CAPITOLUL 1

Cînd l-am întîlnit întîia oară pe Terry Lennox era beat mort într-un Rolls-Royce Silver Wraith aflat în fața barului The Dancers. Paznicul îi scosese mașina din parcaj și era silit să țină portiera deschisă fiindcă piciorul stîng al lui Terry Lennox se bălăbănea pe afară ca și cînd tipul ar fi uitat că mai are și așa ceva. Părea tinerel, atîta doar că părul îi era albicios cum sînt oasele bine uscate. Se vedea după ochi că e beat turtă. Altfel însă nu arăta rău, îmbrăcat în smoching și semănînd aidoma cu toți papițoii ce-și cheltuiesc banii într-o bombă care doar pentru asta există.
Lîngă el era o tipă. Avea un păr de o frumoasă nuanță roșcată, un zîmbet distant și un vizon albăstrui pe umeri care aproape că făcea ca Rolls-Royce-ul să nu se deosebească de altă mașină. Fără să reușească însă. Nici o mașină nu poate să se asemene cu un Rolls.
Tipul de la parcare, cum se întîmplă de obicei, era cam golănos, cu o hăinuță albă și cu numele restaurantului brodat pe piepți cu ață roșie. Tocmai începea să se cam sature.
― Alo, domnu', îi spunea el cam enervat lui Terry, n-aÈ›i vrea să băgaÈ›i picioruÈ™u' ăla în maÈ™ină ca să închid È™i eu uÈ™a? Că altfel o las deschisă È™i picaÈ›i afară de tot!
Privirea pe care i-o aruncă fata putea să-l străpungă și să iasă afară de un cot prin partea cealaltă. Și totuși nu-l băgă în sperieți. La The Dancers au destui clienți care să-i trezească la realitate pe cei legănați de iluzii despre influența grămezilor de bani asupra personalității omului.
Tocmai atunci intra în parcaj o maÈ™ină sport decapotabilă ― o marcă străină ― È™i din ea ieÈ™i un tip care-È™i aprinse cu bricheta de bord o È›igară interminabilă. Purta o cămășuță ecosez, pantaloni galbeni È™i cizme de călărie.
Se îndreptă către intrarea barului împrăștiind nori de smirnă parfumată, fără să se deranjeze măcar să arunce o privire Rolls-Royce-ului. Îl ignoră ca și cînd ar fi fost o vechitură. Se opri în capul scărilor care duceau pe terasă și-și înfundă un monoclu în ochi. Fetei îi străfulgera deodată un gînd.
― Mi-a venit o idee grozavă, dragă. De ce nu mergem cu taxiul pînă la tine să scoatem decapotabilul din garaj? E o seară aÈ™a de miÈ™to pentru o plimbare de-a lungul coastei pînă la Montecito. Știu eu acolo niÈ™te tipi care dau petreceri afară, lîngă piscină.
Băiatul cu părul ca oasele bine uscate răspunse politicos:
― ÃŽmi pare nespus de rău, dar nu mai am automobilul. A trebuit să-l vînd.
După cum vorbea n-ai fi zis că a băut altceva decît suc de portocale.
― L-ai vîndut, iubiÈ›el? Cum adică?
Se îndepărtă de el către marginea mașinii, dar asta nu era nimic față de cît i se depărtase vocea.
― Vreau să spun că am fost silit să-l vînd, spuse el. Pentru a avea ce mînca.
― Aa, da.
De data asta parcă nici înghețata nu s-ar mai fi topit în gurița ei. Paznicul îl situa acum pe papițoiul albicios într-o categorie mai accesibilă lui: săracă.
― Uite ce e, neamule, eu am treabă la altă maÈ™ină, îi zise el. Ne vedem noi altă dată, eventual.
Și lăsă portiera să se deschidă larg. Bețivanul se rostogoli și ateriză direct pe asfalt, taman pe fundul pantalonilor. Așa că m-am apropiat și m-am băgat pe fir. Știu prea bine că-i o greșeală să te amesteci în treburile unui bețiv. Chiar dacă te place și te știe, cînd se trezește mai întotdeauna îți trage un picior. L-am apucat de subsuori și l-am ridicat în picioare.
― Vă mulÈ›umesc din tot sufletul, spuse el politicos.
ÃŽntre timp fata trecuse la volan.
― Cînd se-mbată devine îngrozitor de britanic! spuse ea cu o voce în care răsună cel mai pur oÈ›el inoxidabil. Vă mulÈ›umesc că l-aÈ›i prins.
― O să v-ajut să-l aÈ™ezăm pe bancheta din spate, i-am zis.
― ÃŽmi pare rău, dar am întîrziat la o întîlnire importantă.
Ambreie și Rolls-ul începu să demareze.
― Un cîine de pripas, nimic mai mult, adăugă ea cu un zîmbet glacial. Poate-i găsiÈ›i dumneavoastră un cămin. A rămas fără casă.
Și Rolls-ul porni pe alee, ieși în bulevardul Sunset, coti la dreapta și dispăru. Cînd s-a înapoiat paznicul, eu încă mă mai uitam după fată și-l țineam în brațe pe bețivul care acum dormea dus.
― Mă rog, unii aÈ™a înÈ›eleg să se poarte, m-am adresat eu hăinuÈ›ei albe.
― Cred È™i eu, zise el cinic. De ce să le iroseÈ™ti pe un matol? Vreau să zic, toate rotunjimile alea.
― ÃŽl È™tii?
― Am auzit-o pe damă zicîndu-i Terry. Altfel, să mă ia dracu dacă-l È™tiu. ÃŽnsă n-am mai mult de două săptămîni de cînd sînt aici.
― Adu-mi, te rog, maÈ™ina, i-am zis dîndu-i bonul.
Pînă să-mi aducă bătrînul meu Oldsmobile mi s-a părut că țin în brațe un sac cu plumb. Hăinuța albă mă ajută să-l urc pe perna din față. Sacul de plumb deschisese un ochi, ne mulțumi și adormi la loc.
― E cel mai politicos beÈ›iv pe care l-am cunoscut vreodată.
― Pe aici vin de tot soiul, de toate mărimile È™i culorile, răspunse hăinuÈ›a albă. Nici unul nu face măcar două parale. Asta parcă a avut o operaÈ›ie estetică, sau cam aÈ™a ceva.
― Mda.
I-am dat un dolar și mi-a mulțumit. Avea dreptate în privința operației estetice. Obrazul drept al noului meu prieten era țeapăn, albicios și brăzdat de cicatrici subțirele, abia vizibile. De-a lungul lor pielea părea sticloasă. Chirurgie reparatorie, și încă o operație destul de serioasă.
― Și ce ai de gînd să faci cu el?
― ÃŽl iau la mine să-l trezesc ― măcar atît cît să-mi spună unde stă.
Hăinuța aibă zîmbi larg.
― N-ai decît, dacă vrei să fii fleÈ›. Eu l-aÈ™ arunca în primul È™anÈ› È™i aÈ™ roi-o. Sugativele astea nu-È›i dau decît bătaie de cap È™i nici o bucurie. Eu am părerile mele despre chestiile astea. Cu concurenÈ›a asta aÈ™a tăioasă omu' trebe să-È™i cruÈ›e puterile ca să se apere la o adică.
― Ceea ce se cheamă c-ai izbutit, văd!
Rămase cam nedumerit și numai după aceea înțelese destul ca să se înfurie, dar între timp eu mă urcasem în mașină și pornisem. Avusese dreptate însă, cel puțin în parte. Terry Lennox mi-a adus probleme cu duiumul. Dar, la urma urmelor, de asta mă și ocup.


În anul acela locuiam pe bulevardul Yucca, înspre Laurel Canyon. Casa era mititică, într-o fundătură de pe o colină. Avea o scară lungă de lemn de segvoia pînă la ușa de intrare și un pîlc de eucalipți chiar vizavi. Cucoana care mi-o închinase mobilată plecase în Idaho ca să stea un timp la fiica ei rămasă văduvă. Chiria nu era mare, fie din cauză că proprietăreasa voia să se poată întoarce cînd avea chef, fie din cauza scărilor. Îmbătrânise și nu prea mai era în stare să le ia în piept ori de cîte ori venea acasă.
Greu, dar pînă la urmă l-am cărat pe bețivan în sus pe scări. Își dădea toată silința să mă ajute dar picioarele îi erau ca de cauciuc și adormea mereu în mijlocul cîte unei propoziții politicoase, de scuze. Am descuiat, l-am tîrît înăuntru, l-am trîntit pe o canapea lungă, am aruncat o pătură peste el și l-am lăsat să doarmă. Timp de un ceas mi-a sforăit ca un cașalot. Apoi s-a sculat brusc și s-a năpustit în baie. Cînd a ieșit, mi-a aruncat o privire scrutătoare, cam crucișă, și s-a întrebat cu glas tare unde dracu' se află. I-am explicat. Mi-a spus că-l cheamă Terry Lennox, că locuiește într-o garsonieră mobilată în Westwood și că nu-l așteaptă nimeni. Vorbea clar, fără să i se împleticească limba.
Îmi spuse că nu i-ar strica niște cafea tare. I-am adus-o și a sorbit-o cu grijă, ținînd bine farfurioara sub ceașcă.
― Cum de-am ajuns aici? mă întrebă privind în jur.
― Ai căzut dintr-un Rolls la barul The Dancers. Iubita È›i-a plecat.
― După cum se vede. Fără îndoială, avea toate motivele s-o facă.
― EÈ™ti englez?
― Am stat o vreme pe la ei. Dar nu m-am născut acolo. Dacă-mi permiÈ›i, aÈ™ vrea să chem un taxi È™i să plec.
― Te aÈ™teaptă unul jos.
Coborî scările fără ajutor. Pînă la Westwood nu spuse mare lucru decît că sînt foarte amabil și că îi pare rău că s-a dat în spectacol și că mi-a căzut pe cap. O spusese probabil atît de des și la atîția oameni, încît devenise aproape un automatism.
Garsonieralui era mică, impersonală și plină de mobilă, de parcă abia în după-amiaza aceea s-ar fi mutat în ea. Pe o mescioară din fața unei canapele cu o tapițerie de un verde crud era o sticlă de whisky pe jumătate goală, gheață topită într-un castron, trei sticle goale de apă gazoasă, două pahare și o scrumieră de sticlă plină de mucuri mînjite și nemînjite de ruj. Prin garsonieră nu era nici o fotografie și nici un lucru cît de cît personal. Ca și cînd ar fi fost o odaie de hotel închiriată pentru o întîlnire sau pentru un rămas bun, pentru un pahar de băutură și o conversație, sau pentru a-ți aduce o damă. Nu arăta deloc ca locuința cuiva.
Mi-a oferit ceva de băut, dar am zis nu, mulÈ›umesc. Nu m-am aÈ™ezat. La plecare, mi-a mai mulÈ›umit o dată ― dar în aÈ™a fel încît parcă nici nu l-aÈ™ fi cărat pînă în vîrful unui munte, dar nici că ar fi fost un fleac. Era încă destul de nesigur È™i cam jenat, dar al dracului de politicos. A stat în prag pînă a venit liftul È™i m-a văzut intrînd în el. Orice se putea spune despre el, dar nu că e prost-crescut.
Nu mai pomenise de fată. Și nici că n-are slujbă sau vreo perspectivă și că din ultimii sau penultimii dolari plătise nota la bar pentru o damă de lux care nici măcar nu-și pierduse vremea așteptînd să vadă că nu-i azvîrlit la pușcărie de vreo patrulă de polițiști sau bătut măr de vreun taximetrist parșiv și aruncat pe un loc viran.
Coborînd cu liftul, mi-a venit ideea să mă întorc È™i să-i iau sticla cu whisky. Dar nu era treaba mea È™i oricum, n-avea nici o valoare. Dacă au ei chef, tot își fac rost de băutură. M-am întors acasă muÈ™cîndu-mi buzele. ÃŽn meseria mea se cuvine să fii dur, dar individul avea ceva care mă înduioÈ™a. Nu È™tiu anume ce ― doar dacă nu era cumva părul alb sau obrazul plin de cicatrici, vocea limpede sau politeÈ›ea. Poate că asta era destul. Oricum, nu aveam prea multe È™anse de a-l mai întîlni. Cum spusese È™i fata, nu era decît un cîine de pripas.



CAPITOLUL 2

L-am văzut din nou cu vreo lună înainte de Crăciun. Magazinele de-a lungul bulevardului Hollywood începuseră deja să se umple cu porcăriile obișnuite la preț de speculă pentru Crăciun și în ziare puteai deja să citești ce groaznic o să fie dacă nu-ți faci cumpărăturile de Crăciun la timp. Groaznic avea să fie oricum: așa e întotdeauna.
La vreo trei străzi înainte de clădirea în care se afla biroul meu am văzut o maÈ™ină a poliÈ›iei parcată în paralel cu alta È™i pe cei doi curcani din ea uitîndu-se fix la ceva aflat lîngă o vitrină. Acel ceva era Terry Lennox ― sau ceea ce mai rămăsese din el ― È™i rămășiÈ›ele nu erau cine È™tie ce atrăgătoare.
Se sprijinea de vitrină. Trebuia să se sprijine de ceva. Cămașa îi era murdară, desfăcută la gît și doar pe jumătate băgată în pantaloni. Nu se bărbierise de vreo patru-cinci zile. I se ascuțise nasul. Era atît de palid încît firișoarele subțiri ale cicatricilor abia dacă se vedeau. Iar ochii erau ca niște găuri înfundate într-un morman de zăpadă. Nu încăpea îndoiala că polițaii aveau să-l înhațe fără întîrziere. M-am repezit la el și l-am luat de braț
― Þine-te drept È™i umblă, i-am spus cît puteam eu de ferm. I-am făcut cu ochiul. Te descurci? EÈ™ti băut?
Mi-a aruncat o privire vagă și mi-a zîmbit cu zîmbetul lui strîmb.
― Am fost. Abia sufla. Acum mă simt cam... gol pe dinăuntru.
― Perfect, dar dă din picioare. Altfel nu mai ai mult È™i nimereÈ™ti în duba aia È™i te trezeÈ™ti în arestul pentru beÈ›ivani.
Făcu efortul necesar și mă lăsă să-l tîrăsc prin mulțimea de gură-cască de pe bulevard, pînă la bordură. Acolo era o stație de taxiuri și am deschis ușa unei mașini.
― Ãlălalt e primul, zise taximetristul arătând cu degetul la maÈ™ina din față. ÃŽntoarse capul È™i-l văzu pe Terry. Dac-o vrea să vă ia, adăugă.
― E un caz grav, urgent. Prietenului meu îi este rău.
― Mda, zise È™oferul. Putea însă să i se facă rău în altă parte.
― Ia cinci foiÈ›e verzi È™i arată-ne cît de frumos È™tii să zîmbeÈ™ti.
― Mă rog, dacă aÈ™a stau lucrurile!... zise È™i înfipse în spatele oglinzii retrovizoare revista cu un marÈ›ian pe copertă.
Am băgat mîna înăuntru și am deschis portiera. L-am împins pe Terry Lennox în taxi și umbra mașinii poliției a acoperit fereastra din partea cealaltă. Un polițai cărunt a ieșit din ea și s-a îndreptat spre mine. Am înconjurat taxiul și i-am ieșit în întîmpinare.
― O clipă, frumuÈ™elule. Ce-avem noi aici? Domnul È™ifonat È™i soios îți e chiar prieten bun?
― Destul de bun ca să-mi dau seama că are nevoie de un prieten. Și nu e beat.
― Din motive financiare, fără îndoială, răspunse poliÈ›istul.
Cînd a întins mîna, i-am pus în ea legitimația. S-a uitat la ea și mi-a înapoiat-o.
― Aha, îmi zise. Un detectiv particular care ajută un client. Vocea i se schimbă È™i deveni dură. Asta ne spune cîte ceva despre dumneata, domnule Marlowe. Dar despre el?
― ÃŽl cheamă Terry Lennox. Lucrează în cinematografie.
― DrăguÈ› din partea lui, replică sarcastic poliÈ›istul. Băgă capul pe geam È™i se uită bine la Terry care zăcea în colÈ›, apoi adăugă: După părerea mea, n-a lucrat cine È™tie ce în ultima vreme. AÈ™ zice că nici n-a prea dormit sub un acoperiÈ™ în ultima vreme. Și aÈ™ mai zice că nu e decît un vagabond pe care ar trebui să-l culegem de pe drumuri.
― Nu se poate să fiÈ›i chiar aÈ™a în urmă cu arestările. Oricum, nu la Hollywood, sună comentariul meu.
Continuă să se uite la Terry.
― Cum îl cheamă pe prietenul tău, băieÈ›aÈ™?
― Philip Marlowe, articulă încet Terry. LocuieÈ™te pe bulevardul Yucca în cartierul Laurel Canyon.
Polițistul își retrase capul. Se întoarse și dădu din mînă.
― S-ar fi putut să-i fi suflat dumneata numele chiar adineauri.
― S-ar fi putut, dar n-am făcut-o.
Mă privi țină o clipă.
― Mă rog, de data asta o-nghit, zise el. Dar miÈ™că-l de pe stradă.
Se urcă în mașina poliției care o luă din loc. Am urcat și eu în taxi și am parcurs cele trei străzi care ne despărțeau de parcajul în care-mi țineam mașina. Înainte de a trece în mașina mea, i-am întins taximetristului cei cinci dolari promiși, dar el m-a privit fix și a clătinat din cap.
― Doar cît arată aparatul, domnu', sau s-o rotunjim la un dolar, dacă doriÈ›i. Am fost È™i eu la pămînt la viaÈ›a mea. Nu s-a găsit nimeni ca să mă bage într-un taxi È™i să mă scoată de la ananghie. La Frisco. Al dracului oraÈ™.
― San Francisco, am spus mecanic.
― Eu îi zic Frisco. Fir-ar ele să fie de grupuri minoritare. Mersi!
A luat dolarul și a plecat.
Ne-am dus într-o grădină de vară unde se serveau chifteluțe nu tocmai rele la gust. A mîncat și Terry vreo două și a băut o sticlă cu bere după care l-am dus acasă. Scările încă rămîneau o problemă, dar, scrîșnind din dinți și gîfîind, le-a urcat totuși. Peste un ceas era bărbierit, îmbăiat și arăta din nou a om. Ne-am așezat la masă în fața a două pahare cu băutură foarte slabă.
― Noroc că È›i-ai amintit cum mă cheamă.
― Mi s-a părut de datoria mea să È›in minte numele. Te-am căutat È™i în cartea de telefon. Se putea să n-o fac?
― Și de ce nu mi-ai telefonat? Doar nu m-am mutat de aici. Și mai am È™i un birou.
― Cum era să te deranjez?
― După cît se pare, pe cineva tot trebuia să deranjezi. S-ar zice că n-ai prea mulÈ›i prieteni.
― Ba da, prieteni am, protestă el, mă rog, prieteni de un anumit fel. ÃŽntoarse paharul cu fundul în sus. Nu-i uÈ™or să ceri ajutor, mai ales cînd doar tu eÈ™ti de vină. Se uită la mine cu un zîmbet obosit: Poate că la un moment dat o să mă las È™i de băutură. ToÈ›i cei ca mine spun acelaÈ™i lucru, nu-i aÈ™a?
― E nevoie de vreo trei ani.
― Trei ani? Părea surprins.
― De obicei. E cu totul altă lume. Trebuie să te obiÈ™nuieÈ™ti cu niÈ™te culori mai palide, cu niÈ™te sunete mai puÈ›in stranii. Și nu trebuie să-È›i scoÈ›i din minte posibilitatea unor recidive. ToÈ›i cei pe care-i cunoÈ™ti bine devin din ce în ce mai ciudaÈ›i. Pe unii din ei n-o să-i mai poÈ›i vedea în ochi È™i nici ei pe tine.
― Asta n-ar schimba prea mult lucrurile, spuse el. Se întoarse să se uite la ceas, apoi reluă: Am lăsat în autogara Hollywood, la casa de bagaje, un geamantan de două sute de dolari. Dacă aÈ™ avea bani destui ca să-l scot aÈ™ putea să-mi cumpăr unul ieftin È™i să-l amanetez pe celălalt, aÈ™a încît să am cu ce să-mi plătesc un bilet de autobuz pînă în Las Vegas. Acolo pot să-mi găsesc o slujbă.
N-am zis nimic. Am clătinat doar din cap și am continuat să-mi țin în palmă paharul cu băutură.
― Te gîndeÈ™ti, probabil, că ideea asta ar fi putut să-mi vină ceva mai înainte, a reluat el calm.
― Mă gîndesc doar că în spatele tuturor acestor chestii trebuie să fie ceva în care nu e treaba mea să mă amestec. Slujba e certă sau doar o speranță?
― E sigură. Un tip pe care-l cunosc bine din armată È›ine un cazinou mare ― Terrapin. FireÈ™te, e È™i el un fel de rechin ― că toÈ›i sînt ― dar pe de altă parte e băiat de treabă.
― Nu mi-e greu să-È›i plătesc biletul de autobuz È™i încă ceva pe deasupra. Dar parcă aÈ™ vrea să dau banii pe ceva cît de cît sigur. Mai bine dă-i un telefon.
― MulÈ›umesc, dar nu e nevoie. Randy Starr n-o să mă lase el la ananghie. Nu m-a lăsat niciodată. Iar geamantanul îl pot amaneta pe cincizeci de dolari. Știu din experiență.
― Uite ce-i. ÃŽÈ›i dau eu banii. Să nu mă iei drept un fraier cu inimă largă. Ia ce-È›i dau È™i fii băiat cuminte. Vreau să scap de dumneata fiindcă am un fel de presentiment.
― Nu zău? Privi la pahar. Abia dacă sorbea. Ne-am întîlnit numai de două ori È™i de fiecare dată ai fost mai mult decît amabil. Ce fel de presentiment?
― Că data viitoare o să te găsesc într-o încurcătură din care n-o să te mai pot scoate. Nu È™tiu de ce am eu presimÈ›irea asta, dar aÈ™a stau lucrurile.
Își atinse obrazul drept cu buricele degetelor.
― Poate din cauza asta. Mă face să arăt cam sinistru. DeÈ™i este o rană onorabilă ― sau, oricum, rezultatul uneia.
― Nu e vorba de asta. Asta nu mă deranjează cîtuÈ™i de puÈ›in. Sînt detectiv particular. Iar dumneata eÈ™ti o problemă pe care nu-i treaba mea s-o rezolv. Și totuÈ™i, o problemă. Să zicem că am eu un al È™aselea simÈ›. Dacă vrei să fiu ultrapoliticos, hai să zicem, o cunoaÈ™tere a oamenilor. Poate că fata nu te-a placat acolo la bar numai fiindcă erai beat. Poate că avea È™i ea o presimÈ›ire.
Zîmbi vag.
― Am fost căsătoriÈ›i cîndva. O cheamă Sylvia Lennox. Am luat-o pentru că e bogată.
M-am ridicat în picioare și l-am privit lung.
― ÃŽÈ›i fac niÈ™te ouă jumări. Trebuie să te hrăneÈ™ti.
― Stai o clipă, Marlowe. Te întrebi probabil de ce dacă eu eram fără un ban È™i Sylvia înoată în bani nu i-am cerut vreo două-trei hîrtii. Ai auzit vreodată de mîndrie?
― Ei nu, că m-ai omorît, Lennox!
― Serios? Mîndria mea e puÈ›in diferită. Mîndria unui om care nu are altceva. Iartă-mă dacă te scot din răbdări.
M-am dus la bucătărie, am prăjit niște pîine, șuncă, am spart vreo cîteva ouă și am făcut cafea. Am mîncat în nișa pentru micul dejun. Casa fusese construită pe vremea cînd oamenii mai aveau încă așa ceva.
I-am spus că trebuie să mă duc la birou și că o să-i iau geamantanul la întoarcere. Mi-a dat bonul. Căpătase oarecare culoare și ochii nu-i mai erau atît de înfundați în cap încît să trebuiască să scotocești după ei. Înainte de a pleca am pus sticla de whisky pe măsuța de lîngă canapea.
― Demonstrează-È›i mîndria cu sticla asta. Și dă un telefon la Vegas, măcar aÈ™a, ca să-mi faci mie plăcere.
Zîmbi și ridică din umeri. Pe cînd coboram scările eram încă supărat. Nu înțeleg de ce, așa cum nu înțelegeam de ce un om preferă să moară de foame pe stradă decît să-și amaneteze garderoba. Nu știu ce principii avea dar, oricare ar fi fost, și le respecta.
Geamantanul era nemaipomenit. Din piele de porc ce se cam uzase și care la cumpărare fusese probabil de culoare crem pal. Încuietorile erau de aur. Era făcut în Anglia și dacă l-ai fi găsit cumva și la noi ar fi costat mai curînd opt sute de dolari decît două.
I l-am trîntit sub nas. M-am uitat la sticla de pe măsuța de cocteiluri. Nu se atinsese de ea. Nu era mai băut decît mine. Fuma, dar fără prea mare plăcere.
― L-am sunat pe Randy, mi-a spus. S-a supărat că nu l-am chemat mai înainte.
― Vezi, ai nevoie de un străin care să te ajute. Am arătat către geamantan. Cadou de la Sylvia?
Terry și-a întors privirile spre fereastră.
― Nu. L-am primit în Anglia, cu mult înainte s-o cunosc pe ea. De fapt, foarte demult. Dacă poÈ›i să-mi împrumuÈ›i unul vechi, aÈ™ vrea să-l las pe ăsta la dumneata.
Am scos din portmoneu cinci hîrtii de douăzeci de dolari și i le-am pus în față.
― N-am nevoie de gajuri amanetate.
― Nu asta voiam să spun. Doar nu eÈ™ti Muntele de pietate. Pur È™i simplu, nu vreau să-l iau cu mine în Las Vegas. Și n-am nevoie de atîția bani.
― Foarte bine. Dumneata rămîi cu banii È™i eu rămîn cu geamantanul. Dar să È™tii că în casa asta hoÈ›ii pot pătrunde uÈ™or.
― N-ar conta cine È™tie ce, spuse el indiferent. De fapt, n-ar avea nici o importanță.
Își schimbă hainele și pe la cinci și jumătate ne duserăm să mîncăm la Musso. Fără băutură. Apoi a luat autobuzul de la Cahuenga iar eu m-am întors acasă îngîndurat. Își mutase lucrurile într-o valiză ușoară de-a mea, iar geamantanul gol rămăsese pe pat acolo unde-l desfăcuse. Într-una din încuietori era o cheiță de aur. Am încuiat geamantanul, așa gol cum era, am legat cheița de mîner și l-am pus pe raftul de sus al dulapului meu de haine. Nu părea să fie chiar de tot gol, dar ceea ce s-ar mai fi putut afla în el nu era treaba mea.
Era o noapte liniștită și casa părea mai goală ca de obicei. Mi-am scos tabla de șah și am încercat apărarea franceză contra lui Steinitz. M-a bătut în patruzeci și patru de mutări, dar de cîteva ori i-am dat și eu de furcă.
La nouă jumătate sună la telefon o voce pe care o mai auzisem cîndva.
― Domnul Philip Marlowe?
― Da.
― Sylvia Lennox la telefon. Ne-am cunoscut acum vreo lună în faÈ›a barului The Dancers. Am aflat după aceea că aÈ›i fost atit de amabil încît să-l duceÈ›i pe Terry acasă.
― Da.
― ȘtiÈ›i, probabil, că sîntem divorÈ›aÈ›i: cu toate acestea, sînt destul de îngrijorată în ceea ce-l priveÈ™te. S-a mutat din garsoniera pe care o avea la Westwood È™i nimeni nu È™tie pe unde ar mai putea fi.
― Am băgat de seamă încă din seara în care ne-am cunoscut ce îngrijorată sînteÈ›i.
― Uite ce e, domnule Marlowe, eu i-am fost nevastă. Nu am prea mare înÈ›elegere pentru beÈ›ivi. Poate că m-am purtat cam rece È™i poate că aveam ceva important de făcut. SînteÈ›i detectiv particular È™i putem să aranjăm lucrurile ca un angajament profesional.
― Nu trebuie să le aranjăm în nici un fel, doamnă Lennox. ÃŽn momentul de față se află în autobuz în drum spre Las Vegas. Are un prieten acolo care o să-i dea ceva de lucru.
Vocea i se învioră deodată.
― A, la Vegas? Vai, ce romantic din partea lui! Acolo ne-am căsătorit.
― Probabil că a uitat, altfel ar fi plecat în altă parte.
În loc să-mi trîntească telefonul, rîse. Un rîs scurt, viclean.
― Cu toÈ›i clienÈ›ii sînteÈ›i la fel de nepoliticos?
― Nu-mi sînteÈ›i clientă, doamnă Lennox.
― S-ar putea să vă fiu într-o bună zi, cine È™tie? Mă rog, atunci, să zicem, cu doamnele.
― AcelaÈ™i răspuns. Omul era la pămînt, mort de foame, murdar, fără un chior. I-aÈ›i fi putut da de urmă dacă vi s-ar fi părut că merită. Nu voia să vă ceară nimic atunci È™i probabil că nici acum nu vrea să primească nimic de la dumneavoastră.
― E un lucru pe care n-aveÈ›i cum să-l È™tiÈ›i dumneavoastră, îmi răspunse ea rece È™i închise telefonul după ce-mi ură noapte-bună.
Avea perfectă dreptate, fireÈ™te, iar eu fusesem perfect cretin. Dar nu simÈ›eam că aÈ™ fi greÈ™it. Eram enervat. Dacă m-ar fi sunat cu o jumătate de ceas mai devreme aÈ™ fi fost poate suficient de enervat ca să-l bat măr pe Steinitz ― dacă n-ar fi fost mort de cincizeci de ani È™i dacă partida de È™ah n-ar fi fost dintr-o carte.



CAPITOLUL 3

Cu trei zile înainte de Crăciun am primit din Las Vegas un cec de o sută de dolari. În plic mai era și un bilet scris pe hîrtia cu antet a hotelului. Îmi mulțumea, îmi dorea sărbători fericite și-mi spunea că speră să ne vedem în curînd. Bomba era în post-scriptum. "Sylvia și cu mine plecăm într-o a doua lună de miere. Îmi spune să-ți scriu să nu te superi pe ea pentru că vrea să încerce din nou".
Restul l-am aflat de prin ziare, uitîndu-mă la una din rubricile snoabe ale cronicii mondene. Nu le citesc prea des, doar cînd nu mai găsesc nimic altceva care să mă scîrbească:
"Corespondenta noastră moare de nerăbdare să vă poată comunica vestea că Terry și Sylvia Lennox s-au recăsătorit din nou la Las Vegas, scumpii de ei. Evident, ea este fata cea mai mică a multimilionarului Harlan Potter din San Francisco și Pebble Beach. Sylvia i-a angajat pe Marcel și Jeanne Duhaux ca să-i redecoreze reședința de la Encino, de la un cap la altul, în cel mai șoooching dernier-cri. Poate vă amintiți, fetelor, Curt Westerheym, antepenultimul soț al Sylviei, i-a făcut cadou, cînd s-au căsătorit, o vilișoară cu optsprezece camere. Dar poate că vă întrebați ce s-a întîmplat cu Westerheym? Chiar dacă nu vă întrebați, St. Tropez e răspunsul și din cîte am auzit, pentru totdeauna. S-ar putea să mai fie amestecată și o ducesă de sînge foarte albastru, cu doi copilași drăgălași la culme. Dar ce-o fi spunînd Harlan Potter despre această recăsătorire? Aici nu putem să mergem decît pe ghicite. Domnul Potter e un om care niciodată nu dă un interviu. Scumpii de voi, vai ce discreți sînteți, uneori ."
Am aruncat ziarul într-un colț și am deschis televizorul. După lăturile de pe pagina mondenă, boxerii de pe ecran arătau splendid. Dar oricum, faptele erau probabil fapte. Pe pagina mondenă nu-ți dă mîna să torni gogoși.
Nu-mi era greu să-mi imaginez vilișoară de optsprezece camere perfect amenajată cu vreo cîteva din milioanele lui Potter, ca să nu mai vorbim de decorațiunile executate de cuplul Duhaux după ultimul strigăt al simbolismului falic.
Ceea ce nu-mi puteam deloc imagina era figura lui Terry Lennox învîrtindu-se pe lîngă una din piscine, îmbrăcat în șort, și cerîndu-i prin radio-telefon majordomului să pună șampanie la gheață și să frigă găinușele de munte. Nu prea aveam cum să mi-l imaginez. Dar, la urma urmelor, dacă tipul n-avea altceva mai bun de făcut decît să se joace de-a ursulețul de pluș, ce mă privea pe mine? N-aveam chef să-l mai văd vreodată. Deși știam că am să-l mai văd, dacă nu din alt motiv, măcar din pricina nenorocitei ăleia de valiză din piele de porc.
Și într-o zi umedă de martie, pe la ora cinci după-masă și-a făcut apariția în sărăcăciosul meu magazin general de inteligență. Era schimbat. Părea mai bătrîn, foarte sobru și sever, de un splendid calm. Se citea pe fața lui înțelepciunea omului care a învățat să se lase moale cînd îi dă cineva un brînci. Avea un balonzaid sidefiu și mănuși asortate, nu purta pălărie, iar părul alb îi era lins ca gușa unui porumbel.
― Nu vrei să mergem la un bar liniÈ™tit È™i să bem ceva? mă întrebă el, ca È™i cînd ne-am fi despărÈ›it cu zece minute înainte. Vreau să zic, dacă ai timp.
Nu ne-am strîns mîinile. Nici atunci, nici altă dată. Englezii nu-și strîng mîna așa, una-două, ca americanii, și cu toate că nu era englez, deprinsese cîteva din manierismele acestei nații. I-am zis:
― Hai să trecem pe la mine ca să-È›i iei valiza de zile mari. Nu È™tiu de ce, dar parcă-mi stă pe cuget.
El clătină din cap.
― Ai fi foarte amabil dacă ai mai păstra-o cîtva timp.
― De ce?
― AÈ™a simt eu. Te deranjează? Pentru mine reprezintă un fel de legătură cu vremea în care nu eram un pierde-vară bun de nimic.
― Trăsnit! Dar la urma urmelor, e treaba dumitale.
― Dacă îți faci probleme că ar putea fi furată...
― Și ăsta e tot treaba dumitale. Ce ziceai de păhărelul ăla?
Ne-am dus la localul lui Victor, în mașina lui ruginie marca "Jowett Jupiter", cu o capotă din prelată ușoară sub care de-abia încăpeam amîndoi. Tapițeria era din piele deschisă la culoare, iar garniturile metalice aveau aerul că sînt din argint. Nu sînt unul din ăia care leșină după mașini, dar căruța asta zău că a făcut să-mi lase gura apă. Zicea că într-o secundă prinde o sută pe oră. Schimbătorul de viteze era mititel și prăpădit, abia dacă-i ajungea pînă la genunchi.
― Patru viteze, îmi explică el. N-au inventat încă un schimbător automat pentru maÈ™inile astea. Nici nu e nevoie. PoÈ›i să porneÈ™ti într-a treia chiar în pantă È™i oricum în mijlocul traficului nu ajungi niciodată să bagi într-a patra.
― Cadou de nuntă?
― Un cadou gen "am văzut din întîmplare jucărioara asta într-o vitrină". Sînt un tip foarte răsfățat.
― Nu-i rău. Dacă nu se vede È™i eticheta cu preÈ›ul.
Îmi aruncă o privire scurtă apoi se uită iar la caldarîmul umed. Ștergătoarele duble fîșîiau încet pe parbrizul mititel.
― Eticheta cu preÈ›ul? Asta există în toate cazurile, băiete. Nu cumva-È›i închipui că nu sînt fericit?
― Iartă-mă. Am dat-o niÈ›el în bară.
― Sînt bogat. Cine dracu vrea să fie fericit?
În vocea lui era o undă de amărăciune pe care nu o recunoșteam.
― Cum o mai duci cu băutura?
― Mă descurc în modul cel mai elegant, bătrîne. Habar n-am din ce motiv am devenit deodată perfect capabil să mă descurc. Dar în chestiile astea nu se È™tie niciodată, nu-i aÈ™a?
― Poate că n-ai fost niciodată un beÈ›iv autentic.
Ședeam într-un colț al barului lui Victor și beam "burghie".
― Aici habar n-au să le facă, spuse el. Ceea ce numesc ei "burghiu" e suc de lămîie sau de chitră, gin cu un pic de zahăr È™i bitter. Un adevărat "burghiu" îl faci jumate gin, jumate lămîie È™i cu asta basta. Taie cocteilul Martini de la distanță.
― Niciodată n-am făcut prea multe mofturi apropo de băuturi. Cum te-ai descurcat cu Randy Starr? Pe aici pe la noi are reputaÈ›ia unui dur.
Se sprijini de spetează și căpătă un aer gînditor.
― S-ar putea să fie. Probabil că toÈ›i sînt la fel. Dar la el nu se vede. AÈ™ putea să-È›i pomenesc pe loc numele a vreo doi băieÈ›i de la Hollywood, tot din branșă cărora le place să joace rolul ăsta. Lui Randy puÈ›in îi pasă. ÃŽn Las Vegas e un om de afaceri perfect legal. Cînd te duci pe acolo, să-l cauÈ›i. O să vă împrieteniÈ›i.
― PuÈ›in probabil. Nu-mi plac gangsterii.
― Asta-i doar o vorbă, Marlowe. Asta-i lumea noastră. AÈ™a ne-au alcătuit-o două războaie È™i aÈ™a o s-o păstrăm. Randy cu mine È™i cu un alt camarad am fost odată băgaÈ›i într-o chestie proastă de tot. Asta ne-a făcut să rămînem legaÈ›i unul de altul.
― Și atunci de ce te-ai ferit să-i ceri ajutorul cînd erai la strîmtoare?
Dădu paharul pe gît și chemă chelnerul.
― Pentru că nu putea să mă refuze.
După ce chelnerul ne aduse încă un rînd am spus:
― Pentru mine astea-s doar vorbe. Dacă întîmplător tipul îți datora ceva, de ce nu te gîndeÈ™ti È™i la el? Poate i-ar face plăcere să aibă prilejul de a-È™i achita ceva din datorie.
Clătină încet din cap.
― Știu că ai dreptate. BineînÈ›eles că l-am rugat să-mi dea o slujbă. Dar cît am avut-o, m-am achitat de ea muncind. Cît priveÈ™te cerutul favorurilor sau pomenilor, nu, mersi.
― ÃŽn schimb le primeÈ™ti de la un străin.
Mă privi drept în ochi.
― Străinul poate să-È™i vadă de drum È™i să se facă oricînd că n-a auzit rugămintea.
Am băut trei "burghie" mici, nu mari, și n-au avut nici un efect asupra lui. O asemenea cantitate l-ar fi amețit pe un adevărat alcoolic. Așa că mi-am făcut socoteala că poate se lecuise.
Apoi m-a condus înapoi la birou.
― Luăm masa la opt È™i un sfert, spuse el. ÃŽn ziua de azi, doar milionarii pot să-È™i permită un asemenea lux. Numai personalul de serviciu al milionarilor acceptă astfel de condiÈ›ii. Avem o groază de invitaÈ›i simpatici.


De atunci și-a făcut un obicei să mă viziteze pe la ora cinci. Nu ne duceam întotdeauna la același bar, dar la Victor mergeam mai des decît în altă parte. Poate că îi trezea în minte unele asociații despre care eu nu știam nimic. Nu bea niciodată prea mult și chestia asta părea să-l surprindă.
― Trebuie să fie ceva asemănător crizelor de malarie, zise el. Cînd te apucă, e prost. Cînd nu, e ca È™i cînd n-ai fi deloc bolnav.
― Ce nu pot să pricep eu e cum se face că un tip privilegiat ca tine are chef să stea la băutură cu un detectiv prăpădit.
― Faci cumva pe modestul?
― AÈ™! Sînt pur È™i simplu mirat. Oi fi eu un tip prietenos, dar oricum, nu trăim în aceeaÈ™i lume. Nici nu È™tiu exact unde locuieÈ™ti, atîta doar că pe undeva pe la Encino. Sper că eÈ™ti mulÈ›umit în viaÈ›a de familie?
― Nu am nici un fel de viață de familie.
Beam din nou cîte un "burghiu". Localul era aproape pustiu. Mai erau vreo cîțiva bețivani înrăiți care stăteau la bar pe scaune înalte și întindeau mîna încet, ca să apuce primul pahar cu băutură, cu grijă să nu răstoarne ceva.
― Nu prea m-am prins. Ar trebui oare să înÈ›eleg ceva?
― SuperproducÈ›ie, intrigă inexistentă, cum se spune în cercurile cinefile. Probabil Sylvia e destul de fericită, deÈ™i nu neapărat cu mine. ÃŽn cercul nostru treaba asta nu e chiar atît de importantă. GăseÈ™ti întotdeauna ceva de făcut dacă nu eÈ™ti silit să munceÈ™ti sau să te gîndeÈ™ti cît costă. Nu e mare bucurie, dar dacă ai bani nu-È›i mai dai seama. BogătaÈ™ii n-au avut niciodată vreuna. Niciodată nu doresc cu tot dinadinsul ceva, poate doar pe nevasta altuia, iar dorinÈ›a asta e destul de palidă în comparaÈ›ie cu dorinÈ›a nevestei instalatorului de a-È™i cumpăra perdele noi pentru camera de zi.
N-am zis nimic. I-am lăsat lui sarcina de a întreține conversația.
― ÃŽn general, nu fac altceva decît să-mi omor timpul, continuă el. Și să È™tii că nu se lasă omorît chiar aÈ™a uÈ™or. Un pic de tenis, un pic de golf, un pic de înot, un pic de călărie È™i plăcerea neasemuită de a-i urmări pe prietenii Sylviei încercînd să se stăpînească pînă la prînz, înainte de a începe să-È™i înece mahmureala.
― ÃŽn seara cînd ai plecat la Las Vegas spunea că nu-i plac pilangiii.
Zîmbi strîmb. Mă deprinsesem atît de mult cu fața lui brăzdată de cicatrici, încît nu-mi atrăgea atenția decît atunci cînd o schimbare de expresie scotea în evidență partea țeapănă.
― Se referea numai la ăia fără bani. Dacă au bani, se cheamă doar băutori. Dacă varsă pe verandă, e treaba majordomului să cureÈ›e după ei.
― Nu te-a obligat nimeni să accepÈ›i viaÈ›a asta.
Isprăvi paharul dintr-o sorbitură și se ridică.
― Trebuie s-o È™terg, Marlowe. ÃŽn afară de asta, te plictisesc È™i numai Dumnezeu mi-e martor că mă plictisesc È™i pe mine însumi.
― Nu mă plictiseÈ™ti. Sînt un ascultător bine antrenat. Mai devreme sau mai tîrziu s-ar putea să ajung să înÈ›eleg de ce-È›i place să fii întreÈ›inut ca un pudel de salon.
Își pipăi ușor cicatricile cu vîrful degetelor. Avu un zîmbet ușor detașat.
― Mai bine te-ai întreba de ce vrea să mă aibă lîngă ea, nu de ce vreau să stau cuminte pe pernuÈ›a mea de satin asteptînd răbdător să fiu mîngîiat pe cap.
― ÃŽÈ›i plac pernuÈ›ele de satin! i-am zis, ridicîndu-mă să plec È™i eu. ÃŽÈ›i plac aÈ™ternuturile de mătase, soneriile de tot felul È™i intrările reverenÈ›ioase ale majordomului zîmbitor.
― Poate. Am crescut la un orfelinat în Salt Lake City.
Am ieșit afară și mi-a spus că ar vrea să meargă pe jos. Venisem cu mașina mea și de data asta fusesem destul de iute de mînă ca să prind eu nota și s-o achit. M-am uitat după el cum se îndepărteză. O rază de lumină dintr-o vitrină îi reflectă o clipă albeața părului care dispăru apoi în aburul ușor al înserării.
Îmi plăcuse mai mult cînd era beat, la pămînt, flămînd, distrus și mîndru. Oare? Sau poate îmi plăcea să am eu poziția dominantă? Erau greu de înțeles motivele lui. În meseria mea există perioade cînd trebuie să lași omul să fiarbă în zeama lui pînă cînd dă pe dinafară. Orice polițai bun cunoaște trucul. Seamănă în mare măsură cu șahul sau boxul. Pe unii trebuie să-i înghesui și să nu-i lași să-și recapete echilibrul. Pe alții nu e nevoie decît să-i atingi și încep să-și cărăbănească singuri pumni.
Mi-ar fi spus cu siguranță povestea vieții lui dacă l-aș fi întrebat. Dar nu l-am întrebat niciodată nici măcar cum a ajuns să-și facă mutra praf. Dacă l-aș fi întrebat și dacă mi-ar fi spus, aș fi putut, eventual, să salvez vreo două vieți. Eventual, dar cine știe de fapt?



CAPITOLUL 4

Ultima oară cînd am stat împreună la un pahar era în luna mai, și ceva mai devreme ca de obicei, puțin după ora patru. Arăta obosit și slăbise, dar privea în jur cu un zîmbet abia schițat, de încîntare.
― ÃŽmi plac barurile la ora cînd de-abia se deschid. Cînd aerul e încă proaspăt È™i curat, totul străluceÈ™te È™i barmanul se mai uită o dată în oglindă ca să vadă dacă cravata îi stă drept È™i dacă are părul bine lins. ÃŽmi plac È™irurile ordonate de sticle de pe rafturi È™i îmi plac oglinzile strălucitoare, precum È™i senzaÈ›ia de aÈ™teptare nerăbdătoare. ÃŽmi place să-l văd pe chelner cînd amestecă primul cocteil, È™i pune paharul pe o farfurioară curată, cu un È™erveÈ›el împăturit lîngă el. ÃŽmi place să-l beau picătură cu picătură. Primul pahar liniÈ™tit dintr-o seară, într-un bar liniÈ™tit ― ce lucru minunat!
M-am declarat de aceeași părere.
― Alcoolul e ca È™i amorul, spuse el. Primul sărut e ca o vrajă, al doilea devine intim, al treilea intră pe un făgaÈ™ banal. După aia începi s-o dezbraci.
― Și asta-i chiar aÈ™a de rău?
― Tulburarea simÈ›urilor e într-adevăr intensă, dar emoÈ›ia este impură ― impură în sens estetic. Nu pufnesc È™i nu strîmb din nas cînd vorbesc de amor. E necesar È™i nu e neapărat un lucru urît. Dar e o activitate care trebuie întotdeauna È›inută sub control. A o face pasionantă e o industrie de miliarde de dolari, È™i necesită tot atîtea investiÈ›ii.
Privi în jur și căscă.
― N-am prea dormit bine în ultima vreme. E plăcut aici. Dar în curînd o să-nceapă să vină sugativele, or să vorbească tare È™i or să rîdă, iar afurisitele de femei or să-nceapă să-È™i vînture braÈ›ele, să se scălîmbăie, să-È™i zdrăngăne brățările È™i să-È™i scoată la vînzare farmecele preambalate care mai tîrziu or să aibă un uÈ™or dar caracteristic miros de transpiraÈ›ie.
― Ia-o încet, l-am întrerupt. Și ce-i cu asta? Sînt oameni, transpiră, se murdăresc, trebuie să se ducă la toaletă. Ce te aÈ™teptai să fie ― fluturi aurii palpitînd într-un abur trandafiriu?
Își goli paharul. Îl întoarse cu gura în jos și urmări cum pe buza lui se formează o ultimă picătură, care tremură și cade.
― ÃŽmi pare rău de ea, spuse încet. E o cățea ordinară. Poate că de fapt È›in la ea ― aÈ™a, într-un fel detaÈ™at. Poate că într-o bună zi o să aibă nevoie de mine È™i eu o să fiu singurul individ din anturajul ei care n-o să-i dea cu ciocanul în cap. Dar probabil că pînă atunci n-o să-i mai pot fi nici eu de folos.
I-am aruncat o privire.
― ÃŽn orice caz, È™tii să te vinzi pe bani buni È™i în stil mare, i-am spus după o clipă.
― Mda, È™tiu. Sînt un om slab, fără nerv sau ambiÈ›ie. M-am agățat de inelul de alamă È™i m-a zdruncinat cînd am constatat că nu e de aur. Tipii în genul meu au un singur moment mare în viaÈ›a lor, un singur balans perfect la trapez. Apoi nu le mai rămîne altceva de făcut în viață decît să încerce să nu cadă de pe trotuar în canal.
― Unde vrei să ajungi?
Mi-am scos pipa și am început s-o umplu.
― E speriată. E speriată pînă în măduva oaselor.
― De ce?
― Nu È™tiu. ÃŽn ultima vreme nu prea am mai vorbit unul cu celălalt. Poate din pricina bătrînului e speriată. Harlan Potter e o bestie împietrită. Pe dinafară, numai demnitate victoriană, iar pe dinăuntru e la fel de nemilos ca un călău al Gestapoului. Sylvia e o boarfă ordinară. O È™tie È™i el prea bine, nu-i place deloc, dar mare lucru nu poate face. AÈ™a că aÈ™teaptă È™i pîndeÈ™te È™i dacă Sylvia o încurcă rău È™i intră în gura lumii, o s-o frîngă în două È™i o să îngroape cele două jumătăți la o sută de mile distanță.
― Bine, dar eÈ™ti soÈ›ul ei.
Ridică paharul gol și-l izbi de muchia mesei. Paharul se sparse cu un zgomot ascuțit. Barmanul ne privi lung, dar nu scoase un cuvînt.
― Uite-aÈ™a, băiete. Chiar aÈ™a. Sigur, sînt soÈ›ul ei. AÈ™a scrie în acte. Eu sînt cele trei trepte albe È™i uÈ™a mare verde din față È™i inelul de alamă cu care trebui să baÈ›i de trei ori, o dată lung È™i de două ori scurt ca să iasă portăreasa È™i să-È›i dea drumul în bordelul cu taxa de o sută de dolari.
M-am ridicat și-am pus niște bani pe masă.
― VorbeÈ™ti al dracului de mult, i-am spus, È™i mult prea mult despre tine. Pe altă dată.
Am ieÈ™it lăsîndu-l acolo surprins È™i palid ― după cîte mi-am putut da seama la lumina obiÈ™nuită prin baruri. A strigat ceva în urma mea dar mi-am văzut de drum.
După zece minute a început să-mi pară rău. Numai că după zece minute nu mai eram acolo. N-a mai venit pe la mine pe la birou. N-a mai venit deloc, nici măcar o dată. Îl atinsesem tocmai unde-l durea mai tare.
O lună nu l-am mai văzut. Cînd a reapărut, era pe la cinci dimineața: tocmai se lumina de ziuă. Þîrîitul insistent al soneriei m-a făcut să mă rostogolesc jos din pat. Am străbătut apartamentul cît am putut de repede și am deschis. Stătea în prag, arătînd de parcă n-ar fi dormit de-o săptămînă. Avea pe el un pardesiu ușor, cu gulerul ridicat, și parcă tremura. Își trăsese peste ochi o pălărie neagră de fetru.
În mînă avea un pistol.



CAPITOLUL 5

Pistolul nu era îndreptat spre mine, îl ținea doar în mînă. Era un automat de calibru mediu, o marcă străină, în orice caz nu un Colt și nici un Savage. Cu fața lui albă și scrijelată, cu gulerul ridicat și pălăria trasă pe ochi, cu pistolul în mînă parcă era dintr-un film demodat cu gangsteri.
― Du-mă la Tijuana să prind avionul de 10,15, îmi spuse. Am paÈ™aport È™i viză È™i totu-i în regulă în afară de transport. Din anumite motive, nu pot lua nici trenul, nici autobuzul È™i nici avionul din Los Angeles. Cinci sute de dolari e suficient pentru asta?
Am rămas în prag și nu i-am făcut loc să intre.
― Cinci sute, plus pistolul? l-am întrebat.
S-a uitat la el absent. Apoi l-a vîrît în buzunar.
― Ar putea însemna protecÈ›ie pentru dumneata, nu pentru mine, mi-a replicat el.
― Atunci intră.
M-am dat la o parte și a intrat abia tîrîndu-și picioarele. S-a prăvălit pe un scaun. Era încă întuneric în sufragerie, din cauza tufelor abundente pe care proprietăreasa le lăsase să crească și să ascundă ferestrele. Am făcut lumină și mi-am căutat o țigară. Am aprins-o. M-am uitat lung la el. Mi-am ciufulit părul care era deja ciufulit. Am adoptat iