-mi, Carlucho. Aproape că s-a înfuriat ― Ce muscă te-a piÈ™cat! De ce trebuie să È™tiu eu lucruri din astea? Trăgînd cu coada ochiului, l-a văzut pe Nacho lăsîndu-È™i ochii în pămînt, îndurerat. ― Ascultă, Nacho, iartă-mă, eu sînt prietenul tău, dar trebuie să È™tii că am o fire de te scoate din minÈ›i. A aranjat din nou È™irurile de caramele È™i bomboane de ciocolată, după care a spus: ― Ascultă, Nacho. De-acum ai făcut È™apte ani È™i trebuie să È›i se spună o dată pentru totdeauna adevărul. Nu există MoÈ™ Crăciun. Totu-i o poveste, o minciună. ViaÈ›a e foarte tristă, de ce să ne înÈ™elăm? Þi-o spune Carlo Americo Salerno. ― Bine, dar atunci ce-i cu jucăriile? Glasul lui Nacho era disperat. ― Jucăriile? ― Da, Carlucho, jucăriile. ― Totu-i o poveste, È›i-am spus. N-ai văzut că apar numa în ghetele ălor bogaÈ›i? Cînd eu eram un țînc, numa atît de mare, MoÈ™ Crăciun n-a venit niciodată în casa noastră. Se ducea numa la ăi ghiftuiÈ›i. Acum înÈ›elegi? E clar ca bună ziua: MoÈ™ Crăciun e părinÈ›ii. Nacho È™i-a lăsat capul în pămînt È™i a început să deseneze cu degetul pe nisipul de lîngă lespezile aleii. Apoi, apatic, a luat o piatră È™i a È›intit trunchiul unui copac. Carlucho, sorbindu-È™i ceaiul de mate, îl observa cu multă atenÈ›ie. ― Bine, de un' să È™tie unu cum este lucrurile. E o părere. Defucntul Zaneta, fie-i țărîna uÈ™oară, zicea că lumea e un mister. Și È™tia el ceva A venit un client È™i a cumpărat È›igări. După un timp, Carlucho a spus ca pe o taină: ― Băga-mi-aÈ™...! Dacă ar fi fost lanarhismu... ― Lanarhismul? ― Da, Nacho. Lanarhismul. ― Și ce-i asta? Carlucho s-a aÈ™ezat pe scăunaÈ™ul pliant È™i a surîs, meditativ È™i nostalgic. Era clar că se gîndea la ceva foarte îndepărtat, dar frumos. ― Aici ar trebui să se afle Luvi, a spus. ― Luvi? ― Da, Luvi. Luvi sau Ludwig, că-i tot el. ― Și cine-i acest Ludwig? ÃŽn clipele sale deosebite, cînd Carlucho se pregătea să rostească unul din gîndurile sale profunde, schimba ceaiul de mate cu altul proaspăt, aranja frunzele fără grabă, făcîndu-È™i timp pentru a spune ceea ce avea de spus după lungi momente de tăcere, aÈ™a cum statuile se aÈ™ază în pieÈ›e, înconjurate de spaÈ›iu liber pentru a se vedea mai bine, în toată frumuseÈ›ea lor. ― Cine era Ludwig, a rostit el, mereu nostalgic. După ce s-a ridicat È™i s-a aÈ™ezat din nou pe scăunaÈ™ul pliant, acelaÈ™i care aparÈ›inuse tatălui său, i-a explicat: ― Þi-am spus că în '18, imediat ce s-a terminat războiul, eu lucram ca zilier la ferma DON JACINTO, ferma doamnei Măria Unzue Dalviar. Lucram împreună cu Custodio Medina Atunci a sosit Luvi. Ai auzit vorbindu-se de linyera? ― Linyera? ― Da, linyera. Știau să vină de oriunde, cu bagajele în spinare. Călătoreau cu trenul, apoi pe jos. Veneau la fermă È™i întotdeauna se găsea mîncare È™i un pat pentru linyera, ăsta-i adevărul. ― Dar atunci erau tot peoni, ca tine È™i Medina ― Nu, dom'le, nu erau peoni. Linyera erau linyera, nu peoni. Noi, peonii, eram angajaÈ›i să lucrăm. ― AngajaÈ›i? ― Desigur, tontule. Munceam ca să cîștigăm bani, înÈ›elege odată. ― Și linyera nu munceau? ― Ba munceau, dar nu ca să cîștige bani. Nu-i obliga nimeni. Nacho nu înÈ›elegea Carlucho îl privea înciudat, È™i-a trecut palma peste frunte È™i a făcut un efort în plus pentru a fi mai clar. ― Linyera erau liberi ca păsările cerului, înÈ›elegi? Veneau la fermă, făceau cîte ceva dacă aveau chef È™i apoi plecau aÈ™a cum veniseră. Ii văd È™i acum, îl văd pe Luvi cînd își strînsese lucrurile È™i le legase pe toate la un loc, gata să plece. Don Busto, arendaÈ™ul, i-a spus că dacă-i place poate să rămînă la noi, prietene Luvi, ai ce să lucrezi È™i o să te simÈ›i bine. Dar Luvi a zis nu, don Busto, vă mulÈ›umesc, dar trebuie să-mi urmez drumul. ― Trebuia să-È™i urmeze drumul? Dar unde? ― Cum unde? Unde se duc păsările. Știi unde? ― Na. ― Vezi, asta e, tontule. A rămas pe gînduri, tăcut È™i plin de dor. ― Mi se pare că-l văd cum vine, a zis. Inalt, slab, cu barba stufoasă È™i ochii albaÈ™tri ca cerul. Cu bagajul în spinare. Ne-am uitat toÈ›i cum se duce, ocolind gardul È™i ieÈ™ind la drum. Cine È™tie unde? Carlucho privea spre parc, ca È™i cînd l-ar fi văzut îndepăr-tîndu-se printre arbori, spre infinit ― Și nu l-ai mai văzut niciodată? ― Niciodată. Cine È™tie dacă n-a murit. ― Ce nume ciudat, Ludwig, nu? ― Da, nume de strin. Era german sau italian, dar nu È™tiu, că nu era italian ca tatăl meu. Zicea că era dintr-un loc rar, acum nu È™tia Luvi. Asta-i. A venit, a făcut cîte ceva; ca mecanic, È™tii, a reparat un motor, a pus ceva la treierătoare. Știa de toate. Apoi, noaptea, în hambar, cu peonii, esplica lanarhismul. ― Lanarhismul? ― Da, citea o cărÈ›ulie pe care o avea la el È™i esplica ― Și ce-i lanarhismul, Carlucho? ― Eu sînt un prost, È›i-am spus. Ce vrei să fie? Să esplic ca Luvi? ― Nu, dar spune-mi ceva Era o poveste ca aia de mi-ai spus-o despre Carol cel Mare? ― Nu, tontule. E altceva. Și-a pregătit ceaiul È™i s-a concentrat cu toată puterea ― O să te întreb ceva, Nacho. Ascultă-mă bine. ― Da. ― Cine a făcut pămîntul, arborii, rîul, norii, soarele? ― Dumnezeu. ― Bine, e foarte bine. Atunci sînt pentru toÈ›i, toÈ›i avem dreptul să avem arbori È™i să stăm la soare. Spune-mi, pasărea trebuie să ceară voie cuiva ca să zboare? ― Na. ― Poate să plece È™i să vină prin aer, să-È™i facă cuib È™i să-È™i crească puii, nu-i aÈ™a? ― BineînÈ›eles. ― Și cînd îi e foame sau trebuie să dea mîncare la pui se duce È™i caută. Nu-i aÈ™a? ― AÈ™a e. ― Prea bine, omul, esplica Luvi, e ca pasărea Liberă să vină È™i să plece. Dacă are chef să zboare, zboară. Dacă vrea să-È™i facă cuib, îl face. Pentru că seminÈ›ele È™i paiele pentru cuib È™i apa pentru a se scălda sau bea sînt ale lui Dumnezeu È™i Dumnezeu le-a lăsat pentru toÈ›i. InÈ›elegi asta? Că dacă nu înÈ›elegi, nu putem merge mai departe. ― Da, am înÈ›eles. ― Foarte bine. Atunci, de ce cîțiva se fac stăpîni pe pămînt, È™i noi, ceilalÈ›i, trebuie să muncim ca zilieri? De unde au pămîntul ăsta? L-au făcut ei? După ce s-a gîndit un moment, Nacho a zis că na. ― Foarte bine, Nacho. Atunci înseamnă că l-au furat Nacho a rămas foarte surprins. Cum adică, dar hoÈ›ii nu sînt închiÈ™i? Carlucho a surîs cu amărăciune. ― AÈ™teaptă, tontule, ai răbdare. ÃŽÈ›i spuneam că pămîntul acela l-au furat ― Dar de la cine l-au furat, Carlucho? ― De un' să È™tiu eu... De la indieni, de la lumea veche. Nu È™tiu. De cîte ori să-È›i spun că sînt un prost? Dar Luvi È™tia totul. ÃŽn plus, ia gîndeÈ™te-te puÈ›in. Să presupunem (e o presupunere) că mîine dispar toÈ›i peonii din cîmp. Vrei să-mi spui ce s-ar întîmpla? ― Nu ar avea cine să lucreze pămîntul. ― Izact Și dacă nimeni nu munceÈ™te pămîntul, nu mai e grîu È™i dacă nu mai e grîu, nu se mai face pîine È™i dacă nu-i pîine, oamenii n-au ce să mănînce. Nici stăpînul. De unde să facă pîine, îmi poÈ›i spune? Acum, fii atent, că mergem mai departe. Să presupunem că dispare È™i cizmarul. Ce s-ar întîmpla? ― N-or să mai fie pantofi. ― IzacL Și acum să presupunem că ar dispărea È™i zidarul. ― N-ar mai fi case. ― Foarte bine, Nacho. Acum te întreb, ce s-ar întîmpla dacă mîine ar dispărea stăpînul? Stăpînul nu pune porumb, nu seamănă grîu, nu face pantofi, nu construieÈ™te case È™i nu seceră Ai putea să-mi spui ce s-ar întîmpla, pot să È™tiu? Nacho l-a privit destul de mirat Carlucho îl măsura cu un surîs de triumf. ― Hai, spune-mi, ce s-ar întîmpla dacă mîine ar dispărea stăpînul? ― Nimic, a răspuns Nacho, surprins de ceea ce spunea Nu s-ar întîmpla nimic. ― Asta e. Nici mai mult, nici mai puÈ›in. Acum fii atent la un lucru pe care îl esplica Luvi: cizmarul, ca să facă pantofi, are nevoie de piele, zidarul are nevoie de cărămidă, peonului îi trebuie pămîntul, sămînÈ›a È™i plugul. E adevărat? ― Adevărat. ― Dar cine are pielea, cărămida, sămînÈ›a, plugul? ― Stăpînul. ― Izact Totul e în mîinile stăpînului. De asta noi, săracii, n-avem nimic. Pentru că el are totul È™i noi nu avem nimic decît braÈ›ele de muncă Și acum să mai facem un pas, aÈ™a că urmăreÈ™te-mă cu atenÈ›ie. ― Da, Carlucho. ― Dacă noi, cei săraci, punem mîna pe pămînt, pe maÈ™ină, pe piele È™i pe cuptorul de cărămidă, putem face pantofi È™i înălÈ›a case, putem semăna È™i secera, pentru că pentru asta avem braÈ›ele, să muncim. Și nu ar mai fi sărăcie, nici sclavie. Nici boală Și toÈ›i am putea merge la È™coală. Nacho îl privea din ce în ce mai uluit Carlucho își aranja revistele È™i È›igările, dar gîndul îi era la ceea ce urma să spună Făcea un efort foarte mare de gîndire, dar vocea îi era senină, dulce, deloc mînioasă ― Ascultă, Nacho, a continuat Totul e simplu. Luvi esplica totul cu cartea în mînă È™i aÈ™ezînd pe jos ce întîlnea Uite aÈ™a: pietricica asta e fabrica, ceaÈ™ca asta e maÈ™ina, ciumagul ăsta sîntem noi, peonii. ÃŽÈ›i spun că È™tia să esplice orice, cum n-o să mai fie boală, nici tuberculoÈ™i, nici mizerie, nici isploatare. Toată lumea trebuie să muncească Și cel care nu munceÈ™te, nu are dreptul să trăiască AÈ™a, îți vorbesc de bărbatul È™i femeia sănătoasă Nu-È›i vorbesc de copii, nici de bolnavi È™i nici de bătrîni. Dimpotrivă, spunea Luvi, toÈ›i cei care muncesc au datoria să-i întreÈ›ină pe copii, pe bolnavi, pe bătrîni. AÈ™a că unul face pantofi, altul făina, altul pîinea È™i altul se duce la secerat Și tot ceea ce fac se păstrează la un loc, în magazie. ÃŽn magazie găseÈ™ti de toate: tu mîncare, tu haine, tu carte de È™coală Tot ce îți poÈ›i imagina Pînă È™i jucării È™i bomboane pentru copii, că È™i asta-i necesar, aÈ™a cum pentru noi e necesar calul sau pălăria în faÈ›a magaziei există unul care munceÈ™te È™i el, are grijă de magazie. Și atunci vin eu È™i îi zic îmi dai o pereche de pantofi numărul cutare sau cutare, altul cere un kil de carne, altul un sfert de ciocolată, È™i altul o haină, că i s-a rupt la coate. Fiecare ce are nevoie. Dar nimic altceva decît ce are nevoie. ― Și dacă un bogat vrea mai multe lucruri È™i le cumpără? Carlucho îl priveÈ™te sever: ― Un bogat, ai zis? ― Da. ― Bine, dar despre ce fel de bogat îmi vorbeÈ™ti, tontule? Nu È›i-am esplicat că nu mai este bogaÈ›i? ― Dar de ce, Carlucho? ― Pentru că nu mai este bani! ― Dar dacă-i aveau mai dinainte? Carlucho a surîs, făcînd un gest de refuz. ― Dacă-i avea, s-a păcălit, pentru că acum nu-i serveÈ™te la nimic. La ce-i trebuie banii dacă acum ia tot ce vrea din magazie? Banu e un petec de hîrtie. E murdar È™i plin de microbi. Știi ce sînt microbii? Nacho a dat din cap că È™tie. ― AÈ™a Banii s-a terminat Cel care-i prost, să-i păstreze, dacă vrea Nimeni nu-l opreÈ™te. Tot nu-i serveÈ™te la nimica, blestemaÈ›ii. ― Și cel care vrea să ia din magazie mai mulÈ›i pantofi? ― Cum adică mai mulÈ›i pantofi? Nu te înÈ›eleg. Dacă am nevoie de o pereche de pantofi, mă duc la magazie È™i gata ― Nu, eu te întreb dacă unul vrea trei sau patru perechi. Carlucho lasă ceaiul deoparte, mirat ― Trei sau patru, zici? ― Da, trei sau patru perechi. Carlucho se prăpădeÈ™te de rîs. ― Dar de ce au nevoie de trei sau patru perechi de pantofi dacă nu avem decît două picioare? E drept, Nacho nu se gîndise la acest lucra ― Și dacă cineva se duce la magazie È™i fură? ― Fură? Pentru ce? Dacă are nevoie de ceva, cere È™i i se dă. Ce, e nebun să fure? ― Inseamnă că n-o să mai fie nici poliÈ›ie. Carlucho, foarte grav, a dat din cap în semn că nu; n-o să mai fie. ― N-o să mai fie poliÈ›ie. PoliÈ›ia e lucrul cel mai rău dintre toate. ÃŽÈ›i spun din isperiență. ― Din experiență? Ce experiență? Carlucho s-a retras în el însuÈ™i, repetînd în È™oaptă, ca È™i cînd n-ar dori să vorbească despre aÈ™a ceva, ca È™i cînd ceea ce spusese mai înainte îi scăpase. ― Isperiență È™i gata, a bîiguit el, ambiguu. ― Și dacă cineva nu vrea să muncească? ― Dacă nu vrea, să nu muncească. Să vedem ce face cînd i-o fi foame. ― Și dacă nu vrea nici guvernul? ― Guvernul? Ce nevoie avem de guvern? Cînd eram mic È™i ne-au aruncat în stradă morÈ›i de foame, tatăl meu ne-a salvat pentru că don Pancho Sierra l-a angajat la măcelărie. Cînd m-am dus să lucrez ca zilier, n-am avut nevoie de guvern. Nici cînd m-am dus la circ. Iar cînd am intrat la frigorificul lui Berisso, singurul lucru la care a servit guvernul a fost pentru a trimite poliÈ›ia ca să ne tortureze. ― Să vă tortureze? Ce-i asta, Carlucho? Carlucho l-a privit cu tristeÈ›e. ― Nimic, băiete. Þi-am spus asta fără să vreau. Nu-i o treabă pentru copii. Și, în plus, eu sînt ceea ce se cheamă un ignorant. Carlucho a tăcut È™i Nacho È™i-a dat seama că n-o să-i mai vorbească despre lanarhism. După aceea s-a apropiat un client È™i a cumpărat È›igări È™i chibrituri. Cînd a plecat, Carlucho s-a aÈ™ezat pe scăunelul pliant È™i È™i-a reluat ceaiul de mate, tăcînd. Nacho privea norii È™i se gîndea. După un timp, i-a spus: ― Ai văzut, Carlucho? A venit un circ pe maidanul din Chiclana ― ÃŽn Chiclana? ― Da, azi împărteau afiÈ™e. Mergem È™i noi? ― Nu È™tiu, Nacho. Ca să fiu sinÈ›er, circul de acum nu face doi bani. Timpul marelui circ s-a dus... A rămas pe gînduri, cu ceaiul în mînă, visător È™i nostalgic. ― Cu mulÈ›i ani în urmă... După aceea, întorcîndu-se la realitate, a adăugat: ― Trebuie să fie un circ nenorocit ― Dar È™i cînd erai tu copil existau circuri mici. Nu mi-ai povestit tu? A surîs cu toată bunătatea: ― Da, sigur... circul lui Fernande... Dar un circ mare, ca pe vremea mea, nu mai ezistă. S-a terminat... L-a omorît otograful. ― Otograful? Ce-i otograful? ― Acum îi spune cinema Ãsta l-a omorît ― Dar de ce, Carlucho? ― E o problemă complicată pentru un copil ca tine. Dar îți dau cuvîntul meu că aÈ™a a fost A venit otograful È™i noapte buna. Și-a pregătit încă un ceai, întorcîndu-se la gîndurile lui. Pe față i se putea citi un surîs vag, dar un surîs plin de tristeÈ›e. ― ÃŽn '18 a venit Toni Lobandi... ocupa toată PiaÈ›a Spania ― Mai bine mi-ai vorbi de circul Iui Fernândez. A sorbit din ceai ca È™i cînd ar fi sorbit gînduri. ― Cînd cu lăcustele... Ehe... Tata muncea un petec de pă-mînt al lui don Pancho Sierra, între Cano È™i Basualdo. Era un om foarte bun. Nu numai că È™tia să vindece, dar da È™i leacuri la cei săraci. Avea o barbă mare È™i albă, pînă aici. Era pe jumătate sfînt Cînd i se nășteau copiii, mama se ducea la el să-i boteze È™i el îi spunea ista are să trăiască, ista n-o să trăiască. Am fost treisprezece fraÈ›i, È›i-am povestit Bun, È™i don Pancho i-a spus că trei n-or să trăiască: nici Norma, nici Juana, nici Fortunata ― Și au murit? a întrebat Nacho foarte mirat ― Sigur că au murit, i-a răspuns Carlucho cu tonul cel mai firesc de pe lume. Nu È›i-am spus că era pe jumătate sfînt? AÈ™a că mama se resina dinainte, pentru că don Pancho îi spunea să nu plîngi, Feliciana, nu plînge È™i resenează-te, că aÈ™a vrea Dumnezeu. Dar mama plîngea È™i le îngrijea, È™i degeaba, că ele tot mureau. AÈ™a e viaÈ›a, Nacho. ― Acum povesteÈ™te-mi de ce aÈ›i plecat la È›ară. ― Tata era italian. Prin '16 a pierdut totul, pîn la ultimul baa Ca să fiu sinÈ›er, nu ezistă spectacol mai trist È™i mai măreÈ› ca norii de lăcuste. Se întuneca tot cerul È™i noi, copiii, ieÈ™eam afară È™i băteam în tigăi È™i aprindeam focurile. Dar degeaba Pe lăcuste nu le învinge nimeni. Cum spunea mama, rugaÈ›i-vă să treacă mai departe È™i gata Dacă se coboară... noapte bună. ÃŽmi amintesc ca în vis, să fi avut È™ase ani, loveam în toate crătiÈ›ele, în tot ce întîlneam. Pentru noi, copiii, era o sărbătoare, dar mama a început să plîngă cînd a văzut că lăcustele coborau. AÈ™a că pînă la urmă, cu zgomote sau fără zgomote, n-am mai avut ce face. Atunci, tata a strigat ajunge nenorociÈ›ilor È™i le-a poruncit lui Panchito È™i lui Nicolâ, care tot alergau dintr-o parte într-alta, să se potolească È™i să nu se mai miÈ™te... Bătrînul părea că nu mai ezistă, È™i nouă ne era foarte frică pentru că se aÈ™ezase ca un mut pe scăunaÈ™ul ăsta pe care-l păstra numai ca să-È™i bea ceaiul. Stătea sub streaÈ™ină casei ca un schilod È™i se uita cum mîncau lăcustele totul. Nici măcar nu clipea È™i preÈ› de cîteva zile n-a rostit nici un cuvînt Și după aceea, brusc, a spus babo, plecăm la È›ară, asta s-a terminat, încărcaÈ›i totul în căruță, È™i toÈ›i ne-am grăbit să facem ce ni se poruncea fără să crîcnim pentru că era ca un nebun, chiar dacă nu ridica glasul. Și cînd totul era încărcat È™i eram gata de drum, mama nu vroia să iasă din casă È™i atunci tata s-a dus È™i i-a spus cu calm hai, babo, ieÈ™i de acolo odată că s-a terminat, nu mai avem ce face aici, n-avem încotro, am ajuns la sapă de lemn, È™i mergem să vedem dacă n-avem mai mult noroc la È›ară. Și mama tot nu vroia să iasă de lîngă foc, plîngea mereu È™i în cele din urmă tata a apucat-o de mînă È™i a tîrît-o pînă la căruță. Cînd am ieÈ™it în drum È™i am închis porÈ›ile, tata a rămas mult timp în loc privind casa fără să spună nimic, deÈ™i eu cred că-i venea să plîngă, apoi s-a întors spre noi È™i a spus hai să mergem È™i aÈ™a am plecat cu cățeaua legată în urma căruÈ›ei. Te asigur că n-a rămas nici un păduche. Un timp Carlucho a rămas tăcut, sorbindu-È™i ceaiul È™i privind în pămînt După aceea a continuat ― Și cum îți spuneam, tata s-a băgat măcelar la don Pancho, È™i locuiam într-un È™opron în curtea care era tot a lui don Pancho. ― Și atunci a venit circul. ― IzacL Și tata a închiriat curtea pentru cincizeci de naÈ›ionali. ― Cincizeci de naÈ›ionali? ― Păi, cincizeci de pesos. Dar îți vorbesc de cincizeci de pesos din timpurile acelea, bani buni. Și atunci au instalat circul. Avea o cupolă de cinci stînjeni È™i dădea spectacole joia, sîmbăta È™i duminica Sîmbăta È™i duminica matineu È™i alte două spectacole după masă È™i seara BineînÈ›eles, cînd ezista public. Uneori nu veneau decît cinci sau zece persoane È™i atunci don Fernande stingea felinarele, închidea intrarea È™i se întrista, bea rachiu È™i o bătea pe dona Esperanza, care era muierea lui È™i era echilibristâ; È™i pe Marialii, care era fiica lor È™i era dansatoare. Mai era cineva care era fratele donei Esperanza, dar el nu se băga atunci cînd don Fernande o bătea. Don Fernande făcea un număr periculos, dînd la È›intă cu cuÈ›itele. ― Și munceai È™i tu, nu-i aÈ™a? ― Cînd nu mă vedea tata. Aprindeam felinarele, le duceam lucrurile, de toate, nu? Mie îmi plăcea circul È™i vroiam să plec cu el. ― Și ai plecat cu don Fernăndez? ― Nu, cum să plec dacă n-aveam decît treisprezece ani È™i eram al treilea la È™coală... Și peste astea, bietului don Jesu i-a mers atît de rău, că nu È™i-a putut plăti nici datoriile. Tata îi dădea cîte puÈ›ină carne È™i ei cumpărau pîine È™i aÈ™a o duceau cîteva zile, dar nu aveau ce face, călcaseră cu stîngul. AÈ™a că atunci cînd au strîns cortul, nu avea cei cinzeci de naÈ›ionali È™i a vrut să-i lase tatei puÈ™ca cu care-È™i făcea numărul de tras la È›intă, dar tata i-a spus nu don Fernande dumneata păstrează-È›i puÈ™ca, eu n-o primesc, n-am cum dacă e pentru numărul de tras la È›intă. AÈ™a că s-au dus È™i nu i-am mai văzut niciodată. Intr-o zi, cînd eu lucram la alt circ È™i frate-meu Rivero la altul, la Pergamino, am aflat că s-au unit între ei, au vîndut cortul, puÈ™ca È™i vagonul, dona Esperanza murise de dublă pneumonie, Marialu È™i unchiu-său găsiseră de lucru la circul Fassio, care lucra aproape de Chacabuco, iar don Fernande s-apucase de băut È™i de asta nu-È™i mai putea face numărul cu cuÈ›itele È™i nici nu mai trăgea la È›intă. Aici, Carlucho a tăcut, pierdut în gîndurile sale, dar Nacho nu l-a lăsat, rugîndu-l să-i povestească È™i cum a fost cînd s-a dus la circ. Pe faÈ›a lui Carlucho a apărut un surîs uÈ™or, ca È™i cînd s-ar fi aflat în vis, È™i i-a spus: ― Ce vremuri, Nachito, ce vremuri... Ca să fiu sincer, asta-i epoca de care-mi amintesc cel mai bine, epoca cea mai frumoasă din viaÈ›a mea. Era în '22 È™i lucram la ferma doamnei Măria Unzue Dalviar, dar, cînd am aflat că a sosit circul lui Toni Lobandi, n-am mai putut sta locului È™i m-am dus să-l văd. Nelia Nelki apărea îmbrăcată în bărbat, pe un cal alb, cu o coadă pînă la pămînL Și după aia apărea Toni Lobandi, niciodată n-am văzut un om ca el, se urca pe cal din spate È™i, în timp ce calul ocolea arena în ritmul muzicii, el scotea douăzeci È™i cinci de veste colorate în toate felurile. Și Scarpini, faimosul clovn argentinian... Și după aia venea un număr tare cu o cuÈ™că aproape cît toată arena cu un leu african în libertate, cu un dresor È™i un cal negru ca tăciunele... Apoi venea faimoasa Piramidă umană a fraÈ›ilor Lopresti... AÈ™a că mi-am spus mă duc cu circul È™i fie ce-o vrea Domnul. ― Și te-au băgat la Piramida umană? ― Asta nu, Nacho. Cum o să mă bage pe mine la Piramidă dacă nu È™tiam să fac nimica? Ce crezi tu că e un circ? Un circ e un lucru foarte serios. Nu, pe mine m-au angajat peon. Rîneam la cai, măturam cortul, cîte puÈ›in din toate, îți închipui Peon, ce să fac? Dar cînd începea spectacolul, îmi puneam uniforma cu fireturi aurii È™i capela È™i ne aÈ™ezam pe două rînduri într-o parte È™i într-alta, ca un coridor, È™i pe coridorul ăsta veneau atleÈ›ii, caii, cîinii dresaÈ›i È™i Toni. Mai apoi, văzînd că eu învățam repede È™i aveam un trup bun, m-au băgat să fac parte din Piramidă. Dar asta după trei ani, cînd a murit unul din fraÈ›ii Lopresti. Ne aflam în Pergamino, îmi amintesc de parcă ar fi astăzi, cînd Lobandi mi-a spus Carlucho, asta e marea ta ocazie că eu sînt cu un picior în groapă. M-am dus într-un colÈ› ca să nu mă vadă nimeni că plîngeam. Marea iluzie a vieÈ›ii mele. AÈ™a a început epoca cea mai importantă din viaÈ›a mea. Aici Carlucho s-a ridicat în picioare, cu faÈ›a iluminată de amurg, în vreme ce o strălucire magică flutură peste tricoul alb ca zăpada Lîngă el se află cei cinci fraÈ›i Lopresti, puternici È™i radioÈ™i sub reflectoarele colorate. Se urcă de parcă ar zbura pe umerii de fier ai lui Juan Lopresti. Și în timp ce se înalță Piramida umană pe umerii lor herculeeni, tobele bat încontinuu făcînd să fie totul mai dramatic, crescînd în intensitate pînă se ajunge la vîrf. După aceea, unul cîte unul, oamenii care o înălÈ›aseră sar cu graÈ›ie, iar tobele bat stins, pînă nu se mai aud deloc. Acum, cu toÈ›ii, unul lîngă altul, aliniaÈ›i, salută publicul care-i aplaudă frenetic È™i după aceea lumina scade treptat pînă dispare È™i circul redevine chioÈ™cul de ziare È™i È›igări, iar Carlucho este iarăși omul învins de ani È™i tristeÈ›e, ca È™i cînd un formidabil resort s-ar fi rupt în el pe neÈ™tiute. ― Ehe, Nacho... Acelea au fost vremuri minunate... Și circul acela mare s-a dus ca să nu mai vie niciodată... Nacho îl cercetează îndelung în timp ce tăcerea devine tot mai profundă. După aceea, chiar dacă o È™tia foarte bine, îl mai întrebă o dată de ce a părăsit circul. ― Ne aflam în Cordoba cînd mi-am rupt È™alele. Aici glasul sună dogit È™i mîna s-a întins după ceai. ― Lobandi mi-a spus tu, Carlucho, ai să găseÈ™ti întotdeauna de lucru la noi, dar eu i-am zis mulÈ›umesc don Lobandi, însă prefer să plec. Pentru că muncă de peon, aÈ™a din milă, nu pot să fac. AÈ™a că m-am întors dar nu vroiam să mă vadă în sat È™i atunci Custodio Medina mi-a zis vino cu mine la frigorifice... A pus în ordine teancurile de ziare, a potrivit bomboanele de ciocolată cîte două în rînd È™i s-a ferit pentru ca Nacho să nu-i vadă faÈ›a Amîndoi au rămas tăcuÈ›i, fiecare adîncit în gîndurile lui. Intunericul se făcuse de nepătruns. Noaptea coborîse peste toate. VISELE COMUNITÃÞII ÃŽn timp ce-È™i aÈ™tepta rîndul, un tînăr îl observa aÈ™ezat la o masă. ÃŽn cele din urmă s-a ridicat È™i, încă È™ovăind, s-a apropiat de el. Vroia să-l salute, nimic altceva ― V-am citit cărÈ›ile, a mai spus el, surîzînd, încă nesigur. Mă numesc Bernardo Wainstein. Era o coadă lungă, avea mult de aÈ™eptat È™i situaÈ›ia devenea neplăcută. Amîndoi erau tulburaÈ›i. Era student? Nu, funcÈ›ionar. Tînărul a continuat să-l privească. ― Dumneata vrei să-mi spui ceva Sigur, ar avea atîtea lucruri să-l întrebe. A repetat cuvîntul atîtea aproape cu emfază, dar È™i cu neliniÈ™te. Și brusc, ca È™i cînd s-ar fi hotărît să facă un lucru deosebit, a spus „despre cruzime". Sábato l-a privit iscoditor È™i Wainstein s-a tulburat ― Spune, spune ce ai de spus. ― Dumneata eÈ™ti partizanul unei schimbări sociale. Da, bineînÈ›eles, o È™tia toată lumea Dialogul a părut să fi ajuns la final, deÈ™i abia începuse. Tînărul nu È™tia cum să concilieze cele două observaÈ›ii, cum să facă o legătură logică între ele. Iar Sábato, chiar dacă bănuia această relaÈ›ie, nu È™tia nici el cum să înainteze în discuÈ›ie. S-a întristat ― Dumneata, mi se pare, vrei să spui că romanele mele sînt pline de cruzime È™i chiar de episoade îngrozitoare, nu-i aÈ™a? Wainstein s-a rezumat la a-l privi. ― Ai observaÈ›ii È™i idei despre Castel È™i Vidai Olmos, nu? Despre învățătoarea din Raportul despre Orbi, e adevărat? Da, dar vă rog ― să nu i-o ia în nume de rău, nu avea o astfel de intenÈ›ie, vroia să fie bineînÈ›eles, cum să-i explice. El nu era unul din aceia Se simÈ›ea destul de jenat È™i era evident că-i părea rău. Dar, făcîndu-i un gest cu mîna de parcă ar fi vrut să-l liniÈ™tească, Sábato a continuat: ― Și vrei să È™tii cum se împacă această cruzime, aceste sarcasme ale lui Vidai Olmos împotriva progresului, cu o poziÈ›ie de stînga, nu-i aÈ™a? Wainstein a lăsat capul în pămînt, ca È™i cînd el s-ar fi simÈ›it vinovat de această contradicÈ›ie. ― Da, de ce să-È›i fie ruÈ™ine? Dumneata mi-ai pus o întrebare foarte bună Eu însumi m-am întrebat de nenumărate ori, rămînînd perplex È™i chiar mînios, pentru ce sînt în stare de idei atît de perverse. ― Da, aÈ™a e, dar mai există È™i altele, vă rog, s-a grăbit tînărul. Sergentul Sosa, Hortensia Paz, È™tiu eu... Sábato l-a oprit cu un gest. ― Da, da, sigur... Dar pe mine mă interesează prima întrebare. Pentru că e ceva greu de explicat ToÈ›i sîntem contradictorii, însă romancierii par mai contradictorii decît ceilalÈ›i oameni. Poate de aceea sînt romancieri. Pe mine m-a frămîntat mult această dualitate È™i de curînd, mai exact în ultimii ani, am impresia că am început să înÈ›eleg cîte ceva Femeia care ajunsese la telefon întreba de sănătatea unei fete (sau doamne) pe care o chema Meneca È™i de asemenea despre cum era vremea în Ciudadela După aceea È™i-a amintit, poves-tindu-l în întregime, analizîndu-l È™i în cele din urmă calificîndu-l, de un incident cu un vecin din cauza unei pisici. Coada începea să se agite. ― După aceea, cînd îți vine rîndul ― a explicat Sábato -, nu mai funcÈ›ionează, îți dă alt număr ori îți mănîncă monedele È™i rămîne mut. Femeia de la telefon È™i-a schimbat poziÈ›ia È™i toÈ›i au crezut că acesta era semn că dialogul se apropia de sfîrÈ™it. Dar nu, acum se sprijinea pe celălalt picior. Protestele au devenit mai muÈ™cătoare. Dar ea era impermeabilă la presiunile morale. Abia acum părea să fi intrat în partea importantă a convorbirii, ceva în legătură cu o tumoare, dar după glas se putea deduce că nu-i face plăcere să discute prea mult despre aÈ™a ceva È™i toÈ›i au răsuflat uÈ™uraÈ›i. Numai că dintr-o dată tonul acela (dintr-un motiv necunoscut, poate din ceea ce-i spusese cealaltă, din Ciudadela) s-a înviorat din nou È™i au apărut variante neaÈ™teptate despre avantajele È™i dezavantajele intervenÈ›iei chirurgicale (după cum se exprima ea), după care glasul a coborît din nou, terminînd cu salutări pentru o serie de persoane cunoscute de o parte È™i de alta a telefonului. ÃŽn sfîrÈ™it, a pus receptorul în furcă È™i a plecat fără să privească în jur, orgolioasă. Coada a dat să înainteze în momentul acela cu nepriceperea È™i încetineala unui animal cu prea multe picioare care escaladează un munte lovindu-se de tot felul de greutăți, greutăți aproape de neînfrînt din cauza nefericitei anatomii a acestui vierme: un sistem nervos pentru fiecare inel, toate acÈ›ionînd în mod independent. ÃŽn ochii lui Wainstein perplexitatea era vizibilă. ― Și cum îți spuneam, în ultimii ani m-am neliniÈ™tit mult, gîndindu-mă la această problemă S-au făcut cercetări cu encefalo-graful pe persoane care dorm. BineînÈ›eles, la o universitate nord-americană Cînd unul visează, undele înregistrate sînt deosebite È™i atunci se È™tie că subiectul visează. Dar, vezi, îndată ce acesta începe să viseze, îl trezesc. Știi ce se întîmplă? Wainstein îl privea ca È™i cînd ar fi aÈ™teptat o revelaÈ›ie definitivă ― Individul poate ajunge la marginea nebuniei. Wainstein părea să nu înÈ›eleagă ― ÃŽÈ›i dai seama? FicÈ›iunile seamănă mult cu visele, care pot să fie crude, îngrozitoare, cu omucideri, cu sadici, chiar È™i în cazul persoanelor normale, care în timpul zilei sînt dispuse să facă numai bine. Poate că visele astea sînt o descărcare. Iar scriitorul visează pentru comunitate. Un fel de vis colectiv. O comunitate care ar împiedica visele s-ar expune unui pericol deosebit de grav. Tînărul continua să-l privească tăcut, deÈ™i privirea nu mai era cea dinainte. ― Nu È™tiu, este o simplă ipoteză Nu sînt sigur. S-a indispus din nou: femeia de la telefon, convorbirea ei despre pisici È™i fibroame, despre unchi È™i starea vremii în Ciudadela Dintr-o dată, viaÈ›a i se părea destul de smintită. Doamna aceea cu tumoare avea să moară, neîndoielnic. Dar ce însemna tot acest amestec? Iar coada, acest vierme lent, neliniÈ™tit È™i policerebral. AÈ™teptînd. Cu toÈ›ii. Pentru ce toate acestea? Să dormi, să visezi. Dormind, închidem ochii È™i prin urmare NE TRANSFORMÃM ÃŽN ORBL S-a oprit din gînduri, uluit Sufletul ridică ancora pe marele lac nocturn È™i începe călătoria tenebroasă: „cette aventure sinistre de tous les soirs". CoÈ™marurile vor fi viziuni ale acestui univers abominabil. Și cum să exprimi aceste viziuni? Prin intermediul unor semne în mod inevitabil ambigue? Aici nu există „un pahar cu vin", nici „stimate domnule", nici „pian". Există cupevaginuri, vagipiane, cvasipiane, cvasidiavoli, mutrohohote, ochiomîini, cupedraci. „Analize" ale visurilor, psihanaliÈ™ti, explicaÈ›ii ale acestor simboluri ireductibile față de orice limbaj. Să nu-l facă să rîdă, scuzaÈ›i, pentru că se simÈ›ea rău de la stomac. Ontofanie È™i punct. Și cîtă candoare! Pentru că Orbii rămîn liniÈ™tiÈ›i. Explicînd asta, totul se reduce la cîteva cuvinte inofensive È™i false: cum o să-i explice unui copil mongoloid teoria relativității prin gesturi? Sigur, se pot construi simboluri din cuvinte. N-a făcut-o Kafka? Dar aceste cuvinte, în mod separat, nu sînt simboluri. Și ce durere de stomac, Doamne!... UN NECUNOSCUT Era un om brunet È™i slab, în faÈ›a unui pahar, gînditor, străia Putea să-i vadă o parte a feÈ›ei, o față ascuÈ›ită, cioplită parcă dintr-un catarg, cu buzele căzute în semn de amărăciune. Acest om, se gîndi Bruno, este absolut È™i definitiv singur. Nu È™tia de unde, dar i se părea cunoscut È™i mult timp È™i-a fră-mîntat memoria, încercînd să-l lege de o fotografie din ziarele È™i revistele din ultima vreme. Pe de altă parte, i se părea de necrezut că un individ cu niÈ™te haine atît de ponosite, o ființă ajunsă pe ultima treaptă ar fi putut să fie un personaj pentru gazetărie. Dacă nu cumva, s-a gîndit o clipă, nu s-ar fi întîmplat să aibă vreo legătură cu vreun caz.de poliÈ›ie. După o oră, o oră È™i ceva, necunoscutul s-a ridicat È™i a plecat Să fi avut È™aizeci de ani, mergea aplecat, era înalt È™i slab. Avea chipul dur, hainele sfîșiate È™i rărite, È™i totuÈ™i exista în toate astea o anume distincÈ›ie. Pășea indiferent: era limpede că nu avea nici o È›intă, nu-l aÈ™tepta nimeni È™i nu-i păsa de nimic. Bruno, obiÈ™nuit să-i miroasă pe oameni în singurătate, contemplativ È™i abulic cum era, se gîndi: „Ori e un criminal, ori e un artist". Luni în È™ir imaginea aceea i-a rămas întipărită în memorie, într-un mod inexplicabil de persistent Pînă cînd, într-o zi, i s-a părut că È™i-a amintit de ceva A căutat în fiÈ™ierul-arhivă, care nu era fiÈ™ierul-arhivă al unui filozof, scriitor sau ziarist, ci, mai degrabă, al unui om pentru care umanitatea reprezintă un dureros mister. Da, fotografia se afla aici: necunoscutul era un anume Juan Pablo Castel, care în 1947 își ucisese amanta Absolutul, s-a gîndit Bruno Bassân, calm, cu o invidie melancolică. A DOUA COMUNICARE DE LA JORGE LEDESMA ÃŽmi pară rău, dar trebuie să afli ceva, care, fără îndoială, îți va spulbera o iluzie. Dar nu eu am făcut realitatea Trebuie să-È™i spun, distinsule scriitor, că Dunărea nu este albastră. E murdară, cenuÈ™ie, apă cu noroi, ulei È™i rahat. Ca Riachuelo, chiar daca acesta are mai puÈ›ină faimă literară È™i muzicală. N-avem ce-i face. Există două maniere de a scrie. Mie mi-a fost hărăzită o a treia, manuscrisele mele fiind ca o casă de toleranță. Chiar È™i mai rău. Pentru că, uneori, cu pantalonii în mînă, nu È™tiu unde-i patul. Amestec totul, sînt leneÈ™. Și cum am un creier redus, trebuie să aÈ™tept să iasă o idee pentru a-i face loc alteia. Ceea ce îmi e cel mai greu să explic, pentru că e nevoie de desene È™i eu sînt un prost desenator, este Legea capetelor. O craneologie avansată. Cum dumneata vei putea să-È›i imaginezi, Dumnezeu nu putea fi într-atît de neatent, încît să lase întîmplării probleme atît de importante în dragoste precum alegerea celuilalt (a se citi prigonirea sclaviei prin descendenÈ›i). Cînd din întîmplare se naÈ™te un geniu, aceasta-i pentru că toate lucrurile s-au făcut pe dos, natura fiind cea violată: mii de înapoiaÈ›i mintal pentru un geniu. Schopenhauer n-a fost iubit niciodată de mama sa È™i, după cum se spune, nici Fecioara Măria nu l-a iubit cu adevărat pe Iisus. Dacă mai cunoÈ™ti È™i alte cazuri, fă să-mi parvină, pentru a completa lista Pe mine, de exemplu, m-au fabricat cînd mama mea nu mai putea să-l vadă în ochi pe tata Nu sînt fructul iubirii: sînt subproductul greÈ›ei. Din incompatibilitate, uterul respinge anumiÈ›i spermatozoizi. Cînd s-a pornit marÈ™ul, eu am ajuns primul È™i am vrut să dau înapoi, dar uterul se închisese. Și am rămas înlăuntru! Ca un hoÈ›. Totul a început rău. Și m-am trezit singur È™i părăsit -în această cavernă umedă È™i necunoscută. De cealaltă parte rămăseseră trilioane de frățiori răsucindu-se din lipsă de aer pînă cînd au murit Și aceasta e dragoste, domnilor poeÈ›i care cîntaÈ›i crepusculul, deÈ™i, în realitate, ar trebui să cîntaÈ›i crepus-curul. SenzaÈ›ia aceea continuă să mă urmărească. E ca un vînt de gheață care de multe ori face să-mi amorÈ›ească o parte a feÈ›ei: singurătatea infinită. I-A PRIVIT IRITAT, DESCURAJÃŽNDU-I. Cum? Să mai vorbim încă o dată despre acest lucru? Credeam că ne-am lămurit acum zece ani. PseudomarxiÈ™tii aceia care împărÈ›eau literatura în literatură politică È™i literatură estetizantă. Și cum ULYSSES nu era nici politic, nici estetizant, nici nu exista AparÈ›inea unei faune teratologice. Poate că făcea parte din botanică. Poate că era un ornitorinc. Trebuie să continuăm să ne pierdem timpul cu tîmpeniile astea? Dar există tineri care întreabă, care acuză. Devenise furios: după un astfel de criteriu, Bela Bartok putea fi acuzat că face muzică È™i Eliot că scrie poezie. ― Am mult de lucru È™i nu am timp. Nu vorbesc de ceas, vorbesc de calendar. ― Da, dar sînteÈ›i obligat. Era un băiat cu o față aspră, un fel de Gregory Peck, scund È™i cu buze subÈ›iri. ― Cine eÈ™ti tu? Cum te cheamă? ― Araujo. ― Acum zece ani am scris despre toate astea ― Da, dar tinerii de azi nu È™tiu ce aÈ›i spus acum zece ani. ― Nu am spus-o. Am scris-o. PuteÈ›i citi cărÈ›ile. ― Noi le-am citit, a intervenit o fată îmbrăcată într-un jerseu galben È™i blugi ponosiÈ›i. Nu-i vorba de noi, vrem să înregistrăm astea, ca să le publicăm. ― Sînt sătul pînă în gît de înregistrări È™i interviuri! BRUNO VROIA SA PLECE, se simÈ›ea jenat, îl vedea în colÈ›ul acela, scoțîndu-È™i ochelarii È™i trecîndu-È™i mîna peste frunte, cu gestul lui de oboseală È™i descurajare, în timp ce tinerii aceia discutau între ei. Pentru că nici ei înÈ™iÈ™i nu erau de acord È™i alcătuiau un amestec absurd (ce rost avea aici Marcelo, de exemplu, ca È™i prietenul său smolit È™i tăcut? în virtutea cărei combinaÈ›ii trăsnite se găseau de față?). Și această discordie, această violentă È™i ironică discordie, tocmai ea descoperea semnele acestei îngrozitoare crize, ale prăbuÈ™irii doctrinelor. Se acuzau între ei ca niÈ™te duÈ™mani de moarte È™i, totuÈ™i, cu toÈ›ii la un loc făceau parte din miÈ™carea ce se chema de stînga. Dar fiecare dintre ei părea să aibă suficiente motive pentru a-l privi cu neîncredere pe cel din faÈ›a lui sau de alături, ca È™i cînd, pe față sau cu multă subtilitate, s-ar fi aflat în legătură cu serviciile de informaÈ›ii, cu CIA È™i tot imperialismul. Le cerceta feÈ›ele. Cîte lucruri deosebite se aflau dincolo de aceste faÈ›ade, cîte fiinÈ›e diferite în mod esenÈ›ial! Umanitatea Viitorului! Ce canoane, ce fel de oameni! Omul Nou! Dar cum să-l construieÈ™ti cu acest ipocrit carierism, cu acest Puci pe care începea să-l presupună È™i cu acest Marcelo? Ce fel de merite, care unghie a acestui mic cățărător de stînga ar fi putut să contribuie la formarea Omului Nou? îl privea pe Marcelo, cu geaca lui ponosită È™i cu pantalonii suflecaÈ›i, cu prezenÈ›a lui aproape imperceptibilă, cea care îl făcea totuÈ™i atît de prezent È™i de impunător pe Sábato. Pentru că, îi explica Sábato, în faÈ›a lui se simÈ›ea întotdeauna vinovat, aÈ™a cum i se întîmplase mai demult cu Arturo Sânchez Riva Și nu pentru că ar fi fost intransigent, ci dimpotrivă: pentru bunătatea, pentru tăcerea-i rezervată È™i pentru delicateÈ›ea sa Nu credea că sufletul lui ar fi fost liniÈ™tit; mai mult ca sigur, era răvășit. Dar tulburarea sa nu se vedea, era aproape o politeÈ›e. Și i se părea ciudat să recunoască pe faÈ›a Iui aceleaÈ™i trăsături cu cele ale doctorului Carranza Paz, nasul osos È™i proeminent, fruntea înaltă È™i îngustă, ochii mari, catifelaÈ›i, uÈ™or umezi: parcă era unul din cavalerii care luau parte la punerea în mormînt a contelui de Orgaz. Și-atunci, de unde deosebirile? încă o dată își dădea seama că oasele È™i carnea unui chip nu erau mare lucra. Subtilitățile erau cele care produceau deosebirile, uneori abisale. Și fapt este că lucrurile se deosebesc prin ceea ce se aseamănă, după cum o descoperise Aristotel, partea proustiană a acelui geniu multifaÈ›etic. Și, într-adevăr, ochii aceÈ™tia È™i gura aceasta È™i nasul osos, proeminent erau datele ce se apropiau È™i care, în acelaÈ™i timp, dovedeau groapa deschisă între tată È™i fiu. O groapă, poate, firească, dar pe care anii o măriseră. Linii aproape vizibile la marginea ochilor, a pleoapelor, la colÈ›ul buzelor, modul de înclinare a capului È™i de împreunare a mîinilor (în cazul lui Marcelo cu timiditate, ca È™i cînd È™i-ar fi cerut scuze că le are, neÈ™tiind unde să le ascundă) constituiau datele care separau într-un fel trist È™i definitiv aceste două fiinÈ›e care erau totuÈ™i atît de apropiate È™i care chiar (s-ar fi putut spune) aveau nevoie una de alta. FOARTE BINE, ACUM STRUCTURALISMUL! È›ipa fata cu jerseul galben: ― Criticul IniÈ›iat înlocuia cuvîntul istorie prin diacronie, susÈ›inînd că o descriere sincronică era ireconciliabilă cu o descriere diacronică, decretînd astfel valabilitatea universală a descrierilor sincronice È™i, de aici, negînd posibilitatea de a-i da un sens descrierii istorice. ― Cum ai spus? a strigat la fel de înÈ›epat un uriaÈ™ cu o față ca de cazac, pe care în Argentina nu o pot avea decît evreii. Sábato a privit-o foarte atent pe fată: ― Cum te cheamă? gîndindu-se la nume ca Silverstein, Grinberg, Edelman. ― Silvia ― Bravo, Silvia È™i mai cum? ― Silvia Gentile. Perfect, la urma urmelor. Nu observase, în definitiv, don Jorge Itzigsohn că nu întîlnise niciunde altundeva mai multe feÈ›e de evrei ca în Italia? Mai mult, ar fi putut să fie sarazină, cu feÈ›ele acestea care se pot vedea în Calabria È™i în Sicilia își purta capul puÈ›in înainte, cu atitudinea aceasta exploratoare a miopilor, cei care, fără să È™tie, s-ar putea întîlni la primul pas cu o fîntînă sau cu o cămilă. GreÈ™eala lui, recunoscută, l-a făcut mai înÈ›elegător. Foarte bine. Că nu-i citeau cărÈ›ile, era cel mai bun lucru pe care-l puteau face. Numai că cel care se chema Puch s-a grăbit să-i spună că el le citise pe toate. ― Nu mai spune! a bîiguit Săbato, cu o ironie indiferentă. Tinerii continuau să discute È™i să se acuze între ei în legătură cu structuralismul, Marcuse, imperialismul, Sartre, revoluÈ›ia, Chile, Cuba, birocraÈ›ia sovietică, Borges, Marechal. ― Și-atunci? ― Atunci ce? Ceea ce vroia să spună Cazacul, cu glasul lui atît de neplăcut din cauza subÈ›irimii, era dacă, în acest caz, nu era mai bine să renunÈ›i la scris. ― Și tu cine eÈ™ti? ― Mauricio Sokolinski, latin, atenÈ›ie, 23 de ani, fără semne particulare. Sábato l-a cercetat îndelung. Din întîmplare, nu cumva scria? ― Trebuie să recunosc că da. Și dacă e aÈ™a, ce scria? Aforisme. Aforismele unui sălbatic. Eu sînt un necioplit, vă daÈ›i seama? Ce fel de aforisme? ― Dumneavoastră mi-aÈ›i spus că erau excelente. ― Eu? Cînd am mai spus È™i asta? ― Cînd v-am trimis cartea Cu fotografie pe ultima copertă. Se vede că nu v-a impresionat prea mult Da, sigur, bineînÈ›eles, Sokolinski cu i latin, fireÈ™te. ,s Foarte bine, È™i atunci? K Larraia își amintea de Larrain? Care? Cel care pusese întrebarea era o specie de bebe indigen, foarte tuciuriu È™i destul de înalt Cu ochii mici, mongolici, rămăsese tot timpul tăcut È™i retras, poate pentru a confirma astfel opinia cea mai des acceptată despre rasa lui. Abia acum îl văzuse. Cum îl chema? Vargas. ― Al indiencei, a comentat Cazacul. Al indiencei? Sábato nu înÈ›elegea ― E simplu, din Fîntîna lui Vargas. El e cel care a făcut fînfîna Deci era vorba de Larrain. Ce se întîmpla cu Larrain? Nimic. A declarat că renunță la literatură, la toată opera Iul Că scrisul nu avea nici un sens. Nu era un băiat aÈ™a È™i aÈ™a? BineînÈ›eles, aÈ™a È™i aÈ™a si ce scrisese? O poveste în EL ESCARABAJO DE ORO, cînd avea 17 ani. ― AÈ™a că a renunÈ›at la toată opera lui, adică la o povestioară, a intervenit iarăși Cazacul. Vă rog, trebuie să vorbim serios. De acord, să vorbim serios. Ei cred că vorbesc serios. Există mii de reviste în chioÈ™curile de pe strada Corrientes care fac acelaÈ™i lucru întotdeauna. Și ce-i cu asta? Nimic. Că literatura n-are nici un sens. ― ScuzaÈ›i, a intervenit Sábato, dar cine sînt tinerii aceÈ™tia? Muncitori, constructori, metalurgiÈ™ti? Nu, bineînÈ›eles că na Scriitori. Cel puÈ›in scriu în reviste. Și atunci? Cum adică atunci? ― Nimic, a spus Silvia, logic ar fi să renunÈ›e È™i la revistele astea Mai ales că nu aÈ™a or să ridice populaÈ›ia din nord-est. Mai bine să ia o puÈ™că È™i să devină guerrilleros. AÈ™a era logic. ― Nu-i atît de simplu, i-a răspuns Araujo, aproape fără să deschidă gura Tu simplifici lucrurile ca să le poÈ›i satiriza mai bine. ― Cred că ceea ce a spus Silvia nu-i ceva rău, a zis Sábato. E ceea ce a făcut Guevara Nu a negat medicina: a părăsit-o. A lăsat-o pentru alÈ›ii. Mai mult, a declarat răspicat: datoria unui revoluÈ›ionar adevărat este să facă revoluÈ›ia Pantofarul e pantofar atîta timp cît face pantofi, altfel e un mistificator. Dar trebuie să admitem, de asemenea, că revoluÈ›ia nu se face numai cu arme, ci È™i cu cărÈ›i, începînd cu cele scrise de oameni ca Marx sau Bakunin. Și, în treacăt fie spus, sînt sătul de cuvîntul demistifi-care, despre care mulÈ›i cred că e acelaÈ™i lucru cu de-mitizare, ca È™i cînd mitul È™i falsificarea ar fi totuna Teoreticienii sînt cei care vorbesc de demistificarea literaturii. Și, mă rog, pe ei cine îi demistifică? Cu glasul lui ascuÈ›it, Cazacul autor de aforisme a spus: cel care demistifică pe demistificatori va fi un bun demistificator. ― Nu rîdeÈ›i, a zis Silvia, că ăsta ar putea fi titlul unui roman la modă. ― Dar admițînd că ar deveni guerrilleros, a continuat Sábato, ceea ce ar fi o treabă foarte bună pentru cei care se hotărăsc s-o facă, asta n-ar invalida cărÈ›ile de tipul celor scrise de Marx È™i Bakunin È™i nici pe cele de literatură în sensul ei strict È™i adevărat Ar însemna că medicina ar fi fost descalificată de atitudinea lui Guevara. Și altceva: a servit un cvartet de Beethoven pentru promovarea RevoluÈ›iei Franceze? Și pentru asta putem nega muzica, spunînd că nu-i eficace? Și nu numai muzica: poezia, aproape toată literatura È™i toate artele. InÈ›eleg că Scări, care e un băiat foarte bun, s-a hotărît să-È™i sacrifice opera omnia. E un sacrificiu pe care trebuie să-l respectăm. Dar că, după această incinerare, vrea să ne oblige să ardem în piaÈ›a publică opera completă a lui Homer, Dante, Vergiliu, HoraÈ›iu, Cervantes, Shakespeare, Tolstoi, Musil, Proust, Joyce, Thomas Mann È™i Kafka mi se pare exagerat Și n-am terminat Dacă nu mi-am uitat dialectica marxistă, o societate nu este matură pentru o revoluÈ›ie dacă nu e capabilă să înÈ›eleagă ce are valoare È™i merită să fie păstrat în societatea pe care vrea s-o schimbe. Inclin să cred că a spus-o chiar Marx. Tinerii aceÈ™tia sînt mai marxiÈ™ti decît Marx? Din unele concluzii... ― Mai întîi, a stabilit Silvia, că aceÈ™ti tineri din strada Corrientes... ― Și tu de unde eÈ™ti? a întrerupt-o Araujo. ― Că aceÈ™ti tineri din strada Corrientes care se aprind È™i se ceartă între ei, cu aceste reviste atît de simetrice, să se lase de scris È™i să pună mîna pe puÈ™că. ÃŽn al doilea rînd... ― Un moment, a întrerupt-o Săbato, eu nu citesc aceste reviste. Dar insist: revoluÈ›iile nu se pregătesc numai cu arme. Și cine poate spune dacă vreuna din aceste reviste nu-i de ajutor? ― ÃŽn al doilea rînd, cît timp fac RevoluÈ›ia să lase în pace arta È™i literatura. ― Da, a avertizat-o Cazacul, numai că majoritatea nu vor intra în guerrilla È™i or să vină să ne spună că datoria lor de luptători este să ajute din tranÈ™ee. ― TranÈ™ee. Care tranÈ™ee? Literatura. Dar cum vine asta? nu ne înÈ›elesesem că literatura nu are nici un sens? Că nu ajută la dărîmarea acestei societăți putrede? BineînÈ›eles. Insă numai literatura aceasta. Care, mă rog frumos? Cea pe care a enumerat-o Săbato. Dante, Proust, Joyce etc. Adică toată literatura FireÈ™te că da. ― ÃŽn cazul acesta, s-a decis Sábato să intervină, care este cealaltă literatură? ― O să vă explic, i-a răspuns Silvia. Tinerii aceÈ™tia s-au hotărît pentru literatură, continuă să fie scriitori È™i susÈ›in, ori simulează, că de aici, de pe acest Front vor invada Garnizoana Moncada De aici, principiile lor: posibilitatea scrierii unei CărÈ›i RevoluÈ›ionare, model absolut care se află în cerul unde Platon, între alte Obiecte Ideale, reÈ›ine chipul lui Fidel. Pornind de aici stabilesc care cărÈ›i se apropie cît de cît de acest arhetip È™i care nu au nimic comun cu el. ― Dacă am înÈ›eles bine, a adăugat Săbato, cele care nu au nimic comun reprezintă întreaga literatură. ― AÈ™a este. Această literatură, deci întreaga literatură, este pusă de aceÈ™ti revoluÈ›ionari la un loc, în acelaÈ™i sertar cu È™aradele È™i cuvintele încruciÈ™ate. ÃŽn altă parte, în alt sertar, s-ar afla Literatura RevoluÈ›ionară, cea care are eficienÈ›a unui mortier. ― Singurul inconvenient al acestei literaturi, a observat Săbato, este acela că ea nu există. ― CredeÈ›i? a întrebat cu răceală Araujo. ― Cel puÈ›in în cazul în care nu consideraÈ›i că ar fi literatură revoluÈ›ionară proclamaÈ›iile, discursurile de pe tribune È™i pamfletele. Și aceste opere de teatru în care Tractoristul FruntaÈ™ se căsătoreÈ™te cu Stahanovista Premiată pentru a face ca Fiii RevoluÈ›iei să fie absolut puri. (Au făcut-o, nu o să credeÈ›i, pînă È™i francezii.) Existau opere (se spune aÈ™a, pentru că au dispărut, fiind de-a dreptul proaste) intitulate Fecioara È™i Republica. Araujo È™i Silvia È™i-au strîns mîinile cu putere. ― Dar aceÈ™ti teroriÈ™ti ai criticii de stînga, a spus Silvia, continuă să caute a cincea roată la căruță È™i văd un colonialist în oricare autor de povestiri È™tiinÈ›ifico-fantastice. Și lucrul cel mai comic dintre toate este că se consideră cu tot sufletul. ― Pentru că nu renunță la scris nici măcar o secundă, a adăugat Cazacul. ― Și nu-i lasă nici pe ceilalÈ›i să scrie. Și ce spunea Săbato? Sábato îi asculta: i se părea neverosimil faptul ca se mai discutau anumite lucruri. Uitaseră că Marx îl È™tia pe Shakespeare pe dinafară? ― Adică Shakespeare, a subliniat Silvia, a scris această Carte RevoluÈ›ionară, dar tinerii din strada Corrientes nu È™tiu acest lucru. E bine, dar să-l lase în pace pe bietul Karl Marx, cel care, din cîte își putea da seama, pentru ei nu era decît un incurabil micburgnezromanticcontrarevoluÈ›ionarînserviciulimperialismu-luiyankeu. ― ÃŽn cazul acesta, a întrebat pe neaÈ™teptate tînărul cu înfățiÈ™are de indian, cel care se păstrase în tăcerea lui hieratică, în afară de a deveni guerrilleros nu se poate face nimic în ceea ce priveÈ™te cărÈ›ile RevoluÈ›iei? ― Vorbim de ficÈ›iune, de poezie, tinere, a spus Sábato, iritat BineînÈ›eles că se poate face foarte mult pentru RevoluÈ›ie cu ajutorul cărÈ›ilor de sociologie È™i de critică, am spus-o de la început MANIFESTUL COMUNIST este o carte, nu o mitralieră. Vorbim de scriitori în sensul cel mai adevărat È™i cel mai strict Că cineva vrea să ajute revoluÈ›ia printr-un manifest, printr-o critică a instituÈ›iilor, printr-o lucrare de jurnalistică sau de filozofie nu numai că e posibil, ci È™i trebuie să facă aÈ™a ceva dacă pretinde că este un revoluÈ›ionar. Grav e doar amănuntul că se confundă planurile. Ca È™i cînd s-ar susÈ›ine că cel mai valoros lucru în Picasso ar fi celebrul lui porumbel al păcii, în vreme ce femeile lui din profil cu doi ochi sînt o putredă artă burgheză. AÈ™a cum încă o mai susÈ›in criticii sovietici. Această poliÈ›ie a realismului socialist Cineva a vorbit despre o expoziÈ›ie Picasso la Moscova Cine? Cum? S-a produs o discuÈ›ie confuză între tineri, cu strigăte. ― Să nu pierdem timpul cu discuÈ›ia asta inutilă, a spus Săbato. Nu È™tiu dacă, în cele din urmă, s-a deschis sau nu această expoziÈ›ie. Eu vorbesc despre doctrina oficială, adică de lucrul cel mai grav. Nu cred că porumbelul păcii a îndepărtat măcar un bombardament în Vietnam, dar, cel puÈ›in, e un porumbel natural. Legitim Ilegitim este să susÈ›ii că numai aceasta este artă, că acest gen de afiÈ™e este ceea ce trebuie să facă un pictor dacă vrea să ajute la schimbările sociale. Ilegitim este să confunzi aceste planuri: arta cu afiÈ™ele. Mai mult, adeseori ni se spune că acum arta nu-È™i poate îngădui să facă ce vrea, cît timp lumea se duce de rîpă. Și în timpul RevoluÈ›iei Franceze lumea se prăbuÈ™ea, iar un artist ca Beethoven era un revoluÈ›ionar pînă într-atîta încît a fost gata să rupă dedicaÈ›ia pentru Napoleon atunci cînd s-a simÈ›it defraudat TotuÈ™i, n-a scris marÈ™uri revoluÈ›ionare. Scria marea lui muzică. Nu Beethoven a fost cel care a scris MARSEIEZA. ― E clar! aproape că a È›ipat Puch. PE BRUNO ÃŽL FASCINA ACEL CHIP, È™i îi era ruÈ™ine pentru fiecare frază servilă, înÈ›elegînd că ar fi putut deveni un turnător al poliÈ›iei sau ar fi fost capabil să se tîrască oricum pentru a fi un funcÈ›ionar al acestui regim sau al altuia, complet opus. Și atunci, cu uÈ™urare, se gîndea la Carlos. Chiar dacă era o uÈ™urare dureroasă, pentru că È™tia cît de mult îi costa pe aceÈ™ti oameni precum Carlos existenÈ›a unor viermi ca Puch. Nu se afla iarăși alături de Marcelo? Pentru că spiritele se repetă, aproape reîncarnate în acelaÈ™i chip arzător È™i concentrat cum era al lui Carlos în 1932 Chipul unui tînăr care îndură ceva adînc È™i tainic ce nu poate fi mărturisit nimănui, nici măcar lui Marcelo, cel care este ultimul lui prieten, neîndoielnic o prietenie făcută din tăcere È™i fapte. O dată cu Carlos își amintea de alte nume din vremurile acelea: Capablanca È™i Alekhine, Sandino, Al Jolson cîntînd în filmul acela grotesc, Sacco È™i Vanzetti. Ciudată È™i melancolică împreunare! îl revedea pe Carlos, al cărui nume adevărat nu l-au È™tiut niciodată, citind pe nerăsuflate ediÈ›ii ieftine din Marx È™i Engels, miÈ™cîndu-È™i buzele încet, în tăcere, susÈ›i-nîndu-È™i capul între pumnii bine strînÈ™i, în cămăruÈ›a aceea din strada Formosa, ca cineva care se chinuieÈ™te să afle È™i în cele din urmă dezgroapă tezaurul în care descoperă cheia nefericitei sale existenÈ›e, cutia aceea de zinc, sicriul mamei sale înconjurat de copii mici È™i înfometaÈ›i. Era un spirit religios È™i pur. Cum să-i înÈ›elegi, în general, pe oameni? PrăbuÈ™irea, încarnarea? Cum să înÈ›elegi condiÈ›ia otrăvită a omului? Cum reuÈ™ea să înÈ›eleagă È™i să accepte, uneori, existenÈ›a unor comuniÈ™ti ca Blanco? îi revedea ochii arzînd pe faÈ›a aceea palidă È™i îngîndurată. Indurase pînă la limită tot ce se poate îndura, devenind spirit pur, ca È™i cum carnea sa s-ar fi calcinat din cauza febrei; ca È™i cum trupul lui, torturat È™i ars, s-ar fi redus la un minim de oase È™i piele, È™i la cîțiva muÈ™chi bine întinÈ™i pentru a suporta existenÈ›a Nu vorbea aproape niciodată, precum o face acesta acum, dar ochii lui ardeau în focul indignării, în timp ce buzele, pe chipul lui rigid, se strîngeau pentru a-È™i păstra tainele neliniÈ™tii. Și acum revenea la chipul cestuilalt tînăr, de asemeni brunet È™i palid, despre care nu reuÈ™ea să înÈ›eleagă de ce se afla aici, între atîtea cuvinte de neînÈ›eles pentru el. Poate numai din fidelitate pentru Marcelo? Și, amănunt curios, se repeta pînă È™i cealaltă simbioză. Căci în prietenia lui Carlos cu Max, atît de inexplicabilă în aparență, bunătatea lui Max (chiar dacă celălalt nu era replica lui Marcelo) era indispensabilă pentru a potoli din cînd în cînd tensiunea È™i nervozitatea lui Carlos, ca apa pentru cel care străbate deÈ™ertul. PERFECT, E BINE, trebuie să fii un idiot ca să respingi întreaga literatură în numele RevoluÈ›iei, a admis Araujo. N-au făcut-o nici Marx, nici Engels. Nici chiar Lenin. Dar cred că un anume tip de literatură trebuie respins. ― Și care ar fi acesta? a întrebat Sábato. ― Literatura de introspecÈ›ie, pentru început Hernândez Aregui arată cum țărilor cu monocultură le corespunde acest tip de literatură Un mod pe care îl folosesc intelectualii mic-burghezi de a respinge problemele sociale. ― HUASIPUNGO , de exemplu, a intervenit Sábato. Sau vrei să spui că Ecuadorul nu-i o È›ară tipică prin monocultura sa? Araujo l-a privit în tăcere. ― Și în ceea ce-i priveÈ™te pe alÈ›ii, ca Henry James È™i Marcel Proust, È™tim cu toÈ›ii că aparÈ›in unor țări cu monocultura! Þări cu banane sau cafea, a continuat Sábato implacabil. Și, brusc, a făcut explozie: Sînt sătul de acest fel de imbecilități. De ce nu ridicăm puÈ›in nivelul filozofic al discuÈ›iei? FireÈ™te, paralogismul pe care-l aveÈ›i în minte este, mai mult sau mai puÈ›in, acesta: introspecÈ›ia înseamnă scufundarea în eu, eul solitar este un egoist pe care nu-l interesează lumea, ori un contrarevoluÈ›ionar care încearcă să ne facă să credem că răul se află în suflet È™i nu în organizarea socială etc. Dar pierdeÈ›i din vedere un amănunt: nu există un eu solitar. Omul există în interiorul unei societăți, suferind, luptînd È™i chiar ascunzîndu-se în această societate. A trăi, a vieÈ›ui înseamnă a convieÈ›ui. Eu È™i lumea, adică. Nu atitudinile sale voluntare È™i mărunte sînt consecinÈ›a acestei convieÈ›uiri. Pînă È™i visele È™i coÈ™marurile sale. Chiar È™i delirul său de nebun. Din acest punct de vedere, cel mai subiectiv roman este social, depunînd, într-un fel sau altul, mărturie despre întreaga realitate. Nu există romane de introspecÈ›ie È™i romane sociale, prietene. Există romane mari È™i romane mici. Există o literatură bună È™i o literatură proastă. LiniÈ™-teÈ™te-te: acest scriitor, chiar dacă e numai atîtica, va vorbi întotdeauna numai despre lume. Araujo asculta concentrat ― Nu mi se pare chiar atît de limpede, a bîiguit el. Marx avea un motiv să preÈ›uiască un scriitor ca Balzac. Romanele acestuia sînt o mărturie socială. ― Romanele lui Kafka nu descriu grevele feroviare din Praga È™i, totuÈ™i, vor rămîne ca unele dintre cele mai profunde mărturii despre omul contemporan. Astfel, ar urma să-i ardem întreaga operă, precum È™i pe cea a lui Lautreamont sau Malcolm Lowry. VedeÈ›i, prieteni, v-am spus că îmi mai rămîne puÈ›in timp È™i nu sînt dispus să-l pierd cu acest fel de nimicuri filozofice. ― Da, cred că ne pierdem vremea, a intervenit Silvia. ― Și eu cred asta, a zis Sábato. Am vorbit despre aceste lucruri pînă nu mai pot, dar observ că întotdeauna se invocă aceleaÈ™i argumente. Și nu numai aici. VedeÈ›i ce spune Asturias. ― Despre ce? ― Despre noi, anumiÈ›i scriitori argentinieni. SusÈ›ine că nu sîntem reprezentativi pentru America Latină. Ceva asemănător a spus de curînd È™i un critic nord-american: că Argentina nu are o literatură naÈ›ională. BineînÈ›eles, lipsa unei puternice culori locale îi nedumereÈ™te pe aceÈ™ti cenzori, care nu-È›i cer decît o scenografie pitorească pentru a-È›i semna certificatul de scriitor naÈ›ional. Pentru aceÈ™ti ontologi, un negru într-o plantaÈ›ie de bananieri e ceva real, dar un student care meditează la singurătatea lui într-o piață din Buenos Aires nu-i decît o palidă entelehie . Și acestei superficialități i se spune realism Pentru că naÈ›ionalul este raportat întotdeauna È™i întotdeauna în mod greÈ™it la realism. Acest cuvînt, care... Cum ne mai înÈ™ală È™i cuvintele! Ca È™i cînd dacă dorm È™i visez droguri, avînd în vedere lipsa absolută a drogurilor în Argentina, înseamnă că visele mele nu sînt patriotice. S-ar cuveni să fie întrebat acest critic nordamerican dacă inexistenÈ›a balenelor metafizice din teritoriul Statelor Unite nu-l face pe Melville un apatrid Să ne lăsăm de idioÈ›enii, vă rog. Sînt pînă aici. Sábato È™i-a scos ochelarii, trecîndu-È™i mîna peste frunte, în timp ce Silvia discuta cu Cazacul È™i cu Araujo. Dar el nu-i asculta È™i nici nu-i auzea Brusc, a revenit la atac: ― Astfel de idioÈ›enii provin din aceea că se presupune că, în definitiv, misiunea artei constă în copierea realității. AtenÈ›ie, însă: cînd această lume vorbeÈ™te de realitate, vrea să spună realitate exterioară. Cealaltă, realitatea interioară, o È™tim foarte bine, are o presă proasta Se încearcă să se transforme arta într-un simplu aparat de fotografiat în orice caz, pentru cei care cred că realismul constă în descrierea lumii exterioare, formarea Argentinei în baza emigraÈ›iei europene, puternica ei clasă de mijloc, industria ei îndreptățesc o literatură care să nu se ocupe de imperialismul bananier. Dar există È™i motive mai serioase, pentru că arta nu are menirea pe care i-o atribuie aceÈ™ti oameni. Numai un inocent ar încerca să se documenteze asupra agriculturii de lîngă Paris la sfîrÈ™itul secolului trecut cercetînd cîteva pînze de Van Gogh. Este clar că arta este un limbaj mai înrudit cu visul È™i mitul decît cu statisticile È™i cronicile din ziare. Și cum visul È™i mitul sînt o onto-fanie... ― O onto È™i mai cum? a È›ipat Cazacul, alarmat. ― O ontofanie, o revelare a realității. Dar, atenÈ›ie, a întregii realități. A întregii! Nu numai a celei exterioare, ci È™i a celei interioare. Nu numai a raÈ›ionalului, ci È™i a iraÈ›ionalului. InÈ›elegeÈ›i odată! E o problemă foarte complexă. Pentru că, neîndoielnic, presupune o puternică impregnare obiectivă, dar întreÈ›ine cu lumea obiectivă o relaÈ›ie foarte subtilă È™i foarte complicată. Chiar È™i contradictorie. Dacă societatea ar fi lucrul decisiv, unicul decisiv, cum s-ar putea explica deosebirea dintre o literatură ca a lui Balzac È™i cea a contemporanului său Lautreamont? Ori cea a lui Claudel de cea a lui Celine? în definitiv, orice artă este individuală pentru că reprezintă viziunea unei realități printr-un spirit unic. ― Ne îndepărtăm de problemă, l-a întrerupt cu asprime Araujo. ― Cel care se îndepărtează de problemă eÈ™ti dumneata! Și te avertizez că nu am terminat Vă spuneam că orice artă este individuală È™i în asta constă deosebirea esenÈ›ială față de È™tiință. ÃŽn artă, ceea ce interesează este tocmai această diagramă personală, unică, această expresie concretă a individualității. Ce sens ar avea să vorbim despre stilul lui Pitagora în teorema ipotenuzei? Limbajul È™tiinÈ›ei poate È™i, de fapt, trebuie să constea în semne abstracte È™i universale. ȘtiinÈ›a este realitatea văzută de un subiect independent Arta este realitatea văzută de un subiect dependent Această incapacitate, incapacitate între ghilimele, reprezintă tocmai bogăția ei. Și ceea ce îi permite să exprime totalitatea experienÈ›ei umane, această interacÈ›iune a eului cu lumea, adică exact realitatea integrală a omului. Din acest punct de vedere este o tîmpenie să-l acuzi pe Borges că nu ar fi reprezentativ. El reprezintă, ca nimeni altcineva, realitatea Borges-lumea Această realitate nu are de ce să fie cea pe care, prin fotografie, o avem despre Argentina Acest mod unic de a vedea lumea se exprimă, de asemenea, È™i printr-o limbă unică. Limbă pe care, nu avem încotro, trebuie s-o numim idilolect Cuvînt oribil, care ar putea să fie sinonim cu stilul. Ar fi oportun, în consecință, de la acest nivel al dezvoltării literaturii noastre (È™i să nu uităm că nu avem doar o sută cincizeci de ani, ci o mie de ani, fiindcă descindem din Cîntecul Cidului, ca oricare scriitor din Madrid), ar fi oportun, aÈ™adar, ca de pe această înălÈ›ime a devoltării literaturii noastre să terminăm cu toate aceste amăgiri È™i falsități. Și să acceptăm, o dată pentru totdeauna, că între noi pot să existe, fără probleme de rea conÈ™tiință, artiÈ™ti atît de opuÈ™i ca Balzac È™i Lautramont. S-a ridicat să plece, dar era destul de excitat S-a oprit pentru a adăuga: ― ÃŽi fac un prost serviciu lui Marx aceÈ™ti epigoni de bîlci, făcîndu-l răspunzător de toate tîmpeniile care le trec prin minte, precum această relaÈ›ie direct proporÈ›ională dintre bananieri È™i literatura de introspecÈ›ie. Faptul că el, Marx, îl prefera pe Balzac e demn de tot respectul, dar sper să nu-mi spuneÈ›i că Marx este unicul om din lume care poate să aibă preferinÈ›e. Ar însemna ca toÈ›i să-l preferăm pe Balzac, pentru că asta a fost preferinÈ›a lui. Atunci, un poet ca Lautreamont ar fi un individ care dă de bănuit, pentru că prin delirurile lui a salvat realitatea franceză din acel timp, mai subÈ›ire decît o supă lungă. Un vîndut capitalismului. După un astfel de criteriu, atunci cînd RevoluÈ›ia Franceză se auzea în toată Europa, Beethoven trebuia să fi scris mărÈ™uleÈ›e pentru soldaÈ›i sau, cel puÈ›in, muzici precum acel 1812 de Ceaikovski, È™i nu cvartetele pe care le-a scris. Nu È™tiu unde am citit, probabil că e vorba de unul din epigonii aceÈ™tia de trei parale, că în FranÈ›a unul ca Lautreamont ar fi putut face aÈ™a ceva Dar dacă o facem noi, aici, nu vom fi decît niÈ™te imitatori ai literaturii europene. Și să nu uităm că, dacă avem în vedere acest gen de artă care are o mare legătură cu visul, rezultă că nu se poate visa decît în FranÈ›a Aici nu trebuie să dormim, iar dacă dormim, totuÈ™i, trebuie să visăm numai creÈ™terea salariilor È™i grevele metalurgice. Cît despre moarte, nici nu deschid gura Din nou nu È™tiu cine m-a criticat că mă ocup cu o astfel de tematică europeană. Pentru că, e clar, aici nu se moare. Aici sîntem doar niÈ™te nemuritori pitoreÈ™ti. Moartea e un subiect care are legături suspecte doar cu Wall Street-ul. Inmormîntările sînt puse în slujba imperialismului. Pentru Dumnezeu, ajunge! Ajunge cu atîta demagogie filozofică. S-a ridicat iarăși, dînd să plece. ― Nu, vă rog să nu plecaÈ›i, a insistat Silvia. ― De ce să nu plec? DiscuÈ›iile astea n-au nici un rost Iar gîndurile mele le veÈ›i găsi mult mai lipezi în cărÈ›ile pe care le-am scris. ― Da, dar vă rugăm să mai rămîneÈ›i, pentru că există cîteva lucruri despre care am vrea să vă auzim vorbind. ― Ce lucruri? Bruno l-a rugat să se liniÈ™tească, apucîndu-l uÈ™or de mînă. Bine, în sfîrÈ™it, deÈ™i nu vede ce sens ar mai avea. ― Ceea ce se întîmplă ― a început îndată ce s-a mai calmat -este că oamenii aceÈ™tia nici măcar n-au înÈ›eles marxismul. Dacă literatura ar fi fost adversara revoluÈ›iei, ori, în cel mai rău caz, un fel de masturbare solipsistă, nu s-ar explica faptul că Marx îl admira pe Shakespeare. Sau pe curtezanul È™i monarhicul Goethe. Mai mult ca sigur că aceÈ™ti minigînditori or să-mi spună că astăzi situaÈ›ia este mult mai gravă È™i cere soluÈ›ii urgente, È™i, deci, mai ales în Lumea a treia nu e momentul să faci literatură. ÃŽn cazul acesta i-aÈ™ întreba dacă pe vremea cînd Marx studia în Biblioteca Londrei, cînd în minele de cărbuni erau exploataÈ›i cu sălbăticie copiii de È™apte ani era sau nu momentul pentru a scrie poezie È™i proză. Pentru că exact atunci nu scria numai Dickens. Mai scriau Tennyson, Browning È™i Rossetti. ÃŽn plină revoluÈ›ie industrială, poate că unul din cele mai nemiloase evenimente înregistrate de istorie, au existat artiÈ™ti ca Shelley, Byron sau Keats. Iar Marx îi citea È™i-i admira pe mulÈ›i dintre ei. AÈ™a că nu-i faceÈ›i nici o favoare maestrului vostru adjudecîndu-i astfel de tîmpenii. Fără a mai vorbi de cealaltă idee, falsă È™i superficială, a artei ca reflectare a societății È™i clasei căreia îi aparÈ›ine. După un astfel de criteriu, Marx nu putea să fie marxist, pentru că era un burghez. Marxismul s-ar fi cuvenit să-l întemeieze un miner din Cardiff. Am impresia că nu înÈ›elegeÈ›i dialectica Presupun că aÈ›i citit CE-I DE FÃCUT? de Lenin, nu-i aÈ™a? Perfect, atunci trebuie să È™tiÈ›i că prin ea însăși clasa muncitoare n-ar fi fost capabilă să ajungă la socialism È™i nici să treacă dincolo de breslele galbene. Socialismul l-au creat burghezi ca Marx È™i Engels, aristocraÈ›i ca Saint-Simon È™i Kropotkin sau intelectuali ca Lenin È™i TroÈ›ki. ― Și Che Guevara. ― Che Guevara Ceea ce v-am spus despre gînditori e valabil, într-o È™i mai mare măsură, pentru poeÈ›i È™i scriitori. Pentru că ficÈ›iunea, ca È™i visul, din aceleaÈ™i motive, este, în general, un act antagonic al realității È™i nu un simplu reflex pasiv. AÈ™a se explică de ce, de multe ori, este ostilă societății din timpul său. E vorba, trebuie să v-o spun, mai degrabă de dialectică, de o dialectică în sensul lui Kierkegaard. ― Cum, cum aÈ›i spus? a întrebat Araujo surprins. ― Da, tinere. Kierkegaard. Ai auzit bine. Nu văd motivul pentru care trebuie să te alarmezi. La urma urmelor, reacÈ›ia împotriva acestei entelehii a omului È™i gîndirii iluministe n-a fost numai opera lui Marx, ci È™i a lui Feuerbach È™i Kierkegaard Apărarea omului concret Dar, aÈ™a cum vă spuneam, arta este de obicei un act antagonic. Și, precum visul, se opune adeseori realității, chiar în mod violent VedeÈ›i Statele Unite. ÃŽn culmea alienării, a dat una din cele mai mari literaturi din toate timpurile. La fel Rusia È›aristă. Și reÈ›ineÈ›i mecanismul secret al acestor două culmi: la contele Tolstoi, aristocrat pînă în vîrful unghiilor, care ne-a lăsat una din cele mai zguduitoare mărturii asupra condiÈ›iei omului. Și la celălalt mare scriitor rus, acel È›arist numit Dostoievski. ― Dar arta proletară, a început Araujo. ― Ce-i asta? Unde se află? Te referi, cumva, la cărÈ›ile poÈ™tale ilustrate cu Stalin pe cal, conducînd bătălii pe care nu le-a văzut niciodată? La aceste vulgare cărÈ›i poÈ™tale pe care acest om le considera culmea esteticii revoluÈ›ionare È™i care nu erau decît culmea celui mai plat naturalism burghez? Ciudat, dar demn de reÈ›inut: revoluÈ›iile par să prefere întotdeauna arta reacÈ›ionară È™i superficială. FaimoÈ™ii pompieri ai RevoluÈ›iei Franceze. Ca să vedeÈ›i unde ajungem cu faimoasa teorie a reflectării societății. Nu Delacroix este artistul revoluÈ›iei, ci David È™i alÈ›ii, mai răi chiar È™i decît acest academician. Și atenÈ›ie: pe cînd se extazia în faÈ›a cărÈ›ilor poÈ™tale, Stalin interzicea marea artă occidentală. ― Da, dar dacă ne aflăm în plină desfășurare a revoluÈ›iei ― a insistat Araujo -, tot ceea ce împiedică sau pune în pericol revoluÈ›ia nu poate fi tolerat E ca în război. Se învinge sau se moare. Și dacă o operă îi dă apă la moară duÈ™manului, ori potoleÈ™te sau distrage atenÈ›ia luptătorului, avem dreptul istoric de a o interzice. ― ÃŽn rezumat, vorbeÈ™ti de arta contrarevoluÈ›ionară? a întrebat Sábato. ― Da Silvia îl privea în tăcere. Dar n-au fost cuvintele lui Araujo, nici tăcerea ei ceea ce l-a liniÈ™tit pe Sábato, ci privirea prietenului lui Marcelo, pe care a surprins-o la un moment dat aÈ›intită asupră-i. Tot timpul se simÈ›ise neliniÈ™tit din cauza acelei priviri pătrunzătoare prin simpla ei puritate, ori prin aceea că-i aducea aminte de chipul lui Carlos din 1932. Pe faÈ›a lui austeră È™i concentrată pînă la durere, ochii aceia străluceau ca doi tăciuni aprinÈ™i pe o vatră de pămnînt bătătorit È™i uscat Alături de el, Marcelo era ca un înger al bunătății care avea grijă de o ființă dîrză dar lipsită de apărare într-o lume apocaliptică È™i putredă Da, își amintea de chinurile îndurate de Carlos È™i de cele pe care, mai devreme sau mai tîrziu, le va îndura È™i tînărul acesta, dacă nu cumva le È™i cunoscuse. Și astfel, toate cuvintele pe care le rostise, toată sclipirea aceea filozofică se transformau într-un motiv de ruÈ™ine în faÈ›a reticenÈ›ei solitare a unuia care apăruse cine mai È™tia din ce provincie mizerabilă, martir È™i victimă a unor nedreptăți fără capăt È™i a nesfîrÈ™itelor umilinÈ›e. Cu vocea lui coborîtă brusc, ca È™i cînd ar fi vorbit pentru sine, privind în pămînt, Sábato a spus: ― Da, băieÈ›i... Dar aveÈ›i grijă cînd rostiÈ›i cuvîntul acesta, aveÈ›i grijă cînd îl rostiÈ›i cu ură sau cu indiferență, pentru că atunci oameni precum Kafka... Era din nou foarte neliniÈ™tit Pe de o parte, se gîndea că orice lucru pe care l-ar spune ar putea să-l rănească sau să-l deziluzioneze pe tînărul acela Pe de alta, se simÈ›ea dator să se explice cît mai clar cu putință. Să-l împiedice, măcar pe unul dintre ei, pe cel mai pur, de a săvîrÈ™i într-o zi o mare nedreptate, chiar dacă ar fi să fie o sacră nedreptate. ― Dilema nu o reprezintă literatura socială È™i cea individuală, tinerilor... Dilema constă între ceea ce e serios È™i grav È™i ceea ce este uÈ™uratic È™i superficial. Gnd copii nevinovaÈ›i mor sub bombele din Vietnam, cînd sufletele cele mai curate sînt torturate în trei sferturi ale pămîntului, cînd foamea È™i disperarea stăpînesc cea mai mare parte din lume, înÈ›eleg că e firesc să se protesteze împotriva unui anume tip de literatură... Dar trebuie să È™tim care este acest tip... Care este? Mă gîndesc că e drept să fie respins jocul frivol, invenÈ›ia simplă, digresiunea verbală... Dar trebuie să fim atenÈ›i față de marii È™i mereu neliniÈ™tiÈ›ii creatori, pentru că ei reprezintă cea mai stîșietoare mărturie a omului. Și, de asemenea, pentru că tot ei luptă pentru apărarea demnității È™i salvării acestui om. Da, e adevărat, marea majoritate a scriitorilor scriu din motive inferioare acestora. Unii scriu pentru glorie sau pentru bani, alÈ›ii scriu pentru că au o mare uÈ™urință de a se exprima, pentru că nu rezistă vanității de a-È™i vedea numele tipărit, iar alÈ›ii pentru că le place acest joc È™i se distrează. Mai rămîn însă alÈ›ii, puÈ›inii care contează, cei care îndură această grea condamnare de a-È™i mărturisi drama lor, perplexitatea în faÈ›a unui univers neliniÈ™tit, speranÈ›ele pîndite de groază, de război sau de singurătate. AceÈ™tia sînt adevăraÈ›ii martiri ai timpului lor, băieÈ›i. Sînt fiinÈ›e care nu scriu cu uÈ™urință, ci sfîșiindu-se. Oamenii care întrucîtva visează visul colectivității, exprimînd nu numai dorinÈ›ele È™i neliniÈ™tile lor personale, ci pe cele ale întregii umanități... Aceste vise, precum în Lautreamont ori Sade, pot fi înspăimîntătoare. Dar sînt sacre. Și servesc tocmai pentru că sînt înspăimîntătoare. ― Catarsisul, a subliniat Silvia Sábato a privit-o fără să spună nimic. Părea foarte îngrijorat È™i nemulÈ›umit Și-a scos ochelarii, apăsîndu-È™i tîmplele, într-o liniÈ™te absoluta După aceea a rostit ceva ce nu s-a înÈ›eles prea bine È™i a plecat Sà MORI PENTRU O CAUZà DREAPTÃ, se gîndea Bruno, în timp ce îl privea pe Marcelo îndepărtîndu-se împreună cu prietenul său pe strada Apărării. Să mori pentru Vietnam Sau chiar aici. Sacrificiu pur È™i inutil, pentru că în cele din urmă noua ordine va încăpea pe mîinile neguțătorilor È™i ale cinicilor. Bietul Bill, voluntar în forÈ›ele RAF, acum fără picioare, plin de arsuri, privind pe fereastra care dă spre strada Morân; pentru ca impresarii germani, mulÈ›i dintre ei naziÈ™ti sau cripto-naziÈ™ti, să sfîrÈ™ească prin obÈ›inerea unor mari afaceri cu impresarii englezi, în timpul unor mese bogate, cu schimburi amabile de surîsuri. Or să facă afaceri toată viaÈ›a? Dar, la urma urmelor, nu colaborase, oare, în plin război, Hitler cu ITT ? Iar General Motors nu-i vînduse tot acestuia, ilicit, motoare pentru tancuri? Sigur, Guevara are dreptul la toată admiraÈ›ia Dar ceva surd, trist È™i neclar îi È™optea că È™i RevoluÈ›ia Rusă din 1917 fusese romantică, mari È™i cunoscuÈ›i poeÈ›i cîntînd-o în versurile lor. AÈ™a că orice RevoluÈ›ie, oricît ar fi de pură, mai ales dacă este pură, este sortită să se transforme într-o birocraÈ›ie murdară È™i poliÈ›ienească, în timp ce spiritele cele mai alese sfîrÈ™esc în închisori sau ospicii. Da, spre nefericire, totul era adevărat Dar hotărîrea de a se înrola în RAF fusese absolută, eternă, neinfluenÈ›ată de nimic: nici unul, nici o mie de fabricanÈ›i de conserve nu i-ar fi putut smulge acest diamant lui Bill. Ce importanță avea atunci ceea ce putea să devină, într-o zi, oricare revoluÈ›ie? Mai mult (se gîndea uimit, amintindu-È™i-l pe Carlos torturat nu de Isus ori Marx, ci de Codovilla): nu avea importanță nici dacă doctrina era falsă ori adevărată. Sacrificiul lui Carlos a fost absolut, demnitatea omului salvîndu-se încă o dată printr-un singur act în ciuda faptului că fusese un visător, mai exact tocmai de aceea, Carlos răscumpăra întreaga umanitate de la cinism È™i comoditate, de la mîrșăvie È™i putregai. Cei doi îndepărtîndu-se împreună. Alături de acel aristocrat timid care renunÈ›a la toate privilegiile clasei sale mergea celălalt, pipernicit È™i umil. SortiÈ›i, poate, să moară într-o zi pentru cineva care avea să-i trădeze după aceea, defraudîndu-l îndepărtîndu-se acum pe strada Apărării Spre ce îngrozitor, dar splendid destin? TRECUSERà MULÞI ANI de cînd Sábato nu se mai plimbase prin Parcul Lezama. S-a aÈ™ezat pe o bancă lîngă statuia zeiÈ›ei Ceres, scrutîndu-È™i destinul. După aceea a intrat în dugheana dintre străzile Brazilia È™i Balcarce, unde mai mult ca sigur că Alejandra venise de multe ori cu Martin, È™i a băut o cafea A privit în jurul său cu nepăsare, nedînd atenÈ›ie discuÈ›iilor. Panzeri era un exagerat Nu, domnule, e un tip care nu se vinde, asta-i totul. Panzeri vede peste tot numai dezastre, dar PRODE își are partea sa bună, să nu ne înÈ™elăm. Un om tînăr, aproape un flăcău, după toate semnele, destul de înalt citea un ziar care-i acoperea faÈ›a Nu i-ar fi atras atenÈ›ia dacă nu ar fi observat (nu-i era greu, trăind într-o permanentă alarmă) că, din cînd în cînd, îl cerceta pe deasupra ziarului. FireÈ™te, putea să fie un fapt fără nici o transcendență, individul fiind unul dintre mulÈ›ii tineri care-l cunoÈ™teau. După micul fragment de frunte pe care reuÈ™ea să-l vadă, îl încerca senzaÈ›ia de a-l fi văzut în alte împrejurări. Dar unde? Și cum? NU-L VÃZUSE NICIODATÃ, dar nu avea nici o îndoială, era el, l-ar fi recunoscut dintr-o mie, nu numai după fotografiile lui, ci pentru că inima i-a bătut violent cînd l-a văzut în colÈ›ul acela, ca È™i cînd între el È™i Sábato ar fi existat un semn tăcut È™i secret care ar fi putut duce la această recunoaÈ™tere în oricare loc din lume, între milioane de persoane. RuÈ™inîndu-se pe neaÈ™teptate doar la gîndul că ar fi putut fi recunoscut, Martin s-a ascuns după ziarul pe care abia îl cumpărase. Dar din clipă în clipă, ca unul care săvîrÈ™ea o faptă urîtă È™i interzisă, îl spiona încerca să afle izvorul acelui sentiment, dar îi era greu, ca È™i cînd ar fi trebuit să parcurgă rîndurile unei scrisori de uriașă transcendență, aproape de neînÈ›eles din cauza luminii È™i ambiguității liniilor, consecință a învechirii È™i ruperii hîrtiei sub curgerea timpului. Vroia cu toată tăria să-È™i definească această stare de nedefinit, pînă cînd l-a străfulgerat gîndul că ar putea fi asemănător celui al unui tînăr care, după o lungă călătorie prin țări îndepărtate, observă chipul cuiva despre care se spunea că ar fi tatăl său, dar pe care nu-l văzuse în viaÈ›a sa. Căuta să descopere ce se afla dincolo de masca aceea de oase È™i carne obosită, pentru că Bruno îi spunea că nu sînt de-ajuns oasele È™i carnea pentru a construi un chip, care e ceva infinit mai puÈ›in fizic decît restul corpului, fiind definit de acest ansamblu de atribute subtile prin care sufletul se manifestă sau încearcă să se manifeste cu ajutorul cărnii. Motiv pentru care, gîndea Bruno, în aceeaÈ™i clipă în care cineva moare, corpul se transformă în ceva ce se deosebeÈ™te în mod misterios, atît de deosebit, încît am putea spune că „parcă nu-i aceeaÈ™i persoană", în ciuda faptului că are aceleaÈ™i oase È™i aceeaÈ™i materie pe care a avut-o cu o secundă mai înainte, o secundă înainte de această clipă în care sufletul se desparte de trup È™i acesta rămîne tot atît de mort ca È™i o casă, atunci cînd au plecat din ea pentru totdeauna (luîndu-È™i lucrurile personale) cei care locuiseră, suferiseră È™i iubiseră în ea. Da, se gîndea Martin: subtilitățile buzelor, micile încreÈ›ituri din jurul ochilor, aceste înfățișări neclare ale locuitorilor dinlăuntru, aceÈ™ti necunoscuÈ›i care se apropie È™i privesc prin ferestrele ochilor, într-un fel ambiguu È™i aproape translucid: figuri ale fantasmelor interioare. Era dificil, aproape imposibil să descoperi toate acestea de la distanță. Și astfel, omul acela, chipul lui îi apărea mai mult ca un murmur al unei discuÈ›ii îndepărtate, discuÈ›ie pe care o bănuim foarte importantă È™i pe care dorim din tot sufletul s-o putem descifra Sînt un orfan, È™i-a spus Martin lui însuÈ™i, fără să È™tie de ce, dar cu multă tristeÈ›e. A IEȘIT DIN DUGHEANà ȘI S-A ÃŽNTORS ÃŽN PARC. Aici se afla, maiestuos È™i crud, don Pedro de Mendoza, ară-tînd cu sabia spre oraÈ™ul pe care pofta inimii lui hotărîse să-l fondeze aici: SANTA MÃRIA DE LOS BUENOS AYRES, 1536. Ce oameni! era calificativul care-i venea întotdeauna pe buze. Și femeile acestea: Isabel de Guevara, Mari Sânchez, Elvira Pineda... Aceste idioÈ›enii inventate de umanismul abstract: toÈ›i oamenii sînt egali, toate popoarele sînt egale. Existau oameni mari È™i pitici, popoare uriaÈ™e È™i popoare mici. Cruzimea conchistei. A celor care vor virtuÈ›i în stare pură. Și Conchista Americii de Aur! Ca È™i cînd ai presupune că jucătorul joacă pentru bani È™i nu din patimă. Banul era mijlocul, dar nu scopul. Cînd a văzut-o apropiindu-se cu multă grijă pe fata cu pulover galben, s-a aÈ™ezat pe o bancă. Adică îl urmărise? ÃŽntrebarea îl enerva: detesta faptul de a se È™ti urmărit, pro-ducîndu-i teamă. Da, îl urmărise, îl văzuse intrînd în dugheana aceea È™i l-a aÈ™teptat în parc pînă cînd a ieÈ™it De ce? I se părea mai mioapă decît în timpul discuÈ›iei È™i, de asemenea, mai timidă: nu mai era fetiÈ›a strălucitoare de acum cîteva ore. Dar, într-adevăr, se numea Gentile? Da. Și nu era sefardă sau ceva asemănător? Cum adică ceva asemănător? Bunicul ei era napolitan. ― Napoli e poi morire, a rostit Sábato, rîzîndu-È™i de aceste cuvinte. De aproape părea mai slabă, cu pielea măslinie È™i nasul coroiat ― Ai faÈ›a de sarazină. Nu i-a răspuns. ― Și eÈ™ti mioapă. Adevărat? Da, dar cum își dăduse seama? Ar trebui să-È™i schimbe meseria dacă n-ar fi un bun observator. Din modul de a privi, de a merge, de a-È™i duce capul în față. Da, cînd era mică se lovea de toate uÈ™ile. Bine, dar de ce nu purta ochelari? ― Ochelari? I s-a părut că nu aude bine. ― Da, ochelari. A întîrziat mult pînă să-i răspundă După aceea a murmurat: pentru că era destul de urîtă È™i fără ochelari. Urîtă? Cine i-a spus aÈ™a ceva? Ea își spusese. Și oglinda ― Parcul acesta, mai demult, era mult mai frumos. Acum s-a ruinat ― a spus Sábato ― È™i pe deasupra au mai ridicat È™i monumentul ăsta din spate. L-ai văzut? Da, îl văzuse. Era un fel de rachetă spre Marte, montată pe un È™asiu de camion. ― Ai un foarte ascuÈ›it simÈ› al umorului. De exemplu, ceea ce ai spus azi despre structuralism. Nu i-a răspuns. Nu era adevărat? Da, de față cu alÈ›ii. Cum? Cînd era singură cu altcineva, era foarte timidă. ― Drace, exact pe dos! Da. Și de ce-l urmărise? Nu era prima dată. Sábato s-a îngrijorat Și din ce cauză, a vrut să È™tie. ― Să nu vă supăraÈ›i. Mi s-a părut că discuÈ›ia de azi v-a enervat Nu vroiam aÈ™a ceva Cel puÈ›in, eu nu vroiam. ― AÈ™a că ceilalÈ›i o vroiau? Ea a tăcut. Prea bine, totul era limpede. Dar pentru ce trebuia să dea el examen în faÈ›a unor persoane ca Araujo? El nu-i ceruse acestui tînăr să-i citească cărÈ›ile, nici să fie de acord cu el. Cînd Araujo mai sugea încă, el îl studiase nu numai pe Marx, ci È™i pe Hegel. Și nu în cafenele. Ii studiase în timp ce-È™i punea viaÈ›a în pericol, ani în È™ir. Da, ea È™tia acest lucra. Foarte bine, atunci să-l lase în pace. Ce dracului, viaÈ›a era destul de dură chiar È™i fără acest tip de indivizi. ― Vino, să ne plimbăm puÈ›in, i-a spus cu o afecÈ›iune bruscă, apucînd-o de braÈ›. Nu cumva să te loveÈ™ti de vreo statuie. S-au oprit să contemple leii de bronz. ― ReuÈ™eÈ™ti să-i vezi? a întrebat-o Sábato cu sadismul acesta care-i ieÈ™ea uneori pînă È™i în faÈ›a celor pe care-i stima. Da, cît de cît „Leii gînditori", nu? ― Da, dar trebuie să fi scris „cu toată severitatea gînditori". Indată ce omul nu-i atent, scrie cu aproximaÈ›ie, comite tîmpenii. Eu, cel puÈ›ia Trebuie să ai grijă să te exprimi exact ― Cum, cum? a întrebat ea, uÈ™or ironica Trebuie să vin mai aproape. ― Atunci, crede ceea ce-È›i spun: expresia lor este severă È™i, în acelaÈ™i timp, gînditoare. Ce curios! Ce va fi vrut să spună sculptorul? ― Alejandra ― a murmurat ea, nehotărîtă. Ce-i cu asta? Trăia? Trăise cîndva? Sábato i-a răspuns îndeajuns de aspru. Pînă È™i ea punea astfel de întrebări? ― Vino, ia loc. Mai demult, băncile acestea erau din lemn. Incă puÈ›in, È™i o să ne aÈ™ezăm pe altele, din terilenă, È™i o să mîn-căm numai pastile. Spre norocul meu, n-o să mai apuc să văd aÈ™a ceva îți dai seama că sînt un reacÈ›ionar? Cel puÈ›in asta e ceea ce credeÈ›i dumneavoastră, marxiÈ™tii, despre mine. ― Nu toÈ›i marxiÈ™tii. ― Drace, cel puÈ›in atîta E suficient să pronunÈ› mit sau metafizică pentru ca imediat să mă acuze că primesc bani de la ambasada americană. Și, fiindcă veni vorba de americani, È™tii ceva? Un tip de la nu È™tiu care universitate a reÈ›inut în teza lui faptul că romanul meu începe în faÈ›a statuii zeiÈ›ei Ceres. Parcă e! pe aici. ― Și ce-i cu asta? ― E zeiÈ›a fertilității Oedip rege. Dar o făcuse înadins? ― Ce adică? ― Povestea cu zeiÈ›a Ceres. ― VorbeÈ™ti serios? ― Da, bineînÈ›eles. ― Nu, prostuÈ›o. Pe vremea aceea, aici se aflau o mulÈ›ime de statui. ÃŽmi amintesc că mai întîi o alesesem pe Atena în cele din urmă, nu È™tiu de ce, nu mi-a plăcut Și am ales-o pe Ceres. ― ÃŽn cazul acesta, e posibil că v-a influenÈ›at subconÈ™tientul. ― Posibil. ― TUNELUL, de asemenea, începe cu o maternitate. ― Mi-au spus È™i asta Indivizii ăștia care scriu teze de doctorat descoperă totul. Vreau să spun că descoperă lucruri pe care nici tu nu le bănuiai. ― Atunci înseamnă că sînteÈ›i de acord. ― Intr-un sens strict, nu. Dar cred că dacă scrii lăsîndu-te sub stăpînirea impulsului, È›i se întîmplă ceva asemănător cu visul. Obsesiile cele mai din adînc ies la suprafață. Mama mea era foarte puternică È™i pe noi doi, ultimii, pe Arturo È™i pe mine, ne-a È›inut, ca să spun aÈ™a, legaÈ›i. Aproape că ne-a închis. Se poate spune că am descoperit lumea prin fereastră. ― Mama supraprotectoare. ― Te rog să nu foloseÈ™ti un astfel de limbaj. Da, poate că în mod inconÈ™tient m-am rotit în jurul mamei mele. Dacă facem o analiză la modul lui Jung, oprindu-ne asupra cutărui sau cutărui simbol. Și sînt mulÈ›i care fac lucrul acesta Atunci înseamnă că tot este ceva Uneori, însă, nu e ceea ce se crede sau, cel puÈ›in, ceea ce cred unii: simbolurile nu sînt o consecință a lecturii. După un astfel de criteriu, vreau să fiu înÈ›eles, ar însemna că, atunci cînd visăm adîncimi submarine, asta se datoreÈ™te faptului că l-am citit pe Jung. Că înaintea lui Jung nimeni n-a visat adîncurile mării. Este exact pe dos, omule: Jung există graÈ›ie acestui tip de vise. ― Dumneata ai spus adeseori că arta È™i visul se înrudesc, au ceva comun. ― BineînÈ›eles. Cel puÈ›in în prima lor parte. ÃŽn momentul în care artistul se scufundă în subconÈ™tient, ca atunci cînd adormi. După aceea urmează cel de al doilea moment, cel al expresiunii, reÈ›ine: al ex-presiunii, adică al presiunii în afară. De aceea arta este eliberare, iar visul nu, pentru că visul nu iese în afară. Arta da, ea este un limbaj, o încercare de comunicare cu alÈ›ii. ÃŽÈ›i strigi obsesiile tale în faÈ›a celorlalÈ›i, chiar dacă o faci prin simboluri. Și lucrul cel mai important este că eÈ™ti treaz È™i atunci cu aceste simboluri se amestecă lecturile, ideile, voinÈ›a creatoare, spiritul critic. Acesta este momentul în care arta se deosebeÈ™te de vis în mod radical. InÈ›elegi? Dar nu poÈ›i face artă adevărată dacă nu ai coborît mai înainte în subconÈ™tient. De aceea este ridicol ceea ce-È›i propun tonÈ›ii aceÈ™tia: datoria unei arte naÈ›ionale È™i populare. Ca È™i cînd înainte de a te culca È›i-ai propune: aÈ™a, acum să visăm vise naÈ›ionale È™i populare. Silvia a izbucnit în rîs. ― Vorbesc foarte serios. Dacă există ceva autentic în om, acestea sînt exact visele. Și arta, din acelaÈ™i motiv. A tăcut È™i a privit-o atent: AÈ™a că descinzi din napolitani. Nu. Din partea mamei era spaniolă. ― Perfect Italieni, spanioli, arabi, evrei. Teoria mea despre noua Argentina. Nu cunoaÈ™tea teoria aceasta ― Rezultanta celor trei mari forÈ›e, celor trei mari popoare: spanioli, italieni È™i evrei. Dacă te gîndeÈ™ti puÈ›in, ai să descoperi că virtuÈ›ile È™i defectele noastre izvorăsc de aici. Da, bineînÈ›eles, mai există bascii, francezii, iugoslavii, polonezii, sirienii, nemÈ›ii. Dar partea fundamentală vine din cele trei izvoare. Trei mari popoare, dar ce defecte mari È™i deosebite. ÃŽmi spunea la Ierusalim un evreu: nu-i o minune? ÃŽn mijlocul unui deÈ™ert? ÃŽnconjurat de trilioane de arabi? Nu, domnule, ci dimpotrivă, numai aÈ™a se explică minunea în ziua în care o să fie pace, ceea ce Iehova nu vrea, într-un minut se termină totul. ÃŽÈ›i poÈ›i imagina, Silvia, două milioane de evrei fără nici un război? Două milioane de preÈ™edinÈ›i de republică. Fiecare cu propriile lui idei despre locuinÈ›e, armată, învățămînt, limbă. Poftim, guvernează. Tipul care vinde sandviÈ™uri îți È›ine o prelegere despre Heidegger. Ce ai de spus, în cazul acesta, despre individualismul spaniol? Dar despre cinismul italian? Da, trei mari popoare. Dar ce amestecătură, Doamne! Aici, singurul lucru care ne-ar fi putut salva era un foarte binevenit È™i salutabil război naÈ›ional, să zicem acum cincizeci de ani. ― Mi se pare un lucru foarte pesimist. ― Da. ― Și atunci de ce vă încăpățînaÈ›i să luptaÈ›i? Și să rămîneÈ›i aici? ― De unde să È™tiu eu? A privit-o cu interes. ― EÈ™ti înscrisă în vreo organizaÈ›ie peronistă? Ea a È™ovăit. ― Mă refer la o organizaÈ›ie marxistă a peronismului. ― Da, adică nu... Nu m-am hotărît... am prieteni... o să văd eu... ― Dar eÈ™ti marxistă ― Da. ― Ascultă Continuu să cred, ca în timpurile acelea de... cum să spun... de catehumenie, că Marx este unul din filozofii care au tulburat gîndirea contemporană Mai apoi, însă, am început să mă îndepărtez, să nu fiu de acord cu unele lucruri... Cu acele reminiscenÈ›e ale „gîndirii iluministe" care l-au împiedicat să înÈ›eleagă legătura dintre artă È™i structurile sociale. ― Vi se pare? ― Nu-È›i aminteÈ™ti de surpriza, mai exact spus, de perplexitatea lui Marx în faÈ›a tragicilor greci? ― Nu. ― Rămîne pe gînduri, ca să spunem aÈ™a, în faÈ›a modului prin care poeÈ›ii aceÈ™tia continuă să ne emoÈ›ioneze, în ciuda faptului că structurile în care au trăit au dispărut Ar trebui să admită că în artă există valori „metaistorice", dar aÈ™a ceva l-ar face de ruÈ™ine. Există valori care rezistă oricărei încercări de reducere la epoca lor. Studiezi filozofia, nu? ― Nu, studiez literele, a spus ea ca È™i cînd ar fi fost vorba de ceva ridicol. ― Mi s-a părut că te interesa filozofia ― E adevărat. Citesc mai mult filozofie decît literatură. Și totuÈ™i, am citit foarte puÈ›in È™i, mi se pare, fără să înÈ›eleg. ― Nu-È›i face griji. Nici eu nu am studiat prea mult Nu sînt decît un scriitor care de mai bine de treizeci de ani se preocupă de condiÈ›ia omului. De criza omului. PuÈ›ina filozofie pe care o È™tiu am învățat-o pe sărite, prin cercetări personale din È™tiință, suprarealism È™i revoluÈ›ie. Nu-i vorba, prin urmare, de o bibliotecă anume, ci de propriile mele sfîșieri. Am multe lacune, aceleaÈ™i pe care le am în literatură, È™i, mai exact spus, în toate. Nu È™tiu cum să-È›i explic. A rămas pe gînduri. ― E ca È™i cînd aÈ™ fi un explorator în căutarea unui tezaur din inima junglei Ca să ajung la el, a trebuit să traversez munÈ›i plini de pericole, rîuri torenÈ›iale, deserturi. Am pierdut de multe ori, neÈ™tiind cum să încep. Cred că m-a salvat numai instinctul de conservare. Am cîștigat totuÈ™i ceva: cunosc acest drum, l-am trăit È™i nu l-am învățat din cărÈ›ile de geografie. Dar nu cunosc mii de alte lucruri care se află în afara acelui drum. Și nici nu mă interesează Nu am putut să învăț decît ceea ce m-a pasionat în mod vital, numai ceea ce avea legătură cu acest tezaur. Silvia părea să-È™i întindă capul înainte mai mult ca de obicei, observîndu-l. ― Da, înÈ›eleg, a spus ea pe un ton foarte scurt Sábato a privit-o cu duioÈ™ie. ― Bravo, a zis el. Te-ai salvat de facultatea de litere. De fapt, unui om ca tine facultatea i-ar prinde foarte bine. S-a ridicat. ― Vino să facem cîțiva paÈ™i. Băncile acestea de ciment au fost inventate pentru a tăia pofta celor tentaÈ›i să se aÈ™eze. ÃŽn timp ce se plimbau, i-a explicat: ― Aproape în acelaÈ™i timp cînd m-am apucat să studiez fizica, am început să învăț È™i marxismul. ÃŽn felul ăsta am putut trăi cele două experienÈ›e mai tulburătoare din epoca noastră în 1951 am publicat ceea ce s-ar putea numi bilanÈ›ul acestor două experienÈ›e: OAMENI ȘI ANGRENAJE. Aproape că mi-am scuipat plămînii. Rîsul său era dureros. ― ÃŽÈ›i dai seama? Am încercat să vorbesc de cealaltă alienare, cea a tehnologiei. Și despre tehnolatrie. Și m-am trezit că mă acuză că aÈ™ fi plătit de nord-americani. Cine îl acuzase? ― N-are importanță. Unul care nu suporta faptul că eu vorbeam în această operă de crimele lui Stalin, aceleaÈ™i pe care mai apoi avea să le denunÈ›e HruÈ™ciov cu documentele în mînă Dar acesta n-a fost atacul cel mai rău, chiar dacă rămîne cel mai urît, pentru că în anii aceia eu nu aveam nici măcar ce să mănînc. Cel mai urît atac a venit din partea celor ce mă acuzau că atentam la È™tiință O moÈ™tenire a gîndirii iluministe. Ar rezulta că, dacă eÈ™ti un partizan al dreptății rasiale, trebuie să cazi în genunchi înaintea pilei electrice a lui Volta S-a aplecat, a luat o pietricică È™i a aruncat-o asupra leului. După cîteva clipe, a continuat: ― Acum, după Marcuse, după revolta tinerilor nord-americani È™i cea a studenÈ›ilor de la Paris, nu mai este un lucru atît de dezonorant Numai că, fireÈ™te, eu nu eram decît un biet scriitor sud-americaa Glasul lui era foarte amar. ― Numai că alienarea tehnologică se datorează proastei folosiri a maÈ™inii, a spus Silvia MaÈ™ina este amorală, ea se află în afara valorilor etice. Este la fel ca orice armă: poate fi folosită într-o direcÈ›ie sau în alta într-o societate care-È™i propune ca scop omul, această alienare tehnologică nu va avea loc niciodată. ― Pînă azi nu s-a născut societatea care să confirme ceea ce spui tu. ÃŽn marile țări colectiviste funcÈ›ionează aceeaÈ™i robotizare ca în Statele Unite. ― Poate să fie ceva trecător. Pe de altă parte, cum să rezolvi problema omului È™i pe cea a creÈ™terii exponenÈ›iale a populaÈ›iei fără a produce alimente È™i bunuri de consum în masă? ProducÈ›ia masivă presupune È™tiință È™i tehnologie. Poate fi respinsă tehnica atît timp cît trei sferturi din omenire îndură foamea? ― Sărăcia È™i nedreptatea socială trebuie să fie abolite. Ceea ce susÈ›in eu este că nu trebuie să se treacă de la calamitatea subdezvoltării la calamitatea supradezvoltării. De la mizerie la societatea de consum GîndeÈ™te-te la tineretul nord-american. O servitute mai rea decît mizeria. Nu È™tiu dacă nu e mai bună foamea decît drogurile. ― Dar atunci ce propuneÈ›i? ― Nu È™tiu. Ceea ce È™tiu este că trebuie să atragem atenÈ›ia asupra acestei probleme atît de grave. Și fiindcă ne aflăm la jumătatea dezvoltării, nu trebuie să fim atît de stupizi È™i să repetăm catastrofa hiperdezvoltării. ― Dar țările sărace nu se pot dezvolta, printr-o astfel de încercare nu fac decît să-È™i cultive pe mai departe sclavia Nu vi se pare că e o delicateÈ›e inoponună să vorbeÈ™ti împotriva bunurilor materiale în faÈ›a minenîor bolivieni? ― Știi foarte bine că niciodată n-am aprobat exploatarea. Ceea ce am spus È™i voi continua să spun, chiar dacă acum nu-i un lucru uÈ™or È™i nici pe placul nimănuia, este aceea că nu merită să faci revoluÈ›ii sîngeroase pentru ca într-o bună zi să-È›i umpli casa cu fleacuri inutile È™i cu copii idiotizaÈ›i de televiziune. Dacă e să judecăm după unele rezultate, există țări foarte sărace, dar care sînt mai bune decît Statele Unite. Vietnamul, de pildă. Cu ce a învins È›ara cea mai tehnicizată din lume? Cu credinÈ›a, cu spiritul de sacrificiu, cu dragostea pentru pămînt Valori spirituale. ― Da Dar nu-mi spuneÈ›i cum poate să hrănească (nu vorbesc de acele fleacuri inutile) o populaÈ›ie care creÈ™te în proporÈ›ie geometrică. ― Nu È™tia. Poate că ar trebui să se stabilizeze populaÈ›ia lumii. ÃŽn orice caz, È™tiu ceea ce nu vreau. Nici supracapitalism, nici suprasocialism. Nu vreau superstate robotizate. ÃŽn Israel mi s-a vorbit cu mult dispreÈ› despre un kibuÈ›: confecÈ›iona pantofi la un preÈ› de trei sau patru ori mai mare decît nu È™tiu care fabrică din Tel Aviv. Dar cine a spus că misiunea unui kibuÈ› este să confecÈ›ioneze pantofi ieftini? Misiunea acestuia este să facă oameni. InÈ›elegi acum? Silvia È™i-a apropiat ochii pînă gata să atingă ceasul cu pleoapele. Era 7 È™i 10. Ajunseseră pe terasa unei vechi clădiri. Sprijinin-du-se de balustradă, Sábato i-a explicat că, mai de mult, rîul ajungea pînă aici, jos, unde acum alergau urlînd automobilele. Parc melancolic È™i bătrîn, a recitat Sábato ca pentru el însuÈ™i. Ce-i asta? Nimic. Mă gîndeam. ― Marele mit al Progresului, a spus, în cele din urmă. RevoluÈ›ia industrială. Cu Biblia în mînă (întotdeauna e convenabil să săvîrÈ™eÈ™ti porcării sub pretexte onorabile) au distrus civilizaÈ›ii întregi, au trecut prin foc È™i sabie vechile comunități africane sau polineziene, nelăsînd piatră pe piatră. Pentru ce? Pentru a umple după aceea aceste lucruri cu vulgaritățile fabricate în Manchester, pentru a le exploata fără milă: în Congo-ul belgian retezau mîinile celor care furau un lucru de nimic; ei, cei care furau o È›ară întreagă. Și nu numai că i-au subjugat; le-au răpit pînă È™i vechile mituri, armonia lor cu cosmosul, fericirea plină de candoare. Barbaria tehnocratică, aroganÈ›a europeană. Și acum păcatul acesta îl plătim noi. ÃŽl plătesc tinerii drogaÈ›i È™i terminaÈ›i din New York È™i Londra. ― Vă încearcă nostalgia romantică a leprei, a denutriÈ›iei È™i a dizenteriei? Sábato a privit-o cu duioÈ™ie ironică. ― Să lăsăm asta, Silvia Mai bine să vorbim despre o altă problemă care a rămas uitată în timpul discuÈ›iei. BineînÈ›eles că marxismul È™i-a atins È›inta în ceea ce priveÈ™te unele fapte sociale È™i politice din această societate. Dar există alte elemente care rezistă. Rezistă? Silvia È™i-a aruncat iarăși în față capul ei de sarazină. BineînÈ›eles: arta, visele, mitul, spiritul religios. Cu timiditate (era ciudat contrastul dintre Silvia îndrăzneață, ironică È™i strălucitoare din timpul discuÈ›iilor È™i Silvia de acum, din parc), ea i-a argumentat că ateismul marxist era mai degrabă politic decît teologic. Nu È™i-a propus ca obiectiv moartea lui Dumnezeu, ci distrugerea capitalismului. A criticat religia în măsura în care aceasta reprezenta un obstacol împotriva revoluÈ›iei. Sábato a privit-o cu o neîncredere liniÈ™tită. Adică nu era de acord? ― Știm că Biserica a sprijinit exploatarea AminteÈ™te-È›i ceea ce È›i-am spus despre Biblie în Africa Dar eu vorbesc despre cu totul altceva, nu despre atitudinea politică a Bisericii, ci despre spiritul religios. După aceea a surîs. ― Televiziunea este opiul popoarelor. Acesta este cel mai adevărat aforism. Nu te înfuria Am toată admiraÈ›ia pentru Marx; împreună cu Kierkegaard a iniÈ›iat revendicarea omului concret Acum însă mă refer la credinÈ›a lui în È™tiință. Aici e punctul în care mă despart de teoria lui. AcelaÈ™i lucru mi se întîmplă cu neomarxiÈ™ti de mare prestigiu, precum Kosik. Pentru că, în fond, sînt raÈ›ionaliÈ™ti. ― Da, dar raÈ›iunea dialectică nu este simpla raÈ›iune dinainte. ― Dialectică sau nu, continuă să fie abstractă. Vor să arate totul, să explice totul. Nu mă refer la cei care îl „explică" pe Shakespeare prin acumularea primitivă de capital. Asta-i o glumă. S-a aÈ™ezat, rămînînd o clipă pe gînduri. După aceea a adăugat: ― Observă ce s-a petrecut cu mitul. EnciclopediÈ™tii È™i-au bătut joc: e o pură mistificare. Și, ce să vezi, de aici confuzia actuală: demistificare e acelaÈ™i lucru cu demitizare. Oamenii de È™tiință se prăpădeau de rîs. Tu nu ai cunoscut astfel de oameni aÈ™a cum i-am cunoscut eu, care am lucrat alături cu laureaÈ›i ai Premiului Nobel, în marile centre de cercetare. Și există un caz ce mi se pare patetic: cel al lui Levy-Bruhl. Ai auzit de el? ― Na M-am limitat la Lévi-Strauss. Sînt rude? ― Nu. Cel despre care-È›i vorbesc se scrie cu y grec. A început elaborarea unei lucrări pentru a demonstra ascensiunea mentalității primitive la conÈ™tiinÈ›a È™tiinÈ›ifică. Ce crezi că i s-a întîmplat? Bietul om a îmbătrînit încercînd să demonstreze acest lucru. Dar era un om cinstit È™i a sfîrÈ™it prin a-È™i mărturisi înfrîngerea, recunoscînd că faimoasa mentalitate „primitivă" nu era un stadiu inferior al omului. Și că în omul de azi subzistă cele două mentalități. E groaznic, nu? ReÈ›ine că această mentalitate „pozitivă" (adjectivul mă face să rîd, dar nu-l pot evita) este cea care a injectat în Occident ideea că cultura È™tiinÈ›ifică este superioară, să zicem, culturii polineziene. Cum È›i se pare? BineînÈ›eles, că È™tiinÈ›a este superioară artei. Cînd am abandonat fizica, profesorul Houssay a încetat să mă mai salute. Știai asta? ― Da. ― Pentru enciclopediÈ™ti, omul progresa în măsura în care se îndepărta de starea mito-poetică. A spus-o într-un mod celebru, în 1822, un cretin, Thomas Lowe Peacock: în timpurile noastre, un poet este un sălbatic într-o societate civilizată. De asta ce mai spui? Silvia căzuse pe gînduri. ― Cercetările sărmanului Levy-Bruhl au arătat cît de greÈ™ită este, dincolo de extravaganÈ›a È™i aroganÈ›a ei, această pretenÈ›ie. Și s-a întîmplat ceea ce trebuia să se întîmple: expulzat din gîndire, mitul s-a refugiat în artă, ceea ce nu înseamnă decît o profanare a sa È™i, în acelaÈ™i timp, o revendicare. De unde rezultă două lucruri: mai întîi, că este imbatabil, reprezentînd o necesitate profundă a omului. ÃŽn al doilea rînd, că arta ne va salva de la alienarea totală, de această segregaÈ›ie brutală a gîndirii magice È™i gîndirii logice. Omul este È™i una, È™i alta în acelaÈ™i timp. Un singur tot. De aceea, avînd un picior pe fiecare țărm, romanul rămîne modalitatea care poate exprima cel mai bine fiinÈ›a totală. S-a aplecat È™i a desenat din pietricele litera R. ― ÃŽn urmă cu cîtva timp, un critic german m-a întrebat cum se face că noi, latino-americanii, avem mari romancieri, dar nu È™i mari filozofi. Pentru că sîntem niÈ™te sălbatici, i-am răspuns eu, pentru că, din fericire, ne salvăm de la marea sciziune raÈ›ionalistă. AÈ™a cum s-au salvat ruÈ™ii, scandinavii, spaniolii, adică popoarele periferice. Dacă doriÈ›i să atlaÈ›i care este Weltanschaung-ul nostru, i-am mai spus, căutaÈ›i-l în romanele noastre, nu în gîndirea noastră. A rearanjat pietricelele sub forma unui pătrat. ― BineînÈ›eles, mă refer la romanele totale, nu la niÈ™te simple naraÈ›iuni. Din Europa, fireÈ™te, ni se spune că în romane nu trebuie să existe idei. ObiectiviÈ™tii! FereÈ™te-ne, Doamne! Cum omul este centrul oricărei ficÈ›iuni (nu există romane despre mese sau gasteropozi), această obiectivare e o tîmpenie. Ezra Pound spunea că nu ne putem permite luxul de a ignora ideile filozofice È™i teologice ale lui Dante, după cum nu putem pierde din vedere pasajele din romanul sau poemul său metafizic care le exprimă cu cea mai mare claritate. Și nu sînt legitime numai ideile materialiste, ci È™i cele mai pure idei platonice. Nu sînt tot oameni cei care au gîndit astfel? Nu s-ar putea face, în acest caz, un roman cu Platon drept personaj decît dacă am lichida o bună parte din spiritul său? Romanul din zilele noastre, cel puÈ›in în cele mai ambiÈ›ioase dintre exprimările sale, trebuie să încerce descrierea totală a omului, de Ia delir pînă la logică. Ce lege mozaică interzice aÈ™a ceva? Cine e posesorul Regulamentului absolut care ne spune cum trebuie să fie un roman? Tous Ies e'carts lui appartiennent, a spus Valery cu o scîrbă reprobatoare. Prin aceasta credea că îl demolează È™i, de fapt, nu făcea decît să-l elogieze. Bucățică de raÈ›ionalist! Și-È›i vorbesc despre roman pentru că nu există ceva mai hibrid. ÃŽn fapt, ar trebui să se inventeze o artă care să amestece ideile pure cu dansul,, urletele cu geometria Ceva care să se săvîrÈ™ească într-un spaÈ›iu ermetic È™i sacru, un ritual în care gesturile să fie unite cu gîndirea cea mai pură, iar un discurs filzofic să fuzioneze cu dansurile războinicilor zuluÈ™i. O combinaÈ›ie dintre Kant È™i Jeronimo Bosch, dintre Picasso È™i Einstein, dintre Rilke È™i Gingis Han. Cît timp nu sîntem în stare de o artă atît de integratoare, să ne apărăm cel puÈ›in dreptul de a face romane monstruoase. A revenit asupra pietricelelor È™i le-a dispus iarăși în formă de R. ― Numai arta surprinde realitatea, adică toată realitatea. Și vin unii ca să ne spună că această mitizare a artei este reacÈ›ionară, depășită, că ar fi din secolul al XVIII-lea, adică a romanticilor. BineînÈ›eles. Geniul protoromantic al lui Vico a văzut limpede ceea ce mult timp după aceea alÈ›i gînditori n-au reuÈ™it nici măcar să înÈ›eleagă. El e cel care începe ceea ce mai apoi va face Jung È™i, în mod paradoxal, pentru că sînt adepÈ›ii scientismului, Levy-Bruhl È™i Freud. Ideile romantismului german au fost uitate sau dispreÈ›uite de această cultură pretenÈ›ioasă. Și atunci trebuie să vină cineva È™i să le facă să strălucească din nou. Schopenhauer a spus că există situaÈ›ii cînd reacÈ›ia este progres, după cum progresul poate fi reacÈ›ie. Astăzi progresul constă în revendicarea acestei idei de demult Filozofii romantismului german au fost, după Vico, cei dintîi care au văzut acest lucru în mod clar. După cum au intuit È™i ideea de structură. Idee corectă, pe care oamenii de È™tiință au aruncat-o peste bord. PriveÈ™te. I-a arătat una din pietricele. Mentalitatea È™tiinÈ›ei operează în felul următor: această piatră este feldspat, la rîndul său, feldspatul poate fi descompus în molecule, aceste molecule se descompun în atomi, care sînt aÈ™a È™i aÈ™a Deci, de la complex la simplu, de la totalitate la parte. Analiză È™i descompunere. AÈ™a ni s-a întîmplat. Silvia l-a privit cu multă atenÈ›ie. ― Nu mă refer, să fie clar, la progresul tehnic. BineînÈ›eles, cînd e vorba de pietre È™i atomi, totul e în ordine. Mă refer la ceea ce a însemnat calamitatea de a presupune că aceeaÈ™i metodă rămîne valabilă È™i în cazul omului. Un om nu este o piatră È™i nu poate fi descompus în ficat, ochi, pancreas È™i metacarpiene. Este o totalitate, o structură, unde fiecare parte nu are nici un sens în afara întregului, unde fiecare organ le influenÈ›ează pe toate celelalte È™i toate celelalte îl influenÈ›ează pe acesta Te îmbolnăveÈ™ti de ficat È™i vezi că ai ochii galbeni. Ce pot să È™tie, în cazul acesta, specialiÈ™tii, doctorii de ochi? ȘtiinÈ›a a scindat totul. Și ceea ce e È™i mai grav este că a scindat trupul de suflet Mai demult, dacă nu aveai un flegmon sau un picior rupt, nu erai bolnav, erai doar un malade imaginaire. A rearanjat încă o dată pietrele la locul lor. S-a oprit È™i s-a rezemat de balustradă. ― Acolo, jos, poÈ›i vedea lumea la care am ajuns, produsul È™tiinÈ›ei. ÃŽn curînd va trebui să trăim în cuÈ™ti de sticlă. Doamne, cum se poate ca un astfel de lucru să fie idealul cuiva?! Silvia se gîndea El s-a aÈ™ezat iarăși pe bancă. ― Ca È™i arta, mitul este un limbaj. Exprimă un anume tip de realitate în unicul mod în care această realitate se poate exprima, fiind ireductibilă la un alt limbaj. ÃŽÈ›i dau un exemplu foarte simplu: termini de ascultat un cvartet de Bela Bartok È™i, îndată după aceea, cineva îți cere să i-l „explici". BineînÈ›eles, nimeni nu comite o atare idioÈ›enie. Și totuÈ™i, în cazul mitului, o facem. Sau în cazul unei opere literare. Nu există prilej în care cineva să nu-mi ceară să-i explic Raportul despre Orbi. Ce vrea să-i explic? Ceea ce am vrut să spun, ceea ce am putut să spun am spus în acest Raport AcelaÈ™i lucru se întîmplă cu visele. Lumea vrea să-i explici coÈ™marurile. Dar visul exprimă o realitate în unicul mod în care aceasta se poate exprima A tăcut. ― E ciudat, a reluat mai apoi, că un om precum Kosik admite această funcÈ›ie revelatoare pentru artă, dar nu È™i pentru mit Aici se află punctul în care îi apare reminiscenÈ›a gîndirii enciclopediste. Cînd vorbeÈ™te de mit susÈ›ine, mai mult sau mai puÈ›in exact, că graÈ›ie raÈ›iunii dialectice j>utem trece de la simpla opinie la È™tiință, de la mit la adevăr. ÃŽÈ›i dai seama? Mitul ar fi un fel de minciună, o mistificare. Iarăși dăm peste Levy-Bruhl. Se „progresează" trecînd de la gîndirea magică la gîndirea raÈ›ională. AcelaÈ™i lucru i se întîmplă lui Freud, cu tot geniul lui. ÃŽn treacăt fie spus, întotdeauna mi-a atras atenÈ›ia o dualitate în Freud. Un geniu bifrons: pe de o parte, inuiÈ›ia subconÈ™tientului, a întunecimilor, îl înrudeÈ™te cu romanticii; pe de alta, formaÈ›ia sa pozitivistă îl face un fel de dr. Arrambide. ― Arrambide? ― Nu, mă gîndeam pentru mine însumi. A rămas din nou pierdut în gîndurile sale, apoi a revenit: ― Lumina contra întunericului. E inutil, nu le-o scoate nimeni din cap. Un vis, de exemplu, este întotdeauna un adevăr pur. Cum poate sa mintă? AcelaÈ™i lucru se petrece È™i cu arta, atunci cînd e profundă. O doctrină juridică poate să fie o mistificare, poate să fie instrumentul folosit de o clasă privilegiată pentru a se eterniza în mod legal. Dar cum poate să fie o mistificare DON QUIJOTE? Pentru prima dată, după lungul răstimp în care păruse închisă în ea însăși, cugetînd, Silvia a intervenit: ― Sînt de acord. Dar eu cred că există o parte de adevăr în marxism atunci cînd consideră că arta nu este produsul unui neant, ci al unui tip de societate. Există, indiferent cum, o legătură între artă È™i societate. O omologie. ― BineînÈ›eles. Există o anume legătură între artă È™i societate, după cum există o anume legătură între un coÈ™mar È™i viaÈ›a zilnică. Dar acest cuvînt anume e cel pe care trebuie să-l examinăm cu lupa, pentru că de aici izvorăsc toate erorile. Þi se spune că literatura lui Proust, fiindcă era un copil bun, este expresia putredă a unei societăți nedrepte. InÈ›elegi? Există o legătură, dar nu-i neapărat nevoie să fie o legătură directă Poate să fie contrarie, antagonică, o revoltă Nu un reflex, acest faimos reflex. Este un act creativ prin care omul îmbogățeÈ™te realitatea. Marx însuÈ™i afirmă că omul e cel care produce omul. Ceea ce este atît de contrar acestui celebru reflex, îneît seamănă cu o piatră pocnind o oglindă Și aici, ca în atîtea alte manifestări ale marxismului, trebuie să ne scoatem pălăria în faÈ›a lui Hegel È™i a ideii sale despre autocrearea omului. Această ființă care se creează pe ea însăși o face pe baza a tot ceea ce este capabil să facă spiritul subiectiv: de la o locomotivă pînă la un poem. Vino, să intrăm să bem o cafea. S-au îndreptat spre strada Brazilia colÈ› cu Defensa. ― ÃŽn discuÈ›ia asta absurdă n-am avut dispoziÈ›ie, nici răbdare, nici poftă să explic toate astea Și, în definitiv, nu am de ce să dau examene în faÈ›a unor puÈ™ti înfumuraÈ›i ca Araujo, care par să fi descoperit marxismul în urmă cu 27 de minute într-o cărÈ›ulie de mîna a doua AceÈ™ti revoluÈ›ionari nu văd decît interese de clasă deghizate în orice operă de artă produsă de clasa privilegiată Și fac mult rău pentru că după aceea apar oameni care presupun că îl combat pe Marx combătînd astfel de caricaturi. Marx îl admira pe monarhicul Balzac, È™i, în schimb, își rîdea de un comunist numit Valles, care scrisese o operă intitulată, cred, L'INSURGE. Și ar fi dispreÈ›uit, neîndoielnic, această literatură „proletară" pe care în Rusia o susÈ›in cu toate forÈ›ele. Intre astfel de producÈ›ii È™i operele acestui snob din Districtul VI care leÈ™ina după ducese, nu încape nici o îndoială: cel care va supravieÈ›ui va fi acest domniÈ™oraÈ™. Au trecut din nou prin faÈ›a leilor. ― CreaÈ›ia artistică izvorăște din întreaga ființă omenească înÈ›elegi? Din toată fiinÈ›a, nu numai din partea conÈ™tientă a ideilor care pot fi greÈ™ite, È™i care, în general, sînt greÈ™ite (pînă È™i Aristotel a greÈ™it teribil de mult), ci È™i din regiunile pe care n-au reuÈ™it să le altereze relaÈ›iile economice. Precum în vremurile lui Sofocle, È™i astăzi mai există oedipi. Pentru că oedipii nu au nimic de a face cu relaÈ›iile economice greceÈ™ti. Aici se află punctul în care s-a oprit Marx, numai pentru că a vrut să-È™i extindă teoria sa È™i asupra problemelor care sînt infra-istorice. Probleme ale morÈ›ii È™i vieÈ›ii, ale finitului, neliniÈ™tii È™i speranÈ›ei. Limite ale condiÈ›iei umane, cele care există de cînd omul e om. De aceea, chiar dacă nu mai există structurile epocilor care le-au generat, operele tragicilor greci continuă încă să ne emoÈ›ioneze. Cînd au ajuns în faÈ›a cafenelei È™i a văzut că trecuse de opt, Sábato i-a spus că trebuie să plece. Poate că într-o altă zi vor putea să mai stea de vorbă Cînd? Nu È™tia prea bine. Dar putea să-i scrie? Da. ÃŽi va răspunde? Da. UN FEL DE NEMURIRE A SUFLETULUI, È™i nu o adevărată nemurire, se gîndea Bruno. Pentru că Alejandra aceea care dăinuia în sufletul lui Martin, cea care, chiar È™i fragmentar, rămăsese incandescentă în inima È™i memoria băiatului, ca jeraticul ascuns sub cenușă, va exista cît timp va trăi Martin, cît timp va trăi el însuÈ™i, Bruno, È™i, poate, Marcos Molina È™i chiar Bordenave È™i alte fiinÈ›e (mărinimoase ori sinistre, îndepărtate sau apropiate) care cîndva au făcut parte din sufletul ei, dintr-un fragment minunat sau infam al spiritului ei. Dar după aceea? Ștergîndu-se cu anii, devenind din ce în ce mai confuz È™i ambiguu, convertindu-se o dată cu trecerea anilor în parcele tot mai tulburi È™i mai îndepărtate, asemeni amintirii țărilor străbătute în tinereÈ›e care, după aceea, au fost devastate de furtuni È™i tot felul de catastrofe, de războaie, de moarte È™i de deziluzii; anihilîndu-se mari regiuni din amintirea aceea prin dispariÈ›ia treptată a celor ce s-au aflat cîndva în contact cu Alejandra, sufletul ei se va micÈ™ora din ce în ce mai mult, îmbătrînind o dată cu vîrsta supravieÈ›uitorilor, murind o dată cu moartea celor care, într-un fel sau altul, au făcut parte din magia aceea împărtășită: în dragoste sau în dorință, într-un sentiment delicat sau în prostituÈ›ia josnică Și atunci, puÈ›in cîte puÈ›in, va fi să survină moartea ultimă Nu a corpului aceluia care s-a dezbrăcat cîndva în faÈ›a unui Martin cutremurat, în vechea Verandă din Barracas, ci a acelui spirit care mai dăinuia fragmentar în sufletul lui Martin sau în propria sa memorie, a lui Bruno. Deci nu o imortalitate autentică, ci doar o moarte amînată È™i împărtășită de fiinÈ›e care au reflectat ori au refractat spiritul Alejandrei. Și cînd va fi să moară È™i ei (Martin È™i Bruno, Marcos Molina, Bordenave È™i chiar È™i acel Molinari care l-a făcut pe Martin să vomite) È™i vor muri È™i confidenÈ›ii lor, va dispărea pentru totdeauna ultima amintire a unei amintiri, pînă È™i reflexele acestor amintiri în alte persoane necunoscute, precum È™i semnele minunățiilor È™i ticăloÈ™iilor, împreună cu cele ale dragostei pure È™i sexului depravat. ― Cum, cum? a întrebat Bruno atunci, răspunzîndu-i Martin că era dimineață È™i a simÈ›it cum cineva îl zgîlțîia puternic de umeri. Și a văzut, crezînd că e încă în vis, chipul halucinat al Alejandrei aplecat peste el, cînd Martin nu mai aÈ™tepta nimic de la ea Și cu un glas sumbru È™i sfîșietor a spus că i-a zis: ― Nu, nu-i nimic, vroiam doar să te văd. Mai bine spus, aveam nevoie să te văd. ÃŽmbracă-te, să ieÈ™im de aici. ÃŽn timp ce Martin se îmbrăca, cu mîinile-i tremurînde ea È™i-a aprins o È›igară È™i a pus de cafea Fascinat, Martin nu putea să renunÈ›e de a observa nici o clipă: ea purta un palton de piele È™i părea să vină de la un chef, dar nu se aranjase, avea faÈ›a trasă È™i în jurul ochilor netăcuÈ›i cearcăne mari. Mai mult, părea să se fi îmbrăcat în grabă, în mod dezordonat, ca cineva care a fost nevoit să fugă de undeva fără întîrziere, precum în cazul incendiilor sau cutremurelor. S-a apropiat de ea È™i a încercat s-o mîngîie, dar ea a strigat la el nu mă atinge È™i el a rămas ca paralizat. Þipase la el, aprinzîndu-i-se ochii de fulgerele acelea sălbatice pe care el le cunoÈ™tea atît de bine, cînd ea era încordată ca un resort gata să plesnească. Imediat însă, i-a cerut iertare È™i apele s-au liniÈ™tit ― Vezi? a spus ea, ca È™i cînd ar fi fost vorba de o explicaÈ›ie. Mîinile îi tremurau în continuare, ca È™i cînd ar fi avut friguri. Martin a ieÈ™it din cameră pentru a se spăla pe ochi È™i, mai ales, pentru a-È™i pune gîndurile în ordine. Cînd s-a întors, cafeaua era gata È™i Alejandra se aÈ™ezase pe scaun, frămîntată de grijile ei. Martin È™tia că lucrul cel mai bun era să nu o întrebe nimic, aÈ™a că È™i-au băut cafeaua în tăcere. După aceea, ea i-a cerut o aspirină È™i, ca de obicei, a mestecat-o fără apă, continuînd să bea din cafea S-a ridicat brusc, ca È™i cînd s-ar fi neliniÈ™tit din nou, È™i i-a spus să iasă împreună. ― Să ne plimbăm pe țărm. Sau, mai bine, pe pod, a adăugat ea. Un marinar È™i-a întors capul È™i Martîn s-a gîndit, îndurerat, că omul acela, privihdu-i paltonul de piele È™i faÈ›a obosită la ceasul acela al dimineÈ›ii, o luase drept o prostituată. ― Nu-È›i face griji, i-a spus ea sec, bănuindu-i gîndurile. S-a fîstîcit. Au urcat pe pod È™i s-au aÈ™ezat cu coatele pe parapet, la mijlocul rîului, privind cum apele se vărsau în mare, ca mai demult, ca în vremurile infinit mai fericite, vremuri care în aceste clipe (se gîndea Bruno) lui Martin i se păreau ca aparÈ›inînd unei vieÈ›i anterioare, mai îndepărtate, reîncarnări despre care-È›i aminteÈ™ti în mod ambiguu, ca în vise. Noaptea aceasta de august era una din acele nopÈ›i reci È™i înnorate, iar vîntul din nord-est îi biciuia cu putere dintr-o parte. Alejandra însă își desfăcuse paltonul ca È™i cînd ar fi vrut să îngheÈ›e È™i respira adînc, cu tot plămînul. ÃŽn cele din urmă È™i-a închis paltonul, l-a strîns de braÈ› È™i, privind învolburarea apelor, i-a spus: ― Toate astea îmi fac foarte bine: să mă aflu cu tine, să privim un cartier ca acesta, cu lume care munceÈ™te È™i face lucruri simple, sănătoase È™i sigure: un È™urub, o roată. Brusc, simt că mi-ar plăcea să fiu bărbat, să fiu ca oricare dintre ei, să am un scop, oricît de neînsemnat. A rămas pe gînduri, aprinzîndu-È™i o È›igară de la focul celei care se termina. ― Am putea face plimbări È™i exerciÈ›ii spirituale. Martin a privit-o fără să înÈ›eleagă ce spune. Ea a rîs, cu rîsul ei aspru È™i uÈ™or macabru. ― N-ai auzit vorbindu-se de părintele Laburu? Ne descria iadul cu atîtea amănunte, încît ne îngrozeam. Eternitatea pedepsei. O sferă de mărimea Pămîntului È™i o picătură de apă care cade È™i o distruge încet Și cînd sfera aceea se termina, se năștea o alta la fel. Și apoi alta È™i alta, mai jnici, milioane de sfere de mărimea planetei. Sfere fără număr. ÃŽnchipuieÈ™te-È›i, foarte mici. Și între timp te ard în catran. Azi totul mi se pare atît de inocent Iadul e aici, pe pămînt A tăcut încă o dată, trăgînd din È›igară cu poftă. Departe, în susul rîului, un vapor își făcea auzită sirena Cît de departe era acum de ei gîndul de a părăsi Buenos Aires-ul! Martin se gîndea că în aceste clipe Alejandra nu se gîndea la călătorii, ci la moarte. ― Mi-ar plăcea să mor de cancer, a spus ea, È™i să sufăr mult Un cancer dintre acelea care te chinuieÈ™te un an de zile È™i vezi cum putrezeÈ™ti. A rîs iarăși cu rîsul ei aspru, apoi a tăcut È™i după un răstimp i-a spus: „Să mergem". S-au îndreptat spre Vuelta de Rocha, fără să-È™i vorbească. Ajungînd în strada Australia, ea s-a oprit în loc, l-a obligat să se întoarcă spre ea È™i, privindu-l în față cu ochii aproape aprinÈ™i, ca de febră, l-a întrebat dacă o iubea ― ÃŽntrebarea ta e idioată, i-a răspuns Martîn mîhnit È™i neajutorat ― Bine, acum ascultă atent ce-È›i spua Faci rău că mă iubeÈ™ti. Și mult mai rău e că eu te rog să mă iubeÈ™ti. Dar nu pot altfel, înÈ›elegi? Nu pot Chiar daca ar fi să nu te mai văd niciodată. Simt nevoia să È™tiu că într-un colÈ› din oraÈ™ul acesta murdar, într-un colÈ› din iadul acesta, te afli tu È™i că mă iubeÈ™ti. Ca È™i cînd niÈ™te picături de apă ar fi putut țîsni dintre crăpăturile unei pietre fierbinÈ›i, aÈ™a i-au țîșnit lacrimile din ochi, scurgîndu-se pe faÈ›a aspră È™i palidă. ÃŽntre Alejandra pe care o cunoscuse acum cîțiva ani într-un parc din Buenos Aires È™i cea de acum se deschidea un abis de secole tenebroase. Și, dintr-o dată, fără a se despărÈ›i, aproape fugind, s-a îndreptat pe strada Australia, către casa ei. Bruno È™i-a dat seama că Martin se uita la el cu privirile acelea întrebătoare, ca de obicei, ca È™i cînd el ar fi putut deÈ›ine cheia acestui document cifrat care reprezenta legăturile lui cu Alejandra. Dar Bruno n-a răspuns acestei interogaÈ›ii mute, adîncindu-se în gîndul reîntoarcerii lui Martin, după cincisprezece ani, în locurile acestea care-i împrospătau amintirea atît de prezentă mereu. Cînd era aproape un copil de optsprezece ani, împins de singurătatea adolescenÈ›ei lui, străbătuse aceleaÈ™i cărări din Parcul Lezama pe care le străbătea acum, la treizeci È™i trei de ani, cînd era un bărbat întreg, fără a fi reuÈ™it să se elibereze de povara aceea, cea care într-un anume mod se manifesta prosteÈ™te, dar cu duioÈ™ie pînă È™i în briceagul alb pe care îl deschisese È™i închisese de atîtea ori în faÈ›a Alejandrei È™i chiar în faÈ›a sa, în timp ce rostea cuvinte nedesluÈ™ite de dragoste È™i disperare. Asfaltaseră de mult bătrînele È™i modestele cărări de pămînt bătătorit È™i piatră măruntă, desfiinÈ›aseră statuile (cu singura excepÈ›ie a acelei copii a zeiÈ›ei Ceres, în faÈ›a căreia începuse toată vraja), înlocuiseră băncile de lemn, cu această înclinaÈ›ie stupidă a argentinienilor de a nu lăsa nici măcar o sămînță oricît de mică din trecut, dar tocmai de aceea atît de emoÈ›ionantă, se gîndea Bruno. Nu, nu mai era Parcul Lezama din adolescenÈ›a lui È™i, cu melancolie, trebuia să se aÈ™eze în gol, pe una din băncile acestea de beton rece pentru a privi de departe aceeaÈ™i statuie care într-o după-amiază din 1953 a fost martora chemării mute a Alejandrei. Nu, nu-i va spune asta, sigur că nu. Pudoarea lui îl împiedica să vorbească despre lucruri atît de semnificative pentru timp È™i moarte. Dar Bruno le putea bănui, pentru că acest copil (acest om?) era ca È™i propriul său trecut È™i-i putea citi gîndurile cele mai tainice dincolo de cuvinte atît de triviale precum la dracu, ce păcat, băncile acestea de ciment, aceste drumeaguri de asfalt, nu È™tiu, eu cred, în timp ce își deschidea È™i își închidea briceagul alb, strălucitor, ca È™i cînd i-ar fi verificat starea de funcÈ›ionare. Astfel că, prin intermediul acestor vulgarități, Bruno îi reconstruia sentimentele adevărate, imaginîndu-È™i-l în după-amiaza aceea contemplînd statuia zeiÈ›ei Ceres ore în È™ir, pînă cînd, încă o dată, noaptea cobora peste fiinÈ›ele solitare care își revedeau în acest loc soarta, precum È™i peste îndrăgostiÈ›ii care-È™i descoperă violenÈ›a secretă, ori află modesta vrajă a iubirii. Poate că (sigur) a auzit sirena răguÈ™ită a unui vapor îndepărtat, ca în acel de necrezut timp al primei întîlniri. Poate că (sigur) ochii i s-au întunecat È™i au căutat-o, absurd È™i îndurerat, printre acele umbre. QUIQUE. ― Și acestui Sábato care m-a făcut să lucrez în ditamai romanul lui fără a-mi plăti, spuneÈ›i-i că ar fi mai bine dacă ar scrie un Raport despre Porumbei, în loc de discursul acesta retoric despre nevăzători. AÈ›i mai văzut vreodată un animal mai antipatic È™i mai murdar? Și toÈ›i ăștia care se duc în Piaza Mayo să le dea semincioare È™j firimituri de pîine, biata porumbiță, porumbiÈ›a păcii, zglobiul acesta de Picasso È™i, de asemenea, acest millardaire du communisme. Intr-o zi, cînd nu se afla nimeni în preajmă, a început să dea cu bastonul în toate părÈ›ile, nici nu È™tia de unde să înceapă, l'embarras du choix, reuÈ™ind, totuÈ™i, să scoată din luptă mai mulÈ›i volatili care n-or să mai supere pe nimeni, mai înainte de a fi urmărit de glonte. ― EÈ™ti exact ca în romanul lui Săbato. ― Bravo! Asta mai lipsea! De cînd individul ăsta m-a vîrît în roman, toată lumea mă sîcîie cu caricatura lui. Ordinar È™i fără pic de milă Ar trebui să se interzică prin lege existenÈ›a celor de teapa aceasta Și ar trebui să mulÈ›umească cerului că multiplele mele îndatoriri în cea de a patra putere mă împiedică să fac literatură, că ar vedea ei adevărata lui caricatură. Ma che caricatură: este suficient să-l descrii aÈ™a cum este. O batjocură. ÃŽn clipa aceea, Sábato a intrat în cameră È™i Quique a spus: ― Þi-am ascultat intervenÈ›ia atît de ponderată de la TV, mon cher... Apreciere la care acesta, privindu-l cu neîncredere È™i într-un mod ambiguu, a rostit doar un „lasă-te de astea". Da, domnule: era necesar să se spună adevărul despre maimuțărelile astea Unde era să ajungem! Vă imaginaÈ›i o combinaÈ›ie de Georgie cu Silvina Bullrich? Capul Iui Borges È™i trupul Silvinei. Ca să nu măi vorbim de reciprocă. Flagelantă poveste! Se jura pe viaÈ›a mamei lui că dacă n-ar avea această pleaÈ™că ― pane lucrando ― de la RADIOLANDIA È™i GENTE, le-ar fi spus ceva acestor hibrizi literari de le-ar fi pocnit urechile, începînd cu combinaÈ›ia menÈ›ionată ca ballon d'essai pentru a continua după aceea cu experimente È™i mai îndrăzneÈ›e, dacă doriÈ›i, conglomerate cu faÈ›a lui Mallea, monoclul lui Manucho, trupul grăsanului de Mitre (odihnească-se-n pace!), totul la un loc, trăind în conacul Victoria . Cei prezenÈ›i È™i-au dat seama că Sábato nu-i intra în joc. Quique a ridicat dreapta la înălÈ›imea capului, ca È™i cînd ar fi făcut salutul nazist, prevenind astfel vreo intervenÈ›ie neplăcută. Ferească-ne Dumnezeu! îngrijească-i cerul mulÈ›i ani inima, ficatul È™i rinichii! Fie ca prea distinsul medic È™i playboy internaÈ›ional să rămînă cît mai departe, dansînd într-o boîte din Roma ori prăjindu-se la soare pe o plajă din Corcega, ca să nu-È™i mai poată vîrî nasul în toate! Dar citise sau nu EROI ȘI MORMINTE? ― Un roman remarcabil! a răspuns cu gravitate. Dar îl citise sau nu-l citise? Ce întrebare È™i asta! Și ce bine făcuse că-i pusese un astfel de titlu, adică atît de important. Că încă din asta începeai să te gîndeÈ™ti că e vorba de ceva profund. Despre Eroi È™i Morminte! PasionaÈ›ii de lecturi facile erau zdrobiÈ›i de la bun început, asta-i sigur. Era bine, chiar foarte bine: trebuie să-i dai la o parte de la prima frază. Și nu aveai de ce să le dai atenÈ›ie celor care zic că e un titlu grandilocvent Nu, domnule! Sau, mai exact spus, da, domnule! Nu trebuie să-È›i fie teamă de grandilocvență precum acestor mediocrități care de atîta frică vorbesc în È™oaptă È™i nu spun decît lucruri fără importanță. Ce, la urma urmei, lumea nu moare? Și eroii, ce pot să-mi spună ei despre eroi? Ce, nu există eroi în istorie? Toată critica asta aparÈ›ine mediocrităților È™i neputincioÈ™ilor. Sábato s-a ridicat, hotărît să plece. „Vroiam să vorbesc cu tine", i-a spus cu răceală Beba A plecat È™i Beba a ieÈ™it în urma lui, apucîndu-l de braÈ›. Că-i bine să nu-È™i mai bată joc de ceilalÈ›i prin solemnitatea pe care o arborează el. ― Nu-i nici o solemnitate, a È›ipat el, ajungînd în camera cealaltă. Þi-am spus, e vorba de Marcelo. ― Cînd mi-ai spus? ― De cum am intrat Dar tu nu mai auzi nimic în clipa cînd își face apariÈ›ia paiaÈ›a asta I-A FÃCUT BINE AERUL NOPÞII pentru că exista în el ceva rece care-i amintea de puritate. Acum e È™i mai frig există multe stele È™i plutim în derivă. Vă rog (dacă cineva deschide acest plic) să rostiÈ›i cu buzele voastre cuvintele care au fost numele noastre. Vă voi spune tot ceea ce am învățat. Vă voi spune totul. ÃŽNAINTA FÃRà GRABà SPRE PIAÞA BOULOGNE-SUR-MER cînd a simÈ›it-o în spate pe Beba, strigîndu-i numele: „Ascultă, diavole!" Nu, trecuse mult timp de cînd plecase Marcelo. Nu, nimeni nu È™tia ce s-a întîmplat. Totul era foarte complicat pentru că el, tu È™tii foarte bine, nu vorbea niciodată cu nimeni. A tăcut È™i s-a uitat la el, întristată: nu mai era Beba cea strălucitoare de altădată sau, cel puÈ›in, cea din alte locuri. Nici măcar cea de acum cîteva clipe, pentru a nu merge mai departe. ― Trebuie să-l văd. Bine, îndată ce are să apară, o să-i spună ori o să-l cheme la telefon. Nu, n-avea idee unde s-ar fi putut afla, nici unde locuieÈ™te. De cînd È™i-a părăsit camera, luîndu-È™i lucrurile. ÃŽi era teamă.. Teamă? De ce să-i fie teamă? Nu È™tia prea bine de ce, dar într-o zi cineva aÈ™a È™i aÈ™a venise să-i vadă camera Sábato È™i-a amintit de băiatul acela din timpul discuÈ›iilor: era scundicel, era oacheÈ™ È™i prost îmbrăcat? Da, aÈ™a era Beba avea o părere. Care? Că acest băiat era un guerrillero. De ce să fie un guerrillero? AÈ™a avea impresia După unele amănunte. Dar Marcelo nu era omul care să fi aparÈ›inut unei organizaÈ›ii de guerrilleros, i-a explicat Sábato. Și-l putea imagina omorînd pe cineva, purtînd pistol? Nu, fireÈ™te că nu. Dar ar fi putut face alte lucruri. Ce fel de lucruri? Să ajute pe cineva aflat în pericol, de exemplu. Să-l ascundă. Lucruri de felul acesta. IMEDIAT CE A PLECAT SÂBATO, Quique È™i-a ridicat ochii È™i braÈ›ele spre cer, în semn de mulÈ›umire. ― Hai, povesteÈ™te-ne despre transplanturi. ― Vă daÈ›i în vînt după anecdote, uÈ™uratecelor. Eu însă sînt tipul marilor teorii. Vă dau un exemplu didactic: Crapă tînărul negru Jefferson Delano Smith È™i cu inima lui se face un transplant minerului John Schwarzer, care din această clipă se va numi Schwarzer-Smith, pentru că altfel dreptul È™tiinÈ›ei nu-i decît un rahat. BineînÈ›eles, se poate face o transcriere cu litere mai mici, asta-i posibil, pentru cel de al doilea nume: SCHWARZER-smith. ÃŽn directă relaÈ›ie cu volumul pe care-l ocupă în ditamai trupul minerului menÈ›ionat Ensuite, această specie de centaur cardiac primeÈ™te un rinichi de la Nancy Henderson, astfel că numele lui devine Schwarzer-Smith-Henderson, cu o uÈ™oară schimbare de sex, ceea ce l-ar obliga să figureze în documente cu menÈ›iunea MASCULIN-feminin sub. 2. Puis, i se transplantează un ficat de maimuță (modificare parÈ›ială a condiÈ›iei zoologice). Quique, dar cum poÈ›i spune asta... Shurup. I se mai transplantează carnea lui Nick Minelli, proprietarul pizzeriei din strada Dallas, oraÈ™ul Toledo, Ohio (o mică schimbare nu numai de nume, ci È™i de profesie È™i indirizzo), apoi un metru È™i douăzeci de centimetri din intestinele măcelarului Ralph Cavanagh, din Trurox, Mass. (nouă schimbare de indirizzo È™i profesie), pancreasul È™i splina jucătorului de base-ball Joe di Pietro, din Brooklyn, hipofiza ex-profesorului Sol Shapiro de la Dayan Memorial Hospital, din New Jersey, metacarpienele lui Seymour Sullivan Jones, funcÈ›ionar superior la COCA-COLA Corp., din Cincinnati. ÃŽn mod succesiv, primitivul miner Schwarzer, care de-acum se numeÈ™te, pentru a simplifica, Mr. John Schwarzer-Smith eL Co. Inc. (Inki, pentru prietenii apropiaÈ›i), mai suportă: transplantarea unui ovar de la domniÈ™oara Geraldine Danielsen, din Buffalo, Oklahoma, în baza senzaÈ›ionalei decouverte a prof. Moshe Goldenberg de la Universitatea din Palo Alto, California, care a demonstrat că implantarea unui ovar în corpul unui bărbat (ori a unui testicul în corpul unei femei) este, de la o anumită vîrstă (È™i compania Schwarzer-Smith a ajuns de acum la 172 de ani), unica modalitate pentru reflexibilizarea arterelor creierului, fără necesitatea transplantării acestuia, cea care, pentru moment, nu se consideră indispensabilă. ― Quique, termină cu astea. ― Cazzo di mente! Datorită complicaÈ›iilor care se produc în cel de al doilea an datorită ultimului transplant, Companiei Schwarzer-Smith începe să i se dezvolte sînii È™i, ca o dovadă a remarcabilei tinereÈ›i provocate de acest transplant, doreÈ™te să întreÈ›ină, cum se zice, relaÈ›ii sentimentale cu domnul sau Compania Dupont, din Ohio. ÃŽn acest scop caută, roagă È™i în cele din urmă cere să i se transplanteze vaginul domniÈ™oarei Christine Michelson, care tocmai murise din cauza unui transplant (nereuÈ™it) al glandei suprarenale aflate într-un stadiu de degradare. Datorită refuzului familiei Michelson, care profesează asprele convingeri ale Noii Biserici Baptiste din cea de a Treia Zi, trupului organizaÈ›iei Schwarzer i se încorporează un organ din terilenă fabricat ad-hoc de către prestigioasa firmă Plastic-Opotherapic International Co., făcut pe măsură pentru Domnul sau Compania, ori CorporaÈ›ia Dupont. Cu rezultate pozitive, după trei săptămîni, operaÈ›ia permite unirea celor două CorporaÈ›ii, marriage din raÈ›iune, dacă doriÈ›i, dar care culminează cu o de neuitat (prin impactul ei) ceremonie industrială È™i teologică în Templul Chris-tian Science Reformate, din mica localitate Praga, statul Illinois, unde prima din cele două Companii deÈ›ine principalul pachet de acÈ›iuni ale fabricii de COCA-COLA, pachet obÈ›inut prin dreptul de moÈ™tenire parÈ›ială ce i s-a cuvenit ca urmare a transplantării pancreasului lui Mr. D. D. Parkinson, mult stimatul È™i nefericitul ex-PreÈ™edinte al întreprinderii în statul Illinois. Totul, prin urmare, absolut pozitiv, din punctul de vedere al Dezvoltării ȘtiinÈ›ei È™i Tehnologiei È™i absolut emoÈ›ionant din punctul de vedere al DemocraÈ›iei Americane, căci i-a permis unui grăsan precum primitivul miner John Schwarzer să urce, graÈ›ie viscerelor în perfectă stare, la categoria de preÈ™edinte al unei întreprinderi respectate în toată lumea, iar graÈ›ie necioplitei condiÈ›ii de taur pur să atingă atît de subtila categorie de Unisex et Societate Anonimă. CondiÈ›iile care-i îngăduie, dacă are chef, să-i tortureze pe leneÈ™ii săi tovarăși de echipă cu rochiță te la voglio dire, desenată nici mai mult, nici mai puÈ›in decît de Rudi Monokini Gernreich, adevărată senzaÈ›ie chiar È™i în cercurile claselor peivilegiate, precum È™i cu un costum bărbătesc (după împrejurări sau după felul petrecerilor) croit de Saville Road, ceva extraordinar. ÃŽntre timp, cei mai întreprinzători conducători de întreprinderi s-au grăbit să creeze Băncile de Organe. Am putut să citesc, în felul acesta, următoarele anunÈ›uri de cereri: Joe Feliciello din Salt Lake City: duoden în stare foarte bună. Joshua Loth Marshall, din Truro, Massachusetts: doi yarzi de intestin subÈ›ire È™i o valvă de ventricol. Sol Shapiro, VicepreÈ™edinte la Panoramic Movies Pictures Co., urgent, ficat. Thomas Jefferson Smith, muncitor constructor, din Roma, Arkansas, nas negru, de preferință subÈ›ire. Mike Massuh, detectiv particular, Zuion, Utah, lăcrimar dreapta Gene Loiacono, pizzero, la Junta, Colorado, testicole. Iar în coloana de Oferte am dat peste: Edison Weinberg, 40 de ani, muzician, mort în accident de maÈ™ină, din Brooklyn, New York, diverse viscere în stare bună. Paroh Junipero Villegas Misiones, California, 37 de ani, mort de inimă, diverse viscere în stare perfectă, Cornelius Coghlan, 32 de ani, Paris, Iowa, mort în incendiul de la Caterpillar Co., organe salvate de la sinistru. Și Rodney Munro, zidar, 25 de ani, căzut de pe schele de la etajul cinci, diferite organe în stare excelentă. ȘI POVESTEA CU CONGELATUL, QUIQUE? Asta v-am spus-o demult, de cîte ori trebuie să vă repet aceleaÈ™i chestii, înapoiatelor? Celui dintîi milionar i-a venit ideea să fie vîrît într-un congelator pentru a i se menÈ›ine cancerul îngheÈ›at pînă în clipa descoperirii leacului După aceea, doar È™tiÈ›i cum e lumea asta, nebunia a prins. AÈ™a că imediat s-a construit CANCER KELVINATOR ING., din iniÈ›iativa lui H. B. Needham, preÈ™edinte al consiliului de direcÈ›ie de la South-Kelvinator din East Hartford, Connecticut, în cooperare cu domnul William W. Sebeson, ex-preÈ™edinte la Majestic Television Co., din New Jersey (cancer de ficat) È™i Sam Kaplan, administrator la Movies Ca, din Los Angeles, California (cancer de laringe). S-au construit niÈ™te hangare uriaÈ™e, în care s-au instalat congelatoarele cu milionarii vîrîți înăuntru È™i aceÈ™tia nu sînt scoÈ™i de aici decît pentru a rezolva situaÈ›ii urgente, cazuri în care sînt dezgheÈ›aÈ›i cu grijă în bain-marie, fiind îngheÈ›aÈ›i imediat după aceea È™i vîrîți iarăși, fiecare în cuÈ™ca lui antarctică. Cum sînt superocupaÈ›i È™i trebuie să fie punctuali, s-au inventat congelatoare cu ceas deÈ™teptător: trezeÈ™te-mă în februarie È™i un sfert. Mai mult, graÈ›ie unor interesante invenÈ›ii brevetate de Radio-Elec-tronic Corporation din Toledo, Ohio, congelaÈ›ii pot păstra legătura cu lumea din afară printr-un sofisticat sistem de amplificare a intercomunicaÈ›iilor. ÃŽn acest fel există posibilitatea ca È™oaptele milionarilor îngheÈ›aÈ›i să ajungă în mod obiÈ™nuit la secretarele lor, precum È™i la ceilalÈ›i membri din consiliul de conducere. O altă alternativă, tot o invenÈ›ie suplimentară, permite congelarea milionarilor împreună cu secretarele lor. Și dacă È™i acestea au cancer, cu atît mai bine (se împuÈ™că doi iepuri dintr-un foc), exact cum stau lucrurile în cazul lui Sam Kaplan, congelat împreună cu secretara lui, Lucile Nurenberg, 27 de ani, afectată de o tumoră intestinală. AÈ™a că acum sînt obiÈ™nuite anunÈ›urile prin care se caută secretară care să vorbească spaniola È™i germana, cu cancer la sîn, drăguță È™i înÈ›elegătoare,, asigurîndu-se salariu foarte bun. Primul Congres Anual al CongelaÈ›ilor a È™i avut loc în Hilton Hotel, Washington, cu cocarde È™i surîsuri lungi, sub preÈ™edinÈ›ia temutului Marele Cancer Noath H. Pedersen (splină, pancreas È™i parte din stomac), care a strălucit în intervenÈ›ia sa de la televiziune, însoÈ›it de secretara sa preferată (aÈ™a a spus el, numai surîs), care are un mic cancer de uter. Și cu asta basta, că mă reclamă obligaÈ›iile mele din cea de a Patra Putere. DIFERITE PROPUNERI ADRESATE WELTANSCHAUUNG-VLUl LUI QUIQUE E rugat să mai rămînă. Să le povestească totul despre interviul cu Bonavena . Să le spună cum se scriu necroloagele la ziarul LA NACION. Dar, mai ales, să le spună tot ceea ce È™tie despre dialogul lui Logiacomo cu ziaristul englez. Gata, fetelor, nu fiÈ›i rele, pentru că drăguÈ›ul de el a învățat engleza la un curs din Floresta , cu unul din profesorii aceÈ™tia care în anunÈ›urile publicitare fumează pipă È™i seamănă cu Sherlock Holmes, pentru ca în cele din urmă să afli că se numesc Passalaqua, Rabinovich sau Gambastorta . Să preÈ›uim efortul, ce Dumnezeu! Nu vreÈ›i voi să apreciaÈ›i ce înseamnă curajul de a trece de la s-urile italieneÈ™ti la r-urile de la Oxford. Intr-un moment al Crizei Totale a Omului, cum zice maestrul Sábato, voi plictisiÈ›i lumea cu astfel de prostii. ÃŽn afara faptului că pronunÈ›ia engleză a fost inventată de piraÈ›i analfabeÈ›i care scriau Londra, dar pronunÈ›au Constantinopol. Și altceva, dragele mele, se È™tie foarte bine că în engleză abia deschide unul gura că È™i apare altcineva (dintr-un alt comitat, altă È™coală, alt club, altă casă È™i chiar din aceeaÈ™i cameră) care are motive temeinice pentru a protesta. N-are sens să dispreÈ›uim fonetica, pentru că ne vine de foarte departe. Să nu uităm că există atîta lume care pronunță Plotin în loc de Platon. Exact aceeaÈ™i diferență de pronunÈ›ie care există între neutron È™i neutrin. N'exagerons donc pas! Atunci să le vorbească despre boom-ul latino-american! Ceea ce mi se pare mie că se întîmplă este faptul că voi sînteÈ›i niÈ™te exploatatoare È™i niÈ™te superÈ™omere din cadrul establishmenului. ÃŽn cazul acesta, să le spună ceva măcar despre romanul tînărului acestuia care se numeÈ™te Perez di Fulvio. IDEILE LUI QUIQUE DESPRE NOUL ROMAN Din clipa în care vulgul a putut să-i citească pe Joyce È™i Henry Miller în spaniolă È™i È™i-a dat seama că aceÈ™tia au lăsat uÈ™a deschisă, s-a produs o reînviorare generală, crezîndu-se că totul consta în a muta pe hîrtie albă pereÈ›i întregi din closetele capitalei argentiniene, porcării pe care snobii le apreciază foarte mult în vespasienele din Ville Lumière È™i care aici, la noi, sînt mult mai bogate dacă doriÈ›i, nu numai din punct de vedere semantic È™i semiologic, ci È™i din perspectiva artelor plastice. Ceea ce nu trebuie să ne mire, pentru că în mod fundamental È›ara aceasta e făcută din italieni È™i galicieni, cele două neamuri de pictori care există pe lumea asta. Ce bogăție! Cîtă satisfacÈ›ie È™i bucurie pentru industria naÈ›ională! Și ce mai bobîrnac în nasul cosmopoliÈ›ilor care nu cred decît în arta străină! Și astfel, doar cu un pix È™i o foaie de hîrtie (e suficient să È™tii să citeÈ™ti È™i să scrii) sau cu un casetofon japonez instalat într-o pizzerie din faubourg, plus o descriere amănunÈ›it făcută, asta neapărat, con ostinato rigore, de pe vremea cînd logodnica viitorului best-seller a fost violată pe un maidan din Villa Soldati, se obÈ›ine un roman extraordinar care, o dată tipărit È™i difuzat de Jorge Alvarez , devine cel mai răsunător succes din ultimele 57 de minute. Pentru că totul durează numai 57 de minute, aÈ™a cum corespunde legii proporÈ›iei: James Joyce în faÈ›a acestui james joyce de buzunar este acelaÈ™i lucru cum sînt cincizeci de ani față de X. Dar să nu fim galanÈ›i et parlons chiffres: socoteala dă exact 57 de minute pentru acest james joyce redus de către jibari . Dar trebuie să plec, fetelor, am de scris un reportaj cu Mirtha Legrand despre coafură. ― Nu, nu, nici vorbă! VorbeÈ™te-ne de Joyce, Quique! ― Ce vreÈ›i să vă spun? Individul È™i-a patentat invenÈ›ia acestui jet È™i, timp de cincizeci de ani, 236 de scriitori de statură descrescătoare s-au dedicat introducerii de modificări în ceea ce priveÈ™te scrumierele È™i pălăriuÈ›ele stewardeselor. Și asta se cheamă Participare la Dezvoltarea Noii AviaÈ›ii. FireÈ™te că momentul cel mai emoÈ›ionant se petrece atunci cînd se trimite o scrumieră care era la modă în 1922 È™i acum toÈ›i cred că e o noutate. Precum aceÈ™tia care la fiecare unsprezece ani (trebuie că au legătură cu petele solare) redescoperă literele minuscule È™i se cred niÈ™te genii nemaipomenite pentru că publică o schiÈ›iÈ™oară fără majuscule È™i fără punctuaÈ›ie. O infinitate de moÈ™tenitori rahitici ai lui Joyce, zămisliÈ›i din legături consanguine dintre fiii È™i verii acestui periculos naÈ™, nepoÈ›i È™i nepoÈ›i de veri, strănepoÈ›i È™i nepoÈ›i de frate. AÈ™a că în mod săptămînal se iveÈ™te (verbul nu-mi aparÈ›ine) un hemofilic din aceÈ™tia care, inevitabil, vin să demistifice limbajul È™i cred că o fac cu adevărat lăsînd paginile albe, invenÈ›ie inutilizabilă după ce a descoperit-o Steme în secolul al XVIII-lea, sau făcînd jocuri grafice, inutile È™i acestea după ce le-a distrus Apollinaire. Et ce pauvre Monsieur Szulbery care le ia în serios È™i tipăreÈ™te antologii cu aceÈ™ti nenumăraÈ›i atila de tipografie care acolo unde calcă nu mai creÈ™te nici o majusculă, nici punct, nici virgulă, È™i trebuie să scrii totul aÈ™a cum o fac eu acuma pentru că după cum spunea hegel înotul se învață înotînd căci asta e dialectica È™i de aceea traversează mao rîul yangtse înainte de micul dejun ca să-È™i păstreze forma È™i pentru a servi de exemplu fiilor revoluÈ›iei culturale aÈ™a că vă puteÈ›i închipui ce harababură se iscă dacă se purcede la suprimarea punctelor È™i virgulelor aÈ™a cum face antonio je march, acesta care È™i-a scris cărÈ›ulia în acest tel È™i peste care dai fără să vrei pentru că nevinovata de titita colecÈ›ionează toate exemplarele È™i îi curg balele după căpÈ™orul ăsta de muscă pe care îl are sărmanul darling È™i am fost nevoit chiar să iau parte la un fel de masă rotundă foarte rustică prezidată de propria lui hâtesse care la fiecare două secunde spunea cum i-a lăsat cuvîntul lui puricelli care s-a vîndut cu un proiect plin cu lucruri admirabile sesiune în care de asemenea mi-a fost dat să observ prezenÈ›a emitei yolanda mastandrea pentru că anche io son pittore pentru că de cînd Charlie i-a scris prefaÈ›a n-o mai suportă nimeni nici chiar titita pentru că ar fi o redusă mintală însă neîndoielnic că e o femeie sfîntă de parcă nu am È™ti că Charlie e în stare să scrie o prefață pentru oricare ființă de sex feminin È™i chiar È™i lui miguelito rosenthal care s-a dus să-l vadă îmbrăcat în femeie pentru că cineva i-a spus pune-È›i fustă È™i Charlie o să-È›i promită cîteva cuvinte preliminarii È™i pe sfîntul cuvînt cum zicea delicata de lucrecia odihnească-se în pace È™i observaÈ›i cît de modern devine totul dacă e scris în felul acesta numai că eu am păstrat i-urile È™i accentele fiindcă sînt un reacÈ›ionar pur È™i continuu să fiu orice s-ar întîmpla. BineînÈ›eles, afacerea e destul de mare È™i, dacă lăsăm la o parte raÈ›ionalismul acesta rău înÈ›eles, te poÈ›i muta la Paris È™i poÈ›i intra în Noua Stingă. Ce rost are să fii guerrillero în pădurile boliviene? Never de never! Lasă pădurile pentru cei ca Che Guevara Astfel că, în epoca aceasta de criză È™i instrucÈ›ie judiciară, cum susÈ›ine Maestrul Sábato (care, sincer vorbind, È™i-a petrecut viaÈ›a trăind din ideile mele), aceÈ™ti emigranÈ›i sînt niÈ™te exemple minunate pentru tinerii argentinieni plini de neliniÈ™ti care umplu cartierele Villa Crespo, Villa Martelli È™i chiar È™i Villa Insuperable. ÃŽn acest Mare Buenos Aires care geme de agerii copii de italieni, galicieni, turci È™i ruÈ™i. Formula aceasta e la îndemîna oricărui suburban din aceÈ™tia cu talent: pizza È™i Mallarmee, evadarea È™i muzica dodecafonică, Joyce È™i Julian Centeya, Rimbaud È™i de la vulg la sofisticare, quoi? Și în timp ce îți întocmeÈ™ti actele pentru ca Ambasada FranÈ›ei să-È›i acorde o bursiÈ™oară din acelea care servesc mai apoi pentru a vorbi de rău FranÈ›a, urmezi un curs audiovizual ca să te poÈ›i descurca în Cartierul Latin È™i îți pregăteÈ™ti un rezumat cu inovaÈ›iile literare pe care urmează să le trimiÈ›i de acolo. Căci dacă aici un tip scrie un roman unde în loc de eu pune întotdeauna dumneata, nu se întîmpla nimic, dar dacă o faci acolo, intri în istoria literaturii È™i È›i se dedică eseuri în Melbourne È™i Roma, Tel Aviv È™i Addis Abeba, Singapur È™i VeneÈ›ia (Wisconsin), vorbind pe larg despre marele eveniment Cu generozitatea care mă caracterizează în mod public, dau în continuare cîteva reÈ›ete care pot fi folosite de amintiÈ›ii È™i atît de viii boursiers: 1. Romanul cu noi în loc de eu. (Prima lucrare practică, la îndemîna bursierilor taraÈ›i.) 2. Cu subjonctivul în locul indicativului. Bunăoară: hi loc de „Marchiza a ieÈ™it la cinci", ceea ce-l înfuria pe Valery, „Marchiza să iasă la cinci", construcÈ›ie care conferă în ochii lor bolînzi un anume aer de mister È™i ambiguitate. 3. Romanul cu schimbări de timpuri verbale: mai mult ca perfectul în loc de prezent sau romanul cu toate verbele la viitor, în mod deosebit la viitorul al doilea. 4. Romanul demontabil, cu capitole scrise la cerere, prin corespondență: într-o variantă, cerută de domnul Humberto Apicciafuoco, protagonistul își ucide mama; într-o alta, la cererea monseniorului Primatesta din Cordoba, îi aduce daruri de Ziua Mamei; în altă variantă, la cererea lui Bernardo Gorodisky din Moisesville, nu o ucide pe autoarea zilelor sale, dar o torturează citindu-i tot timpul din TroÈ›ki. 5. Romanul ― cărÈ›i de joc: fiecare joacă ce vrea el împotriva unui partener care joacă alt roman. Variante: romanul cu cărÈ›i de joc spaniole, cu cărÈ›i de joc pentru pocher, cu cărÈ›i de joc pentru ghicit, cu jocuri în doi sau în patru. Exemplu de partide: jucător cu romanul CRIMà ȘI PEDEAPSà contra jucătorului cu romanul ȘAPTE NEBUNL ReÈ›ineÈ›i că eu sînt întemeietorul romanului-joc-de-noroc. 6. Romanul „cap È™i coadă": se poate citi la fel de bine de la început spre sfîrÈ™it sau de la sfîrÈ™it spre început. Capiciia! 7. Romanul care se citeÈ™te în diagonală. Ca È™i în alte locuri, Quique satirizează aici emigraÈ›ia italiană È™i evreiască. Atît numele italieneÈ™ti, cît È™i cel de origine evreiască abundă în toate domeniile de activitate socială din È›ară. Moisesville este un mic orășel evreiesc din cîmpie. Inaugurat ca o colonie agricolă, descendenÈ›ii acelor țărani emigranÈ›i se află acum în universitățile din marile oraÈ™e, reprezentînd nume importante din È™tiință, politică È™i artă (n. a.). 8. Romanul care se citeÈ™te sărind cîte un cuvînt după altele două (după altele trei sau patru, după fiecare număr prim ori după fiecare multiplu de 7). De asemenea, sărind fiecare verb intranzitiv. 9. Romanul în care cititorul trebuie să înlocuiască cuvîntul papă, ori de cîte ori îl întîlneÈ™te, prin cuvîntul televizor (ori prin alte cuvinte: broască, ghirlandă, stereofonic manglitor, japiță etc). Variantă mai complicată: substantivul papa trebuie să fie înlocuit printr-un verb, ceea ce complică foarte mult construcÈ›ia, dar tocmai în aceasta constă gluma È™i de aici se poate vedea È™i îndemînarea cititorului. 10. Romanul-loterie: se vinde împreună cu un loz emis de Loteria NaÈ›ională. Numărul cîștigător indică ordinea în care urmează* să fie citite capitolele. Cîștigurile mai mici oferă posibilitatea realizării altor romane, evident de o valoare inferioară. Dacă din toate numerele numai unul singur e cîștigător, în loc de roman se obÈ›ine o povestire tot atît de scurtă. 11. Romanul cu soluÈ›ii propuse de cititor: în acest scop se lasă 27 de pagini albe pentru ca cititorul să le umple cu ce doreÈ™te È™i-i face plăcere. 12. Romanul-paraÈ™ută: se ia un roman foileton de Corin Tellado È™i se lasă să cadă pe el, ca niÈ™te paraÈ™utiÈ™ti, patru personaje sofisticate din opera lui Huxley, aÈ™teptîndu-se să se vadă ce se întîmplă, ce fel de romanță se naÈ™te între È›igăncuÈ™e È™i studenÈ›ii de la Oxford, între grăjdari È™i Lady Tantamount, între lordul Tantamount È™i o hoață de baltă. 13. Romanul cu piese de rezervă: într-un plic alăturat se află paginile care pot înlocui alte pagini. Variante: romane vechi È™i bine cunoscute cu plicuri în care se găsesc pagini proaspete. MUNTELE VRÃJIT, de exemplu, cu piese de schimb de fabricaÈ›ie naÈ›ională. 14. Romanul arhicunoscut, dar cu o prefață în care se transcriu cheile renovatoare. De pildă, unde se spune „Settembrini l-a privit pe Hans Castorp" nu trebuie să se înÈ›eleagă în nici un fel că Settembrini l-a privit pe Hans Castorp decît dacă cititorul este un om depășit È™i cade în cursa întinsă de acest reacÈ›ionar de Thomas Mann. 15. Romanul în combinaÈ›ie cu Intelligence Service-ul: citit aÈ™a cum e scris e o idioÈ›enie, dar, citit cu cheia care se vinde separat, este o foarte interesantă revelaÈ›ie a noului val. 16. Romanul cu nouă semne de punctuaÈ›ie, indicînd surpriza, È™ovăiala sau frica. De exemplu: „Stimatul meu domn" nu înseamnă în nici un caz că acest domn ar fi domn, nici stimat, ci mai degrabă o pocitanie. Sau: „Voi cumpăra inelul mîine" unde, în ciuda aspectului foarte ferm al frazei, vrea să spună că există o strălucire în ochii clientului care arată că e vorba de o simplă formulă salvatoare pentru a nu pleca din prăvălie într-un fel care nu i-ar conveni deloc, după ce l-a făcut pe proprietar să-È™i deranjeze toată marfa 17. Romanul-telefonic: în carte se indică telefonul autorului, căruia cititorul îi poate propune variante È™i modificări care, chiar dacă sînt strict particulare, se dovedesc a fi de o extremă fertilitate pentru hermeneutică. Și totul numai pentru a-l face pe cititor să participe în mod nemijlocit, întrucît, se È™tie, mai înainte nu se întîmplă aÈ™a ceva, acesta limitîndu-se la lectură, ca È™i cînd ar fi fost vorba de un stîlp de telegraf, un totem sau o cărămidă, pentru că povestea cu catar-sisul aristotelic È™i tragedia e o minciună gogonată. Et ainsi de suite. AÈ™a că, mes enfants, grăbiÈ›i-vă È™i cereÈ›i-vă bursa Că după aceea o să cădeÈ›i peste noi cu VOGUE È™i TEL QUEL È™i nimic nu vă mai poate sta în cale. Dar ajunge cu prostiile. Să vorbim serios. Să nu credeÈ›i cumva că refuz să apreciez virtuÈ›ile limbajului sau că sînt lipsit de spiritul dreptății. VedeÈ›i cîte se pot face numai cu un cuvînt ca salutul, încercaÈ›i să vă daÈ›i seama ce s-ar întîmplă dacă am începe să vorbim cu adevărat, în loc să repetăm la nesfîrÈ™it nenorocitele de locuri comune. „Mă bucur că v-ara cunoscut" È™i blestemată să fie plăcerea pe care am avut-o de a fi cunoscut pe acest domn, domniÈ™oară, conferenÈ›iar pentru babe, învățător sau contabil care vine să ne emmerdeze. Variante adevărate: ― Am o anume bucurie de a vă fi cunoscut (domnule, domniÈ™oară, profesor sau sergent). ― Nu am nici o plăcere să vă cunosc. ― Am mai puÈ›ină plăcere să vă cunosc decît am avut în urmă cu două luni în casa lui Medrano, unde l-am întîlnit pe profesorul Caminos (pe episcopul Barbagelata, pe jokeul Leguisamo). ― Dumneata, domnule nu mă interesezi nici într-un fel, nici într-altul. Iartă-mă, dar nu vreau să te supăr. ― De ce nu-mi faci plăcerea să te duci dracului? ― V-aÈ™ minÈ›i dacă v-aÈ™ spune că mi-a făcut plăcere să vă cunosc. De asemenea, ar fi exagerat să vă spun că nu mi-a făcut nici o plăcere. ÃŽn realitate, stimate domnule (È™i nu mă mai opresc asupra cuvîntului stimate pentru a nu complica È™i mai mult lucrurile), dumneata îmi laÈ™i, mai mult sau mai puÈ›in, impresia mîn-cărurilor de spital, acele piureuri lungi sau supa de arpacaÈ™. Sau o altă formulă care trebuie revăzută: „CondoleanÈ›ele mele". Iată o parte din variante: ― PrimeÈ™te condoleanÈ›ele mele speciale (vorbeÈ™te domniÈ™oara Sagan). ― CondoleanÈ›ele mele într-un anume sens. ― PrimiÈ›i un strop de condoleanță (domnule, domniÈ™oară, monsenior). ― PrimiÈ›i 26,5% de condoleanÈ›e din ceea ce i s-ar cuveni fiului (ginerelui, cumnatului, tatălui, cuscrului) dumneavoastră dacă ar fi fost un om bun. ― CondoleanÈ›ele mele cele mai profunde? Fii serios, domnule. ― Plictisitoarele mele condoleanÈ›e. ― CondoleanÈ›ele mele ambigue. ― CondoleanÈ›ele mele discutabile. ― CondoleanÈ›ele mele bănuitoare. ― CondoleanÈ›ele mele smintite. ― CondoleanÈ›ele mele deteriorate. ― CondoleanÈ›ele mele pieziÈ™e. ― CondoleanÈ›ele mele plurisemantice. ― CondoleanÈ›ele mele repugnante. ― CondoleanÈ›ele mele provizorii. ― CondoleanÈ›ele mele interesate. După aceasta, Quique a spus ajunge exploatatoarelor, tipice expresii de dolce vita, că o să vedeÈ›i voi cînd s-o întoarce peronis-mul È™i va trebui să-mi îndeplinesc obligaÈ›iile de Caveler al Presei. Trebuie să aflu dacă între Mirtha Legrand È™i Bonavena există o romanță adevărată sau, aÈ™a cum o repetă ea mereu, „între mine È™i Ringo nu există decît o frumoasă prietenie". NU, CUM AR FI PUTUT SÃ-L ÃŽNTREBE MARCELO? A fost el cel care a vorbit, simÈ›ind nevoia că trebuie să-i vorbească, cu pronunÈ›ia sa tucumană, spunîndu-i ruÈ™inat te-am minÈ›it, numele nu e Luis, ci Nepomuceno, iar după un răstimp, roÈ™indu-se tot, Marcelo a murmurat ceva care ar fi vrut să însemne tu n-ai ce să-mi povesteÈ™ti mie. Dar nu i se spunea nici măcar aÈ™a, i se spunea Palito, poate pentru că era din Tucuman È™i era subÈ›ire ca o scobitoare È™i avea chip de indian, precum celălalt, cel care cînta la radio È™i, mai ales, pentru că era aÈ™a, „vezi?", l-a întrebat el pe Marcelo, suflecîndu-È™i pantalonii cu sfială È™i cu un surîs vag, ca de vinovăție, arătîndu-i picioarele subÈ›iri È™i scheletice, numai piele È™i os, pentru că, deÈ™i locuiau de multe zile împreună, avusese grijă să nu se dezbrace în faÈ›a lui cînd era lumină. Fuseseră opt fraÈ›i într-o casă săracă de È›ară, mama sa spălînd rufele altora acasă la ei, nespunînd, însă, nimic despre tatăl lui, poate fiindcă nu mai trăia, ori lucra undeva, departe, È™i toate acestea, se gîndea Marcelo, numai pentru a-È™i justifica într-un fel picioruÈ™ele acelea ridicole. Sorbeau ceaiul de mate în tăcere. ― Am multe să-È›i spun, Marcelo, vreau să È™tii. ― Eu... ― Despre Che, despre Che Guevara. Marcelo a început să se enerveze, îi era ruÈ™ine, intuind brusc ceea ce avea să-i spună È™i considerîndu-se fără nici un merit pentru a auzi astfel de lucruri. ― Am fost acolo tot timpul cît a durat campania, am reuÈ™it să scap împreună cu Inti È™i am avut mai mult noroc decît el. După aceea a tăcut È™i n-a mai scos o vorbă toată după-amiaza. Alte locuri din lumea aceasta reclamă sprijinul modestelor mele puteri. Eu pot să fac ceea ce È›ie îți este interzis datorită răspunderii pe care o ai față de Cuba È™i a sosit momentul să ne despărÈ›im. ÃŽmi las aici speranÈ›ele mele cele mai pure de constructor al vieÈ›ii È™i îmi las aici cele mai dragi fiinÈ›e din viaÈ›a mea. Absolv Cuba de orice responsabilitate, în afara celei care emană din propriul său exemplu. Și dacă îmi va sosi ultimul ceas sub alte ceruri, ultimul meu gînd va fi la acest popor È™i în special la tine, Fidel. Inti Peredo. Auzise de el? Nu... adică da... ÃŽi era ruÈ™ine să-i spună că îi văzuse jurnalul într-o librărie, i se părea nedrept să vorbească de librării în faÈ›a unuia ca Palito, care era aproape analfabet, dar care, în schimb, se aflase acolo, în infern, cunoscînd toate suferinÈ›ele. Inti era un om mare, i-a spus, iar Che îl iubea foarte mult, deÈ™i era greu să-È›i dai seama cînd Che Guevara iubea pe cineva, chiar dacă ei bănuiau acest lucru. ÃŽntr-o zi, se odihnea sau, mai exact, stătea pe gînduri rezemat de trunchiul unui copac. Luna lui august fusese grea, înduraseră foamea È™i setea, unii dintre tovarăși bîndu-È™i urina, ceea ce, aÈ™a cum îi avertizase Comandantul, a pricinuit multe necazuri. Culmea culmilor a fost că pe Moro, singurul medic dintre toÈ›i, l-au apucat durerile de lumbago È™i nu putea merge È™i n-avea cum să se vindece. Descurajarea È™i frica creÈ™teau în fiecare zi. Pînă È™i frica Ca în cazul lui Camba, de exemplu. Atunci, în noaptea aceea, în jurul focului, Che le-a vorbit calm, dar cu asprime. Numai aÈ™a vă puteÈ›i cîștiga rangul de oameni adevăraÈ›i, le-a spus. Cei care nu se simÈ›eau în stare să reziste, trebuiau să abandoneze lupta chiar din clipa aceea. Dar cei care au rămas au simÈ›it cum dragostea È™i admiraÈ›ia lor pentru Comandant era din ce în ce mai puternică È™i s-au angajat să învingă sau să moară. Treceau prin momente foarte grele pentru că întreg grupul lui Joaquin căzuse într-o ambuscadă, pe malul rîului Yeso, la 31 august, fiind denunÈ›aÈ›i de un mizerabil numit Honorato Rojas, un țăran. Honorato nu venea de la onoare? Ba da, venea de la onoare. Bun, armata a aÈ™teptat pînă cînd mizerabilul ăsta i-a dus pînă la locul unde li se întinsese cursa, pentru ca, în clipa cînd au început să treacă pe malul celălalt, să-i împuÈ™te din spate, ucigînd foarte mulÈ›i, între aceÈ™tia pe Tania, o fată foarte curajoasă, rămînînd numai 22 de bărbaÈ›i. Cîțiva, precum Moro, în situaÈ›ii foarte grave, iar alÈ›ii, deÈ™i îi era ruÈ™ine, trebuia s-o spună, înfricoÈ™aÈ›i. AÈ™a că, în nopÈ›ile următoare, Che Guevara a reînceput munca de educaÈ›ie, cu discuÈ›ii È™i sfaturi, iar uneori cu mustrări paterne, deÈ™i foarte severe. ÃŽn una din nopÈ›ile acelea, l-a văzut singur, aÈ™ezat sub un copac È™i privind pămîntul. Nu È™i-a dat seama ce impuls l-a făcut să se apropie. Mă gîndeam, i-a spus Che, ca È™i cînd s-ar fi dezvinovățit. Se gîndea la Celita, fetiÈ›a pe care o lăsase în Cuba Palito a tăcut iarăși. Și-a aprins o È›igară È™i Marcelo îi vedea prin întuneric chipul luminat puÈ›in cu fiecare fum tras din È›igară. Dragii mei părinÈ›i : simt iarăși în călcîie coastele Rosinantei È™i pornesc iarăși la drum cu lancea în mînă. ÃŽn urmă cu zece ani v-am trimis o scrisoare, precum aceasta, de despărÈ›ire. Dacă-mi amintesc bine, vă spuneam că îmi pare rău că nu sînt un soldat mai bun È™i un medic mai bine pregătit Cel de al doilea lucru nu mă mai interesează, ca soldat se pare că nu sînt atît de rău... Poate că de data aceasta se va sfîrÈ™i totul. Nu vreau, nu caut aÈ™a ceva, dar sfîrÈ™itul intră în jocul lui logic. Dacă aÈ™a se va înfîmpla, vă îmbrățiÈ™ez pentru ultima oară. V-am iubit mult, dar nu am È™tiut cum să-mi exprim iubirea È™i cred că uneori nu m-aÈ›i înÈ›eles. Pe de altă parte, nu era uÈ™or să mă înÈ›elegeÈ›i. CredeÈ›i-mă, măcar acum. ― Da, Marcelo, uneori noi îl înÈ›elegeam De exemplu, cînd a murit Benjamin, un băiat mai slab decît mine (a surîs), dar cu o credință extraordinară. Sufeream foarte mult în timpul marÈ™urilor acelora, de la început ne-a fost foarte greu, mulÈ›i dintre noi, încă din primele zile, rămînînd aproape fără încălțăminte È™i cu hainele sfîșiate. Numai mărăciniÈ™uri, buruieni, pietre colÈ›uroase È™i rîuri pe care trebuia să le trecem Gîndul lui Che era să ajungem la rîul Masicuri, pentru ca să vedem armata pentru prima dată, dar fără a intra în luptă. Mărșăluiam de aproape o lună de zile cu mulÈ›i bolnavi, cu țînÈ›ari È™i tot felul de gîngănii, frînÈ›i de oboseală, cu armele È™i raniÈ›ele din ce în ce mai grele. La sfîrÈ™itul acestei luni, aproape că nu mai aveam ce să mîncăm. Cînd am ajuns la Rfo Grande, Benjamin a avut probleme cu raniÈ›a, pentru că, aÈ™a cum È›i-am spus, era foarte firav È™i nu avea putere, era complet epuizat È™i te-apuca mila să-l vezi cum se tîrăște. Inaintam pe o buză de mal foarte îngustă È™i nu È™tiu ce fel de miÈ™care greÈ™ită l-a prăbuÈ™it în apele rîului, care veneau repezi È™i umflate, că n-a mai avut timp să încerce măcar să înoate. Rolando s-a aruncat după el, dar nu l-a putut ajunge È™i nu l-am mai văzut îl iubeam cu toÈ›ii pe Benjamin pentru că era un foarte bun tovarăș. Comandantul n-a spus nimic, n-a scos o vorbă toată ziua, mergînd tăcut È™i cu capul plecat Ori de cîte ori făceam un popas sau ne adunam în jurul focului să îmbucăm ceva, ne vorbea È™i ne învăța multe lucruri. ÃŽn noaptea aceea ne-a spus că principalele arme ale unei armate revoluÈ›ionare erau morala È™i disciplina Un guerrillero nu trebuia să jefuiască niciodată un sat, nu avea voie să-i chinuiască pe localnici È™i cu atît mai mult pe femei. Și mai presus de orice trebuia să-È™i păstreze intactă voinÈ›a de a învinge, de a lupta pînă la moarte pentru idealurile pe care le îmbrățiÈ™aserăm. Disciplina, ne-a spus, era lucrul fundamental, dar nu cea care ni se impune în armată, ci disciplina oamenilor care È™tiu pentru ce luptă È™i È™tiu că lupta aceasta înseamnă ceva drept È™i măreÈ›. N-a rostit nici un cuvînt despre Benjamin, dar glasul lui era schimbat în noaptea aceea È™i, în plus, noi toÈ›i ne dădeam seama că tot ceea ce ne spunea avea o legătură cu acesta, cu felul în care Benjamin își purtase suferinÈ›a È™i neputerea Pentru că de multe ori îl văzuserăm ajutîndu-l pe Benjamin uÈ™urîndu-i sarcina, chiar dacă el, El Che, ducea raniÈ›a cea mai grea È™i îndeplinea lucrurile cele mai riscante. Pînă cînd astmul a început să-l gîtuiască mai rău ca oricînd È™i asta exact cînd nu mai avea nici un fel de medicament Tu È™tii ce înseamnă astmul. ÃŽn întuneric, Marcelo l-a văzut cum își aprindea altă È›igară. ― Vrei? Una singură nu-È›i face rău. Tăceau, fiecare în patul lui, privind tavanul. ― Cînd l-am văzut prima dată nu-mi venea să cred Ne aflam în munÈ›i È™i se înnoptase. Părea unul în plus... Imediat, însă, îți dădeai seama că nu-i aÈ™a... A tăcut, continuînd să fumeze. ― Să nu crezi, a spus în cele din urmă, că È™i-ar fi dat aere că ar fi deosebit Nu, nu asta vroiam să-È›i spun. Vroiam să spun că nu era un om aspru, aÈ™a cum poate să fie un conducător sau un È™ef de armată. Era altfel. Uneori făcea glume. Dar alte lucruri nu le tolera Nu suporta delăsarea, de exemplu, nici neglijenÈ›a îți dai seama: cînd trăieÈ™ti mult timp în pădure, în liniÈ™tea munÈ›ilor, încet-încet începe să nu-È›i mai pese de nimic, È™i dacă te laÈ™i la voia întîmplării, rămîi foarte repede numai în zdrenÈ›e, pentru că ploile, marÈ™urile È™i, mai ales, mărăciniÈ™urile, tot felul de hățiÈ™uri, sfîșie totul. Și pentru că n-ai unde să te speli È™i mănînci direct cu mîinile. AÈ™a că, îndată ce te laÈ™i în voia întîmplării, fără să-È›i dai seama, eÈ™ti ca un animal oarecare. Asta-i, exact aÈ™a ceva nu putea să suporte. El Che. Trebuia să ai grijă È™i să fii curat, să-È›i coÈ™i hainele, să-È›i aranjezi raniÈ›a, să ai grijă de cărÈ›i. De puÈ›ine ori l-am auzit È›ipînd, iar cînd o făcea, avea dreptate. Prefera să te îndrepte cu vorbă bună, chiar dacă era aspru în ceea ce îți spunea Imediat ce ajungeam în punctul ales pentru odihnă, începea sa se ocupe de ceea ce, în glumă, numea lucrări publice: se improvizau bănci, se făcea un cuptor pentru pîine, adăposturi È™i tot felul de lucruri de acest gen. La anumite ore ordona curățenie generală. ÃŽn toată unitatea Și în fiecare zi, de la 4 la 6, aveam cursuri. Cei mai instruiÈ›i erau profesorii, ceilalÈ›i eram elevii lor. Invățam de toate: gramatică, matematică, istorie, geografie, politică È™i limba quechua Chiar È™i noaptea continuam să învățăm, deÈ™i acestea erau cursuri facultative, numai pentru cei care vroiau să înveÈ›e mai mult È™i erau mai rezistenÈ›i. Noaptea, Che Guevara preda un curs de franceză. Noi nu trebuie să tragem numai gloanÈ›e, spunea el. Dacă o să fim victorioÈ™i, unii dintre dumneavoastră or să fie conducători. Un astfel de cadru, spunea el, trebuie să aibă nu numai curaj, ci să fie bine pregătit din punct de vedere ideologic, în măsură să analizeze repede măsurile cele mai bune, capabil de fidelitate È™i disciplină. Dar mai ales, spunea el, trebuie să fie exemplu omului nou, pe care vrem să-l avem într-o societate mai dreapta. A făcut o nouă pauză, fumînd în tăcere. ― Omul nou ― a rostit ca pentru el însuÈ™i. Ne-a spus multe lucruri despre acest om nou. Eu nu È›i le pot explica pentru că nu am atîta carte. Dar în timp ce vorbea È™i încerca să ne explice acest lucru, eu îl priveam foarte atent È™i mă gîndeam că acest om nou era chiar el, Comandantul Che Guevara DeÈ™i el vorbea ca È™i cînd ar fi fost vorba de ceva deosebit, ceva măreÈ› pe care avem să-l descoperim ori să-l construim noi înÈ™ine într-o bună zi. Dar eu mă gîndeam, È™i cred că È™i alÈ›ii, că omul nou era cineva ca el, ca Che Guevara: cu un neabătut spirit de sacrificiu pentru ceilalÈ›i oameni, cu mult curaj È™i în acelaÈ™i timp cu milă È™i... Un moment a părut că È™ovăie, în afară de aceasta lăsînd impresia că îi era greu să vorbească, ca È™i cînd amintirile ar fi fost o apă în care se scufunda cu toată durerea, înecîndu-se. ÃŽn cele din urmă s-a hotărît să spună cuvîntul în faÈ›a căruia se oprise È™i, aproape ruÈ™inat, l-a rostit: cu dragoste. Iar a tăcut Apoi s-a simÈ›it obligat să explice: ― Dragoste... nu È™tiu... nu era dragostea aceasta din romanele romantice... nu vreau să mă înÈ›elegi greÈ™it... era altceva... Spunea că nu se poate lupta pentru o lume mai bună fără această dragoste pentru om È™i că aceasta era un lucru sfînt È™i nu o chestiune de cuvinte simple, că trebuia s-o dovedeÈ™ti zi de zi ori de cîte ori ar fi fost nevoie. Și de cîte ori nu l-am văzut îngrijindu-i fără mînie pe soldaÈ›ii care cu puÈ›in timp mai înainte trăseseră în noi să ne ucidă Cu cîtă grijă le pansa rănile, cheltuind medicamentele noastre, din ce în ce mai puÈ›ine. Þi-am spus că la un moment dat a rămas fără doctoriile împotriva astmului È™i suferea ca un cîine. Uneori, cînd se simÈ›ea foarte rău, se ascundea ca să nu-i vedem suferinÈ›a. După aceea își revenea, continuîndu-È™i marÈ™ul, enervîndu-se dacă încercam să-l ajutăm ori să-i uÈ™urăm povara din spate sau cînd bucătarul îi dădea o porÈ›ie mai bună, iar noi încercam să-i schimbăm ora de gardă cu o alta mai comodă pentru el. S-a scufundat încă o dată în tăcerea lui, continuînd să fumeze. ― Prima oară cînd a trebuit să luptăm a fost cînd cu ambuscada din Nancahuazu Am luat mulÈ›i prizonieri, între aceÈ™tia un maior Plata Þi-era scîrbă să vezi de cîtă laÈ™itate era în stare. Pînă È™i soldaÈ›ii din subordinea sa ne cereau să-l împuÈ™căm pentru că era un om fără pic de milă. I-am obligat să se dezbrace È™i le-am dat haine civile. I-am îngrijit pe răniÈ›i, în timp ce Inti le explica ce urmărim È™i care sînt obiectivele noastre. Pentru că Che nu putea s-o facă, trebuia să-È™i tăinuiască prezenÈ›a sa în Bolivia Le-am explicat că noi nu-i împuÈ™căm pe prizonieri, chiar dacă sînt duÈ™manii noÈ™tri. AÈ™a că pe individul acela l-am tratat după cum ne spusese El Che: cu demnitate È™i respect, ca pe un om. Un alt caz: locotenentul Laredo. ÃŽn jurnalul lui de campanie am dat peste o scrisoare de la soÈ›ie. O prietenă a soÈ›iei sale îi cerea să-i facă rost de pletele unui guerrillero ca să-È™i împodobească livingul. Exact aÈ™a spunea: să-È™i împodobească livingul. Și totuÈ™i, El Che a hotărît ca jurnalul acestui sublocotenent, pentru că acum îmi amintesc, era sublocotenent, nu locotenent, să fie trimis mamei sale, căci ofiÈ›erul duÈ™man cerea acest lucru în jurnalul său. Che l-a purtat în raniÈ›a sa, aÈ™teptînd să i-l poată trimite. I l-au găsit cînd È™i-a pierdut viaÈ›a, după ambuscada din Yuro. ÃŽÈ›i mai spun un caz. Pe 3 iulie ne aflam încă foarte aproape de drumul petrolifer, unde avuseserăm o întîlnire dură cu armata El Che ordonase o ambuscadă È™i aÈ™teptam trecerea camioanelor militare. Din punctul lui de observaÈ›ie, Pombo trebuia să facă un semn cu bastista în momentul în care primul camion s-ar fi aflat în bătaia puÈ™tilor noastre. Camionul a apărut după cinci ore È™i jumătate de aÈ™teptare, dar Che, care trebuia să tragă primul foc cu M-2-ul lui, n-a făcut-o, astfel că nu s-a întîmplat nimic, camionul trecînd liber, întreg È™i nevătămat Și È™tii de ce? A tăcut, aÈ™teptînd părerea lui Marcelo, care n-a zis nimic. ― M-asculÈ›i sau ai adormit? ― Te aud, Palo, aud tot ceea ce-mi spui. ― Știi de ce n-a tras? Pentru că în camion, sus, în spate, nu se aflau decît doi soldăței care dormeau acoperiÈ›i cu o pătură, alături de caprele pe care le duceau cu ei. Erau doi soldaÈ›i care dormeau tun, s-a dezvinovățit El Che. Þi se pare că a fost o slăbiciune? ― Eu... ― ÃŽn aceeaÈ™i noapte, în jurul focului, ne-a explicat că o astfel de atitudine putea să fie considerată drept o slăbiciune È™i că în anumite situaÈ›ii slăbiciunile de felul acesteia puteau fi fatale pentru guerrilla. Dar aici apare iarăși omul nou. Să ucizi fără nici un risc doi soldaÈ›i fără apărare, adormiÈ›i È™i nevinovaÈ›i, numai pentru că luptau supunîndu-se ordinelor era, oare, o slăbiciune? Putea, oare, să fie creat omul nou, cel pentru care luptam, pe baza unor atrocități de acest tip? Puteau fi atinse nobilele noastre scopuri prin mijloace atît de ignobile? E o problemă foarte dificilă. Și tu È™tii că după aceea mulÈ›i l-au criticat pentru atitudinea sa. ― Cine? ― Eu de unde să È™tiu?... revoluÈ›ionari mai duri, mai realiÈ™ti... parcă aÈ™a se spune, nu? Eu am auzit de multe ori astfel de critici făcute lui El Che... idealist mic-burghez, aÈ™a-i spuneau, È™i multe alte lucruri de acelaÈ™i fel. Odată nu m-am putut abÈ›ine È™i l-am pocnit pe un individ care a spus cuvintele acestea, plin de dispreÈ›. Am tăbărît pe el. Cred că aÈ™ fi fost în stare să-l ucid... pentru că în întîlnirea aceea numai eu È™tiam cine era Che Guevara È™i nu puteam suporta să aud astfel de jigniri aduse de oameni care nu făcuseră nici a mia parte din ceea ce fusese capabil să facă El Che... Dar, cum È›i-am spus, eu nu pot să-mi dau seama, nu sînt prea învățat... Cel care mi-a spus asta era comunist È™i îi studiase bine pe Marx È™i pe Lenin. Asta nu-i marxism-leninism, mi-a zis el. Tu ce crezi? AÈ™a e? Ca de obicei, Marcelo a întîrziat să răspundă: ― Eu nu sînt în măsură să vorbesc de marxism-leninism... Dar consider că El Che avea dreptate... ― AÈ™a consider È™i eu. Pentru că, dacă luptam, era tocmai pentru ca să nu mai existe oameni în stare să tragă din umbră împotriva a doi tineri adormiÈ›i care mergeau la moarte fără să È™tie de ce. AÈ™a spune È™i în Jurnalul lui. Ai citit? ― Da, am citit ― ÃŽn Jurnal spune că n-a avut curajul să tragă. Dar tu È™tii că exact curajul era ceea ce nu-i lipsea lui Che Guevara Altceva vrea să spună cu povestea asta în plus, cînd faci parte dintr-un grup de guerrilleros È™i te afli în adîncul pădurilor, trăieÈ™ti sentimente pe care oamenii de la oraÈ™ nu le pot înÈ›elege. Cînd l-au împuÈ™cat pe Turna în stomac, a trebuit să-l transportăm kilometri È™i kilometri, pînă la Piray, pentru ca Moro să-l poată opera Dar Turna avea ficatul sfîrtecat È™i intestinele perforate de mai multe ori. Și n-am avut ce să-i facem. A fost o zi de mare durere pentru noi toÈ›i pentru că Turna era unul dintre tovarășii noÈ™tri cei mai veseli È™i mai supuÈ™i. ÃŽn afară de asta, era un luptător cu un curaj deosebit El Che îl iubea ca pe un copil, aÈ™a spune în Jurnal, È™i poate că el a suferit cel mai mult Chiar dacă, după cum îi era obiceiul, a făcut totul ca să nu se vadă acest lucru. Cînd Turna a fost împuÈ™cat, a crezut că o să moară pe loc È™i ne-a dat ceasul ca să i-l dăm lui Che. AÈ™a se obiÈ™nuia Comandantul urma să-l înmîneze sau, după caz, să facă să ajungă în mîinile soÈ›iei sau mamei. Turna avea un copil pe care nu l-a cunoscut niciodată, pentru că se născuse cînd noi eram deja în munÈ›i. Che a hotărît să i se păstreze ceasul pentru cînd are să fie băiat mare. Am patrulat timp de patru zile cu primul batalion din divizia a patra prin această pădure sălbatică, plină de È™erpi boa, păianjeni giganÈ›i È™i jaguari. (Din reportajul lui Murray Sayle, corespondent de război la LONDON TIMES). Septembrie a fost mai rău decît august Am fost nevoiÈ›i să facem marÈ™uri îngrozitoare, am pierdut oameni, am purtat multe bătălii È™i au început să ne lipsească pînă È™i cele mai indispensabile lucruri. Pe deasupra, ne-am dat seama că grupul lui Joaquin fusese decimat È™i nu avea să se mai întoarcă niciodată. Moro avea dureri insuportabile È™i Comandantului îi era din ce în ce mai rău, pentru că i se terminaseră doctoriile pentru astm. Continua să se ascundă ca să nu-l vedem în momentele cele mai grele. Primul nostru obiectiv era La Higuera Dar È™tiam cu toÈ›ii că armata ne cunoÈ™tea poziÈ›ia Coco găsise o telegramă în casa telegrafistului din Valle Grande, în care subprefectul îi anunÈ›a judecătorului prezenÈ›a noastră. Cam pe la amiaza zilei de 26 mica noastră avangardă a încercat să ajungă la Jaguey. După o jumătate de oră, cînd noi, grupul din centru È™i cel din ariergardă, porniserăm în aceeaÈ™i direcÈ›ie, am auzit împuÈ™cături puternice aproape de La Higuera Comandantul a ordonat imediat trecerea în defensivă pentru a aÈ™tepta avangarda sau ceea ce mai rămăsese din ea, pentru că nu aveam nici o îndoială: căzuseră într-o ambuscadă. AÈ™a că am aÈ™teptat cu neliniÈ™te primele È™tiri. Cel care a venit primul a fost Benigno, cu umărul perforat de un glonÈ›. Lucrurile se petrecuseră în felul următor: mai întîi îl răniseră pe Coco. Benigno a alergat să-l salveze È™i, în timp ce îl tîra, i-a ajuns o rafală de mitralieră: pe Coco l-au ucis pe loc, iar un glonÈ›, după ce trecuse prin el, l-a rănit pe Benigno. CeilalÈ›i erau morÈ›i sau răniÈ›i. A fost o lovitură foarte grea, mai ales pentru Inti, căci pentru el Coco era mai mult decît un frate: împreună luptaseră, împreună stătuseră la închisoare È™i împreună intraseră în guerrilla. ÃŽntr-o zi, ca să-È›i faci o părere, în munte, sus, discutau despre moartea lui Ricardo È™i despre cît de mult suferise din această cauză fratele lui, Arturo. Coco i-a spus atunci lui Inti: n-aÈ™ vrea să te văd niciodată mort, pentru că nu È™tiu cum o să mă comport. Din fericire, însă, È™tiu că o să mor cel dintîi, aÈ™a i-a spus. Și, într-adevăr, aÈ™a a È™i fost Coco era un tovarăș generos È™i de un foarte mare curaj, dar a plîns în ziua cînd l-au ucis pe Ricardo. Inti nu-l văzuse murind El nu era un om care să plîngă, dar din ziua aceea a devenit mult mai tăcut Glasul lui Palito, pe măsură ce înainta în bilanÈ›ul acela de nenorociri, devenea tot mai stins, poticnindu-se la fiecare pas, ca È™i cînd ar fi suferit a doua oară aceeaÈ™i durere în creÈ™tere a marÈ™ului micii sale trupe de condamnaÈ›i S-a ridicat È™i a spus „mă duc la baie". O făcea des, Marcelo È™tia foarte bine, rinichii lui Palito nu mai erau ca cei de om sănătos. Cînd s-a întors, s-a întins iarăși în pat È™i a continuat: ― Ambuscada din La Higuera a fost o lovitură teribilă. De fapt, a fost începutul sfîrÈ™itului. 27 septembrie. ― La orele 4 reîncepem marÈ™ul încercînd să găsim un loc pentru a putea urca, descoperindu-l abia pe la 7, dar nu pe partea pe care vroiam noi; în față se afla o creastă fără vegetaÈ›ie, în aparență inofensivă. Am urcat puÈ›in mai sus, pentru a ne pune la adăpost de aviaÈ›ie într-o pădurice destul de rară È™i de aici am văzut că pe creastă exista un drum, însă n-a trecut nimic pe el în tot cursul zilei. Spre seară, un țăran È™i un soldat au urcat pînă la jumătatea crestei È™i È™i-au făcut puÈ›in de lucru, fără să ne fi văzut Ancieto tocmai se întorsese din cercetare È™i văzuse într-o casă din apropiere un grup numeros de soldaÈ›i; acesta ar fi fost cel mai bun drum pentru noi, dar nu-l mai puteam folosi. A doua zi, în zori, am văzut o coloană urcînd creasta de alături È™i am putut distinge strălucirea în soare a obiectelor pe care le transportau. La amiază am auzit împuÈ™cături izolate È™i cîteva rafale de mitralieră, iar puÈ›in după aceea am desluÈ™it È™i cîteva glasuri strigînd „e aici", „ieÈ™i de acolo", „ai să ieÈ™i sau nu?", toate însoÈ›ite de împuÈ™cături. Nu È™tim ce s-a întîmplat cu cel somat, dar am bănuit că ar putea să fie Camba Ne-am pus în miÈ™care înainte de căderea întunericului, încercînd să coborîm la rîu pe partea cealaltă, adăpostindu-ne într-un crîng mai des decît primul. A trebuit să căutăm apă în acelaÈ™i canion, pentru că malul înalt ne tăia calea Am aflat de la radio că ne întîlniserăm cu compania lui Galindo È™i că aveam trei morÈ›i care fuseseră transportaÈ›i la V.G. pentru identificare. Din cîte se pare, Camba È™i Leon reuÈ™iseră să se salveze. Pierderile noastre sînt foarte mari de data aceasta Cea mai grea dintre ele este cea a lui Coco, dar Miguel È™i Julio erau niÈ™te luptători minunaÈ›i È™i valoarea umană a celor trei e de neînlocuit Leon picta foarte frumos. Altitudine, 1800 metri. (Din JURNALUL lui Che Guevara) Comandantul căuta o zonă unde terenul să ne fie mai puÈ›in dezavantajos pînă cînd aveam să reuÈ™im să ne aprovizionăm cu alimente È™i să ne refacem forÈ›ele. Dar pentru aceasta trebuia să rupem două cercuri. Pe cel dintîi îl aveam aici, aproape, în faÈ›a ochilor. Cel de al doilea era mult mai mare È™i, aÈ™a cum aflaserăm de la radio, era plin cu soldaÈ›i. Intre ultimele zile din septembrie È™i primele din octombrie am rămas ascunÈ™i tot timpul zilei, deÈ™i mai făceam cîte o tentativă, încercînd să descoperim o ieÈ™ire. Nenorocirea e că nu mai aveam apă. Doar o apă foarte amară, pe care ne-o procuram cu multe riscuri, în timpul nopÈ›ii, È™tergînd cu grijă urmele. SimÈ›eam paÈ™ii soldaÈ›ilor din ce în ce mai aproape de noi È™i din ce în ce mai numeroÈ™i È™i mai bine echipaÈ›i. Cînd făceam focul, aproape că eram obligaÈ›i să-l acoperim cu mantalele, ca să nu fim văzuÈ›i. Se apreciază că Comandantul Ernesto Che Guevara va fi prins dintr-un moment într-altul, fiind înconjurat de mai multe zile într-un cerc de fier. Pămîntul È™i înÈ›epăturile de țînÈ›ari transformă în această zonă pielea oricărei fiinÈ›e omeneÈ™ti într-o adevărată mizerie. VegetaÈ›ia de nepătruns, uscată È™i plină de spini, face imposibilă orice deplasare, chiar È™i în timpul zilei, putîndu-se înainta numai pe firul apelor, toate supravegheate cu mare atenÈ›ie. E de necrezut cum reuÈ™esc guerrillierii să îndure cercul de sete, de foame È™i groază. „Omul ăsta nu mai iese viu de aici", ne spune unul dintre ofiÈ›eri. (Din relatările unui corespondent de război.) AÈ™a am reuÈ™it să ajungem în 8 octombrie. Cu o zi mai înainte împlinisem unsprezece luni de guerrilla. DimineaÈ›a era foarte frig. Iar marÈ™ul era lent pentru că Chino nu putea merge noaptea Moro abia își tîra piciorul de durere, iar Comandantul suferea mult din pricina astmului È™i nu mai avea nici un fel de medicament La 2 noaptea, am făcut un popas. Și ne-am continuat drumul începînd de la 4. Eram 17 oameni, mergînd printr-un întuneric de nepătruns, tăcuÈ›i È™i îngrijoraÈ›i, prin canionul Yuro. Cînd a ieÈ™it soarele, Comandantul a studiat situaÈ›ia, căutînd o creastă de munte pe unde am fi putut ajunge la rîul San Lorenzo. Numai că vîrfurile erau aproape pleÈ™uve È™i ieÈ™irea devenea imposibilă. Comandantul a hotărît atunci trimiterea a trei perechi de cercetaÈ™i: una la dreapta, alta drept înainte È™i cea de a treia la stînga S-au întors repede, confirmîndu-ne bănuiala că eram încercuiÈ›i din toate părÈ›ile. Nu puteam nici să ne întoarcem, pentru că drumul pe care-l străbătuserăm numai noaptea nu putea fi folosit în timpul zilei. Tot Comandantul a decis să ne ascundem în pereÈ›ii laterali ai canionului È™i să amînăm orice înaintare sau altă acÈ›iune atît cît ne-ar fi fost posibil, întrucît dacă nenorocirea ar fi început după orele 3, am fi putut rezista pînă la apusul soarelui, cînd ar fi existat o anume posibilitate de a ne salva La orele 8 dimineaÈ›a, un cetățean numit Victor s-a prezentat la postul militar din La Higuera pentru a ne informa că observase oameni necunoscuÈ›i miÈ™cîndu-se prin crîngul din apropierea casei sale. OfiÈ›erul i-a dat bani È™i imediat a transmis È™tirea către unitățile de Rangers care erau dispuse în zonă. Maiorul Miguel Ayoroa, comandantul companiilor de Rangers care operau în zonă, a ordonat prin radio blocarea ieÈ™irilor din canioanele San Antonio, Yagiiey È™i Yuro. Căpitanul Prado s-a deplasat cu un detaÈ™ament pînă la canionul din Yuro È™i în punctul acesta, spre amiază, oamenii săi au luat contact cu guerrillierii. Doi soldaÈ›i au murit la prima întîlnire. ImpuÈ™căturile au continuat în mod sporadic timp de trei ceasuri. Treptat, unitățile de Rangers au cîștigat teren, ajungînd la circa 70 de metri de duÈ™man. La orele 15 È™i 30, guerrillerii au avut prima pierdere vizibili (Din comunicatul militar.) A fost o mare nenorocire faptul că atacul a început la amiaza zilei, căci, aÈ™a cum È›i-am spus, speranÈ›a lui El Che era să se producă cel mai devreme la orele 3. Am auzit țăcănitul mitralierelor care, spre norocul nostru, măturau drumul pe care-l străbătuserăm în timpul nopÈ›ii. Se vede treaba că se aÈ™teptau să fim înapoi de unde ne aflam. Și asta ne-a permis să cîștigăm ceva timp. Comandantul a împărÈ›it forÈ›ele în trei grupuri, stabilindu-se un loc unde să ne întîlnim la căderea nopÈ›ii. Dar cînd grupul meu a ajuns în punctul acela, nu am găsit pe nimeni. Ne-am privit unii pe alÈ›ii fără să ne vorbim È™i ne-am prăbuÈ™it de oboseală È™i neliniÈ™te, cu speranÈ›a, totuÈ™i că grupul în care mergea El Che, nereuÈ™ind să ajungă în locul unde ne aflam noi, va fi optat pentru salvare spre rîul San Lorenzo. Palito a tăcut în patul lui, trîntit pe spate, Marcelo își simÈ›ea pieptul apăsat.de astm „De astmul meu", s-a gîndit ca cineva care se trezeÈ™te săvîrÈ™ind cea mai ruÈ™inoasă faptă din viaÈ›a lui. După o lungă È™i teribilă tăcere a lui Palito, l-a auzit spunînd cu un glas aproape de neînÈ›eles: „Nu È™tiam că întregul grup fusese împuÈ™cat, iar Comandantul Che Guevara era rănit È™i prizonier È™i că foarte repede aveau să-l ucidă în modul cel mai...", ultimul cuvînt Marcelo nereuÈ™ind să-l audă bine. ÃŽn noaptea aceea nu a mai vorbit nici unul. Ne-am desfășurat forÈ›ele pentru a-i prinde pe guerrilleri în cleÈ™te È™i imediat am trecut la asalt Primul dintre ei pe care l-am văzut era cel pe care mai apoi aveam să-l identificăm sub numele de Willy, urmat de cel care a fost identificat ca fiind El Che. Am deschis focul pe loc, rănindu-l pe El Che cu o rafală de mitralieră. Atunci, Willy È™i ceilalÈ›i au încercat să-l ia cu ei, în timp ce atacul continua O altă rafală a smuls bascul Comandantului, rănindu-l în torace. ÃŽn timp ce era acoperit de ceilalÈ›i tovarăși, Willy a reuÈ™it să-È™i ducă È™eful pînă în apropierea unei coline, unde s-a întîlnit cu alÈ›i patru din Rangers-ii noÈ™tri. Willy ajunsese aici aproape fără să mai poată respira, cu trupul È™efului său în spinare. Cînd s-a oprit să-È™i recapete forÈ›ele È™i să-i dea un prim ajutor lui Guevara, soldaÈ›ii din ambuscadă i-au ordonat să se predea înainte de a-È™i fi putut pregăti armele, ai noÈ™tri au deschis focul. După aceea s-au dus la ei. El Che avea răni grave È™i nu putea să respire din pricina astmului. Atunci am transmis mesajul cifrat: „Salut, Saturno! Papă e cu noi." (Raportul căpitanului Prado.) Guevara a fost transportat într-o pătură de către patru soldaÈ›i, pînă la Higuera, localitate aflată la mai mulÈ›i kilometri distanță de punctul în care fusese capturat. Aici, căpitanul Prado l-a predat pe prizonier colonelului Selich, comandantul zonei. S-a făcut un inventar al lucrurilor purtate de Guevara în raniță: două jurnale cu însemnări zilnice, un cod, o carte de însemnări cu mesaje cifrate, o carte cu poeme copiate de mînă de către El Che, un ceas È™i alte trei sau patru cărÈ›i. (Din comunicatul Armatei boliviene.) Colonelul Selich a fost cel care a vorbit cu El Che. Atît noi, soldaÈ›ii răniÈ›i, cît È™i Guevara ne aflam într-un hangar. El se afla însă în partea opusă È™i nu înÈ›elegeam bine ceea ce își spuneau, chiar dacă îl auzeam foarte clar pe colonel, pentru că È›ipa. Vorbea de America. Colonelul a stat mult cu Guevara, poate că preÈ› de o oră, dacă nu È™i mai mult Discutau despre ceva pe care colonelul vroia să-l afle, iar El Che refuza să i-l spună. Pînă în clipa în care El Che i-a dat un dos de palmă colonelului cu mîna dreaptă Atunci colonelul s-a ridicat È™i a plecat. Maiorul Guzmăn a vrut să-l transporte pe Guevara la spital cu un elicopter, dar colonelul s-a opus È™i am fost transportaÈ›i numai noi. (Din declaraÈ›ia soldatului Gimenez.) ÃŽndată ce elicopterul s-a ridicat în aer È™i a plecat transportîndu-i pe soldaÈ›ii răniÈ›i È™i pe cei morÈ›i, durerile guerrillero-ului au început să crească. A È™optit ceva. M-am aplecat deasupra lui È™i am înÈ›eles că spunea „mă simt foarte rău, vă rog faceÈ›i ceva să mă mai slăbească durerile". Eu nu È™tiam ce să fac, dar mi-a spus el însuÈ™i în ce fel de miÈ™cări trebuia să-l ajut „Aici, în piept, vă rog", mi-a spus. După aceea È™i-a petrecut întreaga noapte văitîndu-se. (DeclaraÈ›ia locotenentului însărcinat cu paza prizonierului.) El Che a fost dus împreună cu ceilalÈ›i prizonieri la o È™coală mică din La Higuera, rămînînd toată noaptea aceea într-una din sălile de clasă. (Din reportajul unui ziarist) Iată-mă aici, lăsînd vastele-ntinderi: fără uitarea solitară Duminică, 9 octombrie, la orele 2 după-amiază, preÈ™edintelui Barrientos È™i generalului Ovando li s-a adus la cunoÈ™tință capturarea A avut loc o È™edință la cel mai înalt nivel. Au mai fost de față generalii Torres È™i Văzquez, cei care au prezentat propunerea să fie executat Au tăcut, dar nu s-a opus nimeni. PuÈ›in după aceea, generalul Ovando a transmis pentru Valle Grande următorul ordin: „SalutaÈ›i-l pe papa". Ordinul a fost recepÈ›ionat în La Higuera de colonelul Miguel Ayoroa. L-a transmis mai departe locotenentului Perez iar acesta, la rîndul lui, subofiÈ›erului Mario Terân È™i sergentului Huaca UcigaÈ™ii È™i-au pregătit armele. ÃŽn locul în care se afla EI Che, zăcea, de asemenea legat, Willy, un alt guerrillero. Cînd Terán È™i-a făcut apariÈ›ia, Willy l-a înjurat È™i atunci Terán l-a împuÈ™cat în cap. Huanca a făcut acelaÈ™i lucru cu Reynaga, care se afla în sala de alături. Mario Terán a fost ales de destin pentru a-l ucide pe Comandantul Guevara îndată ce a ieÈ™it din sala de clasă unde îl executase pe Willy, înfricoÈ™at, s-a hotărît să schimbe arma cu una mai puternică. S-a îndreptat spre locul în care se afla locotenentul Perez pentru a-i cere carabina M-2, care poate să tragă rafale în mod automat Terán e un om scund, mititel. (Versiunea lui Antonio Arguedas, ex-ministru de relaÈ›ii externe în guvernul Barrientos, comunicat agenÈ›iei Prensa Latina) Expus È™i pregătit pentru moarte: priviÈ›i-mă, nefericirilor, sărbătorilor, definitiv învins. Vîrste, zile, nori, ce-o să faceÈ›i cu mine! Cînd am intrat în sala de clasă, El Che s-a ridicat È™i mi-a spus: ― Dumneata ai venit să mă ucizi. Mi-a fost jenă È™i mi-am plecat fruntea fără să-i răspund ― Ce-au spus ceilalÈ›i? m-a întrebat el. I-am răspuns că n-au spus nimic. Nu aveam curajul să trag. ÃŽn momentul acela l-am văzut pe El Che foarte mare, enorm. Ochii săi aveau o strălucire aparte, intensă. Mi s-a părut că se aruncă asupra mea È™i am amuÈ›it ― Calmează-te, mi-a spus el. Și È›inteÈ™te bine. spune-ne unde ai ascuns, oh! moartea aceasta că nimeni nu te-a putut vedea, imposibilă È™i tăcută. Atunci am făcut un pas înapoi, spre ușă, am închis ochii È™i am tras prima rafală. El Che, cu picioarele sfărîmate, s-a prăbuÈ™it la pămînt, zvîrcolindu-se È™i pierzînd mult sînge. Mi-am venit în fire È™i am descărcat a doua rafală, care l-a nimerit într-un braÈ›, în umăr È™i, în sfîrÈ™it, în inimă (DeclaraÈ›ia subofiÈ›erului Terán făcută lui Arguedas.) Cadavrul lui El Che., cald încă, a fost tîrît pînă lîngă o targa, în locul de unde avea să fie luat cu elicopterul. Pardoseala È™i pereÈ›ii sălii de clasă au rămas plini cu pete de sînge, dar nici unul dintre soldaÈ›i n-a vrut să-i spele. A făcut-o un preot german, care a È™ters petele în tăcere È™i a păstrat într-o batista gloanÈ›ele care trecuseră prin trupul lui Guevara. ÃŽndată ce a sosit elicopterul, targa a fost legată de una din tălpile acestuia Trupul, purtînd încă scurta de guerrillero, era înfășurat într-un giulgiu. Eddy González, un cubanez care pe vremea lui Batista avusese un cabaret în Havana, s-a apropiat de elicopter È™i i-a dat o palmă comandantului mort peste chipul împietrit. Ajuns la destinaÈ›ie cu elicopterul, trupul i-a fost pus pe o masă, cu capul atîrnînd în jos È™i pe spate, cu ochii deschiÈ™i. Aproape gol, întins pe rezervorul de apă al unui spălător, era fulgerat continuu de flash-urile fotografilor. Mîinile i-au fost tăiate cu securea pentru a împiedica orice identificare. De asemenea, trupul a fost mutilat în mai multe locuri. Carabina lui a fost luată de colonelul Anaya, iar ceasul a fost reÈ›inut de generalul Ovando. Unul dintre soldaÈ›ii care luaseră parte la acÈ›iunea de capturare i-a scos ghetele pe care i le făcuse unul dintre tovarășii săi pe cînd se aflau pe munte. Dar, cum erau distruse de purtare È™i umezeală, nu i-au servit la nimic. (Din relatările publicate în ziare.) Vor răsări flori È™i cuvinte È™i ceruri care să te amintească: ploi precum aceasta, È™i vei trăi neschimbat după cele întîmplate. Dormi, liber de orice duÈ™mănie, cu toată rnîndria tristeÈ›ii. NU, SILVIA, SCRISORILE TALE NU Mà PLICTISESC dar nu am timp È™i nici nu mă interesează să mă întîlnesc cu Araujo. Să se apuce să-l citească pe Hegel È™i va vedea că există un Hegel „marxist" È™i un altul „existenÈ›ialist" È™i atunci are să înÈ›eleagă de ce poate existenÈ›ialismul de azi să întreprindă un dialog rodnic È™i integrator cu marxismul, cu condiÈ›ia să lase deoparte amenințările È™i insultele. Cît priveÈ™te povestea cu „metafizicul", e vorba de o altă acuzaÈ›ie tipică. Dar, ca să fim drepÈ›i cu prietenul tău, aici vina nu este a lui, ci chiar a marxismului. Acesta-i punctul în care eu însumi trebuie să mă despart de marxism È™i să-mi asum condiÈ›ia de lepros cu clopoÈ›ei, lucru care-i face pe copii să fugă de mine îndată ce mă apropii de ei. Araujo nu caută să redescopere stigmatele precum acei vînători de vrăjitoare care încearcă să afle semnele diavolului în cutele cele mai ascunse. Dar eu È›i-am spus că folosesc cuvîntul acesta pentru a mă referi la anumite probleme de azi ale condiÈ›iei umane. Explicabilă prin aceea că dorinÈ›a de absolut, voinÈ›a de putere, impulsul de revoltă, neliniÈ™tea în faÈ›a singurătății È™i morÈ›ii reprezintă astfel de probleme care nu sînt niÈ™te manifestări numai ale burgheziei putrede, întrucît îi pot ataca (È™i îi atacă) È™i pe locuitorii Uniunii Sovietice. Totalitatea concretă a omului include aceste probleme. Și ea nu poate fi obÈ›inută decît prin artă ÃŽn treacăt fie spus, acest lucru nu-l spun numai leproÈ™ii ca mine: îl susÈ›in marxiÈ™ti de talia lui Kosik. ToÈ›i filozofii, cînd au tratat absolutul, au fost nevoiÈ›i să , recurgă la o formă sau alta a mitului, ori a poeziei. Despre existenÈ›ialiÈ™ti nici nu are rost să mai vorbim. Dar chiar È™i în cazul filozofilor tradiÈ›ionaliÈ™ti: gîndeÈ™te-te la miturile lui Platon È™i aminteÈ™te-È›i-l pe Hegel recurgînd la miturile lui Don Juan sau Faust pentru a face intuibilă drama conÈ™tiinÈ›ei nefericite. Sînt obosit, Silvia. Sînt orele 2 noaptea È™i mă simt foarte rău. Dacă reuÈ™esc să-mi scriu romanul cu tot tumultul acesta, atunci ai să poÈ›i intui ceva din toată realitatea mea: nu din cea pe care o vezi în amintitele discuÈ›ii filozofice. Vino mîine, dar fără Araujo. A INTRAT CU SFIALà în marele amfiteatru al Canalului 13, dar Pipo, cu microfonul în mîna stîngă întinsă ca o aripă de fluture spre el, i-a rostit numele cu simpatie, cerînd publicului APLAUZE, APLAUZE PUTERNICE! È™i toÈ›i aplaudă È™i strigă. ÃŽn clipa aceea, Pipo îl aÈ™ază pe divan È™i, stînd în genunchi în faÈ›a sa, îl supune unui interogatoriu brutal, un fel de examen de psihanaliză pentru studenÈ›i mongoloizi, menÈ›ionînd fapte la care Sábato trebuie să răspundă: un om care urcă o scară o umbrelă o poÈ™etă uriașă de damă o locomotivă care urcă o pantă cu un efort neobiÈ™nuit un robinet prin care curge lapte È™i ori de cîte ori răspunde corect, Pipo cere APLAUZE PUTERNICE È™i dublează premiul, pentru că de acuma programul se transformă doar în întrebări È™i răspunsuri. Sábato transpiră, e plin de broboane nu doar din pricina căldurii reflectoarelor, ci È™i pentru că se află doar în chiloÈ›i, în faÈ›a a sute de persoane care îl cercetează cu multă atenÈ›ie. Nu are timp nici să respire cînd începe reclama publicitară, rămînînd în faÈ›a camerelor televiziunii în vreme ce i se explică poporului argentinian că Aurora Anticipă Viitorul, că nu trebuie să se îndoiască de beneficiul pe care îl are lucrînd cu Banca Galicia, că trebuie să bea numai vin produs de specialiÈ™ti, că e o prostie să-È›i pierzi un logodnic sau locul de muncă numai din cauza mirosului urît al gurii, avînd la îndemînă produsul Bucol care nu numai că elimină germenii, ci îi È™i distruge AȘA (o lovitură de pumn uriaÈ™ peste un germen), că trebuie să-È™i facă toate cumpărăturile în Frávega pentru că Frâvega îi dă totul, că Super-Lux este ultimul cuvînt È™i că Super compact este în măsură să păstreze orice (un elefant iese din frigider), că aceasta era ea (transpiră, se agită, nu are timp să vadă teleteatru, nici să se ducă la petreceri) pînă cînd a optat pentru Vero È™i că nu putea să ia parte la cocktailuri din cauza inexcuzabilei aplicaÈ›ii de Odorono (se arată de aproape forma în care transpiraÈ›ia evidentă de la subÈ›iori îi îndepărtează pe prieteni) È™i că problemele lui de constipaÈ›ie au fost DEFINITIV rezolvate cu Pastilele Ross (familie veselă, dimineaÈ›a) È™i siropul Waldorf care vă oferă 74 de metri de suavitate parfumată, toată tărășenia culminînd cu apariÈ›ia a doi pitici îmbrăcaÈ›i în bebeluÈ™i care intră într-o prăvălie de obiecte casnice, cerînd prin urlete un Drean! pe care tocmai l-a adus mămiÈ›ica Sábato se simte din ce în ce mai rău, gîndindu-se că reflectoarele nu iartă nimic, exact în clipa în care intră Libertad Leblanc, pentru care Pipo cere APLAUZE PUTERNICE, după care È›ipă că aÈ™a cum a fost anunÈ›at de către aceleaÈ™i camere ale Canalului 13, de fiecare dată în Sîmbăta Circulară, va avea loc căsătoria lui Sábato cu faimoasa stea, în timp ce o apropie pe Libertad, trăgînd-o de mînă, cea care, din porunca amabilă dar È›ipată a lui Pipo trebuie să-l sărute pe Sábato în faÈ›a camerelor de luat vederi, lucru pe care îl face sub PUTERNICE ȘI SUSÞINUTE APLAUZE. Continuă după aceea o altă serie de reclame, în care se promovează avantajele definitive ale È™ampoanelor contra mătreÈ›ei, deodorantelor care își păstrează mirosul timp de douăzeci È™i patru de ore, vinurilor seci È™i dulci, săpunurilor folosite de vedete, pastei de dinÈ›i, îngheÈ›atei, televizoarelor, hîrtiei igenice mai rezistente È™i absorbante ca oricare, È›igărilor mai lungi decît cele cunoscute pînă acum, maÈ™inilor de spălat È™i automobilelor. După care Pipo îl introduce în scenă, sub aplauze stinse, pe Jorge Luis Borges, cel care va fi naÈ™ul din această nuntă. Bastonul lui stîrneÈ™te un sentiment de simpatie, întărit de un mare cîine alb, dresat pentru a fi însoÈ›itor È™i de Pipo Mancera, care subliniază SACRIFICIUL, pentru un om ca Borges, în condiÈ›ia lui, pentru a participa la un program de televiziune. Bietul orb, rosteÈ™te o grăsană surprinsă imediat de camere, dar Borges face un semn îngăduitor cu mîna, ca È™i cînd ar vrea să spună că nu trebuie să se exagereze prea mult Libertad Leblanc, cu o rochie neagră È™i un decolteu care-i ajunge pînă la buric, se aÈ™ază lîngă Sábato, cel care, tot în chiloÈ›i, dar acum în picioare È™i strîngînd-o de braÈ› pe vedetă, priveÈ™te cu simpatie spre Borges, care înaintează nesigur spre centrul scenei. Moment în care Pipo rosteÈ™te DOMNULE DIRECTOR, CAMERELE SÃŽNT LA DISPOZIÞIA DUMNEAVOASTRÃ!, consemn pentru a dezlănÈ›ui o altă serie de anunÈ›uri publicitare, timp în care Sábato se gîndeÈ™te: „atît el, cît È™i eu sîntem persoane publice", È™i simte cum îl năpădesc lacrimile. A DESCHIS CARTEA ȘI I-A RECUNOSCUT SCRISUL, cu litera lui minusculă dar teribilă pe marginea albă a acelei cărÈ›i de ocultism: „Să treci prin zid!", sună ca un avertisment. Va trebui să-l elibereze, chiar dacă ar fi să sară pe faÈ›a aceea ca un animal negru È™i înnebunit, direct din pîntecul acelei momîi. Dar pentru ce să-l elibereze? Nu È™tia Vroia să-l liniÈ™tească pe R.? Era asemeni unei divinități teribile căreia trebuiau să i se aducă mereu sacrificii. Mereu nesătulă, pîndindu-i întotdeauna din întuneric. Incerca să-l uite, dar È™tia că se află aici, aproape. O combinaÈ›ie de poet, filozof È™i terorist Și ce sens aveau aceste cunoÈ™tinÈ›e atît de amestecate? Un anarhist aristocratic sau un reacÈ›ionar care ura această civilizaÈ›ie, o civilizaÈ›ie care descoperă aspirina „pentru că nu era capabilă să suporte nici măcar durerile de cap". Nu îl slăbea deloc. Nu putea să deschidă o carte fără să dea peste litera sa minusculă È™i odioasă. Intr-o zi, cînd l-a năpădit nostalgia anilor închinaÈ›i matematicilor, a deschis o carte de Weyl despre teoria relativității: pe margine, alături de una din teoremele fundamentale, a dat peste comentariul lui: IDIOÞII! Și nu-l interesa nici politica, nici revoluÈ›ia socială, pe care le considera niÈ™te subrealități sau realități de gradul doi, cele care fac să existe ziaristica „Realul!", scria între ghilimele, cu un sarcastic semn de mirare. Realul nu erau umbrelele, lupta de clasă, zidăria, nici măcar Cordiliera Anzilor. Toate acestea erau forme ale fanteziei, iluzii ale unor nebuni mediocri. Singurul lucru real era legătura între om È™i zeitățile sale, între om È™i demonii săi. Ceea ce era adevărat era întotdeauna simbolic, iar realismul poeziei era singurul lucru valabil, chiar dacă ar fi fost ambiguu, ori tocmai de aceea: legăturile dintre oameni È™i zei erau întotdeauna greÈ™ite. Proza nu era bună decît pentru întocmirea cărÈ›ii de telefon, a unui prospect despre funcÈ›ionarea unei maÈ™ini de spălat rufe sau pentru cronica unui consiliu de conducere. Lumea aceasta se prăbuÈ™ea acum, iar piticii alergau îngroziÈ›i printre È™obolani È™i profesori, purtînd în mîini găleÈ›i de plastic pline cu gunoaie de plastic. ERA AICI, cu impermeabilul ei colorat È™i decolorat de atîta purtare, cu capul întins înainte, peste ceaÈ™ca de cafea, apropiindu-se de o realitate care se afla întotdeauna puÈ›in mai departe de vederile ei. Miopia, lentilele groase È™i, în general, modul ei de a se comporta îl emoÈ›ionau. ― Ai putea să-È›i aranjezi puÈ›in faÈ›a, s-a trezit spunînd fără să vrea Ea È™i-a aplecat capul spre pămînt Și-au băut cafeaua în tăcere. După aceea el i-a spus că e bine să facă puÈ›ină miÈ™care. ― Da, dar afară-i frig. A luat-o de braÈ› È™i au ieÈ™it fără altă explicaÈ›ie. ÃŽncepuse toamna, o toamnă cu ploi mărunte, monotone È™i cu mult vînt Au străbătut parcul pornind dinspre Belgrano, printre arbori melancolici, pînă au ajuns la o bancă de lemn aÈ™ezată sub un uriaÈ™ eucalipt Mesele de È™ah erau pustii. ― Vă plac parcurile, a zis ea ― Da Cînd eram tînăr veneam să citesc aici. Dar e bine să mergem, pentru că, într-adevăr, e frig. Au înaintat pe sub platanii înalÈ›i, peste frunze uscate, aproape putrede. Cînd au ieÈ™it din parc au luat-o pe Echeverria, către Primărie. El privea vitrinele de parcă ar fi vrut să cumpere totul. Silvia îi simÈ›ea frămîntarea oarecum sumbră È™i ermetică. ÃŽn cele din urmă, È™i-a luat inima în dinÈ›i È™i l-a întrebat unde mergeau. ÃŽn nici un loc anume. Dar cuvintele lui nu păreau adevărate. ― Romanul ca poem metafizic, a murmurat el deodată. Poftim? Nu, nimica Dar în adîncul lui continua să-È™i rumege gîndul: scriitorul ca încruciÈ™are între realitatea cotidiană È™i fantezie, ca frontieră între lumină È™i tenebre. Iar aici, Schneider. Aici se afla, lîngă uÈ™ile unei lumi interzise. ― Biserica din Belgrano, a rostit ea Da, Biserica din Belgrano. Sábato a cercetat-o încă o dată cu sacra lui bănuială È™i s-a gîndit la criptele din interior. ― CunoÈ™teai cafeneaua aceasta? Au intrat în EPSILON È™i au luat ceva pentru a se încălzi. După aceea a luat-o iarăși de braÈ› È™i au ieÈ™it, traversînd Juramento, în timp ce îi arăta casa lui Larreta È™i îi spunea „PriveÈ™te-o, chiar dacă ar fi numai o dată". Poftim? Casa de acolo. I-a arătat-o din nou, iar ei i s-a părut că rîde: de ce? ― Să scăpăm o dată de infernul acesta, i-a spus el, grăbind pasul. Au trecut dincolo de Primărie È™i au continuat să meargă pe Juramento, pînă cînd a început pavajul cel vechi, cu pietrele lui mari È™i cu misterul bătrînului cartier Belgrano. La colÈ› cu strada Vidal s-a oprit să privească o clădire veche, rămășiță a unui conac de odinioară. O cerceta ca È™i cînd ar fi vrut s-o cumpere. Silvia a observat acest lucru, i l-a spus, iar el a surîs. ― Da, cam aÈ™a ceva ― Am citit undeva că obiÈ™nuiÈ›i să căutaÈ›i case pentru roman. E adevărat? Și e neapărat nevoie de aÈ™a ceva? A surîs iarăși, lăsînd întrebarea fără răspuns. Ca È™i cînd ar fi fost un regizor de film. La urma urmelor, de ce neapărat roman? Păreau niÈ™te personaje în căutarea unui autor, case în căutare de personaje care bat la uÈ™ile lor. Clădirea de la colÈ›ul străzii Cramer fusese transformată într-un restaurant basc. CerinÈ›ele model ― Jură că n-ai să iei niciodată masa într-un restaurant ca acesta, i-a spus el cu o sobrietate aproape comică. ― Dar e adevărat că scrieÈ›i un roman? ― Un roman? Da... adică... nu È™tiu ce să-È›i spua Da, mă obsedează unele lucruri, dar totul e foarte dificil, sufăr mult din cauza acestor poveÈ™ti È™i în plus... După cîțiva paÈ™i, a adăugat: ― Știi ce s-a întîmplat cu fizica la începutul acestui secol? S-a pus totul la îndoială. Adică, vreau să spun, principiile. Era ca o clădire care trosnea din toate părÈ›ile È™i trebuia revăzută temelia Și astfel, în loc să se facă fizică, s-a început să se mediteze asupra ei. S-a rezemat de un zid È™i a rămas o clipă contemplînd restaurantul basc. ― Cu romanul s-a petrecut un lucru asemănător. S-a început cu revizuirea temeliilor. Nu întîmplător, pentru că romanul se naÈ™te o dată cu civilizaÈ›ia occidentală È™i parcurge întregul arc respectiv pînă cînd, în momentul acesta, se ajunge la prăbuÈ™ire. Există o criză a romanului sau un roman al crizei? Cred că È™i una, È™i alta. Se cercetează esenÈ›a, misiunea È™i valoarea lui. Numai că totul s-a făcut din afară. Au existat tentative de a face acest lucru din interior, dar ar trebui mers mai în adîncime. Un roman în care să se afle în joc romancierul însuÈ™i. ― Mi se pare că am citit aÈ™a ceva Nu există un romancier în CONTRAPUNCT? ― Da. Dar eu nu mă refer la asta Nu-i vorba de un scriitor în interiorul ficÈ›iunii. Eu vorbesc de posibilitatea extremă; chiar autorul romanului respectiv să se afle în interiorul romanului său. Și nu ca un observator, nu ca reporter È™i nici ca martor. ― Și atunci, cum? ― Ca un personaj oarecare, în aceeaÈ™i calitate cu toate celelalte personaje, cele care, totuÈ™i, ies din propriul său suflet. Ca un om înnebunit care ar convieÈ›ui cu propriile lui dedublări. Dar nu din spirit acrobatic, fereÈ™te-mă Doamne, ci pentru a vedea dacă măcar aÈ™a putem pătrunde mai mult în acest mare mister al fiinÈ›ei omeneÈ™ti. A rămas pe gînduri, mergînd în tăcere. Da, da, acesta era drumul. Să pătrunzi în propriile tale tenebre. Cum se spune, totul „îi stătea pe limbă", È™i, totuÈ™i, exista o interdicÈ›ie enigmatică, o poruncă secretă, o forță sacră È™i represivă care-l împiedica să vadă totul cu claritate. Trăia sub o revelaÈ›ie iminentă È™i, totodată, imposibila Dar poate că această taină avea să i se dezlege pe măsură ce va înainta cu lucrul È™i, poate, va reuÈ™i s-o vadă în cele din urmă, sub lumina teribilă a unui soare nocturn, atunci cînd călătoria însăși va ajunge la capăt. Condus de propriile lui fantasme către un continent unde numai ele s-ar fi putut conduce. Și astfel, cu ochii închiÈ™i, simÈ›ea cum îl duc dintr-o dată pe marginea unui abis în a cărui adîncime se afla cheia care continua să-l îngrozească Din Cramer merseseră pe Mendoza, fără de grabă, ajungînd pînă la întretăierea cu calea ferată. Sub amurg, colÈ›ul acela din oraÈ™ căpăta o melancolie funestă: maidanele, arborii, felinarul clătinat încontinuu de vîntul din sud-est, terasamentul, toate purtau în ele această tristeÈ›e amară, o mare părăsire punînd stăpînire pe împrejurimi. Sábato privea locul aproape fascinat S-a sprijinit de parapetul trotuarului, înregistrînd totul cu grijă, ca un recenzor. Dar cînd a trecut, gălăgios È™i cu toată viteza, trenul electric, melancolia s-a prăbuÈ™it brusc, ca un cortegiu funebru sub rafale de mitralieră. ÃŽncepea să plouă mărunt È™i frigul se făcea simÈ›it ― E un loc frumos unde un tînăr se poate sinucide, a spus Sábato în È™oaptă, ca È™i cînd ar fi vorbit numai pentru el. Silvia l-a privit cu uimire. ― Nu-È›i face griji, omule, a adăugat, surîzînd trist Un tînăr dintr-un roman, dintre aceia care caută absolutul È™i nu află decît gunoaie. Ea a murmurat ceva neclar. ― Poftim? Că îl urmărea gîndul sinuciderii, i-a spus fata Se gîndea la Castel... Da, era adevărat. ― Dar, în cele din urmă, nu se sinucide, a spus el. ― De ce? ― Nu È™tiu nici eu. Romancierul nu cunoaÈ™te „de ce"-urile personajelor sale. Eu am avut intenÈ›ia să-l duc pe Martin pînă la sinucidere. ÃŽÈ›i dai seama ― Poate că, în fond, nu eraÈ›i de acord A părut să admită această posibilitate. ― Și personajul acesta..., a continuat Silvia, dar a tăcut, căindu-se. ― Cum ai spus? ― N-am spus nimic. ― Cum nu? VorbeÈ™te. ― Tînărul acesta, vreau să spun. Și locul de aici. E ceva la care vă gîndiÈ›i acum È™i aveÈ›i de gînd să scrieÈ›i? Nu i-a răspuns imediat. A luat cîteva pietricele È™i le-a aÈ™ezat pe pavaj, formînd litera R. ― Nu È™tiu. ÃŽn momentul acesta nu È™tiu nimic, ori aproape nimic. Da, s-ar putea să scriu despre un astfel de tînăr, cineva care într-o zi are să vină pînă în locul acesta să se sinucidă Dar poate că ar fi mai bine... Nu È™i-a terminat fraza S-a ridicat È™i i-a spus „să mergem", ducînd-o pînă la gara Belgrano R. ― Eu trebuie să rămîn aici, i-a spus eL ― O să vă mai revăd? ― Nu È™tiu, Silvia Nu sînt în apele mele. Iartă-mă. UN AVERTISMENT Se pregătea să înceapă, introdusese hîrtia în maÈ™ina de scris, dar privirile continuau să înregistreze camera fără o È›intă precisă S-a reîntors la maÈ™ină în mod mecanic: OLIVETTI, a citit PRAXIS 48. Borio, s-a gîndit cu simpatie. Și marele Agostino Rocca în sfîrÈ™it, a părut hotărît să-i dea drumul È™i a scris: „Să nu uităm de sfaturile lui Fernando". ÃŽn clipa aceea i-au adus corespondenÈ›a. S-a uitat la plicuri, oprindu-È™i atenÈ›ia asupra unuia de format mare, trimis din Statele Unite de Lilia Strout, cu lucrarea ei, Despre Rău în EROI ȘI MORMINTE. Motto-ul era ales din Biblie (Ecl. 3, 22) È™i spunea: „Ceea ce este minunat pentru tine, nu cerceta: iar ceea ce este dincolo de puterile tale, nu căuta să afli". A rămas pe gînduri. După aceea a scos hîrtia din maÈ™ina de scris. UN INTERVIU ― SînteÈ›i mulÈ›umit cu ceea ce aÈ›i scris? ― Nu sînt o astfel de canalie. ― Cine este Ernesto Sábato? ― CărÈ›ile mele au fost o încercare de a răspunde acestei întrebări. Eu nu vă oblig să le citiÈ›i, dar, dacă doriÈ›i să aflaÈ›i răspunsul, va trebui s-o faceÈ›i. ― Ne-aÈ›i putea spune nouă, celor dintîi, la ce lucraÈ›i acum? ― La un roman. ― Are titlu? ― De obicei, titlul îl È™tiu abia cînd am terminat de scris. ÃŽn clipa de față am unele îndoieli. S-ar putea să se numească ÃŽNGERUL TENEBRELOR. Mai sigur, ABADDON, EXTERMINATORUL. ― Ciudat, sînt titluri destul de înfricoșătoare, nu? ― Da ― Mi-ar face plăcere dacă aÈ›i putea să-mi răspundeÈ›i la cîteva întrebări: ce credeÈ›i despre boom-ul latino-american? ConsideraÈ›i că un scriitor trebuie să fie un om angajat? Ce sfaturi i-aÈ›i da unui tînăr care începe să scrie? între ce ore scrieÈ›i? PreferaÈ›i zilele cu soare sau pe cele înnourate? Vă identificaÈ›i cu personajele dumneavoastră? ScrieÈ›i despre propriile dumneavoastră experienÈ›e ori inventaÈ›i? Ce credeÈ›i despre Borges? Un creator trebuie să aibă o libertate totală? Sînt folositoare congresele scriitorilor? Cum vă definiÈ›i stilul? Ce credeÈ›i despre avangardă? ― Uite, prietene, să ne lăsăm de prostii È™i, o dată pentru totdeauna, să spunem adevărul. Dar È™tii, tot adevărul. Vreau să spun că trebuie să vorbim despre catedrale È™i case de prostituÈ›ie, despre speranță È™i lagăre de concentrare. Mie, cel puÈ›in mie, nu-mi plac glumele pentru că o să mor. Cel care crede că-i nemuritor, să-È™i permită luxul de a spune tîmpenii. Eu nu: zilele mele sînt numărate (dar care om, domnule ziarist, nu are zilele numărate, spune-mi. PoÈ›i să mi-o spui cu mîna pe inimă?) È™i vreau să-mi fac bilanÈ›ul să văd ce rămîne din toate (mătrăgună sau scribi) È™i dacă e adevărat că zeii sînt mai valoroÈ™i decît viermii care se vor îngrașă în curînd cu rămășiÈ›ele mele. Eu nu È™tiu, nu È™tiu nimic (de ce trebuie să vă mint?), nu sînt într-atît de arogant È™i nici de tont ÃŽncît să proclam superioritatea viermilor. (Las asta în seama ateilor de mahala) Vă mărturisesc că povestea mă impresionează pentru că sicriul dricul È™i toate celelalte amănunte jalnice ale morÈ›ii sînt martorii nemijlociÈ›i ai precarității noastre. Dar cine È™tie, cine ar putea să È™tie totul, domnule ziarist? S-ar putea ca zeii să nu aibă bunăvoinÈ›a de a se umili atît de mult ÃŽncît să apeleze la demagogie pentru a ajunge să fie înÈ›eleÈ™i în mod grosolan, aÈ™a că ne aÈ™teaptă cu spectacolele lor sinistre ÃŽndată ce s-a rostit È™i ultimul discurs funebru iar solitarul nostru trup a fost abandonat sie însuÈ™i pentru totdeauna (reÈ›ineÈ›i, însă, abandonat cu adevărat, nu aÈ™a, cu aceste imperfecte, dorite È™i, în cele din urmă, inutile părăsiri pe care ni le impune viaÈ›a) È™i aÈ™teaptă atacul viermilor fără de număr. Să vorbim, deci, fără teamă dar È™i fără pretenÈ›ii ÃŽn mod deschis È™i simplu cu un anume simÈ› al umorului care să mascheze patetismului firesc al situaÈ›iei. Să vorbim cîte puÈ›in despre toate. Vreau să spun: despre aceÈ™ti zei problematici despre viermi atît de evidenÈ›i despre chipurile schimbătoare ale omului Nu È™tiu mare lucru despre aceste ciudate probleme dar ceea ce È™tiu foarte bine pentru că sînt lucruri trăite È™i nu poveÈ™ti aflate din cărÈ›i aÈ™a că pot să vorbesc despre dragoste sau despre teamă precum un sfînt despre extazurile lui sau un magician de teatru (într-o întîlnire între prieteni, cu oameni de toată încrederea) despre trucurile sale. Nu aÈ™teptaÈ›i altceva de la mine È™i nu mă criticaÈ›i după aceea, nu fiÈ›i perverÈ™i, ce dracului! Și nici meschini. Vă avertizez; fiÈ›i mai modeÈ™ti pentru că È™i dumneavoastră sînteÈ›i sortiÈ›i (tralala, tralala, tralala) să hrăniÈ›i viennii menÈ›ionaÈ›i mai sus. AÈ™a că, exceptînd nebunii È™i zeii invizibili (poate, inexistenÈ›i), toÈ›i ceilalÈ›i ar face bine să mă asculte, dacă nu cu respect, cu condescendență. ― MulÈ›i cititori se întreabă, domnule Săbato, cum a fost posibil ca dumneavoastră să vă fi dedicat È™tiinÈ›elor fizico-matematice. ― Nimic mai uÈ™or de explicat Cred că am spus undeva că m-am îndepărtat de miÈ™carea stalinistă în 1935, la Bruxelles, rămînînd fără bani È™i fără nici un act Guillermo Etchebehere m-a ajutat cum a putut, el era troÈ›kist È™i o vreme am putut să dorm în mansarda cunoscutei Ecole Normale Superieure, rue d'Ulm. Mi-a-mintesc de parcă ar fi azi. Avea un pat mare, dar pe atunci nu avea È™i încălzire, iar eu intram pe fereastră la zece noaptea È™i mă culcam fără griji în patul dublu al portarului, mare om, însă iarna era îngrozitor de rece È™i, cum nu existau calorifere, puneam peste noi cîteva rînduri de ziare din L'HUMANITE È™i, ori de cîte ori ne întorceam de pe o parte pe alta, se auzea un foÈ™net puternic (îl mai aud È™i acum), mă simÈ›eam absolut gol È™i, nu o dată, mergînd pe malurile Senei, m-am gîndit să mă sinucid, nu-È›i vine să crezi, însă îmi era milă de bietul Lehrmann, portarul alsacian, care-mi dădea mereu cîțiva franci să pot mînca un sandviÈ™ din acelea lungi È™i o cafea cu lapte, un adevărat lux, îți dai seama, aÈ™a că am dus-o de azi pe mîine pînă cînd n-am mai putut răbda È™i, într-una din zile, cu multă grijă, am furat din librăria Gilbert un tratat de analiză matematică de Borel, pentru ca mai apoi, într-o cafenea, uitîndu-mă peste el, în timp ce afară era ger, iar eu beam o cafea cu lapte, să încep să mă gîndesc la cei care spun că piaÈ›a în care trăim este formată dintr-o unică substanță care se transformă în arbori, criminali È™i vîrfuri de munÈ›i, ÃŽncercînd să copieze un pietrificat muzeu al ideilor. Sîntem asiguraÈ›i (de călătorii antici, de cercetătorii piramidelor, de indivizii care au văzut în vis È™i de cîțiva mistagogi) că e vorba de o înfricoșătoare colecÈ›ie de obiecte de neclintit, statice: arbori nemuritori, tigri pietrificaÈ›i, alături de triunghiuri È™i paralelipipede. De asemenea, un om desăvîrÈ™it, format din cristalele veÈ™niciei, căruia în mod prostesc vor să i se asemene (ca în desenul unui copil) o grămadă de particule universale care mai înainte erau soare, apă, bactracian, foc È™i nor, balegă de taur È™i cal, maÈ›e putrezite pe cîmpuri de bătălie. ÃŽn acest fel (continuă să ne explice aceÈ™ti călători, deÈ™i acum o fac cu o uÈ™oară ironie în priviri), din acest amestec de murdării, din gunoaie, pamînt È™i resturi de mîncare, purificate cu apă È™i soare, ferindu-le cu tot sufletul de forÈ›ele sarcastice È™i batjocoritoare, de marile puteri terestre (fulgerul, uraganul, marea furtunoasă, lepra) se încearcă un jalnic simulacru al omului de cristal. Dar acesta, chiar dacă creÈ™te È™i prosperă (îi merge bine, nu?), dintr-o dată începe să È™ovăie, să facă eforturi disperate pentru ca în cele din urmă să moară, caricatură ridicolă, redevenind pămînt È™i balegă. Nu ajunge nici măcar la demnitatea focului. ― DoriÈ›i să mai adăugaÈ›i ceva la ceea ce aÈ›i spus pînă aici, domnule Sábato? O preferință din teatru sau din muzică? Ceva despre angajarea scriitorului? ― Nu, domnule, mulÈ›umesc. Nu doresc să adaug nimic. PÃŽNà CÃŽND, ÃŽN SFÃŽRȘIT, S-AU ÃŽNTÃŽLNIT Se plimbau aproape de rîpele de lîngă Belgrano fără să-È™i vorbească. Ca întotdeauna cînd se afla cu Marcelo, se simÈ›ea jenat, confuz È™i nu È™tia prea bine ce să-i spună Parcă ar fi vrut să se justifice în faÈ›a unui tribunal înÈ›elegător, dar de necorupt Cineva definise spovedania drept un tribunal paradoxal care îl iartă pe cel care se acuză. ÃŽn faÈ›a lui Marcelo se simÈ›ea slab, se acuza fără milă È™i, chiar dacă È™tia că va fi absolvit, sfîrÈ™ea prin a fi neîmpăcat cu el însuÈ™i. S-au aÈ™ezat să bea o cafea. ― Care este principala îndatorire a unui scriitor? l-a întrebat deodată, ca È™i cînd în loc de întrebare È™i-ar fi început apărarea Tînărul l-a privit cu ochii lui pătrunzători. ― Mă refer la scriitorul de ficÈ›iuni. Datoria lui nu-i nici mai mult, nici mai puÈ›in decît rostirea adevărului. Dar adevărul cu majusculă, Marcelo. Nu un adevăr dintre cele pe care le întîinim în fiecare zi în ziare. Și, mai ales, adevărul cel mai ascuns. A aÈ™teptat părerea lui Marcelo. Dar acesta, simÈ›indu-se aÈ™teptat, a roÈ™it È™i, lăsîndu-È™i privirile în jos, a început sa amestece cu linguriÈ›a în ceaÈ™ca de cafea ― Dar tu ― a continuat S., aproape iritat ― È›i-ai petrecut viaÈ›a citind numai cărÈ›i bune. Nu-i aÈ™a? Tînărul a îngînat ceva ― Cum ai spus? Nu te aud bine, a insistat S., tot mai iritat în cele din urmă s-a auzit ceva care suna o afirmaÈ›ie. Și-atunci, de ce tăcea? Marcelo È™i-a ridicat privirile cu sfiiciune È™i i-a spus cu voce scăzută că el nu îl acuza de absolut nimic, că nu împărtășea punctul de vedere al lui Araujo, considerînd că avea tot dreptul de pe lume să scrie ceea ce scria ― Dar È™i tu eÈ™ti revoluÈ›ionar, nu? Marcelo l-a privit cîteva clipe nedumerit, apoi È™i-a lăsat iarăși privirile în pămînt, ruÈ™inat de o atît de mare consideraÈ›ie. Sábato l-a înÈ›eles È™i s-a corectat: că sprijinea revoluÈ›ia, vroia să spună. Da, credea că aÈ™a este, da... nu È™tia bine... Intr-un fel... PuÈ›inele lui cuvinte erau însoÈ›ite mereu de adverbe care atenuau sau îi făceau verbele inofensive, ceea ce era ca È™i cum ar fi tăcut Altfel însă, timiditatea lui, dorinÈ›a de a nu răni pe nimeni, l-ar fi împiedicat să deschidă gura în mod absolut ― Dar tu ai citit nu doar poemele de luptă ale lui Hernândez. Le-ai citit È™i pe cele de moarte. Și ceea ce e È™i mai grav, îl admiri pe Rilke È™i mi se poare că te-am văzut chiar È™i cu o carte de Trakl. Nu era volumul lui Trakl, în germană, cel pe care-l aveai în DANDY? A făcut un uÈ™or gest afirmativ. I se părea o necuviință să vorbeÈ™ti despre astfel de lucruri în public. Toate cărÈ›ile pe care le purta cu el erau legate È™i îmbrăcate cu grijă. Dintr-o dată, Sábato È™i-a dat seama că săvîrÈ™ea față de el un act de violare. Indurerat È™i cu un sentiment de culpabilitate, l-a văzut pe Marcelo scoțîndu-È™i inhalatorul împotriva astmului. ― Iartă-mă, Marcelo. De fapt, nu vroiam să spun asta Mă gîndeam... Dar nu era aÈ™a Grav era că tocmai acest lucru dorise să-l spună. A rămas confuz È™i furios, dar nu față de tînăr, ci față de el însuÈ™i. ― Prietenul tău, a continuat după aceea, nedîndu-È™i seama că iarăși comitea o nefericită provocare. Marcelo È™i-a ridicat ochii. SînteÈ›i prieteni buni, nu? ― Da ― E muncitor? I s-a părut că-l aude spunîndu-i că lucrase la FIAT. ― LocuieÈ™te cu tine în cameră, da? Marcelo l-a privit de data aceasta cu multă atenÈ›ie. ― Da Dar acest lucru nu-l È™tie nimeni. ― BineînÈ›eles, nici n-o să-l È™tie. Dar vezi, seamănă mult cu un prieten pe care I-a avut Bruno, cînd cu grevele din 1932. Carlos. Marcelo s-a folosit de inhalator, strîngînd de cîteva ori de para de cauciuc. Mîinile îi tremurau. Sábato s-a simÈ›it vinovat de această scenă È™i, făcînd un efort s-o È™teargă din priviri, a început să vorbească despre filmele lui Chaplin pe care le văzuse în San Martfa Marcelo s-a liniÈ™tit, ca cineva care era gata să fie dezbrăcat de un nebun în piaÈ›a publică, iar după aceea vede cum nebunul se retrage. A fost însă ceva trecător. ― Omul este o ființă duală, a spus Sábato. Dual în mod tragic. Și ceea ce e grav È™i stupid e că de la Socrate pînă acum s-a încercat să i se interzică numai partea întunecată. Filozofii iluminiÈ™ti au scos subconÈ™tientul pe ușă, lovindu-l cu picioarele. Și el a revenit, intrînd pe fereastră. Aceste puteri sînt invincibile. De aceea, cînd au încercat să-l distrugă, s-a chircit È™i s-a revoltat cu o È™i mai puternică violență È™i perversitate. Vezi FranÈ›a raÈ›iunii pure. I-a dat pe cei mai vajnici revoltaÈ›i din lume. De la de Sade pînă la Rimbaud È™i Genet A tăcut, cercetîndu-l. ― BineînÈ›eles, în ziua aceea nu puteam să spun lucrurile acestea Mi s-a părut că prietenul tău... ÃŽn sfîrÈ™it... cum să-È›i spun... Uneori mi-e greu să spun anumite lucruri în faÈ›a cuiva care... Marcelo își cobora privirile. ― De aceea vorbeam despre îndatorirea scriitorului E vorba de misiunea romanului. Să ne gîndim Ia Voltaire. Un campion al timpurilor moderne. Cred È™i eu. Ajunge să citeÈ™ti CANDID ca să-È›i dai seama de ceea ce există sub această crustă a gîndirii iluministe. Sábato a rîs, dar nu era un rîs sănătos. ― Iar celălalt e È™i mai grotesc. InsuÈ™i directorul Enciclopediei. Ce părere ai? Ai citit LE NEVEU, nu? Marcelo a făcut un gest negativ. ― Ar trebui să-l citeÈ™ti. Știai că Marx l-a elogiat? BineînÈ›eles, cred că dintr-alte motive. Dar, în sfîrÈ™it, n-are importanță. De aceea îți spuneam că au intrat pe fereastră. Nu-i o întîmplare faptul că afirmarea romanului coincide cu afirmarea timpurilor moderne. Unde puteau să se refugieze Furiile? Se vorbeÈ™te mult despre Omul Nou, cu majuscule. Dar nu-l vom putea crea dacă nu-l reintegrăm. Pentru că acum este dezintegrat de această civilizaÈ›ie raÈ›ionalistă È™i de tehnica plasticului È™i a computerelor. Marile civilizaÈ›ii primitive adorau forÈ›ele nevăzute. Se întuneca È™i Marcelo se simÈ›ea uÈ™urat de lipsa de lumină. ― CivilizaÈ›ia noastră este bolnavă. Nu-i vorba numai de faptul că există exploatare È™i mizerie. Există È™i o sărăcie spirituală, Marcelo. Și sînt sigur că tu trebuie să fii de acord cu mine. Nu-i vorba să facem ca toată lumea să aibă frigidere electrice. E vorba de crearea unui om adevărat Și, între timp, datoria scriitorului este să spună adevărul È™i nu să ajute la degradarea sa prin minciună. Marcelo nu intervenea deloc în discuÈ›ie È™i S. se simÈ›ea din ce în ce mai jenat È™i mai incomod. Teoretic înÈ›elegea foarte bine situaÈ›ia, dar partea sa moralistă È™i chiar burgheză îl chinuia: bieÈ›ii orbi! Astfel de lucruri. Și ce vroia? Ca Marcelo să-l aplaude pentru că scria despre tot felul de orori? în acelaÈ™i timp, în ciuda politeÈ›ii È™i sfiiciunii sale, È™tia că Marcelo credea cu fermitate în anume lucruri È™i că nimeni nu era în stare să-i smulgă o opinie în care să nu creadă. Ori poate că era vorba de această cinste primordială, cea care-l făcea să-i dea ocol, încercînd în acest fel să obÈ›ină o anume aprobare? S-a simÈ›it rău, È™i-a cerut scuze È™i a plecat A luat-o pe Echeverrîa, trezindu-se brusc înaintea bisericii Preacuratei Fecioare. I se mai distingeau turlele proiectate pe cerul cenuÈ™iu. Ploua mărunt È™i era frig. Ce căuta aici, ca un prost? Orbii, s-a gîndit el, cercetînd dimensiunile impresionante ale bisericii, imaginîndu-È™i criptele È™i tunelurile secrete. Ca È™i cînd obsesiile lui întunecate l-ar fi condus pînă aici, la simbolul neliniÈ™tii. Se simÈ›ea într-adevăr rău, era agitat È™i nu È™tia ce să facă. Brusc, i-a venit gîndul că nu se purtase corect cu prietenul său, că se despărÈ›ise de el în mod stupid, pe neaÈ™teptate, ceea ce l-ar fi putut răni. S-a ridicat de pe banca pe care tocmai se aÈ™ezase È™i s-a reîntors la cafenea. Se aprinseseră luminile. Și, din fericire, Marcelo nu plecase. L-a văzut din spate, scriind ceva pe un petec de hîrtie. Dacă s-ar fi gîndit mai bine, se analiza el după aceea, nu s-ar fi apropiat de el atît de tăcut Cînd l-a descoperit, Marcelo a ascuns petecul de hîrtie, îndoindu-l grăbit sub palmă, È™i a roÈ™it „Un poem", a gîndit Sábato, ruÈ™inîndu-se de apariÈ›ia sa. S-a făcut că nu observase nimic È™i i-a spus, lăsînd impresia că de fapt își continua discuÈ›ia de unde o lăsase: ― Vezi, m-am întors pentru că mi se pare că È›i-am spus altceva decît ceea ce vroiam să-È›i spun... Știi... lucruri la care... Vreau să-È›i cer o favoare. ÃŽnclinîndu-se înainte È™i, venindu-È™i în fire, tînărul a aÈ™teptat cu politeÈ›e s-audă ce i se cerea Sábato s-a înfuriat ― Nu-È›i dai seama? Nici n-am apucat să deschid gura È™i te È™i pregăteÈ™ti cu atîta respect să asculÈ›i ce urmează să-È›i spun. Era exact această favoare cea pe care vroiam să È›i-o cer. Să nu mai fii aÈ™a. Cel puÈ›in față de mine. Te cunosc de cînd te-ai născut Să-mi pui în discuÈ›ie cele ce-È›i spun, să-È›i exprimi rezervele pe care le ai. Ce dracului... Nu È™tiu... EÈ™ti una din puÈ›inele persoane care... Și atunci... Chipul lui Marcelo, deÈ™i nu foarte vizibil, exprima un fel de preocupare foarte serioasă È™i foarte atentă. ― Dar È™tiÈ›i foarte bine că eu..., a îngînat el. Sábato l-a apucat de braÈ› pe negindite, dar cu delicateÈ›ea cu care se apucă un rănit ― Marcelo, am nevoie... Dar n-a continuat, È™i dialogul a părut să se întrerupă definitiv. Marcelo a privit capul lui Sábato aplecîndu-se deasupra mesei È™i, considerînd că era rîndul lui să-l ajute, i-a spus: ― VedeÈ›i, eu sînt de acord... Cum să vă spun... adică... ÃŽn general... desigur că... Sábato È™i-a ridicat capul, cercetîndu-l cu atenÈ›ie È™i plictiseală totodată. ― Vezi? întotdeauna se întîmplă la fel. A fost rîndul lui Marcelo să-È™i plece fruntea Iar Sábato s-a gîndit „n-are nici un sens". Și totuÈ™i, simÈ›ea nevoia să stea de vorbă cu el. ― BineînÈ›eles, îmi dau seama că exagerez totul. Sînt un exagerat Mi-am cheltuit viaÈ›a trecînd dintr-o extremă într-alta, greÈ™ind din cauza furiei mele. M-a pasionat arta È™i din cauza asta am studiat matematica Și cînd am ajuns la ultimul amănunt, am părăsit-o, ca de obicei, cu furie. AcelaÈ™i lucru s-a petrecut cu marxismul È™i cu suprarealismul. Adică, vezi... A părăsi e un fel de a spune. Dacă unul a iubit cu adevărat ceva, întotdeauna rămîn urme din această pasiune. ÃŽn unele cuvinte, în unele gesturi, în vise. Mai ales în vise... Revedem chipuri pe care le credeam uitate pentru totdeauna... Da, sînt un exagerat, Marcelo... Am spus într-o zi că poeÈ›ii se află întotdeauna de partea demonului, chiar dacă uneori nu o È™tiu, È™i am observat că tu nu erai de acord... Exagerarea aceasta aparÈ›ine lui Blake, dar asta n-are importanță, eu o repet mereu È™i cred că nu-i o întîmplare. De asemenea, È›i-am spus că din această pricină ne fascinează infernul lui Dante, în timp ce paradisul ne plictiseÈ™te. Și că păcatul È™i condamnarea lui l-au inspirat pe Milton, în vreme ce paradisul i-a secătuit orice impuls creator... Da, mie îmi este clar acest lucru, aceÈ™tia sînt demonii lui Tolstoi, Dostoievski, Stendhal, Thomas Mann, Musil, Proust. Cel puÈ›in pentru acest gen de oameni adevărul nu poate fi altul. De aceea ei sînt niÈ™te revoltaÈ›i, dar foarte rar sînt revoluÈ›ionari în sensul marxist al cuvîntului. Și această îngrozitoare condiÈ›ie, pentru că este o îngrozitoare condiÈ›ie, È™tiu asta, nu-i face apÈ›i pentru o societate bine stabilită, chiar dacă ar fi chiar cea pe care o visează marxiÈ™tii. Ca revoltaÈ›i, poate că sînt folositori numai în etapa romantică. Dar după aceea... AminteÈ™te-È›i de Maiakovski. De Esenin... Dar nu asta vroiam să-È›i spun. Cred că vroiam să-È›i spun că nu trebuie să taci, că nu trebuie să accepÈ›i exagerările, nici brutalitățile mele, mania aceasta a mea de a-mi alege exemplele care îmi justifică obsesiile... Eu È™tiu că, îndată ce È›i-am vorbit, te gîndeÈ™ti la Miguel Hernândez, cel care, chiar dacă era obsedat de ideea morÈ›ii, multe dintre poemele sale avînd un conÈ›inut metafizic, nu este un stăpînit de demoni, precum poate să fie, să zicem, Genet Și aveai toată dreptatea de pe lumea asta să te gîndeÈ™ti nu exagera, Ernesto, nu-i întotdeauna la fel, poate să existe un mare poet care să nu se afle în banda demonilor... Și există alÈ›ii care pot fi dionisiaci, euforici È™i care se pot simÈ›i în armonie cu cosmosul... È™i unii pictori... A tăcut Iarăși era nemulÈ›umit de el însuÈ™i, de data aceasta simÈ›ind că, într-un anume fel, minÈ›ea Dezgustat peste măsură, s-a ridicat È™i s-a îndreptat spre ieÈ™ire. PAȘII L-AU PURTAT IARÃȘI CÃTRE PIAÞà și, aÈ™ezîndu-se pe una din bănci, a contemplat volumul circular al bisericii ridicat spre cerul înnourat È™i ploios. Și-l închipuia pe Fernando, spre dimineață, dînd tîrcoale intrării aceleia spre lumea interzisă È™i, în cele din urmă, pătrunzînd în universal subteran. Criptele. Orbii. Von Arnim, È™i-a amintit el: sîntem alcătuiÈ›i din multe spirite care ne pîndesc în vise, rostind amenințări greu de înÈ›eles, ne avertizează că sînt greu de înÈ›eles, ne terorizează. Cum pot fi atît de străine de noi încît sînt în stare să ne terorizeze? Oare nu ies din propriul nostru suflet? Și atunci, ce înseamnă „noi"? Și, cu toate acestea, fascinaÈ›ia care ne face să le evocăm, să le implorăm, È™tiind că ne pot aduce spaima È™i pedeapsa. Nu, nu reuÈ™ea să-È™i amintească bine de von Arnim. Ceva care ne-ar spiona dintr-o lume superioară, fiinÈ›e invizibile, perceptibile numai de imaginaÈ›ia poetică. Clarviziunea Dar dacă aceÈ™ti monÈ™tri invizibili, o dată chemaÈ›i, se aruncă asupra noastră È™i nu-i putem stăpîni? Ori poate că implorarea noastră nu este cea exactă È™i nu poate deschide porÈ›ile iadului: sau este exactă È™i în acest caz ne asumăm riscul nebuniei sau pe cel al morÈ›ii. Și ce i se întîmpla lui von Arnim cu scrupulele lui morale? Și lui Tolstoi? Mereu aceeaÈ™i poveste. Dar ceea ce spunea, asta e, ceea ce spunea. CredinÈ›a creatorului în ceva încă necreat, în ceva care trebuie scos la lumină după ce se va fi cufundat în abis, vînzîndu-È™i inima caosului, era o credință sacră? Da, trebuia să fie. Și nimeni nu avea dreptul s-o conteste. Era îndeajuns pedeapsa pe care È™i-o impusese singur, înaintînd spre o astfel de oroare. Vîntul aducea pe aripile lui o ploaie măruntă È™i rece. Și atunci a fost cînd a văzut-o pășind ca o somnambulă prin mijlocul pieÈ›ii, îndreptîndu-se spre una din intrările acelea vechi din apropiere de EPSILON. Cum să n-o fi recunoscut? înaltă, cu părul ei negru È™i cu mersul acela A alergat spre ea vrăjit, a luat-o în braÈ›e È™i i-a spus (a È›ipat) Alejandra. Dar ea l-a privit doar, cu ochii ei de un verde cenuÈ™iu, cu buzele strînse. Din dispreÈ›, din dezgust? Sábato È™i-a lăsat mîinile să-i cadă pe lîngă trup, iar ea s-a îndepărtat fără a privi înapoi. A intrat în casa aceea pe care el o cunoÈ™tea atît de bine È™i a închis uÈ™a ÃŽN ZILELE ACELEA L-A CÃUTAT MEME VARELA O È™edință, i-a spus, vineri după zece seara, cu Daneri. Să mai vină cu cineva bun pentru aÈ™a ceva, să se adune mai multă energie. I l-a propus pe Alonso. ― Alonso? Nu-l cunoÈ™tea, dar i s-a părut minunat I-a mai propus-o pe Use Miiller. Excelent, o È™tia după nume, excelent Brusc însă, lui Sábato i s-a părut grotesc modul de a aduna la un loc atîți prezicători, atîtea persoane cu o trăsătură excepÈ›ională: toÈ›i aveau un picior de lemn, toÈ›i avea un ochi de sticlă È™i toÈ›i erau stîngaci. Nu, i-l numise pe Alonso, dar acum, aducîndu-È™i aminte, credea că se afla în Brazilia. N-are importanță, e bine È™i aÈ™a, să vină cu lise Miiller. L-a mai adus È™i pe Beto. Ca È™i cînd ar fi fost vorba de conservatorul Arhivei de Greutăți È™i Măsuri din Paris. Nu vroia să se lase înÈ™elat de senzaÈ›ii, nici de experimente îndoielnice. La puÈ›in timp după aceea a sosit Daneri, în costumul lui albastru È™i ochelari cu ramă ostentativ groasă È™i neagră care-i sublinia faÈ›a lăptoasă È™i chelia în formă de ou cu vîrful în sus. Era uÈ™or monstruos: o aluniță ectoplasmatică. Un animal de pe o planetă fără soare, care părea să fi fost schimbat de obiceiurile noastre pentru ca să-l cunoască Pămîntul. Cineva care părea să fi trăit întotdeauna în întuneric, sub tuburi de neon. Carnea lui trebuie că era moale ca slănina fiartă. Scheletul trebuie că îi era cartilaginos ca cel al animalelor inferioare. Va fi răsărit din vreun planetoid transuranian, unde razele de soare ajung doar ca o amintire? Sau după ce desfundaseră un canal, întîlnindu-l după mulÈ›i ani de recluziune, atît de alb, cu surîsul lui de melc fără cochilie. A sosit de asemenea Margot Grimaux, cu ochelarii ei fumurii pe care nu È™i-i scotea niciodată, cu sprîncenele în două ape, ca o persoană care trecuse prin tot felul de morÈ›i, holere, operaÈ›ii de matrice, deportări, fibroame; dornică să comunice cu cineva dintr-o altă lume sau dintr-o lume tragic înstrăinată. Cu unul din fii sau cu un amant? Mai întîi, s-a stabilit dialogul tehnic dintre lise È™i Daneri, precum în congresele acestea de specialitate (filologie, botanică, otorinolaringologie) cu limbajul lor atît de criptic. Persoane care nu se cunoscuseră mai înainte, dar se È™tiau din revistele din domeniu. Prieteni comuni? Mr. Luck, bineînÈ›eles. După aceea a început turnirul. Fiecare a povestit o experiență de a sa, aportul adus în materie (cu cuvinte de specialitate), vise, clarviziuni, È™edinÈ›e memorabile. Meme: Cînd era mică mergea la o È™coală englezească. La o oră de istorie a spus că nu È™tiu ce se întîmplase pe cea de a doua treaptă a scării închisorii în care se aflase Măria Antoaneta La sfîrÈ™itul orei, profesorul a chemat-o la el È™i a întrebat-o de unde È™tia acest amănunt, amănunt precis care nu fusese consemnat decît într-o Enciclopedie pe care Meme n-o văzuse niciodată. Povestirea a fost urmărită cu multă atenÈ›ie, iar la sfîrÈ™it s-a convenit că acest fapt nu putea fi explicat decît prin aceea că Măria Antoaneta se reîncarnase în Meme. Lise Müller: ÃŽn timpul verii se reunea de fiecare dată cu un grup de prieteni în casa ei din Mar del Plata, pentru a face È™edinÈ›e cu o femeie extraordinară care se numea Maneta. Nu auziseră de ea? Nu, adică da, Meme părea să fi auzit. Era aÈ™a È™i aÈ™a. Nu, era aÈ™a È™i nu aÈ™a. Perfect, oricum ar fi fost, Marieta Fidalgo era o ființă cu adevărat senzaÈ›ională. Odată, cînd se apropiau zorile È™i făcuseră ore în È™ir tot felul de încercări fără succes, se simÈ›eau cu toÈ›ii sfîrÈ™iÈ›i. AÈ™a că pe la trei s-a trîntit care pe unde a apucat, ca să doarmă. Cînd, deodată, s-a auzit o lovitură puternică È™i măsuÈ›a a fost aruncată într-un colÈ›. Daneri a aprobat întîmplarea cu placiditate academică È™i surîs de broască albinoasă: binevoitor membru al Academiei de Litere căruia, într-o adunare de învățătoare pensionare, i se povestesc năzbîtiile elevilor atunci cînd e vorba de folosirea literei Z sau despre prepoziÈ›ie. ― Asta e, aÈ™a se întîmplă ― comenta Daneri cu bonomie È™i aluniță. Cercetat mai de aproape, era posibil să i se descopere un firiÈ™or de bale lăptoase ieÈ™indu-i pe la cheutoarea gurii. Un caz de contribuÈ›ie amintit de Meme: o hîrtie cade de pe masă, iar ginerele ei, Conito, care lua parte la totul cu scepticismul clasic al intruÈ™ilor pregătiÈ›i pentru orice, s-a aplecat È™i a ridicat-o, surizînd. Batjocoritor. Dar, văzînd scriitura, a rămas mut. Ce se întîmplase? Era scrisul tatălui său mort Era o scrisoare pentru el. S-a vorbit despre mesaje în greacă, arabă È™i chiar în È›igănească, transmise de mediumuri care nu cunoÈ™teau aceste limbi. S-a dat o pauză de o jumătate de oră. După aceea au continuat experienÈ›ele. S-a auzit o lovitură, atenÈ›ia tuturor a sporit È™i s-au primit mesaje de la mai multe persoane, dar fără de adresă. ― Asta-i pentru tine ― i-a spus Meme lui Margot Grimaux, care continua să rămînă tristă È™i tăcută, cu sprîncenele încruntate. Ea a ascultat mesajul cu atenÈ›ie, s-a străduit să-l descifreze, dar nu a ajuns la nimic clar. Un bărbat care înota pe mare? Agitată, Meme a întrebat-o dacă nu putea fi vorba de Bernasconi, dar Margot a negat aÈ™a ceva cu un gest categoric. Cu toate acestea, s-a insistat asupra descifrării mesajului, însă nu s-a ajuns la nici un rezultat Mai apoi s-au petrecut cîteva lucruri arbitrare, unele chiar absurde, precum un joc de glume care foloseau cuvinte ca pli È™i pla. ― Sînt bancuri ― a spus Daneri. E ceva obiÈ™nuit. ― Dar nu în noaptea asta ― a zis Meme, cu o anume resemnare. Atunci au început să converseze la întîmplare, s-au spus anecdote, s-au menÈ›ionat cazuri celebre, atitudini neobiÈ™nuite sau răzbunătoare din partea spiritelor. ÃŽÈ™i amintea cineva ce-i spusese Mr. Luck doctorului Alfredo Palacios? Măcar în parte. Lui Carlitos Colautti îi prezisese că se va căsători curînd, la cei patruzeci È™i cinci de ani ai săi. Extraordinar, dacă se avea în vedere faptul că în momentul acela trecuse cu puÈ›in peste douăzeci de ani È™i mereu era pe punctul de a se căsători cu cineva Și aÈ™a mai departe. Cînd s-au aflat în stradă, Beto i-a mărturisit uimirea pentru interesul È™i atenÈ›ia sa ― Astfel de circuri merită ― a spus el, scrutîndu-l cu toată rigoarea Nu i-a răspuns. ― Nu o să-mi spui că tu crezi în astfel de tîmpenii. Sábato È™i-a dat seama că ar trebui să-i răspundă ceva, dar nu a È™tiut ce. Pînă cînd l-a întrebat dacă văzuse BEBELUȘUL LUI ROSEMARIE ― Și ce-i cu asta? ― Nimic. Þi-o spun doar aÈ™a, ca să È™tii. Lumea e plină de È™arlatani È™i de bătrâni săraci gata să creadă orice, de snobi È™i de mincinoÈ™i vicleni. Dar asta nu dovedeÈ™te că forÈ›ele oculte nu ar exista E o lume teribil de periculoasă, mult mai teribilă È™i mai periculoasă decît își poate imagina cineva ― Și ce are toată povestea asta cu Polanski? ― Credeam că-È›i face plăcere. Ai văzut ce i s-a întâmplat Beto a tăcut, dar Sábato putea să-i ghicească în întuneric expresia de oboseală È™i plictis. ― ÃŽnÈ›elege-mă, Beto. E ca un carnaval sinistru: chiar È™i monÈ™trii pot să se îmbrace în nevinovate paiaÈ›e. AMÃNUNTE CARE TREBUIE AVUTE ÃŽN VEDERE Isaac cel Orb este părintele Cabalei moderne. Locuia undeva, în partea de sud-est a FranÈ›ei, în secolul al XIII-lea, Isaac „Orbul"! Simboluri, litere È™i cifre. Izvorăsc din magia antică, de la gnostici È™i din Apocalipsa după Sfântul Ioan. Numărul 3 în Dante. Există 33 de cânturi. Există 9 ceasuri, împărÈ›ite în trei categorii de câte 3. S-a inspirat din CÃLÃTORIA NOCTURNà a cabalistului Mohiddin Ibn Arabi? A avut vreo legătură cu Isaac cel Orb? Un lanÈ› nesfârÈ™it de iniÈ›iaÈ›i, începând din antichitate pînă la dezintegrarea atomului. Newton aparÈ›ine acestui lanÈ› È™i ceea ce mărturiseÈ™te ân scrierile sale e abia suprafaÈ›a din ceea ce È™tia. „Acest mod de impregnare a mercurului" ― scrie el ― „a fost păstrat în mare taină de cei care îl cunoÈ™teau È™i reprezintă, probabil, cheia spre ceva mult mai nobil [decît fabricarea aurului , ceva care nu poate să fie comunicat fără ca lumea să-È™i asume un pericol imens." De aici limbajul ambiguu al alchimiÈ™tilor. Simboluri pentru iniÈ›iaÈ›i. ALT AMÃNUNT CARE TREBUIE AVUT ÃŽN VEDERE (Jean Wier, DE PRAESTIGIIS, 1568) Demonii Subterani reprezintă a cincea specie de demoni, locuiesc în grote È™i caverne, aliaÈ›i sau duÈ™mani ai celor ce sapă fântâni È™i ai căutătorilor de tezaure ascunse în adîncurile pămîntului, gata oricînd să asigure ruinarea omului prin crăpături È™i abisuri, prin erupÈ›ii sau prăbuÈ™iri. Lucifugii, cei care fug de lumină, sînt cea de a È™asea È™i ultima specie. Nu se pot întrupa decît în timp de noapte. ÃŽntre ei, Leonard este marele maestru al orgiilor sabatice È™i al magiei negre; È™i Astaroth, cel care cunoaÈ™te trecutul È™i viitorul, este unul din cei Șapte PrinÈ›i Infernali care s-au prezentat în faÈ›a doctorului Faust. ANUMITE INTIMPLARI PETRECUTE LA PARIS PRIN 1938 Cred că È›i-am spus cândva că apariÈ›ia romanului EROI ȘI MORMINTE a dezlănÈ›uit dintr-o dată marile puteri. Ele âncepuseră ansă să se manifeste cu mulÈ›i ani mai ânainte, deÈ™i într-un mod mai disimulat È™i mai insidios È™i tocmai de aceea mai de temut în război te poÈ›i apăra pentru că duÈ™manul se află în faÈ›a ta È™i poartă altfel de uniformă. Dar cum să te aperi cînd el se află în mijlocul nostru È™i poartă aceleaÈ™i haine? Sau cînd nici nu È™tim că a izbucnit războiul, iar un duÈ™man foarte periculos ne minează teritoriul? Dacă în 1938 aÈ™ fi fost conÈ™tient de o astfel de mobilizare secretă, poate că aÈ™ fi reuÈ™it să mă apăr cu destul succes. Numai că n-am observat semnele de început, pentru că, atunci când e pace, nimeni nu se uită la un turist care fotografiază un pod. Ernesto Bonasso tocmai mă prezentase lui Domfnguez, spunîndu-mi că acesta era pictorul care îi scosese un ochi lui Victor Brauner. Amănunt îngrozitor È™i semnificativ, dar care nu mi-a sugerat nimic despre viitor. Al doilea semn, poate cel mai rău, a fost apariÈ›ia din umbră a lui R. BineînÈ›eles, era un semn din punctul de vedere al întîmplărilor posterioare. Cred că dacă ne-am cunoaÈ™te viitorul, în fiecare clipă am vedea cum răsar ici-colo mici amănunte care ni-l anunță È™i chiar ni-l prefigurează. Cum însă nu-l cunoaÈ™tem, ni se par lucruri întîmplătoare, amănunte fără nici o semnificaÈ›ie. GîndeÈ™te-te la teribila semnificaÈ›ie pe care ar fi avut-o pentru cineva care È™i-ar fi cunoscut sfîrÈ™itul său apocaliptic simpla apariÈ›ie într-o berărie din München a unui caporal cu mustăți a la Chaplin È™i cu priviri halucinante. Abia acum înÈ›eleg că nu întîmplător, exact în perioada aceea, începeam să părăsesc È™tiinÈ›a ȘtiinÈ›a care este izvorul luminii! Lucram în laboratoarele Curie ca un preot care renunÈ›ase la credință, dar continua să-È™i È›ină slujbele în mod mecanic, neliniÈ™tit uneori din cauza neverosimilității. ― Văd că eÈ™ti destul de neatent, îmi spunea Goldstein, măsurîndu-mă cu privirile pătrunzătoare È™i îndrăzneÈ›e cu care un bun prieten al preotului, cu rigoare teologică, l-ar fi studiat în timpul celebrării mesei. ― Nu mă simt prea bine, îi spuneam eu. Absolut deloc. Ceea ce, într-un anume fel, era adevărat Și astfel, într-o zi, am ajuns pînă acolo încît am manipulat cu neatenÈ›ie actiniul, din cauza căruia, mulÈ›i ani după aceea, am purtat ca pe un stigmat pe deget semnul acela mic, atît de periculos. Am început să beau, descoperind o tristă È™i amară voluptate în aburii alcoolului. ÃŽntr-o zi deprimantă de iarnă, mergeam pe strada Saint-Jacques, îndreptîndu-mă spre pensiunea unde locuiam, È™i am intrat într-un bistrou să beau vin fiert. Am căutat un colÈ› mai retras, pentru că începusem să fug de lume È™i pentru că lumina mi-a făcut întotdeauna rău (abia acum am observat acest lucru, deÈ™i îl suport de toată viaÈ›a), pregătit să mă predau viciului solitar care consta în a rumega fragmente de idei È™i senzaÈ›ii pe măsură ce alcoolul își făcea efectul. Eram destul de ameÈ›it în clipa cînd l-am observat Mă privea cu o insistență aparte, pătrunzătoare (cel puÈ›in aÈ™a am avut impresia) È™i uÈ™or ironică, ceea ce m-a scos din sărite. Mi-am luat ochii de la el, sperînd că în felul acesta È™i-ar fi schimbat atitudinea Dar, fie pentru că nu puteam să-l evit, fie pentru că îi simÈ›eam privirile aÈ›intite asupra mea, m-am uitat iarăși într-acolo. Mi s-a părut că-l recunosc cît de cît: eram de aceeaÈ™i vîrstă (sîntem gemeni astrali, avea să-mi spună după aceea, de mai multe ori, cu rîsul acela sec care-È›i îngheÈ›a sîngele) È™i totul în el îți sugera pasărea de pradă, un uriaÈ™ È™oim nocturn (È™i, într-adevăr, nu l-am văzut niciodată decît în întuneric È™i singurătate). Avea mîini osoase, lacome, nemiloase È™i gata de jaf. Mi s-a părut că avea ochi de un verde închis, în contrast cu pielea aproape neagră. Avea nasul fin, dar puternic È™i coroiat Cu toate că stătea pe scaun, am calculat că trebuia să fie destul de înalt È™i uÈ™or încovoiat Purta haine ponosite, dar din calitatea È›esăturii îi puteai ghici aristocraÈ›ia. Continua să se uite la mine, să mă studieze. Dar ceea ce m-a indignat a fost modul ironic în care o făcea, mod care se accentuase. Sînt impulsiv, o È™tii bine, aÈ™a că m-am ridicat să-i cer explicaÈ›ii. Dar singurul răspuns pe care mi l-a dat, fără ca măcar să se ridice de pe scaun, a fost o întrebare: ― AÈ™a-i că nu mă mai recunoÈ™ti, nu? Avea o voce caracteristică marilor familii: groasă, bărbătească, însă puÈ›in greoaie, predispusă nazalizării. M-am uitat la el cu uimire. Ceva neclar, amestecat cu aversiunea începea să mi se nască în suflet, ca atunci cînd, trezindu-ne din somn, începeam să întrevedem trăsăturile fiinÈ›ei care ne-a chinuit cu coÈ™marul ei. Considerînd că păstrase îndeajuns o tăcere destul de incomodă, s-a limitat la a rosti „Rojas". M-am gîndit la nume, parcurgîndu:i în gînd pe toÈ›i Rojas pe care-i cunoÈ™team. Ca È™i cînd ar fi fost în stare să-mi citească în suflet, m-a întrerupt cu brutalitate: ― Nu, omule. Nici vorbă. De acasă. De acasă? ― Am plecat de acolo acum doisprezece ani, am adăugat eu sec, ca È™i cînd prin asta aÈ™ fi dorit să-i spun că era o nesăbuință să-È™i închipuie că l-aÈ™ mai fi putut recunoaÈ™te după atîta timp. ― Știu, mi-a răspuns el. Nu trebuie să-mi explici. Cunosc foarte bine traiectoria ta Te urmăresc îndeaproape. Furia mea a crescut, pentru că astfel de vorbe presupuneau un amestec în viaÈ›a mea Am adăugat cu plăcere: ― Da, numai că eu, după cum vezi, nu-mi amintesc deloc de tine. A schiÈ›at un surîs sarcastic. ― N-are importanță în afară de asta, e logic că ai încercat să mă uiÈ›i. ― Că am încercat să te uit! ? Cu toate acestea, m-am aÈ™ezat alături, pentru că, după cum e de înÈ›eles, n-avea sens să aÈ™tept o invitaÈ›ie din partea unui astfel de individ. Și nu numai că m-am aÈ™ezat, dar am mai È™i cerut un vin fiert, cu toate că aveam glasul destul de neclar È™i începea să mi se învîrtă capul. ― Și de ce să fi încercat să te uit? Deveneam din ce în ce mai nervos È™i simÈ›eam că întîlnirea avea să se termine în mod violent A surîs iarăși, ridicîndu-È™i sprîncenele È™i încreÈ›indu-È™i fruntea, făcînd să i se observe dungile paralele, foarte adînci. ― Niciodată nu m-ai iubit, mi-a tăiat-o el. Mai degrabă cred că întotdeauna m-ai detestat. Þi-aminteÈ™ti chestia cu vrabia? FiinÈ›a care mă chinuise cu coÈ™marul ei îmi apărea acum în faÈ›a ochilor cu toată precizia. Cum aÈ™ fi putut să uit privirile acelea È™i fruntea È™i mutra aceea ironică? ― Vrabie? De ce fel de vrabie îmi vorbeÈ™ti? am minÈ›it eu. ― Cea din experiență. ― Ce experiență? ― Să vezi cum zboară fără ochi. ― Ideea a fost a ta, am È›ipat eu. Mai multe persoane s-au întors către noi. ― Nu te excita, m-a admonestat el. Da, ideea a fost a mea, dar tu i-ai scos ochii cu vîrful foarfecelor. Clătinîndu-mă, dar hotărît, m-am aruncat peste el È™i l-am apucat de gît Mi-a îndepărtat mîinile calm, cu putere, È™i mi-a poruncit să mă potolesc. ― Nu fi tîmpit, mi-a spus. Singurul lucru pe care ai să-l cîștigi e că or să ne scoată de aici cu poliÈ›ia M-am aÈ™ezat iarăși pe scaun, îngrozit. O mare tristeÈ›e începea să pună stăpînire pe mine È™i, nu È™tiu de ce, în clipele acelea am început să mă gîndesc la M aÈ™teptîndu-mă în cămăruÈ›a din rue Du Sommerard È™i la copilul meu în leagăn. Am simÈ›it cum lacrimile îmi inundau obrazul, curgînd în È™iroaie. Chipul a devenit È™i mai ironic. ― Foarte bine, plîngi, asta uÈ™urează, a spus el, mînuind cu perversitate locurile comune, cele pe care le-a stăpînit de pe cînd era copil, anii de după aceea nefăcînd decît să-l ajute în a se perfecÈ›iona în atari lucruri. Recitesc ceea ce i-am scris È™i îmi dau seama că nu am reuÈ™it să surprind întru totul întîlnirea aceea. Da, trebuie s-o recunosc, relaÈ›iile mele cu el au fost de la bun început pline de aversiune, întotdeauna reuÈ™ind să mă-nfurie. Ceea ce am scris, modul în care i-am surprins felul de a se purta ori de a vorbi, este mai degrabă o caricatură, È™i nu un portret. TotuÈ™i, chiar dacă aÈ™ încerca să schimb unele cuvinte, nu văd cum aÈ™ putea să-l descriu altfel. Trebuie să recunosc măcar atît, că exista în el un fel de demnitate, chiar dacă era ceva diabolic; È™i un mod de a domina întîmplările, încît mă făcea să mă simt mic È™i neînsemnat. Avea ceva care-È›i amintea de Artaud. ÃŽn faÈ›a tăcerii lui iscoditoare, am plătit consumaÈ›ia È™i m-am pregătit să plec, exact în clipa cînd a adăugat un nume care m-a paralizat: Soledad. A trebuit să mă aÈ™ez. Am închis ochii ca să nu mai văd faÈ›a aceea de inchizitor, încercînd să mă liniÈ™tesc. Eram în clasa a treia la colegiul naÈ›ional din La Plata È™i unul din colegii mei era Nicolăs Ortiz de Rozas. Tatăl lui fusese guvernatorul provinciei È™i de atunci rămăseseră aici, trăind modest în una din casele acelea cu trei curÈ›i care s-au construit pe vremea cînd Dardo Rocha întemeiase oraÈ™ul. ÃŽn sala de clasă se distingea, ca o bombă într-o după-amiază plină de liniÈ™te, un portret în ulei al lui Juan Manuel de Rosas , cu banderola roÈ™ie în diagonală. Cînd l-am văzut prima dată, aproape că am leÈ™inat: mitologia È™colară propovăduită de unitariÈ™ti își făcea efectul. Tiranul Sîngeros mă contempla (nu, verbul cel mai potrivit ar fi „observa") cu eternitatea privirilor sale reci È™i cenuÈ™ii, cu gura pungă, aproape fără buze. Tocmai învățam o teoremă de geometrie, cînd am tresărit ca È™i cînd în spatele meu ar fi apărut una din fiinÈ›ele acelea despre care se spune că sosesc pe pămînt în farfurii zburătoare È™i au darul de a se face înÈ›elese fără cuvinte. M-am întors È™i am văzut-o stînd în cadrul uÈ™ii care da spre curtea principală: cenuÈ™ii, privirile ei aveau exact aceeaÈ™i expresie congelată cu cea a străbunului. Au trecut mulÈ›i ani de atunci È™i încă îmi mai aduc aminte de apariÈ›ia aceea din spatele meu, întrebîndu-mă dacă îl imita în mod inconÈ™tient pe Rosas ori dacă nu cumva se repetau în ea aceleaÈ™i atribute, configurînd-o aidoma, ca la cărÈ›ile de joc, unde, din cînd în cînd, se repetă aceleaÈ™i combinaÈ›ii de regi È™i valeÈ›i. ÃŽn afara ochilor, Nicolás nu avea nimic comun cu ea. Era vesel, comic, vioi, imitînd uneori gesturile unei maimuÈ›e agățate de crengile copacului, scoțînd È›ipetele ei stridente, în timp ce curăță o banană. ÃŽn faÈ›a ei însă, se schimba brusc È™i devenea tăcut, ca È™i cînd prezenÈ›a unui superior l-ar fi intimidat, luîndu-l prin surprindere. Cu un glas despre care acum aÈ™ putea spune că era uÈ™or poruncitor, l-a întrebat ceva (e ciudat, dar nu mai È™tiu despre ce era vorba), iar Nicolás, ca un supus anonim în faÈ›a monarhului, comportîndu-se aÈ™a cum nu-l cunoÈ™team, i-a răspuns că nu È™tia nimic. Și atunci, ea s-a retras la fel de tăcută precum sosise, nefăcînd nici măcar efortul de a mă saluta După un timp, ne-am reîntors la teorema de geometrie. Nicolâs era foarte tulburat Aproape speriat Iar eu, sub forÈ›a unei impresii neclare, impresie pe care aveam s-o analizez cu atenÈ›ie mai tîrziu, cînd eram om mare È™i mă întorceam cu gîndul la apariÈ›ia aceea intempestivă din existenÈ›a mea: Soledad apăruse în cadrul acelei uÈ™i numai pentru a mă face să È™tiu că exista, că era. BineînÈ›eles, în clipele acelea n-aÈ™ fi fost capabil să caracterizez scena È™i personajele aÈ™a cum o fac acum. E ca È™i cum atunci aÈ™ fi fost fotografiat, iar acum aÈ™ studia vechea fotografie. Am spus că mi se părea că se repeta în ea ceva din ceea ce fusese Rosas, dar de fapt n-am È™tiut niciodată (ca È™i cînd în jurul ei s-ar fi È›esut o taină de nepătruns) ce grad de rudenie exista între ea È™i Nicolás, nici între ea È™i familia Carranza. Nu È™tiu nici dacă această înrudire a existat cu adevărat. Mai degrabă sînt înclinat să cred că Soledad era fiica naturală a vreunui Ortiz de Rozas pe care nu l-am cunoscut È™i a unei femei oarecare, aÈ™a cum se înfîmpla în mod obiÈ™nuit pe vremea copilăriei mele. ÃŽmi amintesc că tata îl angajase ca electrician pentru moara noastră de făină pe un băiat, Toribio, de care se ocupa în mod deosebit È™i abia cînd m-am făcut mare am aflat că era fiul natural al lui don Prudencio Pena, un vechi prieten al tatălui meu. Cînd terminasem de învățat È™i eram gata de plecare, am îndrăznit să-l întreb dacă Soledad era sora lui. ― Nu, mi-a răspuns Nicolás, ferindu-È™i ochii. Nu am avut curajul să-l mai întreb È™i alte amănunte, dar am socotit că putea să aibă aceeaÈ™i vîrstă cu noi, adică în jur de cincisprezece ani. Acum îmi spun că ar fi putut avea o mie de ani È™i că ar fi.trăit în timpuri foarte îndepărtate. ÃŽn noaptea aceea am visat-o. Inaintam cu greu de-a lungul unui coridor subteran care devenea din ce în ce mai îngust È™i înăbuÈ™itor, cu noroi pe jos È™i lumină puÈ›ină, cînd am văzut-o stînd în picioare, aÈ™teptîndu-mă în tăcere. Era înaltă, cu braÈ›ele È™i picioarele lungi, cu È™oldurile mult prea mari pentru subÈ›irimea ei. ÃŽn întunericul aproape de nepătruns se distingea printr-un fel de fosforescență Și ceea ce o făcea să fie înfricoșătoare erau orbitele mari È™i goale, fără ochi. ÃŽn zilele următoare mi-a fost imposibil să mă concentrez asupra studiilor È™i nu am făcut decît să aÈ™tept, foarte agitat, momentul potrivit pentru a mă întoarce acasă la Nicoîăs. Numai că, de îndată ce am intrat în vestibul, mi-am dat seama că nu se afla aici; în aer plutea o liniÈ™te aparte, aÈ™a cum se întîmplă după ploile de vară, în zilele încărcate de electricitate. Nu avea rost să-l mai întreb, dar am făcut-o. Se reîntorsese la Buenos Aires. Confirmîndu-mi bănuiala cu răspunsul său, Nicolás m-a făcut să mă simt bine, pentru că asta îmi dovedea că între ea È™i mine exista o comunicare invizibilă, dar foarte puternică. Am vrut să È™tiu dacă la Buenos Aires locuia împreună cu părinÈ›ii. Mi-a răspuns după o anume È™ovăială, spunîndu-mi că deocamdată trăia cu familia Carranza Cuvîntul „părinÈ›i" fusese evitat, aÈ™a cum face cineva cînd ocoleÈ™te mult, pentru a nu trece, în timpul nopÈ›ii, printr-un loc în care e preferabil să nu pătrunzi. Lunile următoare am trăit obsedat de ideea de a merge într-o bună zi la Buenos Aires, acasă la ea. A trecut iarna, a venit vara È™i am terminat anul È™colar. Eram din ce în ce mai disperat, dorind din tot sufletul să o reîntîlnesc È™i iată că într-o zi, căutîndu-l pe Nicolâs, acesta mi-a spus că tocmai se pregătea să plece la Buenos Aires, Ia familia Carranza. Era o zi de duminică È™i puteam să-mi petrec timpul împreună cu ceilalÈ›i copii. M-am gîndit că o astfel de întîlnire nu era deloc întîmplătoare, nu intervenise aici voinÈ›a mea, în mod conÈ™tient. SimÈ›eam cum îmi bate inima de emoÈ›ie È™i l-am întrebat dacă puteam să-l însoÈ›esc. ― BineînÈ›eles, mi-a răspuns Nicolás cu obiÈ™nuita È™i neaÈ™teptata lui bunătate. El se miÈ™ca în interiorul unei alte dimensiuni, căreia îi aparÈ›ineam È™i eu, È™i Soledad. Dar cum ar fi putut să-È™i imagineze care ar fi fost gîndurile mele atît de tainice? ÃŽmi vorbea de multe ori de Florencio È™i de Juan Bautista Carranza, È™i întotdeauna È›inuse să-mi repete că m-ar încînta să-i cunosc, mai ales pe Florencio. Ceea ce, într-adevăr, s-a confirmat Numai că el era complet străin de obsesiile mele. Nu È™tiu dacă dumneata cunoÈ™ti casa din strada Arcos 1854. Mi se pare că È›i-am vorbit odată despre ea È™i È›i-am spus că mi-ar plăcea să pot face să trăiască aici personajele unui roman. Un roman a cărui semnificaÈ›ie n-o È™tiam prea bine È™i pe care, aÈ™a cum mi se întîmplă mereu, nu È™tiam dacă am să-l scriu cîndva. Acum casa aceea e nelocuită È™i începe să cadă. Chiar È™i atunci era destul de dărîmată, ca È™i cînd stăpînii ei ar fi fost foarte săraci ori total nepăsători. Datorită arborilor È™i plantelor din grădina din față, grădină care se prelungeÈ™te jur-împrejur, ceea ce înseamnă că la sfîrÈ™itul secolului trecut clădirea aceea era o reÈ™edință, casa nu se poate vedea din stradă în după-amiezele de vară liniÈ™tea punea stăpînire pe toate È™i casa aceasta părea părăsită de mult Nicolăs a deschis poarta de fier ruginit È™i, înconjurînd edificiul din mijlocul grădinii, am ajuns în spatele lui, unde se afla o căsuță care ar fi putut să fie locuită mai demult de servitorime. Aici se aflau copiii, într-o harababură desăvîrÈ™ită Azi îmi vine să rîd de îngrijorarea mea de atunci, neÈ™tiind dacă era bine sau nu să intru. Pentru că, într-o astfel de casă È™i cu astfel de copii, aici ar fi putut veni orice vagabond necunoscut È™i s-ar fi putut instala într-una din camere, petrecîndu-È™i aici toată viaÈ›a fără ca cineva să se fi arătat surprins. ÃŽn bastionul acesta nesăbuit i-am cunoscut pe Florencio Carranza Paz, care ar fi putut să aibă exact vîrsta de cincisprezece ani, È™i pe fratele acestuia, Juan Bautista, puÈ›in mai mic. Semănau mult între ei È™i, într-un fel, îl prefigurau pe Marcelo: trăsături fine, piele foarte albă, aproape transparentă È™i păr castania Amănuntul cel mai caracteristic erau ochii mari, negri È™i foarte adînciÈ›i sub o frunte care ieÈ™ea în față proeminentă, aproape exagerată. Aveau faÈ›a îngustă È™i bărbia teÈ™ită. Cu toate că se asemănau atît de mult fizic, exista ceva care îți atrăgea imediat atenÈ›ia: privirile lui Florencio erau mereu neatente, ca È™i cînd s-ar fi gîndit la ceva străin de ceea ce-l înconjura, la un fel de peisaj frumos È™i odihnitor. Dar altundeva, nu aici, unde se afla. Dacă nu ai fi observat inteligenÈ›a lui deosebită, evidentă de atîtea ori, ai fi putut crede, cum se spunea odată, că era „uÈ™or plecat", expresie care în fond este ciudat de precisă pentru a defini anumite persoane. Cu trecerea anilor, aveam să fiu prietenul nedespărÈ›it al lui Florencio, cel care pentru mine era ca un judecător ale cărui maxime reproÈ™uri constau în tăcere, tăcere pe care o rupea în cîteva clipe, bătîndu-mă cu palma cu multă afecÈ›iune, ca È™i cînd ar fi vrut să micÈ™oreze valoarea punitivă a acestei trăsături interpretate de mine drept o dezaprobare. Mi-l amintesc întotdeauna împreună cu ghitara din care n-a scos niciodată decît cîteva sunete, de parcă n-ar fi avut voinÈ›a sau mîndria să cînte cu adevărat: lăsa mai degrabă impresia amintirii unei ghitare îndepărtate, ceea ce insinua prin atingerea corzilor fiind ecoul unor crîmpeie dintr-o baladă plină de lumină. Mai tîrziu, cineva mi-a spus că îl auzise în pensiunea din La Plata, cînd credea că era singur, cîntînd admirabil. DelicateÈ›ea sau sfiiciunea sa îl împiedica să-È™i pună în evidență virtuÈ›ile. Pentru că niciodată nu vroia să se arate superior celorlalÈ›i Cînd am intrat împreună la facultate, nu s-a prezentat niciodată la examene È™i, bineînÈ›eles, în ciuda aplicaÈ›iei pentru matematică, nu È™i-a luat niciodată licenÈ›a Nu-l interesau titlurile, nici onorurile, nici poziÈ›ia socială. A sfîrÈ™it prin a se angaja ca ajutor de astronom la un observator modest din provincia San Juan, unde, mai mult ca sigur, continuă să bea ceai de mate È™i să întărite ghitara S-a pierdut pe drum, ca È™i cînd ceea ce l-ar fi interesat nu ar fi fost ajungerea la o anumită È›intă, ci plăcerea de a se bucura de micile frumuseÈ›i ale peisajului străbătut. Completamente opus fratelui său, Juan Bautista, practic È™i realist. Și ceea ce-i ciudat e faptul că Marcelo nu avea să-i semene tatălui, ci lui Florencio, unchiul său. Nu È™tiu de ce vorbesc atîta despre acest băiat, în loc să mă refer la Soledad. Poate pentru că în negura existenÈ›ei mele (È™i Soledad este aproape cheia acestei neguri), Florencio era ca o luminiță îndepărtată a unui refugiu locuit de fiinÈ›e cinstite È™i pline de bunătate. ÃŽn după-amiaza aceea călduroasă din 1927, aproape că nu am luat parte la discuÈ›ii, neliniÈ™tit de apropierea misterioasă a Măriei de la Soledad. Unde ar fi putut să fie? De ce nu se lăsa văzută? Nu aveam curajul să-i întreb pe ceilalÈ›i băieÈ›i, dar în cele din urmă m-am hotărît s-o aflu pe ocolite. Cine locuia în casa cea mare? Și unde erau părinÈ›ii? ― Bătrînii sînt Ia cîmp, a spus Florencio. ÃŽmpreună cu Amancio È™i Eulogio, fraÈ›ii cei mari. ― AÈ™a că acum nu se află nimeni în toată casa, am adăugat eu. Mi s-a părut că observaÈ›ia mea n-a căzut deloc bine, ori poate totul se petrecea doar în închipuirea mea ― Ba da, sigur că da, într-una din camere locuieÈ™te Soledad, a răspuns Florencio. Aceste cuvinte au sporit neliniÈ™tea mea Florencio È™i-a trecut de cîteva ori degetele peste corzile ghitarei, apoi s-a făcut liniÈ™te, îndată după aceea, Juan Bautista s-a dus să cumpere cornuri de la brutărie, iar Florencio a pregătit ceai de mate pentru toată lumea, pentru aceasta ieÈ™ind din cameră, în grădină. Aproape că nu mai era lumină cînd Nicolás s-a urcat în eucalipt È™i, agățîndu-se de o creangă, a început să È›ipe ca o maimuță, mimînd curățirea unei banane pe care o mînca din cîteva înghiÈ›ituri, distracÈ›ia lui cea mai plăcută. ÃŽn acest răstimp am simÈ›it ceva ciudat în spatele meu, ca un abur în ceafă, iar Nicolâs, chiar în momentul acela, s-a lăsat să cadă de pe creangă, tăcînd cu toÈ›ii. M-am întors încet, trăind cu toÈ›i porii senzaÈ›ia care însoÈ›eÈ™te întotdeauna atari apariÈ›ii. Și ridicînd ochii, ca È™i cînd aÈ™ fi È™tiut locul exact de unde provenea senzaÈ›ia aceea, am desluÈ™it în penumbra înserării, la etajul de sus, în una din ferestrele din dreapta, imaginea împietrită a lui Soledad. Din cauza distanÈ›ei È™i a luminii atît de puÈ›ine, era foarte greu să È™tii încotro își îndrepta privirile paralizante, dar eu nu aveam nici o îndoială: mă privea pe mine. A dispărut în tăcere, aÈ™a cum apăruse, încet-încet discuÈ›iile reluîndu-È™i cursul dinainte, numai că eu nu le mai auzeam Au început să ne supere țînÈ›arii È™i am intrat în casă. Florencio s-a apucat să prăjească ouă È™i foarte mulÈ›i cartofi, pe care-i mîncam cu mîinile. După aceea am mîncat niÈ™te prăjituri de casă care fuseseră trimise de la È›ară în niÈ™te cutii uriaÈ™e. Intre timp, eu mi-o închipuiam pe Soledad mîncînd acolo sus ori în bucătăria casei, singură. Nu mă simt în stare să povestesc acum (poate că am s-o fac vreodată) tot ceea ce mi s-a întîmplat în ziua aceea Vreau să spun, totuÈ™i, că Soledad era confirmarea anticei doctrine a onomasticii, căci numele îi corespundea întru totul fiinÈ›ei ei: părea că păstrează o taină sacră, din cele ce trebuie să le păstreze sub jurămînt membrii anumitor secte. Era reÈ›inută, lăsînd impresia menÈ›inerii violenÈ›ei interioare sub presiune, ca un cazan de aburi. Un cazan întreÈ›inut însă cu un foc rece. Nu vorbea niciodată despre întîmplările zilnice È™i obiÈ™nuite. Mai degrabă, prin cîteva cuvinte (uneori prin tăcere), sugera evenimente care nu corespundeau cu ceea ce de obicei se numeÈ™te adevăr, ci mai ales cu faptele ce se petrec în coÈ™maruri. Era un personaj al întunericului, însăși senzualitatea ei făcea parte din această condiÈ›ie. Ar putea să pară absurd să vorbeÈ™ti despre senzualitatea unei fete cu buze aspre È™i privire paralizantă, È™i totuÈ™i aÈ™a era, chiar dacă părea să fie o senzualitate ca de viperă. ÃŽn fond, nu sînt È™erpii simbolul sexului în mai toate înÈ›elepciunile ancestrale? Știa „lucruri" care te uluiau È™i te făceau să te gîndeÈ™ti la telepatie È™i mediumuri, la „intermediari". Cuvîntul acesta mi-a venit în fuga condeiului È™i mi se pare revelator. Dar cine erau aceÈ™tia? Unde-i vedea? Și pentru cine era intermediară? Da, sinistrul personaj pe care-l aveam înaintea ochilor în barul din rue Saint-Jacques se afla în mod nedesluÈ™it în legătură cu ceea ce mi s-a întîmplat în adolescenÈ›a mea cu Mária de la Soledad, pe cînd aveam în jur de È™aisprezece ani. Și încă nu È™tiu dacă lucrurile acelea au fost adevărate sau numai visate. ÃŽngăduieÈ™te-mi ca pentru moment să nu vorbesc despre aÈ™a ceva. Mă reîntorc la cafeneaua aceea murdară din Paris, la clipa în care R. a rostit numele de Soledad. Þi-am spus că a trebuit să mă aÈ™ez pe scaun pentru a-mi reveni. ÃŽndată ce m-am liniÈ™tit cît de cît, m-am ridicat È™i am ieÈ™it. Frigul din stradă mi-a făcut bine È™i, cînd am ajuns în cămăruÈ›a mea din rue Du Sommerard, cel puÈ›in nu mai tremuram. M-am gîndit că o astfel de întîlnire n-o să se mai repete. Ignoram faptul că, dimpotrivă, nu numai că avea să se repete, dar È™i că revenirea acelui personaj avea să fie decisivă pentru existenÈ›a mea Nu i-am spus lui M. nici un cuvînt despre această apariÈ›ie È™i acum îmi dau seama că era firesc. ÃŽn schimb, ceea ce mi se pare ciudat e că niciodată nu aveam să-i spun nimic în anii care au urmat nici despre întîlnirea aceea, nici despre ceea ce mi se întîmplase în adolescență È™i nici despre ceea ce s-a petrecut după aceea. Poate pentru că ea a suferit mai mult decît oricine din cauza acelei influenÈ›e devastatoare pe care individul acesta a avut-o asupra mea Ar fi de-ajuns să spun că el a fost cel care m-a obligat să părăsesc È™tiinÈ›a, fapt care i-a surprins pe aproape toÈ›i È™i despre care m-am văzut nevoit să dau nesfîrÈ™ite, repetate (È™i inutile) explicaÈ›ii. Am declarat, mai ales, că în OAMENI ȘI ANGRENAJE se află cea mai completă explicaÈ›ie spirituală È™i filozofică a acestei părăsiri. Dar, de asemenea, am afirmat de mii de ori că omul nu este ceva explicabil È™i că, în orice caz, tainele lui nu trebuie căutate în raÈ›iunea, ci în visele È™i delirul său. Tot intrusul acesta a fost cel care m-a făcut să scriu ficÈ›iuni È™i sub influenÈ›a lui malefică am început să redactez în Paris, în perioada aceea din 1938, FÃŽNTÃŽNA MUTÃ. După aceea, într-un anume mod, s-a constituit ca protagonist în AMINTIRILE UNUI NECUNOSCUT, pe care nu le-am terminat È™i nu le-am publicat niciodată, precum È™i într-o operă de teatru, părăsită È™i aceasta Dar, pentru că apărea schimbat (în ficÈ›iunile acestea îi spusesem Patricio Duggan), fie din cauza împrejurărilor, deosebite de cele reale, fie din cea a, însuÈ™irilor lui Patricio, care nu erau exact ale lui, individul a continuat să mă forÈ›eze la tot felul de compromisuri, încît în anii aceÈ™tia din urmă mi-a devenit insuportabil. Și astfel a devenit Patricio din romanul acesta, personaj care, o dată cu trecerea timpului, a început să mi se pară din ce în ce mai mult un miraj din deÈ™ert, unul din simulacrele acelea pe care le dorim cu atîta tărie È™i care, abia întrezărite, se îndepărtează imediat ce însetatul se apropie de ele. (DeÈ™i, în cazul de față, am putea vorbi mai degrabă de o oază ca destin invers.) Căci, din teamă sau dintr-un motiv necunoscut, cu cît îi refuzam eu prezenÈ›a, cu atît mai mult i-o simÈ›ea M., ajungînd pînă acolo încît i-a apărut de cîteva ori chiar È™i în vis. ÃŽn astfel de situaÈ›ii eram tentat să-i vorbesc de existenÈ›a È™i interpunerile lui în viaÈ›a mea, dar terminam mereu prin a tăcea Pentru că o dată cu tercerea anilor am început să cred că era un fel de coÈ™mar È™i cel mai bun lucru era să-l uit pentru totdeauna. TotuÈ™i, cînd am publicat EROI ȘI MORMINTE, mi-a ieÈ™it din nou în cale, ca un vechi creditor căruia îi plătiserăm o parte din datorie cu bani È™i documente fără acoperire, iar el revine să ne încaseze încă o dată, punîndu-ne în față contul neruÈ™inat È™i secret, amenințîndu-ne cu denunÈ›ul înaintea celor ce ne consideră oameni cinstiÈ›i. Cînd această ultimă apariÈ›ie a sa a coincis cu prezenÈ›a lui Schneider È™i a maÈ™inaÈ›iunilor acestuia, am socotit că era timpul să-mi descarc conÈ™tiinÈ›a, iar M. să afle totul. Dar nu am făcut-o. Și, cum simÈ›eam nevoia să mă eliberez, m-am obiÈ™nuit să-i mărturisesc (e drept, într-un mod destul de ambiguu) povestea aceasta Bebei, cea care, am impresia, mă asculta ca pe un copil mitoman. Să revin, însă, la incidentul din rue Saint-Jacques. La puÈ›in timp s-a petrecut o nouă întîlnire. Tocmai plecasem de la laborator È™i după o bucată de drum am intrat într-un bistrou (nu am mai intrat niciodată în cel care mi-l pusese înaintea ochilor pe acest individ) pentru a mă preda iarăși viciului solitar al paharelor È™i gîndurilor din ce în ce mai confuze despre destinul meu. Cred că se făcuse foarte tîrziu noaptea, cînd m-am hotărît să părăsesc refugiul acela È™i, apucînd-o pe rue des Carmes, m-am îndreptat spre camera mea, cînd am simÈ›it cum m-a apucat liniÈ™tit de mînă. Știam cine era înainte de a mă uita. Și am reacÈ›ionat cu violență: ― Nu am nici un interes să te văd, am strigat eu. Cred că È›i-e clar. ― Da, foarte bine, mi-a răspuns el. Nu doresc decît să mai stau puÈ›in de vorbă cu tine. După atîția ani. Și, în afară de aceasta, vreau să-È›i spun că avem multe interese în comun. A rostit „interese în comun" cu tonul acela ironic pe care-l adopta ori de cîte ori era vorba de fraze gata făcute. Ton de , bonomie care m-a iritat È™i mai mult pentru că îl È™tiam incapabil de astfel de sentimente. ― Uite ce este ― i-am spus eu -, nu È™tiu ce înÈ›elegi tu prin interese în comun, dar eu nu am nici cea mai mică intenÈ›ie de a-È›i accepta compania. Nici acum, nici într-un alt moment Și, pe deasupra, îngăduie-mi să-mi rîd puÈ›in de aceste „interese în comun". A dat din umeri È™i a surîs. ― Perfect, să lăsăm deocamdată lucrurile aÈ™a cum sînt, a rostit el. Dar mi-ar face plăcere să bem ceva Eram destul de ameÈ›it È™i simÈ›eam că venise timpul să mă culc. I-am spus-o. ― Acăsică, nu? a observat el. Recurs ieftin, dar care, ca întotdeauna, a dat rezultate. Și astfel m-am trezit bînd într-un alt bar, la fel de murdar È™i de sordid ca È™i cel din care ieÈ™isem. Fumul, băutura È™i oboseala mă împiedicau să judec cu claritate, în timp ce el părea făcut dintr-un oÈ›el bine călit. Pentru că vorbele lui mă sfîșiau fără milă, deschizîndu-mi buboaiele È™i lăsînd să curgă în afară puroiul care se adunase în ultimii ani de È™tiință È™i cercetare în laborator. Din amor propriu, am apărat atitudini în care nu mai credeam, în vreme ce el mă strivea cu idei care într-un anume fel erau exact cele pe care eu, în mod tainic, începusem să le profesez. Dar am impresia că acestea sînt reflexii pe care le fac în clipa de față È™i nu È™tiu, nu sînt sigur cît de mult au fost discutate în noaptea aceea. AÈ™a că mi se pare absolut fals să vorbesc de idei, de discuÈ›ii È™i analize. Pentru că n-au fost idei ― în sensul adevărat al cuvîntului ― È™i n-a existat nimic sistematic È™i coerent. N-a fost o iluminare sistematică bine organizată, ci un fel de explozii de rezervoare cu benzină în mijlocul unui maidan nocturn, unde eu încercam să mă apăr de arsuri È™i unde îmi era imposibil să văd, orbit de explozii, simÈ›ind cum mă bălăceam în noroaie È™i excremente. Cred că nu mă îndepărtez de adevăr dacă mi-l amintesc în unele clipe ca pe un Inchizitor uriaÈ™ È™i sever, dialogul desfășu-rîndu-se cam în felul următor: ― De cînd erai mic È›i-era frică de peÈ™teri. Din cîte se vede, mai mult decît întrebare, era o afirmaÈ›ie pe care eu trebuia s-o confirm. ― Da, i-am răspuns, privindu-l fascinat ― Þi-a fost scîrbă de tot ceea ce e moale È™i noroios. ― Da. ― Și de viermi. ― Da ― De murdărie È™i excremente. ― Da ― De vietățile cu piele rece care se ascund în găurile din pămînt ― Da ― Fie că e vorba de iguane, È™oareci, viezuri sau nevăstuici. ― Da ― Și de lilieci. ― Da ― Mai mult ca sigur pentru că sînt È™oareci cu aripi È™i pe deasupra vietăți ale întunericului. ― Da ― Și atunci ai fugit spre lumină, spre curățenie È™i transparență, spre cristalin È™i îngheÈ›at ― Da ― Spre matematică ― Da, da! Dintr-o dată È™i-a deschis braÈ›ele, È™i-a ridicat faÈ›a spre cer È™i a exclamat privind în sus, ca într-o invocaÈ›ie enigmatică: ― PeÈ™teri, femei, mame! Nu mai eram în local. Nu È™tiu nici cînd, nici cum ieÈ™iserăm, dar ne aflam într-un loc solitar È™i tăcut, pe un fel de colină. Ne apropiam de zorii zilei È™i în singurătatea aceea obscură glasul lui căpăta o dimensiune cutremurătoare. După aceea s-a întors spre mine È™i, întinzîndu-È™i mîna dreaptă, m-a ameninÈ›at cu arătătorul, spunîndu-mi: ― Trebuie să ai curajul întoarcerii. EÈ™ti un laÈ™ È™i un ipocrit. M-a apucat de braÈ› (eu mă simÈ›eam ca un copil) È™i m-a tîrît spre un loc unde exista o peÈ™teră. Am intrat È™i am mers pînă cînd am simÈ›it sub tălpi pămîntul din ce în ce mai moale È™i mai noroios. Atunci m-a obligat să mă aplec È™i mi-a poruncit să-mi vîr mîinile în mocirla aceea. ― AÈ™a, a È›ipat el. Și după aceea a adăugat: ― Și asta nu-i decît începutul. Cîteva zile mai tîrziu mi s-au întîmplat cele din Marche aux Puces. După ce am răscolit o grămadă de tablouri prăfuite fără să găsesc nimic care să merite munca, m-am hotărît să cumpăr un mandarin din lemn, mai mult o jucărie. La întoarcerea spre casă, aproape că era să trîntesc la pămînt o È›igancă, pierdut în gîndurile mele, reÈ›inînd doar că a murmurat ceva cu ghicitul în palmă. Mă È™i îndepărtasem de ea, cînd mi-am dat seama că îmi vorbise în spaniolă. Era, oare, o clarvăzătoare? Am alergat s-o regăsesc, dar în mijlocul acelei mulÈ›imi mi-a fost imposibil să dau de ea M-am oprit, descurajat, încercînd să-mi amintesc cuvintele pe care mi le spusese È™i, brusc, mi s-au părut absolut deosebite, vorbindu-mi despre moarte. Dar nu am ajuns la nici o concluzie. Am rămas foarte neliniÈ™tit, gîndindu-mă că, dacă ar fi avut ceva important să-mi comunice, È™i nu obiÈ™nuitele locuri comune, ar fi fost normal să nu mă piardă din ochi. Și cum sînt predispus să văd lucruri care în cele din urmă se dovedesc a nu fi existat decît în închipuirea mea, aÈ™ fi terminat prin a mă convinge că È™i aceasta fusese o iluzie. Numai că o senzaÈ›ie nelămurită dar persistentă continua să mă convingă exact de contrariu. Ar fi putut, oare, să fie vorba de un avertisment? ÃŽntrebarea aceasta mi-am pus-o mai tîrziu, ieÈ™ind din metrou, împreună cu o serie de variante ale cuvintelor pe care mi le-ar fi putut spune È›iganca: văd moartea înaintea ta sau văd pe cineva care e mort È™i ai să-l întîlneÈ™ti înaintea ta. Am luat metroul de întoarcere cam pe la 5 È™i am rămas în picioare, aproape de uÈ™i. După cîteva staÈ›ii nu mă simÈ›eam bine deloc È™i eram foarte neliniÈ™tit Aveam senzaÈ›ia că cineva mă observa din spate. Și, cum se întîmplă în astfel de situaÈ›ii, în clipa cînd n-am mai suportat această stare, m-am întors să văd cine este. O femeie tînără se uita È›intă la mine: ochi mari.È™i negri. Dar nu mă privea: mă observa. Și nu ca pe cineva pe care-l vezi pentru prima oară, ci ca pe unul cunoscut cu mulÈ›i ani în urmă. Totul a durat doar o secundă. Din timiditate, mi-am întors capul. Dar am continuat să-i simt ochii. Aveam certitudinea că nu o văzusem niciodată pe femeia aceasta, È™i totuÈ™i ochii aceia îmi aminteau ceva neclar È™i îndepărtat în timp, ca o amintire dintre acelea care răsar în noi cînd simÈ›im un anume miros trecător sau un crîmpei dintr-un cîntec pe care-l credeam uitat Ajungînd în Montparnasse, m-am pregătit să cobor È™i n-am mai avut curajul s-o privesc în față. Am făcut cîțiva paÈ™i mai mult la întîmplare, împins de mulÈ›ime, È™i mai puÈ›in de voinÈ›a mea, atît de È™ovăitoare. Brusc, am simÈ›it nevoia să mă urc iarăși în vagon. Dar era prea tîrziu. ÃŽn timp ce metroul se punea în miÈ™care, am observat că ea continua să se uite la mine, de data aceasta cu multă tristeÈ›e. Cînd a trecut È™i ultimul vagon, m-am lăsat năpădit de amărăciunea pe care am încercat-o întotdeauna atunci cînd m-am întîlnit cu cineva important, absolut întîmplător, în marile oraÈ™e: senzaÈ›ia că străbatem în mod prostesc un labirint, pentru ca, atunci cînd norocul (?) ne scoate în cale o persoană care ar putea fi hotărîtoare pentru noi, un obstacol oarecare să împiedice întîl-nirea Ca È™i cînd destinul ne-ar pune în drumul nostru fiinÈ›a pe care trebuie s-o întîlnim È™i, în acelaÈ™i timp, cu perfidie, ar face tot posibilul pentru a ne împiedica să ajungem la ea Am rămas privind tunelul întunecat, gîndindu-mă că era foarte probabil să n-o mai întîlnesc niciodată. ÃŽn timp ce mă îndreptam spre casă, negura se făcea din ce în ce mai deasă. ÃŽn pasajul Odesa m-am lovit cu toată forÈ›a de o pereche care-È™i vedea de drumul ei. Mergeam ca un somnambul È™i, brusc, am avut revelaÈ›ia: erau ochii Máriei Etchebarne! A fost ca È™i cînd, bîjbîind în întuneric, dintr-o dată aÈ™ fi dat cu mîinile de un monstru. Mă îndrăgostisem de învățătoarea aceea, o fată de cel mult 20 de ani, cu niÈ™te ochi mari È™i negri, gînditori. ÃŽntr-o noapte din vara lui 1923, cînd eram în ultima clasă, în timp ce băieÈ›ii mai mari se adunau în piaÈ›a San Martin sau jucau cărÈ›i la Clubul Social, noi, cei mai mici, ne jucam de-a v-aÈ›i ascunselea printre tufele de oleandri È™i palmieri. Pînă în clipa cînd am simÈ›it un fior puternic, ca un cutremur: m-am trezit alergînd spre casa familiei Etchebarne. Era o casă mare cu două intrări: principala dădea în bulevardul 2 Mai: cealaltă era o intrare prin spatele clădirii. Instinctul m-a îndreptat spre aceasta din urmă, găsind-o deschisă. Era întuneric È™i nu se afla nimeni înăuntru. Probabil ieÈ™iseră în piață. Mi-amintesc că am auzit cotcodăcitul unor găini trezite, poate, din somn de trecerea mea, iar cînd am ajuns în grădină, am distins niÈ™te gemete înfundate. Am alergat È™i am dat peste învățătoarea mea trîntită la pămînt È™i zvîrcolindu-se de durere. Am spus ceva, nu mai È™tiu ce, am È›ipat, dar ea continua să geamă È™i să se zvîrcolească. Atunci am alergat la Clubul Social pentru a căuta un doctor, È™tiind că se adunau cu toÈ›ii aici să joace cărÈ›i. Măria n-a vrut să spună niciodată cine îi aruncase vitriol în ochi. Intotdeauna fusese o ființă taciturnă, dar nenorocirea aceea a făcut-o să fie È™i mai retrasă, aproape mută. Astfel că nici măcar în sat, unde e aproape imposibil să se păstreze un secret, nimeni n-a putut afla cine o orbise pe Măria Etchebarne. Au trebuit să treacă treizeci de ani pentru ca eu să mă gîndesc la o răzbunare a Orbilor. Dar cum? Și pentru ce? Existau în satul meu doi orbi cunoscuÈ›i de toată lumea: unul trebuia scos din discuÈ›ie de la bun început, pentru că era un om foarte umil È™i cumsecade, care bătea tobele în orchestra municipală È™i nimeni nu-È™i închipuia nici măcar că ar fi auzit de numele Măriei Etchebarne. Celălalt era un flăcău tomnatec, care trăia izolat de Sume, doar cu mama sa în 1954, cînd am fost în Rojas pentru prima dată după treizeci de ani, am făcut unele investigaÈ›ii în legătură cu acest B*, fiindcă începuse să mă intereseze. Trăia încă, mama sa murise de mult, È™i el locuia în aceeaÈ™i casă din strada Mufioz, aproape de casa spălătoresei. M-am dus să-l văd, împins de instinct È™i furie, deÈ™i nu aveam nici o dovadă sigură pentru a mă comporta în felul acesta Am străbătut strada aceea a copilăriei mele, atît de lungă pe atunci È™i atît de mică È™i mizerabilă acum, mai ales după ce treceam dincolo de casa spălătoresei, unde încep casele vechi, din cărămidă È™i chirpici. Am bătut în ușă È™i după puÈ›in timp mi-a deschis chiar B*, cel care, mai mult ca sigur, trăia singur. Era un bărbat slab È™i palid, ca cineva care locuise întotdeauna într-o peÈ™teră fără pic de lumină. Și, într-un anume fel, aÈ™a arăta casa, căci, cercetînd-o prin deschizătura uÈ™ii, am observat că nu avea nici un fel de lumină. Ceea ce era firesc, căci mama lui nu mai trăia, iar el era orb. Incepea să se însereze È™i abia de i-am putut distinge, destul de neclar, chipul. ― Ce doriÈ›i? m-a întrebat cu o voce neplăcută, ca de pustnic. Nu i-am spus cum mă cheamă. M-am mărginit să-i explic că sînt un ziarist din Buenos Aires È™i că doream să-mi răspundă la cîteva întrebări despre oamenii din sat ― Dumneata eÈ™ti din familia Sábato, mi-a zis el. Am înmărmurit ― Acesta e glasul celor din familia Sábato. ÃŽnchipuieÈ™te-È›i. ― Acum, pentru că îmi cunoÈ™ti numele, am spus eu, recunosc că nu sînt ziarist, ci Ernesto Sábato, È™i că vreau să scriu ceva despre Rojas. De asta stau de vorbă cu oamenii mai în vîrstă. Dumneata È™tii că cei mai mulÈ›i au plecat de aici între 1930 È™i 1940. ― AÈ™a este. I-am pus cîteva întrebări prosteÈ™ti, pentru a-l atrage în cursă: despre unele familii dispărute, despre treierătoarea familiei Perazzolo, despre bătrînul Almar. Mi-a dat răspunsuri scurte, scuzîndu-se că nu putea fi mai precis, „din cauza nenorocirii mele, domnule". ― Da, înÈ›eleg, am spus eu, cu un ton demagogic de care imediat mi-a fost ruÈ™ine. Deodată, cînd am simÈ›it că era momentul potrivit, am rostit întrebarea pe care o rumegasem ani în È™ir. ― Și familia Etchebarne? A murit învățătoarea mea? ― ÃŽnvățătoarea? a murmurat el cu un glas aparte, ca È™i cînd glasul acesta ar fi trebuit să se strecoare printr-un coridor îngust È™i plin de obstacole. ― Da, Măria, învățătoarea mea din clasa a È™aptea E adevărat că a murit? Individul amuÈ›ise. ― Măria Etchebarne, am repetat eu, nemilos. ― Da, mi-amintesc, a spus el, părînd să se trezească. A murit în 22 mai 1934. N-am vrut să mai continuu, nici nu mai era nevoie. Și nici nu era prudent: un om care aruncase vitriol peste ochii unei fete foarte frumoase este în stare de o crimă È™i mai îngrozitoare, mai ales cînd e vorba de cineva care se presupune că vine să-l cerceteze. Analizînd din toate punctele de vedere convorbirea aceea surprinzătoare pentru mine, o singură îndoială mi-a mai rămas în suflet: de ce, dacă era autorul crimei, aÈ™a cum cred È™i azi, a săvîrÈ™it eroarea de a-mi spune cu atîta exactitate data morÈ›ii Máriei? Poate, mă gîndesc acum, unde îl luasem pe nepregătite È™i n-a avut timp să reflecteze asupra pericolului la care se expunea. Dar e posibil È™i ca întîmplarea aceea să fi fost atît de îngrozitoare pentru viaÈ›a lui, încît tot ceea ce era legat de ea să fi rămas înscris în sufletul lui de singuratic cu litere de foc, inexorabil. Oricine poate să-È™i închipuie ce au putut să însemne acei treizeci de ani pentru acest individ (mort în 1965) ferecat în camera sa, veÈ™nic în întuneric, cugetînd zi È™i noapte la dragostea lui neînÈ›eleasă È™i la crima săvîrÈ™ită. Mă întorc acum la întîmplările din 1938. După cum îți spuneam, străbăteam pasajul Odesa È™i tocmai mă lovisem de o pereche de îndrăgostiÈ›i cînd am avut revelaÈ›ia aceea: ochii femeii din metrou erau exact ochii învățătoarei mele. Nu vreau să spun că păreau aceiaÈ™i, ci că erau literalmente ochii ei. Am ajuns în camera mea într-o stare asemănătoare celor pe care le încercam în halucinaÈ›iile din copilărie. Și m-am aruncat pe pat să-mi pun gîndurile în ordine. Nu È™tiu dacă È›i-am spus că în vremea aceea mă hotărîsem să trăiesc singur, părăsind-o pe M. È™i pe copilul nostru, la modul cel mai crud cu putință, datorită anumitor cuvinte rostite de canalia de R. La puÈ›in timp după aceea, ea a plecat în Argentina, iar eu am rămas cu coÈ™marurile mele, ca pe vremea copilăriei. A fost o epocă ruÈ™inoasă, mai ales, în ceea ce priveÈ™te munca mea în laborator. Goldstein mi-a mărturisit, mai mult ca pe o insinuare, că Irene Joliot-Curie era nemulÈ›umită de mine. Mă preocupa foarte mult raportul pe care l-ar fi putut trimite profesorului Houssay, căci înÈ›elegeam perfect efortul pe care-l făcuse pentru a mă trimite în FranÈ›a AsociaÈ›ia pentru Progresul ȘtiinÈ›ei! Sărmanul doctor Houssay! Dacă ar fi È™tiut el care erau preocupările È™i gîndurile mele fundamentale din perioada aceea!... ÃŽÈ›i povestesc acum principalele mele îndeletniciri, începînd cu faimoasa duminică: în fiecare zi, la ora la care coborîsem în Montparnasse, îmi scoteam bilet È™i mă aÈ™ezam pe o bancă în staÈ›ia metroului, supraveghind trecerea trenurilor. Rămîneam pe loc un ceas, două, trei, uneori o după-amiază întreagă. Și dacă o întîmplare atît de teribilă poate deveni speranÈ›a cuiva, încet-încet am început să-mi pierd această speranță. Pînă cînd, într-o noapte de iarnă, am intrat în biserica Saint-Eustache să ascult Patimile după Matei cu corul din Leipzig. Ascultam concertul stînd în picioare, aproape de o coloană, cînd am simÈ›it că ochii aceia erau aÈ›intiÈ›i din nou asupra mea EmoÈ›ia era atît de mare, încît nu aveam curajul să privesc înapoi. Și nici nu era nevoie. Din momentul acela mi-a fost imposibil să mai ascult muzica Iar cînd s-a terminat concertul, m-am îndreptat spre ieÈ™ire È™i m-am urcat în metrou ca un automat, convins în tot momentul că necunoscuta venea în urma mea Cînd am ajuns la Porte d'Orléans ― nici prin gînd nu mi-a trecut să cobor la Montparnasse ori să am grijă ca ea să nu coboare în Raspail sau în altă staÈ›ie ―, am ieÈ™it împins de mulÈ›ime È™i am lăsat-o să treacă înainte, abia îndrăznind să-i observ miÈ™cările cu coada ochiului. Am început să merg în urma ei. S-a îndreptat spre Parcul Montsouris, cotind de mai multe ori, pentru ca în cele din urmă să intre chiar pe străduÈ›a Montsouris. Am pîndit-o din colÈ›ul străzii. Ajungînd în faÈ›a unei porÈ›i mari, a scos cheia È™i a dispărut înăuntru. M-am apropiat de îndată ce a închis poarta, preÈ› de cîteva clipe neÈ™tiind ce să fac. Pe de altă parte, ce rost aveau toate astea? AÈ™a că, după aceste minute de aÈ™teptare stupidă, am făcut cale întoarsă, încercînd să merg exact pe acelaÈ™i drum pînă la staÈ›ia de metrou. Nu È™tiu din ce motiv, probabil mai mult intuitiv, am întors capul pe negîndite È™i am observat că cineva mă urmărise tot timpul. A dispărut cu toată viteza, ca cineva care e surprins făcînd un lucru neplăcut. Mi s-a părut că omul acela înalt È™i puÈ›in adus de spate care venise în spatele meu era R. Dar bineînÈ›eles că întunericul, ceaÈ›a È™i emoÈ›ia mea erau suficiente motive de îndoială. Oricum, m-am simÈ›it atît de zăpăcit, încît am intrat în prima cafenea pe care am întîlnit-o în drum ca să beau ceva tare. M-am gîndit îndelung la întîmplările din noaptea aceea Și, cu înclinaÈ›ia mea de a mă lăsa adormit de amintiri È™i închipuiri, pe măsură ce alcoolul îmi trezea vechile fantasme, m-am văzut pe uliÈ›ele din Rojas, iar după aceea în È™coală, contemplînd ochii Mariei Etchebarne, pînă cînd mi-a defilat prin faÈ›a ochilor tot ceea ce se petrecuse în noaptea de odinioară. Fuga aceea spre casa învățătoarei era atît de vie în sufletul meu, încît am simÈ›it că trebuia să alerg din nou către ea Către ea? Dar ce închipuire absurdă mai era È™i asta? Eram ameÈ›it, ameÈ›it bine de tot, dar am resimÈ›it exact aceeaÈ™i forță irezistibilă care mă împinsese în noaptea aceea de vară spre casa Mariei Etchebarne. AÈ™a că m-am ridicat È™i am străbătut din nou traiectul pe care-l făcusem mai înainte urmărind-o- pe necunoscută, pînă am ajuns la intrarea din străduÈ›a Montsouris. Ultima distanță am parcurs-o în fugă È™i, fără să È™ovăi nici măcar o clipă, am apăsat pe clanÈ›a acelei porÈ›i uriaÈ™e din secolul al XVII-lea N-am fost surprins deloc că nu era închisă cu cheia, aÈ™a că am intrat în curtea foarte mare È™i, ca È™i cînd aÈ™ fi fost condus de cineva, am urcat pe una din scările de lemn, neÈ›inînd seama de scîrțîitul treptelor, pînă la etajul al doilea, cînd am apucat-o pe un coridor luminat de o mică lampă murdară È™i meschină, pînă am ajuns în dreptul unei uÈ™i. Am deschis-o. Incăperea se afla în întuneric complet, dar de undeva, dintr-un colÈ›, se auzea un geamăt sfîșietor. Am pipăit peretele de lîngă ușă pînă am găsit întrerupătorul, am aprins lumina È™i am văzut-o pe necunoscută trîntită pe o canapea ponosită. IÈ™i È›inea mîinile peste față ca pe niÈ™te gheare, neîncetînd să geamă ca un animal muribund. Am rămas împietrit în prag, neîndrăznind să fac nimic, deÈ™i È™tiam foarte bine ce se întîmplase. Am fugit, clătinîndu-mă. Am ajuns în camera mea mai mult în salturi, m-am aruncat în pat È™i, cînd m-a luat somnul, m-au asaltat niÈ™te coÈ™maruri îngrozitoare. M-am trezit a doua zi, aproape la amiază. La început nu nii-am amintit amănuntele, dar încet-încet am reuÈ™it să-mi reconstitui momentele esenÈ›iale de peste noapte: concertul din biserică, ochii din spatele meu, ieÈ™irea etc. Cînd am retrăit amintirea acelei femei trîntite pe divan È™i gemînd ca un cîine în agonie, cu mîinile crispate peste față, acoperindu-È™i ochii, am început să tremur. M-am ridicat cu greutate, mi-am vîrît capul sub robinet È™i mi-am pregătit cafeaua. SimÈ›eam nevoia să-i povestesc cuiva toate astea È™i, în loc să mă duc la laborator, m-am dus la Bonasso. S-a trezit prost dispus. Că de unde pînă unde obiceiul acesta de a-l deÈ™tepta în zorii zilei. De fapt, glumea M-am aÈ™ezat pe marginea patului È™i un timp oarecare am rămas tăcut Bonasso căsca È™i-È™i trecea mîna peste față, ca È™i cînd vroia să-È™i măsoare exact barba de două zile. ― Există ani în care omul se trezeÈ™te fără nici un chef. S-a ridicat în capul oaselor, a mai căscat de cîteva ori È™i în cele din urmă s-a dat jos din pat, È™i-a pus papucii È™i s-a dus la baia de pe condor. Cînd s-a întors, a început să mă observe cu atenÈ›ie. ― Cu tine se întîmplă ceva, amice. S-a spălat în grabă È™i, în timp ce se È™tergea cu prosopul, nu mă pierdea din ochi nici o clipă. I-am povestit tărășenia de peste noapte. Bonasso a rămas cu prosopul în mînă, nemiÈ™cat, uitîndu-se la mine uluit ― Ce, nu mă auzi? l-am întrebat cu acreală Și-a pus prosopul la locul lui, privindu-mă mereu mai atent. Iritarea mea creÈ™tea din ce în ce mai mult ― Bătrîne, a spus el încruntat, azi-noapte ai fost cu mine È™i cu Alejandro Sux. N-o să-mi spui că nu-È›i aduci aminte. Parcă m-a pocnit cu ceva în cap. ― Cum adică împreună cu voi? ― BineînÈ›eles. Nebunul de Alejandro îți cerea sfatul în legătură cu ideea lui dintotdeauna de a face o Societate de ProtecÈ›ie. ― Societate de ProtecÈ›ie? ― Da, exact aÈ™a Una din societățile inventate de el în fiecare zi. Societatea de ProtecÈ›ie a Fizicienilor AtomiÈ™ti, mi se pare. Am rămas cu gura căscată Bonasso mă urmărea îngrijorat Am plecat cît mai repede, pretextînd că nu vreau să întîrzii de la laborator. Dar m-am dus glonÈ› pînă la Sux. Portarul mi-a spus că-l pot găsi în Dupont Latin. Și-ntr-adevăr, aici am dat peste el stînd de vorbă cu un francez. ― Ca să vezi ce coincidență, a spus el imediat ce m-a văzut, chiar azi-noapte îi explicam lui Sábato cum stau lucrurile. Dumneata È™tii, el lucrează la Laboratoarele Curie. Am înmărmurit. Și, cum am plecat, am început să-mi revizuiesc buzunarele: nici urmă de bilet de intrare la concertul de la biserica Saint-Eustache. BineînÈ›eles, s-ar fi putut să-l fi aruncat de îndată ce am ieÈ™it din biserică, aÈ™a cum fac mereu, cu mania mea de a arunca tot ce nu mi se pare necesar, chiar dacă am avut destul de tras din pricina asta, mai ales cînd descopăr eu însumi că bucățica de hîrtie zvîrlită se transformă pe negîndite într-un document de mare preÈ›. M-am dus pînă la Saint-Eustache È™i, cînd am văzut biserica, am avut certitudinea absolută nu numai că în noaptea care trecuse ascultasem concertul de aici, dar È™i că tremurasem de frig mai bine de o oră, stînd la coadă în faÈ›a intrării. ÃŽntreaga zi m-am gîndit la cele întîmplate È™i n-am scăpat de această obsesie pînă cînd nu mi-a venit ideea să refac drumul pe care-l străbătusem urmărind-o pe necunoscuta aceea. Am ajuns din nou la colÈ›ul străduÈ›ei Montsouris, recunoscînd fără nici o dificultate poarta aceea uriașă, din secolul al XVII-lea. Era deschisă. M-am oprit. Să intru? Și ce va urma după aceea? în cele din urmă, m-am decis să caut scara: totul îmi era cunoscut, dovadă evidentă că fusesem aici, chiar dacă ar fi fost doar în vis. Am urcat pînă la cel de al doilea etaj. Scîrțîitul treptelor de lemn m-a impresionat, chiar dacă acum eram în plină zi, ori poate tocmai de aceea. Am apucat-o pe coridor, apropiindu-mă fără grabă È™i din ce în ce mai temător de uÈ™a care dădea în camera sau în apartamentul „ei". Cîteva clipe am rămas nemiÈ™cat în faÈ›a intrării. Am privit în toate părÈ›ile, asigurîndu-mă că nu mă vedea nimeni È™i mi-am lipit urechea de tăblia uÈ™ii: nu se auzea nici cel mai mic zgomot. M-am dat înapoi, căutînd să recunosc un amănunt cît de cît important, dar nu am descoperit decît o mică plăcuță de faianță, veche È™i murdară, pe al cărei fond celest se afla o singură literă albă: H. După cîteva clipe de È™ovăială, am coborît. La ieÈ™ire, dînd cu ochii de portăreasa căreia nu-i scăpa nimic, am avut inspiraÈ›ia s-o întreb: ― DomniÈ™oara de la etajul doi, de la H. nu-i acasă? Bătrîna È™i-a potrivit ochelarii care trebuie că aveau aceeaÈ™i vîrstă cu plăcuÈ›a de faianță celestă È™i m-a studiat îndelung, aÈ™a cum o fac martorii la un proces, încercînd să-l recunoască pe cel bănuit. ― Doamna Verrier, vreÈ›i să spuneÈ›i, m-a corectat ea ― Da, doamna Verrier. ― A avut un accident, domnule. Acum e la spital. ― Un accident? Mi-a fost teamă că-mi recunoaÈ™te tremurul vocii. Aproape că am rostit „vitriol în ochi", dar mi s-au muiat picioarele. M-am sprijinit de canatul porÈ›ii. ― Nu vă simÈ›iÈ›i bine? m-a întrebat ― Ba da, nu am nimic. TotuÈ™i, am avut suficienta luciditate sau viclenie de a întreba la ce spital se afla, căci altfel harpia ar fi fost în stare să intre la bănuieli. M-am întors în camera mea pentru a mă confrunta cu realitatea. Am luat în mîini statueta mandarinului: cel puÈ›in aceasta era ceva concret È™i-mi dovedea că în duminica respectivă fusesem în Marche aux Puces. Dar restul? Și tipul înalt È™i slab care mă urmărise nu fusese, oare, acelaÈ™i R.? Chiar în zilele acelea sosise Cecilia Mossin cu o scrisoare de recomandare din partea lui Sadosky. Vroia să lucreze în raze cosmice, dar n-am fost de acord. După părerea mea, trebuia să lucreze cu mine în laborator. O sclavă, m-am gîndit eu cu viclenie, în toată harababura gîndurilor de care nu mai scăpăm. Fată bună. Am prezentat-o Irenei Joliot-Curie, a acceptat-o de la bun început È™i imediat venise la lucru în È™orÈ›uleÈ›ul alb È™i scrobit. Mă vedea sosind la zece sau unsprezece dimineaÈ›a, nebărbierit È™i încă somnoros. Asista la discuÈ›iile mele cu madame Joliot cu o groază sacră. Tot pe atunci s-a întîmplat să apară Molinelli cu cineva care arăta aÈ™a cum trebuie să fi arătat TroÈ›ki pe cînd era student: absolut la fel, doar că era ceva mai scund È™i foarte slab din cauza foamei. Coroiat, nasul lui era foarte ascuÈ›it, însă purta aceiaÈ™i ochelari fără ramă ca È™i conducătorul bolÈ™evic, avea aceeaÈ™i frunte lată È™i acelaÈ™i păr răvășit. Foarte vie, privirea lui țîșnea din niÈ™te ochi scăpărători, plini de lumină. Observa totul în jurul său, cu acea aviditate intelectuală pe care numai un evreu o poate avea, aviditate care face ca un evreu analfabet abia sosit din ghetoul de la Cracovia să fie în stare să asculte cu toată fervoarea, ore în È™ir, o expunere asupra teoriei relativității fără să înÈ›eleagă un singur cuvînt Omul acesta era capabil să moară de foame, aÈ™a cum o arătau È™i hainele ponosite, moÈ™tenite de la cineva mai mare decît el, numai pentru a se putea preocupa de cunoaÈ™terea celei de a patra dimensiuni, de cvadratura cercului sau de existenÈ›a lui Dumnezeu. Nu È™tiu dacă È›i-am spus că Molinelli, uriaÈ™ cum era È™i destul de gras, avea o oarecare asemănare cu Charles Laughton, cu guÈ™a lui sforăitoare È™i gura întredeschisă mereu, încît oricînd ar fi putut să i se scurgă un fir de bale. Contrastul cu cel care îmi amintea de TroÈ›ki era atît de grotesc, încît, dacă nu m-aÈ™ fi aflat în zilele acelea într-o stare psihică foarte bună, mi-ar fi fost greu să-mi stăpînesc hohotele de rîs, chiar È™i cunoscînd foarte exact bunătatea lui Molinelli. ÃŽn mod ciudat, Molinelli a È›inut să stăm de vorbă într-un loc mai retras. Tabloul pe care îl formam împreună cu grăsanul È™i prea plăpîndul È™i atît de nervosul său însoÈ›itor nu era cel mai potrivit pentru ca Cecilia È™i Goldstein să-È™i schimbe părerea pe care È™i-o făcuseră despre viitorul meu în cele ale È™tiinÈ›ei. AÈ™a că se uitau la mine cu atenÈ›ie, ca È™i cînd ar fi privit pe cineva gata să leÈ™ine în mijlocul străzii Ne-am retras toÈ›i trei într-un colÈ› în care, urmăriÈ›i pe mai departe de Cecilia È™i Goldstein, puteam să le părem o caricatură printre electrometre. Cu voce scăzută, de conspirator, Molinelli mi-a spus că prietenul său Citronenbaum (cu C, m-a avertizat el) vroia să mă consulte în legătură cu cîteva lucruri foarte importante de alchimie. L-am privit cu nedumerire: ochii lui scăpărau de fanatism. Sentimentele pe care le încercam erau foarte amestecate, căci, pe de o parte, îmi venea să rid, ispitindu-mă ideea de a-i asocia micimea cu automobilele Citroen, dar, pe de altă parte, prezenÈ›a lui mă emoÈ›iona într-un mod aparte. Alchimia, a repetat el cu glas neutru. ― Ce părere ai de Thibaud? m-a întrebat Molinelli. De Thibaud? Nu È™tiam prea multe despre el, citisem cîndva o cărÈ›ulie de popularizare. Și despre Helbronner? Helbronner era un fizician È™i un chimist, da, bineînÈ›eles. ― Expert la tribunale, m-a informat tînărul Citronenbaum fără a-È™i lua ochii vioi de pe mine, ca È™i cînd ar fi vrut să mă prindă cu o greÈ™eala. Expert la tribunale? Da, expert în alchimie. Expert în alchimie? Nu È™tiam ce atitudine să iau, dar m-am gîndit că cel mai bun lucru era să par foarte liniÈ™tit È™i indiferent Molinelli a dat să mă ajute: întotdeauna dai peste oameni care inventează cîte ceva, maÈ™ini perpetuum-mobile, alchimie etc. Dar nu acesta era lucrul cel mai important: Citronenbaum (a făcut un gest în lături, arătîndu-mi-l) reuÈ™ise pe această cale să intre în legătură cu o persoană deosebit de valoroasă. Citisem, cumva, cărÈ›ile lui Fulcanelli? Nu, nu-l cunoÈ™team ― Trebuie să-l citeÈ™ti neapărat, mi-a zis Molinelli. Perfect, È™i dacă vă pot fi de vreun folos, cu plăcere. Molinelli a dat din cap, vroind să spună „asta n-are importanță" sau „e vorba de cu totul altceva". Individul dispăruse exact în momentul în care s-a anunÈ›at fisiunea atomului de uraniu Cine dispăruse? Fulcanelli? Nu, era vorba de alchimistul pe care Citronenbaum îl cunoscuse prin intermediul lui Helbronner, un tip misterios. Și, în cazul ăsta, de ce-mi vorbeau de Fulcanelli? Pentru că, după părerea lor, putea să fie una È™i aceeaÈ™i persoană, adică Fulcanelli È™i alchimistul. ― Tu È™tii ― mi-a spus Molinelli, privind cu o oarecare teamă spre Cecilia È™i Goldstein, care se uitau la noi fascinaÈ›i, fără a mai face ceva ―, tu È™tii că există un mare mister în jurul lui Fulcanelli. ÃŽn momentul acela s-a produs un lucru neaÈ™teptat, de care mi-e ruÈ™ine È™i azi, pentru că era în total dezacord cu neliniÈ™tea ce mă stăpînea pe atunci, răpindu-mi pînă È™i somnul: am început să rîd ca un isteric. Cu gura căscată È™i uriaÈ™a lui gușă, Molinelli s-a arătat foarte surprins de atitudinea mea ― Ce-i cu tine? m-a întrebat el. Am săvîrÈ™it greÈ™eala cea mai tîmpită de care eram în stare: în loc să-i ascund motivul rîsului, i l-am mărturisit: Molinelli È™i Fulcanelli. Mi-am È™ters ochii cu batista È™i, pregătindu-mă să-i ascult din nou pe vizitatorii mei, mi-am dat seama de prostia pe care o săvîrÈ™isem: Molinelli continua să rămînă cu gura căscată, într-o muÈ›enie înfricoșătoare, iar prietenul său ajunsese la maxima tensiune electrică a ochilor săi. Imediat după aceea, s-au privit între ei È™i au plecat fără să-È™i ia la revedere. ÃŽn primele clipe nu È™tiam ce să fac. M-am întors ca să-i pot vedea pe Cecilia È™i Goldstein, care rămăseseră nemiÈ™caÈ›i, urmărind scena. După aceea am alergat spre ieÈ™ire. Strigîndu-l pe Molinelli. Dar nu m-a luat în seamă. Am stat pe loc, privindu-i cum se îndepărtau pe coridor: unul, uriaÈ™ È™i urît; celălalt mărunÈ›el, într-un costum moÈ™tenit. M-am întors în laborator, m-am aÈ™ezat È™i am rămas pe gînduri. Timp de cîteva zile am fost foarte deprimat, nereuÈ™ind să dorm, iar dacă adormeam totuÈ™i, îndată cădeam în visele mele îngrozitoare. Unul din visele acestea nu avea în aparență nimic grav, dar m-am trezit foarte agitat înaintam printr-unul din subsolurile Laboratorului, intram în camera lui Lecoin È™i îl vedeam din spate, aplecat asupra unor plăci. Numai că în clipa cînd l-am strigat È™i s-a întors spre mine, avea chipul lui Citronenbaum. De ce m-am trezit agitat? Nu È™tiu. Poate că mă mustra conÈ™tiinÈ›a pentru modul în care mă comportasem cu bietul Molinelli. M-am ridicat hotărît să-l caut pentru a-i cere iertare. TotuÈ™i, cînd s-a luminat de ziuă È™i m-am dat jos din pat, eram convins că visul acela nu era rezultatul simplului sentiment de vinovăție, ci al unui fapt mult mai profund. Dar ce anume? M-am dus glonÈ› pînă la vizuina sa plină de hîrÈ›oage cabalistice. Era foarte devreme, căzuse brumă È™i sub sclipirea acesteia cupola Panteonului m-a făcut să mă simt mai mult melancolic decît preocupat Conflictele cu R. păreau să fi rămas mult în urmă, sentimentului de teamă luîndu-i locul această melancolie pe care o simÈ›eam din ce în ce mai puternică în Parisul acela din 1938. Am urcat pînă la camera lui È™i am ciocănit de mai multe ori, bănuind că încă dormea. Cînd mi-a răspuns È™i i-am spus cine eram, s-a produs o tăcere totală, care a durat peste aÈ™teptările mele. Nu È™tiam cum trebuie să procedez. Pe de altă parte, nu vroiam să plec fără a-mi cere iertare. ÃŽn cele din urmă, m-am apropiat de ușă È™i i-am spus cu glas tare că trebuia să mă ierte, că mă simÈ›eam prost, chiar foarte prost È™i că rîsul acela fusese ceva isteric. Þi-am spus că era un om foarte bun (a murit acum cîțiva ani), incapabil să poarte mînie. AÈ™a că a terminat prin a-mi deschide uÈ™a È™i, în timp ce se spăla, m-am aÈ™ezat pe o sofa cu trei picioare: un teanc de cărÈ›i de ocultism È›inea locul celui de al patrulea picior. Am încercat să mă explic, dar, cu un gest de mult tact, mi-a cerut să n-o fac. ― ÃŽmi pare rău pentru Citronenbaum, a spus el, deÈ™i nu mi-a explicat de ce, lăsîndu-mă fără să È™tiu ce stare anume provocase rîsul^ meu în fiinÈ›a aceea măruntă È™i fanatică ÃŽn timp ce se È™tergea cu prosopul, a adăugat: numai pentru el. Mi-era ruÈ™ine, fapt pe care bănuiesc că l-a observat, pentru că a avut generozitatea să schimbe vorba, în timp ce pregătea cafeaua. TotuÈ™i, am insistat, rugîndu-l să-mi spună ce vroiau să afle de la mine de îmi făcuseră vizita aceea împreună. A ridicat mîna ca È™i cînd ar fi vrut să spună că nu era nimic important È™i s-a apucat să-mi vorbească despre ceea ce i se întîmpîase o zi mai înainte, cu Bonasso. ― Te rog, am insistat eu. Atunci, într-un mod incoerent, a revenit la Fulcanelli. A căutat una din cărÈ›ile acestuia È™i mi-a dat-o: trebuia s-o citesc. ― Tu È™tii, nu l-a mai văzut nimeni niciodată. Vezi, cartea asta e din 1920. După douăzeci de ani nu există nimeni care să poată spune cine este. Și editorul? A negat, dînd din cap. ÃŽmi aminteam de cazul Bruno Traven? Manuscrisele soseau prin poÈ™tă. ÃŽn cazul lui Fulcanelli se È™tia, cel puÈ›in, că acestea erau aduse de un anume Canseliet. ÃŽn cazul ăsta, era uÈ™or de aflat cine era autorul. Nu, pentru că acest Canseliet refuzase în mod sistematic să spună cine era îmi dădeam, deci, seama cît de importantă era întîlnirea mea cu Citronenbaum? Nu, nu-mi puteam da seama. Păi bine, omule, Helbronner era expert la tribunal È™i cunoscuse în mod direct mai mulÈ›i alchimiÈ™ti, adevăraÈ›i sau presupuÈ™i, într-o zi l-a trimis pe Citronenbaum să stea de vorbă cu un domn care lucra în laboratorul de experienÈ›e al Societății de Gaz. Acest domn l-a avertizat că atît Helbronner, cît È™i Joliot È™i colaboratorii săi, pentru a nu vorbi decît de francezi, se aflau pe marginea abisului. I-a vorbit de experienÈ›ele pe care le făceau cu deuteriu È™i i-a spus că lucrurile acestea erau cunoscute de anumiÈ›i oameni cu secole în urmă È™i că, dintr-un motiv necunoscut, cînd au ajuns cu experienÈ›ele la un anume punct, au arhivat totul, păstrînd această taină È™i spunînd ceea ce descoperiseră într-un limbaj care părea absurd, dar care, în fond, era un limbaj cifrat. I-a explicat că, mai mult, nici nu era nevoie de electricitate È™i acceleratori, fiind suficiente anumite dispuneri geometrice de substanÈ›e extrem de pure pentru a dezlănÈ›ui puterea nucleară. De ce fusese trecut totul sub tăcere? Pentru că, spre deosebire de fizicienii moderni, moÈ™tenitori ai acelor saloane iluministe È™i libertine din secolul al XVIII-lea, alchimiÈ™tii aceia aveau un interes fundamental religios. BineînÈ›eles, nu era vorba de absolut toÈ›i alchimiÈ™tii: existaseră, în marea lor majoritate, destui gură-spartă È™i È™arlatani, oameni care îndrugau verzi È™i uscate unui rege ori unui oarecare duce, ter-minînd, de obicei, cu funia de gît Nu, el vorbea despre alchimiÈ™tii cei mari È™i cinstiÈ›i, despre cei iniÈ›iaÈ›i cu adevărat, despre È™irul acela de oameni precum Paracelsus ori contele de Saint-Germain È™i chiar de Newton. CunoÈ™team, m-a întrebat el, cuvintele atît de ambigue, dar atît de semnificative rostite de Newton la Academia Regală? în ele se afla toată istoria alchimiei, cel puÈ›in cea care ajunsese pînă la noi, oameni materialiÈ™ti, precum sîntem cu toÈ›ii în această civilizaÈ›ie. Tot aici era vorba de transformarea cuprului în aur È™i alte născociri, în fond niÈ™te simple aplicaÈ›ii a ceva mult mai ameÈ›itor È™i mai profund. EsenÈ›ialul consta în însăși transformarea cercetătorului, secret foarte vechi, rezervat în fiecare secol pentru unul sau doi privilegiaÈ›i. Marea Operă. Am rămas pe gînduri, sorbindu-ne cafeaua în tăcere. ― Și omul acesta a dispărut de puÈ›in timp? am întrebat ― Da, imediat ce ziarele din toată lumea au început să vorbească de fisiunea atomului de uraniu. Dar de ce să fi dispărut? Nu înÈ›elegeam nimic. A dat din umeri. Ipoteza lui Citronenbaum era că omul de la Societatea de Gaz era tocmai Fulcanelli. Un alt prieten al lui, un anume Berger, era de aceeaÈ™i părere. Mă gîndeam la tot ce aflasem, dar nu reuÈ™eam să înÈ›eleg de ce veniseră să mă vadă. ― Asta e o poveste foarte lungă, mi-a spus el. Și îl priveÈ™te foarte mult pe Citronenbaum. Dar, din nefericire, acum e prea tîrziu. Nu cred că mai vrea să te vadă. M-am enervat: îi dădusem toate explicaÈ›iile comportării mele. Da, e drept Dar Citronenbaum era o persoană deosebită. Și, privindu-mă în ochi, a adăugat cu gravitate: ― Un geniu. L-am întrebat dacă avea să-l vadă în scurt timp. BineînÈ›eles. Dar mi-am dat seama că, cel puÈ›in deocamdată, nu mai aveam ce face pentru a îndrepta lucrurile. ÃŽn zilele următoare am rătăcit dintr-o parte într-alta, încercînd să-mi pun gîndurile în ordine, dar nu am ajuns la nici un rezultat Atunci am hotărît să mă îndepărtez cît de cît de obsesiile mele È™i m-am apucat să caut în librăriile din Bulevardul Saint-Michel o gramatică franco-albaneză. Cînd i-am povestit asta lui Bonasso, s-a uitat la mine ca la un nebun. ― Gramatică spaniolo-albaneză nu există. Tocmai de aceea, i-am spus eu. A continuat să mă privească fix, cu multă atenÈ›ie, poate că unde se răspîndise zvonul că nu prea eram sănătos la minte. Am izbucnit în hohote de rîs. ― Nu, bătrîne. Gramatica asta o caut din cauza mamei. Jumătate din sîngele ei este albanez, dar întotdeauna ne-a spus că nu cunoaÈ™te limba albaneză. Iar eu È™tiu că nu-i adevărat A rămas surprins de obîrÈ™ia mamei mele, dar a adăugat că nu i se părea un motiv prea serios pentru a studia această limbă atît de inutilă. Ca È™i cînd ai învăța gaelica. ― Ascultă, întotdeauna mi-au plăcut limbile străine. Poate că într-o altfel de viață m-ar fi pasionat lingvistica Dar nu numai pentru asta. Poate că e vorba de o problemă psihologică È™i familială. Mama urăște originea ei albaneză, iar pe mine mă pasionează. Albanezii nu au dat nici un inventator, nici un mare învățat sau un nume artist ― Mai rău ca bascii. ― Exact E foarte bine că-i asemeni cu bascii ― Și-atunci, în afară de faptul că te-a născut pe tine, ce alt merit găseÈ™ti că ar avea poporul acesta? ― E un popor de războinici pe care nu l-a putut subjuga nimeni niciodată. Să nu uităm, ei sînt vechii iliri È™i macedoneni. Se aflau aici înaintea grecilor. Filip È™i Alexandru cel Mare erau albanezi È™i e foarte probabil ca È™i Aristotel să fi fost albanez. AÈ™a că, vezi, nu erau chiar niÈ™te proÈ™ti. Dar nu lucrul acesta mă fascinează, ci curajul lor. CunoÈ™ti povestea lui Skanderbeg? Bonasso, care pe vremea aceea umbla cu ESTETICA lui Croce sub braÈ›, mi-a spus că avea lucruri mai importante pentru a citi. ― PrinÈ›ul George Castriotu, supranumit Skanderbeg, a È›inut la distanță un sfert de secol armatele turceÈ™ti din Balcani. GraÈ›ie lui a supravieÈ›uit republica VeneÈ›ia È™i, poate, chiar întregul Occident ― Foarte bine, bătrîne, dar ăsta nu-i un motiv pentru a umbla ca un apucat după o gramatică franco-albaneză. ― Nu de asta umblu după ea, È›i-am spus că e din cauza mamei. Intotdeauna m-a pasionat istoria albanezilor È™i ura pe care o are mama împotriva lor. Am încercat s-o conving că nu-i bine, dar a fost inutil. Din cauza tatălui. ― Ce s-a întîmplat cu tatăl ei? ― Mama îl detesta. A făcut să-i moară soÈ›ia, adică bunica mea, la numai treizeci de ani. Femeile È™i vinul, înÈ›elegi? ― Și ce legătură are asta cu Skanderberg? ― Skanderbeg È™i nu Skanderberg. Bunicul meu era de origine albaneză, iar bunica era italiancă. ― Cum era de origine? Era sau nu era albanez? ― Ai răbdare. Cînd Skanderbeg È™i-a simÈ›it sfîrÈ™itul aproape È™i È™i-a dat seama că luptătorii feudali, pe care numai el era în stare să-i È›ină uniÈ›i, aveau să se despartă, ceea ce, mai mult ca sigur, le-ar fi îngăduit turcilor să radă absolut totul, i-a cerut aliatului său, regele de la Neapole, să-i permită să-È™i stabilească ofiÈ›erii È™i luptătorii cei mai buni în teritoriul italian, mai exact în Sicilia È™i Calabria. AÈ™a se explică prezenÈ›a lor aici la jumătatea secolului al XV-lea Și ca să-È›i dai seama ce înseamnă astfel de oameni, află că își păstrează limba pînă în zilele noastre È™i că nu È™i-au predat niciodată armele. BineînÈ›eles, în general, italienii îi dispreÈ›uiau. Erau ca un buboi. Și acum închipuieÈ™te-È›i drama din casa bunicii mele, care nu numai că era italiancă, dar mai era È™i dintr-o familie foarte importantă. Cînd străbunica mea, care era văduvă È™i se purta ca o tigroaică, donna Giuseppina Cavalcanti, a aflat că fata ei era curtată cu neobrăzare de individul acela înalt È™i mîndru, a început să urle. Numai că fratele bunicului era un preot cu multă influență, prieten cu marchizul de Santo Martino (era preceptorul copiilor lui) È™i, chiar sub sumbrele amenințări ale donnei Giuseppina, s-a hotărît căsătoria AÈ™a că albanezul a pus Ia un loc viile, măslinii È™i pămîntul cu femeile È™i vinul. Vezi? ― Ce să văd? ― Din ce cauză îi detesta mama pe albanezi È™i din ce motiv umblu după o gramatică franco-albaneză. ― Ai o logică de fier. Și cum sună limba asta? ― ÃŽntr-o zi am spionat-o pe mama vorbind cu un unchi. Dacă, să zicem, te afli la Anvers È™i vezi un anunÈ› care zice uitgang, presupui că e ceva în germană în albaneză nu există nici un indiciu de recunoaÈ™tere, un astfel de anunÈ› putînd însemna fumatul interzis sau ieÈ™ire. Din cîte se pare, e o limbă înrudită cu lituaniana Dar are foarte multe cuvinte din greacă È™i turcă. ― Toate astea le-ai aflat lipindu-È›i urechea de tăblia uÈ™ii. ― Șapte cazuri de declinaÈ›ie. ― Minunat, o tîmpenie. Și, cum nu ai altceva de făcut, ai găsit asta. Dacă te prinde bătrînul Houssay, nu te văd bine. ― ÃŽnchipuieÈ™te-È›i că din pricina celor patru cazuri din germană simÈ›eam că înnebunesc. Și asta nu-i totul. ― Cum adică nu-i totul? ― Nu uita fonetica. ÃŽÈ›i dau un exemplu: Hotchka înseamnă un fel de gogoașă friptă în ulei. Acum, ca să pronunÈ›i cuvîntul, mai întîi te pregăteÈ™ti ca È™i cînd ai pronunÈ›a h-ul nostru, apoi apropii limba de dinÈ›ii de sus. AÈ™a După aceea, strîngi mandibulele, dar nu de tot, pentru ca sunetul să poată ieÈ™i prin această deschizătură, în timp ce îți È›uguieÈ™ti buzele. Uite aÈ™a. Bonasso mă privea cu ochii mari, plin de gravitate. ― Ai răbdare, i-am spus. Pe vremea aceea citeam cu toÈ›ii LES MAMELLES DE TIRESIAS. Am căutat în bibliotecă LA FEMME ASSISE. ― Uite ce spune Apollinaire despre Canouris, prietenul său albanez: vitalitate supraomenească È™i predispoziÈ›ie spre sinucidere. Cele două trăsături par incompatibile, nu? Ei bine, după părerea mea, aceasta este una dintre caracteristicile rasei. Bonasso a verificat citatul cu toată atenÈ›ia, ca È™i cînd ar fi fost vorba de o clauză contractuală. După aceea a continuat să se uite la mine de parcă aÈ™ fi fost bolnav de o boală incurabilă. ― Mă duc la DOME, a adăugat într-un tîrziu. M-am hotărît să-l însoÈ›esc. Erau aici Marcelle Ferry, Tristan Tzara È™i Dominguez. ÃŽÈ™i petreceau timpul jucîndu-se cu cuvintele: ― Ce reprezintă o cutie de sardele de o sută de metri lungime? Un camuflaj mongol. ― Ce este minutul tragic? Iubirea unei flori uitate. ― Ce înseamnă minotaurul prînzului? Pustiul. De la o masă apropiată, Alejandro Sux continua să se vaiete: războiul e la doi paÈ™i È™i voi vă È›ineÈ›i de prostii. Dominguez l-a privit cu duioÈ™ia lui de bou adormit Sux m-a întrebat despre povestea cu uraniuL Trebuia organizat urgent un comitet Avea pînă È™i sigla: DEFENSA. Aceasta era slăbiciunea lui, să organizeze comitete È™i societăți. Pe hîrtie, bineînÈ›eles. Ultima dintre ele fusese Liga împotriva Folosirii Chiuvetei de Aluminiu în Bucătărie. Indată ce i-am vorbit de uraniu, s-a È™i gîndit la o societate. ― Importantă este o siglă bună, ceva care să fie reÈ›inut uÈ™or. DEFENSA: Defensa EminenÈ›ilor Fizicieni, Electricieni È™i Natura-liÈ™ti, Societate Anonimă. Faptul că un lucru atît de absurd se organiza sub forma unei Societăți Anonime (nebunia, combinată cu un bun-simÈ› comercial) mă făcea să rîd. Ceea ce l-a enervat mult pe Sux. Dar de ce electricienii? Și asta mă făcea să rîd: ideea cea mai simplă despre ceea ce poate să fie un laborator atomic. La dracu, asta e pentru siglă. Nu-mi explicase că sigla trebuie să-È›i sară în ochi È™i să se reÈ›ină cu uÈ™urință? Aha, da, în cazul ăsta e bine. Cei trei renunÈ›aseră la jocul lor. Dominguez, ca È™i cînd ar fi îndeplinit un ritual foarte trist È™i foarte plictisitor, cu privirile lui de bou melancolic È™i buzele căzute, descurajat, începuse să-i înjure pe trecătorii cu înfățiÈ™are de francezi. Sîmbăta È™i duminica (explica el), aici, la DOME, se umple totul cu francezi È™i burghezi scîrboÈ™i. ÃŽn cele din urmă s-a ridicat cu multă greutate, uriaÈ™ È™i cu mers clătinat, pentru a-l înjura cît mai de aproape pe un bătrînel cu barbă albă È™i Legiunea de Onoare la rever. Impreună cu soÈ›ia sa, își consuma în liniÈ™te un Richard. Dominguez s-a înclinat în faÈ›a lor, într-o reverență asemănătoare cu cele pe care le fac la circ elefanÈ›ii dresaÈ›i, rostind în franceza lui detestabilă Madame, Monsieur, iar apoi, luînd una din mănuÈ™ile doamnei, a început să muÈ™te din ea, ca È™i cînd ar fi vrut s-o mănînce. Paralizat de spaimă, bătrînelul nu avea curajul să facă nici cea mai mică miÈ™care. Deodată, însă, s-a ridicat în picioare cu o violență în contrast cu statura sa: era scund È™i pipernicit Dominguez s-a oprit din îndeletnicirea aceea, privindu-l cu acea duioÈ™ie exagerată de care numai el era în stare, datorită ochilor mari È™i albi È™i feÈ›ei sale acromegalice aplecate într-o parte, cu delicateÈ›e. Sux, care privea evoluÈ›ia inevitabilă a scandalului, plătise consumaÈ›ia È™i, apucîndu-mă de mînă, m-a obligat să ies împreună cu el, amintindu-mi ce s-a întîmplat cu noi toÈ›i cînd, într-un caz asemănător, își făcuse apariÈ›ia pugilistul peruan. Nici n-am apucat să ieÈ™im bine, că scandalul se aprinsese de-a binelea. Sux era indignat ― MaimuÈ›oiu! a exclamat el imediat ce am luat loc la o masă din LA COUPOLE. Vine războiul È™i ei se È›in numai de tîmpenii. A scos o bucată de hîrtie È™i a notat cîteva cifre. ― ToÈ›i cei care aderă trebuie să achite un dolar pe an. Am profitat de sosirea lui Wilfredo Lam pentru a mă face nevăzut Nu aveam nici o È›intă anume, duminicile fiind zilele mele de tristeÈ›e. Am mers la întîmplare, dar m-am trezit pe strada Grande Chaumiere. Fără să-mi dau seama, paÈ™ii mă purtaseră spre casa lui Molinelli. Am urcat È™i l-am găsit, ca de obicei, prepa-rîndu-È™i cafeaua Părea să fi auzit conversaÈ›ia cu Sux. ― Se anunță sfîrÈ™itul, a rostit el. ― SfîrÈ™itul? Și ce anunță sfîrÈ™itul acesta? ― Fisiunea uraniului. Cel de al doilea Mileniu. Iar tu ai avut privilegiul de a te afla atît de aproape de acest eveniment Molinelli, ca È™i fratele meu, Vicente, obiÈ™nuia să poarte în buzunare tot felul de bucăți de hîrtie care mai de care mai învechite, îndoite la întîmplare sau mototolite de-a binelea. Dar nimic la întîmplare: aici avea scrisori, planuri, schiÈ›e, însemnări È™i note privind diversele cheltuielr. A căutat printre ele o diagramă È™i mi-a pus-o în față: aici se află ConstelaÈ›ia PeÈ™tilor, iar aici Soarele. Cînd Soarele intră în PeÈ™ti, apare Iisus Cristos, iar evreii își încep Exodul. Acesta È›ine 2000 de ani. Acum, cînd se apropie sfîrÈ™itul acestei perioade, se întorc la pămînturile lor. Și acest lucru prevestea un altul, fundamental, pentru că poporul evreu are un destin misterios, supranatural. Fără să i-o fi spus, m-am gîndit la Citronenbaum. Cu un creion scurt È™i ros în dinÈ›i, Molinelli a continuat să-mi indice alte amănunte din diagramă: acesta e Vărsătorul. Acum, după 2000 de ani, intrăm sub Vărsător. După aceasta, ridicîndu-È™i privirile spre mine È™i aÈ›intindu-mă cu creionul, a adăugat: ― Intrăm sub zodia Marilor catastrofe. Ce fel de catastrofe? Pentru început, un război înfiorător È™i o mare încercare pentru evrei. Numai că n-or să poată să-i extermine pe toÈ›i, fiindcă le mai rămîne de îndeplinit încă o misiune deosebită. Cu creionaÈ™ul bont a scris pe dosul uneia din multele hîrtii, cu litere de tipar, înconjurindu-le cu un chenar apăsat, două cuvinte: MISIUNEA ULTIMA după care a continuat să se uite la mine grav, dar liniÈ™tit. Aceste catastrofe aveau o legătură directă cu puterea atomului. Marii înÈ›elepÈ›i Lama preziseseră mai demult că aceste cataclisme vor fi începutul Luptei Decisive pentru stăpînirea lumii. AtenÈ›ie, însă: nu au vorbit de politică. Ar fi fost o mare greÈ™eală să fi presupus că era o simplă acÈ›iune politică. Nici vorbă. Puterile politice (FranÈ›a, Germania, Anglia) erau numai modul în care această LUPTà (a trecut È™i acest cuvînt cu litere mari) se va manifesta în faÈ›a oamenilor. Pentru că dincolo de această aparență se afla ceva mult mai grav: Hitler era Anticristul. Umanitatea se găsea acum în cea de a Cincea Rundă. A Cincea Rundă? Da, adică momentul în care È™tiinÈ›a È™i raÈ›iunea ajungeau la puterea lor maximă. O măreÈ›ie sinistră. Pe nesimÈ›ite, însă, se pregăteau bazele unei noi concepÈ›ii spirituale despre univers. Conti-nuînd să-mi indice semnele din diagramă, mi-a spus: ― SfîrÈ™itul civilizaÈ›iei materialiste. Eram din ce în ce mai tulburat, pentru că tot ceea ce îmi spunea părea să aibă o legătură cu întîlnirea mea cu R. È™i cu scena care se produsese între noi. Știam eu cu ce corespunde cea de a Cincea Rundă în profeÈ›ia orientală? Nu, nu È™tiam. Corespundea, după Ioan, cu Cel de al Cincilea înger al Apocalipsului. Mesagerii Noilor Timpuri erau mai întîi Uranus, apoi Pluton. Ei se vor face prezenÈ›i cu vulcani în erupÈ›ie È™i vor marca limitele dintre cele două ere. Marea răscruce. ― Pluton ― a rostit el, lovind cu creionul bucățile de hîrtie ― va stăpîni reînnoirea prin distrugere. După un răstimp de tăcere în care mi s-a părut că vrea să vadă pînă în adîncul ochilor mei, a adăugat aceste cuvinte surprinzătoare: ― Eu È™tiu că tu È™tii ceva important Poate nu încă foarte limpede. Dar există ceva în ochii tăi. N-am spus nimic, m-am aplecat peste masă È™i am început să amestec cu linguriÈ›a în ceaÈ™ca de cafea L-am auzit continuîndu-È™i discursul: ― Pluton stăpîneÈ™te lumea interioară a omului. El va fi cel care va destăinui marile taine ale sufletului, abisurile mării È™i misterioasele lumi subpămîntene ce se află sub jurisdicÈ›ia lui. Mi-am ridicat privirile spre el, iar el, după cîteva minute de tăcere, aÈ›intindu-mă iarăși cu creionaÈ™ul bont, mi-a spus: ― ÃŽn clipa de față străbatem cel de al treilea È™i ultimul decan al PeÈ™tilor, aflat sub stăpînirea Scorpionului, sub care Uranus e un exaltat Sex, distrugere, moarte! A scris È™i aceste ultime cuvinte cu litere mari pe o hîrtie murdară, apoi a continuat să mă privească atent, ca È™i cînd eu aÈ™ fi fost implicat în tot ceea ce îmi spusese. ÃŽncepuse să se întunece. I-am explicat că mă simÈ›eam foarte obosit È™i că vroiam să dorm. ― Foarte bine, mi-a spus el, punîndu-mi o mînă pe umeri. Foarte bine. M-am dus acasă, dar n-am putut să adorm. Cuvintele lui Molinelli, întîmplările din strada Montsouris È™i chipul lui Citronenbaum mă urmăreau din toate părÈ›ile. Þi-am spus mai înainte că faÈ›a lui Citronenbaum semăna cu cea pe care o avea, probabil, TroÈ›ki în perioada cînd era student Acum, asemănarea aceasta nu mi se mai părea atît de mare. Poate că mă impresionaseră asemănarea fizică È™i fanatismul privirilor acelora care fulgerau în spatele ochelarilor fără ramă. Nu, nu putea fi numai asta Sau, cel puÈ›in, aceasta nu era totul. Dar ce însemna pentru mine acest tot? Costumul ponosit, moÈ™tenit de la cineva mult mai corpolent, umerii ascuÈ›iÈ›i È™i înguÈ™ti, pieptul tras înapoi, mîinile slabe È™i nervoase. Dar în homunculul acela posedat de un adevăr suprem mai exista ceva, ceva pe care, chiar dacă îl bănuiam, nu eram în stare să mi-l definesc. Ceea ce îi conferea acel aer teribil putea să fie exact acest „adevăr suprem", cel care îl înzestra cu un tip de revelaÈ›ie care depășea simpla politică. Am stîrÈ™it prin a mă ridica, pregătindu-mă să plec la laborator. Aici am întrebat-o pe Cecilia dacă făcuse măsurătorile pe care i Ie cerusem. Da, bineînÈ›eles. Privirea ei era scrutătoare È™i plină de reproÈ™urile cu care mama se uită la îmbrăcămintea spălată È™i călcată cu grijă a copilului atît de dezordonat. ― Ce s-a întîmplat? am È›ipat ea Cecilia s-a înspăimîntat È™i s-a dus la electrometru. Am căutat recipientul cu actiniu È™i l-am scos din tubul de plumb. Eram foarte neatent È™i mi-am dat seama că nu fac bine. Am reintrodus recipientul în tub È™i am plecat să beau o cafea Pe coridor m-am întîlnit cu Bruno Pontecorvo, simpatic ca întotdeauna, dar foarte agitat M-a întrebat de von Halban. I-am spus că nu-l văzusem Se purtau ca niÈ™te isterici, luptîndu-se pentru paternitatea fisiunii. Frigul din stradă m-a trezit de-a binelea SimÈ›eam cum se reîntorc la mine obsesiile care, pe cînd eram copil, mă îngroziseră. Acum mă îngrozeau È™i mai mult pentru că eram un om în toată vigoarea, înconjurat de alÈ›ii care nu credeau decît în formule matematice, în particule atomice È™i în explicaÈ›ii clare, raÈ›ionale. Mi-am amintit de Frazer, de sufletul care călătoreÈ™te în timpul somnului È™i de dedublări. Noi, occidentalii, sîntem niÈ™te brute. Oare oameni precum Hoffmann, Poe sau Maupassant nu erau decît niÈ™te simpli mitomani? Și, într-un sens mai profund, coÈ™marurile nu erau, oare, adevărate? Iar personajele unei ficÈ›iuni (cele autentice, cele care se nasc precum visele È™i nu cele prefabricate) nu ajung în regiuni necunoscute, aÈ™a cum se întîmplă cu sufletul în timpul coÈ™marurilor? Somnambulismul. Incotro mă îndreptam pe cînd eram copil È™i mă ridicam din pat? Ce continente străbătusem în călătoriile acelea? Trupul mi se îndrepta spre camera în care se aflau părinÈ›ii mei. Dar sufletul unde mi se ducea? Trupul o ia într-o parte ori rămîne în pat, însă sufletul rătăceÈ™te în toate părÈ›ile. De exemplu, cui i s-a întîmplat povestea aceea cu privirile moartei? Cea din copilărie mi s-a întîmplat mie însumi. Și acum mă întreb ce putea să fie întîmplarea din strada Montsouris. (Sourisl Șoarece! Abia acum îmi dau seama!). ÃŽncă de pe cînd eram copil, am încercat să descifrez intrigile secrete È™i, chiar dacă uneori cred că le desluÈ™esc, rămîn în expectativă, pentru că experienÈ›a îndelungată mi-a dovedit că în spatele fiecărei urzeli se află una mult mai subtilă È™i mai puÈ›in vizibilă. Cu toate acestea, în ultima vreme am încercat să înnod firele rupte È™i am impresia că labirintul își pierde din taină. Deocamdată, mi-e limpede că episoadele acelea s-au petrecut în clipa cînd am abandonat È™tiinÈ›a, adică universul luminii. După aceea, prin 1947, mi-am dat seama că la Sartre totul izvora din vedere È™i că È™i el se refugiase în gîndirea pură, în timp ce sentimentul de vinovăție îl obliga să săvîrÈ™ească fapte bune. Oare vinovăția = orbirea? ÃŽn sfîrÈ™it, le Nouveau Roman, È™coala privirii, obiectivismul. Adică, iarăși È™tiinÈ›a, viziunea pură a obiectului, după cum spunea inginerul Robbe-Grillel. Nu întîmplător Nathalie Sarraute își rîde de „pretinsele abisuri ale conÈ™tiinÈ›ei". ÃŽn sfîrÈ™it, își rîde... E un fel de a spune. ÃŽn fond, tuturor le este frică È™i absolut toÈ›i, fără excepÈ›ie, resping universul tenebrelor. Pentru că puterile nopÈ›ii nu-i iartă pe cei care încearcă să le smulgă secretele. De aceea mă urăsc È™i pe mine: pentru acelaÈ™i motiv pentru care colaboraÈ›ioniÈ™tii îi detestă pe cei care, cu riscul vieÈ›ii lor, se luptă cu duÈ™manul care le cotropeÈ™te patria. Aici e ceva confuz, recunosc, nu-i nevoie să mi se spună. Și multora li se va părea o fantezie a unuia intrat în delir. PuteÈ›i crede ce vreÈ›i: pe mine nu mă interesează decît adevărul. Și astfel, chiar dacă e un mod fragmentar, ca niÈ™te fulgere care îmi îngăduie să întrezăresc într-o zecime de secundă marile abisuri fără fund, încerc să-l exprim în unele din cărÈ›ile mele. Toate astea le gîndesc acum. Pentru că în iarna aceea din 1938 nimic nu-mi era limpede. Perioada mea de Laborator a coincis cu această jumătate a drumului din viaÈ›a noastră, cînd, după opinia anumitor ocultiÈ™ti, se întîmplă ca sensul existenÈ›ei să ni se inverseze. S-a întîmplat cu oameni celebri ca Newton, Swedenborg, Pascal sau Paracelsus. De ce nu s-ar întîmplă È™i cu oameni mai umili? Fără s-o È™tiu, din partea luminată a existenÈ›ei, mă îndreptam spre zonele întunecate. Exact într-un, astfel de moment, aflîndu-mă sub o puternică criză spirituală, l-am cunoscut pe Domfnguez, graÈ›ie lui Bonasso. Pînă azi n-am spus niciodată ce s-a întîmplat cu adevărat în împrejurările acelea È™i n-am vorbit nici despre pericolul pe lîngă care am trecut, pericol pe care Domfnguez n-a vrut sau poate n-a putut să-l ocolească, terminînd prin a se sinucide. (în noaptea de 31 decembrie 1957 È™i-a tăiat venele în atelier, umplînd cu sîngele său pînza pe care o avea întinsă pe È™evalet) Eu È™tiu ce puteri s-au aflat în joc. Cu mult înainte de a-i fi scos ochiul lui Victor Brauner, episod care n-a fost decît una din manifestările acestor forÈ›e. Fiecare se întîlneÈ™te cu ceea ce, conÈ™tient sau inconÈ™tient, caută. Vorbesc despre întîlnirile care au un scop precis, nu despre prostii. Căci dacă ne întîlnim în stradă cu o persoană oarecare, această întîlnire nu poate avea o consecință decisivă asupra vieÈ›ii noastre. Dar poate să aibă o astfel de urmare atunci cînd întîlnirea nu a fost întîmplătoare È™i, mai ales, atunci cînd această întîlnire a fost provocată de puterile nevăzute care acÈ›ionează asupra noastră. Eu nu l-am întîlnit întîmplător pe Dominguez È™i nu în mod întîmplător acest lucru s-a petrecut atunci cînd trebuia să părăsesc universul È™tiinÈ›ei. Intîlnirea noastră, chiar dacă în momentul acela nu părea, a avut o importanță enormă. După aceea timpul își face datoria de a aÈ™eza faptele în ordinea cuvenită, astfel că lucruri care la început par să nu aibă nici un rost își dovedesc mai apoi întreaga lor transcendență. Prin urmare, trecutul nu este ceva cristalizat, aÈ™a cum presupun unii, ci o configuraÈ›ie care se schimbă pe măsură ce înaintăm în viață È™i care își realizează adevărata semnificaÈ›ie în clipa în care ne punem mîinile pe piept, clipă cînd acest trecut ne pietrifică pentru totdeauna Dacă în momentul acela ne-am putea întoarce privirile spre el (È™i, probabil, muribundul o face), am vedea, în sfîrÈ™it, priveliÈ™tea reală în care ni s-a pregătit destinul. Mici amănunte pe care le-am desconsiderat cîndva s-ar dovedi acum ca niÈ™te avertismente definitive sau ca niÈ™te melancolice despărÈ›iri pentru totdeauna. Pînă È™i cele mai nesărate glume sau simple mistificări din existenÈ›a noastră s-ar putea arăta, în această perspectivă a morÈ›ii, drept niÈ™te preziceri sinistre. ÃŽn parte, cam aÈ™a se petreceau lucrurile pe atunci cu supra-realismul. Eu mă duceam la atelierul lui D. pentru a lucra (te rog să-i dai acestui verb cea mai grotescă accepÈ›ie) la gluma aceea pe care am botezat-o litocronism È™i de care avea să se ocupe Breton, mai tîrziu, în ultimul număr din MINOTAURE. Aceasta, apoi „manfragii" pe care-i inventam zilnic, tăvălindu-ne de rîs, scrisoarea lui Daladier despre Papa, precum È™i glumele din subtext păreau niÈ™te simple distracÈ›ii, ca atîtea altele săvîrÈ™ite de alÈ›ii, ceea ce i-a făcut pe mulÈ›i să creadă că suprarealismul era o È™arlatanie. Fapt este însă că, pînă È™i în momentele în care autorii acestora credeau că ceea ce fac sînt niÈ™te simple bufonerii, ne aflam, fără s-o È™tim, în mijlocul unor pericole de moarte; ca niÈ™te copii care se joacă pe un fost cîmp de bătălie cu proiectile pe care le cred inofensive, dar care explodează brusc, semănînd distrugerea È™i moartea. Grandilocventele declaraÈ›ii teoretice ale miÈ™cării afirmau că suprarealismul își propunea să deschidă porÈ›ile lumii necunoscute È™i secrete, porÈ›ile spre teritoriul interzis. Și, mai întotdeauna, astfel de afirmaÈ›ii erau dezminÈ›ite de piruete inutile È™i tot felul de aiureli. Numai că, pe neaÈ™teptate, apăreau demonii. Și cine altcineva era mai potrivit decît D. pentru a ilustra acest paradox atît de sumbru? Nu È™tiu dacă dumneata cunoÈ™ti povestea lui Brauner, un evreu român preocupat de fenomenele premoniÈ›iei È™i clarviziunii. Sosise la Paris în 1927 È™i cred că datorită lui BrâncuÈ™i, un alt român, i-a cunoscut pe Giacometti È™i Tanguy. AceÈ™tia i l-au prezentat lui Breton. Și acum fii atent la ceea ce-È›i spun. Timp de zece ani, adică din 1927 pînă în 1937, Brauner a pictat imagini ale subconÈ™tientului, obsesii referitoare la ochi, unele de o extremă gravitate. Tablouri în care ochiul era substituit de sexul feminin sau se transforma într-un corn de taur, lucrări în care personajele erau lipsite de ochi parÈ›ial sau în întregime. Dar cel mai îngrozitor dintre aceste tablouri este unul din autoportretele sale, lucrat în 1931, autoportret în care se prefigurează cu toată exactitatea tragedia pe care avea s-o protagonizeze Dominguez în 1938. Brauner începuse să picteze o serie de autoportrete în care apărea cu un ochi înÈ›epat sau pur È™i simplu numai cu orbita Cel din 1931 este È™i mai înfricoșător: ochiul drept apare smuls de o săgeată de care atîrnă litera D. Și mai există un amănunt neverosimil: chiar în acel an, 1931, Brauner a reprodus în tablou faÈ›ada clădirii care avea să fie scena acelei grozăvii: atelierul lui Dominguez din Bulevardul Montparnasse nr. 83. El credea că imaginea venea de la o ghicitoare instalată în faÈ›a acestui edificiu, dar în realitate reproducea casa în care avea să aibă loc sacrificiul. Brauner s-a întors în România Dar în 1938 a venit la Paris pentru a-È™i suporta mutilarea Cîțiva ani mai tîrziu avea să scrie: „Această mutilare mi-e vie È™i azi, ca în prima zi; de-a lungul timpului, reprezintă lucrul esenÈ›ial din viaÈ›a mea". Transcriu în continuare relatarea sa: „În noaptea aceea eram foarte mulÈ›i la un loc È™i niciodată nu ni se întîmplase să ne adunăm atîția, fără nici un fel de chef. Plictiseala pusese stăpînire pe noaptea aceea fierbinte din august Personal, nu închisesem ochii de patruzeci È™i opt de ore, eram foarte neliniÈ™tit, iar în urma unei lungi plimbări din ajun, împreună cu U., mă încerca o teamă inexplicabilă. MulÈ›i dintre prieteni începuseră să plece, iar Dominguez, supraexcitat, discuta cu E. Dar cum totul era în spaniolă, ceilalÈ›i nu înÈ›elegeau mare lucru. Dintr-o dată, înroÈ™indu-se È™i tremurînd de mînie, s-au aruncat unul asupra celuilalt cu o violență pe care nu-mi amintesc s-o mai fi văzut în viaÈ›a mea. Cu un neaÈ™teptat sentiment al morÈ›ii, m-am grăbit să-l opresc pe E. Atunci însă, S. È™i U. s-au repezit asupra lui D., în timp ce mulÈ›i se făcuseră nevăzuÈ›i, pentru că lucrurile luau un aspect urît. Dominguez a reuÈ™it să se smulgă din încăierare, dar abia am avut timp să-l văd cîteva clipe, pentru că am fost trîntit la pămînt cu o puternică lovitură în cap. Cîțiva dintre prietenii care mai erau de față m-au ridicat È™i au vrut să mă spele. Eram sleit de puteri, simÈ›eam cum mi se tulbură vederea, dar am reuÈ™it să le spun că vreau să merg acasă, să mă culc. Am fost dus de prietenii care mai erau de față. Citeam pe feÈ›ele lor o mare durere È™i neliniÈ™te. ÃŽnsă nu am înÈ›eles nimic din tot ce se întîmplase pînă în fracÈ›iunea de secundă în care, trecînd prin faÈ›a unei oglinzi, mi-am văzut obrazul plin de sînge, iar în locul ochiului stîng o rană enormă. ÃŽn clipa aceea mi-am adus aminte de autoportretul meu È™i, în confuzia în care mă găseam, asemănarea dintre acesta È™i rana pe care o văzusem m-a trezit la realitate". Mă întorc acum la sufletul care rătăceÈ™te în timpul somnului È™i poate să vadă lucruri din viitor, pentru că se eliberează de trup, trupul fiind ceea ce îl înlănÈ›uie pe om, È›inîndu-l în închisoarea timpului È™i a spaÈ›iului. CoÈ™marurile sînt viziuni ale infernului nostru. Tot ceea ce vedem noi în vise reuÈ™esc să vadă misticii È™i poeÈ›ii prin intermediul extazului È™i imaginaÈ›iei. „Je dis qu'il faut etre voyant, se faire VOYANT." într-un astfel de extaz, graÈ›ie înfricoșătorului privilegiu de artist, Victor Brauner È™i-a putut vedea viitorul său atît de sumbru. Și l-a pictat Astfel de viziuni nu sînt întotdeauna atît de clare È™i aproape de fiecare dată în alcătuirea lor participă într-un mod misterios È™i ambiguu lumea viselor. ÃŽn parte, datorită caracterului obscur al acestor teritorii ale spaimei, pe care sufletul le vede, poate, ca prin ceață, datorită imperfectei lui desprinderi de trup, pentru că nu a reuÈ™it să înfrîngă în întregime greutatea cărnii È™i legăturile care-l È›in strîns de prezent, în parte, pentru că omul nu pare capabil să suporte cruzimile infernale È™i pentru că instinctul vieÈ›ii, instinctele trupului nostru care, împotriva tuturor, apasă cu toate forÈ›ele sale sufletul acesta atît de aproape de abis ne îndepărtează de monÈ™trii È™i supliciile acestora prin măști È™i simboluri. M-am întors la Laborator foarte tîrziu. Goldstein plecase, iar Cecilia, care mai mult ca sigur mă aÈ™teptase pregătită pentru a se retrage, nu mai avea halatul pe ea Privirile ei erau rugătoare, ochi îndureraÈ›i de mamă iudee. ― E în ordine, Cecilia, i-am spus. Nu s-a întîmplat nimic. Mă doare foarte tare capul. Mi-a lăsat măsurătorile È™i a plecat. Cu mîna pe clanÈ›a uÈ™ii, m-a întrebat dacă nu vroiam să merg la un concert de orgă, la nu mai È™tiu care biserică Nu, mulÈ›umesc, nu aveam chef. Am văzut-o dispărînd pe coridor, scundă È™i cu paÈ™ii ei mărunÈ›i. „O chinuiesc cam mult", m-am gîndit eu. De la bun început i-am dovedit că doamna Curie era o mediocritate È™i aproape că a plîns. Mi-am promis să-i dovedesc în ziua următoare că femeia aceasta fusese un geniu. Am scos încă o dată recipientul de actiniu din tubul de plumb È™i l-am aÈ™ezat pe masă. Din cauza nesomnului nu vedeam prea bine, iar lumina mă deranja mai mult ca de obicei. Am stins becurile È™i am rămas în singurătatea tăcută a Laboratorului luminat foarte vag de o lumină care venea din camera vecină. M-am ridicat È™i m-am apropiat de fereastră, privind strada Pierre Curie. Incepuse să plouă mărunt Melancolică, neliniÈ™tea dintotdeauna îmi apăsa sufletul. M-am aÈ™ezat pe scaun È™i am privit îndelung tubul de plumb în care se afla, ca într-o chiurasă, teribilul actiniu. Adormeam fără să-mi dau seama: chipul lui Citronenbaum, cu o privire indescifrabilă dar absolut demonică, m-a făcut să tresar. Privile mi s-au oprit iarăși pe tubul de plumb, cel care, într-un fel sau altul, avea o mare legătură cu neliniÈ™tea mea Și avea un aspect atît de neutru! Cu toate acestea, în interiorul lui se produceau îngrozitoare cataclisme în miniatură, invizibile microcosmosuri din Apocalips despre care îmi vorbise Molinelli È™i pe care, în mod direct sau sibilin, le prevestiră enigmaticii profeÈ›i de-a lungul secolelor. Mă gîndeam că dacă aÈ™ putea să mă fac mic, atît de mic încît să devin un locuitor liliputan al atomilor închiÈ™i în tub, È™i dacă, în acelaÈ™i fel, universurile acelea infinitezimale s-ar transforma în propriul meu sistem solar, în momentul acela, stăpînit de o spaimă sacră, aÈ™ fi reuÈ™it să asist la catastrofe îngrozitoare È™i aÈ™ fi privit înfricoșătoarele raze ale morÈ›ii. Acum, după treizeci de ani, îmi vin în minte zilele acelea de la Paris, cînd istoria È™i-a îndeplinit o parte din prezicerile funeste. La 6 august 1945, americanii au prefigurat la HiroÈ™ima grozăvia sfîrÈ™itului. Ziua de 6 august! Ziua Luminii, a Schimbării la Față a lui Iisus pe Muntele Tabor! Bietul Molinelli: grotesc purtător de cuvînt al adevărurilor superioare vieÈ›ii È™i aparenÈ›ei lui, intermediar rizibil între zeii întunericului È™i om. „Uranus È™i Pluton sînt mesagerii Noilor Timpuri: își vor anunÈ›a prezenÈ›a cu vulcani în erupÈ›ie, marcînd frontierele dintre cele două Ere", îmi spunea el, privindu-mă fix. Și să nu uităm că aceste lucruri mi le-a spus în 1938, cînd nimeni nu È™tia că atomii de uraniu È™i plutoniu vor fi scînteia catastrofei. Dar cred că ajunge. Nu vreau să continuu să-mi amintesc de vremurile acelea atît de neliniÈ™tite. Vineri, cînd ne vom vedea, prefer să vorbesc despre ceea ce mi se întîmplă acum. UN REPORTAJ Tocmai pe atunci venise tînărul del Busto să-i ia un interviu pentru SÃPTÃMÃŽNA GRAFICÃ. De ce plecase din La Plata? De unde să È™tie el? Toată viaÈ›a lui era făcută dintr-un È™ir de fapte absurde È™i fără legătură între ele, dar cu siguranță că exista o ordine în haosul acela, o ordine secretă, vroia să spună. Părăsirea oraÈ™ului La Plata însemnase renunÈ›area pentru totdeauna la universul È™tiinÈ›ific? Da, s-ar putea să fie astfel. Oricum, însă, fapt e că a venit la Buenos Aires. Enrique Wernicke avea să-i prezinte pe cineva care putea să-i închirieze pe o nimica toată o casă în munÈ›ii din Cordoba AÈ™a l-a cunoscut pe Federico Valle, omul peÈ™terilor. Și aÈ™a a fost că s-a dus È™i a trăit ca un pustnic în locul acela singuratic, lîngă rîul Chorrillos, într-o cocioabă fără lumină electrică, fără apă È™i fără ferestre. ÃŽn timp ce vorbea cu tînărul del Busto, totul părea să se ordoneze în mod neaÈ™teptat, din haos începînd să apară lumina: soarele negru. Și, inevitabil, a venit vorba de peÈ™teri, subsoluri È™i Orbi. ― Portarii, a spus del Busto. Portarii? Ce se întîmplă cu portarii? Sábato a rostit această întrebare înfiorîndu-se, amănunt ce nu i-a scăpat lui del Busto, care l-a privit foarte atent Povestindu-i ceea ce Sábato È™tia foarte bine, poveste însă pe care, mai devreme sau mai tîrziu, careva trebuia să i-o spună. Cu toate acestea, l-a ascultat cu toată consideraÈ›ia. ― De la parter în sus, apartamentele, aceste apartamente de-acum, atît de curate, făcute din ciment È™i plastic, din sticlă È™i aluminiu, cu aer condiÈ›ionat Impecabile. ― Abstracte, a adăugat Sábato, pierzîndu-È™i răbdarea È™i în-cercînd să-i scurteze din amănunte. ― Exact, abstracte. Iar dedesubt, È™obolanii. Noaptea plimbîn-du-se pe cazanele strălucitoare. Și portarii. O rasă misterioasă, oameni care învîrt uÈ™ile dintre cele două lumi. Sábato îl privea în liniÈ™te. ― BineînÈ›eles, a rostit într-un tîrziu, confirmîndu-i spusele lui del Busto. Se înserase de-a binelea È™i se auzeau păsările în cuiburi pregătindu-se de culcare. ― Trebuie să mai vii pe aici. ― Da, sigur că da ― Mai devreme sau mai tîrziu. ― Da Orbii m-au fascinat dintotdeauna, a spus del Busto. Aproape că nu i se mai vedea faÈ›a cînd a adăugat: ― AÈ™ dori ca reportajul acesta despre portari È™i È™obolani să apară sub numele dumneavoastră, ca să spun aÈ™a ― Sub numele meu? ― Da, dacă n-aveÈ›i nimic împotrivă. Pentru povestea cu Orbii. Din clipa cînd am citit paginile acestea, m-am simÈ›it tulburat, devenind atent la unele zvonuri. ― Zvonuri? ― Vreau să spun în propiul meu spirit ― Dumneata scrii? ― Nu, asta e prima mea încercare. M-a obligat Walker pentru că i-am vorbit despre tema asta È™i pentru că vroiam să vă văd. ÃŽn realitate sînt fotograf. ― Fotograf? „Mînuitor al luminii." Și cu toate acestea, pînă È™i el se ho-tărîse să părăsească lumea luminii. Tînărul del Busto i-a mai povestit alte lucruri, rezultat al cercetărilor sale: lupta de la Casa de la Moneda împotriva È™obolanilor care rod bancnotele. După ani de calcule, proiecte meticuloase È™i lupte pierdute, au construit o formidabilă încăpere din beton armat Trudă zadarnică. Să fi pătruns prin È›evi? Sau, poate, s-au înmulÈ›it înlăuntrul încăperii? Au discutat despre posibilitatea de a duce pînă la capăt o cercetare completă a subteranelor, subsolurilor, haznalelor È™i canalelor. Cercetare deosebit de complexă È™i aproape sigur înfiorătoare. ÃŽn clipa cînd era gata de plecare, tînărul del Busto a fost pe punctul de a-i spune povestea cu portarii. S-a oprit iarăși la timp, socotind că nu era bine. Poate că nu era nici necesar. MERGEA PE CORRIENTES cînd l-a văzut apropiindu-se pe Astor Piazzolla Se pregătea să stea de vorbă cu el, dar È™i-a dat seama că se înÈ™elase: era un fel de caricatură. Personajul s-a oprit surprins, iar S. s-a îndepărtat ruÈ™inat S-a pierdut la colÈ›ul străzii, aproape fugind. Intrînd în strada Suipăcha, a rămas o clipă în faÈ›a unei vitrine, prefăcîndu-se interesat de lucrurile expuse, iar cînd s-a liniÈ™tit, a căutat o cafenea să bea ceva Se afla la doi paÈ™i de UNCHIUL CARLOS. A intrat È™i, pentru că la bar nu se afla Kuhn, a căutat o masă oarecare È™i a luat loc, moment în care l-a văzut pe Piazzolla surîzîndu-i. ― Ce s-a întîmplat, È›i-e frică de barba mea? a întrebat Astor. ― Nu, nu-i vorba de asta ― Inseamnă că È›i se întîmplă ceva serios. S-a hotărît cu greu să-i spună ce i se întîmplase în stradă, dar cînd i-a povestit, în cele din urmă, a făcut-o atît de agitat, încît Astor nu-l mai recunoÈ™tea ― E o pură coincidență, omule, a adăugat el, încercînd să-l liniÈ™tească. S. l-a privit enervat ― Intr-un oraÈ™ de aproape nouă milioane? Astor i-a vorbit despre un plan al lui de a face împreună un recviem pentru Buenos Aires. ― Cum ai spus, un recviem? ― Da, un recviem. Un recviem pentru Buenos Aires. Se simÈ›ea foarte rău cu sănătatea, era prea nervos. Ii părea rău, dar nu era bun de aÈ™a ceva Și îndată s-a ridicat, pretextînd că nu mai avea timp, s-a despărÈ›it È™i s-a îndreptat spre CERBUL, cafeneaua cea mai apropiată. Lui Bruno nu i-a plăcut cum arăta È™i l-a întrebat cum se simte. ― Bine, foarte bine, i-a răspuns el absolut absent Și-a băut berea È™i, după cîteva clipe, i-a spus lui Bruno: ― Dumneata crezi că am exagerat cînd È›i-am vorbit de Schneider? ― ÃŽn ce sens? ― AÈ™a, în general. Mai ales despre puterea lui. Bruno aranja, una lîngă alta, niÈ™te scobitori. ― Sînt cîțiva ani de cînd l-am pierdut din vedere, a continuat S., dar n-a plecat Sînt sigur. Probabil că e tot aici, în Buenos Aires. („Pierdut din vedere", s-a gîndit, înfiorîndu-se.) Bruno È™i-a ridicat ochii albaÈ™tri spre el È™i a aÈ™teptat să-i vorbească pe mai departe. ― Þi-am povestit cum a reapărut în 1962, nu? ― Da ― Þi-am povestit È™i cum l-am urmărit în metrou? ― Nu. ― Adu-È›i aminte că, după întîlnirea din 1962, l-am mai văzut de trei sau patru ori. Uneori singur, alteori împreună cu Hedwiga E drept, pe ea am văzut-o de mai multe ori, pînă cînd a dispărut definitiv. Nu a fost în barul ZUR POST unde ne-am văzut cu dumneata? Bruno a făcut semn că da ― Da, au dispărut definitiv. Numai că eu am avut întotdeauna senzaÈ›ia că sînt aici, într-un anumit loc din oraÈ™. Pe el l-am zărit la colÈ›ul străzii Ayacucho È™i Las Heras. Dar cînd m-a observat (cel puÈ›in, aÈ™a cred), a intrat în cafenea A rămas pe gînduri. „Era el, sînt sigur că era el", a murmurat numai pentru el. ― ÃŽn ceea ce o priveÈ™te pe Hedwiga... ― N-ai mai văzut-o? ― Nu, dar e aici, în Buenos Aires, cu toată certitudinea E ur instrument al lui. DeÈ™i suferă din cauza asta Ce putere să aibă? Sau poate că depinde într-un fel de el, o servitute pe care e nevoită s-o accepte. Da, asta e: o servitute. Acesta-i cuvîntul. Cu circumstanÈ›a agravantă că în cazul acesta servitorul e superior stăpînului. BineînÈ›eles, nu ca rang social... ÃŽn ciuda degradării ei fizice È™i morale... Căci dacă te uitai la ea... Cuvintele lui S. se stingeau treptat, ca È™i cînd È™i-ar fi vorbit lui însuÈ™i, în timp ce Bruno își spunea că È™i el avusese această impresie, pentru că, într-adevăr, nu era vorba doar de o decădere fizică, trup cheltuit într-atîta că abia de-i putea ghici splendoarea de altădată dincolo de părăsirea È™i jefuirea frumuseÈ›ii (ca vechile parcuri senioriale pe care le priveÈ™ti ruinate printre grilajurile smulse È™i grămezile de moloz), ci È™i de o sfîrÈ™ire a sufletului corupt de timp, de timp È™i de îngrozitoarele vicisitudini ale cărnii, de deziluzie È™i de amărăciune È™i, mai ales, de servitutea la care era supusă de personajul acela atît de abject: da, e adevărat, foarte rar, în clipele trecătoare, pline de tristeÈ›e, puteai să-i bănuieÈ™ti frumuseÈ›ea sufletului printre atîtea gunoaie morale. S. mai comandase o bere. ― Nu È™tiu ce-i cu mine, sînt foate deshidratat Se uita la bere gînditor. ― Þi-am povestit că pe vremea aceea, cînd s-a publicat EROI ȘI MORMINTE, m-am întîlnit cu el de cîteva ori È™i am încercat să-i urmăresc miÈ™cările. Pînă în ziua cînd, după multe eforturi sterile, am reuÈ™it să ajung la un rezultat Privindu-È™i prietenul, a continuat: ― Un rezultat înfiorător. Și după alte cîteva clipe de tăcere: ― A fost exact în ziua cînd a rămas să ne întîlnim. Cînd ne-am despărÈ›it, l-am urmărit pînă a intrat în cafeneaua MUNCHEN, din strada ConstituÈ›iei. Am rămas în piață, aÈ™teptîndu-l să iasă. A rămas acolo preÈ› de două ceasuri. Cînd a ieÈ™it, era aproape întuneric. A coborît în metrou, iar eu am intrat în vagonul următor, în față, ca să-l pot vedea Cînd am ajuns la staÈ›ia de la Obelisc, s-a urcat în linia pentru Palermo, eu instalîndu-mă iarăși în vagonul al doilea Mi s-a părut că aÈ™tepta să se întîmple ceva chiar acolo, în metrou. A început să-mi fie teamă, gîndindu-mă că puterea lui îi îngăduia să È™tie că eu mă aflam aproape de el È™i m-ar fi putut surprinde. Perfect, dacă s-ar fi întîmplat aÈ™a, i-aÈ™ fi spus că e o simplă coincidență. Iar dacă n-ar fi crezut (în virtutea puterilor lui), n-aveam ce pierde. Dimpotrivă, cel puÈ›in È™i-ar fi dat seama că eram la curent cu ceea ce se întîmpla È™i că în nici un caz nu puteam fi o victimă uÈ™oară. Și poate că asta l-ar fi făcut chiar să mă stimeze mai mult Exact cînd mă frămîntau astfel de gînduri, l-am văzut venind în sens contrar celui al mersului nostru pe orbul care vindea balene pentru cămăși, mult mai bătrîn, dar la fel de spurcat È™i mînios ca pe vremea cînd Vidal Olmos a atras atenÈ›ia asupra personalității sale. M-am cutremurat, amintindu-mi de Fernando în acelaÈ™i metrou È™i în aceeaÈ™i urmărire (cine pe cine urmărea?) È™i am È™tiut sigur ce avea să se întîmple: orbul n-a trecut prin faÈ›a lui Schneider ca prin faÈ›a unei persoane oarecare. Mirosul, auzul ori poate un semn cunoscut numai de ei l-a făcut să se oprească È™i să-i vîndă balene. Schneider le-a cumpărat È™i în clipa aceea, iarăși cutremurat, mi-am amintit de cămășile lui, întotdeauna cu gulerele moi È™i boÈ›ite. După aceea, orbul È™i-a continuat drumul lui. La prima staÈ›ie, Schneider a coborît, iar eu l-am urmat. Numai că l-am pierdut în mulÈ›ime. Ajungînd aici, S. a tăcut, pierdut în gîndurile sale, lăsînd impresia că uitase de Bruno. Iar acesta nu È™tia ce să facă, întrebîndu-l în cele din urmă dacă nu considera că era mai bine să iasă ori să caute o cafenea mai puÈ›in zgomotoasă. Cum? Ce ai spus? Părea să nu fi auzit ori să nu fi înÈ›eles bine. ― Spuneam că aici e prea mult zgomot ― A, da, e ceva îngrozitor. Mi-e din ce în ce mai greu să suport zgomotul din Buenos Aires. S-a ridicat, explicîndu-i că trebuia să telefoneze. Bruno a observat că în timp ce se îndrepta spre telefon privea foarte atent în lături. Cînd a revenit la masă, a continuat: ― Þi-am explicat că lucrurile aveau să se complice foarte mult după ce s-a publicat EROI ȘI MORMINTE? Da, îi povestise. ― ÃŽÈ›i mai aminteÈ™ti însă de amărîții aceia care s-au apropiat de mine cînd cu È™edinÈ›a din subsol? Atunci păreau că se lămuresc niÈ™te lucruri... BineînÈ›eles, puterile de natura aceasta nu sînt uÈ™or de învins. Și cred că È›i-am spus că ei m-au avertizat: victoria va fi a mea numai dacă eu aÈ™ fi hotărît să le înving pentru totdeauna. Am promis că aÈ™a voi face în clipa în care aproape că leÈ™inam. Abia acum înÈ›eleg că era prea devreme, iar faptul că ajunsesem să am încredere în astfel de oameni era o dovadă de candoare, chiar dacă eram atît de disperat: aborigeni înarmaÈ›i cu pari apărîndu-se împotriva bombardamentelor atomice. Oricum însă, ei mi-au trezit dorinÈ›a de a lupta È™i speranÈ›a în victoria luptei. M. mi-a mărturisit acum ― mai înainte n-a avut curajul ― că a văzut într-un vis o curte în miniatură, în care se agitau, ca în curtea unei închisori liliputane, niÈ™te pitici furioÈ™i, dar fără nici o putere. Gesticulau tot timpul È™i păreau că È›ipă, dar È›ipetele lor rămîneau neauzite, ca într-un film mut Priveau în sus, nervoÈ™i È™i plini de mînie, ca È™i cînd ar fi cerut ajutor. Sînt personajele romanului tău ― mi-a spus M. ― È™i dacă nu le eliberezi, o să înnebunesc. Am privit-o fără să-i spun ceva. ― Pentru Dumnezeu! m-a rugat ea M-a impresionat modul în care se uita la mine: o privire de groază È™i dezolare. ― Dacă nu te apuci de scris, oamenii aceÈ™tia or să mă înnebunească. Pentru că iar o să-i visez. Sînt sigură. AÈ™a că mă închidea în camera mea de lucru, mă obliga să mă aÈ™ez la masă È™i îmi punea dinainte paginile scrise, sute de pagini contradictorii È™i absurde. Le aranjam cu mare greutate È™i le cercetam ore în È™ir, neputincios. Cînd, sub un motiv oarecare (sau pretext) M. reintra în cameră, eu răsfoiam maldărul acela de hîrtii sau mă făceam că le corectez. După ce ieÈ™ea din cameră, îi mai simÈ›eam încă privirile aÈ›intite asupra mea, rugătoare. Mă furiÈ™am în grădină cu capul între umeri, dar nu reuÈ™eam s-o păcălesc. Asta se întîmpla mai ales înainte de a-i fi cunoscut pe oamenii aceÈ™tia După aceea, aÈ™a cum È›i-am povestit, am început să sper (cît de însemnat e acest verb!) într-o îmbunătățire a situaÈ›iei. Ocrotind această flacără de bătaia vîntului, trăgeam nădejde că focul va creÈ™te È™i se va extinde. ȘedinÈ›a din subsol m-a impresionat în mod deosebit atunci cînd fata cea blondă a cîntat la pian piesa lui Schumann. A doua zi însă am meditat îndelung asupra disproporÈ›iei dintre aceÈ™ti oameni atît de cumsecade È™i mărimea neobiÈ™nuită a acelei puteri care se afla în joc. Și-am început să desconsider întîmplarea din subsol: piesa aceasta din Schumann o pot interpreta foarte mulÈ›i copii după ce au exersat suficient Era, oare, posibil ca ea s-o fi cunoscut È™i interpretat sub presiunea propriei mele neliniÈ™ti transmise telepatic? Nu trebuia să exagerez, nu însemna mare lucru. Și nu pentru că eu aÈ™ fi crezut că erau niÈ™te È™arlatani: erau oameni serioÈ™i È™i de bună credință. Mă întrebam, totuÈ™i, dacă nu erau absolut insuficienÈ›i. SimÈ›eam o oarecare uÈ™urare în suflet, ca unul care a fost grav bolnav È™i dintr-o dată începe să aibă poftă să mănînce ceva È™i să încerce cîțiva paÈ™i. Pentru că aici e vorba de o luptă continuă È™i fără pic de milă, în care mereu avansezi È™i mereu dai înapoi. Trebuie păstrată o bătălie permanentă, n-ai voie să te opreÈ™ti nici măcar o clipă È™i nu te poÈ›i încrede în cucerirea unei coline oarecare sau în retragerea duÈ™manului pentru că poate să fie vorba de o cursă. Și lupta asta o duc de ani de zile, cu hărÈ›uieli la fel de ciudate ca È™i în cazul statuii. Copiii din cartier se uitau la statuie cu frică (bineînÈ›eles, mi-am dat seama de acest lucru după aceea), chiar dacă era destul de retrasă sub crengi, aproape ascunsă, lîngă tulpina palmierului. Din clipa cînd am înÈ›eles că mai toÈ›i, È™i în special don Diaz, o priveau cu teamă, poate È™i cu repulsie, nu mi-a fost greu să descopăr că avea ceva sinistru. Intr-o zi am discutat despre asta cu Mario. ― Bine, papa ― mi-a răspuns el, aÈ™a cum i se vorbeÈ™te unui necunoscut ―, dar tu nu È™tii că nici un actor nu urcă pe o scenă unde se află o statuie de ghips? ― De ce? ― De unde să È™tiu eu? Dar toată lumea o È™tie. ÃŽn noaptea aceea n-am putut să dorm deloc. Pînă cînd, brusc, totul mi-a fost foarte limpede. Cum de nu bănuisem? A doua zi i-am povestit totul MatildeL ― Nu È›i-a trecut prin cap nici măcar o singură clipă că apariÈ›ia statuii în potecă, în dimineaÈ›a aceea, era ceva foarte greu de explicat? De ce să fi lăsat statuia aceea uriașă, din ghips, o femeie în mărime naturală, în drumul meu? Era opera unui sculptor, nu a unui fabricant de copii pentru parcuri. Opera unui sculptor din zilele noastre. Și cine putea să aibă un astfel de obiect în Santos Lugares, un cartier muncitoresc, cu oameni care își împodobeau casele, în cel mai bun caz, cu statuete de bazar? Și, pe deasupra, de ce s-o fi lăsat în drumul nostru? ÃŽn timpul nopÈ›ii. Nu te-ai gîndit la nimic? A rămas pe gînduri, pentru că întotdeauna mi-a combătut la acest mod ideile mele nebuneÈ™ti. ― AminteÈ™te-È›i, i-am spus. Ani de zile am dorit să am o statuie în grădina mea. Măcar o copie după una din statuile greceÈ™ti sau romane, aÈ™a cum există prin parcuri. AminteÈ™te-È›i că am folosit toate mijloacele ca să obÈ›in una din statuile care se aflau în parcul Lezama sau în casa din romanul meu, casa din Liniers È™i H. Yrigoyen. MulÈ›i dintre prietenii noÈ™tri È™tiau acest lucru. Și mulÈ›i dintre ei m-au asigurat că or să mă ajute ca să obÈ›in ceea ce vroiam. Pînă È™i Prebisch, pe vremea cînd era administrator. ― Da, îmi amintesc. ― Perfect. Și ce am spus noi cînd am văzut statuia în potecă? ― Că era o glumă. O glumă nevinovată a unuia dintre cunoscuÈ›ii noÈ™tri. Ne adusese statuia în timpul nopÈ›ii ca să ne facă o surpriză. ― Exact Dar uiÈ›i un amănunt ― Care? ― Că prietenul acesta nu s-a lăsat văzut niciodată. De ce să se fi păstrat în anonimat? Ce, era un lucru dezonorant? Dacă lăsase statuia în potecă pentru a-mi face o surpriză plăcută, ce rost avea această tăcere? Și, totuÈ™i, n-a apărut Au trecut luni după luni È™i, treptat, atmosfera a devenit mai apăsătoare, lucrurile au mers din ce în ce mai rău, iar statuia, în colÈ›ul acela, ni s-a părut din ce în ce mai sinistră. De multe ori don Diaz m-a întrebat de ce o păstram în grădină. ― Da, aÈ™a este. ― Și-acum să judecăm invers. Să presupunem că cineva a vrut să-mi facă un rău printr-un obiect pe care să mi-l bage în casă. Cineva care cunoÈ™tea dorinÈ›a mea de a avea o statuie. Și atunci procedează la modul cel mai simplu cu putință: aduce statuia È™i o lasă în potecă în timpul nopÈ›ii. Aducătorul acestei vrăji È™tie că eu mă trezesc devreme È™i ies în grădină. AÈ™a că nu-i e greu să-È™i închipuie că dau cu ochii de arătarea asta È™i înnebunesc. Poate să fie È™i aÈ™a? M. s-a mărginit la a mă privi. I-am cerut să-mi răspundă. ― Da, bineînÈ›eles, a admis ea în cele din urmă. Mi-am petrecut restul nopÈ›ii foarte nervos, faÈ›a aceea cu privire abstractă, ca de Oarbă, pe care o avea statuia apărîndu-mi mereu înaintea ochilor, din ce în ce mai insistent, cu o expresie malignă. ÃŽn zorii zilei m-am ridicat din pat È™i m-am dus în grădină. Statuia se afla la locul ei, ascunsă sub crengi, privindu-mă cu mutra aceea de piază rea La început m-am gîndit s-o duc de aici eu singur, dar era destul de grea Am aÈ™teptat cu nerăbdare să-l văd apărînd în potecă pe don Dîaz, ca în toate dimineÈ›ile, È™i l-am rugat să mă ajute, împreună, am scos-o în stradă, după aceea el s-a dus acasă È™i a căutat o funie, legînd-o cum s-a priceput mai bine ca s-o poată duce în spinare È™i mi-a cerut să-l las singur, că È™tie el unde trebuie s-o ducă. Unde a dus-o? N-am vrut să aflu niciodată. Și, lucru ciudat, nici don Diaz n-a mai adus vorba despre ea Aici Sábato È™i-a întrerupt povestirea È™i a rămas uitîndu-se la Bruno ca È™i cînd l-ar fi întrebat ce părere avea ― ÃŽntr-adevăr, e foarte ciudat ― Vezi? Și a rămas pe gînduri. Castel È™i răzbunarea Sectei. ÃŽn clipa cînd È™i-a dat seama cum stau lucrurile, Fernando s-a îngrozit È™i s-a hotărît să fugă cît mai repede. Dar, în tot periplul acela atît de complicat, n-a reuÈ™it decît să se întîlnească iarăși față în față cu destinul lui. E curios, am prevăzut acest lucru, însă el continuă să fugă De asemenea È™i el vroia să dispară din faÈ›a destinului, dar puterea aceasta atît de ambiguă îl obliga să se scufunde, din zi în zi, exact în lumea din care vroia să fugă. Da, de multe ori s-a gîndit să lase totul baltă È™i să-È™i instaleze un atelier mecanic într-un cartier necunoscut, eventual lăsîndu-È™i barbă. Și cu cît se simÈ›ea mai încolÈ›it, cu atît mai mult îl ispitea această posibilitate nesăbuită. Acum intuia că în paginile pe care le avea în față culmina totul. Și chiar dacă nu È™tia foarte exact ce culmina, certitudinea răzbunării îi era absolut limpede. Și totuÈ™i: viaÈ›a îl interesa atît de mult! Vroia să scrie despre atîtea lucruri! ÃŽntr-un anume fel o putea face, dar numai dacă nu era vorba doar de idei simple. Puterile nu se tem de idei, iar pe Zei nici nu-i interesează. Se tem, în schimb, de vise, de imaginile obscure. ― Și acum mai apare È™i doctorul Schnitzler, a rostit brusc. ― Cum? Nu-l chema Schneider? ― Nu, vorbesc de altcineva De un profesor, un individ ciudat, destul de ciudat îmi trimitea niÈ™te scrisori. ― Scrisori? ― Da, scrisori. ― De ameninÈ›are? ― Nu, nici vorbă de aÈ™a ceva E un profesor. A început să-mi scrie în legătură cu niÈ™te idei ale mele despre sex. S-a căutat în buzunare. ― Poftim, asta e ultima pe care am primit-o. La pian, dragă doctore, tonurile joase (obscure) se află la stînga Cele înalte sau clare, la dreapta Mîna dreaptă cîntă partea raÈ›ională, cea „comprehensibilă", melodia Ai observat cum începe să capete importanță mîna dreaptă la compozitorii romantici? La început se scria de sus în jos, precum chinezii, sau de la dreapta spre stînga, precum semiÈ›ii. Apoi, în templul Soarelui, cuvintele gnothi semiton sînt scrise de la stînga spre dreapta. ReÈ›ine, dr. Sábato: prima formă cobora spre pămînt; cea de a doua, cea a semiÈ›ilor, mergea spre inconÈ™tient sau spre trecut, ultima, a noastră, se orientează spre conÈ™tiință. La răscruce, Heraclit porneÈ™te pe drumul din dreapta După opinia lui Platon, morÈ›ii cei drepÈ›i o iau la dreapta È™i în sus; cei necinstiÈ›i o pornesc la stînga È™i în jos. GîndeÈ™te-te, dragul meu doctor, reflectează la toate astea încă mai ai timp È™i e bine să crezi în cineva etc. ― Nu văd de ce trebuie să te alarmezi... ― Pentru că am trecut prin destule experienÈ›e dureroase. Există ceva straniu în aceste scrisori, o anume insistență de a mă întîlni, ceva în legătură cu lumea È™tiinÈ›ei, deci cu lumina, cea care, în sfîrÈ™it... Trebuie să ai miros, înÈ›elegi? Scrisorile astea,sînt din ce în ce mai ferme, dincolo de amabilitatea formală se ascunde ceva AÈ™a că m-am hotărît să iau taurul de coarne. Chiar astăzi s-a uitat la ceas ― am promis să-l văd. Pe la È™ase. Trebuie să plec. Ne vedem curînd. DOCTORUL SCHNITZLER Apăsînd soneria, È™i-a dat seama că cineva îl observa prin vizorul uÈ™ii mai mult decît s-ar fi cuvenit După aceea, uÈ™a s-a întredeschis atît cît să lase să se vadă un cap obÈ›inut din încruciÈ™area unei păsări cu un È™obolan. Cu un glas ascuÈ›it È™i nervos È™i-a exprimat bucuria întîlnirii, bucurie de pasăre. Era slab, măcinat de anii petrecuÈ›i printre cărÈ›i. Ochii mici, de È™oarece, străluceau în spatele ochelarilor cu lentile rotunde È™i ramă subÈ›ire de oÈ›el, ochelari pe care i-au făcut să fie iarăși la modă tinerii hippies, dar pe care el È™i-i cumpărase, mai. Mult ca sigur, în Germania, acum cincizeci de ani, păstrîndu-i cu aceeaÈ™i grijă cu care își păstra cărÈ›ile din bibliotecă, aliniate ca o armată germană, curate, dezinfectate È™i numerotate. Da, asta era: se miÈ™ca în salturi, cu rapiditatea păsărilor cînd coboară pe pămînt, cu salturi nervoase È™i scurte. Un fel de stacca-to dintr-o partitură grotescă de Hayda îi arăta cărÈ›ile deschizîndu- le cu precizie la pagina de care era vorba, apoi le punea la loc, cu o grijă deosebită. S-a gîndit: dacă individul acesta ar fi obligat de cineva, de o forță căreia nu i te poÈ›i opune (o dispoziÈ›ie din partea guvernului german, de exemplu) să împrumute o carte dintre acestea, ar suferi la fel cum suferă o mamă exagerat* de ocrotitoare al cărei fiu trebuie să plece în Vietnam. Disimulînd pe cît era posibil, S. cîntărea încăperea, în timp ce i se arăta cîte un citat în clipa aceea s-a întredeschis o altă ușă, făcîndu-È™i apariÈ›ia o tavă cu două ceÈ™ti de cafea abia colorată, tavă pe care o aduceau două mîini muncite de femeie invizibilă. Dr. Schnitzler a luat tava fără să spună nici un cuvînt Unde mai văzuse faÈ›a aceasta de pasăre cu ochi de È™oarece? I se părea cunoscut, nu? Surîzînd mefistofelic, i-a arătat în bibliotecă o fotografie a lui Hesse, cu dedicaÈ›ie. Da, asta era: aceeaÈ™i față de criminal ascetic oprit în clipa asasinatului de filozofie, de literatură È™i, probabil, de o anume invincibilă, deÈ™i secretă, respectabilitate profesionala Cum de nu-È™i dăduse seama de la început? Mai mult ca sigur din cauză că sosia surîdea tot timpul: fratele pitoresc al asasinului sumbru. ― Ne scriam. Ce păcat, ce păcat că nu se mai găseÈ™te nici un exemplar din HETERODOXIA! BineînÈ›eles, el își fotografiase la bibliotecă paginile care îl interesaseră. Explicîndu-i că în cele din urmă fusese de acord să i se reediteze cartea aceasta, Sábato l-a întrebat cum de era posibil să-l interese atît de mult aÈ™a ceva Cu salturile lui obiÈ™nuite, individul a deschis un dulap foarte ordonat È™i a luat în mîini un dosar dezinfectat ― Poftim, aici e. Doctore, atitudinea dumitale m-a interesat întotdeauna. Germania, s-a gîndit S. cu admiraÈ›ie. Dacă un german descoperă că cineva a fost doctor, chiar dacă aceasta s-a petrecut într-o incarnaÈ›ie anterioară, nimeni nu-l poate obliga (exceptînd guvernul, bineînÈ›eles) să nu rostească acest titlu. UÈ™or ironic, S. a încercat să-i explice că asta aparÈ›inea protoistoriei sale, perioadei batraciene, dar individul nu era de acord, miÈ™cîndu-È™i arătătorul în sens negativ, foarte repede, ca un metronom care marchează un allegro vivace. Pentru Schnitzler explicaÈ›ia lui era ca È™i cînd ar fi sugerat inexistenÈ›a unei mîini pentru că nu se vedea din mănușă. N-avea sens să-i ascunzi ceva. Știa totul dintr-o îndelungată experiență. Da, aÈ™a cum îi spusese, l-a interesat dintotdeauna evoluÈ›ia sa ― EvoluÈ›ie curioasă, doctore, foarte curioasă. Și îl studia cu surîsul viclean de pasăre care ar fi putut aparÈ›ine unei masonerii, își spunea Sábato. Expresia lui vroia să spună „pe mine nu mă înÈ™ală nimeni", iar Săbato, din ce în ce mai îngrijorat, se întreba de ce înÈ™elare era vorba Mult mai curioasă i se păruse evoluÈ›ia sa după ce citise EROI ȘI MORMINTE. AÈ™tepta să-i audă È™i explicaÈ›ia: de ce? Timp de o secundă a păstrat o liniÈ™te absoluta O secundă care i s-a părut neliniÈ™titoare. Indată însă a intuit ceea ce gîndea omul acela, dar a avut grijă să nu i-o spună. Mai mult, a aÈ™teptat să i se explice, ca È™i cînd s-ar fi întrebat cu toată ingenuitatea ce-ar fi putut să găsească Schnitzler „foarte curios". Cuvintele acestuia au răsunat cu o precizie seacă. Și chiar dacă le aÈ™tepta tocmai pe acestea, pronunÈ›area lor l-a cutremurat: ― Orbii, doctore. I-a spus-o privindu-l în ochi. De ce dracului primise să-l vadă? Și pe deasupra chiar în casa lui. Da, a conchis el, pentru că îi era teamă, pentru că din scrisorile lui emana ceva foarte subtil. Ce urmărea, oare, prin insistenÈ›a de a-l întîlni? Oricum, fusese de preferat să înfrunte pericolul, să sondeze obstacolele, stîncile invizibile de sub apă, să le miroasă È™i să le facă cartografia A fost o cercetare vertiginoasă, timp în care celălalt continua să-l privească fix în ochi. A avut o bruscă strălu-minare asupra femeii care adusese tava cu ceÈ™tile de cafea De ce nu se arătase? ― Dar dumneata eÈ™ti căsătorit, doctore, nu-i aÈ™a? Mult timp după această primă întîlnire s-a întrebat ce a însemnat acel „dar". Profesorul a devenit serios, părînd să calculeze poziÈ›ia inamicului. După aceea i-a răspuns cu un murmur afirmativ, controlînd reacÈ›iile celuilalt Cu siguranță că acel „dar" îl pusese în gardă, pentru că nu existase nimic din tot ceea ce spusese fiecare dintre noi în măsură să-l justifice. Asta îi revelase (se gîndea Sábato) faptul că creierul meu lucra pe două planuri: cel superficial, al dialogului, È™i un altul de profunzime, secret Și, asemenea unui cal sensibil care se opreÈ™te din păscut atunci cînd simte o prezență ciudată în apropiere, Schnitzler a tresărit într-atîta, încît cu greu È™i-a putut păstra permanentu-i surîs sub care își ascundea intenÈ›iile. ― Da, sînt căsătorit, a rostit, ca È™i cînd È™i-ar fi cerut scuze. Și imediat s-a reîntors la surîsul lui, în timp ce căuta în bibliotecă o carte a unui profesor de la Oxford. Iat-o: problema mîinii drepte È™i toate celelalte. Sábato îl aproba dînd din cap, absolut mecanic, creierul lui continuînd să lucreze cu rapiditate: apartamentul lui Schnitzler era mai mult o miniatură. Aici nu puteau trăi decît el È™i soÈ›ia lui, numai că multe din citatele pe care le rostea cu plăcere dovedeau că ura femeile sau, în cel mai bun caz, le dispreÈ›uia cu o ironie satanică. Ceea ce nu reuÈ™ea să înÈ›eleagă S. era starea de alarmă din ce în ce mai puternică, dincolo de elogiul pe care i-l aducea Schnitzler, căci prin numeroasele cărÈ›i pe care i le arăta nu făcea decît să-i confirme ideile sale din OAMENI ȘI ANGRENAJE asupra civilizaÈ›iei abstracte. Chiar dacă uneori ajungea la extreme pe care nu le împărtășea. Instinctul său îi spunea că, oricum ar fi stat lucrurile, se afla mai degrabă în faÈ›a unui duÈ™man decît a unui aliat ― Dumneata ai susÈ›inut aceasta, doctore ― repeta el foarte vesel -, să nu uităm. O repeta stînd în picioare, ducîndu-È™i arătătorul la tîmplă È™i legănîndu-È™i capul de pasăre, ca un profesor histrionic de limbi străine care își arată pe rînd părÈ›ile trupului în timp ce pronunță cuvîntul care le desemnează. Capul, nu? O civilizaÈ›ie raÈ›ionalistă È™i masculină. Mîna dreaptă. Ordinea abstractă, normele. Dreptul (semnificativ cuvînt, dragul meu doctor Sábato!) Obiectivitatea. Etcetera etcetera etcetera. ÃŽn entuziasmul care-l cuprinsese, părea să-È™i fi uitat de cafea Entuziasm? Uitare? A sorbit o gură de cafea rece È™i, cu un tratat german în mîini, a început să enumere tot ceea ce ar fi fost suprimat de către această civilizaÈ›ie masculină: tot ceea ce era vital, inconÈ™tient, ilogic, paralogic, perilogic, subiectiv. A mai sorbit o gură de cafea, lăsînd să i se vadă ochii strălucind pe deasupra ceÈ™tii, ochi de È™obolan nervos, dar parcă veseli încă È™i foarte atenÈ›i. Sábato gîndea cu toată viteza De ce se alarma, oare? Nu-i repeta ceea ce el însuÈ™i scrisese în două din cărÈ›ile sale? Totul părea o glumă între filozofi, È™i totuÈ™i teama continua să crească. Fratele surîzător al lui Hesse, poate mai sinistru decît acesta prin surîsul atît de ascuÈ›it, îl apucase acuma de reverul hainei È™i, cu un gest de croitor care ia măsurile, îl întreba ca pe un elev la examen: care este partea dreaptă a unui gen? Cea care are valoare, nu? Cealaltă este cea pe care trebuie s-o ascundă. Cu o satisfacÈ›ie manifestă a înÈ™iruit calamitățile posibile: ceea ce este sinistru are legătură cu nenorocirea, cu perversitatea, cu lucrurile funeste È™i nedrepte. Cu tot ceea ce este feminin. Se jură cu mîna dreaptă, se înjură cu mîna stîngă. ― Se înjură? a întrebat Sábato pentru a cîștiga timp. ― BineînÈ›eles, bineînÈ›eles. Cît priveÈ™te creÈ™tinismul, este o religie solară È™i masculină care vede în partea stîngă ceva demonic. S. a conchis că omuleÈ›ul ori vroia să-l salveze, ori era un agent al Sectei pus să descopere modul de a-l împiedica să-È™i continue cercetările. Pe neaÈ™teptate, chiar È™i pentru el, s-a trezit întrebîndu-l dacă femeia care pregătise cafelele era soÈ›ia lui. Dar nu mai era nimic de îndreptat È™i pasul pe care-l făcuse l-a înfricoÈ™at Pentru o clipă, i s-a părut că observă o uÈ™oară înăsprire a expresiei feÈ›ei de pasăre-È™obolan, dar omuleÈ›ul È™i-a reluat foarte repede surîsul deranjat: ― Da, da, e soÈ›ia, a răspuns ca È™i cînd ar fi fost vorba de o taină sau de ceva comic, vocea înaintînd în aceeaÈ™i direcÈ›ie cu surîsul. Numai că e foarte timidă. Minte, s-a gîndit Sábato. ― Bietele femei! a exclamat profesorul, nepunînd în aceasta nici un fel de consideraÈ›ie personală. A continuat să surîdă, dar era evident că îl încerca o repuls fără margini. S-a întredeschis uÈ™a È™i a reapărut tava cu alte cafele. Era uÈ™or ameÈ›it A băut cafeaua din cîteva înghiÈ›ituri, a prete tat că era tîrziu È™i a ieÈ™it Schnitzler s-a despărÈ›it de el lîngă asce sor. Ochii lui de È™oarece volterian trădau o mare bucurie. De ce, oare? Pentru ce? s-a întrebat S., îndată ce s-a văzut stradă. S-a dus s-o vadă pe Beba. ― Dă-mi un whisky, a rostit imediat ce a intrat în casă. ― Ce-ai pățit? ― Nimic. Am chef să beau un whisky. Sînt obosit, foarte obosit ― Credeam că e Quique. ― Și de ce credeai asta? ― Pentru că trebuie să sosească. Sábato s-a ridicat de pe scaun, hotărît să plece. ― Nu fi ridicol. Intinde-te pe canapea, acolo, în spate, dacă eÈ™ti atît de obosit N-o să te deranjeze nimeni. Quique vine împreună cu profesorul Gandulfo. Și mai mult ca sigur voi avea nevoie de părerea ta. ― Gandulfo? ― E un tip pe care l-a descoperit Quique. ― E prea de tot, îmi beau paharul de whisky È™i mă car. ― Þi-am spus că te poÈ›i întinde pe canapea Nu eÈ™ti obligat să vorbeÈ™ti cu Quique. Dar pe mine mă interesează foarte mult părerea ta Sábato s-a resemnat ― Ceea ce vreau să aflu e dacă ai auzit cumva de un anume Schnitzler. ― ÃŽn afară de a fi citit niÈ™te povestioare de ale lui, na Nu mi l-au prezentat niciodată. ― Nu-mi arde de glume, Beba Eu nu vorbesc de ăsta. Vorbesc de un neamÈ› care trăieÈ™te aici, în Buenos Aires, la cîțiva paÈ™i de tine. Nu, Beba n-avea idee despre acest Schnitzler. Dar nu cumva îi rostise numele Schneider? Să fim serioÈ™i, domnule, de ani de zile nu l-am mai văzut pe acest intrigant internaÈ›ional. Sábato a privit-o cu o ironie obosită: „intrigant internaÈ›ional". Ce, ce s-a întîmplat? Nu, nimic. Nici Nene Costa? ― Poftim? ― Ce mai face, pe unde mai umblă? ― De unde să È™tiu eu? De cînd s-a putut întoarce, stă la casa lui, în Maschwitz. Cum adică de cînd s-a putut întoarce? Simplu, prostule: după ce soÈ›ul grăsanei de Villanueva l-a iertat BineînÈ›eles, asta numai în cazul în care după aceasta n-a mai distrus È™i o altă căsnicie È™i s-ar afla la Caracas sau la Londra ― AÈ™a că e în Maschwitz, a spus Sábato pentru el însuÈ™i. ― Ce vrei să spui? ― Nimic. ÃŽn clipa aceea a apărut Quique împreună cu un omuleÈ› de un metru È™i jumătate, cu chip de bebeluÈ™ bine hrănit, roÈ™u È™i sănătos, cu ochelari de aur È™i foarte guraliv. Un fel de îngeraÈ™ tîmp, dar cumsecade. Gata oricînd să-È›i sară în ajutor. EXPUNEREA DOCTORULUI ALBERTO J. GANDULFO ― Poftim, profesore, să te auzim, l-a invitat Quique. Nous sommes tout oreilles. Sábato s-a retras în cealaltă parte a încăperii, prost dispus. ― Intr-o epocă foarte îndepărtată umanitatea trăia în sfera celestă. Ea forma o familie imensă în jurul Tatălui Divia Oamenii nu aveau trup, constituind o comunitate de îngeri. AceÈ™ti îngeri erau conduÈ™i de o ierarhie spirituală denumită Satana, o ierarhie cu o putere foarte mare. AÈ™a cum poate avea un generai în vreme de război. TotuÈ™i, ambiÈ›ia puterii este cea care duce la pierderea fiinÈ›elor, oricare ar fi ele. Fiind spirituală, nu înseamnă că ierarhia aceasta ar fi fost lipsită de ambiÈ›ie. Tocmai ambiÈ›ia a început să tulbure conÈ™tiinÈ›a Satanei, care a ajuns să se considere omnipotent, precum Tatăl Divin, deÈ™i în realitate era lipsit de virtutea creaÈ›iei. Cu toate acestea, a început să lucreze cu multă viclenie pentru a face ca organizaÈ›ia de care răspundea să se revolte, promițînd în stînga È™i în dreapta ierarhii È™i putere. ― Ca un militar ambiÈ›ios din orice țăriÈ™oară, nu, profesore? ― Nici mai mult, nici mai puÈ›in. Trebuie să spun însă că nu toÈ›i îngerii depindeau de Satana Numai că cei care depindeau de el erau È™i cei mai ambiÈ›ioÈ™i, deci spiritualmente cei mai puÈ›in puri. ― Iartă-mă, profesore. Presupun că Tatăl Divin È™tia de complot Asta avînd în vedere că era atotÈ™tiutor. ― Sigur, sigur că da Știa de complot È™i îi urmărea mersul. Mai mult, în loc să-l împiedice, lăsa ca totul să prindă rădăcini, să crească È™i să se coacă. Libertatea de gîndire È™i de acÈ›iune instituită de Tatăl Divin este la fel de sacră precum Creatorul însuÈ™i. Dumnezeu nu a vrut să încătuÈ™eze mintea È™i voinÈ›a noastră de putere, pentru că asta ar fi însemnat să ne priveze de libertatea dezvoltării conÈ™tiinÈ›ei, adică exact de ceea ce ne face să progresăm în ordinea spirituală. Știa, prin urmare, care era planul celor revoltaÈ›i È™i a anticipat evenimentele provocînd împărÈ›irea infinitului în cer È™i pămînt ― Hop! Cu ce scop, stimatul meu profesor? ― O să vedeÈ›i. Cerurile au fost împărÈ›ite în regiuni pentru a instala aici diferitele familii de spirite, de acord cu calitatea lor spirituală. Pămîntul a fost rezervat fiinÈ›elor egoiste. ÃŽn realizarea acestei idei, Creatorul s-a ajutat de ierarhiile sale. Intre acestea, de Satana însuÈ™i sau Iehova. ― Iehova? ― Da Este numele care mai apoi avea să devină faimos prin Scripturi. Aceste ierarhii erau dumnezei adevăraÈ›i. Elohim, în ebraică, tradus greÈ™it în spaniolă prin singularul Dumnezeu. ― Un moment, profesore, a intervenit Beba Vreau o lămurire. ― Poftim, cu plăcere. ― Dumneata ai spus că Satana È™i Iehova erau una È™i aceeaÈ™i ființă. ― Fără îndoială. Trebuie să vă spun că este necesar să mărturisim un secret fundamental. Vechiul Testament nu este cuvîntul divin, aÈ™a cum susÈ›in toate doctrinele religioase, inclusiv cea catolică. Aici există numai o parte a adevărului, cea care se referă la etapele CreaÈ›iei. Restul este opera Satanei, parte a adevărului impusă patriarhilor semiÈ›i de sub stăpînirea sa, cei care erau purtătorii cuvîntului È™i faptelor sale sub aparenÈ›a Supremului Creator. ― Un déguisé! Diabolic! ÃŽngrozitor! ― Dumneata ai spus-o. Un curaj care singularizează această entitate puternică È™i invizibilă. Cel de a te face că eÈ™ti Dumnezeul Adevărat È™i a face ca acesta să apară în locul său ca entitate satanică. Glasul profesorului era puÈ›in piÈ›igăiat È™i didactic: învățător de È™coală primară care în loc să explice mecanismul împărÈ›irii povesteÈ™te mersul unei conjuraÈ›ii înspăimîntătoare. Tonul, în schimb, era imparÈ›ial È™i liniÈ™tit Nu părea că demonstrează faptul că lumea e guvernată de Diavol, ci teorema lui Pitagora într-o sală însorită È™i curată, în timp ce se aÈ™teaptă clopoÈ›elul pentru recreaÈ›ie. ― Jocul acesta a fost cu putință pentru Satana din clipa în care a fost aruncat din regiunea cerească pentru a fi făcut Dumnezeul Pămîntului. Pămînt pe care îl guvernează prin intermediul pasiunilor È™i patimilor noastre, prin egoismul È™i ignoranÈ›a noastră. Acum o să aflaÈ›i ce s-a întîmplat cu vitele. ― Cu ce, doctore? a întrebat Beba ― Cu vitele. Abel era îngerul păzitor al vitelor, după cum Cain era al agriculturii. Iehova, adică Satana, l-a pus pe Cain să-È™i ucidă fratele. O să mă întrebaÈ›i în ce scop? ― Intr-adevăr, în ce scop? ― Foarte simpla Suprimînd îngerul păzitor al vitelor, acestea deveneau victime nevinovate pentru hrana omului. Prin acest act se anula alimentaÈ›ia vegetală, instituită de Tatăl Divin, înlocuind-o prin produse din carne, produse ale uciderii. ― Formidabil! Deci Cain este protomăcelarul. Fără de el nu ar fi existat comerÈ›ul măcelăriilor, a subliniat Quique. ― Sigur că nu ar fi existat Schimbarea aceasta urmărea neutralizarea Planului Divin, căci alimentaÈ›ia vegetariană conservă sănătatea È™i, în plus, ajută la spiritualizarea umanității. AlimentaÈ›ia animală sau cadaverică aduce bolile, scurtează viaÈ›a, întunecă mintea, debilitează simÈ›urile, dezvoltă pasiunile, sporeÈ™te egoismul, în afară de faptul că reprezintă un produs imoral, căci tot ceea ce atentează la viaÈ›a unei fiinÈ›e este imoralitate, o crimă. L,a această situaÈ›ie se ajunge printr-un regim carnivor È™i aceasta e cea care face ca omenirea să trăiască în cel mai complet obscurantism, pentru că o împiedică să vadă adevărul. ― E o teorie interesantă, profesore. ― Nu e o teorie, ci un fapt demonstrat Și mai e ceva care întăreÈ™te demonstraÈ›ia: Noe È™i Potopul. Cum Satana era incapabil să creeze oameni sau animale, i-a separat pe Noe, pe descendenÈ›ii acestuia È™i un anume număr din toate speciile de animale pentru reproducere. De cîtă necunoaÈ™tere dau dovadă oamenii cînd atribuie această monstruoasă, criminală È™i idioată operă Tatălui Divin! FireÈ™te, Satana nu avea nici cel mai mic interes pentru salvarea speciilor vegetale. Dar Pămîntul, care era plin de seminÈ›e de la Facere, în virtutea esenÈ›ei sale spirituale, a repus la loc împărăția vegetală. ― Bună festă pentru Satana. ― Absolut Ceea ce, în trecere, demonstrează că este predispus să comită greÈ™eli. Dar, revenind la ceea ce vă spuneam, atît scufundarea Atlantidei, cît È™i distrugerea Sodomei È™i Gomorei, precum È™i uciderea lui Abel È™i toate relele care au loc de atunci pe faÈ›a Pămîntului sînt lucrările lui Satana. Tatăl Ceresc, chintesență a bunătății, nu a fost È™i nu poate să fie în vecii vecilor o ființă sîngeroasă È™i crudă, în stare să distrugă cu atîta cruzime ceea ce a creat cu atîta iubire. SavanÈ›ii È™i ignoranÈ›ii, cei care îi atribuie lui Dumnezeu faptele acestea oribile, trăiesc înÈ™elaÈ›i de Satana Avea ceva de marionetă grotescă, părea păpuÈ™a mînuită de sus (de cine È™i din care sus?). Ori dacă nu, păpuÈ™a unui ventriloc care pare că spune ceea ce Celălalt rosteÈ™te păstrîndu-È™i chipul împietrit È™i nepăsător. Și mai exista în el ceva artificial sau ireal. TotuÈ™i, simÈ›eai că mesajul lui, chiar È™i ambiguu, era adevărat; teribil, chiar dacă putea fi luat ca o glumă. ― Foarte interesant, profesore. Dar cum putem È™ti că este Satana È™i nu Tatăl Divin autorul acestor mîrșăvii? Nu s-ar putea explica la fel de uÈ™or toată harababura asta È™i ca fiind datorată unui Tată sîngeros? a întrebat Beba ― Nu. Pentru că Tatăl Divin este perfect, iar perfecÈ›iunea presupune binele. Dar mai există È™i o altă dovadă impresionantă. Relatarea asiriană a Potopului. Relatare care coincide punct cu punct cu cea iudee, dar demonstrează că spiritul răului e cel care stăpîneÈ™te Pămîntul. ― AÈ™a că evreii au început să mintă încă de la Potop. Ceea ce înseamnă că tot ei sînt È™i autorii ziaristicii rău intenÈ›ionate. Oribil! a spus Quique. ― Fără îndoială, domnule. După Potop, Noe È™i cei ai săi au fost folosiÈ›i pentru înmulÈ›irea speÈ›ei umane. Consangvinitatea a fost inevitabilă È™i vă puteÈ›i imagina singuri dacă aceste subrase noi pot fi comparate cu acei admirabili atlanÈ›i. Satana a izolat una din aceste subrase È™i i-a exacerbat pasiunile È™i egoismul pentru a o putea mînui după pofta lui. ― Evreii. ― AÈ™a este. Și l-a ales pe unul dintre reprezentanÈ›ii ei drept purtătorul său de cuvînt pe Pămînt Căci spune Iehova lui Abraham: „voi face din neamul tău un popor mare", luîndu-i în acest mod minÈ›ile È™i stăpînindu-i voinÈ›a ― Nu mi-o lua în nume de rău, profesore, dar aÈ™ dori să È™tiu dacă dumneata eÈ™ti antisemit ― Nici vorbă, domnule. Să recunoaÈ™tem, în onoarea acestei rase, că ea a fost înÈ™elată de demon È™i că această înÈ™elare a servit pentru stabilirea legăturii dintre Israel È™i Satana, legătură care s-a menÈ›inut peste secole prin intermediul pactului circumciziei, liturghiei È™i altor porunci luciferice, precum pasca în comemorarea celor petrecute în Egipt ― ÃŽn Egipt, profesore? ― BineînÈ›eles, întîmplări evident satanice. Am văzut mai înainte cum Demonul a comis monstruozități precum Potopul, scufundarea atlanÈ›ilor sau distrugerea unor oraÈ™e întregi prin foc. Pentru a nu mai vorbi de incesturi È™i de repugnantele crime ale sodomiÈ›ilor. Dar toate acestea sînt niÈ™te nimicuri în raport cu cele puse la cale în Egipt: a lăsat să cadă peste el broaÈ™te È™i păduchi, grindină È™i lăcuste, iar peste vite a semănat muÈ™tele È™i pesta Ce părere aveÈ›i? Și-acum să vedem ce se întîmplă cu Cristos. Cristos era una din ierarhiile spirituale din jurul Tatălui Divin. Mijloacele folosite de Satana pentru a face din poporul evreu sclavul său (în schimbul bogăției È™i protecÈ›iei) l-au determinat pe Tatăl Ceresc să-l trimită pe Cristos pe Pămînt, întruchipîndu-l în Iisus (de aici numele de Iisus Cristos) pentru a elibera poporul acesta de sub teribila tutelă, deÈ™i beneficiile misiunii aveau să se extindă asupra întregii omeniri. Misiune care trebuia să trezească conÈ™tiinÈ›a prin faptele Mesiei. Dacă nu s-ar fi întîmplat acest lucru, am fi rămas în cea mai completă ignoranță, ignorînd stăpînirea satanică, confundînd-o cu stăpînirea Divinității. Dîndu-È™i seama de această manevră, Satan a încercat mai întîi să-l corupă pe Fiul lui Dumnezeu, oferindu-i împărăția lumii È™i gloria, aÈ™a cum corup-sese prin înÈ™elăciune poporul iudeu. Dar, cum Cristos avea să respingă oferta cu toată repulsia, Satana È™i-a propus să-i destrame misiunea prin mijloace mult mai necinstite. Predica lui Cristos a deschis brazdă adîncă în poporul evreu È™i această binevenită reacÈ›ie a reprezentat cel mai grav pericol pentru stăpînirea lui Satana în momentul acela Dumnezeul Pămîntului a divizat opinia oamenilor È™i a reuÈ™it ca Iisus să fie acuzat de erezie, alegîndu-l pe Iuda pentru a-l vinde. Argintul a fost mijlocul de care s-a folosit Satana pentru a corupe conÈ™tiinÈ›a acestui discipol al lui Cristos, aÈ™a cum mîrÈ™avul metal a fost corupătorul tuturor timpurilor È™i aÈ™a cum însăși Biserica È™i-a pierdut virtuÈ›ile propriei sale misiuni supunînd banului slujba religioasă. Revin însă la misiunea lui Cristos. ÃŽn fapt, această misiune era destinată în mod special pentru a trezi conÈ™tiinÈ›a poporului iudeu, căci el era cel mai supus robiei È™i influenÈ›ei satanice, chiar dacă nu-È™i dădea seama de aceasta AÈ™a cum a rămas pînă azi. Tocmai de aceea Cristos s-a încarnat în trupul unui evreu, pentru a-È™i exercita influenÈ›a ca Spirit al Rasei È™i pentru a provoca reacÈ›ia împotriva înÈ™elării pe care o dorea cu atîta ardoare de la acest popor. ― Dar îngăduieÈ™te-mi, profesore. Cum se face că Tatăl Ceresc nu a prevăzut faptul că această misiune avea să fie destrămată? Oare nu È™tia că poporul evreu avea să persiste în greÈ™eala sa? ― Cum să nu È™tie? De aceea a fost doar o înfrîngere parÈ›ială, căci Adevărul a devenit limpede pentru o bună parte a poporului ales, precum È™i pentru întreaga omenire. ÃŽn ceea ce priveÈ™te restul, poporul evreu care continuă să creadă în Iehova continuă acelaÈ™i drum pînă azi, sub sugestia lui Satana Nu È›ipa, dar S. nu reuÈ™ea să-È™i dea seama de ce i se părea că È›ipă. Mai degrabă era vorba de un glas penetrant Ca o bormaÈ™ină folosită de hoÈ›ii care atacă în puterea nopÈ›ii o casă de fier. ― Profesore, nu vi se pare că, deÈ™i a fost o rasă aleasă È™i protejată de Dumnezeul Pămîntului, poporului evreu i-a mers destul de prost? Lagărele de concentrare È™i atîtea altele, de exemplu. ― Aici e buba: pentru că poporul evreu nu È™i-a îndeplinit cu fidelitate religia, adică nu È™i-a îndeplinit pactul făcut, Satana s-a hotărît să-l pedepsească prin inchiziÈ›ie, decapitare, lagăre de concentrare. Cred că aÈ›i auzit de atîtea ori că Hitler a fost un trimis al lui Satana, un Anticrist Nu aveÈ›i idee cît adevăr inconÈ™tient se află în aceste afirmaÈ›ii! ― Ne-ai convins, profesore. Ce alte dovezi există despre robia poporului evreu de către Satana? a întrebat Beba ― Multe, foarte multe. AduceÈ›i-vă aminte de pasajul acela în care Saul reproduce cuvintele lui Cristos: Saul, devenit de atunci Apostolul Pavel, pentru a predica evanghelia printre evrei È™i păgîni: „Pentru ca să le deschizi ochii, pentru ca să-i aduci din întuneric la lumină, din puterea Satanei la puterea lui Dumnezeu". Precum È™i de cuvintele lui Cristos din Evanghelia Sfîntului Ioan, cînd le spune evreilor: „Voi sînteÈ›i din tatăl vostru Diavolul È™i vreÈ›i să faceÈ›i poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni È™i nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el." Mai clar nici nu se poate. Și i-a spus Satana lui Cristos: „Îți voi da toate acestea È™i mă vei adora în genunchi". Adică exact ceea ce fac evreii fără s-o È™tie. Il adoră pe Satana, căci toată liturghia lor este făcută pentru a cere bogății materiale È™i iertarea păcatelor zilnice. Tatăl Divin nu este un dătător de bunuri materiale. Și aceasta ar trebui s-o aibă în vedere credincioÈ™ii de toate religiile, inclusiv catolicii: cînd cerem bogății sau răul cuiva ne adresăm lui Satana, căci el primeÈ™te astfel de cereri È™i el este cel care le dă celor înrudiÈ›i cu răul, acÈ›ionînd ca niÈ™te instrumente ale scopurilor sale perverse. Principalele mijloace de care se foloseÈ™te Satana pentru a-È™i exercita puterea sînt: mai întîi, medicina... ― Medicina? ― Da, È™tiinÈ›a medicală. ÃŽn al doilea rînd, clerul. ÃŽn al treilea, catolicismul. Al patrulea, iudaismul. ― Profesore, ni-l poÈ›i explica pe cel dintîi? ― Cu multă plăcere. Răul pe care l-a făcut Satana cu ajutorul medicilor este, probabil, mai mare decît toate celelalte. Nici războaiele, nici ciuma, nici crimele, nici cutremurele trimise de Iehova nu depășesc monstruozitatea exterminării săvîrÈ™ite de medicină prin consumul de carne. Căci prin aceasta a întunecat conÈ™tiinÈ›a individuală È™i a înmulÈ›it bolile. ― Scuză-mă, profesore, dar, din moment ce sîntem aliaÈ›ii lui, pentru ce vrea Satana să fim bolnavi? Nu i-am fi mai folositori fiind sănătoÈ™i? O armată de paralitici sau leneÈ™i nu-i cea mai bună din lume. ― Foarte simplu, domnule. Lui Satana în nici un caz nu-i convine să fim sănătoÈ™i, pentru că sănătatea fizică înseamnă È™i sănătate spirituală. Și, mai ales, pentru că fiind sănătoÈ™i putem să întrezărim adevărul. Mîncînd cadavrele fraÈ›ilor noÈ™tri inferiori nu săvîrÈ™im doar un fel de antropofagie, căci sînt fraÈ›ii noÈ™tri, ci ne îndobitocim È™i devenim predispuÈ™i păcatului, aÈ™a cum o dovedeÈ™te corupÈ›ia sexuală, mult mai mare printre consumatorii de carne. Revenind însă la crima pe care o săvîrÈ™im cu animalele, vreau să vă spun că am o experiență foarte interesantă. Animalele sînt ca niÈ™te copii, învață prin limba omului È™i prin disciplina educativă. Cercetările pe care le-am făcut mi-au adus rezultate splendide, reuÈ™ind să dovedesc că toate animalele, fără excepÈ›ie, se formează È™i se identifică cu omul îndată ce sînt supuse acestei discipline. Și pentru această educaÈ›ie nu trebuie să se folosească decît limbajul omenesc, la care răspund într-un mod care nu poate fi calificat decît drept admirabil. Cîinii, păsările, pisicile, porumbeii, găinile se identifică cu cel care le educă. ― O limbă anume, profesore? a întrebat Quique. ― Nu, oricare. Oricare limbă. Cu condiÈ›ia să li se vorbească precis È™i cu multă răbdare. ― ÃŽntreb pentru că germana sau rusa trebuie să fie limbi mai dificile decît spaniola. Mai ales pentru o găină, disons. ― Nici vorbă, domnule. E uluitor, uluitor să descoperi cît este de capabil să răspundă un cîine. Sau o găină. ― Deci nu sînt greutăți cu declinările din germană sau rusă? Insist, profesore, nu pentru că aÈ™ pune la îndoială strălucitele dumitale experienÈ›e, ci pentru că eu însumi, cînd mama mă obliga să învăț germana, aveam mari dificultăți cu acuzativul È™i dativul. Cît priveÈ™te rusa, din cîte mi s-au spus, n'en parlons pas. ― Nici un fel de dificultăți, domnule. E vorba doar de răbdare, de o dăruire acestui scop cu dragoste È™i tenacitate. Cei care se folosesc de fluierături, interjecÈ›ii È™i alte sunete guturale, crezînd că animalele nu i-ar înÈ›elege, adresîndu-li-se într-o limbă corectă, săvîrÈ™esc o mare greÈ™eală. Lăsînd la o parte faptul că avem datoria de a-i înălÈ›a pe fraÈ›ii noÈ™tri inferiori folosindu-ne de cel mai ales instrument de care dispunem È™i care nu este altul decît limbajul. Dumneata È›i-ai educa copiii numai cu fluierături È™i interjecÈ›ii? ― Nu. ― Poftim AcelaÈ™i lucru trebuie făcut È™i cu fraÈ›ii noÈ™tri inferiori, împărăția animală reprezintă o mare taină vegheată de Creatorul Divin. Și mai trebuie să înÈ›elegem că această împărăție este atît de saciâ, încît distrugerea fiinÈ›elor care o compun este o crimă, un act monstruos, un atentat împotriva legii naturale a convieÈ›uirii terestre È™i evoluÈ›iei. Ce am zice noi despre un monstru care ar sfîșia copiii care nici nu pot să vorbească? Și mai adaug că în timp ce carnea abrutizează conÈ™tiinÈ›a, vegetalele o sensibilizează. ― Există o vegetală specială, profesore? ÃŽntreb pentru că mie îmi place foarte mult salata. ― Salata? Excelent, domnule. Dar nu există excepÈ›ii. Orice fel de verdeață: salata, bineînÈ›eles, dar È™i spanacul, ridichiile, morcovii. Totul e bun pentru sensibilizarea conÈ™tiinÈ›ei noastre. ObservaÈ›i animalele ierbivore, precum calul sau vaca: sînt blînde din fire. ― Și taurii, profesore? Mă refer la cei de coridă. ― BineînÈ›eles, È™i taurii. Numai prin acest tip de sălbăticie, prin coridă adică, un animal atît de nobil È™i de paÈ™nic cum e taurul poate fi împins spre atrocitate. Ar trebui să ne fie ruÈ™ine pentru faptul că rasa umană a putut ajunge la aceste extreme ale cruzimii È™i sălbăticiei. Nu taurii sînt cei răi, credeÈ›i-mă, ci spaniolii care se duc la coride È™i ajută la săvîrÈ™irea acestor crime. Vă repet, toate animalele ierbivore sînt pacifice. ComparaÈ›i un cal cu un tigru sau cu un È™oim. Carnea perverteÈ™te simÈ›urile È™i face ca fiinÈ›ele care o consumă să devină agresive. ― ÃŽnseamnă că războaiele È™i asasinatele sînt consecinÈ›a consumului de carne. ― Să nu ai nici o îndoială, domnule, aÈ™a este. Consumul de carne nu numai că ne face insensibili la durerea altuia, dar ne È™i subjugă mai mult lumii fizice. Și acesta este scopul È™i planul lui Satana: să ne împiedice să vedem Adevărul, evitînd astfel emanciparea noastră. ― AÈ™a că medicina, profesore... ― AÈ™ putea să vă vorbesc zile în È™ir despre oribilele crime săvîrÈ™ite de această pretinsă È™tiință medicală bazată pe consumul de carne, pe ideea microbilor È™i a vaccinurilor. Intr-un pasaj din Vechiul Testament ni se spune că Iehova, adică Satana, a făcut păduchii, muÈ™tele È™i lăcustele pentru a pedepsi Egiptul. Iisus Cristos, învățătorul învățătorilor, vindeca bolile scoțînd din trupul bolnav spiritul rău, deci demonii, cei care sînt adevăraÈ›ii responsabili ai bolilor. Toate aceste monstruozități pe care medicii le denumesc bacterii nu sînt decît creaÈ›ii ale Satanei, manifestări ale acestuia Și microbii nu-i atacă decît pe cei care trăiesc în afara Legii Divine. AÈ™a că È™tiinÈ›a medicală nu vindecă, ci se pretează jocului satanic, creînd È™i dezvoltînd bolile. ― AÈ™a că dacă cineva e muÈ™cat de un cîine turbat, nu trebuie să dea fuga la Institutul Pasteur, ci să caute pe unul care să-i scoată demonii? ― Exact ― Și dacă nu-l găseÈ™te, ce poate să facă? Sau dacă nu mai e timp? ― E o nenorocire, dar este singurul lucru care se poate face. Să trecem acum la cel de al doilea mijloc la care m-am referit: clerul. Acesta este cel mai puternic reazem pe care se sprijină Satana, datorită influenÈ›ei pe care o are asupra unei părÈ›i din omenire. ― BineînÈ›eles, ca cel care are încredere în poliÈ›ie È™i după aceea descoperă că aceasta merge mînă în mînă cu hoÈ›ii. Chesterton. Drâle de police! ― Nici mai mult, nici mai puÈ›in, domnule. E de ajuns o singură dovadă: totul se face pentru bani. De la botez la înmor-mîntare. Și banul este instrumentul tipic al lui Satana Drace, s-a făcut opt È™i jumătate! O să fiu scurt. Catolicii Atitudinea majorității catolicilor demonstrează negarea absolută a doctrinei lor. PreoÈ›ii È™i credincioÈ™ii catolici distrug virtutea religiei pe calea pasiunilor È™i a egoismului. Și unii, È™i ceilalÈ›i, avizi după bogățiile materiale, nu se dau în lături din faÈ›a nici unui mijloc pentru a le obÈ›ine. ÃŽn ceea ce-i priveÈ™te pe evrei, cred că ceea ce era important a fost spus. SemiÈ›ii sînt legaÈ›i de Satana, căruia îi spun Iehova, prin pactul circumciziei. Ca în orice pact diabolic, sîngele nu putea lipsi. ÃŽmi pare rău că trebuie să fiu scurt pentru că aveam să vă spun lucruri de importanță covîrÈ™itoare. Bătălia actuală este o bătălie satanică împotriva Divinității, o bătălie crudă È™i nemiloasă menită să satanizeze lumea. Pămîntul ar deveni în acest fel o trambulină, o redută pentru disputa puterii universale. Ateismul este primul pas al satanizării. Din nefericire, triumful satanismului ar echivala cu eterna noastră pierzanie, fiind condamnaÈ›i să supravieÈ›uim în acest infern pe calea reîncarnării. ― Que Dieu naus preserve! ― La revedere, doamnă. La revedere, domnule. Cu altă ocazie mai bună vom continua să vorbim despre această temă care trebuie să ne preocupe pe toÈ›i. Cu paÈ™i săltăreÈ›i, doctorul Gandulfo a părăsit încăperea ― Reîncarnările! a exclamat Quique, ridicîndu-È™i braÈ›ele spre cer. Frumos viitor! AÈ™a cum ne comportăm noi, închipuieÈ™te-È›i o înaintare în grad, dar pe dos, a militarilor: începi ca mareÈ™al È™i sfîrÈ™eÈ™ti reîncarnat în cîine al unei colonelese. Și sa nu uităm birocraÈ›ia Un tip moare È™i i se pare că aude spunîndu-i-se că trece la categoria berberi. Se pune omul la coadă È™i aÈ™teaptă două sau trei secole, iar cînd ajunge la ghiÈ™eu, trebuie căutat în toate registrele È™i tot nu se află. Pentru că individul s-a înÈ™elat, a auzit prost, trebuia să se aÈ™eze la coada pentru berberechos . Perfect, BebuÈ™ca, trebuie să plec È™i eu. Profesorul ăsta m-a umplut de neliniÈ™te. Deocamdată mă duc să-mi mănînc porÈ›ia zilnică de salată. E sfîntă, n-aÈ™ da-o pentru nimic în lume. Și tu ar fi bine să mai laÈ™i whiskyÈ™orul, ori poate vrei să te cobori la categoria berberecho. ÃŽnclinîndu-se în direcÈ›ia lui Săbato, i-a spus „Maestre" È™i a dispărut. ― PaiaÈ›a! ― E un tip formidabil, prieten cu Mabel. ― Nu mă refer la amărîtul ăsta. S-a ridicat È™i a privit absent rafturile de cărÈ›i. ― Un nefericit Ca È™i cum autorul cărÈ›ii CÃSÃTORIA PERFECTà ar încerca să le explice nevestelor frigide aberaÈ›iile sexuale ale lui Sade. Iar voi distrîndu-vă în draci. Rîzînd. Dracul poate sta liniÈ™tit. Se joacă de-a adevărul. Te face să rîzi cu amanÈ›ii de diavoli ca acesta ― Ai să-mi spui că dr. Gandulfo susÈ›ine un adevăr teologic? ― BineînÈ›eles, proasto. Voi rîdeÈ›i de sălățică, dar în fond e adevărat îți aminteÈ™ti ce spunea Fernando? ― Fernando Canepa? Sábato a privit-o cu răceală. ― Eu vorbesc de Fernando Vidal Olmos. Beba È™i-a ridicat ochii spre tavan cu o uimire plăcută. ― Numai asta îți mai lipsea. Să citezi din propriile tale personaje. ― Nu văd de ce nu aÈ™ face-o. Dumnezeu a fost învins înainte de începutul timpurilor de către PrinÈ›ul Tenebrelor, adică de cel care avea să fie mai apoi PrinÈ›ul Tenebrelor. Te avertizez că vorbesc cu majusculă. ― Nu-i nevoie, te cunosc. Dar nu e chiar ceea ce susÈ›ine profesorul Gandulfo. ― Lasă-mă-n pace cu nefericitul ăsta. Există mai multe posibilități, ai să vezi. O dată învins Dumnezeu, Satana face să circule È™tirea că Diavolul a fost cel învins. Și în acest fel reuÈ™eÈ™te să-i distrugă orice prestigiu, făcîndu-l responsabil de această lume înfiorătoare. Teodiceele inventate mai apoi de teologii disperaÈ›i sînt niÈ™te acrobaÈ›ii pentru a demonstra imposibilul: că un Dumnezeu bun îngăduie existenÈ›a lagărelor de concentrare unde să moară persoane ca Edith Stein, copii mutilaÈ›i în Vietnam, nevinovaÈ›i transformaÈ›i în monÈ™tri de bomba de la HiroÈ™ima. Toate astea sînt niÈ™te braÈ™oave sinistre. Cert, indubitabil este faptul că Răul stăpîneÈ™te pămîntul. FireÈ™te, nu poÈ›i înÈ™ela toată lumea, mai există È™i oameni bănuitori. Sînt cei care, timp de două mii de ani au înfruntat tortura È™i moartea pentru că au avut curajul să spună adevărul. Au fost risipiÈ›i, anihilaÈ›i, torturaÈ›i È™i arÈ™i de InchiziÈ›ie. Pentru ca Demonul nu se încurcă cu nimicuri. ExistenÈ›a InchiziÈ›iei este suficientă pentru a dovedi cine guvernează lumea. Popoare întregi au fost anihilate sau împrăștiate. Adu-È›i aminte de albigenzi. Din China pînă în Spania, religiile de stat (alte organizaÈ›ii ale demonului) au curățit planeta de orice intenÈ›ie de revelaÈ›ie. Și putem spune că aproape È™i-au atins È›elul. ― BineînÈ›eles, aproape. Cu excepÈ›ia profesorului Alberto J. Gandulfo, de exemplu. ― Continuă să rîzi. Astea sînt micile drăcii ale Satanei. Să-l , pui pe un personaj ridicol să-È›i expună adevărul e o formă de a condamna acest adevăr la ridicol È™i, prin urmare, la ineficiență. Unora precum Gandulfo nu numai că li se îngăduie să trăiască, ci li se dă È™i inspiraÈ›ia de a vorbi. Dar vreau să-È›i mai spun unele lucruri. Există È™i alte izvoare ale confuziei, mult mai diabolice. Unele secte care n-au putut fi anihilate sau pe care Satana nu le-a anihilat ex profeso au devenit, la rîndul lor, izvoare ale minciunii. GîndeÈ™te-te la mahomedani. După gnostici, lumea sensibilă a fost creată de un demon căruia i-au spus Iehova. Mult timp, Dumnezeu lasă ca acest demon să acÈ›ioneze nestingherit, dar în cele din urmă își trimite Fiul ca să locuiască în trupul unui evreu. ÃŽn acest fel își propune să descătuÈ™eze lumea de înÈ™elătoarele învățăminte ale lui Moise, acest profet al lui Iehova, adică al demonului. AminteÈ™te-È›i, în treacăt, de ceea ce spune Papini despre Moise al lui Michelangelo. Va fi ajuns Michelangelo să descifreze această taină? Dar să continuăm: dacă acceptăm că Iehova este demonul È™i că o dată cu sosirea lui Cristos acest demon a fost înfrînt È™i îngropat în infern (cum cred mahomedanii È™i unii gnostici), atunci tot ceea ce se obÈ›ine este consolidarea mistificării. De acum, o dublă mistificare. Căci continuăm să trăim într-o lume înfiorătoare. HiroÈ™ima È™i lagărele de concentrare s-au produs după sosirea lui Cristos. ÃŽnÈ›elegi? Cu alte cuvinte: ori de cîte ori păleÈ™te minciuna, această specie de nefericiÈ›i o fortifică È™i Demonul domneÈ™te liniÈ™tit încă un mileniu, în timp ce adevăratul Dumnezeu se află în infern. De aceea le-a îngăduit Satana mahomedanilor să-È™i ridice È™i să-È™i dezvolte un astfel de imperiu. Trebuie să fii nebun ca să crezi că ajung un fanatic È™i un cal pentru a domina lumea occidentală timp de secole. ― Și în cazul ăsta? Privirea Bebăi era plină de ironie. ― Concluzia lui Fernando era inevitabilă. PrinÈ›ul Tenebrelor continuă să guverneze. Și această guvernare se îndeplineÈ™te cu ajutorul Sectei Orbilor. Concluzia i s-a părut atît de limpede, încît, dacă n-ar fi fost stăpînit de spaimă, ar fi izbucnit în hohote. ― Iar tu? Sábato a privit-o în tăcere. Cînd a ajuns acasă, a găsit cea de [....] A TREIA COMUNICARE DE LA JORGE LEDESMA Dă-mi un răgaz, nu uita că nu È™tiu prea bine meseria, mă învîrt într-un mediu ciudat È™i într-o singurătate totală. Am puÈ›in timp pentru scris, dar gîndesc mult Acum vînd cîrnaÈ›i pentru frigoriferul TREI CRUCL Mă gîndesc la Gogol, beat, È™ezînd la o masă, cu picioarele atîrnînd, spunînd cît de tristă e Rusia, în timp ce plînge de atîta rîs cu PuÈ™kin, iar după aceea plînge cu adevărat în schimb, Argentina e incomparabilă. ÃŽn răstimpurile pe care cîrnaÈ›ii mi le lasă libere, dau fuga È™i îmi însemnez totul. Și acum, la subiect. Mi-a ieÈ™it un animal mare È™i necunoscut. Trebuie să-i mai tai puÈ›in din ceafă È™i să-l fac mai puÈ›in incredibil. Picioarele îi sînt grele precum cele ale Leviatanului lui Hobbes È™i fără nici o consolare, precum opera lui Schopenhauer. ÃŽÈ›i explic cartea: 1. Voi face să fie clar că Dumnezeu nu există. Dacă există, asta nu-i treaba noastră. 2. Ce facem pe Pămînt 3. RaÈ›iunea metalurgică È™i strategică a morÈ›ii. RaÈ›iunea religioasă nu numai că a legat calul în urma căruÈ›ei, ci a pus omul în locul calului. Acum nu mai lipseÈ™te nimic, doar să se urce calul în căruță. Trebuie să împiedicăm acest lucru cu toată hotărîrea 4, 5, 6. „De ce"-urile. De ce sîntem lichizi. De ce există două sexe. De ce unicul lucru care ne aparÈ›ine este ceva ce nu mai avem: trecutul. Voi descrie neliniÈ™tea, nonconformismul È™i blestemata aceasta de insuficiență. Schopenhauer a văzut-o la 30 de ani. Fantastic. Intelectul versus voință. Aceasta este marea lupta a omului, avionul desprinzîndu-se de pe portavioane, omul în căutarea fiinÈ›ei. Va părăsi grămada de nebuni, va pulveriza morala, va distruge totul. CunoaÈ™terea Adevărului va fi evenimentul acestui secol È™i nu călătoriile în Lună, cum cred prostănacii. Nu È™tiu de ce am fost unul dintre cei aleÈ™i. AÈ™ fi putut să fiu un hoinar, un matol, un scriitor de romane de dragoste, poate cu glorie È™i bani. TotuÈ™i, îmi voi cînta cîntecul. De mic am fost foarte bun la montarea de jocuri din fragmente. Nu prea aveam înclinaÈ›ie pentru muncă Dar ori de cîte ori se ivea prilejul să se monteze sau să se descurce ceva, eram cel mâi bun. Adevărul se află în lume gata făcut, dar desfăcut în bucăți. Fiecare filozof È™i-a adus contribuÈ›ia sa. Rămîne să-l montăm, nu să-i mai adăugăm alte cunoÈ™tinÈ›e. De aceea au pierdut învățaÈ›ii de azi: cu cît eÈ™ti mai înÈ›elept, cu atît vezi mai întunecat È™i mai amestecat. Mie mi-a rezervat soarta nefericirea de a monta Adevărul pentru că nu È™tiu nimic despre nimic. Și cum nu am profesori pentru a-i pune în dificultate, sînt un iresponsabil total. ÃŽN TOATà NOAPTEA ACEEA SÂBATO A STAT ȘI A MEDITAT, iar în zori, cînd a început să se lumineze, reuÈ™ise să-È™i înfrîngă toate temerile care îl stăpîniseră pînă atunci: îl va căuta pe Schneider oriunde s-ar afla Deocamdată avea un indiciu: casa lui Nene Costa A privit calendarul: mai lipseau cîteva zile pînă duminică. A ieÈ™it în stradă. Cerul era senin, aerul uscat A rupt o bucată de hîrtie, a ridicat-o în vîrful degetelor È™i a lăsat-o să cadă: vîntul bătea dinspre nord A apreciat că în următoarele două zile o să fie mai cald, dar că era imposibil să se înnoureze È™i să plouă. O zi cu soare, în februarie: toÈ›i se vor afla la piscină. Hotărîrea luată l-a liniÈ™tit, simÈ›ind din nou puterea pe care o pierduse din cauza atîtor frămîntări È™i priviri înapoi. COSTA IL PRIVEA ]n felul lui caracteristic, cu capul înclinat pe jumătate în jos È™i într-o parte, cu un surîs superficial pe care îl arbora construindu-È™i astfel o crustă extremă de amabilitate diplomatică, sub care, graÈ›ie stăpînirii muÈ™chilor faciali, exista un al doilea înveliÈ™, abia perceptibil, dar care putea fi ghicit de un observator care îl cunoÈ™tea cu adevărat, înveliÈ™ al unei bunătăți ironice, plin cu întrebări pentru sine însuÈ™i de tipul „oare cunoaÈ™te adevărul?" sau „cum poate să fie atît de neÈ™tiutor?", gîndindu-se, mai mult ca sigur, la inocenÈ›a pe care o presupunea sosirea lui la Maschwitz, la sfîrÈ™itul unei săptămîni obiÈ™nuite, cu soare È™i piscină, pentru a afla ceva despre Schneider. }ntrebări care, bineînÈ›eles, erau supoziÈ›ii ale lui Sábato È™i care, prin urmare, puteau sau nu să fie într-adevăr reale; aÈ™a că acea aranjare a muÈ™chilor din cel de al doilea înveliÈ™, care în mod sigur exista (pentru că sub surîsul său nu puteau să se afle decît sentimente de ironie È™i chiar de resemnare sau ură), nu trebuia să fie neapărat o consecință a prezenÈ›ei lui Schneider în Buenos Aires; ipoteză care pentru început nu putea să fie nimic altceva Pentru că Sábato nu căuta nimic altceva decît să-È™i dovedească lui însuÈ™i, cercetînd casa, vorbind cu acest individ pe care îl detesta È™i chiar însemnîndu-È™i refuzurile sale, că Schneider se afla aici. ― Schneider? ÃŽÈ™i încreÈ›ea fruntea într-un mod interogativ care îi era caracteristic. Mod pe care îl folosea nu numai pentru a întreba sau pentru a asculta ceva care îl intriga, ci È™i pentru a face afirmaÈ›ii de tipul „Nu cred că Lenin a fost un revoluÈ›ionar". AfirmaÈ›ii care îi dădeau o anume aură de înÈ›elepciune misterioasă, pentru că le rostea fără nici un fel de bază, ca pe ceva atît de evident, că nu încăpea nici un fel de discuÈ›ie. Numai că, rostindu-le astfel, cu unele încreÈ›ituri interogative, i se destrăma orice ton de autoritate, făcînd din ele simple propuneri pentru discuÈ›ii viitoare care nu mai aveau loc niciodată. Nu, mai mult ca sigur că Schneider locuia încă în Brazilia Erau ani de cînd nu-l mai văzuse. Cît despre Hedwiga, nu avea nici un fel de idee. Sigur, însă, se afla lîngă el, adică într-un loc din Brazilia. ȘI ATUNCI, FETELOR, fufa care se autobotezase Elizabeth Lynch a coborît dintr-o maÈ™ina sport, însoÈ›ită de un funcÈ›ionar încărunÈ›it, È™i s-a repezit în braÈ›ele lui Sergio Renan, care nu È™tia unde să se ascundă, sărmanul de el, cu ochii lui visători. Obsesia roliÈ™orului de la Teve, fetelor, nu È™tiu dacă mă fac înÈ›eles. Dumneavoastră nu È™tiÈ›i cine este Elizabeth Lynch pentru că nu citiÈ›i cu atenÈ›ie RADIOLANDIA, excelenta revistă de mondenități, unde cîștig È™i eu o pîine în plus. AÈ™a că, îndeplinindu-mi datoria profesională, trebuie să fiu atent la Noile Valori, i-am luat un interviu acestei steluÈ›e pline de promisiuni, care, după ce s-a culcat cu portarii, mecanicii È™i, în cele din urmă, cu asistenÈ›ii de regie, a început să urce treptele succesului, devenind o figură importantă pentru viitor. Stimulat de un moment de nebunie care l-ar putea surprinde È™i pe servitorul cel mai atent, am supus-o unui interogatoriu atît de sever, încît eram gata-gata să-mi pierd slujba de la această revistă deosebit de vînduta, pentru că promițătoarea stea a protestat, zicînd că am vrut s-o pun într-o situaÈ›ie ridicolă. Și în vreme ce Nardiello o fotografia arătîndâ-È™i picioarele lîngă băruleÈ›ul din apartamentul ei, iar mai apoi în faÈ›a unor rafturi cu cărÈ›i, am putut să disting cîteva volume din READER'S DIGEST legate frumos, nelipsitul volum NAȘUL È™i PREVIZIUNILE ASTROLOGICE PE 1972. Mie, cred că aÈ›i aflat, îmi place foarte mult să citesc, spunea, È™i, ca să fiu sinceră pînă la capăt, cele două pasiuni ale mele sînt cărÈ›ile È™i muzica bună, È™i atunci eu am întrebat-o care compozitori o pasionează, iar ea, of course, mi-a răspuns că Geniul de la Bonn, pentru că întotdeauna È™tie ce vrea Dar cum eu am întrebat-o dacă nu-i place È™i Palito Ortega , crezînd că vreau să-i întind o cursă, foarte fermă È™i luînd o mutră acră, mi-a răspuns că preferă muzica serioasă È™i, în afară de menÈ›ionatul Gigant de la Bonn È™i sub presiunea mea poliÈ›ienească de gradul trei (de aceea m-a denunÈ›at direcÈ›iei), a rostit bucățile care o duc pînă la extaz, adică valsurile lui Strauss È™i toată muzica lui Ceaikovski. Dar cum je tiens beau-coup a ma peau, în momentul în care Korn m-a acuzat de rea credință, i-am spus că pentru a-i dovedi că n-are dreptate eram dispus să-i mai iau un interviu, mult mai elogios, aÈ™a că două numere mai tîrziu am fabricat un portret, mamă-mamă, subliniind figura ei atît de distinsă, încît era un mare păcat că nu lucrase ca manechin, pentru că era demnă să figureze între reginele de la International Best-dressed List, iar silueta ei de go-go putea servi de model pentru Marc Bohan. N-are rost să vă spun că atunci cînd e vorba de buzunarul meu sînt atît de generos cu laudele, încît chiar cred în ceea ce scriu, aÈ™a că m-am gîndit bine ce trebuie să fac È™i mă gîndesc È™i acum (pentru că s-ar putea să mă cheme iarăși Korn la ordine, de data asta definitiv) È™i încep să cred că oloaga asta merita să fie È›iitoare a aristocraÈ›iei romane. Dar să revenim la cronica interesantei reuniuni despre care vorbeam. ÃŽn timp ce Elizabeth Lynch se arunca asupra lui Renan, aproape trîntindu-l pe Maestrul Sábato, care apăruse pe neaÈ™teptate, eu, aflîndu-mă lîngă Nene, care-i È™optea ceva la ureche Cristinei, ca o măsură preventivă înaintea divorÈ›ului, le-am spus, să vedem atotÈ™tiutorilor dacă sînteÈ›i în stare să aflaÈ›i adevăratul nume al fufiÈ›ei. Nene Costa, al cărui talent literar a strălucit È™i s-a stins definitiv în urmă cu o sută de ani, o dată cu publicarea acelei povestioare din LA NACION È™i care, secîndu-i izvoarele inspiraÈ›iei, È™i-a dedicat tot restul vieÈ›ii vorbind la petreceri È™i cocteiluri despre Max Bill È™i Noua Literatură, reuÈ™ind, chiar dacă nu credeÈ›i, să destrame cele mai unite căsnicii din lumea bună, matematic, a doua zi, pornindu-se divorÈ›ul iar el dispărînd la Caracas sau la New York în aÈ™teptarea Noii Stagiuni È™i a calmării tipului. AÈ™a că, socotind cum susura în urechea Cristinei că vroia să strălucească în faÈ›a presei, i-am aruncat mănuÈ™a, mai ales că am fost sigur că va fi îndrumat de Pampita, care-È™i rodea unghiile de furie pentru affaire-ul auricular al lui Nene cu gîngava de Cristina. AÈ™a că, după cum era de aÈ™teptat, Nene a ieÈ™it în arenă È™i a început turnirul pentru a detecta adevăratul nume al fufiÈ›ei, fapt pe care vi-l redau aÈ™a cum s-a petrecut: Nene: Robinovici? Satanowski? Pampita: Abramovici? Gorodinski? Nene: Kuligavski? Sokolinski? Pampita: Serebrinski? Sabludovici? Nene: Mastranicola? Spampinato? Pampita: Apicciafuoca? Gambastorta? Nene: Sordelli? Cucuzzella? Pampita: Lociacono? Capogroso? Fammilacacca? Nene: Norma Myrtha Cacopardo? Pampita: Mafalda Patricia Pinciafreddo? Nene: Ajunge, să ne lăsăm de bîjbîiala aceasta absurdă È™i s-o luăm sistematic. Să luăm ca bază cuvîntul Cazzo È™i să trecem în revistă toate posibilitățile. Măcar o dată să lucrăm serios. Pentru că tu improvizezi întotdeauna începe. Pampita: Cazzolungo. Nene: Ce obsesie, scumpo. Perfect, e bine: Cazzogrosso. Pampita: Să nu uităm pluralul: Cazzolunghi, Cazzogrossi. Nene: Să nu pierdem timpul cu fleacuri. Pluralul îl socotim la urmă, dintr-o răsuflare. Continuă. Pampita: Culorile. E un zăcămînt uriaÈ™: Cazzobianco, Cazzonero, Cazzobiondo, Cazzobruno. Și mai ce? Nene: Mititico, întotdeauna îți joacă feste estetica ta naturalistă. De ce trebuie să fie neapărat negru, alb sau roÈ™u? Aplică expresionismul, suprarealismul, ce dracului. Ia ascultă: Cazzogiallo. Pampita: Florile. E ceva delicat Cazzofucsia Nene: Da, dar să nu cădem pe partea cealaltă. Atîta sistematizare strică. AsociaÈ›ii libere. Ia să vedem. Pampita: Piglialcazzo Capodicazzo, Cazzinculo, Cazzinciil (variantă piemonteză sau lombardă, tu È™tii mai bine), Cazzolungo... Nene: Ai spus-o o dată, obsedato. Pampita: Cazzogelato, Cazzofreddo. Nene: Stop. Mi-a venit o idee excelentă: false etimologii, trecînd de la o limbă la alta Un membru al familiei Cazzofreddo sau Cazzofredi este făcut prizonier în Germania în vremea Războiului de o sută de ani È™i își schimbă numele în Katsfred, adică pacea pisicii. Nu È™tiu care este pacea acestui prăpădit de patruped, dar aÈ™a se traduce. Pampita: Și dacă italienaÈ™ul se numea Cazzo, pur È™i simplu? Nu s-ar putea să fie numai Katz? Nene: în principiu, da. Noi hotărîm asta. Dar Katz este evreu È™i nu văd cum se face ca simpla translaÈ›ie a unui italian în pădurile din Germania să-l oblige la circumcizie. Mai degrabă aÈ™ spune Catzo, pentru că sună mai exotic. Putem presupune că există două ramuri ale familiei, în funcÈ›ie de grafie. Unul dintre descendenÈ›ii acestui prigionero ajunge casier la Fuccar, se îmbogățeÈ™te, se face bancher, finanÈ›ează războaie È™i în cele din urmă este înnobilat: von Catzo. Pampita: Un alt membru al familiei Catzo emigrează sau e dus în Rusia, ori, È™i mai bine, Ecaterina îl numeÈ™te Trezorier, profitînd È™i de faptul că e un gagiu splendid. De ce taci, filozofule? Catzov? Nene: Răbdare. Și asta e o mină formidabilă. Mai întîi, poate să apară patronimul Katzov. Pampita: Cu v sau doi f. Nene: Minorata mentale, cum ar spune Quique... Quique: Pe mine să nu mă băgaÈ›i în asta, prego. Am cea mai înaltă consideraÈ›ie profesională È™i personală pentru tînăra stea Elizabeth Lynch. Nene: RuÈ™ii folosesc alfabetul ciliric. Fonemul este acelaÈ™i. Să spunem, totuÈ™i, că în Occident se cunoaÈ™te forma cu v, Katzov. Dar să continuăm. O ramură poloneză ar putea da Katzovsky. Cristina: Domnule, asta sună a evreu. Pampita {radioasă): Tu ocupă-te de animaÈ›ie, Cristina Nene (delicat, curtenitor, didactic): Nu, Cristina Dar, vezi tu, aici, la noi, oricare nume polonez pare evreu. Zoltowski, de exemplu. Oricare neavizat îl poate lua pe conte drept un rus din Junin y Corrientes . Să continuăm cu Cazzo slav. Unul din membrii familiei Katzowsky se întoarce din Polonia în Rusia È™i ia parte la miÈ™carea revoluÈ›ionara Vladimir Uitch Katzovsky, mai cunoscut sub Lalin. Cristina: Parcă-i un jucător de fotbal. Nene: Sigur, e un descendent Dar vorbeam de Lalin revoluÈ›ionarul, cunoscut în FranÈ›a drept Laline. Și acum, întrebarea: cum se numeÈ™te soÈ›ia acestui moscovit? Cristina: Doamna Lalin. Nene: Niet Cristina: Doamna Katzovsky. Nene: Niet. Pampita (atotÈ™tiutoare): Nu, iubito. Doamna Katzovskaia Nene: Mai mult ca sigur. Mai trebuie menÈ›ionat È™i un anume Anatol Fedorovici Katzorenco, ucrainian, scriitor naturalist, care, fără îndoială, provine din aceeaÈ™i ramură italiană, obiect al acestei cercetări. Și, în trecere, cîteva curiozități: Masa Alexandrovna Katzov. Cine este? Pampita: Personaj dintr-un roman rusesc. Nu, stai: personaj din Cehov. Nene: Corect! O ramură emigrează în Georgia È™i de aici vine importanÈ›a familiei Karakatzov. Titlu pentru un roman rusesc: FRAÞII KARAKATZOV. Pampita: Foarte bine, dar nu fă pe eruditul. Tu eÈ™ti de partea revoluÈ›ionarilor pentru că ai stat doi ani la ambasadă È™i pentru că îți place să te joci de unul singur. Să ne întoarcem la italieni, pentru că în asta te tai. Cazzobrutto. Și, mai grotesc: Cazzobrutone. Mai duios: Cazzobrutino. Cristina: Cazzocarino. Nene (plăcut surprins): Foarte bine, Cristina. Pampita: înfricoșător: Cazzovicino. Nostalgic, a participat la Cruciade È™i a ajuns în Alaska sau pe aproape: Cazzolontano. Apetisant: Cazzocaldo. Nene: Păsărico, iar cu obsesiile tale. Pampita: Nu fi scîrbos, Nene. Acum te pocnesc. Artistic: Bellcazzo. Curtenitor: Cazzoperte. Agresiv: Cazzopernona. Masochist: Cazzoperme. Posesiv: Cazzomeo. Nene: Să nu uităm diminutivele: Cazzone, Cazzonello, Cazzonino. Și, bineînÈ›eles, pluralul: Cazzoni, Cazzonnelli. Cristina: Și proverbele? A Dios rogando y con el cazzo dando . (Un murmur de surpriză È™i admiraÈ›ie. Nene Costa începe să creadă că, în cele din urmă, căsnicia aceasta ar merita osteneala Pampita își sporeÈ™te invenÈ›iile.) Pampita: Mai bine un cazzo în mînă decît o sută zburînd. Sau: Nu spune niciodată din acest cazzo nu voi bea. Sau: Nu se vorbeÈ™te de cazzo în casa spînzuratului. Sau: Vine ca un cazzo pe deget Sau: Cazzo cu clopoÈ›ei nu prinde È™oareci. Nene: Gata, ajunge, Pampita închidem mina asta Propun să trecem la citate celebre: Cazzo are aceeaÈ™i condiÈ›ie a morÈ›ii, căci atacă atît palatele regilor, cît È™i colibele păstorilor. Sau alta, din Quijote: Cel mai mare duÈ™man pe care-l are Cazzo este foamea È™i veÈ™nica-i dorință. Pampita: Canzzonete napolitane: O, Cazzo mio! cîntat de Tito Schipa. Nene: Variantă: O, Tito mio! cîntat de Cazzo Schipa. Nene: Aut Cazzus aut nihil. Doctus cum Cazzus. Meine Katze, meine Katze! exclamaÈ›ie a lui Ulrich cel RoÈ™u în momentul cînd e prins È™i mutilat de tătari. Cazzum non facit saltus, faimos aforism de Leibniz. Cazzum cum dignitate, expresie a lui Cicero definind idealul patricienilor romani retraÈ™i din viaÈ›a publică. Pampita: Curriculum Cazzo. Nene: Slab. Dragi ascultători È™i telespectatori, pentru a pune capăt festivalului nostru, vă voi face cunoscută declinarea cuvîntului Cazzo în limba Ug-kted. Nominativ: Khatzo. Genitiv: Khatzoen. Dativ: Khatzoki. Pampita: O limbă precum limba Ugkted ar trebui să aibă mai multe cazuri. Nene: Ai răbdare. ÃŽn această limbă, extenuată în ultima vreme de cercetările lui Georgie cu Carola Monzon, există È™i alte cazuri, necunoscute în limbile indo-europene. Deliberativ: Khatz. Consultiv: Khatzopekint? Compulsiv: Khatzo-iienh!! (deÈ™i pare ciudat, întotdeauna s'e pun două semne de exclamare). Caritativ: Khatziitzo. Turnirul onomastic în care nu mi-am vîrît nasul, păstrînd o discretă tăcere, date fiind delicatele mele legături cu RADIOLAN-DIA, a luat sfîrÈ™it. Tăcere discretă împărtășită È™i de Maestrul Sábato, destul de retras, meditînd, probabil, la Criza din Timpurile Noastre sau, mai degrabă, suferind un început de colită ori hepatită, fenomene care, după cum se È™tie, prezintă simptome asemănătoare, aÈ™a că nu poÈ›i È™ti niciodată dacă acest gen de oameni sînt îngrijoraÈ›i de soarta omenirii sau de funcÈ›ionarea aparatului lor digestiv. EL SE GÃŽNDEA LA CUVINTELE LUI FERNANDO È™i își amintea de avertismentele sale. Da, aici nu se întîmpla nimic care să-l îngrijoreze. ÃŽn aparență! Doar micile nevinovății puse la cale de Fernando însuÈ™i. Jocul ambiguu al lui Dominguez, străin în aparență de destinul său atît de legat de Orbi È™i foc. ÃŽn aparență. Brauner se întorsese la Paris în 1938 numai pentru a picta, în realitate însă revenise pentru a se întîlni cu destinul său însîngerat; revenise în locul exact È™i în momentul oportun pentru ca vasul aruncat de Dominguez să-i scoată ochiul, aÈ™a cum îl visase È™i îl pictase ani în È™ir, atîrnînd însîngerat de o bucată de piele. Oamenii se îndreptau ca niÈ™te lunateci către regiunile spre care în mod obscur, nelămurit, se simÈ›eau atraÈ™i. De exemplu acum, în cazul ăsta, cît era destin È™i cît întîmplare în adunătura asta de pocitanii? ÃŽncerca să descopere sub feÈ›ele false, sub pozele sofisticate sensul adevărat È™i teribil al sorÈ›ii, aÈ™a cum un spion încearcă să afle adevăratele cuvinte ale distrugerii din scrisoarea plină cu bîrfeli despre o petrecere, semnată de o femeie. Să È™i-o imagineze pe mătuÈ™a Teresita, exclama Quique, desfăcîndu-È™i braÈ›ele ca aripile unei mori de vînt, după ce își petrecuse viaÈ›a în altarul Fecioarei del Pilar , iar, după moarte, sosind în acest loc pentru a se întîlni cu individul care stăpîneÈ™te Lumea È™i să descopere că nu e Cristos, ci, disons, un tip cu mai multe braÈ›e. Asta este: solii îngrozitoare rostite de paiaÈ›e. Trebuia studiat fiecare cuvînt, fiecare gest È™i nu trebuia lăsat necercetat nici un colÈ› din realitate, nici măcar un singur pas al lui Schneider sau al prietenilor săi. AmintiÈ›i-vă de Maupassant nebun sau de Rimbaud sfîrÈ™ind în delir, scria Fernando. Și de atîți alÈ›i necunoscuÈ›i care È™i-au sfîrÈ™it zilele în mod înspăimîntător: între zidurile unui ospiciu de nebuni, torturaÈ›i de poliÈ›ie, asfixiaÈ›i în fîntîni părăsite, roÈ™i de furnicile carnivore din Africa, sfîșiaÈ›i de rechini, castraÈ›i È™i vînduÈ›i ca sclavi sultanilor din Orient Numai că Vidai Olmos uitase să menÈ›ioneze È™i pedepsele mai subtile È™i, tocmai de aceea, mult mai înfiorătoare. ― Era un filantrop. Nu È™tiaÈ›i că a inventat ghilotina pentru a îndepărta suferinÈ›ele? BeÈ›i, călăii nici nu È™tiau unde dădeau cu securea, îți tăiau o mînă, îți tocau un picior. Sălbăticii. De subliniat că bietul monsieur Guillotin nu È™i-a putut industrializa ideea A industrializat-o, bineînÈ›eles, un tehnician neamÈ›. Care s-a umplut de bani pe spezele RevoluÈ›iei Franceze. Dar Dumnezeu l-a pedepsit, pentru că È™i-a investit banii într-o mină È™i a pierdut pînă È™i ultima leÈ›caie. AÈ™a că, în cele din urmă, singurul care a trăit din idealurile lui Saint-Just a fost un prostănac pe care, numai văzîn-du-l, Saint-Just ar fi vomat de scîrbă. Pentru că aceasta e dialectica, după cum susÈ›ine Maestrul Sábato. Și-a mai amintit È™i de droguri, probabil unul din mijloacele folosite de Schneider. Pampita avea un tic al obrazului, acelaÈ™i pe care îl avea È™i Nene Costa. O DATà CU SOSIREA LUI COCO BEMBERG petrecerea s-a înteÈ›it în mod neaÈ™teptat, cu scufundări în piscină È™i pahare de mentă. Apoi s-a procedat la o analiză privind SituaÈ›ia Maselor în Lumea a Treia, nu înainte, de a-l fi dojenit pe Nene (se vede treaba că el căzuse la mijloc) pentru preocupările sale literare. ― Tu, care ne plictiseÈ™ti în continuare cu Nabokov al tău, cînd ceea ce ar trebui să faci e să pui mîna pe o mitralieră, a rezumat Coco, frecîndu-È™i pieptul. Apoi, poate că datorită unui gest care, cu toată atenÈ›ia mea, nu i-a scăpat privirilor sale de cekist, m-a întrebat: ― Iar tu, Quique, ai putea să ne spui la ce dracului te gîn-deÈ™ti? Nu eÈ™ti peronist È™i nici de stînga; poÈ›i să ne spui ce dracului eÈ™ti? Interes justificat, în definitiv, deÈ™i eu n-am reuÈ™it sa-i răspund decît în È™oaptă, îndurerat È™i umil: ― E adevărat, Coco, nu sînt nici peronist È™i nici de stînga Sînt un om sărac, înÈ›elegi? Cuvinte pentru care mai tîrziu (nimic nu se uită) am fost judecat cu asprime. După aceea s-a trecut la examinarea situaÈ›iei persoanelor aflate de față, a celor absente, dar apropiate celor de față È™i, în cele din urmă, a celor absente pur È™i simplu. ― Cît timp am fost împreună s-a purtat bine. Apoi a obosit Am văzut-o È™i la analize. ― Asta crezi tu, dar n-a trecut totul, poponarule. ― Cu marihuana ne merge bine, vorbim mai mult È™i, dacă avem chef, plîngem. ― Ne înÈ›elegem în toate. Ne-am cunoscut într-un apartament unde am văzut filmul ORA CUPTOARELOR È™i am început legătura noastră fără nici o condiÈ›ie. ― Am făcut terapia cuplului. Ne-am despărÈ›it fără scandal, iar acum sîntem prieteni foarte buni. ― AtenÈ›ie, bătrîne, începi să baÈ›i cîmpii. ― Dar tu eÈ™ti un masochist È™i înseamnă că eÈ™ti mult mai frustrat ― Da, dar cel puÈ›in am o perspectivă mai bună È™i asta mă ajută ca să înÈ›eleg conflictele mult mai bine. Și, oricum aÈ™ fi, Panchita mă încălzeÈ™te, e o femeie colosală, ce să-È›i mai spun, È™i între noi există o empatie, înÈ›elegi? Cînd sîntem împreună, comunicarea dintre noi este fantastică. ― Eu mă car. Recunosc că nu-i frumos, că nu-s coaptă încă, dar nu mai pot să suport Dacă-i poponar, s-o spună odată È™i să nu mai facă pe sfîntul. Pentru că ăștia care se ascund sînt cei mai răi, își bat joc de tine ca femeie, se agață de tine ca lipitorile È™i nu mai scapi. Moment în care Coco nu s-a mai stăpînit È™i a È›ipat că de fapt ceea ce se întîmplă este că voi în curva asta de life nu vă daÈ›i seama că acestea nu sînt niÈ™te conflicte individuale, ci efecte ale subproducÈ›iei alienării generale a societății de consum. Iar cu RevoluÈ›ia, m-am gîndit eu. Și, într-adevăr, discuÈ›ia s-a politizat, exprimîndu-se verdicte importante: ― Nu, domnule, pe mine mă interesează să fiu tratată ca femeie È™i nu ca bun de consum. Ce crezi tu, pocitanie, că eu sînt Isabel Sarli pentru că am țîțe frumoase? ― E o problemă de urbanitate pentru care se impune cu toată fermitatea o schimbare structurală, a rostit Arturito, cel care este arhitect È™i care, respectînd adevărul, pînă atunci nu deschisese gura ― Perfect, dar daca e vorba de cei de jos lucrurile se schimbă. ― Și ce ai tu cu cei de jos? EÈ™ti împotriva culturalizării masive? ― Nu, dar nu poÈ›i să te cobori. Există un context de clasă È™i trebuie să te păstrezi în interiorul lui. ― Numai că dacă te consideri clasă superioară, asta nu înseamnă că ai îndepărtat falimentul. N-ai dreptul să judeci mecanic. ― E drept, dar există un procent pe care trebuie să-l ai în vedere. ― Dacă negi modelul impus de societate, eÈ™ti sancÈ›ionată. ÃŽn clipa aceea, Cristina, care se păstrase cu toată prudenÈ›a în afara discuÈ›iei, ca să nu pară într-atît de proastă, a spus ceva despre nu È™tiu ce carte. Biata novice! Au privit-o ca pe cineva care în Era Cosmică vine în teleguță. Să citeÈ™ti cărÈ›i, ce tîmpenie! CărÈ›i! GUERNICA, de exemplu, văzută de un burghez. AÈ™a că Cristina a tăcut È™i, încet-încet, am văzut-o îndreptîndu-se spre Nene Costa, care citea revista PLAYBOY sub un copac. PRIVEȘTE FAÞA ASTA, I-A SPUS NENE COSTA ― Ce mai e È™i asta? O femeie terminată. Probabil că fumează mult I-a citit numele: E Kronhausea ― Și acum priveÈ™te-o pe asta de jos, a continuat Nene. P. Kronhausen. Cristina a întrebat dacă erau surori. ― Nu. Dar trăiesc împreună. Sînt o familie. O pereche. ― O pereche de femei? ― Proasto: cea de sus e bărbat Eberhard. ― Și ce vrei să spui cu asta? ― Nimic. Fac parte dintr-o suită despre noile stiluri sexuale. ― Da, È™i par fotografiaÈ›i de poliÈ›ie după terminarea orgiei. ― Mai bine citeÈ™te ce scrie aici. Linda Lovelace, de 22 de ani (dar pare de 40!). Dedesubt scrie că dacă nu avea măcar un orgasm pe zi devenea foarte nervoasă. Celebră după apariÈ›ia ei în filmul pornografic DEEP THROAT. Numai rostirea numelui său atrăgea sute de persoane la orice petrecere, iar revista SCREW a lăudat-o numind-o „gura favorită a Statelor Unite". ― Gura? a întrebat Cristina Dar e oribil. Nene Costa i-a surîs cu o ironie dulce. Și au continuat să citească: pe baza valoroasei experienÈ›e personale acum i s-a dat o rubrică în OUI, în care dă sfaturi mergînd de la inimaginabil la imposibil, învățîndu-i tot felul de figuri între oameni È™i animale. ― Mai degrabă cu măgari decît cu cîini, a spus Nene Costa cercetînd faÈ›a Lindei. Și acum, uită-te la preotul ăsta: Reverendul Troy Perry. O încruciÈ™are dintre un pugilist È™i un filozof nefericit ReÈ›ine că este îmbrăcat cu multă grijă È™i bine pieptănat Curricu-lum vitae: de mic copil s-a simÈ›it atras de Tarzan. S-a căsătorit, a avut doi copii È™i abia după aceea È™i-a dat seama că era homosexual. A băgat divorÈ›ul È™i a înfiinÈ›at Biserica Comunitară Metropolitană numai pentru homosexuali. A fost descris de un ziarist cu care a stat de vorbă ca un Martin Luther King al acestei miÈ™cări, iar el a răspuns: „Nu È™tiu dacă s-ar putea spune asta, mie mi-ar fi de ajuns să mi se spună Martin Luther Queen". Desfășoară o activitate prodigioasă, de la intervenÈ›ii în grupuri È™i demonstraÈ›ii pînă la slujbe È™i conferinÈ›e în È™coli. A pus la punct un serviciu telefonic de urgență pentru homosexuali în criză. ― Și acum să le vedem pe surori, cum spuneai tu. Familia Kronhausen. S-au căsătorit pe cînd își luau doctoratul la Columbia University. Autori ai lucrării PORNOGRAFIA ȘI LEGEA precum È™i ai cărÈ›ii ARTA EROTICÃ, un rezumat al celor 1500 de fotografii aflate în faimosul Muzeu InternaÈ›ional din San Francisco, instituÈ›ie fără scopuri lucrative. Betty Dodson, cunoscută pentru eforturile sale privind emanciparea femeii prin sex, a făcut elogiul homosexualilor È™i heterosexualilor, începînd cu orgiile È™i termi-nînd cu masturbaÈ›ia. A făcut parte din juriul festivalului Visuri Umede, care a avut loc în 1971 la Amsterdam. Conduce o instituÈ›ie practică pentru dezvoltarea sexualității. Al Goldstein, mutră de curvar cu bani, fondator al revistelor SCREW È™i GUY, săptămînal pentru homosexuali, arestat la Havana ca presupus agent CIA, actor în primul film epic porno produs de SCREW, predă un curs de sexualitate la Universitatea din New York. Să vedem È™i opiniile de rigoare: Goldstein: Dacă soÈ›ia mea mă înÈ™ală, o ucid E proprietatea mea Cum eu îi plătesc cheltuielile, eu sînt stăpînul ei, aÈ™a cum sînt stăpînul automobilului meu pe care nu-l împrumut altora Reverendul Perry: Dar eÈ™ti sigur, Al, că eÈ™ti editorul revistei SCREW? Poate că ar trebui să-È›i laÈ™i femeia È™i să întreÈ›ii relaÈ›ii cu o altă proprietate de a ta Să zicem, cu sofaua (Nu-i chiar rău, la urma urmelor, blegul ăsta are umor, a comentat Nene Costa) E. Kronhausen: Nu înÈ›eleg, Al, cum de poÈ›i susÈ›ine astfel de lucruri cînd, în acelaÈ™i timp, te consideri un propulsor al revoluÈ›iei sexuale? Goldstein: Fiecare lucru își are preÈ›ul lui. Să nu ne înÈ™elăm cu gîndul că soÈ›ia ta nu-È™i are preÈ›ul ei, asemeni unei aventuri sau unei orgii. Nu pretind decît ca soÈ›iile mele să-È™i È™tie preÈ›ul de vînzare înainte de a semna un contract Nene Costa a trecut peste cîteva pagini. ― Aha, acum ceva despre swinging. P. Kronhausen: E distractiv, poÈ›i petrece, clipe plăcute. Mai mult, poÈ›i transmite tinerilor un mesaj, le poÈ›i spune că sexul este pentru recreaÈ›ie È™i nu pentru procreaÈ›ie. E. Kronhausen: în grup, sexul poate fi distractiv È™i erotic. Noi doi, de multe ori ne-am prăpădit de rîs. Cînd există 20 de persoane într-un pat, se pot petrece situaÈ›ii foarte comice: unul care cade, o piramidă care se prăbuÈ™eÈ™te. P. Kronhausen: N-am să uit niciodată petrecerea ultimă din primăvara aceasta Cîțiva nebuni mergeau cu televizoarele portabile din cameră în cameră, privind meciul de baseball, în timp ce alÈ›ii nu mai terminau cu chițăielile. Lui Ebe È™i mie nu ne venea să credem, pur È™i simplu, că unii, în locul sexului preferau meciul de baseball. PLAYBOY: Care este proporÈ›ia ideală între bărbaÈ›i È™i femei? Profesorul Pomeroy: în general, lumea vine în perechi. Dar o petrecere ideală presupune, mai mult sau mai puÈ›in, un număr dublu de bărbaÈ›i, pentru că femeile sînt mai rezistente. PLAYBOY: Și în ceea ce priveÈ™te filmele? Profesorul Pomeroy: E ceva obiÈ™nuit E vorba de filme adecvate, foarte genitale È™i amănunÈ›ite, fără emoÈ›ii îi ajută pe cei de față să-È™i dezvolte ideile proprii. E. Kronhausen: Cred că, în toate întîlnirile la care am participat, filmul n-a avut un rol mai important de 10 la sută. De obicei, efectele au fost mai degrabă depresive decît stimulatorii. Și, în definitiv, dacă ai atîtea posibilități la îndemînă, ce nevoie mai ai să te uiÈ›i la cei care-È™i fac de cap pe ecran? PLAYBOY: Și care e rolul vibratoarelor? DomniÈ™oara Dodson: Noi, femeile, cînd e vorba de orgii, avem cu noi vibratoarele, atît pentru masaj sexual, cît È™i pentru masturbaÈ›ie. De asemenea, pentru a le arăta bărbaÈ›ilor cele mai bune poziÈ›ii pentru a face chestia împreună cu vibratorul. Simultan. Ceea ce nu-i chiar aÈ™a de simplu: vibratorul își are cîntecul lui. Adică se poate face chestia È™i, în acelaÈ™i timp, se poate folosi È™i vibratorul ca să se simtă totul mai puternic. Mi-am dat seama că, pe măsură ce noi deveneam mai agresive È™i le ceream să facă È™i povestea asta, aveam È™i mai multe orgasme. Goldstein: Sînt obligat s-o cred pe Betty pentru minunile de care ne vorbeÈ™te. Vibratoarele au fost dintotdeauna un fel de tabii, ceva care trebuia cumpărat pe sub mînă în librăriile porno. Acum însă, spre marea mea bucurie, pînă È™i cele mai elegante prăvălii de pe V Strasse le vînd cu numai 2,95 dolari. Și cred că aÈ›i observat că nu mai sînt niÈ™te simple vibratoare, pentru că au formă de penis, ceea ce e foarte important pentru femeile care își au bărbaÈ›ii departe de ele. Consider că vînzarea unor astfel de obiecte consolatoare este un mare cîștig pentru americanul de mijloc. Dar pentru persoanele mai neajutorate, pentru cele care au nevoie de o prezență emoÈ›ională, ar trebui puse în vînzare obiecte consolatoare prevăzute cu un mic magnetofon înăuntru, care să spună mereu: „te iubesc, iubito". DomniÈ™oara Davis: Personal, eu consider că vibratoarele sînt oarecum inumane. Mie îmi place carnea È™i nu plasticul sau metalul. Oricum, cu sau fără vibrator, consider că cei care susÈ›in că lesbienele, aÈ™a cum sînt eu, nu pot trăi dacă nu se culcă cu bărbaÈ›ii, susÈ›in un mit E ridicol. Noi, femeile, n-avem nevoie de bărbaÈ›i, pentru că punctul nostru sexual se află în clitoris. Dacă lucrul acesta ar fi înÈ›eles de cît mai multe femei, am avea mai multă putere È™i mult mai multă autonomie. Reverendul Perry: După sfaturile pe care mi le cer homosexualii, s-ar putea deduce că vibratoarele sînt folosite mai ales în întîlnirile în grupuri. MulÈ›i preferă vibratoarele pentru coitul anal. Dacă fac 69, se pot folosi, în acelaÈ™i timp, È™i vibratoarele. Ceea ce își are sensul lui, dacă stimulează actul sexual. DomniÈ™oara Lovelace: Depinde È™i de calitatea vibratorului. Mie, de exemplu, nu-mi plac cele lungi È™i subÈ›iri, ci cele care au vîrful mai gros. Sînt fantastice. Profesorul Pomeroy: Aspectul negativ al grupului sexual, din cîte înÈ›eleg eu, este pericolul unei relaÈ›ii emoÈ›ionale. Mai exact, pericolul de a întîlni pe cineva (È™i între atîta lume există un astfel de pericol) cu care te-ai putea înÈ›elege minunat, sfîrÈ™ind, deci, prin a te angaja emoÈ›ional față de el. Cînd discut cu pacienÈ›ii mei, întotdeauna le amintesc de pericolul acesta Le spun că, într-un anume fel, se joacă cu focul. Pentru că înseamnă că trebuie să-È™i ascundă o parte din viaÈ›a lor atît în faÈ›a copiilor, cît È™i în faÈ›a prietenilor mai apropiaÈ›i. ÃŽNTRE TIMP, QUIQUE ASISTA LA O NOUà FAZà A DISCUÞIEI Astfel că de la problematica psiho-socială se trecuse la cea estetico-socială, amănunt captat la moment de auzul foarte fin al lui Nene Costa, intrînd imediat în joc, ca membru activ, pentru că a-È›i imagina o astfel de discuÈ›ie fără el e ca È™i cum È›i-ai imagina o discuÈ›ie despre cursele automobilistice fără Fangio. S-au emis judecăți despre: John Cage È™i muzica d'ameublement Cultura oficială Necesitatea de a-È›i bate joc de bunul-simÈ› Anti-opera Anti-partitura Anti-poemul Anti-romanul Ce înapoiere: mai bine anti-anti-romanul. Cine ar putea crede că, în acest caz, numai din plăcerea de a fi demodat, Sábato nu ar trece în față, a spus Pampita, arătîndu-l cum se plimba dintr-o parte într-alta, gînditor. Colajul muzical Schoenberg ― Dar ce înseamnă o idee pentru Schoenberg? a întrebat Nene. Trebuie să facem o diferență între ideea muzicală È™i aspectul fenomenologic. ― Trebuie să demascam încarnarea extremă a gîndirii idealiste burgheze. ― Felicitări! Gîndirea idealistă burgheză! Ca È™i cînd ai spune portocală portocalizată! ― Atunci, cum rămîne cu Penderecky? Acest „atunci" m-a scos din sărite, dovedindu-mi la modul cel mai brutal cu putință în ce fel de ghiveci intelectual mă transformasem expunîndu-mă celei de a patra Puteri de la RADIOLANDIA SE DISPREÞUIA PENTRU Cà SE AFLA ÃŽN CASA ACEASTA, pentru că, într-un anume fel, simÈ›ea că avea ceva în comun cu cei de față. Și încă îl mai privea pe Coco, cel care începuse să vorbească despre „negriÈ™ori", privindu-l cu dezgust È™i ironie atunci cînd acesta le spunea că negrii își lăsaseră oasele de-a lungul È™i de-a latul Americii Latine, luptînd în micile armate de eliberare, ducîndu-se să se bată la mii de kilometri de casele lor, în teritorii pustii, pentru scopuri atît de idealiste precum libertatea È™i demnitatea Coco, devenit acum un furios peronist de salon. Ce legătură avea el cu toată adunătura asta? Da, sigur, se afla aici cu alte scopuri. Oricum însă, era de față pentru că îi cunoÈ™tea, pentru că întotdeauna avusese o anume legătură cu ei. Și, la urma urmelor, cine ar fi putut susÈ›ine că le-ar fi fost superior? Cineva spusese că în orice ființă se află germenele întregii umanități, toÈ›i zeii È™i demonii pe care È™i i-au imaginat popoarele, zeii pe care i-au adorat È™i demonii de care s-au temut se află în fiecare dintre noi È™i, dacă ar rămîne un singur copil în urma unei catastrofe planetare, acest copil va procrea aceeaÈ™i rasă de divinități luminoase È™i perverse. Se îndrepta spre gară sub tăcerea nopÈ›ii È™i s-a oprit să se odihnească, întinzîndu-se pe iarbă, aproape de eucalipÈ›ii uriaÈ™i È™i solemni, rămînînd cu ochii deschiÈ™i spre cerul de culoarea cerne-lei albastre. Novele de pe vremea cînd se preocupa de astronomie i-au revenit iarăși în minte, cu inexplicabilele lor explozii siderale în legătură cu acestea, el avea ideile sale, idei de astrofiziciar bîntuit de erezii: Există milioane de planete în milioane de galaxii, cu amibele È™i megaterii lor, cu oamenii de Neanderthal È™i după aceea cu Galileii lor. Intr-o zi descopereau radiumul, într-o alta reuÈ™eau să divizeze atomul de uraniu È™i nu reuÈ™eau să-i controleze fisiunea sau se dovedeau neputincioÈ™i în faÈ›a luptei atomice, astfel că planeta exploda într-un infern cosmic: Nova, noua stea De-a lungul secolelor, aceste explozii marchează sfîrÈ™itul succesivelor civilizaÈ›ii de plastic È™i computere. Chiar acum, în această noapte, din cerul tăcut È™i înstelat îi sosea mesajul unuia din aceste cataclisme colosale, petrecut probabil pe cînd pe Pămînt, în cîmpiile mezo-zoice, mai pășteau încă dinozaurii Și-a amintit imaginea patetică a lui Molinelli, intermediar rizibil între oamenii È™i zeitățile care asistă la Apocalips. Și de cuvintele acelea din 1938, rostite în timp ce-l împungea în piept cu creionaÈ™ul scurt È™i ros între dinÈ›i: Uranus È™i Pluton erau mesagerii Timpului Nou È™i vor vorbi ca niÈ™te vulcani în erupÈ›ie, semnalînd limita dintre cele două Ere. Și totuÈ™i, cerul de acum, spuzit de stele, părea străin de orice interpretare catastrofică: emana seninătate, armonie È™i o muzică nemaiauzită. Toposul uranus, cel mai frumos refugiu. Dincolo de oamenii care se nășteau È™i mureau, de multe ori pe rug sau sub torturi, dincolo de imperiile care se înălÈ›au cu aroganță È™i se prăbuÈ™eau inevitabil, cerul acesta părea imaginea cea mai puÈ›in imperfectă, imposibil de cucerit în afara transparentelor, dar atît de riguroaselor teoreme. Și el intentase o astfel de cucerire. Ori de cîte ori simÈ›ise durerea pentru că turnul observatorului rămînea invulnerabil; ori de cîte ori murdăria devenea insuportabilă, pentru că turnul acesta era foarte curat; ori de cîte ori îl înfricoÈ™ase trecerea timpului, pentru că aici domnea eternitatea Să se închidă în turn. Numai că îndepărtatul zgomot al vieÈ›ii terminase de fiecare dată prin a-l învinge, strecurîndu-se printre interstiÈ›ii ori urcînd din însuÈ™i interiorul lui. Pentru că lumea se afla nu numai în afară, ci È™i în cel mai ascuns colÈ› al inimii sale, în viscere, în ficat È™i în respiraÈ›ia lui. Astfel că, mai repede sau mai încet, universul acela incoruptibil începea să i se pară un simulacru trist, căci lumea care contează pentru noi este cea de aici: singura care ne răneÈ™te cu durerile È™i nefericirile ei, dar È™i singura care ne dă plenitudinea existenÈ›ei, sîngele acesta, focul acesta, dragostea aceasta È™i această aÈ™teptare împăcată a morÈ›ii; singura care ne dăruieÈ™te un parc în amurg, atingerea mîinii pe care o iubim, privirea care va putrezi, dar care e a noastră: caldă È™i apropiată, carnală. Da, e posibil ca acest univers, invulnerabil în faÈ›a forÈ›elor distructive ale timpului, să existe; dar nu era decît un muzeu îngheÈ›at al formelor pietrificate, chiar dacă erau perfecte, forme rigide È™i, poate, concepute de un spirit pur. Pentru că fiinÈ›ele omeneÈ™ti sînt [> străine de spiritul pur, pentru că ceea ce este caracteristic acestei rase nefericite este sufletul, regiunea aceasta sfîșiată de carnea coruptibilă È™i spiritul pur, regiunea aceasta intermediară în care se petrec cele mai grave lucruri ale existenÈ›ei: dragostea, ura, mitul È™i ficÈ›iunea, speranÈ›a È™i visul. Ambiguu È™i neliniÈ™tit, sufletul suferă (cum ar putea să nu sufere!) È™i e dominat de pasiunile trupului muritor; suferă aspirînd la veÈ™nicia spiritului, È™ovăind mereu între putreziciune È™i nemurire, între diabolic È™i divia NeliniÈ™te È™i ambiguitate din care, în clipe de groază ori de extaz, își creează poezia sa, cea care țîșneÈ™te din acest teritoriu confuz, ca o consecință a acestei confuzii: un Dumnezeu nu scrie romane. A DOUA ZI, DIMINEAÞA, VREA Sà SCRIE dar maÈ™ina are tot felul de hibe: nu păstrează marginea, clapele se înÈ›epenesc, panglica nu se roteÈ™te în mod automat, trebuind s-o miÈ™te cu mîna, iar în cele din urmă se rupe È™i o piesă pentru rotire a carului. Disperat, se hotărăște să plece în centrul oraÈ™ului, să-È™i uite de toate È™i să se plimbe prin cartierul de sud. ÃŽn strada Alsina, între Defensa È™i Bolivar, se decide să-È™i cumpere un caiet cu arc È™i să scrie cu mîna Ar fi ceva nou, simbolic, îngăduindu-i să scrie într-o cafenea, în ciuda dificultății de caligrafie È™i a oboselii pe care i-o produce efortul de a păstra un scris citeÈ›. E probabil că în modul acesta se rupe vraja. Un vînzător plictisit È™i dezagreabil vine să-l servească, dar se irită imediat pentru că el vrea un caiet anume, aÈ™a È™i aÈ™a îl dă dracului È™i pleacă din librărie enervat își aduce aminte de Librăria Liceului, din colÈ›ul străzilor Bolîvar È™i Alsina È™i se îndreaptă într-acolo. Se simte mai bine, gîndindu-se că în marea papetărie de aici ar putea găsi ceea ce vrea Dar în drum, printre gratiile unei case bătrîne, observă o broască uriașă cercetîndu-l din întunericul subsolului cu ochii ei roÈ™ii È™i nemiÈ™caÈ›i, ca o piază rea își aminteÈ™te de întîlnirea cu tînărul del Busto È™i de liliecii din fortăreaÈ›a cu cerneluri a lui don Francisco Romos Mejîas, din Tapiales: broaÈ™te cu aripi, murdare È™i milenare. ÃŽncearcă să-È™i È™teargă din amintire imaginea aceasta È™i se îndreaptă spre librărie cu toată hotărîrea Cu toată hotărîrea? Da, dar numai pînă la un punct Și, ca să fim exacÈ›i È™i obiectivi, să recunoaÈ™tem că o face cu o unume hotărîre. Astfel că, intrat în librărie cu teama pe care i-o inspiră întotdeauna vînzătorii, se adresează unui tînăr înalt È™i slab, cu părul lung. Și, cu toate că își dă seama că acesta l-a recunoscut, încearcă să păstreze o mină indiferentă, atitudine prin care caută să-È™i depășească timiditatea pe care i-o produce întotdeauna recunoaÈ™terea sa înÈ›elege că lucrurile se complică totuÈ™i, îi e ruÈ™ine să-i explice ce vrea (un caiet-dosar, de mărimea asta, cu coperÈ›i negre pe dinafară È™i colorate pe dinăuntru etc), dar, înfrîngîndu-È™i cît de cît sfiala, îi spune ce doreÈ™te, fără a îndrăzni să-i spună toate amănuntele: ― Un caiet-dosar cu arc, zice el, în cele din urmă. Vînzătorul îi arată cîteva modele care sînt departe de ceea ce caută; nu vrea un caiet de format prea mare pentru că nu-i place, îl intimidează cu paginile lui enorme È™i dezagreabile, tip cearÈ™af; È™i, bineînÈ›eles, nu vrea nici unul prea mic, unde nu ar putea să scrie în voie, simÈ›indu-se ca într-o cămașă de forță. Desigur, însă, că nu-i spune toate astea, mărginindu-se doar prin a-i mărturisi că „vroiam altceva". Vînzătorul îi arată alte tipuri, dar din nefericire din ce în ce mai departe de modelul ideal pe care îl are în minte. Blestematul meu obicei de a intra mai înainte de a-mi fi precizat limpede ceea ce vreau, se gîndeÈ™te el. Obicei care îl obligă să-È™i cumpere cele mai neplăcute È™i inutile invenÈ›ii. Amărît, își aminteÈ™te dulapul destinat unor astfel de achiziÈ›ii, plin cu cămăși de nepurtat, ciorapi foarte scurÈ›i sau mult prea lungi, pixuri care scriu subÈ›ire de tot ori foarte gros, un cuÈ›it pentru tăiat paginile cărÈ›ilor cu mîner de sidef colorat pe care scrie AMINTIRE DIN NECOCEA, o pereche de castaniete pe care nu mai È™tie cum le-a cumpărat, un uriaÈ™ Don Quijote din bronz care-l costase destui bani È™i chiar o vază cromată pe care s-a văzut obligat s-o cumpere într-un bazar unde intrase din greÈ™eală, căutînd un inel pentru chei. Asta în ceea ce priveÈ™te obiectele păstrate. Dar cel mai mult îl amarau cele pe care le purta cu el în virtutea nenorocitului spirit european de economie insuflat de mama sa, cu atîta efort, ca È™i obiÈ™nuinÈ›a cu supa, È™i care, asemeni supei, chiar dacă a fost înghiÈ›it cu forÈ›a, lasă ceva în suflet: un pantalon sport pe care-l detestă, o jachetă simplă È™i o batistă oribilă; asta, ca să n-o arunce la gunoi, ori să n-o păstreze în muzeul cu obiecte monstruoase. Mai ales această batistă de un rozuliu murdar cu floricele de toate culorile pe care era obligat s-o folosească cu multă grijă È™i repulsie, cînd nu-l vedea nimeni; punîndu-se în situaÈ›ia extrem de dificilă de a-È™i întîrzia de multe ori dorinÈ›a de a-È™i sufla nasul din cauza lumii din jurul său. Vînzătorul i-a mai arătat alte cîteva caiete, la fel ca celelalte, foarte departe de ceea ce visase el în ultimele clipe de meditaÈ›ie. ― Nu, a rostit destul de nesigur. Adică, da... Dar nu È™tiu... Vînzătorul s-a oprit din miÈ™cări È™i l-a privit interogativ. AÈ™a că, unindu-È™i toate forÈ›ele, dar fără a-l privi în ochi, a adăugat: ― Nu È™tiu... da, nu-i rău... dar poate că puÈ›in mai mic... ceva aÈ™a, ca un carneÈ›el mare... ― Aha, înseamnă că nu vreÈ›i un caiet, ci un registru, a observat funcÈ›ionarul cu o notă de severitate. ― Asta e, a răspuns Sábato, cu uÈ™urare È™i falsitate. Un registru... Și în momentul în care vînzătorul s-a întors spre rafturi, a adăugat cu o ruÈ™inoasă ambiguitate: ― Un registru, dar care mai degrabă să semene cu un caiet Tînărul, la auzul acestor cuvinte, a rămas nemiÈ™cat, cu mîinile ÃŽn aer îndreptate spre rafturi È™i È™i-a rotit numai capul pentru a-l privi de data aceasta cu o severitate clară Sábato s-a grăbit să-i precizeze că da, desigur, ceea ce dorea era un registru care... L-a însoÈ›it pe funcÈ›ionar pînă la o masă-vitrină sub geamul căreia era limpede că, în toată opulenÈ›a aceea, nu se afla absolut nimic din ceea ce își dorea el. Dar nu mai avea încotro. FuncÈ›ionarul a scos È™i i-a arătat mai multe modele, dar, de necrezut, nimic nu se apropia de ceea ce căuta el. Și nu-È™i dădea seama dacă din cauză că adăugase acel „mai degrabă", din cauza tîmpeniei vînzătorului sau, poate, pentru că îl enervase cu È™ovăielile sale, acesta nu părea să fie deloc amabil. AÈ™a că, la fiecare nou model, Sábato făcea un gest negativ, deÈ™i nu cu toată claritatea Și, spre nefericire, în loc să caute modele din ce în ce mai mari, vînzătorul le alegea pe cele din ce în ce mai mici. BineînÈ›eles, ar fi putut să-l oprească brusc din această alegere, dar cu ce mutră? Astfel că funcÈ›ionarul a terminat prin a-i oferi un carneÈ›el infinitezimal, bun doar pentru a scrie telegrame foarte scumpe sau pentru fetiÈ›e de cîțiva aniÈ™ori, fetiÈ›ele acestea care merg pe stradă alături de mamele lor, purtînd cu toată seriozitatea un cărucior-jucărie în care-È™i plimbă un bebeluÈ™ de plastic. Un carneÈ›el în care să te faci că îți însemnezi cheltuielile zilnice pentru o bucătărie microscopică. A admis totuÈ™i că era un carneÈ›el foarte frumos È™i, cu toată ipocrizia, s-a făcut că-i verifică funcÈ›ionarea arcului de la cotor, flexibilitatea coperÈ›ilor È™i calitatea hîrtiei. ― E din piele, nu? a întrebat, gîndindu-se că un amănunt atît de precis îi dovedea vînzătorului că era interesat în cumpărarea miniaturii. ― Nu, domnule. E din plastic, i-a răspuns tînărul, foarte sec. ― Ah, a comentat el, verificînd încă o dată arcul de la cotor, în timp ce realiza această inspecÈ›ie aprocrifă, simÈ›ea cum se acoperă de transpiraÈ›ie. Cum să-i mai spună, o dată ajunÈ™i aici, că jucăria aceea era exact contrariul a ceea ce căuta? Prin ce cuvinte È™i în ce mod? Pentru o clipă a fost gata s-o cumpere pentru a o pune mai apoi în menÈ›ionatul muzeu de obiecte sterile; dar È™i-a dat seama că dacă ar fi făcut-o ar fi fost o ființă detestabilă. Și s-a hotărît să-È™i înfrîngă sfiala cu toată energia ― E foarte frumos, într-adevăr foarte frumos, a comentat ca numai pentru el, dar ceea ce vreau eu este un carnet mare. Mai bine zis, ceva aproape ca o mapă. Vînzătorul l-a observat din nou, cu toata asprimea ― Atunci, a zis el, înseamnă că vreÈ›i o mapă. Bănuind din capul locului că o să-i meargă È™i mai rău ca pînă acum, cu carneÈ›elele (care, la urma urmelor, sînt plăcute), l-a aprobat în mod echivoc. Numai că funcÈ›ionarul, cu o hotărîre care lui Sábato i s-a părut excesivă, s-a îndreptat spre raftul în care se aliniau monÈ™trii acestei specii. Cu premeditare ― era evident ―, a căutat mapa cea mai mare, ceva uriaÈ™ È™i repugnant, un artefact din acelea care trebuie că se folosesc în ministere pentru uriaÈ™ele hîrtii birocratice, întrebîndu-l pe un ton care părea mai degrabă un ordin: ― Ceva aÈ™a, presupun. S-au privit o clipă, dar lui Sábato clipa aceasta i s-a părut o eternitate. Un exemplu aproape È™colăresc pentru a stabili diferenÈ›a dintre timpul astronomic È™i timpul existenÈ›ial. Un instantaneu grotesc: un vînzător dur È›inînd în mîini ca pe un drapel o mapă odioasă pentru mamuÈ›i, în faÈ›a unui client ruÈ™inat È™i intimidat ― Da, a murmurat Sábato, abia auzit È™i complet epuizat Cu destul efort, vînzătorul i-a ambalat uriaÈ™ul artefact, i-a făcut bonul È™i i l-a dat: un preÈ› la fel de mare ca È™i pachetul. Cu banii ăștia, a calculat el în drum spre casierie, È™i-ar fi putut cumpăra trei sau patru caiete-registru aÈ™a cum È™i-o dorise. A părăsit librăria stăpînit de gînduri tenebroase: indiscutabil, totul îi era împotrivă. Ajuns în Santos Lugares, a despachetat monstrul È™i, încercînd să nu-l mai reexamineze, l-a aruncat în dulapul cu achiziÈ›ii frustrate, printre chiloÈ›i cu dungi galbene È™i vaza cu strălucitoare aplicaÈ›ii cromate. Apoi s-a aÈ™ezat la birou È™i a rămas tăcut, pierdut în gîndurile sale cîteva ceasuri bune, pînă cînd l-au chemat la masă. După masă s-a uitat la televizor, la un serial care-i făcea bine: printre împuÈ™cături È™i loviturile de picioare în mutrele unor indivizi căzuÈ›i la pămînt È™i pe jumătate morÈ›i, È™i-a promis ca a doua zi să se pună serios pe lucru. Peste noapte, înconjurată de flăcări, Alejandra s-a năpustit spre el cu ochii halucinaÈ›i È™i braÈ›ele deschise, încercînd să-l înlănÈ›uie È™i să-l oblige să moară în foc, o dată cu ea Ca È™i altădată, s-a trezit urlînd. Cu mult înainte de a se lumina de ziuă, s-a ridicat din pat È™i s-a spălat cu apa rece, încercînd să-È™i îndepărteze obsesiile. Dar i-a fost imposibil să se aÈ™eze la scris, aÈ™a cum își promisese. Continua să fie convins că Nene Costa nu spusese adevărul È™i asta îl făcea să se pună încă o dată în gardă, tot mai îngrijorat Fusese mult prea „natural" modul în care negase prezenÈ›a lui Schneider ia Buenos Aires. AÈ™a că lucrul cel mai potrivit era să supravegheze cu atenÈ›ie cafeneaua aceea Ca o primă măsură, l-a căutat pe Bruno È™i È™i-a dat întîlnire cu el în LA TENAZA È™i nu în ROUSILLON, cum stabiliseră mai înainte. CÃŽND BRUNO A INTRAT ÃŽN CAFENEA l-a găsit pe S. aproape absent, ca È™i cînd ar fi fost fascinat de ceva care-l rupsese de realitate, căci abia de a părut să-l vadă È™i nici măcar nu l-a salutat Se uita la o tînără perversă È™i somnoroasă care, cîteva mese mai încolo, citea sau se făcea că citeÈ™te o carte groasă. Studiind-o, se gîndea la abisul care există de multe ori între vîrsta din registrul civil È™i cealaltă vîrstă, cea care rezultă din dezastre È™i pasiuni. Pentru că, în timp ce sîngele își străbate drumul său printre celule È™i ani, drum pe care medicii îl examinează cu candoare È™i chiar îl È™i măsoară cu aparatele lor, încercînd să-l însănătoÈ™ească cu buline È™i comprese, în timp ce se sărbătoresc (de ce oare?) zilele de naÈ™tere după calendar, sufletul, sub acÈ›iunea unor forÈ›e de neînlăturat, împlineÈ™te decenii într-un singur an, iar uneori milenii întregi. Sau poate pentru că acest trup, pe care îl învîrt cu inocență medicii de È›ară, cei care alungă sau ucid plăgile de ciuperci sau insecte într-un pămînt în care stau ascunse caverne cu dragoni, a moÈ™tenit sufletul de la alte trupuri muribunde, de la oameni sau de la peÈ™ti, de la păsări ori de la reptile. Astfel că vîrsta aceasta poate să fie de sute sau mii de ani. De asemenea È™i pentru că, aÈ™a cum spune Sábato, chiar È™i fără reîncarnare, sufletul îmbătrîneÈ™te în timp ce trupul se odihneÈ™te: îmbătrîneÈ™te din cauza călătoriilor făcute noaptea în locuri ale infernului. Motiv pentru care pînă È™i la copii se pot observa priviri, sentimente È™i pasiuni care nu se pot explica decît acceptînd această întunecată moÈ™tenire de la lilieci ori È™oareci, ori prin aceste coborîri nocturne în infern, coborîri care calcinează È™i sfîșie sufletul, în timp ce trupul care doarme se păstrează tînăr È™i îi înÈ™ală pe medicii aceÈ™tia care își consultă tensiometrele în loc să cerceteze semnele atît de subtile în miÈ™carea lor sau lumina ochilor. Pentru că această calcinare, această sfîșiere a sufletului poate fi detectată dintr-o anume miÈ™care a pasului, dintr-o stîngăcie, ori din cutele frunÈ›ii. De asemeni, È™i mai ales, din privire, pentru că lumea care se observă în privire nu este numai lumea copilului inocent, ci È™i lumea unui monstru care a dezlănÈ›uit orori. AÈ™a că aceÈ™ti oameni de È™tiință ar trebui să se apropie mai întîi de față, să analizeze cu maximă atenÈ›ie, chiar È™i cu maliÈ›ie, micile semne de pe ea în mod special încercînd să surprindă strălucirea atît de fugară din ochi, pentru că, dintre toate interstiÈ›iile care ne îngăduie să aflăm ce se petrece acolo jos, ochii sînt cei mai importanÈ›i; recurs suprem la care nu putem apela în cazul Orbilor, cei care în acest fel își sigilează tenebroasele lor secrete. Din locul unde se afla, îi era imposibil să-i cerceteze aceste semne de pe față. Dar îi rămîneau altele; îi era de ajuns, de exemplu, să-i urmărească miÈ™cările încete, abia perceptibile ale picioarelor pentru a se aÈ™eza mai bine pe scaun sau miÈ™carea mîinii cînd își ducea È›igara la gură, pentru a È™ti că femeia aceea avea o vîrstă infinit mai mare decît cei douăzeci È™i ceva de ani ai trupului: o experiență care-i venea dintr-o cine mai È™tie care È™arpe-pisică preistorică. Animal care în mod perfid părea indolent, dar care își ascundea astfel sexualitatea de viperă gata oricînd pentru asaltul trădător È™i mortal. Pentru că, pe măsură ce trecea timpul È™i cercetarea devenea mai amănunÈ›ită, simÈ›ea că ea stătea la pîndă, cu acea virtute proprie felinelor, care pot controla pînă È™i în întuneric cele mai neînsemnate miÈ™cări ale prăzii, fiind capabile să perceapă zgomote ce trec neobservate de celelalte animale È™i să calculeze cea mai uÈ™oară ameninÈ›are din partea adversarului. Mîinile ei erau lungi, ca È™i picioarele. Avea părul de un negru lucios, lung È™i bogat, ajungîndu-i pînă la umeri È™i fluturînd la fiecare miÈ™care a capului, miÈ™care pe care o făcea cu multă gingășie. FaÈ›a îți inspira la început o oarecare neliniÈ™te, dar È™i-a dat seama că aceasta se datora distanÈ›ei excesive dintre ochi: mari È™i migdalaÈ›i, dar atît de despărÈ›iÈ›i, încît îi confereau o frumuseÈ›e inumană. Da, era evident că È™i ea îl observa, È›inîndu-È™i pleoapele întredeschise, aproape somnoroase, È™i cercetîndu-l cu priviri pieziÈ™e, bine disimulate, în momentele în care își ridica ochii de pe carte ca È™i cînd ar fi meditat la cele citite, ori se prefăcea pierdută pe gînduri, aÈ™a cum ne pierdem cu toÈ›ii în gînduri profunde dar vagi atunci cînd citim sau reflectăm la propria noastră existență. ÃŽn astfel de momente, își întindea picioarele cu voluptate, arunca o privire peste cei din jur, părînd că se opreÈ™te ceva mai mult asupra lui S., pentru ca după aceea să se retragă în universul ei pisicoÈ™erpesc. Bruno È™i-a dat seama că în apele foarte adînci ale prietenului său căzuse o substanță misterioasă care, în timp ce se dizolva acolo jos, emana miasme care în mod sigur ajungeau pînă la conÈ™tiinÈ›a acestuia. SenzaÈ›ii foarte obscure, dar care pentru el, pentru S., erau întotdeauna prevestitoare de întîmplări hotărîtoare. Și care îi produceau o proastă dispoziÈ›ie, o anume nervozitate, aÈ™a cum se petrec lucrurile cu animalele atunci cînd se apropie o eclipsă de soare. Pentru că era de necrezut ca ea s-o fi putut face numai în acest mod, cu pleoapele căzute È™i genele lungi care-i acopereau lumina ochilor, È™i aÈ™a destul de puÈ›ină. Probabil că, în tăcere È™i uÈ™or echivoc, își trimitea radiaÈ›iile peste S., cel care mai mult prin piele decît prin conÈ™tiință percepea această prezență, cu ajutorul miriadelor de receptori infinitezimali de la extremitatea nervilor, asemeni sistemelor de radar care supraveghează la frontiere apropierea duÈ™manului. Semnale care în astfel de momente îi ajungeau pînă la măruntaie prin aceste reÈ›ele atît de complicate È™i care (le cunoÈ™tea foarte bine) nu numai că îl excitau, dar îl È™i puneau în gardă, neliniÈ™tindu-l. Astfel l-a văzut Bruno, ca È™i cînd s-ar fi retras într-o peÈ™teră întunecată, pînă în clipa cînd, brusc, s-a ridicat de pe scaun È™i, fără să-l salute, i-a spus în loc de rămas bun: ― O să vorbim altă dată despre ceea ce È›i-am spus la telefon. IEȘIND, S. a trecut pe lîngă femeie È™i aceasta a închis cartea, punînd-o alături (oare pentru ca el să poată vedea titlul?). Era un volum gros, bine legat, cu o strălucitoare supracopertă colorată reproducînd o pictură care părea să fie de Leonor Fini: într-un lac sclipitor, o femeie goală, cu un păr lung È™i argintiu, profilată pe un crepuscul roÈ™u, înconjurată de niÈ™te lunatice păsări carnivore, faună marină È™i ochi halucinaÈ›i. Titlul l-a înfiorat: OCHII ȘI VIAÞA SEXUALÃ. Ajuns în stradă, S. È™i-a început reflexiile dintotdeauna. Din clipa în care îl văzuse pe Dr. Schneider intrînd în această cafenea È™i, imediat după aceea, pe Costa, pericolul îl pîndise în mod constant Iar acum, dîndu-È™i întîlnire cu Bruno, se producea un nou eveniment semnificativ. Se gîndea: Schneider, văzîndu-l ieÈ™ind de la Radio Nacional, a intrat repede în cafenea, dar nu chiar atît de repede încît să nu-l poată recunoaÈ™te. Și totuÈ™i, cunoscîndu-l, era posibil ca totul să fi fost prevăzut cu toată viclenia: îl urmărise, iar după aceea îl aÈ™teptase în colÈ›ul străzii È™i intrase în bar cu multă grabă, lăsînd, totuÈ™i, timp suficient pentru ca S. să-l recunoască. Faptul că după aceea sosise È™i Nene Costa agrava lucrurile pentru că È™tiau foarte bine că el avea să se ducă la Radio Nacional. Dar cum de È™tiau? Mai apoi ― își continua el gîndurile ―, Schneider prevăzuse că S. avea să dea tîrcoale casei lui Costa, întorcîndu-se iarăși în cafeneaua LA TENAZA Și atunci o trimite ca momeală pe femeia aceasta È™i aÈ™teaptă următorul pas, cel pe care îl È™i făcuse. FireÈ™te, era un ansamblu de supoziÈ›ii care răspundeau unui adevăr, dar ar fi putut să fie È™i un ansamblu de coincidenÈ›e. Era la fel de posibil ca Schneider să nu-l fi urmărit, să se fi aflat în colÈ›ul acelei străzi dintr-un motiv oarecare È™i să fi vmt într-adevăr să evite o întîlnire cu el. TotuÈ™i, în noaptea aceea n-a reuÈ™it să doarmă. Și, lucru ciudat, È™i-a amintit iarăși de crima lui Calsen Paz. Doar că amănuntele erau altele. Sub porunca sau supravegherea unui Schneider deloc brutal, ci sinistru de sever, Calsen se transforma în Costa, fata sărmană din cartier devenea femeia din LA TENAZA, soră È™i amantă a lui Costa în timp ce Patricio, destul de vag, asista la momentul în care Costa vîra sula mai întîi în ochii tînărului legat, iar apoi în inimă, mînuind arma crimei cu o precizie perversă. A DOUA ZI, LA ACEEAȘI ORÃ, S. s-a reîntors în LA TENAZA, pentru că s-a gîndit că dacă ea dorea să-l vadă va face acelaÈ™i lucru. Dar a vrut să fie sigur È™i pentru asta s-a ascuns sub intrarea uneia din clădirile apropiate. Cînd a zărit-o apropiindu-se, după mers, a avut impresia că studiase baletul; dar, în afară de ceea ce putuse să înveÈ›e de la orele de dans, mai avea ceva care nu se învață, dar pe care îl au toÈ›i negrii: se miÈ™ca lent, într-un ritm care-l amintea fără îndoială pe cel al negrilor, chiar dacă faÈ›a È™i pielea ei nu aveau nimic comun cu aceÈ™tia Era destul de înaltă, purta ochelari de soare foarte întunecaÈ›i, o minifustă violetă È™i o bluză neagră. A intrat în cafenea, unde a rămas preÈ› de un ceas. Cînd a ieÈ™it, a părut să È™ovăie în privinÈ›a drumului pe care trebuia să meargă, privind în mai multe direcÈ›ii È™i apucînd-o în cele din urmă pe Ayacucho, spre Recoleta A urmărit-o de la distanÈ›a cuvenită pînă cînd a văzut-o intrînd în LA BIELA Clipă care i-a confirmat supoziÈ›ia, căci LA BIELA era una din cafenelele lui preferate: deci, îl căuta A aÈ™teptat să iasă È™i a urmărit-o din nou: s-a reîntors pe acelaÈ™i drum la LA TENAZA S. a È™ovăit la început în privinÈ›a modului în care trebuia să se comporte, dar, neclară încă, o hotărîre s-a conturat în sufletul său, acolo unde era foarte greu să deosebeÈ™ti ceea ce era fascinant de plăcerea È™i inconÈ™tienÈ›a în faÈ›a unui pericol. A intrat È™i, îndreptîndu-se direct spre ea, i-a spus: „Poftim, sînt aici". Ea l-a ascultat fără să se mire, aruncîndu-i un surîs indescifrabil. AÈ™a a început scufundarea lui într-o mlaÈ™tină fosforescentă, alături de pantera aceea tăcută care se miÈ™ca exact cu senzualitatea È™i trufia elastică a acestor animale, dar lăsîndu-È›i senzaÈ›ia că în tot acest timp mintea ei era controlată de un È™arpe. Vocea ei era destul de puternică, dar lăsa impresia că străbătea cu mare dificultate laringele, asemeni călătorului care merge în timpul nopÈ›ii È™i îi e teamă că l-ar putea trezi pe cel de alături. O voce sumbră È™i caldă, ca de ciocolată fierbinte. Amănunt important: dacă Schneider se afla sau nu în spatele ei, asta n-a putut s-o afle niciodată. Intuia, totuÈ™i, faptul că instrumentul acela își îndeplinea cu sfinÈ›enie corupÈ›ia lentă È™i complicată. Există, s-a gîndit S. Intr-un moment oarecare, mai multe forme de pedeapsă. Poate că, a reflectat el ― dar destul de tîrziu după aceea ―, una din aceste forme avea să fie sacrificiul Agustinei. O, FRAÞII MEI! Jujuy, 30. ― Două surori, de 13 È™i 9 ani, mor din cauza gerului. Victimele sînt Calixta È™i Narcisa Llampa, cele care, împreună cu fratele mai mare, plecaseră spre casă de la È™coala numărul 36, aflată în munÈ›i. Din cauza oboselii È™i a frigului, s-au oprit È™i s-au adăpostit la marginea drumului, în timp ce frățiorul a plecat să caute ajutor. Dar cînd acesta s-a întors împreună cu un țăran, fetiÈ›ele muriseră din cauza gerului. Căutînd să se încălzească, cele două surori se luaseră în braÈ›e È™i aÈ™a le-a găsit moartea Nacho a decupat È™tirea din pagina de ziar È™i a căutat cutia de pantofi pe capacul căreia scrisese cu cerneală neagră: SURÃŽDE, DUMNEZEU TE IUBEȘTE (în caz de incendiu, vă rog să salvaÈ›i cutia aceasta) A pus peticul de ziar peste celelalte. Los Angeles, California. ― John Grant, din oraÈ™ul nostru, de 38 de ani, era plin de datorii È™i, pentru a-È™i echilibra cît de cît veniturile, È™i-a asigurat soÈ›ia È™i pe cei doi copii pentru suma de 25 de mii de dolari. După aceea le-a organizat o călătorie de vacanță cu avionul, introducînd într-unui din geamantane o bombă cu efect întîrziat. A fost arestat în timp ce ridica banii de asigurare. O ospătăriță, care îl aÈ™tepta la ieÈ™ire după terminarea serviciului, se afla în combinaÈ›ie cu el. Stockholm, France Presse. ― Grigori Podyapolski, savant care face parte din Comitetul Sovietic pentru Drepturile Omului, eminent geofizician în vîrstă de 47 de ani, a fost convocat să-È™i facă un examen psihiatric la spitalul militar din Moscova. Se presupune că după examen va fi internat, aÈ™a cum se obiÈ™nuieÈ™te în astfel de cazuri, pentru a fi supus unei îngrijiri speciale. Roma, A.F.P. ― Episcopul Helder Camara a povestit în faÈ›a ziariÈ™tilor È™i a membrilor din episcopatul său felul în care poliÈ›ia din armata braziliană organizează cursuri pentru specialiÈ™ti în tortură. ÃŽn ziua de 8 octombrie 1969, la orele 4 după-amiază, un grup de o sută de militari, în marea lor majoritate sergenÈ›i din cele trei arme, au asistat la un curs practic oferit de locotenentul Haylton, care le-a proiectat imagini realizate în timpul torturilor, explicînd avantajele fiecărei metode. După expunerea teoretică, ajutoarele sale (patru sergenÈ›i, doi plutonieri È™i un soldat) au realizat demonstraÈ›ii practice folosind 10 deÈ›inuÈ›i politici. Buenos Aires, Telam. ― în dimineaÈ›a zilei de ieri, Daniel Fuentes, de 20 de ani, a înregistrat pe o bandă de magnetofon motivele hotărîrii sale. După aceea s-a dus în curtea din dos È™i a legat capătul unei sîrme groase de stîlpii unei hălîngi de viță de vie, iar pe celălalt de gîtul său. ÃŽn sfîrÈ™it, o dată terminate toate acestea, s-a urcat pe acoperiÈ™ul casei È™i È™i-a tras un glonÈ› în tîmpla dreaptă, evitînd în acest fel, a declarat el pe banda de magnetofon, situaÈ›ia în care nu ar fi funcÈ›ionat una dintre metodele calculate din timp. Căzînd în gol, a rămas suspendat de sîrmă, poziÈ›ie în care a fost găsit de tatăl său, cel care a alergat imediat ce a auzit împuÈ™cătura. Aflînd de cele înregistrate pe banda de magnetofon, fata la care se referea a spus: „Drace, ce nebun!" Buenos Aires. ― Domnul Alvan E. Williams, în momentul coborîrii din avion, surîde publicului. El își propune să pună la punct în oraÈ™ul nostru o vastă reÈ›ea pentru vînzarea faimoaselor sale deodorante uscate. Viitorul ― a declarat el ― aparÈ›ine deodorantelor uscate È™i nu există nici un motiv pentru ca atît de activul comerÈ› de aici să nu înÈ›eleagă acest lucra Sînt convins că într-un timp foarte scurt acÈ›iunea noastră va da roade frumoase. Lausing, Texas. ― Dudley Morgan, negru, acuzat de agresiune împotriva doamnei McKay, a fost urmărit de către un grup de albi furioÈ™i bine înarmaÈ›i, care l-au legat de un țăruÈ™ de fier, după care au pregătit un impresionant rug din lemne È™i materiale inflamabile, în momentul aprinderii lui se strînseseră mai bine de 5000 de persoane. Cînd s-a înteÈ›it focul, au luat crengi de pin cu jeratec È™i i le-au înfipt în ochi, pe gît È™i pe piept, în timp ce Morgan îi implora să-l omoare împuÈ™cîndu-l. MulÈ›imea striga, cerînd ca moartea lui să fie cît mai lentă cu putință, aÈ™a că materialele inflamabile au fost retrase pentru ca temperatura lor să nu aibă efect imediat, ceea ce a făcut ca negrul să urle din cauza durerilor insuportabile. Mirosul de carne arsă devenea din ce în ce mai înăbuÈ™itor, dar mulÈ›imea se călca în picioare pentru a vedea cît mai de aproape zvîrcolirile acuzatului Doamna McKay, sosită la faÈ›a locului într-o maÈ™ină cu patru prietene, nu s-a putut apropia din pricina înghesuielii. Inainte de a muri, negrul a reuÈ™it să îngîne „SpuneÈ›i-i adio soÈ›iei mele", după care È™i-a lăsat capul în jos È™i È™i-a dat duhul. Cînd a trecut focul, mulÈ›i dintre cei de față È™i-au făcut loc pentru a-È™i procura amintiri, bucăți din craniu È™i oase, lăsîndu-se fotografiaÈ›i într-o atmosferă de mare bucurie. Londra, U.P. ― TuriÈ™tii sosiÈ›i în vara aceasta în insulele Frisice au fost nevoiÈ›i să-È™i sape potecă pentru a ajunge la țărmuri, din cauză că plaja era acoperită cu petrol. Imnul închinat de Byron purității È™i albastrului Mării Nordului se referă la un peisaj care nu mai există. ÃŽn ultimii o sută de ani, canalele olandeze au deversat aici toate reziduurile industriale. „Este preÈ›ul cu care plătim progresul", a afirmat Sir Gilmor Jenkins, afirmînd că cel puÈ›in o jumătate de milion de tone de petrol acoperă suprafaÈ›a mării de aici. Acizi, amoniac, insecticide, detergenÈ›i, cianuri, fenoli, apa canalelor, resturi carbonifere, de titan È™i mercur sînt cîteva din substanÈ›ele care ajung în fiecare zi în mare. Drept consecință a acestui fapt, numai pe coastele britanice mor în fiecare an peste 250 de mii de păsări marine. Incă puÈ›in È™i progresul industrial va anihila sau va face să degenereze întreaga floră È™i faună marină. Buenos Aires, La Razdn. ― Mihai Kiefer, de origine română, de 59 de ani, avea o mică fermă în Pampa del Infierno, provincia Chaco, pe care o lucra împreună cu soÈ›ia sa, Margarita Schmidt, de 46 ani, È™i cei doi copii, Juan È™i Jorge, acesta din urmă căsătorit cu Teodora Diebole, de 21 de ani. Cum Teodora urma să fie în curînd mamă È™i cum copilul ar fi fost o povară în plus, soacra acesteia a încercat s-o facă să avorteze, bătînd-o de nenumărate ori în mod sălbatic, fără ca fiul ei să aibă curajul să intervină, întrucît procedeul acesta n-a dus la nici un rezultat, în urma unui consiliu de familie s-a hotărît să fie ucisă, pentru aceasta vîrîndu-se o viperă în coÈ™ul de rufe. După aceea, doamna Kiefer i-a poruncit să-i aducă o cămașă din coÈ™, ceea ce Teodora a făcut, fiind muÈ™cată de viperă. Dar pentru că veninul părea să acÈ›ioneze foarte lent È™i temîndu-se că în cele din urmă n-ar fi fost mortal, familia s-a urcat într-o maÈ™ină È™i a obligat-o pe Teodora să alerge în urma acesteia, legată cu o funie. După cum avea să declare mai apoi în faÈ›a tribunalului soÈ›ul său, Teodora i-a rugat de mai multe ori să le fie milă de ea, înnebunită de sete È™i chinuită de efectul veninului Dar sentinÈ›a de condamnare la moarte fusese luată. Pentru a o grăbi, soacra a strîns-o de gît cu o basma. Paris, A.F.P. ― Thor Heyerdhal, cel care a realizat în 1947 expediÈ›ia KON-TIKI, iar în 1969 o alta sub denumirea RA, a declarat că în decursul acesteia din urmă a constatat o mare diferență față de prima. ÃŽn 1947, a spus el, am plutit pe un ocean absolut limpede, neobservînd nici un semn al mîinii omului timp de 101 zile de călătorie, de-a lungul celor 4300 de mile pe care le-am străbătut în schimb, a continuat el, în 1969 n-a existat nici măcar o zi în care să nu fi navigat printre tot felul de resturi È™i reziduuri, cum ar fi ambalaje din plastic, sticle, cutii de conserve È™i pete de petrol. Nu este vorba, aÈ™adar, de gunoaiele de altădată care se transformă în elemente folositoare vieÈ›ii organice, ci de materiale sintetice care nu fac parte din evoluÈ›ia naturii. Nu È™tim unde vrem să ajungem, dar continuăm să fabricăm tot felul de lucruri fără sens, a conchis el pe un ton sumbru. New York, A.F.P. ― Acuzat de genocid, soldatul american Arnold W. McGill a declarat că nu înÈ›elege de ce se face atîta caz de distrugerea acelui sat vietnamez, cînd acest procedeu a fost aplicat în mod regulat pretutindeni, aÈ™a cum o È™tiu foarte bine generalii care au condus Pentagonul. Eu n-am făcut nimic altceva decît să îndeplinesc ordinele venite de la căpitanul Medina, a spus el. Și a adăugat: în plus, e vorba de un sat care, aÈ™a cum era, ne dădea o mare bătaie de cap. Bromwich, U.P. ― Bill Corbet a declarat în faÈ›a judecătorului că de 7 ani n-a schimbat un cuvînt cu soÈ›ia sa, deÈ™i trăiesc sub acelaÈ™i acoperiÈ™. La rîndul său, doamna Corbet a confirmat această situaÈ›ie, recunoscînd că „de mulÈ›i ani nu ne mai vorbim. Cînd unul intră în cameră, celălalt iese. AÈ™a că ne întîlnim foarte rar, uneori pe scară sau în faÈ›a băii". Ea a mai adăugat că pînă de curînd îi pregătea mîncarea È™i i-o punea pe masă, lăsîndu-i cîte un bilet: supa e sărată, mîncarea trebuie reîncălzită. Nimic altceva Dar în ultima vreme s-a întrerupt È™i acest tip de comunicare. Tokio, A.F.P. ― în ziua cînd au bombardat HiroÈ™ima -povesteÈ™te domnul Yasuo Yamamoto -, mergeam pe bicicletă. Am auzit uruitul avioanelor, dar nu le-am dat nici o atenÈ›ie, pentru că ne obiÈ™nuiserăm cu ele. Două minute mai tîrziu, am văzut ridicîndu-se o uriașă columnă de foc urmată de niÈ™te explozii înfiorătoare, ca È™i cînd ar fi fost vorba de mii de tunete la un loc. Bicicleta a fost smulsă de sub mine È™i aruncată în aer, iar eu am căzut în spatele unui perete. Cînd am reuÈ™it să mă ridic, sprijinindu-mă de zid, m-am trezit în mijlocul unei confuzii oribile, cu urlete de femei È™i copii, oameni în agonie sau răniÈ›i de moarte. Am alergat spre casă, întîlnindu-mă la tot pasul cu persoane care-È™i acopereau rănile cu mîinile arse, È›ipînd de durere. Pe chipul lor se citea cea mai mare groază pe care am văzut-o vreodată È™i o suferință care nu poate fi concepută. Dincolo de gară se înălÈ›a un foc de nedescris È™i toate casele fuseseră distruse. Mă gîndeam plin de neliniÈ™te la soÈ›ie È™i la unicul meu copil. ÃŽn cele din urmă, strecurîndu-mă printre dărîmături È™i foc, cînd am ajuns la ceea ce fusese casa noastră, n-am mai găsit nici un perete întreg, etajele se înclinaseră ca după cutremur, iar în jur se făcuseră grămezi de geamuri sparte, ferestre, uÈ™i È™i tavane prăbuÈ™ite. Rănită, soÈ›ia mea striga după copil, pe care cu cîteva clipe înaintea dezastrului îl trimisese pînă la unul din magazinele din apropiere. L-am căutat peste tot, în direcÈ›ia în care È™tiam că plecase. La un moment dat, am auzit un plîns înăbuÈ™it È™i am dat peste un copil dezbrăcat È™i de acum aproape fără piele pe el, cu părul ars complet. Stătea pe pămînt È™i gemea, dar nu mai avea nici măcar puterea de a se contracta îngroziÈ›i, l-am întrebat cum îl cheamă È™i el ne-a spus cu o voce ciudată, mai mult în È™oaptă, că îl chema Masumi Yamamoto. L-am aÈ™ezat pe ceea ce mai rămăsese dintr-o ușă, cu mare grijă, pentru că era numai rană vie, È™i am plecat să găsim un doctor. După ce am traversat cam zece străzi, am văzut un È™ir lung de răniÈ›i È™i arÈ™i care aÈ™teptau sa fie îngrijiÈ›i de un doctor È™i cîteva infirmiere, de asemenea rănite. Gîndindu-ne că copilul nostru n-o să mai poată suporta mult timp, l-am rugat pe un medic militar să ne dea ceva care să-i aline durerile. Ne-a dat ulei ca să-l ungem peste tot, ceea ce am È™i făcut în mare grabă. Copilul m-a întrebat dacă are să moară. I-am spus cu toată puterea noastră că nu, că o să se facă bine foarte repede. Am vrut să-l ducem acolo unde fusese casa noastră, dar ne-a rugat să nu-l miÈ™căm din loc. La căderea serii se liniÈ™tise puÈ›in, dar cerea încontinuu apă. Nu È™tiam dacă îi făcea mai rău, dar i-am dat să bea ori de cîte ori a cerut Apoi a început să delireze È™i cuvintele îi deveneau tot mai de neînÈ›eles. Mai tîrziu a părut să-È™i revină în simÈ›iri È™i ne-a întrebat dacă e adevărat că există un cer deasupra noastră Complet zăpăcită, soÈ›ia mea n-a reuÈ™it să-i răspundă, dar eu i-am spus că da, că există cer, acolo sus, un loc foarte frumos unde nu sînt niciodată războaie. M-a ascultat atent È™i a părut că m-a înÈ›eles, liniÈ™tindu-se. Imediat însă a murmurat: „atunci e mai bine să mor". Pieptul lui se umfla ca foalele, dar nu putea să mai respire. SoÈ›ia plîngea, acoperindu-È™i gura ca să n-o audă. După aceea a început să delireze din nou È™i n-a mai cerut apă. Iar cîteva minute mai tîrziu, spre fericirea lui, È™i-a dat duhul. Scrisoarea domnului Lippmann, din Eureka, statul Colorado, adresată Secretarului General al NaÈ›iunilor Unite È™i publicată în ziarul NEW YORK TIMES: Stimate domnule, Vă scriu pentru a vă aduce la cunoÈ™tință că am hotărît să renunÈ› la calitatea mea de membru al rasei omeneÈ™ti. ÃŽn consecință, puteÈ›i să nu mă aveÈ›i în vedere în tratatele È™i dezbaterile pe care această Societate le va realiza în viitor. Vă salut cu toată consideraÈ›ia, Cornelius W. Lippmann DINTRE TOATE TÃIETURILE Nacho a ales trei pe care le-a adăugat expoziÈ›iei de pe perete. Mai întîi, un anunÈ› enorm, cu litere de douăzeci de centimetri, publicat pe două coloane È™i care suna astfel: Dumnezeu are telefon! 803001. ÃŽn caz de urgență, vă rugăm să-l sunaÈ›i. Un alt anunÈ›, apărut în LA NACION, alături de È™tirile mai importante, i s-a părut la fel de interesant: AJUNGE CU SINGURÃTATEA! Rezolvarea la nivelul dumneavoastră social-economic È™i cultural. Ambele sexe. Umanitate, înÈ›elegere, experiență, autenticitate si discreÈ›ie. STUDIOUL ASTRAL. Director-îndrumător E. Matienzo Pizarro, strada Cordoba 966. InformaÈ›i-vă È™i rezer-vaÈ›i-vă ora la telefon 392-2224. După ce l-a aÈ™ezat È™i pe acesta pe perete, a telefonat la numărul indicat È™i, în clipa cînd i s-a răspuns „Studioul Astral, bună ziua, ce doriÈ›i?", a È›ipat de trei ori BAU! BAU! BAU! Pentru a pune capăt muncii din ziua aceea, a aÈ™ezat deasupra fotografiei lui Anouilh în bluză, ieÈ™ind de la biserică, ultima copertă dintr-un număr al revistei READER'S DIGEST, unde Paul Claudel, distinsul diplomat È™i poet metafizic, gras dar de o mare demnitate, își admonesta cititorii cu privirile lui pătrunzătoare, recomandîndu-le să citească READER'S DIGEST! Admonestarea era însoÈ›ită de cuvintele de rigoare. Terminat È™i acest lucru, Nacho s-a hotărît să meargă la grădina zoologică. ÃŽN DUPÃ-AMIAZA ACEEA S. S-A PLIMBAT ÃŽNDELUNG, aÈ™teptînd ora stabilită pentru a se întîlni cu Nora. După ce a ajuns în PiaÈ›a Italiei, a luat-o pe Bulevardul Sarmiento pînă la Monumentul Spaniolilor, iar de aici, pe lîngă grădina zoologică, fără nici o È›intă. Expresie care i-a venit în minte chiar în clipa aceea, ceea ce dovedea, după opinia lui Bruno, că pînă È™i scriitorii se lasă învinÈ™i de locuri comune, atît de superficiale È™i de înÈ™elătoare. Căci întotdeauna mergem spre o È›intă anume, uneori determinaÈ›i de voinÈ›a noastră cea mai limpede, dar alteori, È™i asta poate că în împrejurări decisive pentru existenÈ›a noastră, o facem sub o voință necunoscută pînă È™i de noi înÈ™ine. O voință puternică È™i de necontrolat ce ne determină să ne îndreptăm spre locuri unde trebuie să ne întîlnim cu fiinÈ›e sau lucruri care într-un fel sau altul sînt sau urmează să fie primordiale pentru destinul nostru, favorizînd sau împiedicînd dorinÈ›ele noastre aparente, ajutîndu-ne sau sporindu-ne neliniÈ™tile È™i uneori, ceea ce rezultă a fi È™i mai uimitor, o dată cu trecerea timpului, dovedind că au mai multă raÈ›iune decît propria noastră voință conÈ™tientă. S. simÈ›ea sub paÈ™i frunzele galbene ale platanilor biciuiÈ›i de vîntul acelei înserări, atît de melancolice în zilele de sărbătoare, mai ales în acest cartier, cînd copiii care se zbenguiau prin grădina zoologică au fost luaÈ›i acasă de părinÈ›ii lor sau de bone È™i cînd marinarii alungaÈ›i de frigul È™i ploaia măruntă s-au vîrît în barurile din strada Santa Fe, cu logodnicele lor sau cu turistele modeste, cele care-i însoÈ›esc pentru a bea un submarin fierbinte cu jumătăți de lună. Nu se vedea absolut nimeni pe cărarea aceea singuratecă, în afară de un tînăr slab, agățat cu amîndouă mîinile de grilaj, ca un răstignit, privind nemiÈ™cat spre grădina zoologică, nepăsător în faÈ›a ploii, pentru că nu era îmbrăcat decît în niÈ™te blugi È™i o geacă la fel de deÈ™irată ca È™i pantalonii, ceea ce îi dădea o aparență stîngace È™i uÈ™or grotescă. Cînd a fost aproape de el, S. È™i-a dat seama că era Nacho È™i a împietrit pe loc, ca È™i cînd ar fi săvîrÈ™it o faptă urîtă sau ca atunci cînd ni se întîmplă să surprindem pe cineva într-un moment de absolută intimitate. AÈ™a că s-a îndepărtat, dînd un ocol, atent să nu-l distragă pe tînărul acela care cerceta grădina tăcută È™i animalele ei captive, ca niÈ™te fantasme inofensive. Ajuns la o distanță potrivită, a rămas pe loc pentru a-l observa din spatele unui platan, fascinat de prezenÈ›a lui aici È™i, mai ales, de atitudinea statică È™i contemplativă. ÃŽN ACEST TIMP NACHO avea din nou, ca de atîtea ori, È™apte ani, era străin de teritoriul murdăriei È™i al disperării, stătea trîntit pe pămînt, la umbra chioÈ™cului, descifrînd RAZA ROȘIE È™i simÈ›ind respiraÈ›ia liniÈ™tită a lui Milord, întins alături, cît era de lung, cu părul lui de culoarea cafelei cu lapte È™i cu pete albe de cîine vagabond. Picotea de multe ori la picioarele lui, pierdut fără îndoială în visele plăcute ale siestei, în siguranță deplină, È™tiindu-se de partea ForÈ›elor Puternice È™i Binefăcătoare, precum Carlucho, de două ori gigantic pe scăunaÈ™ul acela pentru pitici, sorbindu-È™i cu o lentoare meditativă ceaiul de mate din ceaÈ™ca de lut, gînditor în ora lui de filozofie: gîndire (după părerea lui Bruno) care nu putea fi tulburată în nici un caz de prezenÈ›a băiatului, nici de cea a lui Milord, ci, dimpotrivă, întreÈ›inută È™i chiar incitată, pentru că Gîndirea sa nu era pentru el însuÈ™i, ci pentru Omenire în general È™i, în special, dată fiind condiÈ›ia sa spirituală, pentru acele două fiinÈ›e lipsite de ajutor. AÈ™a că, în timp ce băiatul citea RAZA ROȘIE, iar Milord visa un os frumos È™i o hoinăreală de sărbătoare prin Insula Maciel, Carlucho își întregea noile sale idei despre FuncÈ›ia Banului, Rostul Prieteniei È™i TristeÈ›ea Războiului. Moment în care, sub înrîurirea vreunei amintiri sau a unui gînd suscitat de povestioarele citite, punînd degetul la pagina la care ajunsese, Nacho È™i-a ridicat privirile către prietenul său, spunînd „Carlucho", iar uriaÈ™ul cu părul argintiu È™i umeri de atlet i-a răspuns automat „ce mai este", fără a se smulge din gîndurile care în clipa aceea îl frămîntau atît de mult ― Mă auzi sau nu mă auzi? a continuat băiatul, aproape plîngîndu-se. ― Te aud, Nacho, sigur că te aud. ― Ce animal È›i-ar plăcea să fii? Cu un alt prilej discutaseră despre tigri È™i lei. Ideea generală era, mai mult sau mai puÈ›in, aceasta: tigrii erau ca pisicile, iar leii asemeni clinilor. Curios: amîndoi preferau cîinil Dar întrebarea aceasta era mai complicată decît lăsa impresia, pentru că Nacho, cunoscîndu-l atît de bine pe Carlucho, nu l-ar fi întrebat ceva atît de simpla Nu, nici vorbă. ― Da, ce animal È›i-ar plăcea să fii? Nu aÈ™tepta un răspuns imediat, È™tia că È™i Carlucho, la rîndul său, era prea cinstit pentru a-i răspunde ceva la întîmplare, numai pentru a scăpa de el. Nu ar fi avut cum să-i spună, de exemplu, elefant È™i cu asta gata Nu putea să-i răspundă într-un fel fals sau la un mod care ar fi fost jignitor pentru orice animal, pasăre, fiară, orice ar fi fost să fie. Și nici Nacho nu-l întrebase întîmplător, ci după ce se gîndise îndelung la aÈ™a ceva Carlucho a sorbit cu sete din ceaiul de mate È™i, aÈ™a cum obiÈ™nuia s-o facă ori de cîte ori se concentra în mod deosebit, È™i-a fixat privirile albastre asupra acoperiÈ™ului verzui al balconului care dădea spre strada Chiclana, timp în care murmura pentru el însuÈ™i: „dacă eu ar trebui să fiu un animal"... ― Da, a întărit Nacho, nerăbdător. ― Da, dar... Ce crezi tu, Nacho, că lucrul acesta-i atît de facile? Dacă ar fi facile... AÈ™teaptă, aÈ™teaptă puÈ›in. Nacho È™tia foarte bine că atunci cînd i se umflau vinele gîtului, Carlucho se gîndea cu toate puterile lui. Și acum se bucura foarte tare pentru că își gîndise întrebarea de multă vreme, sigur că îl va pune în încurcătură. Pe alÈ›ii, bineînÈ›eles, nu. Cel întrebat răspundea elefant, tigru sau leu È™i povestea era terminaÈ›i în cazul lui Carlucho, situaÈ›ia era diferită, trebuia să cîntărească bine în pro È™i contra fiecare lucru pentru că trebuia să spună nici mai mult, nici mai puÈ›in decît ceea ce considera că era adevărat, pentru că „ceea ce e drept e drept È™i gata". ― O să fiu sincer, pruncule: nu m-am gîndit niciodată la asta, dar absolut niciodată. Și tu vii tocmai cu întrebarea asta. L-a împins uÈ™or pe Milord cu piciorul pentru că avea prostul obicei de a veni mereu în fugă, tolănindu-se chiar lîngă vasul în care-È™i È›inea apa fierbinte pentru ceai, È™i È™i-a aruncat iarăși privirile asupra acoperiÈ™ului verde. ― Și? a insistat Nacho, care se bucura cu atît mai mult cu cît îl vedea cum se frămîntă È™i venele i se umflau din ce în ce mai tare. Carlucho s-a supărat Lui Nacho îi era teamă cînd se supăra, pentru că însuÈ™i Carlucho recunoÈ™tea mai apoi, cînd se liniÈ™tea, că în astfel de momente era în stare de orice. ― Dar cine eÈ™ti tu? i-a strigat Carlucho, în timp ce ochii începeau să-i scapere de mînie. Þi-am spus să aÈ™tepÈ›i un moment Sau nu È›i-am spus să aÈ™tepÈ›i? Spune! Nacho s-a făcut mic, aÈ™teptînd să treacă ftlrtuna Carlucho s-a ridicat în picioare È™i a început să pună în ordine marginea teancului de reviste, grămăjoarele de ciocolată È™i pachetele de È›igări. Totul era ordonat la milimetru, ca o armată disciplinată È™i curată, Carlucho nesuportînd nici un fel de dezordine: nimic nu-l deranja mai mult pe lumea asta ca „falsa ordine". Incet-încet, s-a liniÈ™tit È™i s-a aÈ™ezat iarăși pe scăunel: ― Trebuie să-mi bat capul È™i din cauza ta. Vezi, există atîtea animale... tigrul, leul, elefantul, condorul, capra, ce vrei... ca să nu-È›i mai amintesc lipitoarea, furnica sau păduchele È™i chiar È™i È™obolanul... Ce să-È›i mai zic... Mai bine alege-È›i din toate astea ce-È›i place È™i gata A sorbit îngîndurat din ceaiul de mate È™i Nacho, după umbra aceea a surîsului interior ce începea să i se deseneze pe față, pe care el o cunoÈ™tea atît de bine, a înÈ›eles că reflecÈ›ia lui Carlucho se apropia de sfîrÈ™it. ― Da, dacă eu ar trebui să fiu animal..., a trăncănit el, aproape vesel de acum, pentru a-È™i prelungi plăcerea meditaÈ›iei. S-a ridicat din nou, aÈ™ezîndu-È™i ceaiul pe cutia care-i servea de măsuță È™i după aceea, cu mult calm, întorcîndu-se spre băiat, i-a răspuns: ― Știi ce, pruncule, vreau să fiu sincer: ipopotam. Nacho a sărit în sus. Nu era surprins, ci aproape furios, pentru că în prima clipă a crezut că Carlucho își bate joc de el. ― Dar ce, eÈ™ti nebun? a strigat el. Carlucho l-a privit cu severitate, pe faÈ›a lui putîndu-se citi răceala care preceda cele mai puternice explozii de mînie. ― Și ce are ipopotamii? a întrebat cu o voce de gheaÈ›a Ia să vedem. Nacho a redevenit umil È™i tăcut ― Ia să vedem noi. Acum să-mi spui ce are de rău ipopotamii. Milord se făcuse ghem È™i stătea cu urechile aÈ›intite, pe jumătate înfricoÈ™at Nacho îl scruta pe Carlucho cu multă grijă. Știa că în astfel de momente era foarte periculos, cel mai neînsemnat cuvînt putînd să dezlănÈ›uie o catastrofă. ― Eu n-am zis că hipopotamii ar fi răi, a îndrăznit el să murmure, neîncetînd nici o clipă să observe faÈ›a prietenului său. Carlucho l-a ascultat, cercetîndu-l la rîndul lui cu toată asprimea ― Ai sărit în sus ca laptele cînd fierbe, a zis el. ― Eu? ― Da, tu. Acum n-ai să-mi spui că n-ai sărit ca laptele. ― Eu n-am sărit deloc. M-am gîndit că mai degrabă È›i-ar fi plăcut să fii alt animal. Asta era Carlucho păstra în continuare o tăcere de gheață: nu era mulÈ›umit, în povestea asta se ascundea ceva ― Mie să-mi spui ce are ipopotamii de rău. Nacho a cîntărit pericolul. Dacă ar fi negat orice fel de rea intenÈ›ie, Carlucho ar fi bănuit că minte. Și-a dat seama că era preferabil să spună cîteva din părÈ›ile rele ale animalului. ― Știu eu... sînt niÈ™te animale destul de urîte. ― AÈ™a, e bine. Și mai ce? Acum n-ai să-mi spui că pentru că sînt urîte nu sînt animale de prim ordin. ― Cred că, pe deasupra, sînt destul de prostuÈ›e. ― ProstuÈ›e? Cine È›i-a spus că sînt prostuÈ›e? ― Și... nu È™tiu... mi se pare. ― Mi se pare, mi se pare! AÈ™a că dacă È›i se pare È›ie rezultă că ipopotamii ie proÈ™ti? Nacho l-a privit ca È™i cînd s-ar fi aflat în faÈ›a unei grenade, neÈ™tiind dacă mai poate să facă explozie. A încercat să-l liniÈ™tească. ― Pai, cine È™tie, poate că nu-i aÈ™a... eu nu-mi dau seama ― Poate că nu-i aÈ™a! Nu È™tiu cînd ai să înveÈ›i să judeci È™i să nu mai spui prostie după prostie! A dat niÈ™te È›igări unui client, reaÈ™ezîndu-È™i restul armatei într-o ordine impecabilă. Nacho È™tia că era mai bine să-l lase să se liniÈ™tească singur, pe îndelete È™i să nu mai spună niciodată nimic despre hipopotami. De cîte ori nu rămăseseră scufundate în cel mai profund mister afirmaÈ›ii de ale lui Carlucho despre bani sau crucișătoare, despre moda feminină sau prăjiturile cu unt AÈ™a că a lăsat să treacă mult timp pînă să revină în discuÈ›ie animalele. Carlucho era asemeni rîurilor de cîmpie puternice, lente È™i aparent calme, cu ape care par că nu se miÈ™că, dar care ascund bulboane periculoase, unde cel care riscă să pătrundă își pierde viaÈ›a. Ca să nu mai vorbim de forÈ›a furioasă pe care o au atunci cînd vin furtunile È™i ploile care le sporesc apele. Carlucho nu suporta ca o afirmaÈ›ie de a sa, îndelung meditată, să fie luată în derîdere. BineînÈ›eles, uneori È™i el obiÈ™nuia să glumească. Dar cînd se vorbea în serios, îl înfuria faptul că ceilalÈ›i nu înÈ›elegeau că se vorbea într-adevăr în serios. Povestea cu hipopotamii l-a amărît atît de mult, încît timp de cîteva zile nu s-a simÈ›it deloc în largul lui: tăcea mereu È™i cînd răspundea o făcea aproape monosilabic. AÈ™a că abia cînd avea să treacă totul È™i să poată vorbi prieteneÈ™te despre tot felul de lucuri, Nacho a revenit, insistînd asupra vechii teme, dar aÈ™a, în general. Despre grădina zoologică, de exemplu. ― Dacă eu aÈ™ fi guvernul, a spus Carlucho, aÈ™ interzice grădinile zoologice. Asta-i. ― De ce, Carlucho? Mie îmi place să merg la zoo. ÃŽmi place să văd animale. Þie nu? ― Nu, domnule. Nu-mi place. Nu-mi place deloc. Vreau să fiu sincer cu tine: dacă eu aÈ™ fi guvernul, nu numai că aÈ™ interzice grădinile zoologice, dar i-aÈ™ închide pe toÈ›i indivizii ăștia care se duc în Africa să prindă animale sălbatice. Nacho l-a privit nedumerit ― De ce te miri? S-a ridicat pentru a vinde È›igări È™i s-a aÈ™ezat imediat la loc, pe scăunelul săa ― AÈ™a stau lucrurile, a continuat el, sentenÈ›ios. AÈ™ închide toate canaliile astea Să vedem dacă le place să stea după gratii, ca leul sau ca tigrul. S-a întors spre Nacho. ― Þie È›i-ar plăcea să trăieÈ™ti într-o cuÈ™că? ― Mie? Sigur că nu. Carlucho s-a ridicat brusc, foarte vesel, È™i, arătîndu-l cu degetul ca un procuror care îl acuză, a exclamat: ― Aha! Vezi? Vezi cum stau lucrurile? Te-am luat înfrogant, asta-i. S-a aÈ™ezat iarăși pe scăunel, s-a liniÈ™tit, a sorbit din ceai È™i a rămas pe gînduri, privind spre acoperiÈ™ul verde. ― AÈ™a stau lucrurile pentru că aÈ™a-i lumea. S-a întors spre Nacho mîniat foc. ― Spune-mi, Nacho, dacă È›ie nu-È›i place să stai în cuÈ™că, cum vrei să-i placă leului sau tigrului? Nu? Ființă care, pe deasupra, e obiÈ™nuită cu pădurea, liberă, mergînd peste tot. Nu crezi? Nacho a tăcut ― Þie îți vorbesc, Nacho! a insistat el. ― Da, Carlucho, ai dreptate. Carlucho a început să se liniÈ™tească, dar a rămas pe scăunelul lui mult timp, fără să scoată o vorbă. Apoi i-a servit pe mai mulÈ›i cumpărători. ― Þigări È™i iar È›igări! Dă-i înainte: pînă È™i pe fabricanÈ›ii de È›igări i-aÈ™ închide. Pentru că-i o afacere numa pentru ei. Prin treizeci, cînd tata avea treizeci de ani, doctorul Helguera i-a spus don Rossi, ori vă lăsaÈ›i de fumat, ori o să muriÈ›i în È™ase luni de zile. ― Și ce-a făcut tatăl tău? ― Tata? Dar ce crezi tu? Tata era tare ca fierul. Dar s-a lăsat de fumat È™i gata AÈ™a trebuie să fie bărbaÈ›ii adevăraÈ›i, nu ca prefăcuÈ›ii de azi, cei care spun că dacă o să poată, că dacă n-o să poată, că da, că nu, că È›igara, că fără È›igară, că obiÈ™nuinÈ›a, că viciu. NiÈ™te poponari. ― Poponari? ― Cînd ai să mai creÈ™ti, o să È™tii È™i ce-i asta. ― AÈ™a că n-a mai fumat ― Răposatul meu tată era om dintr-o bucată. Cît a mai trăit n-a pus trabuc în gură. ― Trabuc? ― Sigur, Nacho. Trabuc. Sau tu credeai că fuma È›igări uÈ™oare cu filtru, ca poponarul ăsta Niciodată n-au intrat în casa noastră È›igările cu filtru sau băuturile dulci. Pe cuvînt. Lui Nacho îi ardea să vorbească iarăși despre hipopotami. ― Dar ia să-mi spui, Carlucho, dacă n-or să mai existe grădini zoologice, unde se vor duce copiii ca să vadă animale sălbatice? ― Unde? Niciunde. ― Cum niciunde? înseamnă că nu or să mai vadă animale sălbatice? ― Nu, domnule. N-or să le mai vadă Nimeni n-o să moară dacă n-o să mai vadă un leu în cuÈ™că. Un leu trebuie să trăiască în pădure, acolo-i locul lui. Cu tatăl È™i cu mama lui, dacă e pui mic. Sau cu leoaica È™i puii lui, dacă e mare. Iar pe ăla care-l vînează, eu l-aÈ™ băga în locul lui în cuÈ™că. Să vedem dacă-i place să manînce după gratii. Nacho l-a privit cu multă atenÈ›ie. ― Þie îți place să vorbeÈ™ti cu mine, nu-i aÈ™a? ― Da, îmi place. ― Bine, È™i animalele vorbesc, să È™tii tu. Sau crezi că dacă rag nu vorbesc între ele? Știi tu ce înseamnă un urs închis în cuÈ™că, toată ziulica dînd încolo È™i încoace, în sus È™i în jos, mereu la fel, mereu singur, mereu gînditor? A privit din nou acoperiÈ™ul verde. ― Să nu crezi că nimeni nu-È™i dă seama de asta Apoi, după un moment de tăcere, a continuat: ― Mie îmi place să fac isperienÈ›a asta Știi ce am făcut într-o zi? Un anume surîs prevestea faptul că experienÈ›a aceea fusese decisivă. ― Știi ce am făcut? M-am dus la grădina zoologică aÈ™a, pe la vecernie. ― Cum adică pe Ia vecernie? ― Sigur, blegule, adică pe înserate. Cînd grădina era închisă. Ai văzut gardul de fier care dă spre bulevardul Sarmiento? ― Da ― Perfect, se înserase, copiii plecaseră să-È™i bea laptele, iar paznicul închisese poarta AÈ™a că nu mai era absolut nimeni. Să vezi atunci ce înseamnă grădina zoologică. Să faci isperienÈ›a asta. ― Care? ― Cînd nu mai e nimeni ― Și cum e, Carlucho? Carlucho a lăsat capul în jos È™i a început să deseneze pe pămînt cu un fir de mătură. ― E foarte trist, a murmurat eL ― Sigur, pentru că nu mai există copiii, pentru că riu le mai dă nimeni caramele sau biscuiÈ›i, de asta Carlucho È™i-a ridicat faÈ›a, înfuriat ― Cînd ai să înveÈ›i tu adevărul? Nu-È›i dai seama, tontule? Cînd sînt copiii, animalele își uită unde sînt, bineînÈ›eles. O caramea, o alună, un biscuit. Sigur că-È™i uită. Tuturor animalelor le plac copiii, unora mai mult, altora mai puÈ›ia Dar să nu ne îndepărtăm. ÃŽnÈ›elegi? ÃŽÈ™i UITÃ! Nacho nu înÈ›elegea Carlucho se uita la el aÈ™a cum se uită profesorul la un elev nesilitor. ― Să presupunem (e o presupunere) că, de izemplu, È›ie îți moare tatăl È™i vine un prieten È™i-È›i vorbeÈ™te de meciul de fotbal al echipei River, ori de greva sindicatelor, ori mai È™tiu eu de ce. Te fac să-È›i uiÈ›i. Nu vreau să spun că nu trebuie să facă asta, dacă te iubesc. AÈ™a trebuie È™i e bine că-i aÈ™a. Nacho îl privea din ce în ce mai nedumerit. ― Tu nu mă înÈ›elegi. Þi-o citesc pe față. S-a concentrat Vinele gîtului au început să se umfle. ― Vreau să spun că nu trebuie să eziste prieteni care să-È›i vorbească de echipa River, ci să nu-È›i moară tatăl. InÈ›elegi? L-a observat pe băiat pentru a-È™i da seama dacă începea sau nu să priceapă ce vroia să-i explice. ― ÃŽÈ›i dai seama? Nu înseamnă că eu mă opun să meargă copiii la grădina zoologică È™i să dea alune elefantului sau biscuiÈ›i maimuÈ›elor. Ceea ce vreau eu e că nu trebuie să eziste grădina zoologică. De asta am făcut isperienÈ›a ― Nu mi-ai spus care. ― Am privit animalele, seara tîrziu, cînd începe să se întunece, cînd sînt singure-singurele, cum se spune, fără copii, fără caramele, fără nimic. A reînceput să deseneze pe pămînt cu firul de mătură, apoi È™i-a ridicat faÈ›a spre băiat, iar acestuia i s-a părut că avea ochii în lacrimi. ― Și ce ai văzut, Carlucho? ― Ce am văzut? S-a ridicat, a pus în ordine cîteva cutii È™i după aceea i-a răspuns: ― Ce crezi că aÈ™ fi putut să văd? Nimic. Animalele singure. Asta am văzut S-a aÈ™ezat È™i-a adăugat ca pentru sine: ― Era un animal mare de tot, un neam nu È™tiu de care. Trebuia să-l vezi. Stătea aplecat, cu ochii în pămînt, nefăcînd nimic altceva în tot timpul decît să privească pămîntul. Se întuneca din ce în ce È™i animalul era singur-singurel. Mare de tot Și nu se miÈ™ca nici pentru a speria o muscă. Se gîndea Tu crezi că animalele dacă nu vorbesc nu È™tiu să gîndească? Sînt ca È™i oamenii: își îngrijesc copiii, îi mîngîie È™i plîng cînd li se omoară perechea AÈ™a că de unde să È™tim noi ce gîndea animalul? Și vreau să spun că mie, cu cît e mai mare, cu atît mi-e mai milă de el. Nu È™tiu de ce, dar, uneori, animalele mici nu-mi plac, de ce să risc, mint? Sînt sîcîitoare, ca puricele. Dar animalele acestea mari.. Un leu, de izemplu. Ori un ipopotam. ÃŽÈ›i dai seama cît de t trebuie să fie pentru că n-a fost niciodată în pădure? Ori în apa unui rîu sau a unui lac? A tăcut ― Și È™tii ce am făcut? ― Ce? ― I-am vorbit. ― Cui? ― Cui puteam să-i vorbesc, blegule? Animalului aceluia mare, bizon sau ce o fi fost să fie. ― Și i-ai vorbit? ― De ce nu? Dar nu s-a miÈ™cat deloc. Sigur, poate că nu mă auzea închipuieÈ™te-È›i că eu nu aveam cum să strig de unde mă aflam. M-ar fi luat de nebun. ― Și ce-i spuneai? ― Nu mai È™tiu nici eu... De toate... Suflete, îi spuneam. Suflete. AÈ™a ceva ― Și ce ar fi putut să-È›i răspundă? ― Nimic. Sigur că nimic. Dar ar fi putut măcar să se uite la mine. Și nici asta. ― Dacă nu te auzea... ― Nu, bineînÈ›eles. Trebuia să-i vorbesc în È™oaptă. Au tăcut amîndoi. După aceea au vorbit despre alte lucruri, dar, în cele din urmă, Carlucho a revenit asupra animalelor. ― Știi ceva? ― Ce? ― Eu aÈ™ putea să fiu medic. Dar nu veterinar. ― De ce? ― Pentru ceea ce È›i-am spus. Pentru că sînt sigur că animalele vorbesc între ele È™i se înÈ›eleg aÈ™a cum ne înÈ›elegem noi. Și dacă tu eÈ™ti medic È™i cineva îți spune mă doare aici È™i aici, e perfect Te poÈ›i orienta Dar cum faci ca să te orientezi în cazul unui ipopotam? Sau cu un leu? ÃŽnchipuieÈ™te-È›i-l pe acest rege al pădurii întins la pămînt, fără să-È™i poată miÈ™ca măcar capul, privindu-te în ochi, cerîndu-È›i ajutor, convins că îl poÈ›i ajuta. Și tu nu È™tii ce să faci, iar el, de ixemplu, are cancer. Treptat, înserarea de toamnă se transforma în noapte, întunericul coborînd mai întîi în locurile cele mai umbrite, în interiorul cuÈ™tilor cu animale, urcînd după aceea spre înălÈ›imi, puÈ›in cîte puÈ›in, în timp ce Nacho rămăsese pe loc, nemiÈ™cat, privind prin gardul de fier, desluÈ™ind undeva, abia pășind, elefantul, iar mai încolo poate chiar bizonul pe care Carlucho îl contemplase cîndva, cînd cu experienÈ›a sa, bizonul căruia îi vorbise în È™oaptă È™i rămăsese fără răspuns. DAR CE FEL DE MÃŽNGIIERE, ce cuvinte înÈ›elepte sau prietenoase ― s-a gîndit Bruno că se gîndea Sábato ―, ce gesturi de duioÈ™ie ar fi putut ajunge pînă la sufletul ascuns È™i singuratic al acelui animal, atît de departe de patria È™i pădurea sa, despărÈ›it în mod brutal de rasa lui, de cerul È™i lagunele verzi ale pămîntului său? în "cele din urmă, meditînd la toate aceste mizerii, Nacho È™i-a desprins mîinile de pe gardul de fier, le-a îndesat în buzunarele blugilor ponosiÈ›i È™i, aplecat de gînduri, lovind cu piciorul pietricelele de pe drum, s-a îndreptat spre Avenida del Libertador. Incotro? Către ce singurătăți? S. a fost surprins din nou de scîrba aceea față de literatură, cea care se repeta în fiecare zi, din ce în ce mai puternică, întorcîndu-i stomacul pe dos, făcîndu-l să-È™i amintească iarăși de spusele lui Nietzsche: poate că cineva va reuÈ™i să scrie ceva adevărat atunci cînd această repulsie pentru literatură È™i pentru cuvinte va ajunge la un grad insuportabil; o repulsie puternică, în stare să te facă să verÈ™i numai privind amestecătura aceasta pestriță de artiÈ™ti care vorbesc despre moarte în timp ce se bat să cîștige un premiu municipal. Și după aceea, la un milion de kilometri distanță de toÈ›i aceÈ™ti (aceÈ™ti?) vanitoÈ™i, meschini, perverÈ™i, murdari, ipocriÈ›i, să începi să respiri aer curat È™i proaspăt È™i să fii în stare să vorbeÈ™ti fără a te ruÈ™ina cu un analfabet precum Carlucho, ori să faci ceva cu mîinile, un È™anÈ› pentru irigaÈ›ia plantelor sau o punte între două maluri. Ceva umil, dar curat È™i exact Ceva util. Dar cum inima omului este de nepătruns ― își spunea Bruno -cu un astfel de gînd în creierul său, trupul lui S. s-a îndreptat spre strada Cramer, unde avea s-o întîlnească pe Nora. A TRECUT O VREME fără să mai aibă veÈ™ti de la doctorul Schnitzler. Și s-a gîndit, uÈ™urat, că nici n-o să mai aibă vreodată. Pînă cînd, într-o zi, a auzit din nou în telefon chițăielile lui de È™obolan străin. Ce mai e nou, dr. Sábato? AÈ›i fost bolnav? Trebuie să vă îngrijiÈ›i. Nu-i promisese că avea să-l viziteze mai pe îndelete? Tocmai primise de la Oxford o carte fantastică etc, etc. A lăsat să se scurgă cîteva săptămîni, neÈ™tiind ce atitudine să ia, È™ovăind între teama de a-l vedea È™i teama de a renunÈ›a să-l mai vadă, cîntărind toate reacÈ›iile posibile. Pînă cînd s-a trezit cu o scrisoare cu un început puÈ›in rece È™i, în bănuiala lui, ironic asupra sănătății sale, vorbindu-i de crizele de gută È™i nevralgiile atît de dureroase È™i sîcîitoare. Paraliziile isterice (o È™tia?) apar mai frecvent pe partea stîngă, parte supusă influenÈ›elor inconÈ™tiente. Și-a dus mîna È™i È™i-a pipăit partea stîngă. De mai mult timp îl neliniÈ™tea o idee ciudată: cineva se apropia de el cu un cuÈ›it lung È™i ascuÈ›it, îl apuca de după cap cu o mînă, aÈ™a cum fac frizerii, È™i, cu cealaltă, îi vîra vîrful cuÈ›itului în ochiul stîng. Mai exact spus, nu în ochi, ci între globul ocular È™i osul orbitei. Imediat după această operaÈ›ie, pe care individul o executa cu multă atenÈ›ie, cuÈ›itul era învîrtit jur-împrejurul ochiului, pînă cînd acesta cădea din orbită. De obicei cădea la picioare, dar după aceea, sărind ca o minge de ping-pong, ajungea în locuri mai îndepărtate. Povestea aceasta îi provoca o senzaÈ›ie deosebit de puternică È™i de neplăcută. AÈ™a că ori de cîte ori intuia că e pe punctul de a se petrece, începea să se neliniÈ™tească Iar partea ciudată era aceea că în astfel de cazuri era inutil să încerce să se gîndească la altceva: lucrurile se succedau în mod inexorabil. De exemplu. Intr-o noapte se afla împreună cu soÈ›ia lui Falil , vorbind despre călătoria lui Eduardo în Japonia, È™i È™i-a dat seama că lucrurile astea aveau să decurgă ca de obicei. Ea a observat că devenea din ce în ce mai palid È™i s-a îngrijorat. ― Þi s-a întîmplat ceva? a întrebat ea, observîndu-l cu atenÈ›ie. BineînÈ›eles, nu avea cum să-i spună despre ce era vorba AÈ™a că a minÈ›it-o: nu, nu i se întîmplase nimic. Și asta chiar în momentul în care individul acela îi vîra cuÈ›itul între globul ocular È™i osul orbitei È™i începea să-l învîrtească cu dexteritatea dintotdeauna. SoÈ›ia lui Falil a continuat să vorbească despre lucruri care, în mod logic, pentru Sábato nu prezentau interes È™i nici nu se afla în condiÈ›ii propice pentru a le înÈ›elege, dar bănuia că se întîmpla ceva deosebit. A încercat să rămînă cît mai liniÈ™tit cu putință, chiar dacă rotirea cuÈ›itului în jurul ochiului era atît de dureroasă .FireÈ™te, situaÈ›ia aceasta nu era întotdeauna la fel de jenantă. De foarte puÈ›ine daÈ›i extragerea ochiului avusese loc de față cu alte persoane. De cele mai multe ori se afla în pat sau în întunericul unui cinematograf, unde îi era destul de uÈ™or să treacă neobservat. De foarte puÈ›ine ori operaÈ›ia fusese practicată într-o împrejurare atît de incomodă ca în cazul de față, pentru că la aceasta asista nu numai doamna Falil, ci È™i alte persoane care îl priveau de Ia o oarecare distanță. SE AFLAU DIN NOU PE URMELE LUI. Credea că participarea lui fusese secretă È™i i se părea imposibil ca cineva să-l fi putut măcar bănui. Și-atunci, de ce se roteau în jurul lui, punînd tot felul de întrebări? Ce însemnau È™uÈ™otelile acelea de prin colÈ›uri? Cine È™uÈ™otea È™i de ce? I s-a părut că-l recunoaÈ™te pe Ricardo Martin discutînd cu Chalo È™i Elsa, timp în care, din cînd în cînd, privea pe furiÈ™ spre locul unde se afla el. Lumina era însă atît de slabă, încît nu putea să fie sigur de prezenÈ›a acestuia. Și chiar în clipa aceea a mai intrat o persoană despre care ar fi jurat că era Murchison dacă n-ar fi È™tiut că acesta se afla la universitatea din Vancouver. S-a înclinat spre Anzoategui, i-a spus ceva la ureche, devenindu-i evident faptul că toÈ›i erau la curent cu un lucru deosebit de grav care-l privea în mod nemijlocit După aceea au mai sosit È™i alÈ›ii, totul căpătînd aspectul unui priveghi, dar un priveghi lîngă un cadavru încă viu È™i destul de suspect între proaspeÈ›ii veniÈ›i i s-a părut că le distinge mai întîi pe Cio cu Alicia, apoi pe Maiou cu Graciela Berethervide È™i Siria È™i pe Kika împreună cu Renee. Se înghesuiau din ce în ce mai mult, atmosfera devenea tot mai sufocantă, iar rumoarea creÈ™tea, È™i nu pentru că ar fi ridicat glasurile (se vorbea mereu în È™oaptă), ci pentru câ acestea se înmulÈ›iseră. După aceea au mai sosit Iris Scaccheri, Orlando, Luis, Emilia È™i Tita. Iar el se afla singur, în cel mai îndepărtat colÈ›, ca È™i cînd È™i-ar fi aÈ™teptat verdictul pentru crima Vestea ajunsese peste tot, bineînÈ›eles. Dar cine era femeia aceea care încerca să intre împingîndu-i pe toÈ›i? Fără îndoială, Matilde Kirilovsky, dar cea de demult, din vremea facultății, pe cînd era o copilă. Se împingeau, obligaÈ›i s-o facă din cauza celor ce continuau să sosească, ceea ce era foarte neplăcut, mai ales pentru el. Și asta dacă-i aveau în vedere pe ultimii care-È™i făcuseră apariÈ›ia, familia Sonis, Ben Molar, doctorul Savransky, Chiquita, familia Molin, Lily cu Jose È™i mulÈ›i alÈ›ii, care nu mai erau în acest amalgam decît niÈ™te presupuneri ale sale È™i nu niÈ™te imagini clare. Și atunci È™i-a pierdut cunoÈ™tinÈ›a, ca È™i cînd s-ar fi scufundat într-o fîntînă cu ape negre. Și s-a trezit urlînd. A trebuit să treacă mult timp pentru a se elibera de reziduurile acelui coÈ™mar, pentru a i se È™terge din memorie, puÈ›in cîte puÈ›in, chipurile acelea, roase de efortul È™i timpul de veghe. Dar neliniÈ™tea sa, în loc să slăbească, a început să crească, pentru că el simÈ›ea cum, zi de zi, crima se răspîndea tot mai mult, cotropindu-i teritoriul nocturn cu poliÈ›iÈ™ti È™i interogatorii tot mai grăbite. S-a ridicat cu greutate, È™i-a vîrît capul sub robinetul cu apă rece È™i a ieÈ™it în grădină. Se lumina de ziuă. Copacii, spre deosebire de oameni, primeau lumina dimineÈ›ii cu o nobleÈ›e liniÈ™tită, nobleÈ›ea fiinÈ›elor care (presupunea el) nu îndură această aventură sinistră din toate nopÈ›ile. A rămas mult timp nemiÈ™cat lîngă un răzor cu flori. Apoi a intrat în casă, s-a dus în birou, s-a cufundat într-un fotoliu È™i a început să-È™i cerceteze biblioteca. Se gîndea la mulÈ›imea de cărÈ›i pe care n-avea să le mai citească niciodată pînă la moarte. S-a ridicat È™i a tras dintr-unul din rafturi Jurnalul lui Weininger, pe care-l observase stînd în fotoliu. L-a deschis la întîmplare È™i a citit cîteva fraze din prefaÈ›a lui Strindberg: „Acest om ciudat È™i misterios! Născut vinovat, asemenea mie. Pentru că am venit pe lume cu o conÈ™tiință rea, fiindu-mi frică de toate, de oameni È™i de viață. Cred că am făcut ceva rău înainte de a mă fi născut". A închis cartea, a pus-o la loc È™i s-a cufundat iarăși în fotoliu. Mai apoi, s-a dus È™i s-a vîrît în pat Cînd s-a trezit, se înserase de-a binelea È™i abia de-i mai rămînea timp pentru a se întîlni cu femeia aceea din cafeneaua LA TENAZA. Cînd a ajuns lîngă ea, a avut o senzaÈ›ie ciudată: în întunericul de sub arborii din strada Cramer i s-a părut că vede umbra fugitivă a Agustinei. A DOUA ZI, ÃŽN LA BIELA, Paco i-a adus un bilet împăturit cu multă atenÈ›ie: „Turnurile gotice È™i turnul Eiffel (ad majorem hominis gloriam) caută în mod simbolic verticala, fug de teritoriul feminin, orizontal prin excelență. Patul este È™i el orizontal, simbol al sexului". Nu mai era nevoie să privească pentru a È™ti de la cine venea, dar n-a putut să n-o facă: ea era aici, într-un colÈ› din cafenea È™i-l observa cu privirile ei de È™oarece vesel. I-a făcut un semn, închizîndu-È™i unul din ochi ca È™i cînd l-ar fi întrebat ce părere avea de acest lucru. Impotriva prezenÈ›ei lui McLaughlin, aÈ™tepta un semn de răspuns pentru a se arunca asupra lui. Dar S. nu i-a răspuns, chiar dacă a privit-o cu o simpatie ipocrită. El se gîndea la mesajul È™i insistenÈ›a ei. Era evident că îl urmărea, pentru că niciodată nu-l mai văzuse în LA BIELA. Ceea ce nu È™tia era dacă îl urmărea ea însăși ori avea agenÈ›ii ei de serviciu. ― Mac È™i mai cum? l-a întrebat. Acesta È™i-a scris numele pe un È™erveÈ›el de hîrtie. Se pronunÈ›a Maclaflin, nu? Depinde, există regiuni din Irlanda unde se pronunță MaclakJin. BineînÈ›eles: cum nu-i de ajuns arbitrarietatea engleză, i se adăuga nebunia irlandeză. Vroia să-È™i facă o teză de doctorat: sexul, răul, orbirea S. l-a privit cu uimire. ― E o temă complicată, nici eu nu È™tiu mare lucru. Adică tot ceea ce È™tiu se află dezvoltat în Raportul despre Orbi. ― InÈ›eleg. Dar mai există È™i altceva Mi se pare că am citit în biografia dumneavoastră că străbunicii albanezi au luptat în secolul al XV-lea împotriva turcilor. CunoaÈ™teÈ›i legenda oraÈ™ului Orbilor? Sábato a intrat în panică Nu. Care legendă? ― Nu o cunosc prea bine. Trebuie să mai fac unele cercetări, în părÈ›ile acelea exista un oraÈ™ subteran al Orbilor, cu rege È™i vasali. ToÈ›i erau Orbi. S. a rămas stană de piatră: nu È™tia acest lucru. A urmat un moment de tăcere, timp în care a avut impresia că descoperă cum se forma un triunghi cabalistic: Mac, care-l privea cu ochii lui de culoarea cerului, S. însuÈ™i È™i doctorul Schnitzler, cel căruia nu-i scăpa nimic, È›inîndu-l tot timpul sub observaÈ›ie. Dacă ar fi făcut o piesă de teatru care n-ar fi respectat convenÈ›iile naturalismului (s-a gîndit S. mai tîrziu), ar fi trebuit să dea afară toate personajele celelalte, cu cafeaua sau băutura lor, scaunele, personalul de serviciu È™i resturile de mîncare. Pentru că erau false, nerespectînd decît o modalitate de disimulare a adevăratei realități, ceea ce dovedea cît de mincinos putea să fie acest tip de realism. Doar trei personaje în vîrfurile unui triunghi, pe o scenă abstractă, cercetîndu-se È™i supraveghind fiecare miÈ™care sau gest Era prea mult I-a spus lui McLaughlin că-i pare rău, dar suferea de o nevralgie care-l împiedica să vorbească È™i-ar prefera să se vadă altă dată, în zilele următoare. ÃŽn clipa în care tînărul a plecat, S. a observat că celălalt personaj scria cu multă frenezie. După cîteva minute avea în față rezultatul acestei frenezii: „Mi se pare, dragul meu doctor Sábato, că nu vrei să mă vezi; mai mult, mi se pare că nu mă simpatizezi deloc. Mare păcat! Nu-È›i dai seama cît sufăr! Avem atîtea lucruri în comun! AÈ™ avea atîtea să-È›i spun, acum cînd te afli atît de aproape de adevăr. Am pierdut speranÈ›a (trebuie să È›i-o spun cu toată sinceritatea, cu mîna pe inimă) că ai să-È›i reînnoieÈ™ti vizita pentru a lua o cafea împreună. De aceea, profit de această fericită împrejurare È™i îți trimit cîteva observaÈ›ii care cred că te vor interesa: 1. Sporirea brută a populaÈ›iei mondiale. 2. InsurecÈ›ia păturilor inferioare. 3. Revolta femeilor. 4. Revolta tinerilor. 5. Revolta popoarelor de culoare. Toate acestea, dragul meu doctor, absolut toate sînt MANIFESTÃRI ALE VITALULUI ASUPRA RAÞIONALULUI, ceea ce trebuie calificat cu toată rigoarea ca o DEȘTEPTARE A STÃŽNGII. N-are rost să-È›i explic tocmai dumitale că nu vorbesc de stînga în sensul trivial, propriu amanÈ›ilor care habar n-au de adevărata problem! Vorbesc de stînga în sensul profund, cel care are o legătură directă cu instinctul rasei È™i reprimarea acestuia într-un fel È™i dumneata ai spus acest lucru. Vezi cît sîntem de apropiaÈ›i! Un personaj al dumitale a spus acelaÈ™i lucru în mod strălucit în Raportul despre Orbi. De aceea te-am urmărit atît de atent în ultimii ani, am vrut să te ajut, să mă apropii de dumneata, să-È›i fiu un sprijin sufletesc. Dar am impresia că dumneata nu vrei. Þi-o spun cu toată francheÈ›ea: îmi pare nespus de rău." N-a mai putut să continue, menÈ›ionarea lui Fernando îl înmărmurise. Era adevărat, toate aceste opinii le-ar fi putut exprima Fernando Vidal Olmos. Și el, Săbato, ce era în cazul acesta? I-a făcut semn lui Paco pentru a-i aduce încă o cafea, refuzînd să privească spre masa unde se afla individul acela După ce a sorbit din cafea, È™i-a reluat cititul: „începînd cu RenaÈ™terea, tehnologia È™i raÈ›iunea au pus stăpînire pe totul. Lupta milenară dintre scoarÈ›a cerebrală È™i diencefal ia sfîrÈ™it (DAR NUMAI APARENT, DOCTORE! APARENT NUMAI!), ia sfîrÈ™it cu triumful scoarÈ›ei, vitalul fiind substituit de lucrul mecanic: ceasul, matematica, masele plastice. Dar diencefalul, chiar subjugat, nu renunță, se retrage plin de mînie È™i resentiment pentru ca în cele din urmă să atace societatea triumfătoare cu boli psihosomatice, nevroze, revolte ale populaÈ›iei, insurecÈ›ia celor oprimaÈ›i (sînt soldaÈ›ii săi!), fie femei sau copii, negri sau galbeni. Toată stînga! Pînă È™i în îmbrăcăminte: se impun culorile È›ipătoare (feminine), arta iraÈ›ională, cîștigă teren arta popoarelor primitive, hippies se îmbracă asemeni femeilor, se feminizează lumea inferioară. Să nu ne lăsăm înÈ™elaÈ›i de È›igara femeilor, de pantaloni, de sufragiul universal, ori de lucrul în birouri: e o viclenie pentru a ne face să credem că vin spre noi. Ceva asemănător cu ceea ce se întîmplă în Orient, care, în sens profund, aparÈ›ine tot stîngii: pentru a rezista civilizaÈ›iei masculine a Occidentului, se consolidează prin tehnologia sa, inclusiv cu arme atomice, cu tranzistori È™i marxism, cu masele plastice È™i calculul infinitezimal. Vei vedea: rasa galbenă se va porni împotriva noastră. Deja au început s-o facă prin budismul zen, cu yoga È™i înfruntarea prin karate. Și tocmai intelectualii, deci creierul È™i însuÈ™i nucleul acestei civilizaÈ›ii occidentale, sînt cei care au căzut drept victime, ca niÈ™te găinuÈ™e. Ai grijă, dragul meu doctor Sábato!" Terminase de citit, dar continua să privească pe mai departe rîndurile acelea Știa că individul îl spiona încerca să raÈ›ioneze cu rapiditate: cine era doctorul Schnitzler? Apăra civilizaÈ›ia occidentală? Această civilizaÈ›ie era rezultatul Luminii. Și el nu putea să fie un agent al tenebrelor. Sau spunea toate acestea pentru a disimula, pentru a-l lua prin surprindere? Vroia să-l facă să nu se mai lupte cu lumea întunericului, întărîtîndu-i amorul propriu de occidental È™i sexul masculin? S-a ridicat, l-a salutat pe individ de la distanță, iar după aceea, pentru a-È™i pirede urma, a făcut cîteva ocoluri È™i a intrat în cafeneaua LA CUEVA, din strada Quintana colÈ› cu Ayacucho. Pe un È™erveÈ›el de hîrtie a început să-È™i facă unele însemnări în mod automat întotdeauna îi fuseseră de mare folos. Primul cuvînt pe care l-a scris a fost SCHNITZLER È™i, imediat dedesubt, SCHNEI-DER Cum de nu-È™i dăduse seama mai demult? Amîndouă numele începeau È™i sfîrÈ™eau prin acelaÈ™i fonem. Și aveau acelaÈ™i număr de silabe. Da, e adevărat, puteau fi nume apocrife. Dar dacă erau astfel, era semnificativ faptul că fuseseră alese cu caracteristici identice. ÃŽn acest caz, exista vreo legătură între cei doi oameni? Amîndoi, ca È™i cînd nu ar fi fost de-ajuns, ar fi putut să vină dintr-o regiune dintre Bavaria È™i Austria, amîndoi erau uÈ™or groteÈ™ti È™i dispreÈ›uiau în aceeaÈ™i măsură femeile. Dar în timp ce Schneider era mai mult ca sigur un agent al întunericului, Schnitzler apăra È™tiinÈ›a raÈ›ională. A stat mult, gîndindu-se la acest „dar". Nu cumva era vorba de o simplă împărÈ›ire a muncii? A ieÈ™it È™i a început să se plimbe pînă cînd se făcea ora pentru a se întîlni cu Agustina Cînd s-au aflat împreună È™i-a dat seama de abisul care se deschisese între ei. EA S-A TRANSFORMAT ÃŽNTR-O FURIE ÃŽN FLÃCÃRI iar el a simÈ›it cum universul se prăbuÈ™ea zguduit de mînia È™i insultele ei È™i nu numai carnea lui era cea sfîșiată de ghearele ei ci È™i conÈ™tiinÈ›a È™i a rămas pe loc ca un gunoi al propriului său suflet turnuri dărîmate de un cataclism È™i calcinate de flăcări. ÃŽNTRE TIMP Nacho studia cu atenÈ›ie trăsăturile lui Perez Nassif: desfrîul È™i meschinăria, ipocrizia È™i ambiÈ›ia josnică, dibăcia È™i deprinderile lui de om de oraÈ™, totul culminînd cu o tunsoare corectă, tip de funcÈ›ionar vădit A tăiat fotografia È™i a fixat-o cu cîteva bolduri între celelalte din colecÈ›ia sa Depărtîndu-se puÈ›in de perete, a privit întreg ansamblul cu ochi de expert După aceea a privit peretele din partea opusă: leii străluceau în puritatea È™i frumuseÈ›ea lor. S-a întors pe pat, nu înainte de a fi pus un disc al Beatles-ilor È™i a început să mediteze, observînd tavanul. Se nășteau pentru a murdări scutece, pentru a rîgîi de atîta lapte (eu îi dau tot ce sînt în stare, È™tii foarte bine), pentru a se îngrașă (ia uite ce frumos e, È™tergîndu-i balele cu baveÈ›ica), pentru a se face mari, ajungînd la unicul moment magic È™i adevărat (nebuni È™i visători), pentru a cunoaÈ™te după aceea bățul È™i sfaturile, tinerele învățătoare transformîndu-i într-o turmă de ipocriÈ›i (nu trebuie să minÈ›iÈ›i, copii, nu vă roadeÈ›i unghiile, nu scrieÈ›i cuvinte urîte pe pereÈ›i, nu lipsiÈ›i de la È™coală), într-o turmă de realiÈ™ti, profitori È™i meschini (economia este baza bogăției). Fără a renunÈ›a vreodată să mănînce, să meargă la closet È™i să murdărească tot ce atingeau. După aceea slujba, căsătoria, copiii. Și iarăși micii monÈ™tri rîgîind de atîta lapte, sub privirile fermecate ale ex-micilor-monÈ™tri rîgîind de atîta lapte, pentru ca în acest fel comedia să se reia de la capăt Lupta, disputarea scaunelor în autobuz È™i în posturile administrative, invidia, bîrfa, satisfacÈ›ia sentimentului lor de inferioritate privind defilarea tancurilor patriei lor (piticul se simte puternic). Etcetera S-a ridicat È™i a ieÈ™it să se plimbe pe străzi. Julia, Julia, oceanchild, calls me. Ajungînd în Mendoza colÈ› cu Conde, s-a aÈ™ezat în potecă È™i a privit arborii sub crepuscul: nobilii, frumoÈ™ii È™i tăcuÈ›ii arbori. Julia, seashell eyes, windy smile, calls me. Și japoneza aceasta nenorocită, fufa asta care trebuia să strice totul. Trenurile începeau transportul vitelor în picioare, cădea noaptea peste uriaÈ™ul furnicar, o dată cu ieÈ™irea furnicuÈ›elor din birouri, după ce învîrtiseră timp de È™apte ore Scrisori È™i Documente, rostind tot timpul bună ziua, domnule, daÈ›i-mi voie, domnule Malvicino, bună ziua, domnule Dolgopol, domnul Leprete doreÈ™te să vă vadă, agățîndu-se de furnicuÈ›ele mai mari, lustruindu-È™i pantofii, surîzînd în faÈ›a prostiilor lor, tîrîndu-se, alergînd spre metrou, călătorind ca sardelele, îmbrîncindu-se, călcîndu-se în picioare, luptîndu-se să ocupe un scaun care se elibera, miro-sindu-se, simÈ›ind viaÈ›a ca pe o călătorie fără sfîrÈ™it în metrou È™i o slujbă într-un birou, cu căsătorii însoÈ›ite de fiare de călcat È™i ceasuri deÈ™teptătoare, iar apoi cu copii, doi copii (ăsta-i cel mai măricel, uite ce vioi este È™i nici nu-È›i închipui dacă-È›i spun ce deÈ™tept este) È™i datoriile de rigoare, cu amînarea Avansării, cafeneaua, Fotbalul È™i Cursele de cai sîmbăta È™i duminica, cu colÈ›unaÈ™i făcuÈ›i de stăpîna casei (niciodată n-am mîncat colÈ›unaÈ™i mai buni decît cei pe care îi face stăpîna casei). Și după aceea iarăși ziua de luni, trenul, metroul È™i Biroul. Și acum se întorceau în acelaÈ™i tren, ca vitele, în picioare. Noaptea începea cu fantasmagoriile ei de vis È™i sex, mai întîi cu a cincea ediÈ›ie a ziarului LA RAZON, cu crime È™i furturi perfecÈ›ionate în cea de a È™aptea ediÈ›ie, după aceea Televiziunea È™i visul, unde totul este posibil. Atotputernicele vise în care furnicuÈ›a se transformă în Erou al celui de al doilea război mondial, în Șef de birou, în Individul care È›ipă fără pic de teamă nu înseamnă că dacă dumneata îmi eÈ™ti È™ef o să mi-o iei înainte È™i ai să fii Don Juanul între fetele din Minister, golgeterul echipei River. N-o să fii dumneata Fangio, marele cîntăreÈ›, nici proprietarul unui automobil sport, nici Socrate È™i nici Aristotel Onasis. Trenurile continuau să treacă. Se făcuse noapte de-a binelea S-a ridicat È™i s-a îndreptat spre casă. Julia, Sleeping sand, silent cloud. Și-a găsit sora aruncată pe pat, cu ochii în tavan. TÃCUT ȘI NELINIȘTIT s-a apropiat de fereastră È™i a privit afară. Cîte grozăvii, precum cea a lor, se consumau în acelaÈ™i moment È™i cîte singurătăți creÈ™teau necunoscute în acest oraÈ™ execrabil? ÃŽn spatele lui simÈ›ea cealaltă mînie, cea a ei. S-a întors spre ea: faÈ›a aspră, gura încleÈ™tată, buzele mari È™i dispreÈ›uitoare, totul îi spunea că remuÈ™cările ei ajunseseră la limită È™i că mai era puÈ›in pînă cînd acest cazan de ură sub presiune avea să facă explozie. Fără să È™i-o fi propus, împins mai ales de suferinÈ›a lui insuportabilă, Nacho a È›ipat, întrebînd-o ce i-a făcut el. A spus el, subliniindu-l cu furie, bătîndu-È™i pieptul cu amîndouă mîinile. Și de ce tocmai ea trebuia să-i poarte pică? ― Unde te duci?! Ea È™i-a plecat capul È™i Nacho a văzut-o cum își muÈ™ca buzele pînă la sînge. După aceea s-a apropiat de unul din pereÈ›i È™i È™i-a pus un pumn pe suprafaÈ›a acestuia, nu atît pentru a se sprijini, cît mai ales pentru a bate în el. ― ÃŽn viață nu există absolutul ― a rostit după o lungă pauză. Și dacă nu există absolutul, înseamnă că e îngăduit să faci orice. Părea să nu-i vorbească fratelui ei, ci ei însăși, cu voce scăzută, dar mînioasă. După aceea a adăugat: ― Nu, nu-i chiar aÈ™a. Nu înseamnă că È›i-e permis orice. Sîntem obligaÈ›i să facem orice, să distrugem È™i să murdărim totul. Fratele ei o privea uluit Dar ea se concentrase în propriile-i gînduri È™i continua să-È™i rezeme pumnul crispat de răceala peretelui. Pînă cînd a început să È›ipe sau mai degrabă să urle, în timp ce lovea peretele cu toate puterile ei. Cînd s-a calmat, s-a îndreptat spre pat, s-a aÈ™ezat pe marginea lui È™i È™i-a aprins o È›igară. ― M-a costat scump să învăț asta, a rostit ea Nacho s-a apropiat de ea, iar cînd s-au aflat față în față, i-a spus: ― Numai că eu nu sînt de acord. ― Cu atît mai rău pentru tine, tîmpitule! Tocmai asta mă înfurie. Și urlînd la el că e un debil mintal, a început să-l lovească peste tot cu mîinile È™i picioarele pînă l-a doborît la pămînt Apoi s-a aÈ™ezat din nou pe marginea patului È™i a izbucnit în plîns. Dar nu era un plîns potolit È™i sec, ci unul sălbatic, plin de furie. Cînd s-a liniÈ™tit, È™i-a fixat privirile în tavan È™i a tăcut. FaÈ›a ei părea pîrjolită de vandali: incendii, violuri, jafuri. Apoi È™i-a scos o È›igară È™i abia È™i-a aprins-o din cauza tremurului mîinilor. ― Văd că ai pus fotografia domnului Perez Nassif între cea a lui Sábato È™i a lui Camus. Credeam că nu colecÈ›ionezi decît fotografiile scîrboÈ™ilor care vorbesc despre absolut Era vorba, dacă-mi amintesc bine, de un fel de pact cu È›apii cei mari. Nu cu niÈ™te viermi. Un timp, care lui Nacho i s-a părut o veÈ™nicie, nu s-a auzit decît tic-tacul ceasului deÈ™teptător. După aceea, clopotele de la biserică. ― Perez Nassif, a murmurat Agustina Va trebui să mă mai gîndesc. AJUNGÃŽND LA CASA LUI, Lolita a mîrîit, aÈ™a cum făcea mereu în ultima vreme, dar de data aceasta gata-gata să-l muÈ™te, văzîndu-se obligat s-o ameninÈ›e cu un băț, deÈ™i, în realitate, dacă l-ar fi întărîtat È™i mai tare, ar fi dorit să-i rupă spinarea. Cîinii au un instinct sigur, s-a gîndit Cînd s-a mai pomenit ca un cîine să se poarte astfel cu unul de-ai casei? A încercat să-È™i amintească exact cînd a mai mîrîit astfel, dar i-a fost cu neputință să-È™i amintească întîmplările sau gîndurile lui din astfel de clipe, neputînd să ajungă la nici o concluzie. Intrînd în birou, a dat peste ULTIMA COMUNICARE DE LA JORGE LEDESMA Dumneata te-ai supărat pe mine, dar nu mă deranjează. Vrei sau nu vrei, legătura noastră e mai presus decît înghesuiala din acest autobuz în care mergem amîndoi È™i are o dimensiune la care dumneata nu te-ai gîndit niciodată. Nu mă interesează dezacordurile dumitale, eÈ™ti moÈ™tenitorul meu: eu te numesc È™i n-ai cum să mă împiedici. Ultimele dumitale lucrări, reflecÈ›iile asupra nimicului È™i neliniÈ™tii, precum È™i asupra atotputerniciei speranÈ›ei dovedesc (îmi dovedesc mie) că ai ajuns într-un punct mort Și n-ai să poÈ›i ieÈ™i din aceasta decît dînd înapoi: Abaddon sau Apollyon, îngerul Splendid sau Satana Ajunge cu intermediarii. DUMNEZEU, EXTERMINATORUL. Sîntem primii sau ultimii? Lumea umblă în pielea goală È™i nimeni nu-È™i dă seama Și cum am timp destul, o să dorin puÈ›in. Cartea mea merge bine, deÈ™i nu atît de repede. ÃŽmi lipsesc ambianÈ›a, imboldul, aerul, banii. ÃŽn plus, trebuie să È›i-o mărturisesc, sînt un laÈ™. Trebuie să văd dacă într-una din zilele următoare o să am curajul de a urca din nou, în pielea goală, stîlpul cu felinar din strada Corrientes. O să mai vedem. PuÈ›ină răbdare. A IEȘIT Sà SE PLIMBE FÃRà NICI O ÞINTà pînă cînd s-a trezit în faÈ›a cafenelei BOSTON. Cum ajunsese pînă aici? Mai demult obiÈ™nuia să vină aici pentru a sta de vorbă cu tinerii de la universitate. Dar acum? A comandat un gin È™i, ca È™i în alte împrejurări de neliniÈ™te, È™i-a concentrat atenÈ›ia asupra petelor de pe pereÈ›ii bătrîni. Pe măsură ce se adîncea în contemplarea lor, i s-a părut că întrevede o peÈ™teră în care credea că distinge trei fiinÈ›e familiare. Atitudinea lor È™i tipul de criptă antică unde se desfășura ceremonia păreau să configureze un ritual deosebit de grav pe care avea impresia că îl trăise cîndva, într-o existență anterioară! Dar privirile i-au obosit repede din cauza efortului de a descoperi detalii, mai ales în prezenÈ›a mistagogului care oficia ceremonia. A închis ochii, s-a odihnit puÈ›in, deÈ™i neliniÈ™tea lui continua să crească È™i, după aceea, convins ca ceea ce se petrecea acolo avea o legătură strînsă cu existenÈ›a sa, È™i-a continuat observaÈ›ia. Pînă cînd detaliile acelea s-au integrat într-un chip cunoscut È™i pervers, chipul cuiva pe care, ani de zile, se străduise în zadar să-l îndepărteze din viaÈ›a sa: chipul lui R.! ÃŽndată ce a descoperit cheia acelui cod secret, restul s-a revelat de la sine, în mod instantaneu. Inchizînd ochii din nou, de data aceasta apăsîndu-È™i-i cu palmele ca È™i cînd È™i-ar fi refuzat amintirea, a lăsat să izvorască spaima desfrînată din noaptea aceea a anului 1927. Dar lucrul acesta n-a fost cel mai surprinzător È™i poate că mai tîrziu el ar fi fost atribuit tendinÈ›ei sale de a descoperi în petele de pe pereÈ›i fapte care îl obsedau. Neverosimilă a fost intrarea în cafeneaua BOSTON a lui R. InsuÈ™i exact în momentul acela, ca È™i cînd l-ar fi spionat È™i ar fi aÈ™teptat clipa în care termina descifrarea acelei hierogiame. Nu-l mai văzuse din 1938. S-a aÈ™ezat la o masă din apropiere, a cerut tot un gin, l-a băut în grabă, a plătit È™i a plecat imediat, fără să-È™i manifeste nici cea mai mică intenÈ›ie de a-i vorbi. S. a rămas foarte amărît îl urmărise, era evident Dar, în cazul acesta, de ce nu se apropiase de el pentru a-l hărÈ›ui aÈ™a cum o făcea pe vremea cînd se aflau în Laboratoarele Curie? Și-a amintit că personajul acela mînuia nesfîrÈ™ite tehnici de urmărire È™i că prezenÈ›a sa tăcută, dar semnificativă era una din modalitățile pe care le folosea pentru a-l avertiza Dar ce să fi urmărit în cazul acesta? A meditat îndelung asupra grozăviilor din peÈ™tera aceea, pînă în clipa în care a înÈ›eles sau a crezut că înÈ›elege că trebuia să se întoarcă în subsolul din strada Arcos. Cînd a văzut iarăși casa aceea veche, înconjurată de edificii moderne, a avut senzaÈ›ia că se află într-un bazar de mecanisme cromate, contemplînd, alături de acestea, o mumie. Un afiÈ™ fixat de-a lungul grilajului anunÈ›a licitarea clădirii. Privind rămășiÈ›ele acelea murdare È™i decăzute, È™i cunoscîndu-l aÈ™a cum îl cunoÈ™tea pe R., È™i-a dat seama că acesta nu-i apăruse iarăși în cale numai pentru a-l invita să privească pentru ultima dată un album familial care avea să fie ars de persoane indiferente: în joc se afla probabil ceva mult mai important Și mult mai înfricoșător. A aruncat o privire spre poartă. Era închisă cu un lanÈ› cu lacăt, rugina de pe ele fiind tot atît de veche ca È™i cea de pe gardul de fier. Mai mult ca sigur că nu o deschisese nimeni în toÈ›i aceÈ™ti ani de procese È™i succesiuni De ce ar fi făcut-o? Și era È™i mai sigur că don Armancio n-a dorit să vadă casa asta niciodată, nici măcar din stradă. S-a apropiat de poarta de intrare a trăsurilor, splendidă horbotă de fier forjat care fusese furată de găștile acestea de hoÈ›i È™i anticari, combinaÈ›ii atît de abundente în Buenos Aires. ÃŽn locul ei fuseseră instalate două imense foi de tablă. Ruginite, împodobite cu lozinci mai vechi È™i altele mai noi care spuneau TRÃIASCà PERON, cele două foi de tablă abia de se mai È›ineau în picioare, unite printr-o sîrmă care trecea prin cîteva găuri crăpate. A căutat un magazin de fierărie în strada Juramento, de unde È™i-a cumpărat un cleÈ™te-foarfecă È™i o lanternă, după care a continuat să se plimbe aÈ™teptînd căderea întunericului. Din Juramento a trecut în strada Cuba È™i de aici a intrat în piaÈ›a Belgrano, unde s-a aÈ™ezat pe o bancă, fascinat de biserica din faÈ›a sa, cea care-i pătrundea în suflet din ce în ce mai mult, în cele mai ascunse unghere, o dată cu ultimele pîlpîiri ale amurgului. Nu mai auzea È™i nu mai vedea nimic din tumultul care se desfășoară la o astfel de oră în această parte.a oraÈ™ului, simÈ›indu-se tot mai singur. Era un amurg funest, străbătut de zeități oculte È™i maligne, de liliecii care își începeau călătoriile nocturne, păsări ale întunericului al căror cîntec nu-i decît un chiÈ›căit de È™oareci cu aripi, soli ai zeităților tenebrelor, heralzi gelatinoÈ™i ai groazei È™i coÈ™marurilor, partizani ai acestei teocraÈ›ii a cavernelor, ai suveranilor È™obolanilor È™i nevăstuicilor. Se lăsa cu voluptate în voia viziunilor sale, părîndu-i că asistă la epifania celui mai mare monarh al tenebrelor, înconjurat de suita sa de bazilisci, gîndaci, dihori, broaÈ™te, È™opîrle È™i nevăstuici. S-a trezit însă din închipuirile sale, întorcîndu-se la tumultul cotidian, la luminile de neon È™i la zgomotul automobilelor. S-a gîndit că era suficient de întuneric pentru ca nimeni să nu-i observe miÈ™cările sub arborii din strada Arcos. Cu toate acestea, È™i-a sporit măsurile de precauÈ›ie, a aÈ™teptat să se îndepărteze ultimul trecător, a supravegheat intrările de la edificiile din jur È™i tocmai cînd se pregătea să taie plasa de sîrmă i s-a părut că dintr-una din casele apropiate, ca È™i cînd ar fi stat la pîndă pînă în clipa aceea, s-a îndepărtat în grabă o figură corpolentă pe care o cunoÈ™tea foarte bine. A rămas paralizat de spaimă. Dacă umbra aceea fugitivă era într-adevăr doctorul Schneider, ce fel de legătură exista între el È™i R. ? De mai multe ori se gîndise că R. Incerca să-l oblige să pătrundă în universul tenebrelor pentru a-l cerceta, aÈ™a cum o făcuse altădată cu Vidai Olmos; È™i că Schneider încerca să-l împiedice sau, în cazul în care i-ar fi îngăduit acest lucru, să facă în aÈ™a fel ca pedeapsa să fie pregătită cu multă grijă. Mai tîrziu s-a liniÈ™tit È™i s-a gîndit că era îndeajuns de întărîtat È™i că silueta aceea nu avea de ce să fie neapărat a doctorului Schneider, cel care, pe deasupra, nu avea nici un interes să se arate în faÈ›a sa în cazul cînd îl pîndise din umbră, aÈ™a cum o făcuse în atîtea alte împrejurări. A tăiat sîrma È™i a pătruns înăuntru, avînd grijă să pună foaia de tablă la loc. ÃŽn noaptea de vară, strecurîndu-se printre nori, luna ilumina din cînd în cînd scena aceea funebră. Din ce în ce mai exaltat, a înaintat prin parcul devorat de un cancer monstruos: printre palmieri È™i magnolii, printre tufele de iasomie È™i cactuÈ™i, plante agățătoare necunoscute înfăptuiseră alianÈ›e ciudate, în timp ce buruieni uriaÈ™e trăiau ca niÈ™te cerÈ™etori printre dărîmăturile unui templu al cărui cult nu-l cunoscuseră niciodată. Contempla ruina acelei clădiri cu frizele prăbuÈ™ite, cu jaluzelele putrede sau atîrnînd într-o parte, cu ferestrele sparte. S-a apropiat de casa slugilor. Nu avea puterea, cel puÈ›in în momentul acela, să privească ferestrele de la casa cea mare. AÈ™a că s-a aÈ™ezat pe pămînt cu spatele la ea pentru a cerceta molozul, meditativ È™i înfricoÈ™at, pentru că È™tia că, o dată ce va termina de răsfoit albumul acesta îngălbenit, va trebui să înfrunte groaza Și poate tocmai pentru că È™tia acest lucru, întîrzia în amintirea lui despre Florencio È™i Juan Bautista, amîndoi prefigurîndu-l pe Marcelo: aceeaÈ™i piele măslinie, acelaÈ™i păr negru È™i lung, aceiaÈ™i ochi mari, întunecaÈ›i È™i umezi; gata să asiste, în momentul în care avea să le crească barba, la înmormîntarea Contelui de Orgaz. Florencio, distrat, gîndindu-se la altceva, la o priveliÈ™te calmă È™i plăcută dintr-un alt loc (dintr-un alt continent, de pe o altă planetă), cam „plecat", cum cu precisă intuiÈ›ie spuneau țăranii din vremea aceea Expresie care contrasta, în ciuda identității aproape perfecte a trăsăturilor fizice, cu expresia realistă È™i sănătoasă a fratelui său mai mic. Din cauza asta se gîndea că Marcelo moÈ™tenise aerul È™i firea sa nu de la tatăl său, Juan Bautista, ci de la unchiul Florencio, ca È™i cînd cineva din familie ar fi primit sarcina să păstreze o tradiÈ›ie frumoasă È™i inutilă. Observa eucaliptul în care urcase Nicolâs în după-amiaza aceea din 1927 pentru a imita la nesfîrÈ™it miÈ™cările È™i È›ipetele maimuÈ›ei. Și È™i-a adus aminte cum acesta a încetat brusc să mai È›ipe È™i toÈ›i au tăcut în acelaÈ™i moment, iar el a simÈ›it în ceafă chemarea aceea S-a întors foarte încet, ridicînd capul, È™tiind cu exactitate locul de unde venea È™i atunci, acolo sus, în fereastra din dreapta, a văzut imaginea împietrită a lui Soledad. Era greu, din cauza luminii puÈ›ine, să-È›i dai seama încotro își îndrepta privirile ei paralizante. Dar el o È™tia. După aceea a dispărut È™i, treptat, È™i-au reluat cu toÈ›ii preocupările de mai înainte, chiar dacă nu o mai făceau cu aceeaÈ™i euforie. Niciodată nu i-a povestit nimănui, exceptîndu-l pe Bruno, bineînÈ›eles, faptele acelea legate de Soledad. Chiar È™i acestuia nu i-a spus nimic despre ritul acela monstruos. Iar acum, aÈ™ezat pe pămîntul din acelaÈ™i parc, după aproape o jumătate de secol, simÈ›ea sau presimÈ›ea că cercul se închide. Și își amintea în continuare de toate momentele acelei nopÈ›i, de cîntecul domol la ghitară al lui Florencio, de nesfîrÈ™iÈ›ii cartofi prăjiÈ›i de Juan Bautista È™i de Nicolâs, cel care cînta tot timpul CRÎȘMÃRIÞA DIN SANTA LUCIA, pînă cînd au È›ipat la el „ajunge" È™i au reuÈ™it să doarmă. BineînÈ›eles, el nu. Lui Bruno i-a povestit cum a cunoscut-o în casa lui Nicolăs, în salonul acela prezidat de marele portret în ulei al lui Rosas. Invățau o teoremă de trigonometrie, cînd a simÈ›it în spatele său prezenÈ›a uneia dintre acele fiinÈ›e care nu au nevoie să vorbească pentru a-È›i comunica ceva Se întorsese pe loc È™i pentru prima dată văzuse aceiaÈ™i ochi gri-verzui, gura strînsă È™i aceeaÈ™i expresie autoritară ca cea a tatălui ei, fără îndoială moÈ™tenitoare bastardă a acestuia Nicolăs amuÈ›ise, ca È™i cînd s-ar fi aflat în faÈ›a unui monarh absolut Iar ea, pe un ton calm dar hotărît întrebase de ceva, iar Nicolâs i-a răspuns cu un glas care nu mai era al lui. După aceea s-a retras la fel de tăcută precum sosise. Abia într-un tîrziu au reuÈ™it să se întoarcă la teorema de trigonometrie, iar S. a rămas cu o impresie tulbure, pe care abia devenit matur a crezut că o poate rezuma în felul următor: ea apăruse pentru a-l face să È™tie că exista, că era Două verbe între care a È™ovăit de nenumărate ori, pînă cînd s-a hotărît să le folosească împreună, în ciuda faptului că È™tia că nu semnificau acelaÈ™i lucru, ba chiar puteau să contrasteze. Caracterizarea aceasta o făcuse însă după aproape patruzeci de ani, cînd i-a povestit întîm-plarea lui Bruno, ca È™i cînd atunci cînd se petrecuse nu făcuse nimic altceva decît să o fotografieze È™i abia acum, după atîta timp, se simÈ›ea capabil s-o interpreteze. ÃŽn noaptea care a urmat teoremei de trigonometrie, a visat că înainta pe un coridor subteran, la capătul căruia, goală, luminînd în întuneric asemeni fosforului, îl aÈ™tepta Soledad. Și de atunci nu s-a mai putut concentra la nimic altceva, dincolo de visul acesta Pînă cînd a venit vara È™i, în sfîrÈ™it, a putut să se ducă din nou în strada Arcos, unde È™tia că ea îl aÈ™tepta. Și acum se afla în acelaÈ™i loc, tremurînd în întuneric, aÈ™teptînd consumarea acelui vis, alături de cei trei prieteni. S-a ridicat cu multă grijă È™i a ieÈ™it cu pantofii în mînă, încălțîndu-i în parc, pentru a nu face zgomot. S-a îndreptat spre uÈ™a din dos a casei celei mari, uÈ™a uriaÈ™ului geamlîc care în timpul iernii ocrotea o parte din grădină. Exact cum își imaginase, uÈ™a nu era închisă cu cheia Prin geamurile mari, albastre È™i gălbui, cînd îi îngăduiau norii, luna își pulveriza argintul ei peste plantele ocrotite de frigul iernii. ÃŽn clipa cînd s-a obiÈ™nuit cu semiîntunericul, a văzut-o la picioarele scării care ducea spre etajul superior. Lumina aceea nesigură È™i trecătoare o instala în adevărata ei lume. Cîndva îi spusese lui Bruno că Soledad părea confirmarea doctrinei antice asupra onomasticii, pentru că numele ei corespundea întru totul cu ceea ce era: tăcută È™i singuratică, părea că păstrează secretul uneia din acele Secte puternice È™i sîngeroase, secret a cărui divulgare se pedepseÈ™te cu chinuri È™i moarte. ViolenÈ›a ei interioară părea păstrată asemeni presiunii dintr-un cazan cu aburi. Un cazan sub care ardea însă un foc de gheață. I-a explicat asta, spunîndu-i că ea însăși era un oximoron, È™i nu limbajul sărac prin care ar fi putut să fie descrisă. Mai mult decît cuvintele ei indispensabile (sau È›ipetele sexuale), tăcerea ei era cea care sugera fapte ce nu corespundeau cu ceea ce numim în mod obiÈ™nuit „fapte din viață", ci cealaltă clasă de adevăruri, cele care stăpînesc coÈ™marurile. Era o ființă nocturnă, un locuitor al peÈ™terilor, avînd aceeaÈ™i privire paralizantă È™i aceeaÈ™i senzualitate cu cea a È™erpilor. ― Să mergem, i-a spus. Și, îndreptîndu-se spre una din uÈ™ile laterale, au intrat într-un fel de bucătărie. Cu o veche lampă de gaz pe care o purta în mîna dreaptă, confirmîndu-i. că totul fusese prevăzut, s-a oprit într-unui din colÈ›urile încăperii È™i i-a arătat capacul care închidea subsolul. L-a ridicat È™i au coborît pe o scară de cărămidă, simÈ›ind din ce în ce mai puternic mirosul umed al pămîntului. Inaintînd printre tot felul de nimicuri ponosite, i-a arătat un alt capac, poruncindu-i să-l deschidă. Au început astfel o nouă coborîre, de data aceasta pe o scară din cărămizi mari din perioada colonială, roase de curgerea umezelii din cei peste două sute de ani. FiriÈ™oare de apă provenind din infiltraÈ›ii misterioase alunecau de-a lungul pereÈ›ilor, făcînd ca acest al doilea subsol să fie È™i mai cutremurător. Citise de multe ori prin ziare È™i reviste tot felul de amănunte despre tunelurile secrete din Buenos Aires, construite în timpurile coloniale È™i descoperite abia cînd s-au construit zgîrie-norii È™i metroul. Nu găsise însă niciodată o explicaÈ›ie acceptabilă. IÈ™i amintea în mod deosebit de tunelul de un kilometru È™i jumătate dintre Recoleta È™i biserica Socorro, despre catacombele din Manzana de las Luces È™i despre coridoarele care făceau legătura dintre aceste tuneluri È™i vechile case din secolul al XVIII-lea, integrînd la un loc un labirint al cărui scop nu a reuÈ™it să-l desluÈ™ească nimeni. Lampa pe care o purta Soledad lumina în jos, astfel că nu putea să vadă în lături. Dar după ecoul stins al paÈ™ilor care se aude numai în locurile adînci È™i pustii, înclina să creadă că nu exista nimic în afara acestei scări, pînă cînd au pătruns într-un coridor îngust È™i prost construit, nesprijinit în lături nici măcar de cărămizile obiÈ™nuite. Tunelul nu îngăduia decît trecerea unei singure persoane, ea luînd-o înainte, cu lampa în mînă, iar el înaintînd în spatele ei, privind cum sub tunica aproape transparentă i se miÈ™ca linia trupului cu o maiestate morbidă. Mergeau de mai bine de o jumătate de oră, deÈ™i îi era greu să aprecieze cît de cît exact acest interval, pentru că în lumea aceea timpul nu mai avea ritmul vieÈ›ii normale, scurse sub lumina zilei, într-un anume fel, înaintînd prin meandrele È™i bifurcările coridorului, marÈ™ul acela tăcut È™i delirant i s-a părut o eternitate. ÃŽn plus, îl uimea siguranÈ›a cu care ea înainta pe drumul ce corespundea locului spre care se îndreptau. Și se gîndea îngrozit că cel care nu ar fi cunoscut exact amănuntele acelui labirint, nu ar mai fi putut să vadă niciodată străzile din Buenos Aires, pierdut pentru totdeauna printre broaÈ™tele, nevăstuicile È™i È™obolanii de aici, cei pe care-i simÈ›ea (mai mult decît îi vedea) tăindu-le calea, fugind spre labirinturile lor, mult mai murdare È™i mai de nepătruns. ÃŽn cele din urmă È™i-a dat seama că se apropiau de locul unde trebuiau să ajungă, întrezărind undeva, în faÈ›a lor, o lumină plăpîndă. Tunelul a început să se lărgească È™i la capătul lui au pătruns într-un fel de peÈ™teră nu mai mare decît o cameră obiÈ™nuită, o încăpere prost construită, cu pereÈ›i din aceleaÈ™i cărămizi mari, coloniale È™i o scară pe care abia de o puteai ghici într-unui din colÈ›uri. Pe unul din pereÈ›i atîrna un felinar de felul celor ce se foloseau pe vremea viceregelui Vertiz, aruneînd în jur o lumină firavă. Chiar în mijlocul încăperii, direct pe pămînt, se afla un mindir ca de puÈ™căriaÈ™, dar care părea să mai fie folosit, iar în jurul pereÈ›ilor cîteva bănci de lemn negeluite. Totul era sinistru, sugerînd foarte bine imaginea unei închisori. Soledad tocmai stinsese lampa cînd S. a auzit paÈ™ii cuiva care cobora pe scară. Imediat i-a văzut chipul aspru È™i ochii lui de nictalop: era R.! Nu-l mai văzuse de pe cînd plecase din Rojas pentru a studia în La Plata, amintindu-È™i însă de multe ori de chinuirea acelei vrăbii căreia i-a scos ochii, iar acum îl avea în față, după ce își imaginase (È™i își dorise) să nu-l mai întîlnească niciodată în calea sa Ce legătură putea să existe între R., È™i Soledad? De ce se afla aici, ca È™i cînd l-ar fi aÈ™teptat? Brusc, l-a încercat senzaÈ›ia că Soledad È™i el aveau ceva în comun, în primul rînd această condiÈ›ie nocturnă identică, fascinantă È™i în acelaÈ™i timp îngrozitoare. ― Credeai că n-ai să mă mai vezi niciodată, nu-i aÈ™a? i-a spus el cu glasul acela răguÈ™it È™i sarcastic pe care îl detesta Stăteau toÈ›i trei în încăperea mizerabilă, formînd un triunghi de coÈ™mar. A privit spre Soledad È™i a văzut-o mai ermetică decît oricînd, într-o atitudine de hieratică maiestate care nu corespundea deloc cu vîrsta ei. Dacă nu i-ar fi observat pieptul din ce în ce mai agitat, ar fi putut crede că era o statuie: o statuie care, în mod tainic, tresărea Sub tunica aproape transparentă, S. Ii întrezărea trupul de femeie-È™arpe. A auzit din nou glasul lui R. care-i spunea, arătînd în sus printr-o miÈ™care a capului: ― Ne aflăm sub cripta bisericii Belgrano. O cunoÈ™ti? Biserica aceea rotundă. Biserica Fecioarei Imaculate, a adăugat ironic. După aceea, cu un glas care lui S. i s-a părut deosebit, aproape de teamă (ceea ce era neverosimil), i-a spus: ― O să-È›i mai spun È™i că acesta este unul din punctele-noduri ale Universului Orbilor. Iar după un timp: ― De acum înainte acesta va fi centrul realității tale. Tot ceea ce vei face sau nu vei face te va aduce aici. Și cînd n-ai să vii de bunăvoie, vom avea noi grijă să-È›i amintim datoria ta A tăcut, iar Soledad È™i-a scos tunica aproape transparentă, cu miÈ™cări lente, rituale. Pe măsură ce își scotea veÈ™mintele, È›inîndu-È™i braÈ›ele încruciÈ™ate deasupra capului, lăsa să i se vadă trupul cu È™olduri late È™i mijloc subÈ›ire, apoi buricul È™i în cele din urmă sînii provocatori, tresărind la fiecare miÈ™care. Cînd a fost complet goală, a îngenuncheat pe mindir în direcÈ›ia lui S., apoi, cu o miÈ™care lentă, s-a lăsat pe spate, timp în care-È™i deschidea picioarele È™i le întindea înainte. S. a simÈ›it că în momentul acela centrul Universului se afla aici. R. a luat felinarul din perete, răspîndind un miros puternic de ulei ars È™i făcînd mult fum, È™i, după ce a înconjurat întreaga încăpere, s-a apropiat de S. È™i i-a poruncit: ― Acum priveÈ™te ceea ce trebuie să vezi. S-a dus pînă lîngă Soledad È™i i-a luminat pîntecul, pînă în clipa aceea aflat în întuneric. Fascinat de groază, S. a văzut că în loc de sex Soledad avea un uriaÈ™ ochi gri-verde, ochi care-l privea cu o sumbră expectativă È™i cu o nestăvilită dorință. ― Și acum, i-a spus R., vei face ceea ce trebuie să faci. O putere ciudată a început să pună stăpînire pe el din clipa aceea È™i, fără a înceta să privească È™i să se lase privit de marele ochi vertical, s-a dezbrăcat È™i s-a lăsat îngenuncheat în faÈ›a ei, între picioarele deschise larg. A rămas aÈ™a cîteva clipe, privind cu spaimă È™i sadism sumbrul ochi sexual. Atunci ea s-a ridicat cu o strălucire sălbatică, È™i-a deschis gura asemănătoare cu cea a unei fiare care sfîșie totul, l-a strîns în braÈ›e È™i între picioare, ca È™i cînd ar fi fost vorba de niÈ™te puternice cîrlige de carne È™i încet-încet, ca un uriaÈ™ cleÈ™te, l-a obligat să se înfrunte cu acel mare ochi, pe care-l simÈ›ea sub el, fragil È™i elastic, cedîndu-i treptat, pînă cînd s-a spart în timp ce simÈ›ea cum lichidul acela frigid se scurgea în toate părÈ›ile, el își începea intrarea într-o altă peÈ™teră, mult mai misterioasă decît cea în care avea loc ritul acela sîngeros, peÈ™tera monstruoasei orbiri. Acum, după patruzeci È™i cinci de ani, se afla din nou în casa din strada Arcos. „Cînd n-ai să vii de bunăvoie, vom avea noi grijă să-È›i amintim datoria ta." îl avertizase de acest lucru în noaptea din 1927 È™i i-l amintise în 1938, la Paris, cînd el credea că se poate refugia în universul luminos al È™tiinÈ›ei. Iar acum i-l repetase încă o dată, prin tăcere, cînd... Cînd ce? Nu-È™i dădea seama È™i poate că nu va reuÈ™i s-o înÈ›eleagă niciodată, în schimb, își dădea seama că R. nu intrase întîmplător în cafeneaua BOSTON, ci tocmai pentru a-i repeta avertismentul său. Drept pentru care acum se găsea în mijlocul dărîmăturilor din parcul acela Pînă în clipa aceea nu avusese curajul să privească spre uÈ™a din spatele casei, uÈ™a uriaÈ™ului geamlîc care ocrotea plantele în timpul iernii. ÃŽn aparență, totul părea să se repete întocmai: noaptea de vară, căldura, luna strecurîndu-È™i argintul printre curgerea norilor. Dar între ceea ce fusese È™i ceea ce era acum se interpuneau înfrîngerile È™i marile furtuni, ostracizările È™i deziluziile, marea È™i luptele, dragostea È™i nisipurile deÈ™ertului Ce avea, prin urmare, această întoarcere cu ceea ce înseamnă într-adevăr o întoarcere? Lumina lunii, fie din cauza stării lui sufleteÈ™ti, fie din cauza misterului care o înconjurase întotdeauna pe Măria de la Soledad, ori dintr-o cauză care exista cu adevărat, avea o consistență È™erpuitoare, prevestitoare de rău. A început să i se pară că nu se afla în parcul unei vechi È™i cunoscute case din Belgrano, ci pe teritoriul unei planete părăsite, oamenii ei emigrînd spre alte regiuni din univers, fugind de un blestem. Fugind de pe o planetă pe care nu avea să mai răsară nici măcar o singură zi soarele È™i care nu avea să mai vadă niciodată lumina lunii. A unei luni care în virtutea permanenÈ›ei definitive cîștiga o putere supranaturală, înzestrată în acelaÈ™i timp cu infinită melancolie È™i cu o violentă, sadică È™i funerară sexualitate. A înÈ›eles că sosise momentul. S-a ridicat È™i s-a îndreptat spre uÈ™a din spate, acolo unde marele geamlîc era distrus de timp È™i nepăsarea oamenilor, deschis-o cu mare efort, sub scrîșnetul balamalelor ruginite, È™i È™i început înaintarea spre subsoluri, refăcînd cu lanterna lui drum dintr-un alt timp. Știa că la capătul acelui labirint îl aÈ™tepta ceva Dar nu È™tia ce. URCAREA a fost infinit mai grea decît coborîrea, pentru că poteca era alunecoasă È™i brusc începuse să-i fie teamă că se va rostogoli în abisul acela mlăștinos pe care mai mult îl bănuia. Abia de se putea È›ine pe picioare, lăsîndu-se condus de instinct È™i după capriciul luminii puÈ›ine care se filtra prin cîte o crăpătură de sus. Astfel a urcat, puÈ›in cîte puÈ›in, cu multă grijă, dar mereu cu speranță, speranță care creÈ™tea pe măsură ce luminozitatea devenea mai mare. Și totuÈ™i, s-a gîndit (È™i acest gînd îl neliniÈ™tea foarte mult) că lumina aceea nu venea de la soare, ci mai degrabă de la un cer iluminat de unul dintre acei sori de la miezul nopÈ›ii care luminează în mod glacial regiunile polare. Și chiar dacă această idee nu avea nici un fundament raÈ›ional, a prins rădăcini în mintea sa, transformîndu-se în ceea ce am putea numi o speranță descurajatoare: trăia un sentiment identic celui încercat de cel care se întoarce în patria sa după ce a rătăcit mult timp prin locuri îngrozitoare È™i bănuieÈ™te, tot mai neliniÈ™tit, că patria la care revine a putut fi devastată în absenÈ›a sa de o sumbră calamitate, de demoni cruzi È™i invizibili. Se agita mult în urcuÈ™ul atît de dificil, deÈ™i agitaÈ›ia putea să provină È™i de la bănuiala amintită, cea care îi strîngea inima. Se oprea, dar nu se aÈ™eza: nu pentru că poteca era plină de noroi, ci din teama pe care i-o insuflau È™obolanii uriaÈ™i pe care-i simÈ›ea trecîndu-i printre picioare, iar din cînd în cînd reuÈ™ea chiar să-i distingă în penumbră: scîrboÈ™i, cu ochi maligni, chiÈ›căitori È™i feroci. Cînd a simÈ›it că se apropie de sfîrÈ™it, certitudinea calamității la care se gîndise începea să capete corp, căci, în loc să perceapă, din ce în ce mai apropiată, rumoarea oraÈ™ului Buenos Aires, tăcerea părea tot mai profundă în cele din urmă a putut să întrezărească un fel de oblon care putea să fie intrarea în subsolul unei case. Și chiar era. Printr-un fel de chepeng ce se deschidea printre cărămizile roase de umezeală È™i timp, a reuÈ™it să pătrundă în subsolul acela, unde, pentru început, n-a văzut decît grămezi de obiecte puÈ›in clare, acoperite de pămîntul adus de ploaie, alături de alte grămezi, de data aceasta de moloz È™i bucăți de lemn putred, totul sub lumina ce se cernea chinuită printre gratiile din tavaa S-a strecurat printre mormanele acelea buretoase pentru a găsi ieÈ™irea care (era sigur de asta) avea să-l ducă spre parterul clădirii, indiferent ce clădire ar fi putut să fie. Tavanul era din piatră È™i probabil că din cauza asta încă nu se prăbuÈ™ise. Avea, totuÈ™i, o fisură suficient de mare pe unde pătrundea lumina, care făcea să se vadă, deÈ™i nu foarte bine, dimensiunile acelui spaÈ›iu subteran; lumină care l-a făcut să se gîndească È™i la posibilitatea că deasupra s-ar putea să nu se afle clădirea pe care o bănuise mai înainte, ci un teren viran unde se aruncaseră molozul È™i gunoaiele de la alte construcÈ›ii. Gîndul acesta i-a venit descoperind că fisura aceea mare nu aparÈ›inea tavanului, ci unei vechi uÈ™i de lemn pătrunse de umezeală A socotit că uÈ™a aceasta trebuia să dea spre o scară, deÈ™i nu putea s-o vadă din cauza mormanelor de gunoi. A încercat să treacă pe deasupra acestora, dar, în clipa aceea, din ceva moale È™i spongios care se prăbuÈ™ea sub picioarele lui, a țîșnit o turmă de È™obolani uriaÈ™i, unii dintre ei cuprinÈ™i de isterie, aruncîndu-se asupra lui, urcîndu-i-se pe picioare, pe tot trupul, ajungîndu-i pînă la față. Dînd din mîini, scîrbit È™i disperat, a reuÈ™it să-i smulgă de pe el cu multă greutate. Asta însă nu l-a împiedicat pe unul dintre È™obolani să-i atingă obrazul: sub ploaia de chiÈ›căituri, i-a simÈ›it blana scîrboasă È™i rece periindu-i pomeÈ›ii È™i preÈ› de cîteva secunde ochii lui s-au înfruntat de aproape cu ochii roÈ™ii, perverÈ™i È™i scînteietori ai acelei scîrnăvii furioase. Nu s-a putut stăpîni È™i a scos un È›ipăt strident, stins imediat de un val de vomă, ca È™i cînd ar fi strigat scufundat pe jumătate într-o mlaÈ™tină cu apă putredă. Pentru că voma nu era din mîncare (nu-È™i amintea să fi mîncat ceva de mult timp), ci dintr-un lichid vîscos care i s-a scurs încet pe bărbie. Din instinct, s-a dat înapoi È™i s-a trezit din nou jos, lîngă oblonul neregulat prin care pătrunsese în subsolul acela. Șobolanii fugeau în toate direcÈ›iile, dîndu-i cîteva clipe de răgaz pe care le-a folosit pentru a-È™i trece mîneca de la cămașă peste gură, cură-È›indu-se de murdăria aceea insuportabilă Stătea pe loc, paralizat de frică È™i scîrbă. SimÈ›ea cum îl pîndesc din toate ungherele acelei încăperi zeci, poate sute de È™obolani cu ochii lor milenari. Disperarea începea să-l stăpînească tot mai mult, căci avea impresia că nu putea străpunge zidul acela de murdărie vie. Dar È™i mai îngrozitoare i se părea perspectiva rămînerii pe loc, unde mai devreme sau mai tîrziu somnul l-ar fi putut învinge, prăbuÈ™indu-l în noroi È™i făcînd din el o pradă uÈ™oară pentru È™obolanii care stăteau la pîndă. Această perspectivă deloc plăcută i-a dat puteri, reluîndu-È™i urcuÈ™ul. Convins că bariera aceea de murdărie È™i È™obolani era ultima care-l despărÈ›ea de lumină. Ca un nebun, È™i-a încleÈ™tat fălcile È™i s-a aruncat spre ieÈ™ire, ocolind grămezile de gunoi, călcînd peste È™obolani, dînd din mîini ca o moriÈ™că pentru a-i îndepărta de trupul lui È™i în acest fel s-a trezit în faÈ›a uÈ™ii de lemn putred, care a cedat uÈ™or sub loviturile disperate date cu picioarele. IEȘEAU CU SUTELE DIN METROU. O MARE LINIȘTE DOMNEA PESTE ORAȘ. Sábato mergea printre oameni, dar aceÈ™tia păreau să nu-l vadă, ca È™i cînd ar fi fost singura ființă vie printre fantasme. Disperat, a început să È›ipe. Oamenii însă își continuau drumurile lor, tăcuÈ›i È™i indiferenÈ›i, fără a da cel mai mic semn că l-ar fi văzut sau auzit. Atunci a luat trenul spre Santos Lugares. Ajuns în gară, a coborît È™i s-a îndreptat spre strada Bonifacini, fără ca cineva să-l privească sau să-l salute. A intrat în casă È™i doar un singur fapt i-a semnalat prezenÈ›a: Lolita a lătrat de cîteva ori, mai mult mîrîind, zburlindu-È™i părul. Gladys a liniÈ™tit-o, făcînd-o să tacă: eÈ™ti nebună, nu vezi că nu-i nimeni? A intrat în biroul lui. ÃŽn faÈ›a mesei de scris se afla Sábato, cu capul obosit sprijinit în ambele mîini, ca È™i cînd ar fi meditat asupra unei mari nenorociri. S-a apropiat de el È™i, cînd a ajuns în față, a observat că ochii lui priveau în gol, nedumeriÈ›i È™i triÈ™ti. ― Sînt eu, i-a explicat El însă a rămas nemiÈ™cat, în aceeaÈ™i poziÈ›ie. ― Sînt tu, s-a rectificat el, în mod grotesc. Dar nici aÈ™a nu s-a întîmplat nimic din care să reiasă că celălalt l-ar fi văzut sau auzit N-a scos nici cea mai stinsă È™oaptă, n-a tresărit È™i nu È™i-a miÈ™cat mîinile. Cei doi se aflau singuri, despărÈ›iÈ›i de lume. Și, pe deasupra, despărÈ›iÈ›i între ei înÈ™iÈ™i. Brusc, a observat că din ochii lui Sábato se scurgeau lacrimi. Lacrimi care, a constatat cu stupoare, se scurgeau È™i pe obrajii săi. Se împingeau, coborau din autobuze ticsite, intrau în infernul din Retiro, de unde se urcau din nou în alte trenuri. An nou, viață nouă, se gîndea Marcelo cu pioasă ironie, privindu-i pe aceÈ™ti disperaÈ›i în căutarea unei speranÈ›e ce izvora dintre È™uierături, artificii È™i È›ipete, cu cozonac È™i cidru. De pe banca pe care stătea, a privit ceasul din turn: era nouă. Și, bineînÈ›eles, tăcută È™i punctuală, ea își făcuse apariÈ›ia „Cadoul meu", a spus ea surîzînd È™i arătîndu-i pachetul cu panglică verde: Cesar Vallejo, legat în piele. Un legător neamÈ› din strada Lucila. Nu se mai găsesc astfel de exemplare. Aproape argintiu, părul ei juca în penumbră. „Ulrike", a rostit el înfiorat, atingîndu-i mîinile fine în clipa cînd a primit pachetul. Au rămas pe loc, aÈ™ezaÈ›i pe banca de lemn, ca doi naufragiaÈ›i pe o mică insulă dintr-un ocean furtunos. Apoi s-au îndreptat spre port. Un vapor împodobit peste tot, cu toate luminile aprinse stătea pregătit pentru a arunca peste lume urletul sirenelor lui la miezul nopÈ›ii. Credea el, oare, într-o viață nouă? L-a întrebat, ca de obicei, aproape silabisind È™i justificîndu-se imediat: „Știi, pînă la zece ani am fost bîlbîită". AÈ™a obiÈ™nuia ea să-È™i recunoască defectele, fără ascunziÈ™uri. DiscuÈ›iile dintre ei erau la fel de dificile ca È™i ascensiunea a doi convalescenÈ›i pe vîrful Aconcagua. Evitau tot ceea ce era personal, încercînd să studieze texte universitare, ceea ce însemna că, de fapt, nici nu stăteau de vorbă. Uneori însă traduceau împreună din germană: Rilke È™i Trakl. Dar nici acest lucru nu era atît de simplu: cum să corectezi greÈ™elile lui Marcelo fără a-l răni? Și, mai ales, fără ca astfel de corecturi să pară o îngîmfare din partea ei. Dar e normal, eÈ™ti fiica unui neamÈ›, îngîna el, încercînd în modul acesta să-i motiveze cunoÈ™tinÈ›ele. E mai uÈ™or cînd e vorba de cîntece, îți dai seama? Cuvintele îți rămîn în memorie fără nici un efort, aproape mecanic. El însă o acompania ruÈ™inat, greÈ™ind atît melodia, cît È™i cuvintele, ceea ce făcea ca rezultatul să fie de două ori mai prost: Gewahr mein Bruder, ein Bitt. Nu, Marcelo, iartă-mă: Gewahr, înÈ›elegi? Cu tremă. Sigur, cît de tîmpit putea să fie. Ii emoÈ›iona Schumann proslăvind prietenia aceea virilă, granadierul pe pragul morÈ›ii cerîndu-i tovarășului de arme să-l ducă în patria sa, pentru a fi îngropat acolo, pentru a fi aproape cînd împăratul avea să-l cheme iarăși alături de el; cîntecul acela de luptă, de melancolie È™i loialitate în regiuni îndepărtate. Iar în penumbra pieÈ›ei, emoÈ›ia era È™i mai mare. Atunci el a fost ispitit să-i spună că era frumoasă cu lungul ei păr încăperi zeci, poate sute de È™obolani cu ochii lor milenari. Disperarea începea să-l stăpînească tot mai mult, căci avea impresia că nu putea străpunge zidul acela de murdărie vie. Dar È™i mai îngrozitoare i se părea perspectiva rămînerii pe loc, unde mai devreme sau mai tîrziu somnul l-ar fi putut învinge, prăbuÈ™indu-l în noroi È™i făcînd din el o pradă uÈ™oară pentru È™obolanii care stăteau la pîndă. Această perspectivă deloc plăcută i-a dat puteri, reluîndu-È™i urcuÈ™ul. Convins că bariera aceea de murdărie È™i È™obolani era ultima care-l despărÈ›ea de lumină. Ca un nebun, È™i-a încleÈ™tat fălcile È™i s-a aruncat spre ieÈ™ire, ocolind grămezile de gunoi, călcînd peste È™obolani, dînd din mîini ca o moriÈ™că pentru a-i îndepărta de trupul lui È™i în acest fel s-a trezit în faÈ›a uÈ™ii de lemn putred, care a cedat uÈ™or sub loviturile disperate date cu picioarele. O MARE LINIȘTE DOMNEA PESTE ORAȘ Sábato mergea printre oameni, dar aceÈ™tia păreau să nu-l vadă, ca È™i cînd ar fi fost singura ființă vie printre fantasme. Disperat, a început să È›ipe. Oamenii însă își continuau drumurile lor, tăcuÈ›i È™i indiferenÈ›i, fără a da cel mai mic semn că l-ar fi văzut sau auzit Atunci a luat trenul spre Santos Lugares. Ajuns în gară, a coborît È™i s-a îndreptat spre strada Bonifacini, fără ca cineva să-l privească sau să-l salute. A intrat în casă È™i doar un singur fapt i-a semnalat prezenÈ›a: Lolita a lătrat de cîteva ori, mai mult mîrîind, zburlindu-È™i părul. Gladys a liniÈ™tit-o, făcînd-o să tacă: eÈ™ti nebună, nu vezi că nu-i nimeni? A intrat în biroul lui. ÃŽn faÈ›a mesei de scris se afla Sábato, cu capul obosit sprijinit în ambele mîini, ca È™i cînd ar fi meditat asupra unei mari nenorociri. S-a apropiat de el È™i, cînd a ajuns în față, a observat că ochii lui priveau în gol, nedumeriÈ›i È™i triÈ™ti. ― Sînt eu, i-a explicat El însă a rămas nemiÈ™cat, în aceeaÈ™i poziÈ›ie. ― Sînt tu, s-a rectificat el, în mod grotesc. Dar nici aÈ™a nu s-a întîmplat nimic din care să reiasă că celălalt l-ar fi văzut sau auzit N-a scos nici cea mai stinsă È™oaptă, n-a tresărit È™i nu È™i-a miÈ™cat mîinile. Cei doi se aflau singuri, despărÈ›iÈ›i de lume. Și, pe deasupra, despărÈ›iÈ›i între ei înÈ™iÈ™i. Brusc, a observat că din ochii lui Sábato se scurgeau lacrimi. Lacrimi care, a constatat cu stupoare, se scurgeau È™i pe obrajii săi. IEȘEAU CU SUTELE DIN METROU, se împingeau, coborau din autobuze ticsite, intrau în infernul din Retiro, de unde se urcau din nou în alte trenuri. An nou, viață nouă, se gîndea Marcelo cu pioasă ironie, privindu-i pe aceÈ™ti disperaÈ›i în căutarea unei speranÈ›e ce izvora dintre È™uierături, artificii È™i È›ipete, cu cozonac È™i cidru. De pe banca pe care stătea, a privit ceasul din turn: era nouă. Și, bineînÈ›eles, tăcută È™i punctuală, ea își făcuse apariÈ›ia „Cadoul meu", a spus ea surîzînd È™i arătîndu-i pachetul cu panglică verde: Cesar Vallejo, legat în piele. Un legător neamÈ› din strada Lucila Nu se mai găsesc astfel de exemplare. Aproape argintiu, părul ei juca în penumbră. „Ulrike", a rostit el înfiorat, atingîndu-i mîinile fine în clipa cînd a primit pachetul. Au rămas pe loc, aÈ™ezaÈ›i pe banca de lemn, ca doi naufragiaÈ›i pe o mică insulă dintr-un ocean furtunos. Apoi s-au îndreptat spre port Un vapor împodobit peste tot, cu toate luminile aprinse stătea pregătit pentru a arunca peste lume urletul sirenelor lui la miezul nopÈ›ii. Credea el, oare, într-o viață nouă? L-a întrebat, ca de obicei, aproape silabisind È™i justificîndu-se imediat: „Știi, pînă la zece ani am fost bîlbîită". AÈ™a obiÈ™nuia ea să-È™i recunoască defectele, fără ascunziÈ™uri. DiscuÈ›iile dintre ei erau la fel de dificile ca È™i ascensiunea a doi convalescenÈ›i pe vîrful Aconcagua. Evitau tot ceea ce era personal, încercînd să studieze texte universitare, ceea ce însemna că, de fapt, nici nu stăteau de vorbă. Uneori însă traduceau împreună din germană: Rilke È™i Trakl. Dar nici acest lucru nu era atît de simplu: cum să corectezi greÈ™elile lui Marcelo fără a-l răni? Și, mai ales, fără ca astfel de corecturi să pară o îngîmfare din partea ei. Dar e normal, eÈ™ti fiica unui neamÈ›, îngîna el, încercînd în modul acesta să-i motiveze cunoÈ™tinÈ›ele. E mai uÈ™or cînd e vorba de cîntece, îți dai seama? Cuvintele îți rămîn în memorie fără nici un efort, aproape mecanic. El însă o acompania ruÈ™inat, greÈ™ind atît melodia, cît È™i cuvintele, ceea ce făcea ca rezultatul să fie de două ori mai prost: Gewahr mein Bruder, ein Bitt. Nu, Marcelo, iartă-mă: Gewahr, înÈ›elegi? Cu tremă. Sigur, cît de tîmpit putea să fie. Ii emoÈ›iona Schumann proslăvind prietenia aceea virilă, granadierul pe pragul morÈ›ii cerîndu-i tovarășului de arme să-l ducă în patria sa, pentru a fi îngropat acolo, pentru a fi aproape cînd împăratul avea să-l cheme iarăși alături de el; cîntecul acela de luptă, de melancolie È™i loialitate în regiuni îndepărtate. Iar în penumbra pieÈ›ei, emoÈ›ia era È™i mai mare. Atunci el a fost ispitit să-i spună că era frumoasă cu lungul ei păr aproape argintiu curgîndu-i peste bluza neagră Dar cum să-i spui ceva atît de lung È™i atît de intim? AÈ™a că È™i-au continuat drumul fără să vorbească, pînă cînd s-au apropiat È™i mai mult de vaporul împodobit pentru Anul Nou. Luminile È™i podoabele arătau că È™i aici existau fiinÈ›e care vroiau să fie fericite, oameni care aÈ™teptau sunetul sirenei È™i vraja acelei ore, cea care avea să le despartă viaÈ›a, lăsînd în spate chinurile, sărăcia È™i deziluziile anului care se stingea sub privirile lor. După aceea s-au întors È™i s-au aÈ™ezat pe aceeaÈ™i bancă. Pînă cînd ea i-a spus că se făcuse 10 È™i că trebuia să ajungă în Lucila înainte de 11. Da, sigur, sigur. Și el avea să meargă acasă, să-È™i vadă părinÈ›ii? Marcelo a privit-o lung. PărinÈ›ii lui? De fapt..., Palito era singur, iar el nu avea altceva... S-au ridicat, ea puÈ›in mai înaltă. Și atunci Ulrike i-a trecut mîna peste față È™i i-a spus: „La mulÈ›i ani!". Iar după aceea, pentru prima oară ― È™i pentru ultima ― È™i-a apropiat buzele de cele ale lui Marcelo, simÈ›ind amîndoi că prin sărutul acela uÈ™or începea ceva foarte profund. A privit-o îndepărtîndu-se spre staÈ›ie, cu bluza ei neagră È™i pantalonii galbeni, gîndindu-se că nu era cu putință ca nici măcar ea să nu fie mîndră de frumuseÈ›ea ei: frumuseÈ›ea unui peisaj ascuns È™i secret, un loc care nu apărea în nici un prospect turistic, unde nu pătrunsese (È™i nici nu avea să pătrundă) lăcomia băloasă È™i ipocrită A străbătut Avenida del Libertador în drum spre casa părinÈ›ilor lui, oprindu-se pentru a o privi de pe trotuarul din față Da, la etajul al VII-lea ardeau toate luminile. Probabil că totul era pregătit, în speranÈ›a că l-ar putea vedea măcar cîteva clipe. S-a gîndit dacă nu era un semn de mare meschinărie sau de orgoliu din partea lui gestul de a nu-i vizita, întrisfînd-o astfel încă o dată pe mama sa, destul de zăpăcită È™i tot pe atît de distrată A È™ovăit un timp, aducîndu-È™i aminte de cuvintele schimbate cu ea, de părul răvășit È™i obiÈ™nuitele-i greÈ™eli È™i lapsusuri culturale. Becquer ? Dar ce-i cu Becquer? De ce atîta zgomot în jurul lui Becquer din moment ce ea, cînd era numai atîtica, îl recita din memorie? Beckett, mamă! Beckett! i-o tăia Beba cu asprimea ei intelectuală atît de precisă Dar era ca È™i cînd ar fi strigat în pustiu: Becquer! Becquer! Ce mai noutate!, revenea mama lui, studiindu-È™i în continuare pagina cu cuvinte încruciÈ™ate. A stat în loc È™i a privit mult timp luminile de la etajul al VII-lea, în cele din urmă traversînd strada, dar nu pentru a urca, pentru că a luat-o spre Heras pentru a se urca în autobuzul 60. Toate veneau aglomerate, reuÈ™ind cu greu să se urce într-unui din ele. A coborît în strada Independencia, a intrat într-un magazin È™i a cumpărat o sticlă de cidru de la gheață È™i un cozonac. Avea de-acum în buzunar cadoul. O să fie o mare surpriză pentru Palito. „Îmi lipsesc cuvintele, Marcelo, asta-i. Dacă aÈ™ avea un dicÈ›ionar !" Iar acum, chiar dacă era unul mic, de acord cu nevoile lui, îl avea Fantasticele lui nevoi: să copieze în fiecare zi cîte zece cuvinte într-un caiet È™i, în acelaÈ™i timp, să È™i le vîre aici (arăta spre frunte). Comandantul spunea de fiecare dată că obligaÈ›ia lor nu era numai aceea de a învăța să tragă la È›intă A continuat pe Independencia, iar de aici a trecut prin Bajo, pentru a traversa în Balcarce. Cînd însă a dat să intre în blocul unde locuia cu chirie, mai mulÈ›i oameni s-au aruncat asupra lui. I s-a părut atît de ireală toată situaÈ›ia, încît nici măcar n-a încercat să fugă Și ar fi fost inutil: era încercuit din toate părÈ›ile. A simÈ›it o puternică lovitură între picioare È™i o alta în cap, după care i-au vîrît o cîrpă murdară în gură È™i l-au aruncat în portbagajul unei maÈ™ini care îi aÈ™tepta cu motorul aprins. Totul durase numai cîteva secunde. ÃŽn portbagaj, sfîrÈ™it de durere, a simÈ›it cum automobilul alerga pe străzi, lua curbele în plină viteză pentru a intra în marile bulevarde, iar de aici cotea iarăși, pentru ca mai apoi liniÈ™tea să crească Atunci s-au oprit. L-au scos din portbagaj, l-au aruncat pe pardoseala de ciment, i-au dat cîteva picioare în rărunchi È™i testicule È™i, în timp ce se răsucea de durere, nereuÈ™ind să urle din cauza cîrpei murdare pe care i-o vîrîseră în gură, l-a auzit pe unul dintre ei spunîndu-i celuilalt: ― Bătrîne, dă-mi o È›igară După ce È™i-au aprins È›igările, l-au tîrît pe un coridor, iar de aici pe niÈ™te scări, cînd a început să audă È›ipete: mai degrabă urletele cuiva care era jupuit de via ― Ascultă-le bine, i-a spus unul din ei. Au luat-o pe un alt coridor, mult mai întunecat decît primul È™i mirosind j)uternic a closet Au deschis o celulă È™i l-au aruncat înăuntru întunericul era total È™i nu simÈ›ea decît miros de rahat ― Ascultă-le bine È™i fă un efort de memorie, pentru că o să-È›i trebuiască ÃŽncet-încet s-a obiÈ™nuit cu întunericul. Mirosul însă era îngrozitor. Brusc, a desluÈ™it un geamăt È™i abia atunci a întrezărit un alt trup aruncat pe ciment După un răstimp, acesta a încercat să murmure cîteva cuvinte, ceva care putea să însemne Pedreira, Pereira sau Ferreira, iar mai apoi Hugo. Era important, a mai spus. După mai multe încercări, Marcelo a reuÈ™it să descifreze ceea ce vroia să-i spună: dacă vreodată avea să iasă viu din infernul acesta, să le spună tovarășilor lui că el nu spusese nimic. Te rog, fratele meu, a adăugat în cele din urmă. AU INTRAT DOI CU O LANTERNà și s-au apropiat mai întîi de cel care spusese că se numeÈ™te Pereira sau Pedreira, examinîndu-l cu foarte multă grijă. „Pui de cățea", a spus unul, „și È™tia ceva, sînt sigur". L-a mai lovit o dată cu piciorul, apoi s-au apropiat de Marcelo: ― Să mergem. Pe coridor a auzit iarăși urletele acelea sfîșietoare. L-au băgat, dînd cu picioarele în el È™i împingîndu-l, într-o cameră unde se afla un fel de masă de operaÈ›ie. L-au dezbrăcat È™i i-au percheziÈ›ionat toate buzunarele: perfect, o agendă de telefon, o carte de poezii, poponarul: „Lui Marcelo, la sfîrÈ™itul acestui an 1972, întotdeauna, întotdeauna, Ulrike". Deci, Ulrike, ha? Și ei care-l credeau poponar. Și un mic dicÈ›ionar în buzunarul de la haină: ― Uite, Turco, uite ce dedicaÈ›ie: „Lui Palito, în speranÈ›a că-i va fi de folos, cu multă dragoste, Marcelo". Nici mai mult, nici mai puÈ›in decît lui Palito în persoană! De unde se vede că idiotul ăsta n-a învățat nici măcar abecedarul. Cel căruia îi spuneau Bătrînu' a zis gata cu fleacurile, acum la muncă. L-au întins pe masa de marmură È™i i-au deschis braÈ›ele È™i picioarele în formă de cruce, legîndu-i încheieturile mîinilor È™i gleznelor cu bucăți de funie udă, pe care le-au petrecut prin niÈ™te inele prinse sub masă. După aceea au aruncat peste el o găleată cu apă rece È™i i-au trecut peste față vîrful picanei . I-au arătat-o È™i l-au întrebat dacă È™tia despre ce e vorba ― E o invenÈ›ie argentiniană, a spus Turco, izbucnind în hohote de rîs. Să mai spună după aia că noi, argentinienii, nu sîntem în stare decît să-i copiem pe străini. Nu, domnule, avem È™i noi industria noastră naÈ›ională. Și ne face cinste. Bătrînul, care părea să aibă cea mai înaltă autoritate, s-a apropiat È™i i-a spus: ― Aici ai să ne spui totul, înÈ›elegi? Tot ceea ce înseamnă totuL Și cu cît mai repede, cu atît mai bine. Noi nu ne grăbim: te putem È›ine aÈ™a o zi sau o săptămînă fără să crapi. Știm să ne facem meseria foarte bine. AÈ™a că e bine să ne spui cîteva lucruri înainte de a începe. Și-È›i atrag atenÈ›ia că pe celălalt prieten al lui Palito îl avem alături. Ai auzit urletele acelea? Ne-a spus o groază de lucruri, dar vrem să aflăm È™i ce È™tii tu. AÈ™a că poÈ›i începe: cum l-ai cunoscut, ce È›i-a spus, care-i sînt legăturile, dacă-i cunoÈ™ti pe Rubio È™i pe Cachito. Palito ne-a scăpat printre degete. Unde s-a ascuns? Tu locuieÈ™ti împreună cu el, sînteÈ›i prieteni intimi. Asta o È™tim. E inutil să negi ceva din toate astea Ceea ce vrem să È™tim e altceva Cu cine are legături, cu cine se întîlnea, cine venea în camera din strada Independencia È™i cine e Ulrike? ÃŽn camera din strada Independencia nu venea nimeni Ulrike era o simplă prietenă. El nu l-a întrebat niciodată nimic pe Palito. De ce locuiau împreună? Unde îl cunoscuse? Nu È™tia că Palito făcuse parte din guerrilla lui Che Guevara? Nu, de asta nu È™tia nimic. AÈ™a că l-a întîlnit întîmplător pe stradă, într-o zi oarecare È™i s-au hotărît să locuiască împreună... Marcelo nu răspunde. Nu s-a prezentat nimeni? Þi-a plăcut mutra cretinului ăluia? Cine v-a făcut cunoÈ™tință? Și de ce venise Palito să locuiască la Buenos Aires? Unde îl văzuse pentru prima oară? ÃŽn cafeneaua din Rivadavia colÈ› cu Azcuenaga. Da, foarte bine. Dar în cafeneaua asta intră mii de bărbaÈ›i È™i femei. De ce s-a apropiat de el? Știa cine e Rubio? Marcelo nu i-a răspuns. Perfect, acum la muncă. Mai întîi i-au prins picana de gingii, simÈ›ind cum i se înfig deodată mii de ace fierbinÈ›i. S-a arcuit cu violență È™i a urlat, îndată ce s-au oprit, i-a fost o ruÈ™ine de moarte că È›ipase. Nu putea să reziste. S-a gîndit cu groază că n-avea să reziste. ― Vezi, ăsta nu-i decît un mic avans. Gratis! Numai începutul. L-ai văzut pe ăla din celulă? Hai, să nu pierdem timpul de pomană. Știm destule, nu-È›i face griji. Și nu-È›i ruina trupul pentru toată viaÈ›a, păstrînd secrete pe care oricum le vom afla Pentru că tot ai să ni le spui, dar atunci n-o să mai fii bun de nimic. Hai. ÃŽn primul rînd, să ne spui cum l-ai cunoscut pe Palito. ― ÃŽn cafeneaua din Rivadavia colÈ› cu Azcuenaga ― Da, asta ai mai spus-o. Te cred Dar cum? S-a apropiat aÈ™a, deodată, È™i È›i-a spus vreau să locuim împreună? ― S-a apropiat pentru a-mi cere un foc. ― Și tu i-ai dat ― BineînÈ›eles. Bătrînu' s-a întors spre ceilalÈ›i È™i i-a întrebat dacă în buzunarele lui găsiseră È›igări È™i chibrituri. Nu. Numai un mic dicÈ›ionar, o carte de poezii È™i un inhalator pentru astm, o agendă de telefoane È™i È™apte sute È™i ceva de pesoÈ™i. Bătrînu' s-a întors spre el, vorbindu-i cu duioÈ™ie: ― Ai văzut? Aici nu se poate minÈ›i. Nu ai nici È›igări, nici chibrituri. Þi-o spun pentru binele tău: nu ne duce cu preÈ™ul. I se terminaseră. Ce anume? Þigările. Și È›igările, È™i chibriturile în acelaÈ™i timp? Au rîs. Să vedem: ce È›igări fuma? JOCKEY CLUB, a spus la întîmplare. Da, JOCKEY CLUB? Cît costă pachetul? N-a putut să răspundă. Nu È™tia I-au vîrît o nouă cîrpă murdară în gură. ― DaÈ›i-i bătaie, măriÈ›i voltajul. I-au pus picana între picioare, la subsuori, la tălpi. Trupul lui se zvîrcolea cu toată puterea ― OpriÈ›i! E bine. Văd că aparÈ›ii tipului de om cu capul tare, idiotule... O să-È›i ruinezi viaÈ›a de-a surda Cînd o să se schimbe guvernul, noi o să rămînem pe loc. Ca È™i voi. Cei care or să supravieÈ›uiască, bineînÈ›eles. Scoate-i căluÈ™ul, băiete. I-au scos ghemotocul de cîrpă din gură. ― Știm că într-o zi a venit Rubio pe care l-ai cunoscut, pentru că È›i l-a prezentat un student de la drept, unul Adalberto, Adalberto Palacios. Vezi că È™tim că ai minÈ›it? Și vezi că alÈ›ii au vorbit? Marcelo s-a cutremurat. Dar n-aveau cum să-l fi prins pe Rubio. Poate doar pe Palacios. ― Nu-i adevărat, a spus el. Bătrînu' l-a privit cu o expresie de om cumsecade. ― Ascultă, am să-È›i mai spun ceva: È™tim că tu nu eÈ™ti guerrillero, că eÈ™ti incapabil să omori o muscă Aici È™tim mai multe decît îți poÈ›i tu imagina Nu te torturăm pentru asta, înÈ›elege: te torturăm pentru că È™tii lucruri pe care trebuie să ni le spui. Avem multă încredere într-un tip ca tine È™i tocmai de aceea vrem să te ajutăm. Pentru că îți place poezia, pentru că eÈ™ti firav È™i delicat înÈ›elegi? Nu ne-o lua în nume de rău. Să nu crezi că eu mînuiesc picane pentru că îmi face plăcere. Na Și eu am familie. Sau ce crezi tu că sîntem noi: niÈ™te fiare fără părinÈ›i? Chipul lui era plin de bunătate È™i bunăvoință. ― Perfect, acum că ne-am cunoscut un pic È™i ai aflat că nu sîntem ceea ce credeai tu, să vorbim în liniÈ™te. Ai spus că Palito a venit la tine È™i È›i-a cerut un foc È™i tu ai zis că da È™i i-ai dat un foc, nu-i aÈ™a? ― Da. ― Și È›i-am dovedit că ai minÈ›it. ― Da. ― Vezi că n-are rost să ne minÈ›i? Știm întotdeauna cînd sîntem minÈ›iÈ›i. Să ne întoarcem la cafeneaua din Rivadavia Asta e adevărat, È™tim. Cum v-aÈ›i cunoscut? A venit aÈ™a, la tine, È™i a început să-È›i vorbească despre guerrilla? Știi foarte bine că un guerrillero nu-i vorbeÈ™te despre acest lucru nimănuia decît dacă e un om de toată încrederea De ce să aibă încredere în tine, un necunoscut? Pentru că exact despre asta È›i-a vorbit Nu, niciodată. Nu È™tia cine e Palito. Știa doar că era din Tucuman, că lucrase pe o plantaÈ›ie de trestie, că plantaÈ›ia s-a desfiinÈ›at È™i a rămas fără lucru È™i că după aceea lucrase la FIAT È™i că rămăsese din nou fără lucru. Dar nu-i spusese niciodată de ce rămăsese fără lucru? Nu. Nici pentru ce plecase în Bolivia? Nu. AÈ™a că nu È™tia că Palito organizase un grup de guerrilleros? Nu. Și nu venise niciodată în camera lor un tip în jur de 27 de ani, înalt, cu ochelari, cu păr negru È™i creÈ›, care È™chiopăta uÈ™or? Era sigur că e vorba de el Lungo. S-a înspăimîntat Fără îndoială, cel care vorbise era Palacios. Nu. Nu-l văzuse niciodată pe omul acesta Bătrînu' l-a privit lung, în tăcere, apoi s-a întors spre oamenii lui È™i le-a spus. ― Cu toată forÈ›a. I-au vîrît întîi cîrpa în gură È™i l-a auzit pe Turco spunînd „ăsta o să ne spună È™i laptele pe care l-a supt". Au început cu gingiile, apoi au trecut la tălpi È™i la testicule. SimÈ›ea cum îi smulgeau carnea cu cleÈ™tele acela fierbinte. A început să vadă totul în alb, timp în care inima îi bătea cu atîta putere încît păreau pumnii cuiva închis într-o cameră împreună cu o haită de cîini turbaÈ›i, lovind în ușă. Pînă în clipa cînd descărcările electrice s-au terminat. ― ScoateÈ›i-i cîrpa Unde-È™i È›ineau armele? Cine erau È™efii? Unde locuia Lungo? Unde-È™i aveau ascunziÈ™urile? Avuseseră vreo legătură cu atacul din Calera? Care dintre ei frecventau cafeneaua din Paseo Colon È™i San Juan? Aproape că nu mai putea să vorbească, simÈ›indu-È™i limba ca pe un ghemotoc de vată. A murmurat ceva, iar Bătrînu' È™i-a apropiat urechea de el. Ce vroia să spună? ― Apă, a È™optit el. Da, or să-i dea È™i apă, dar mai înainte trebuia să răspundă Se gîndea la Palito, la copilăria aceea nefericită de la È›ară, la suferinÈ›ele din Bolivia È™i la stoicismul de gheață al lui Che Guevara. ÃŽn clipele acelea viaÈ›a lui Palito depindea de un singur cuvînt pe care l-ar fi rostit el. Nu făcuse niciodată nimic de valoare, nu alinase nici măcar tristeÈ›ea sau foamea unui copil sărac. ÃŽn fond, la ce era bun? Bătrînu' i-a arătat o sticlă de coca-cola de la gheață. Are de gînd să vorbească? Marcelo n-a făcut nici un gest Atunci, acesta a deschis sticla È™i a vărsat-o peste el. ― Vîrîți-i cîrpa în gură, a È›ipat el. Și puneÈ›i maxima. Grozăvia a reînceput pînă cînd totul s-a făcut negru È™i È™i-a pierdut cunoÈ™tinÈ›a. Cînd È™i-a revenit, ca È™i cînd s-ar fi sculat din mormînt, a auzit cuvinte pe care nu le înÈ›elegea prea bine, ceva despre un doctor È™i despre injecÈ›ii. A simÈ›it cum îl înÈ›epau, deÈ™i nu È™tia unde. După aceea a auzit „un timp trebuie să-l lăsăm în pace". Au început să vorbească între ei, ceva despre prima duminică, despre plaja de la Quilmes, rîzînd sau plîngîndu-se că È™i-au făcut pulbere revelionul. A auzit nume: Turco, Petrillo sau Potrillo, Bătrînu', Șeful. Au reînceput urletele într-una din camerele alăturate. De ce nu termină odată? a zis unul din ei. Cineva s-a apropiat È™i l-a întrebat auzi?, e prietenul tău, Palacios: nu-i punem căluÈ™ că să-l auzi bine. Mai tîrziu o să È›i-l arătăm. Corpul lui părea un ghemotoc de vată îmbibată cu alcool căruia i se dăduse foc, îl chinuia setea È™i-l auzea pe cineva spunînd aproape de el „berea asta nu-i prea rece, parcă-i ceai". Þipetele continuau să perforeze pereÈ›ii. Palito, numai piele È™i os, în satul lui din Tucuman, Comandantul, omul nou. ― Gata, băieÈ›i, daÈ›i-l jos, spune cineva, mai mult ca sigur că e vorba de Bătrînu'. Doctorul spune că pe ăsta trebuie să-l lăsăm un pic. ÃŽi scot legăturile È™i-l aruncă jos pe ciment ― AduceÈ›i-o pe mititica aia È™i pe Buzzo. ÃŽi aduc tîrîndu-i de păr. Pe Marcelo îl ridică de pe ciment È™i-l sprijină de perete, obligîndu-l să privească: fata are nouăsprezece-douăzeci de ani, iar el ceva mai mult Amîndoi au o înfățiÈ™are de oameni umili, muncitori. Pe numitul Buzzo îl dezbracă È™i-l leagă pe aceeaÈ™i masă pe care îl torturaseră pe Marcelo, în timp ce ceilalÈ›i o È›in strîns pe fată Bătrînu' îi spune lui Buzzo că i-ar conveni să vorbească înainte de a pune în miÈ™care maÈ™inăria aceea, făcînd ca logodnica lui să nu mai fie bună de nimic. ― Știm că amîndoi faceÈ›i parte din Montos . Cachito a spus totul: asaltul asupra detaÈ™amentului condus de el Tigre, asaltul de la Spitalul din San Fernando, uciderea sergentului Medina Tu trebuie să ne spui numai cîteva amănunte care ne lipsesc: vorbeÈ™te-ne despre legăturile pe care le aveÈ›i cu grupul din Cordoba Ce legături? El nu È™tie nimic despre aÈ™a ceva ― PuneÈ›i-vă pe treabă, a poruncit Bătrînu'. Marcelo vedea din afară ceea ce i se făcuse lui, repetîndu-se aceleaÈ™i atrocități pe un alt trup, care se contorsiona aÈ™a cum se contorsiona trupul lui. ― OpriÈ›i. I-au apropiat fata ― Cum se numeÈ™te? ― Esther. Esthercita, bărbaÈ›ii te-au iubit pe rînd, cîntă unul dintre ei. Bătrînu' îi spune taci acum. ― Unde ai cunoscut-o? ― La fabrică ― Ce legături există între voi? ― E logodnica mea ― Deci nu e nimic politic, nu? ― Nu, nimic. E numai logodnica mea ― Și nu vorbiÈ›i niciodată de politică? ― Toată lumea vorbeÈ™te de politică ― Da, sigur. Presupun însă că ea È™tia că tu eÈ™ti cu montonerii. ― Eu nu suit cu montonerii. Au rîs în hohote. ― Perfect Aici n-o să discutăm prostii DezbrăcaÈ›i-o. Buzzo a È›ipat: „Să nu faceÈ›i asta!". Un È›ipăt aproape sălbatic. Bătrînu' l-a privit fix È™i îndelung, întrebîndu-l apoi cu o politeÈ›e de gheață: ― Vrei să spui că tu nu ne dai voie, nu? Buzzo l-a privit È™i a spus: ― E drept, acum nu pot să fac nimic. Dar dacă vreodată se va întîmpla să scap de aici, jur că am să vă caut pe toÈ›i È™i în gaură de È™arpe È™i am să vă ucid. S-a făcut un moment de liniÈ™te profundă. Dar pe feÈ›ele lor se citea o bucurie fără margini. Bătrînu' s-a întors către ceilalÈ›i È™i i-a întrebat ce mai aÈ™teaptă. S-au aruncat cu toÈ›ii asupra ei È™i i-au sfîșiat îmbrăcămintea .Marcelo privea îngrozit scena aceea halucinantă. Fata era modestă, săracă, dar avea ceva din frumuseÈ›ea umilă a fetelor din Santiago de Estero, cu vagi trăsături indiene. Da, aÈ™a era, amintindu-È™i că în puÈ›inele cuvinte rostite observase pronunÈ›ia specifică acelor locuri. ÃŽn timp ce-i smulgeau hainele, strigau È™i rîdeau cu o nervozitate morbidă, mai ales unul dintre ei, uriaÈ™ È™i murdar, care striga mereu eu sînt primul. ÃŽn momentul în care individul numit Turco, bălos È™i înnebunit, s-a aruncat peste ea, iar ceilalÈ›i o pipăiau sau se masturbau, iar bietul crucificat, pe masa, striga Esthercita!, Marcelo È™i-a pierdut cunoÈ™tinÈ›a Din clipa aceea n-a mai avut noÈ›iunea timpului, nici pe cea a locului. Deodată se trezea în celulă (aceeaÈ™i de mai înainte?), cu acelaÈ™i miros de excremente È™i urină È™i în acelaÈ™i timp era întins È™i torturat pe masa de marmură, ori era lovit în burtă È™i i se răsuceau testiculele. Totul era confuz, numele pe care i le spuneau, È›ipetele, insultele, scuiparea în obraz. Intr-un singur moment a simÈ›it că îl tîrau de păr pe un coridor întunecos È™i-l aruncau iarăși în celula aceea umedă È™i plină de duhoare. Credea că e singur. Dar imediat ochii săi, care păreau că îi vor ieÈ™i din orbite, plini de sînge, lipiÈ›i, desluÈ™eau mai întîi un fel de fantasmagorie ceÈ›oasă alături de el È™i începea să creadă că era vorba de un trup omenesc. Un alt trup. Și acesta murmura. Nu È™tia nimic, îl acuzau că ar fi membru al FAR-ului. Al FAR-ului? Spusese da de fiecare dată pentru că îi era foarte frică. Ce părere avea? Tonul era de implorare È™i scuză. ― Da, a îngînat Marcelo. Cum adică da?, îl implora celălalt Că făcuse bine, că nu trebuia să-È™i facă griji. Celălalt a tăcut S-au auzit È›ipete noi È™i după aceea obiÈ™nuitele pauze de liniÈ™te (ghemotocul de cîrpă era vîrît în gură, se gîndea Marcelo). A simÈ›it cum celălalt se tîra spre el. ― Cum te cheamă? ― Marcelo. ― Te-au chinuit mult? ― Mai mult sau mai puÈ›ia ― Ai vorbit? ― BineînÈ›eles. A tăcut din nou. Iar după aceea: aÈ™ vrea să urinez, dar nu pot. Adoarme în cîteva clipe, somn într-un deÈ™ert înfierbîntat, ca pe jeratec. Pînă cînd îl trezesc cu lovituri de picior. Au venit să-l ia iarăși. Cît timp a trecut? O zi sau două? Nu È™tie. Nu vrea nimic altceva decît să moară odată. ÃŽl tîrăsc de păr într-un loc inundat de lumină. Altă cameră de tortură. Ii arată o masă informă de carne, de răni È™i de scîrnăvie. ― Nu-l recunoÈ™ti? Din nou Bătrînu', cu vocea lui monotonă È™i rece. Cînd masa aceea de carne încearcă să se miÈ™te, făcînd un gest ca È™i cînd ar fi vorba de salutul unui prieten, i se pare că-l recunoaÈ™te. Iar în clipa în care își dă seama cine este, leÈ™ină încă o dată. Se trezeÈ™te în aceeaÈ™i încăpere. Probabil că i-au dat ceva, poate i-au făcut o injecÈ›ie. Aduc o femeie însărcinată, vine un doctor È™i o examinează, apoi le spune indiferent È™i rece puteÈ›i să vă faceÈ›i meseria O să pierzi copilul, nenorocita îi pun picana la sîni, în vagin, în anus, la subsuori. O violează. Apoi, în timp ce alături se aud urlete disperate, îi introduc o sticlă. ― E soÈ›ul ei, îi explică Bătrînu'. Simte că îi vine să verse, dar nu poate. Să spună dacă o cunoaÈ™te pe femeia aceasta, cea însărcinată, să spună dacă îi cunoÈ™tea pe Buzzo È™i pe Esther È™i să spună cînd îl văzuse ultima dată pe Cachito. Totul se învîrte în creierul lui È™i nu înÈ›elege nimic. Iar ei continuă să-l întrebe despre femeia aceea, spunîndu-i că or s-o facă să nască acolo, pe loc È™i or să-i smulgă copilul cu cleÈ™tele. Bătrînu' îi mai spune că, dacă nu spune tot ce È™tie, dacă nu le spune ce a făcut Palito în ultimele săptămîni, or să-l facă bucățele. Era înalt? Avea pistrui? ÃŽi spuneau Colorado? ÃŽl cunoÈ™tea pe celălalt? ÃŽl mai văzuse cu Palito în cafeneaua din Independencia? Au dezlegat-o pe femeia însărcinată È™i au început cu el. Cînd își revine se află din nou aruncat pe pardoseala de ciment din celulă. Totul e însă mult mai întunecat. La puÈ›in timp vin cei cu lanterna îl căutau pe celălalt Vezi, de unde dracului a scos lama de ras? ÃŽl luminează cu lanterna. Pui de cățea, avea multe să ne spună. ÃŽl tîrăsc afară din celulă È™i rămîne absolut singur. ÃŽi vine să urineze, dar nu poate: durerea îl face să leÈ™ine. Visează ceva ciudat, din copilărie: imagini foarte pure dintr-un grajd. Pe jumătate adormit, îngînă o rugăciune, stă în genunchi la marginea patului său de copil È™i se roagă lui Iisus Cristos, în timp ce mama sa stă alături È™i îi spune acum la culcare. Iisus Cristos, asta era. Și brusc, mai mult în È™oaptă, rosteÈ™te: DOAMNE, DOAMNE, DE CE M-AI PÃRÃSIT? Imediat însă îi e ruÈ™ine, se gîndeÈ™te la femeia însărcinată. Intîlnirea cu Ulrike din Piaza Retiro i se pare că s-a petrecut acum un secol, pe o altă planetă. Dumnezeu a avut un atac de nebunie È™i întreg universul s-a sfărîmat în bucăți, între urlete È™i sînge, între înjurături È™i resturi mutilate. Și-aminteÈ™te din nou de Toribio È™i îngînă încă o dată rugăciunea din copilărie, ca È™i cînd ar putea să aibă vreun rost în Infernul acela Unde era Dumnezeu? Ce vroia să arate prin tortură, prin violarea unei fiinÈ›e atît de umile precum Esther? Ce vroia să spună? Poate că vroia să spună ceva pentru toată lumea È™i nimeni nu îl înÈ›elegea Poate că în clipa aceea existau logodnici care se È›ineau de braÈ›, se auzeau urări de la mulÈ›i ani, rîsete, iar vapoarele făceau să se audă pînă departe sirenele lor. An nou, viață nouă. Sau poate că trecuseră multe zile. ÃŽn ce zi erau? Aici nu era decît noapte. Ah, da, celălalt îi spusese că mărturisise totul, dar nu spusese decît minciuni, acuzînd oameni nevinovaÈ›i. I s-a părut că plînsese, deÈ™i aici nu mai puteai să deosebeÈ™ti lacrimile. Poftim? Se sinucisese cu o lamă de ras? Iar femeile, ce era cu ele? Se gîndea la Marta Delfino, Norma Morello, Aurora Martins, Mirta Cortese, RoÈ™a Vallejo, Ema Debenedetti, Elena da Silva, Elena Codan, Silvia Urdampilleta, Irma Betancourt, Gabriela Yofre. Părea defilarea unor fantasme în infern. Noii martiri ai creÈ™tinismului. Să fii devorat de fiare nu însemna nimic pe lîngă toate acestea, de aici. După aceea a început să delireze din nou, amestecînd nume È™i epoci. Și atunci reapar cei cu lanternă. Il tîrăsc de păr în camera de tortură. ― Gata, zice Bătrînu', acum s-a terminat Ori ne spui tot, ori nu mai ieÈ™i viu de aici. ÃŽl pun din nou pe masă. Incăperea e plină de fum, de È›ipete, de rîs È™i de înjurături. Totul se transformă într-un infern încă neclar. O să te chinuim, poponarule, pînă ai să ne spui totul. ÃŽi răsucesc testiculele, îi vîră picana în gură, în anus, în uretră, îl lovesc peste urechi, pocnindu-i timpanele. După aceea își dă seama că au adus o femeie, pe care o dezbracă È™i o aruncă peste el. Descarcă electricitatea picanei în amîndoi în acelaÈ™i timp, strigă cuvinte îngrozitoare, aruncă peste ei găleÈ›i cu apă rece, apoi îi dezleagă È™i-i aruncă pe ciment LeÈ™ină încă o dată, iar cînd își revine, doctorul e lîngă el cu seringa în mînă. Nu are ce să mai spună, aude ca prin vis. ToÈ›i însă par o haită turbată. ÃŽl tîrăsc, îl bagă cu capul într-un butoi cu urină, punîndu-i mereu aceleaÈ™i întrebări, deÈ™i el nu mai înÈ›elege nimic. Totul a dispărut într-un pămînt zguduit de cutremure È™i incendii. Inainte de a-È™i pierde cunoÈ™tinÈ›a încă o dată, simte un fel de bucurie nebună: O Sà MOR, se gîndeÈ™te el. LA ORA ASTA, CEI TREI CRAI SE AFLà FOARTE APROAPE, își spune Bruno, uÈ™or ironic. Protejat de întunericul de sub arborii de pe Avenida del Libertador, a văzut apropiindu-se Chevroletul Sport de culoare cărămizie al domnului Ruben Perez Nassif. A coborît împreună cu Agustina Erau orele 2 după miezul nopÈ›ii. Au intrat repede într-un bloc cu apartamente. A rămas la locul lui de observaÈ›ie pînă la 4, cînd s-a retras spre casă. Mergea aplecat, cu capul plin de gînduri È™i cu mîinile vîrîte în buzunarele blugilor ponosiÈ›i. MAI MULT SAU MAI PUÞIN LA ACEEAȘI ORà trupul lui Marcelo Carranza, gol, de nerecunoscut, era aruncat pe cimentul unui coridor întunecat. Numitul Bătrînu' i-a întrebat dacă mai trăia Unul din ei, Correntino, s-a apropiat de el, dar îi era scîrbă pentru că era plin de scuipat, sînge È™i resturi de vomă. ― Cum e? Correntino i-a dat o loviură de picior în rărunchi, dar n-a auzit nici un geamăt ― Din partea mea nu mai există, a rostit el sentenÈ›ios. ― Perfect, băgaÈ›i-l în pungă. Au venit cu un sac din foaie de cort, l-au vîrît în el, l-au legat la gură cu o funie È™i au plecat să bea gin. Apoi s-au întors, au dus sacul pînă la maÈ™ină, l-au pus în portbagaj È™i au pornit-o spre Riachuelo. Ocolind rîul, s-au oprit în locul unde se ardeau gunoaiele. Au scos sacul È™i cînd l-au pus pe pămînt unuia dintre ei i s-a părut că se miÈ™că. „Mi se pare că n-a murit, omule." Și-au apropiat urechile de sac È™i, într-adevăr, au auzit sau au crezut că aud un geamăt, un fel de murmur. Au tîrît sacul pînă la apele rîului, i-au legat bucăți mari de plumb È™i după aceea doi dintre ei, apucîndu-l de ambele capete, l-au balansat de cîteva ori È™i l-au aruncat în apă, cît mai departe de mal. Au rămas un moment pe loc privind cum se scufunda, apoi Correntino a spus: „Ne-a muncit oleacă". S-au urcat în maÈ™ină È™i unul dintre ei a spus că ar dori să bea o cafea È™i să mănînce un cîrnat fiert în ulei. ― Cît e ceasul? ― ÃŽncă nu e cinci. ― Perfect, să ne întoarcem. Mai e pînă se deschid cafenelele. CASA PÃREA MAI PÃRÃSITà DECÃŽT ORICÃŽND iar scîrțîitul porÈ›ii de fier ruginit mai puternic decît în timpurile de mai puÈ›ină singurătate. Milord l-a primit cu schelălăiturile lui stridente, imposibil de evitat atunci cînd rămînea închis în magherniÈ›a aceea fără nimeni cu el. Nacho l-a îndepărtat cu picioarele, indiferent, È™i s-a aruncat pe pat Cu mîinile sub ceafă, privea fix în tavan. Avea chef să asculte Beatles-ii pentru ultima dată. Cu mare greutate, s-a ridicat È™i a pus discul. Julia, Julia, oceanchild, calls me. Julia, seashell eyes windy smile, calls me. Julia, sleeping sound, silent cloud. Stînd pe duÈ™umele, cu capul plecat, își simÈ›ea ochii umflaÈ›i. Pînă cînd, cu o lovitură de pumn dată cu toată puterea lui, a făcut picupul țăndări. S-a ridicat, a ieÈ™it È™i a apucat-o pe Conde, către marile bulevarde, însoÈ›it pe furiÈ™ de Milord. Cînd a ajuns la răscrucea cu Mendoza, s-a oprit un moment È™i imediat a sărit pe rambleul de pămînt, printre gunoaie È™i cutii de conserve, aÈ™ezîndu-se pe traverse, între liniile de cale ferată. De acolo de sus, cu privirile înceÈ›oÈ™ate, a început să desluÈ™ească primele semne ale dimineÈ›ii, lumini încă palide colorînd cîte un nor, căzînd pe ferestrele clădirilor turn care se construiseră printre vechile case dărăpănate sau pe cîte un acoperiÈ™ îndepărtat: aceste ferestre care se deschid încet, cu o speranță înnoită, în casa unde duseseră sicriul. Julia, Julia, oceanchild, a murmurat el, însoÈ›indu-È™i gîndurile cu o tenebroasă speranță că trenul nu avea să întîrzie prea mult. Clipa în care a simÈ›it limba caldă a cîinelui lingîndu-i mîna. Abia acum È™i-a dat seama că-l însoÈ›ise de la distanță. Cu furie È™i nemăsurată disperare, a È›ipat la el: „Lasă-mă, idiotule!", încercînd să-l lovească. Gîfîind, Milord l-a privit cu ochii lui îndureraÈ›i. Contemplîn-du-l, Nacho È™i-a amintit un fragment dintr-o carte pe care o ura: Războiul poate fi absurd sau greÈ™it, dar plutonul său, prietenii care dorm în timp ce unul face de pază, asta rămîne È™i nu se uită niciodată. D'Arcangelo, de exemplu. Și, poate, un cîine. ― Dobitocul dracului! a È›ipat el, gîndindu-se la autorul cărÈ›ii. Și, cu o furie mai cumplită decît înainte, s-a aruncat asupra animalului, lovindu-l cu toată puterea Pînă cînd s-a prăbuÈ™it, plîn-gînd, peste liniile de cale ferată. Cînd l-a putut privi din nou, l-a văzut în acelaÈ™i loc, nemiÈ™cat, inutil în bătrîneÈ›ele lui. ― Du-te acasă, prostule, i-a zis el cu puÈ›inele accente de mînie care-i mai rămăseseră, ca niÈ™te flăcări mici după consumarea unui mare incendiu. Dar cum cîinele nu se miÈ™ca È™i continua să-l privească fix cu ochii lui (de durere? de reproÈ™?), Nacho s-a liniÈ™tit din ce în ce È™i i-a vorbit în È™oaptă, aproape rugîndu-l să plece, să-l lase singur. Glasul lui era nespus de duios È™i, chiar dacă nu mai avea curajul să murmure, vroia să-i spună: „iartă-mă, bătrîne". Atunci, Milord a renunÈ›at la atitudinea lui de neliniÈ™te È™i în cele din urmă a dat din coadă, dar nu cu putere sau bucurie, ci evocînd parcă momentele de veselie de mai demult, biete firimituri care rămîn pe duÈ™umele după consumarea petrecerii. Nacho a escaladat rambleul È™i o dată ajuns jos, i-a luat capul în mîini, l-a mîngîiat È™i l-a rugat iarăși să plece acasă. Milord l-a privit cu neîncredere È™i după un răstimp, fără nici un chef, s-a pus în miÈ™care, È™chiopătînd uÈ™or È™i privind din cînd în cînd înapoi. Nacho a urcat iarăși printre gunoaiele È™i hîrtiile de pe rambleu, aÈ™ezîndu-se pe aceleaÈ™i traverse, între liniile de fier. Printre lacrimi a privit pentru ultima oară arborii de pe maidanul din apropiere, farul cu vapori de mercur, strada Conde: fragmente dintr-o realitate fără sens, ultimele pe care le mai vedea. S-a întins peste È™inele de fier, a închis ochii È™i, izolat de penumbră, È™i-a aÈ›intit auzul pentru a desluÈ™i pînă È™i cele mai neînsemnate zgomote. După un răstimp, i s-a părut că distinge mersul unui È™obolan. Deschizînd ochii, a descoperit că zgomotul acela era al lui Milord Lumina tristă a ochilor lui i s-a părut un nou È™antaj È™i l-a lovit iarăși cu furie, înjurîndu-l È™i amenințîndu-l. Pînă cînd, obosit, învins de voinÈ›a cîinelui, s-a liniÈ™tit, dîndu-se bătut, exact în clipa cînd a auzit zgomotul trenului. Atunci a coborît încă o dată rambleul È™i s-a îndreptat spre casă, însoÈ›it îndeaproape de Milord A intrat în casă È™i a început să-È™i adune hainele, băgîndu-le într-o raniță. Din Casa de Economii a copilăriei sale a scos o lupă, o cocardă care aparÈ›inuse lui Carlucho, două bile de sticlă, o mică busolă È™i un magnet în formă de potcoavă. Din rafturi a ales VÃŽNÃTORUL ASCUNS, iar, de pe pereÈ›i a desprins fotografia Beatles-ilor de pe cînd mai erau împreună È™i pe cea a unui copil vietnamez care fugea pe uliÈ›a unui sat în flăcări. A vîrît totul în raniță, alături de pachetul cu manuscrisele sale. A ieÈ™it în curte, a legat raniÈ›a pe portbagajul motoretei, a suit cîinele deasupra ei È™i a pornit motorul. L-a oprit însă imediat ce se urcase È™i el, a coborît, a dezlegat totul È™i a scos din raniță dosarul cu manuscrisele È™i însemnările sale. L-a pus pe pămînt, răsfoindu-l È™i mototolind cîteva pagini, după care i-a dat foc È™i a rămas pe loc, observînd cum se transformau în cenușă acei căutători ai absolutului care începuseră să trăiască (È™i să sufere) în cuvintele lui. ÃŽn clipa aceea credea că pentru totdeauna ÃŽncepea să-È™i reaÈ™eze lucrurile pe motoretă cînd a sosit Agustina Mută, ca o somnambulă, a intrat direct în cameră. El, fratele ei, a rămas pe motoretă, paralizat, neÈ™tiind ce trebuie să facă. S-a dat jos È™i, pierdut pe gînduri, a luat-o cu paÈ™i înceÈ›i spre ușă. Agustina stătea pe pat, îmbrăcată, cu ochii în tavan, fumînd Nacho s-a apropiat, contemplînd-o cu un aer sumbru, aproape morbid. Apoi, pe neaÈ™teptate, spunîndu-i curvă È™i repetîndu-i-o la nesfirÈ™it, din ce în ce mai furios, s-a aruncat asupra ei È™i, rămînînd în genunchi în mijlocul patului, deasupra ei, a început s-o lovească peste față cu palmele amîndouă, fără ca ea să schiÈ›eze nici cel mai mic gest de apărare, inertă È™i moale ca o păpușă de cîrpă, ceea ce îl întărîta È™i mai tare pe fratele ei. A început să-i sfîșie hainele. Plîngînd ca un scos din minÈ›i, cînd n-a mai rămas pe ea nici un fel de îmbrăcăminte, a început s-o scuipe pe față, pe umeri, peste tot, terminînd cu deschiderea picioarelor È™i scuiparea sexului. ÃŽn cele din urmă, cum ea continua să nu-i opună nici un fel de rezistență, privindu-l cu ochii ei mari, plini de lacrimi, È™i-a lăsat mîinile pe lîngă trup È™i s-a prăbuÈ™it peste trupul surorii lui, plîngînd în hohote. Au rămas astfel foarte mult timp. Pînă ce el s-a putut ridica È™i a ieÈ™it A pornit motoreta È™i a luat-o pe strada Monroe. Þinta lui era încă destul de neclară. ÃŽN ZIUA DE 6 IANUARIE 1973 Natalicio Barragân s-a trezit foarte tîrziu, cu capul plin de cioburi de sticlă È™i ace. A privit mult timp spre tavan, fără să-l vadă. Incerca să se gîndească la ceva, dar nu È™tia prea bine la ce trebuia să se gîndească. Ca niÈ™te È›evi care ruginesc din cauza timpului È™i acizilor, gîndul său abia de se scurgea prin tuburi subÈ›iri, asemeni infiltrărilor de apă noroioasă, plină de cheaguri. Se ridicase pentru a-È™i pregăti un ceai de mate cînd, pe neaÈ™teptate, ca un fulger care traversează întuneriaul unei nopÈ›i furtunoase, amintirea acelei viziuni a căzut peste el. Și-a strîns tîmplele în mîini, rămînînd mult timp neliniÈ™tit È™i îngrijorat ÃŽn timp ce-È™i pregătea ceaiul, amintirea fiarei în flăcări devenea tot mai clară, mai puternică È™i mai de temut, încît în cele din urmă a dat cu ibricul de pămînt È™i a ieÈ™it în stradă. Era o zi cu mult soare È™i cu un cer absolut senin. Putea să fie orele unsprezece È™i, cum era o zi de sărbătoare, lumea trecea dintr-o parte într-alta, cu copiii de mînă ducîndu-È™i păpuÈ™ile îndrăgite, ori beau ceai în faÈ›a caselor È™i stăteau de vorbă. Barragân le-a scrutat feÈ›ele È™i a încercat să le desluÈ™ească discuÈ›iile. Dar nici chipurile, nici cuvintele nu-i spuneau nimic nou: erau cele din oricare altă zi de sărbătoare din La Boca. Stînd în picioare în acelaÈ™i colÈ› al străzilor Brandsen È™i Pedro de Mendoza, uÈ™or sprijinit de acelaÈ™i perete care-i servise de reazem spre dimineață, a privit către acelaÈ™i cer prăbuÈ™it pe vîrful catargelor. I s-a părut absolut o minciună să vadă un cer atît de senin, fără nici o umbră de nor, fără nimic neobiÈ™nuit, în timp ce lumea se plimba atît de nepăsătoare. S-a hotărît să se ducă pînă la cizmăria lui Nicola El, ca întotdeauna, chiar dacă era zi de sărbătoare, continua să lucreze. A stat cu el de vorbă cîteva minute. Despre ce? Despre nimic important, dar era limpede că Nicola nu observase nimic deosebit în noaptea aceea È™i nu se întîlnise cu nimeni care să-i fi spus că ar fi văzut ceva. Spre căderea serii, după ce vînduse ziarele pe care i le dădea Berlingieri, s-a îndreptat spre cafenea IgnoranÈ›a totală a celor din jurul lui făcea să-i crească groaza ceas de ceas. La bar se făceau pariuri pe meciul dintre Boca È™i Racing. El însă a rămas deoparte, cu păhăruÈ›ul de rachiu în față. AÈ™tepta sosirea nopÈ›ii cu o teamă pe care È™i-o ascundea cu multă grijă, dar care (curios lucru) se manifesta printr-un fel de mîncărime a pielii de pe tot trupul È™i prin răcirea mîinilor È™i picioarelor în plină zi de vară. A hoinărit dintr-o parte într-alta pînă tîrziu, apoi s-a reîntors în cafenea, unde a rămas pînă la ora închiderii: două după miezul nopÈ›ii. Atunci a străbătut acelaÈ™i traseu din noaptea anterioară, a traversat bulevardul Amiralul Brown, continuînd pe strada Brandsen pînă la docurile portului, privind tot timpul È™i foarte atent pe unde călca. Ajungînd la colÈ›ul străzii Brandsen cu Pedro de Mendoza, s-a sprijinit de perete, de acelaÈ™i perete È™i È™i-a închis ochii. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, mîncărimea pielii devenise insuportabilă, iar mîinile îi erau acoperite de o sudoare de gheață. ÃŽn cele din urmă s-a hotărî să-È™i ridice pleoapele È™i să privească în sus: da, era acolo, aruncînd flăcări pe nări, cu ochii însîngeraÈ›i, într-o atitudine de furie stăpînită È™i tocmai de aceea mai de temut: ca È™i cînd cineva ne-ar ameninÈ›a într-o liniÈ™te È™i o singurătate absolută, fără ca nimeni altcineva să poată observa pericolul. A închis iarăși ochii È™i s-a lăsat moale pe lîngă zid. A rămas astfel mult timp, pînă a reuÈ™it să-È™i adune puterile, s-a ridicat È™i s-a îndreptat spre cîrciumă, cu ochii aÈ›intiÈ›i în pămînt A doua zi ciudatul fenomen din ziua anterioară s-a repetat întocmai: toată lumea trecea pe străzi dintr-o parte într-alta ca È™i cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, aveau loc aceleaÈ™i discuÈ›ii (despre politică È™i fotbal), iar în barul lui Chichin se făceau aceleaÈ™i glume dintotdeauna Tăcut, Barragan îi privea pe oameni stupefiat, fără a mai îndrăzni să le spună ceea ce altădată le-ar fi spus oricum. Cînd s-a întors în camera sa, n-a uitat să privească iarăși, cu multă atenÈ›ie, spre cer. S-au scurs astfel cîteva zile È™i el se simÈ›ea din ce în ce mai trist È™i mai neajutorat, trăind cu senzaÈ›ia că săvîrÈ™eÈ™te un act ruÈ™inos de trădare È™i laÈ™itate. Pînă cînd, într-o noapte, intrînd în camera sa, a fost orbit de o lumină pe care o cunoÈ™tea foarte bine. ÃŽn mijlocul acelei lumini a văzut chipul lui Iisus Cristos privindu-l îndurerat È™i sever, aÈ™a cum se privesc copiii care-È›i sînt dragi, dar care au făcut un lucru reprobabil. După aceea a dispărut. Natalicio Barragan È™tia foarte bine ceea ce i se reproÈ™a Cu cincisprezece ani în urmă îi apăruse tot ca acum, iar el predica în stradă È™i în barul lui Chichîn. Atunci a prorocit vărsare de foc peste Buenos Aires È™i aproape toÈ›i glumeau cu el, spunîndu-i: „Hai, Loco, povesteÈ™te-ne ce È›i-a spus Iisus". Și el, cu păhăruÈ›ul de rachiu în mînă, le povestea Or să vină timpuri de sînge È™i de foc, le spunea, în timp ce-i ameninÈ›a cu degetul pe găliganii care-l împingeau È™i se prăpădeau de rîs, repetîndu-le că numai cu sînge È™i foc mai putea să fie purificată lumea. Și cînd, în după-amiaza aceea friguroasă din iunie 1955, moartea a căzut peste mii È™i mii de muncitori din Piaza de Mayo, însăși soÈ›ia lui Barragan murind sfîșiată de bombe, incendiile ridicîndu-È™i limbile de foc toată noaptea spre cerul de peste Buenos Aires, toÈ›i È™i-au adus aminte de Loco Barragan, cel care din ziua aceea lugubră n-a mai fost acelaÈ™i om extravagant, aiurit È™i binevoitor: a devenit tot mai tăcut, lumina ochilor lui părînd că păstrează o taină îngrozitoare, închizîndu-se în el însuÈ™i ca într-o peÈ™teră părăsită: ceva în adîncul sufletului său îi spunea că ceea ce se întîmplase nu însemna aproape nimic pe lîngă marile sfîșieri È™i marea tristeÈ›e care aveau să se prăbuÈ™ească într-o zi pe umerii oamenilor, pe umerii tuturor oamenilor. Astfel că în anii care s-au scurs după aceea, el a rămas tăcut, iar noii găligani, cei care altădată moÈ™teneau de la cei dinaintea lor obiceiul de a-È™i rîde de Barragan, acum, cînd îl vedeau intrînd în circiuma lui Chichîn, amuÈ›eau cu toÈ›ii. Dar el nu mai prorocea nimic. Devenise retras È™i ursuz. Acum însă, cînd i-a apărut dragonul acela, È™i-a dat seama că ziua nenorocirilor era aproape, iar el trebuia să-È™i facă datoria AÈ™a că Iisus Cristos È™tia ce-i spune cu chipul său trist È™i sever. Da, el era un păcătos, trăia din pomana altora, cerÈ™ind, ori din ziarele pe care i le dădea Berlingieri pentru a-È™i scoate un ban în plus. Era un rătăcitor È™i, pe deasupra, tăinuia ApariÈ›ia sa. ÃŽn ziua aceea, spre seară, după ce meditase ore în È™ir plim-bîndu-se printre danele portului, a intrat în circiumă, È™i-a cerut păhăruÈ›ul de rachiu È™i, cu el în mînă, s-a întors spre locul unde se aflau Loiacono, Berlingieri, crăcănatul de Olivari È™i È™chiopul Acuna, spunîndu-le: ― BăieÈ›i, azi-noapte mi-a apărut Iisus Cristos. Ei vorbeau despre un meci al echipei Racing. S-a făcut o tăcere ca de mormînt. Cei mai tineri au renunÈ›at să mai joace biliard, toÈ›i privindu-l cu mare îngrijorare. Barragan i-a observat îndelung, în timp ce tremura din tot trupul. După aceea a adăugat: ― Dar, mai înainte, întorcîndu-mă spre casă, în colÈ›ul străzii Brandsen cu Pedro de Mendoza am avut altă viziune. ToÈ›i au rămas cu privirile aÈ›intite asupra lui. Cu glas tremurat, Barragan le-a spus: ― Stătea pe cer, înspre port, ocupînd jumătate din tot cerul. Coada îi atîrna pînă la pămînt S-a oprit, încercînd un sentiment neclar, de teamă È™i ruÈ™ine. Apoi a continuat, aproape în È™oaptă: ― Un dragon colorat. Cu È™apte capete. Aruncînd flăcări pe nări. LiniÈ™tea era din ce în ce mai profundă. Natalicio Barragan a adăugat: ― Pentru că sfîrÈ™itul e aproape. Dragonul prevesteÈ™te sînge È™i nu va rămîne piatră pe piatră. Mai apoi, Dragonul va fi încătuÈ™at. UN ȘOARECE CU ARIPI Fără a È™ti ce trebuie să facă (pentru ce să strige? pentru ca lumea să vină È™i să-l omoare cu parii, scîrbită?), Sábato a observat cum picioarele lui se transformau în gheare de liliac. Nu simÈ›ea nici un fel de durere, nici măcar gîdilatul la care s-ar fi putut aÈ™tepta din cauza încreÈ›irii È™i uscării pielii, în schimb îl încerca o scîrbă fără margini, pe măsură ce această transformare înainta văzînd cu ochii: mai întîi tălpile picioarelor, apoi picioarele È™i, încet-încet, trupul. Scîrba a devenit insuportabilă în momentul în care i se formau aripile, poate unde erau numai din carne, fără nici un fel de pene sau fulgi. ÃŽn cele din urmă, capul. Pînă în clipa aceea urmărise întregul proces cu privirile È™i chiar dacă nu îndrăznise să-È™i pipăie cu mîinile încă omeneÈ™ti labele acelea, observase cu un fel de groază fascinantă ghearele acelea de È™oarece uriaÈ™ È™i pielea zbîrlită ca de bătrîn milenar. După aceea, aÈ™a cum am spus, ceea ce l-a impresionat cel mai mult a fost formarea aripilor enorme È™i cartilaginoase. Cînd însă procesul transformării a trecut la cap È™i a început să simtă cum i se alungea botul È™i cum îi creÈ™teau pe nas peri foarte lungi, groaza a ajuns la intensitatea maximă, imposibil de descris. Un timp a rămas paralizat în pat, unde îl surprinsese transformarea A încercat să se stăpînească È™i, analizînd totul, să-È™i facă un plan amănunÈ›it în acest plan intra hotărîrea de a rămîne calm È™i tăcut, pentru că, dacă ar fi È›ipat, lumea ar fi dat năvală înăuntru È™i l-ar fi ucis fără milă cu tot ce i-ar fi căzut în mîini. Mai exista, sigur, speranÈ›a vagă că oamenii È™i-ar fi putut da seama că această murdărie vie era el însuÈ™i, pentru că nu era logic să se fi instalat în locul lui în mod inexplicabil. ÃŽn capul lui de È™oarece ideile continuau să fiarbă. S-a ridicat È™i, aÈ™ezat pe marginea patului, a încercat să se liniÈ™tească, luînd lucrurile aÈ™a cum erau. Atunci a observat că labele lui nu ajungeau pînă la duÈ™umele. S-a gîndit că prin contracÈ›ia oaselor devenise mai scund, nu prea mult însă, ceea ce explica È™i încreÈ›irea pielii. A calculat că noua sa statură putea să atingă în jur de un metru È™i douăzeci. S-a ridicat de pe pat È™i s-a privit în oglindă. A rămas astfel un răstimp îndelungat, fără a se miÈ™ca. ÃŽÈ™i pierduse calmul È™i plîngea în tăcere în faÈ›a acelei grozăvii. Există oameni care au È™oareci în casă, fiziologi precum Houssay, care fac tot felul de experienÈ›e pe animalele acestea atît de scîrboase. El însă aparÈ›inuse celor ce simt o scîrbă de neînvins la simpla vedere a unui È™oarece. Ne putem imagina, prin urmare, ce scîrbă îl încerca acum contemplînd È™obolanul acela de un metru È™i douăzeci, cu imensele sale aripi cartilaginoase È™i cu pielea aceea repulsivă, zbîrcită, de animal monstruos. Iar el înlăuntru! Privirea a început să-i slăbească È™i atunci a avut brusc convingerea că această slăbire a vederii nu era un fenomen trecător, ca urmare a emoÈ›iei care-l încerca, ci că procesul avea să avanseze treptat, pînă la orbirea totală. Și aÈ™a s-a È™i întîmplat: în cîteva secunde, deÈ™i aceste secunde i s-au părut secole de catastrofe È™i coÈ™maruri, ochii lui s-au umplut de o noapte absolută. ÃŽÈ™i simÈ›ea inima bătînd tumultuos È™i pielea tremurînd de frig. A rămas paralizat. Apoi, încet-încet, înaintînd pe pipăite, s-a apropiat de pat È™i s-a culcat pe o parte. A rămas astfel mult, foarte mult timp. Pînă cînd, pe neaÈ™teptate, nemaiputîndu-se stăpîni, uitîndu-È™i de planul făcut È™i de prevederile cele mai rezonabile, s-a trezit aruncînd spre cer un imens È™i înfricoșător strigăt de ajutor. Un strigăt însă care nu mai era cel al unui om, ci un strident È™i dezgustător È›ipăt de uriaÈ™ È™obolan înaripat Cum era de aÈ™teptat, lumea È™i-a făcut apariÈ›ia. Dar nu È™i-a manifestat nici un fel de surpriză. L-au întrebat ce se întîmplase, dacă se simÈ›ea rău È™i dacă nu vroia o ceaÈ™că de ceai. Era clar, nu-È™i dăduseră seama de transformarea care avusese loc. Ne le-a spus nimic, n-a scos nici un cuvînt, gîndindu-se că l-ar fi luat drept nebun. S-a hotărît să încerce să trăiască oricum, păstrîndu-È™i taina, chiar È™i în condiÈ›ia aceea atît de îngrozitoare. Pentru că astfel este dorinÈ›a de a trăi: nesecată È™i fără condiÈ›ii. GEORGINA ȘI MOARTEA, două cuvinte pe care Bruno n-a vrut să le gîndească niciodată împreună, ca È™i cînd prin această nevinovată magie ar fi fost posibil să paralizeze scurgerea timpului, magie către care se înclina tot mai mult, o dată cu trecerea anilor, aÈ™a cum rafalele reci ale vîntului din august smulg frunzele ruginite, ducînd departe ceea ce el ar fi vrut să păstreze pentru totdeauna. A rătăcit fără nici o È›intă precisă, trezindu-se înaintînd pe Rio Cuatro, pînă cînd a întrezărit Balconul roÈ™ietic deschis spre cerul cenuÈ™iu de toamnă: nu era numai melancolic, ci la fel de lugubru È™i enigmatic ca Alejandra È™i Fernando. Casa familiei Olmos l-a făcut să-È™i aducă aminte de acest ciudat domn Valdemar, oprit pe pragul morÈ›ii de hipnotizator, aÈ™teptînd astfel, cu viscerele sale È™i mii de viermi în aÈ™teptare, pînă în clipa cînd o È™oaptă de aproape-cadavru, din cadrul uÈ™ii sinistre, l-a rugat, disperat, pentru Dumnezeu, terminaÈ›i odată. Și atunci cînd magicianul rupe vraja, corpul se prăbuÈ™eÈ™te în moarte È™i putrefacÈ›ie instantanee, miriade de viermi aruncîndu-se asupra lui ca o armată de monÈ™tri infinitezimali, turbaÈ›i de foame È™i dorință. CoÈ™urile uriaÈ™e È™i podul arcuit peste Riachuelo contrastau puternic alături de locuinÈ›a aceea din alte timpuri, realitatea implacabilă înfruntîndu-se cu fantasmele încă neclare. Dar dacă aceasta era realitatea, ce însemna această leproasă clădire în ruină? Și, mai ales, ce însemna el însuÈ™i, din moment ce sufletul i se înmuia contemplînd petele de lepră de pe zidurile acelea roÈ™ietice, pline cu muÈ™chi? Un fiu, un nepot, un stră-stră-nepot de marinari aspri È™i războinici neîmblînziÈ›i ori tot o fantasmă precum don Pancho Olmos sau acel Bebe cu clarinetul lui nesăbuit ori precum Escolâstica ducînd pe umeri capul străbunului ei? De ce, dacă nu astfel stăteau lucrurile, îl îndurera într-atîta sfirÈ™itul acelei clădiri sumbre È™i a ceÈ›oÈ™ilor ei locuitori? De ce în această toamnă din Buenos Aires simÈ›ea că È™i pentru el se apropie un timp cu străzi dezolante È™i frunze galbene? Acum își vedea întreaga existență ca pe o călătorie năvalnică spre neant Da, Saint-Exupery. Il îmbărbătase pe Martin, pe atîți alÈ›i neajutoraÈ›i pierduÈ›i în haos È™i întuneric. Dar pentru el ce făcuse? TATÃL LUI, TATÃL LUI ÃŽncă o dată, cine mai È™tie a cîta oară, încă, avea să se mai înfîmple la fel. „Nicolâs, moare tata". Dar el È™tia că nu-i vorba de Nicolâs, ci de fraÈ›ii tăi, de acord cu sistemul acela de fier unde cel mai mic trebuia să se supună fără a crîcni celui mai în vîrstă. Astfel că, ierarhic È™i economic, Nicolas însemna Nicolas ― Sebastian ― Juancho ― Felipe ― Bartolome ― Lelio. Precum È™i mustrarea tacită vroind să spună trebuia să afli, să te căutăm departe, întotdeauna străin de casa È™i destinul nostru, È™tiind că tata nu s-a împăcat niciodată cu gîndul acesta È™i că acum aÈ™teaptă să te întorci pînă nu va fi prea tîrziu. Chiar dacă nici în telegramă È™i în nici o discuÈ›ie nimeni nu avea să rostească un cuvînt care să aibă vreo legătură cu acest sentiment, conform legii care impunea tăinuirea celor mai profunde emoÈ›ii. Astfel că atunci cînd intrau în contact cu alÈ›i oameni, obiÈ™nuiÈ›i cu norme mai puÈ›in aspre, li se păreau foarte superficiali în trăirile lor, căci nu-È™i exprimau în mod deschis decît emoÈ›iile legate de fapte fără prea mare importanÈ›i în felul acesta, își puteau exprima mîhnirea, însoÈ›ind-o cu lungi comentarii, pentru căderea grindinei sau năvala lăcustelor care distruseseră recolta unui prieten, dar li se părea de prost gust să-È™i exprime acelaÈ™i sentiment dacă acestui prieten i-ar fi murit un copil. SituaÈ›ie în care bătrînul Bassan, cu faÈ›a lui împietrită, obiÈ™nuia să spună simplu „aÈ™a-i soarta". Cuvinte pe care nu le-a auzit rostite niciodată cînd era vorba de pierderea recoltei, ca È™i cînd aceste uriaÈ™e È™i înfricoșătoare puteri care acÈ›ionează sub numele generic de „soartă" nu trebuiau invocate în zadar sau cînd se produceau întîmplări de mai mică importanță. DOUÃZECI ȘI CINCI DE ANI MAI TÃŽRZIU, OAMENII, LUCRURILE, toate erau la fel È™i totul era deosebit Pentru că pe aceeaÈ™i modestă cale ferată se scurgeau aceleaÈ™i vagoane, în aceeaÈ™i direcÈ›ie, printre aceleaÈ™i clădiri avînd aceeaÈ™i culoare. Un pic mai veÈ™tedă, iar în unele locuri căzută de tot Dar nu atît de îmbătrînită precum oamenii care trăiseră È™i suferiseră în acelaÈ™i interval de timp. Pentru că, se gîndea el, oamenii se macină mai mult decît lucrurile È™i dispar mult mai repede. Astfel că un modest scaun vienez supravieÈ›uieÈ™te aruncat în podul casei, evocînd moartea celei care-l folosise cîndva. Evocare de un patetism stupid Pentru că un fleac, orice tîmpenie de obiect care asistase la desfășurarea unei mari iubiri, vibrînd intens sub strălucirea pe care pasiunea o conferă simplelor obiecte ce se află în preajmă, iar după aceea, cu îndărătnicia lucrurilor care supravieÈ›uiesc, se întoarce la nesemnificaÈ›ia ce îi e proprie: opac È™i stupid, asemeni scenografiei dintr-o piesă de teatru atunci cînd peste vraja È™i flacăra acesteia s-a tras cortina. Da, vagoanele acelea erau cele dintotdeauna, dar oamenii se schimbaseră ori nu mai trăiau. Și, mai ales, eu sînt altul. Multe È™i mari catastrofe înmormîntase în sufletul său un oraÈ™ peste altul, precum pămîntul È™i incendiile sau jefuirea noilor troieni. Și chiar dacă cei care locuiau peste vechile ruini ale Troiei păreau să trăiască precum toÈ›i ceilalÈ›i, sub ei se auzeau glasuri stinse, ori se găseau resturi de oase È™i dărîmături din palate mîndre, foÈ™nete sau legende despre pasiuni stinse de mult Pe măsură ce se îndepărta de Buenos Aires, staÈ›iile de cale ferată păreau să se asemene arhetipului de gară din pampă, precum succesivele schiÈ›e ale unui pictor care caută obsesia ce zace în adîncul lui: un magazin cu pereÈ›i din cărămidă roÈ™ie, la marginea unui drum de pămînt; cîțiva țărani în pantaloni bufanÈ›i È™i pălării negre cu boruri largi, scobindu-se gînditori între dinÈ›i cu cîte o surcică uscată; cîte un cărucior, caii legaÈ›i la stănogul unui magazin universal, È™oproane acoperite cu tablă de zinc, o caleaÈ™ca ruinată cu capotă din pînză neagră, apoi ajutorul de È™ef de staÈ›ie în cămașă cu mînecă scurtă, cu mîna dreaptă pe funia clopotului de semnal. Pînă cînd, în sfîrÈ™it, a apărut gara Santa Ana È™i atunci copilăria lui a irupt brusc, cu toată puterea, pentru că locul acela aparÈ›inea fermei Santa Brigida, deci era locul familiei Olmos, ceea ce însemna, în primul rînd, Georgina, în spatele majordomului albinos, cel care rîdea din te miri ce, spunînd mereu ce chestie, nu?, lovind scaunul trăsurii cu palma È™i legănîndu-È™i capul fără nici un fir de păr dintr-o parte într-alta, om fără nimic deosebit pentru el, dar rămas pentru totdeauna în memorie pentru că în spatele lui a văzut-o pentru prima dată pe Georgina, sfioasă È™i firavă, cu părul aproape roÈ™u. Da, locurile acestea erau legate de oamenii care avuseseră cea mai puternică înrîurire asupra vieÈ›ii lui. Chiar dacă acum din Santa Brigida nu mai rămăseseră decît niÈ™te resturi, iar cele È™ase sute de hectare, la cît se redusese ferma pe vremea copilăriei lui, nu mai erau ale familiei Olmos, nici ale familiei Bardos, ci aparÈ›ineau unor oameni indiferenÈ›i la destinul acelor fiinÈ›e dragi lui, uitate acum, ori intrate în anonimat Pentru că întinsurile acestea în care indienii o omorîseră pe micuÈ›a Brigida, pampele acestea străbătute odinioară de călăreÈ›ii de sub comanda căpitanului Olmos, pămîntul acesta de unde plecaseră pentru a nu se mai întoarce niciodată, împreună cu copiii lor, Celedonio È™i Panchito, pentru a-l urma pe Lavalle erau la fel de străine de sîngele È™i destinul lui precum străzile din Buenos Aires care, uneori, poartă numele neamului său, dar sînt străbătute de oameni nepăsători È™i grăbiÈ›i, veniÈ›i din toate părÈ›ile lumii pentru a face avere, persoane care, în multe cazuri, considerau viaÈ›a lor de aici ca pe o È™edere trecătoare într-un biet hotel. Acum trenul începea să coboare, descriind o curbă către apus, iar el È™tia că, după ce va lăsa în urmă pădurea Santa Ana, turla bisericii va apărea brusc înaintea ochilor È™i puÈ›in după aceea zidurile morii: silozurile morii lui Bassăn È™i, o dată cu aceasta, casa È™i copilăria lui. ÃŽn cele din urmă, cînd a ajuns în Căpitan Olmos, identic sie însuÈ™i, a simÈ›it că în toÈ›i aceÈ™ti ani nenumăraÈ›i trăise într-un fel de iluzie, într-o fantasmagorie zadarnică, fără consistență È™i greutate; întîmplările la care credea că asistase se spulberau, aÈ™a cum visele, trezindu-te, își pierd puterea È™i viaÈ›a, transformîndu-se în frînturi nesigure dintr-o închipuire din ce în ce mai ireală. SenzaÈ›ia aceasta îl făcea să creadă că singurul lucru adevărat È™i real din viaÈ›a lui era copilăria, dacă adevărat È™i real este ceea ce rămîne identic cu sine însuÈ™i: un fragment de eternitate. Dar, aÈ™a cum, trezindu-ne din somn, viaÈ›a cotidiană se contaminează de infamii È™i nu mai sîntem aceiaÈ™i care eram mai înainte, întoarcerea de acum îi vorbea despre o copilărie viciată È™i tristă din cauza suferinÈ›elor prin care trecuse. Și aceasta, deÈ™i copilăria însemna eternitatea, îl împiedica s-o vadă aÈ™a cum trebuia să fie văzută: limpede È™i cristalina. Căci o vedea ca printr-un geam murdar, neclară È™i fără lumină; ca È™i cum, apropiindu-se de o fereastră prin care ne este dat să vedem cîteva clipe eternitatea noastră, am descoperi că geamurile acesteia au îndurat suferinÈ›a anilor, acoperindu-se cu furtuni È™i rafale de grindină, cu noroi È™i pînza de păianjen a vieÈ›ii noastre. Ca È™i cînd ar fi privit din întuneric locuri luminate, a văzut È™i a recunoscut chipuri care nu l-au recunoscut pe el: Irineo Diaz, cu aceeaÈ™i, acum decolorată È™i îmbătrînită, trăsură cu acoperiÈ™ din pînză neagră; Bengoa, hamalul, aÈ™teptînd ca întotdeauna sosirea trenului È™i, în cele din urmă, aÈ™ezat ca un idol, bătrînul Medina, bătrîn de pe cînd el era un copil, stînd, i se părea lui, în aceeaÈ™i poziÈ›ie în care îl văzuse ultima oară, acum treizeci È™i cinci de ani: gînditor È™i neînfricat, ca toÈ›i indienii, care după o anume vîrstă rămîn neschimbaÈ›i, ca È™i cînd timpul nu ar mai curge prin ei, ci numai pe alături, iar ei îl privesc cum trece, fumînd aceeaÈ™i È›igară acră, hieratici È™i misterioÈ™i ca idolii americani, îl privesc ca pe un rîu care duce cu el lucruri absolut pieritoare. ― Nu mă recunoaÈ™teÈ›i? Bătrînul È™i-a ridicat privirile fără nici o grabă. AdînciÈ›i între oasele pergamentoase ale măștii lui de pămînt, Bruno a simÈ›it cum ochii aceia mici îl cercetau calm, cu minuÈ›iozitate. ObiÈ™nuit să privească universul cu multă atenÈ›ie, fără nici un alt scop decît pentru a-l observa È™i a păstra pentru el însuÈ™i configuraÈ›ia precisă (cu un fel de subtilă È™i ironică muÈ›enie), Medina aparÈ›inea aceleiaÈ™i rase de baqueanos care puteau să deosebească în nesfîrÈ™itul pampei urma unui cal dintre alte mii de urme, capabili să orienteze o armată întreagă numai după mirosul aproape imperceptibil al unei buruieni. ÃŽl privea cu o neîncredere È™ireată, abia descifrabilă prin anumite riduri din colÈ›ul ochilor. Și precum atunci cînd se È™terge un portret în creion È™i rămîn numai liniile esenÈ›iale, cele care au fost lucrate mai mult È™i mai apăsat, liniile feÈ›ei lui Bruno copil începeau să se lămurească. Astfel că, stră-bătînd cei treizeci È™i cinci de ani de absență, de ploi È™i morÈ›i, de vînturi sudice È™i întîmplări, o sentință sobră dar implacabilă a țîșnit din misterioasele profunzimi ale memoriei lui Medina, cel care È™i-a sfîrÈ™it examinarea chipului aceluia abia miÈ™cîndu-È™i buzele, în timp ce faÈ›a îi rămînea împietrită, fără a trăda nici cea mai mică emoÈ›ie, dacă aceasta ar fi existat într-adevăr în inima acelui om: ― Tu eÈ™ti Bruno Bassan. După cele patru cuvinte, Medina s-a închis iarăși în muÈ›enia lui, impasibil la întîmplările din lume, străin faÈ›a de violenta È™i aproape înfricoșătoarea comoÈ›ie a acelei fiinÈ›e care lăsase în urmă copilul pentru a deveni bărbat în puterea vîrsteL Bruno a străbătut străzile prăfoase, piaÈ›a cu palmierii È™i paradisurile. ei, apropiindu-se de zidurile morii È™i distingînd din ce în ce mai puternic zgomotul izocron al maÈ™inilor. Un simbol atroce: mersul indiferent al lucrurilor, în timp ce în mijlocul lor agonizează omul care le-a născocit cu dragoste È™i speranță. MOARTEA LUI MARCO BASSAN ― Acum doarme, i-a explicat Juancho. ÃŽn penumbra apăsătoare a camerei a auzit pentru prima dată scîncetul acela surd È™i respiraÈ›ia agitată, întretăiată. Cînd s-a obiÈ™nuit cu întunericul, a zărit ceea ce mai rămăsese: o grămadă de oase într-o pungă de carne dureroasă È™i putredă. ― Da Mirosul se simte de la intrare. Dar te obiÈ™nuieÈ™ti. Bruno È™i-a privit fratele. Pe cînd el era un copil, acesta fusese idolul lui: cu pălăria lui cu boruri largi È™i umerii laÈ›i È™i vînjoÈ™i, pe iapa aceea sură cu coadă lungă. Iar mai apoi, cînd a plecat de acasă, tatăl i-a spus: „N-o să mai intre în casa asta niciodată". Pentru ca acum, parcă pentru a demonstra netemeinicia unor astfel de cuvinte în faÈ›a neamului È™i a sîngelui, Juancho nu numai că se întorsese, ci era chiar cel care îl îngrijea pe tatăl lor, zi È™i noapte. ― Apă, Juancho, a murmurat bătrînul, trezindu-se din somnul acela cu medicamente, cel care trebuie că se deosebea de somnul lui de odinioară, ca o mlaÈ™tină plină cu duhoare È™i fiare față de o lagună peste care bat înfiorate aripile păsărilor. Ridicîndu-l uÈ™or cu mîna stîngă pe după umeri, i-a dat o linguriță de apă, ca unui copil. ― A venit Bruno. ― Ha, cum? a îngînat cu limba lui scămoÈ™ată. ― Bruno. S-a întors Bruno. ― Ha, cum? Privea înainte, cu tot chipul, ca un orb. Juancho a dat puÈ›in perdelele la o parte. Atunci Bruno a văzut mult mai clar ceea ce mai trăia din omul acela puternic È™i plin de energie. Din ochii lui adînciÈ›i în orbite ca două bile de sticlă verzuie, aproape opacă, a țîșnit o lumină firavă, ca o flăcăruie ce se ridică pe neaÈ™teptate cînd sufli peste jeratecul aproape stins. ― Bruno! a È™optit el. Bruno s-a apropiat È™i, aplecîndu-se peste el, a încercat să-l îmbrățiÈ™eze, în timp ce mirosul devenea de nesuportat Bătrînul a articulat ca un beÈ›iv: ― Vezi, Bruno. Am ajuns o ruină. A fost o bătălie de multe zile, dusă cu aceeaÈ™i energie cu care înfruntase toate greutățile. A muri însemna a se da învins, iar el nu se recunoscuse învins niciodată. Bruno își spunea că era făcut din acelaÈ™i aluat cu veneÈ›ienii care își ridicaseră oraÈ™ul luptînd cu apa È™i ciuma, cu piraÈ›ii È™i foamea încă mai avea profilul auster al lui Iacopo Soranzo pictat de Tintoretto. Se întreba dacă nu ar fi fost un gest de laÈ™itate È™i meschinărie din partea lui dacă ar fi ieÈ™it, să-È™i uite de toate, să bată străzile, în loc să rămînă, precum Juancho, lîngă durerea tatălui lor. Crîmpeie de gînd care refuzau să se întregească îi spuneau că nu făcea nimic rău dacă încerca să-È™i uite de această scîrbă. Imediat însă, ca o străfulgerare, apăreau alte crîmpeie de gînd care-i spuneau că, deÈ™i tatăl lui n-ar fi suferit mai mult sau mai puÈ›in, înde-partîndu-se de conÈ™tiinÈ›a È™i memoria lui, tot era vorba de un fel de trădare. Și astfel, ruÈ™inat, se întorcea acasă pentru cîteva clipe, plătind o cotă meschină de solidaritate cu Juancho, cel care rămînea nemiÈ™cat pe scaunul său, atent la fiecare zgomot, ajutîndu-l È™i ascultîndu-i lungile vaiete È™i nesfîrÈ™itele deliruri. ― Juancho ― se auzea deodată. Mi-au dat foc la pat! Și încercînd să se ridice, arăta flăcările: aici, lîngă picioare. Fiul se ridica de pe scaun cu repeziciune È™i stingea focul cu gesturi repetate, exagerînd precum într-o pantomimă cînd trebuie să te faci înÈ›eles fără cuvinte. Pentru cîtva timp bătrînul se liniÈ™tea După aceea, patul se rupea în două È™i trebuia reparat. Juancho aducea scînduri, lua fierăstrăul, îngenunchea pe duÈ™umele lîngă bolnav È™i se făcea că taie È™i bate cuie. Pentru ca mai apoi, cînd tatăl său se îndepărta de capul patului, înfricoÈ™at, arătîndu-i cu degetul pe oamenii care îl acuzau spunîndu-i că era un laÈ™ È™i un ticălos, să se ridice din nou de pe scaun È™i să-i împingă pe intruÈ™ii aceia afară din cameră, cu mîinile È™i picioarele, adresîndu-le cuvinte aspre. ― Juancho, È™optea bătrînul pe neaÈ™teptate, ca È™i cînd ar fi vrut să-i spună un mare secret Fiul se apropia de el È™i-È™i punea urechea la buzele lui, înecîndu-se din cauza mirosului putred. ― Au intrat hoÈ›ii, murmura el. S-au deghizat, prefăcîndu-se în È™oareci È™i acum s-au ascuns în dulapul cu haine. Șeful lor e Gavina. Þi-l aduci aminte? Cel care a fost comisar cînd cu conservatorii. Un hoÈ›, un neruÈ™inat Crede că nu l-am recunoscut dacă s-a transformat în È™obolaa Prin faÈ›a ochilor lui continuau să defileze chipuri vechi, cunoscuÈ›ii de odinioară. Deformată în mod monstruos de deliruri È™i morfină, memoria lui devenise tăioasă È™i grotescă. ― Vai, don Juan! Cine ar fi crezut că vei sfîrÈ™ica zilier? Cu averea pe care ai È™tiut să È›i-o faci! I-l arăta, clătinîndu-È™i capul, surîzînd ca È™i cînd nu ar fi vrut să creadă, cu o anume deziluzie ironică. Fiul său îl căuta cu privirile. ― Acolo, își È›esală calul. ― A, da, comenta Juancho. Ia să-l păcălim noi. ― ÃŽÈ›i dai seama? Don Juan Audiffred. Cine ar fi putut crede! Comenta întîmplarea la modul cel mai firesc cu putință, o bună bucată de timp, căci pe de-o parte vedea moÈ™tri sau fantasme È™i îndată după aceea se comporta cu luciditate, conversînd cu oameni morÈ›i acum douăzeci de ani cu aceeaÈ™i naturaleÈ›e cu care mai apoi spunea că i s-a uscat gîtul È™i i-ar cădea bine un pahar cu apă. Cînd Bruno se întorcea din stradă, fratele lui îi povestea rîzînd întîmplările petrecute cu tatăl lor, cu acest amestec de duioÈ™ie È™i condescendență cu care tatăl povesteÈ™te năzbîtiile copilaÈ™ului Dar chiar atunci reîncepea delirul È™i Juancho se întorcea È™i el la magica lui pantomimă, timp în care Bruno se strecura în vestibul, unde ceilalÈ›i fraÈ›i discutau despre recoltă, vînzări de pămînt ori animale. Bruno îi asculta È™i, încercînd să intre în vorbă, își amintea că pe cînd era copil îl puneau să afle greutatea grîului folosind balanÈ›a pentru densități. FraÈ›ii îl priveau în tăcere. Iar el menÈ›iona nume: Favorito, Barletta . FraÈ›ii îl contraziceau categoric: aceÈ™tia, de cel puÈ›in douăzeci de ani, nu mai erau în viață. Unul dintre ei își stingea È›igara È™i intra în dormitorul tatălui, achitîndu-È™i cota de datorie sufletească, pentru a se întoarce tăcut È™i întunecat ― Și don Sierra? Care? IÈ™i amintea. Cei mai în vîrstă își exercitau monopolul asupra unor amintiri È™i nu acceptau sa-l împartă oricum cu cei mai mici, mai ales cu Bruno. Dar cum să nu, sigur că È™i-l amintea: gras È™i cu burtă, cu niÈ™te urechi enorme peste care fluturau pletele lungi È™i albe. Nu era de-ajuns. Se priveau între ei, sfătuindu-se pe tăcute, È™i Nicolâs, aÈ›intindu-l cu privirile ca un profesor pe elevul care-È™i susÈ›ine examenul de teză, îi cerea să spună care era nota particulară cea mai caracteristică a lui don Sierra. Da, întăreau ceilalÈ›i. Bruno se sforÈ›a să-È™i aducă aminte. FraÈ›ii îl priveau cu È™iretenia specifică oamenilor de la È›ară. Caracteristica esenÈ›ială a lui don Sierra, nimic mai mult, e ceea ce-i cereau să le spună. Tăcerea devenea tot mai apăsătoare, în timp ce Bruno își chinuia memoria cu disperare. Ceasul cu trei capace? Nu, domnule. ÃŽl vedea foarte bine sosind în È™areta sa, coborînd cu biciul în mînă, cu un chimir uriaÈ™ în jurul burÈ›ii enorme, numai în maiou, transpirat È™i congestionat, cu pălăria neagră dată peste ceafă, cu sandalele brodate murdare de balegă. Se recunoÈ™tea învins? Nu-È™i amintea Dacă nu era ceasul cu trei capace, nu È™tia ― Ceasul cu trei capace! îngînau ei cu dispreÈ›. ― Și? insista Bruno, avînd impresia că-i întinseseră o cursă. Ce È™i? Caracteristica aceasta esenÈ›ială FraÈ›ii cei mari se priveau iarăși: una din regulile jocului era cea de a-l lăsa pe cel examinat ros de îndoială. Bruno îi stima pe voinicii aceia cu umeri laÈ›i È™i păr argintiu, aÈ™teptînd verdictul fără să-È™i dea seama de un astfel de joc. Cu gravitate, fratele cel mare enunÈ›a informaÈ›ia: să-l înÈ™ele pe englezul O'Donnell. ― Să-l înÈ™ele pe englezul O'Donnell? Bruno È™i-a exagerat uimirea pentru a nu se da bătut întru totul, ca È™i cum, în cazul în care această înÈ™elare ar fi existat, nu putea fi atît de importantă încît să fie ridicată la rang de caracteristică. Cel puÈ›in în cadrul familiei Bassân. Nicolâs își privea fraÈ›ii pe sub sprîncene: È™i-l putea închipui cineva pe bătrînul Sierra fără a-l minÈ›i pe englezul O'Donnell? Niciodată, întăreau aceÈ™tia. ― FaceÈ›i o glumă proastă, a spus Bruno, încercînd să descopere în privirile lor sclipirea răutății. Nicolas s-a întors către Marco, cel mai mic (patruzeci È™i cinci de ani) È™i i-a poruncit: ― Tata doarme. Să vină Juancho. ― Un moment, l-a oprit Bruno, bănuind ceva. L-a însoÈ›it pe Marco, temîndu-se că l-ar fi pus la curent pe Juancho cu cele din vestibul. Juancho însă era frînt de oboseala atîtor zile È™i nopÈ›i de nesomn È™i durere. ― Tu nu ai auzit nimic, i-a explicat Nicolâs. Spune-i ăstuia care era principala caracteristică a lui don Sierra. ― Să-i spună minciuni englezului O'Donnell. Marco s-a întors în vestibul: ― S-a trezit, vrea apă. A ieÈ™it È™i Juancho, iar realitatea care se retrăsese pe tăcute sub dulcea aducere aminte, precum dulcele interval în care soldatul, în timpul luptei, citeÈ™te scrisoarea abia venită È™i deschide pachetul cu lucruÈ™oare dragi, a năvălit cu toată cruzimea. Au tăcut È™i au continuat să tragă din È›igări. Se auzeau vaiete. Nicolas privea pe fereastră, gînditor. La ce se gîndea? Bruno a ieÈ™it în stradă. Totul, absolut totul, începînd cu numele aÈ™ezării, era legat de fiinÈ›e care contaseră atît de mult în viaÈ›a lui: Ana Măria Olmos, fiul ei Fernando, apoi Georgina Și, deÈ™i dorea atît de mult să se îndrepte spre bătrîna casă căreia i se datora înfiinÈ›area aÈ™ezării, ceva neclar îl împiedica s-o facă, astfel că nu îndrăznea decît să-i dea ocol de la distanță. Străbătînd uliÈ›ele pline de praf, numele peste care da îi trezeau amintirile: prăvălia lui Salomon, panto-făria lui Libonatti, palatul doctorului Figueroa, Societatea de Ajutor Mutual a Maiestății Sale Vittorio Emmanuele. Numai că pentru Bruno amintirile din copilărie mi avuseseră niciodată legătură între ele, astfel că i se păreau niÈ™te fapte ireale. Pentru că el concepea realitatea ca pe ceva curgător È™i viu, ca pe o intrigă palpitantă, în timp ce amintirile acestea îi apăreau dezarticulate, statice, valoroase numai prin ele însele, fiecare ca o insulă ciudată È™i solitară, cu acelaÈ™i fel de irealitate proprie fotografiilor, această lume de fiinÈ›e pietrificate în care există întotdeauna un copil È›inut de mînă de o mamă care nu mai există (pămînt È™i pulbere), în timp ce copilul nu este, aproape niciodată, medicul faimos ori eroul pe care È™i-l imaginase mama, ci un funcÈ›ionar neînsemnat care, învîrtind hîrtiile, descoperă fotografia È™i o contemplă cu ochii înlăcrimaÈ›i Astfel că ori de cîte ori încercase să reconstruiască părÈ›ile cele mai îndepărtate în timp din viaÈ›a lui, totul îi apărea ceÈ›os È™i abia dacă rămîneau în lumină, ici-colo, episoade sau chipuri care uneori nu erau nici măcar atît de extraordinare încît să-È™i justifice dăinuirea. Pentru că altfel n-avea cum să-È™i explice faptul că își amintea cu toată intensitatea, de exemplu, sosirea acelui uriaÈ™ motor pentru moară. Cu „toată intensitatea". Nu era chiar aÈ™a, căci, cînd încerca să-È™i precizeze prin cuvinte scena aceea, totul devenea mai puÈ›in clar, amănuntele dispăreau, momentul respectiv pierzîndu-È™i consistenÈ›a presupusă. Nu, nu È™tia totul, nu putea să dea detalii: întîmplarea aceea se evapora ca un vis imediat ce te trezeÈ™ti din somn. Și îi era imposibil să-È™i forÈ›eze aducerea aminte dacă nu găsea cheia, cuvîntul magic, amintirile fiind ca niÈ™te prinÈ›ese care-È™i dorm somnul lung È™i nu se trezesc decît în clipa cînd li se È™opteÈ™te la ureche cuvîntul tainic. Acolo, jos, în adîn-curi, dormeau fericiri È™i tristeÈ›i È™i, pe negîndite, era de-ajuns un cîntec sau un miros anume pentru ca vraja să se destrame, lăsînd să țîșnească din acel cimitir al somnului fantasma neaÈ™teptată. Ce melodie, ce crîmpei de melodie auzise în după-amiaza aceea de singurătate în grădina Luxemburg? Cîntecul venea de foarte departe, dintr-o lume care nu mai exista È™i dintr-o dată s-a văzut în Căpitan Olmos, într-o noapte de vară, sub lumina unuia din felinarele acelea mari cu arc voltaic. Cine era în preajmă? Nu l-a văzut decît pe Fernando tăind picioarele dinapoi ale unei broaÈ™te, iar după aceea efortul grotesc al acesteia de a înainta peste țărînă folosindu-se numai de picioarele din față. Dar È™i în cazul acesta era vorba de o fantasmă neclară, fără carne È™i oase, un Fernando fără greutate, lipsit de ochii lui adevăraÈ›i È™i de buzele groase, mai mult o idee: ceva groaznic, o scîrboÈ™enie. Și monstrul acesta răsărise dintr-un È›inut al umbrelor pentru a mutila o broască datorită unui cîntec. Și cît de ciudat era faptul că sadicul acela, cîntecul È™i broasca mutilată supravieÈ›uiseră împreună, aveau să rămînă pentru totdeauna uniÈ›i, în afara timpului, într-un ungher întunecat din sufletul lui. Nu, nu putea să-È™i amintească nici în mod logic, nici în ordine copilăria lui. ReminiscenÈ›ele acelea izvorau la întîmplare dintr-un adînc nebulos È™i neutru, fără a reuÈ™i să stabilească legăturile temporale dintre ele. Căci, dintre fragmentele acestea care apăreau ca niÈ™te insuliÈ›e deasupra unui ocean indiferent, îi era cu neputință să precizeze cine pe cine preceda, timpul dintre ele neavînd nici o semnificaÈ›ie, pentru că nu erau unite de viață È™i moarte, de ploi È™i de prieteni, de nefericiri È™i iubiri. Astfel că sosirea acelui uriaÈ™ motor pentru moară putea să se fi petrecut foarte bine atît înaintea, cît È™i în urma mutilării broaÈ™tei, între un moment È™i celălalt întinzîndu-se oceanul cenuÈ™iu, fără început È™i fără sfîrÈ™it, fără o cauzalitate a lucrurilor care se scufundaseră ÃŽntr-o uitare eternă. ÃŽntre timp, Juancho a trebuit să cedeze în lupta aceea atît de inegală, a suferit un atac ciudat, începînd să È›ipe È™i să tremure, È™i au fost nevoiÈ›i să-i facă o injecÈ›ie pentru a-l adormi. Bătrînul a observat imediat lipsa lui È™i, din adîncurile în care se zbătea, È™i-a închipuit că îl duseseră la Pergamino, iar aici îl uciseseră din răzbunare. Iar ei îi ascundeau adevărul. De ce i-l ascundeau? Poftim? De ce? a murmurat, izbucnind în plîns, deÈ™i fără lacrimi, pentru că în trupul lui nu mai era apă, dar din zgomotele pe care le făcea È™i din convulsia trupului se putea deduce că era plîns ceea ce producea acel aproape-cadavru: un plîns uscat, subÈ›ire, un fel de aproape-cadavru de plîns. Unde era Juancho? Poftim? Unde era? în Pergamino, a mai È™optit de cîteva ori, înainte de a intra într-o criză pe care toÈ›i au considerat-o drept cea de pe urmă: respira ca È™i cînd cineva l-ar fi înecat, se agita cu furie È™i neputință, iar din gura lui țîșneau gemete È™i frînturi de cuvinte, ca niÈ™te gloanÈ›e reci. ÃŽÈ™i arunca pătura de pe el, urla Pînă cînd, pe neaÈ™teptate, faÈ›a lui a devenit rigidă È™i au fost nevoiÈ›i să-l lege pentru a nu se arunca jos din pat După aceea, din gura lui, ca dintr-o gaură care serveÈ™te de intrare într-un puÈ› adînc, întunecat È™i rău mirositor, au țîșnit acuzaÈ›iile împotriva duÈ™manilor care îi uciseseră copilul. Iar după aceea, a căzut ca È™i cînd s-ar fi prăbuÈ™it în el însuÈ™i, rămînînd nemiÈ™cat, absolut inert ToÈ›i copiii lui s-au privit în tăcere. Nicolâs s-a apropiat să vadă dacă mai respira. Numai că bătrînul avea să învingă È™i criza aceasta. Era un sac de oase È™i carne putredă, dar sufletul lui rezista, se retrăgea în inimă, ultima fortăreață care-i mai rămînea, pe cînd restul corpului se prăbuÈ™ea, neajutorat, în moarte. Cu un glas stins, sfîrÈ™it de efort, a îngînat ceva. Nicolâs È™i-a apropiat urechile de buzele lui È™i a descifrat mesajul: „cît de trist e să mori". Cam asta părea să fi spus. După aceea a reînceput încă o dată lupta, asemeni unui războinic care își adună resturile unei armate decimate pentru a se întoarce cu ea la inutila, zadarnica (dar frumoasa) bătălie. Armata lui!, se gîndea Bruno. Cînd nu mai conta decît pe inimă, pe inima aceea slabă È™i obosită. Numai că el era aici, lîngă ei, asigurîndu-i că încă va rezista cu fiecare palidă bătaie a inimii lui. Ruina aceea a avut mai apoi un moment de luciditate, l-a recunoscut pe Bruno, i-a surîs cu tristeÈ›e, încercînd să-i vorbească Bruno s-a aplecat deasupra lui, dar n-a reuÈ™it să-nÈ›eleagă nimic, deÈ™i tatăl lui îi arăta trupul, ceea ce mai rămăsese din trupul lui. Rămăsese pentru moment singur cu el È™i lui Bruno i s-a părut că în privirile lui, mai potolite acum, întrezăreÈ™te un surîs incredul, amestec de satisfacÈ›ie È™i ironie. A încercat încă o dată să-i vorbească È™i Bruno a făcut acelaÈ™i gest, apropiindu-È™i urechea de buzele tatălui. Juancho, a murmurat acesta încerca să adoarmă. Părea gînditor. Apoi iarăși a îngăimat ceva greu de înÈ›eles. Cum, cum? Terenul? Care teren? A avut senzaÈ›ia că se înfurie, se sforÈ›a din toată puterea, rostind cuvinte neclare È™i fără nici o legătură între ele, cuvinte pe care un necunoscut nu le-ar fi putut înÈ›elege niciodată, dar pe care Bruno a reuÈ™it să le adune la un loc, într-o ordine firească, aÈ™a cum cineva care cunoaÈ™te o limbă veche izbuteÈ™te să descifreze un text din niÈ™te fragmente aproape ilizibile: vroia ca din moÈ™tenirea care i se cuvenea o parte să reprezinte un teren de pămînt bun. Vechea lui manie: pămîntul care te leagă de el. A încercat să-i surîdă ca un fiu rătăcitor care promite că se întoarce acasă. După aceea l-a strigat pe Juancho, vroia apă È™i dorea să fie întors pe partea cealaltă. Bruno a încercat să facă el lucrul acesta, dar s-a dovedit foarte stîngaci È™i bătrînul a făcut un gest de refuz. A trebuit să-l trezească pe Juancho È™i, împreună, au reuÈ™it să-l întoarcă în pat È™i să-i dea o linguriță de apă. Pentru prima oară în viaÈ›a lui Bruno a simÈ›it că era, într-adevăr, folositor È™i s-a simÈ›it mult mai frate cu Juancho, înÈ›elegînd cu o duioÈ™ie aproape umilă că el, care străbătuse alte pămînturi, lumi È™i doctrine, el, care citise atîtea cărÈ›i despre durere È™i moarte, era inferior fratelui său, care nu făcuse niciodată astfel de lucruri. Bătrînul a făcut un gest nou, Juancho s-a apropiat de el È™i i-a dat să-nÈ›eleagă că a înÈ›eles È™i e de acord Atunci tatăl lor a părut că a adormit imediat împăcat. Bruno l-a privit pe Juancho. ― Grădina Ce era cu grădina? Era distracÈ›ia lui. Nu È™tia? Trebuia miÈ™cat pămîntul, acum era timpul, trebuia s-o sape. Asta era totul. A văzut că fratele lui se pregătea să iasă în spatele casei. Cum, nu trebuia să doarmă? Unde se ducea? ― Þi-am spus că trebuie să sap grădina Bruno l-a privit uimit Ce rost mai avea, din moment ce n-are s-o mai vadă, aÈ™a cum nu mai avea să vadă nimic, niciodată. ― Da, dar el a adormit împăcat fiindcă i-am promis asta Bruno s-a uitat la el în tăcere, observîndu-i oboseala după atîtea nopÈ›i de nesomn, părîndu-i-se că îmbătrînise brusc. ― De acord, dar ar putea să pună pe altcineva să sape. ― Nu, nu i-a îngăduit nimănui să se atingă de grădină. Imediat ce Juancho a ieÈ™it, s-a aÈ™ezat pe scăunelul lui. SimÈ›ea că e gunoi, vinovat pentru că îi fusese scîrbă, È™i s-a mustrat singur pentru faptul că încercase să uite durerea È™i suferinÈ›a bătrînului hoinărind pe uliÈ›i, gîndindu-se la altceva, citind în fiecare zi ziarele È™i chiar o carte. Toate acestea erau niÈ™te dovezi de frivolitate, o nemernicie din partea lui, pînă È™i faptul că se gîndise la lucruri atît de profunde precum destinul È™i moartea, din moment ce se gîndise în general, în abstract, È™i nu în legătură cu această carne îndurerată, suferindă, la această carne, pentru această carne. Cînd s-a întors fratele, i-a cedat scaunul. Și au stat astfel, tăcînd amîndoi, ascultînd vaietele bolnavului, crîmpeiele de delir. Din spate, Bruno privea umerii laÈ›i ai lui Juancho învins de oboseală, părul alb È™i capul înclinat înainte. O clipă a fost ispitit să-i pună o mînă pe umeri, pe umerii aceia care-l purtaseră în cîrcă pe cînd era mic. Brusc însă, È™i-a dat seama că niciodată n-o să fie în stare să facă un astfel de gest ― Gata, mă întorc în grădină. Ai grijă. ReaÈ™ezîndu-se pe scaun, a simÈ›it un orgoliu asemănător celui pe care trebuie că-l simte o santinelă cînd preia postul de la tovarășul său, post aflat într-o poziÈ›ie de pericol. Se însera Din cînd în cînd își făceau apariÈ›ia fraÈ›ii mai mari. ÃŽn cele din urmă, Juancho a fost obligat să se ducă să-È™i continue somnul întrerupt Și astfel, pentru prima oară în viaÈ›a lui, Bruno a trebuit să-È™i petreacă toată noaptea aceea lîngă un muribund. Intuind că abia acum începea să devină om, căci numai moartea te pregăteÈ™te cu adevărat pentru viață. Pentru că moartea unei singure fiinÈ›e unite prin legături de nedesfăcut cu tine te face să înÈ›elegi moartea È™i viaÈ›a altor fiinÈ›e, oricît È›i-ar fi de străine, pînă È™i viaÈ›a È™i moartea celor mai umile animale. I-a dat apă ori de cîte ori a cerut È™i a reuÈ™it să-i facă pînă È™i injecÈ›ia cu morfină. A vorbit în veneÈ›iană, probabil despre lucruri din copilăria lui, pentru că rostea nume pe care nu le mai auzise niciodată. De asemenea, vorbise despre o cîrmă sau aÈ™a ceva Pe neaÈ™teptate, expresia feÈ›ei lui era de neliniÈ™te. Apoi reîncepea lupta cu duÈ™manii săi, zvîrcolindu-se în pat. Mai tîrziu i s-a părut că îngînă un cîntec È™i atunci faÈ›a părea că-i radiază de fericire. Apropiindu-È™i urechea de buzele lui, a recunoscut crîmpeie deformate din LE CAMP ANE DE SAN GIUSTO, cîntecul răsculaÈ›ilor din Trieste, cel pe care i-l cînta pe cînd era copil. După alte două zile a început agonia. Pe Bruno l-au È™ocat indiferenÈ›a È™i gesturile automate, mecanice cu care preotul i-a slobozit maslul È™i l-a miruit, rostind rugăciunile cuvenite. Și totuÈ™i, l-a înfiorat solemnitatea aceea: era tatăl lui cel care se despărÈ›ea pentru totdeauna de viață, de viaÈ›a pe care o trăise cu atîta curaj È™i tenacitate. Două lumînări au fost aprinse sub icoana Sfîntului Marcu. Juancho i-a pus de gît un medalion al aceluiaÈ™i sfînt veneÈ›ian. Și, în mod ciudat, din clipa aceea bătrînul s-a liniÈ™tit pînă în clipa în care È™i-a dat duhul. A MERS PE AMIRAL BROWN, dar ajungînd la colÈ› cu Pinzon a văzut că vechea cafenea Chichfn se schimbase: mesele nu mai erau din marmură, ci din plastic. S-a aÈ™ezat cu teamă, ca un intrus-fantomă, într-un loc care nu-i corespunde, după douăzeci de ani de absență. MulÈ›i dintre cei ce discutau despre fotbal pe atunci muriseră de mult, iar flăcăii care-l sîcîiau pe Loco Barragân deveniseră bărbaÈ›i în toată firea, poate că se căsătoriseră È™i aveau o droaie de copii. Unde era, deci, Chichfn? Băiatul care l-a servit era nou È™i nu avea de unde să-l È™tie. I se părea că e bolnav acasă sau că murise. Și patronul? Era cel de la casă, un spaniol pe nume Mourente. De pe oglinda cea mare dispăruse pînă È™i fotografia jucătorilor de la Boca Junior. Nu mai era nici Gardel, nici Leguisamo . UN OM DIN ALT TIMP Privirile i s-au oprit asupra unui bătrîn foarte slab. Avea părul alb, un nas coroiat È™i ascuÈ›it, iar ochii înfipÈ›i sub extremitățile frunÈ›ii îi dădeau un aer de pasăre, de pasăre agitată, ca È™i cînd ar fi pierdut ceva Gîtul îi era exagerat de înalt È™i la fel de exagerat mărul lui Adam. ÃŽn colÈ›ul gurii, ca pe o È›igară stinsă, avea o scobitoare pe care o miÈ™ca din cînd în cînd, schimbîndu-i locul. Privea spre stradă de parcă ar fi aÈ™teptat pe cineva, ca È™i cînd s-ar fi aflat pe peronul unei gări unde, dintr-o clipă într-alta, trebuia să sosească o persoană îndelung aÈ™teptată. AÈ™teptare care i se putea citi întru totul pe chip, deÈ™i buzele uÈ™or căzute păreau să spună cu toată amărăciunea că el însuÈ™i consideră că aÈ™teptarea n-avea nici un rost. Fără îndoială, omul acela era Humberto J. D'Arcangelo, cunoscut în lumea sa sub numele de Tito. ÃŽi mai lipsea CRITICA făcut sul sub braÈ›. Și mai lipsea Chichin, spălînd paharele È™i declamînd, la cererea sa, formaÈ›ia Boca Junior din 1915. De la o masă apropiată l-au întrebat cu glas tare: ― Și dumneata, don Humberto, ce părere ai? ― Despre ce? a răspuns D'Arcangelo prost dispus. ― Despre ce a spus Armando la televizor. S-a răsucit în scaun pe jumătate, cu chipul lui ascuÈ›it îndreptat spre masa de unde venise întrebarea ― Poftim? Despre ce a spus Armando? Da, despre asta, despre declaraÈ›iile lui Alberto J. Armando. I-a măsurat cîteva clipe, toÈ›i aÈ™teptînd în tăcere cuvintele lui ca È™i cînd s-ar fi aflat în faÈ›a unui judecător implacabil, dar drept Tito însă nu le-a spus nimic, a privit iarăși spre strada Pinzon È™i s-a scufundat în universul lui solitar, în timp ce unul dintre cei care îi ceruseră verdictul (Acufia, cel cu picioarele strîmbe? Loiâcono?) comenta pe un ton de triumf: „AÈ›i văzut? Vă daÈ›i seama?". La ce s-o fi gîndind? E clar, bătrînul e ca È™i mort. Și Bruno îl vedea (È™i-l imagina) È™ezînd în faÈ›a cîrciumii, pe scăunelul de paie, cu bastonul lui noduros alături, cu lavaliera lui verde, scă-moÈ™ată de atîta purtat, murmurînd din cînd în cînd „da, È™i?", legănîndu-È™i capul ca È™i cînd prin gestul ăsta melancolic i-ar fi povestit unui interlocutor invizibil ceva deosebit „AÈ™a erau lucrurile pe vremea aceea." Care lucruri? PuÈ›ine È™i mereu aceleaÈ™i: marea pe care o contempla de pe înălÈ›imea muntelui, cu flautul lui în mînă, zilele de Crăciun acoperite cu zăpadă proaspătă È™i păstorii cîntînd din cimpoaie. Il vedea pe Tito bînd ceai de mate alături de el, întrebîndu-l între ironie È™i duioÈ™ie ce cîntau păstorii. Iar bătrînul, închizînd ochii, cu un surîs fals È™i neruÈ™inat, îngîna: La notte de Natale e una festa principale que nascio nostro Signore a una povera mangiatura. Asta-i ceea ce cîntau, vedeÈ›i? Și ningea mult, bătrîne? A, da, zăpadă, foarte multă... Și rămînea tăcut, gîndindu-se la pămînturile acelea de basm, în timp ce Tito îi făcea cu ochiul lui Martin È™i îi surîdea cu o expresie de chin ascuns sub pudoare È™i de melancolică ironie: ― Ai văzut, puÈ™tiule? Mereu aceeaÈ™i poveste. Nu se gîndeÈ™te la altceva Mereu la pămînt. Dacă eu aÈ™ avea bani... Desigur, murise de mult Furgonul municipal venise să-i ducă micul cadavru, însoÈ›it de Tito, pînă la anonimul depozit cu numere din Chacarita, pentru a putrezi într-un bloc de ciment Nu în pămîntul din satul lui îndepărtat, ci aici, în cel de al patrulea subsol al unui cimitir de ciment cu niÈ™e numerotate. Bruno l-a privit iarăși pe D'Arcangelo, încercînd să citească pe chipul său dorinÈ›a de absolut, amestecul acela de candoare sceptică È™i de bunătate È™i acea uimire È™i neînÈ›elegere în faÈ›a unei lumi din zi în zi mai haotică È™i mai înnebunită; o lume în care jucătorii de fotbal nu mai luptă doar din dragoste pentru tricourile lor, ci pentru bani. O lume în care cafeneaua Chichfn nu mai servea vermut cu fernet sau bitter, iar Boca Junior nu mai era decît o amintire dureroasă. O lume unde duiosul han cu găini È™i cai fusese împărÈ›it în niÈ™te camere-celule din ciment cu acoperiÈ™ din tablă zincată, fără a mai lăsa loc bătrînei cabriolete deÈ™elate de atîtea plimbări. Poate că în cămăruÈ›a lui Tito mai dăinuiau steagul echipei Boca de odinioară, fonograful acela minune È™i fotografia lui Tesorieri cu autograf. DeÈ™i astfel de tezaure supravieÈ›uiau la fel de trist ca È™i stăpînul lor, într-o încăpere unde nu se mai auzea cotcodăcitul găinilor în zorii zilei È™i nu mai pătrundea mirosul de glicină amestecat cu izul balegilor. A ieÈ™it È™i s-a plimbat pe străzile care se schimbaseră la fel de mult Rambleul acela, de exemplu, precum È™i casele cu zăbrele È™i curte interioară unde erau acum? Versuri umile aparÈ›inînd poeÈ›ilor din cartier i se învălmășeau în suflet: A È™ters asfaltul dintr-o lovitură bătrînul cartier ce m-a văzut cresctnd. Nimic nu mai rămăsese din oraÈ™ul fantasmă ridicat în deÈ™ert: acum era un alt deÈ™ert de aproape nouă milioane de suflete care nu simÈ›eau că ar mai fi fost ceva înaintea lor, nedispunînd nici măcar de simulacrele acelea ale eternității care la alte naÈ›iuni sînt monumentele din piatră ale trecutului. Nimic. Absolut nimic. A rătăcit pe străzile acelea, fără nici o È›intă. TRECUSE DE MIEZUL NOPÞII cînd s-a întors în casa familiei Olmos. S-a apropiat de ea pe tăcute, ca de cineva care doarme È™i nu vrei să-l trezeÈ™ti, pentru a-i ocroti somnul ca pe ceva foarte fragil È™i tot pe atît de drag. Ah, dacă ai putea să te întorci la anumite epoci din viață aÈ™a cum poÈ›i să te întorci în locurile unde s-au petrecut aceste epoci! AceleaÈ™i locuri unde acum treizeci de ani îl ascultase recitînd cu glasul lui grav un poem de Machado. Cît de fericit s-ar simÈ›i dacă ar putea reînvia momentul acela de tranzit tăcut È™i inexorabil. Realitatea aceea care abia de mai pîlpîia din cînd în cînd într-o amintire tot mai ceÈ›oasă. ViaÈ›a lui fusese o cursă continuă în urma unor fantasme È™i a unor lucruri ireale, ireale cel puÈ›in din punctul de vedere al oamenilor practici. Pentru că în cazul lui totul era o repetată renunÈ›are la prezent pentru a-l lăsa să se transforme în trecut, în amintire nostalgică, în iluzii pierdute, prezent invocat în zadar, aÈ™a cum o făcea acum, cînd nimeni È™i nimic nu se mai poate întoarce, cînd mîna fiinÈ›ei pe care am iubit-o cîndva nu ne mai poate atinge nici măcar obrazul, aÈ™a cum o făcuse Georgina în urmă cu treizeci de ani, în grădina aceea, într-o noapte asemănătoare acesteia de acum, cea care-l vedea rătăcind singur È™i fără nici o È›intă. Se simÈ›ea înfrînt È™i trăia această înfrîngere cu sentimentul vinovăției, provocat, poate, de amintirea acelui bărbat energic È™i simplu care fusese tatăl său: unul din oamenii care înfruntă cu curaj viaÈ›a aceasta trecătoare È™i nemiloasă, dar atît de minunată în fiecare clipă a prezentului ei. El, în schimb, fusese întotdeauna un contemplativ care trăia cu durere, suferind curgerea timpului care se duce È™i ia cu el lucrurile pe care le-am dori veÈ™nice. Și în loc să lupte împotriva lui, se recunoÈ™tea învins de la bun început, încăpățînîndu-se după aceea să È™i-l amintească, mereu melancolic, invocîndu-i spectrele, închipuindu-È™i că le-ar putea fixa într-un fel sau altul într-un poem sau într-un romaa încercînd ― È™i, ceea ce era È™i mai rău, închipuindu-È™i că încearcă ― să săvîrÈ™ească un lucru uriaÈ™ față de puterile lui, acela de a clădi cel puÈ›in un fragment de eternitate, chiar dacă ar fi fost să fie un fragment mic, familiar, la fel de modest ― dar la fel de patetic ― precum o piatră funerară, cu cîteva nume pe ea È™i o inscripÈ›ie semnificativă, în faÈ›a căreia alte fiinÈ›e, alÈ›i bărbaÈ›i È™i alte femei din timpurile ce vor veni, fiinÈ›e triste È™i meditative ca È™i el, È™i din aceleaÈ™i motive, se vor opri din vertiginoasa curgere a zilelor lor È™i vor simÈ›i, chiar dacă va fi doar pentru cîteva clipe, aceeaÈ™i iluzie a eternității. Georgina, a È™optit el, mîngîind grilajul ruginit prin care contempla magnolia înflorită, ca È™i cînd È™oapta lui ar fi putut face să răsară, dintre ruinele acelei grădini părăsite, nu numai spiritul ei, ci È™i trupul, cu cuta aceea uÈ™oară de-a lungul frunÈ›ii care părea că întreabă care e sensul vieÈ›ii, al iluziilor È™i al frustrărilor; abia uimită, cu rezerva È™i modestia tuturor întrebărilor ei, Georgina, a È™optit încă o dată, lăsîndu-È™i privirile să alunece prin hățiÈ™ul de umbre. ÃŽn rămășiÈ›ele trupului tău, *în viermii înfometaÈ›i È™i febrili,* chiar È™i în astea se va afla sufletul meu, vechi locuitor al unui pămînt devastat, fără casă de-acum, È™i fără patrie, orfan care-È™i caută fiinÈ›ele dragi printre strigăte anonime È™i dărîmături. A rătăcit pînă în zori, cînd s-a întors acasă È™i a încercat să doarmă. Dar somnul i-a fost agitat È™i obositor. A visat că se afla singur într-un loc necunoscut Părea că-l cheamă cineva îi era însă greu să-i distingă faÈ›a, atît din cauza întunericului, cît È™i din cauza leprei care-i acoperise trupul È™i-i rosese obrajii. Și-a dat seama că era un cadavru care încerca să se facă înÈ›eles: cadavrul tatălui său. S-a trezit plin de neliniÈ™te, cu o puternică durere de inimă. Și iar s-a abătut peste el gîndul înfrîngerii È™i al trădării acelui neam din care scobora. Și i-a fost ruÈ™ine de el însuÈ™i. NEAȘTEPTATA HOTÃRÃŽRE A LUI BRUNO care, trezindu-se, s-a îndreptat spre gara Chacarita, loc din Buenos Aires pe care-l ocolise îndurerat, întotdeauna, din 1953, cînd i-a murit tatăl. Acum, după alÈ›i douăzeci de ani, simÈ›ea nevoia să se întoarcă în satul lui. Ce căuta? Ce vroia să facă? DIN NOU ÃŽN CÃPITAN OLMOS, POATE PENTRU ULTIMA OARà A avut un vis pe care mult mai tîrziu a încercat să-l descifreze. Dar cine poate să descifreze semnificaÈ›ia viselor? Și cum? „Căpitan Olmos", a auzit, îndată ce aÈ›ipise. I s-a părut că era bătrînul don Pancho care rostea cuvintele în È™oaptă, din trupul lui mumifiat. A privit Nu, nu era nimeni. Fără îndoială că Medina murise. Și mai mult ca sigur nu mai trăia nici cărăuÈ™ul bagajelor, obositul Bengoa Ori poate că nici nu mai era nevoie de el. S-a îndreptat încet spre casa în care se născuse È™i a simÈ›it încă o dată comoÈ›ia încercată cînd tatăl lui trăgea să moară, auzind zgomotul izocron al motoarelor de la moară. S-a oprit la cîțiva paÈ™i, intuind că nu va mai intra în casă È™i n-o să-È™i mai vadă fraÈ›ii, deÈ™i în clipa aceea nu-È™i explica motivul. A luat-o spre piață È™i s-a aÈ™ezat pe una din băncile de lingă palmierul unde se ascundea în nopÈ›ile de vară Teatrul-cinematograf Columb: din eternitate îl priveau Williams S. Hart È™i Eddie Polo, în roluri de cowboys, membri ai PoliÈ›iei Regale Călări din Canada. După aceea s-a îndreptat spre cimitir, trecînd pe lîngă casele de cărămidă, zugrăvite în roÈ™ietic sau albastru deschis, cu gardurile lor din mărăcini sau limbi de cactus. ÃŽn lumina după-amiezii a început să citească inscripÈ›iile de pe monumentele funerare, nume care-i populaseră copilăria, familii dispărute, oameni înghiÈ›iÈ›i de Buenos Aires prin anii '30, cînd toate aÈ™ezările acelea de cîmpie au fost decimate de foame, lăsîndu-È™i morÈ›ii mai singuri decît oricînd înainte. Familia Pena Aici se afla mormîntul unde se odihnea Escolâstica DomniÈ™oara Mayor, da Misterioasa fată nemăritată, plină de danteluÈ›e È™i zorzoane, cu obiceiurile È™i vorbirea ei accentuînd mereu pe a È™i cu manierele de veche argentinianca Și familia Prados, È™i Olmos, cei care cu un secol în urmă rezistaseră atacurilor indienilor din pampă Și familia Murray. In loving memory of John C. Murray Who departed this life January 25th 1882 at the age of 40 years. Erected by his fond wife and children. Și, în cele din urmă, uÈ™or înclinată într-o parte, crucea Mariâ Zeno de Bassăn NacidaenVeneciaenlSW Muerta en este pueblo en 1V Și al tatălui său, alături, È™i cel al fraÈ›ilor. A rămas pe loc. După aceea a înÈ›eles că era fără rost, că era tîrziu È™i trebuia să plece. pietre însingurate ÃŽntoarse spre case pustii ale tăcerii martore ale nimicului certificate ale destinului ultim ale unui neam dornic È™i nemulÈ›umit ruine părăsite unde în alte vremi s-au auzit explozii È™i acum se văd pînze de păianjeni. S-a îndreptat spre ieÈ™ire, aruncîndu-È™i privirile în treacăt peste alte nume din copilăria lui: Audiffred, Despuys, Murphy, Martelli. Pînă cînd, pe neaÈ™teptate, a privit uluit o lespede pe care scria: Ernesto Sabato A dorit să fie îngropat în pămîntul acesta cu un singur cuvînt pe montantul său: PACE S-a sprijinit de un grilaj scund È™i a închis ochii. După aceea, cînd i-a redeschis, revenindu-È™i, a părăsit cimitirul cu sentimentul că nimic nu era tragic: cipreÈ™ii funebri, tăcerea nopÈ›ii care se apropia, aerul cu miros de pampă, subtilele gesturi stinse ale copilăriei (ca un călător care pleacă pentru totdeauna È™i de la fereastra trenului face semne pudice de despărÈ›ire), toate acestea îi produceau mai degrabă senzaÈ›ia de melancolică odihnă trăită de copil atunci cînd își lasă capul în braÈ›ele mamei, închizînd ochii plini de lacrimi, după ce se trezise dintr-un coÈ™mar. „Pace". Da, fără îndoială că numai de acest lucru avea nevoie omul acesta, s-a gîndit el. Dar de ce îl văzuse îngropat în Căpitan Olmos È™i nu în Rojas, adevăratul lui sat? Fusese, oare, o dorință, o premonîție sau un fel de rămas bun adresat prietenului său? Și cum putea să fie prietenesc un astfel de gest, închipuindu-È›i-l mort È™i îngropat? ÃŽn orice caz, È™i oricum ar fi stat lucrurile, pacea era ceea ce-i lipsea È™i dorea atîta să aibă, adică exact de ceea ce are nevoie orice creator, cineva care s-a născut cu blestemul de a nu se resemna cu realitatea ce i-a fost dat s-o trăiască, cineva pentru care universul este oribil sau tragic de trecător È™i imperfect. Pentru că nu există o fericire absolută, se gîndea Bruno. Abia de ni se dă în clipe fugitive È™i fragile, iar arta este un mod de eternizare (dorinÈ›a de eternizare) a acestor clipe de dragoste sau extaz; pentru că, într-un fel sau altul, toÈ›i sîntem frustraÈ›i, iar dacă triumfăm în ceva, sîntem învinÈ™i în altceva, frustrarea reprezentînd destinul inevitabil al oricărei fiinÈ›e care s-a născut pentru a muri; pentru că toÈ›i sîntem singuri sau, într-o bună zi, sfîrÈ™im prin a fi singuri: îndrăgostiÈ›ii fără dragoste; părinÈ›ii fără copiii lor, ori copiii fără părinÈ›i; iar revoluÈ›ionarul pur, în faÈ›a tristei materializări a idealurilor pe care cu ani în urmă le-a apărat cu preÈ›ul suferinÈ›ei sale, sub tortură, tot singur; pentru că viaÈ›a e o veÈ™nică neîntîlnire, pe cel pe care îl întîlnim în calea noastră È™i ne iubeÈ™te nu-l iubim, iar cînd îl iubim, nu ne mai iubeÈ™te el, ori e mort È™i dragostea noastră nu mai are sens, e inutilă; pentru că nimic din ceea ce a fost nu se mai întoarce, lucrurile È™i oamenii È™i copiii nemaifiind ceea ce au fost cîndva, iar casa copilăriei noastre nu mai păstrează tezaurele È™i tainele noastre, È™i tata dispare fără să ne fi spus ceea ce era mai important, poate fundamental, atunci cînd l-am putea înÈ›elege nemaifiind alături de noi, È™i nu-i mai putem vindeca vechile lui tristeÈ›i È™i tot pe atît de vechile lui neîntîlniri; È™i pentru că locul în care ne-am născut s-a transformat, iar la È™coala unde am învățat să citim nu mai există, pe pereÈ›i, planÈ™ele care ne făceau să visăm, circul a fost uzurpat de televiziune, nu se mai aude cîntecul flaÈ™netelor, iar piaÈ›a copilăriei noastre, cînd revenim în ea, o găsim ridicol de mică. O, fratele meu, a rostit Bruno cu glas tare, ironizîndu-È™i astfel, nu fără pudoare, tristeÈ›ea, cel puÈ›in tu ai încercat să faci ceea ce eu n-am avut curajul, ceea ce în cazul meu nu a trecut niciodată dincolo de planuri abulice. Ai încercat să faci ceea ce, în suferinÈ›a sa, apăsat de suferință, într-o baracă sordidă dintr-un oraÈ™ murdar È™i apocaliptic, încearcă să facă È™i un negru prin blues-ul său. Cît de bine te înÈ›eleg È™i te iubesc, văzîndu-te îngropat în pampa aceasta, odihnindu-te în întinderea ei atît de îndrăgită de tine! Cît de bine te înÈ›eleg È™i cît de mult de iubesc, citindu-È›i singurul cuvînt de pe lapida care în cele din urmă te-a eliberat de durere È™i singurătate! La căderea nopÈ›ii, paÈ™ii l-au purtat pe neÈ™tiute spre casa copilăriei lui, acum casa altora. Mai avea încă ferestrele luminate. Cine erau oamenii aceia? Va fi fiind sufletul un străin pe pămînt? ÃŽncotro își îndreaptă paÈ™ii? E numai glasul lunar al surorii traversînd noaptea sfintă ceea ce aude peregrinul sumbru ÃŽn barca nocturnă peste apele înlunate printre crengi putrede È™i ziduri prăbuÈ™ite. Cel care delira e mort, cel străin a fost îngropat. Soră a tristeÈ›ii năvalnice, priveÈ™te! Chipul tăcut al nopÈ›ii neliniÈ™tită luntre naufragiind sub ploaia stelelor. Pentru că nu există poezie festivă, cum a zis cineva, numai timpul È™i ireparabilul reuÈ™ind să cuvinte. Și pentru că s-a spus cîndva (dar cine È™i cînd?) că într-o zi totul va fi trecut, uitat È™i È™ters: pînă È™i zidurile cele mai semeÈ›e, precum È™i înfricoșătoarele È™anÈ›uri care înconjurau fortăreaÈ›a inexpugnabilă. SFÃŽRȘITUL LUI „ABADDON, EXTERMINATORUL" |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy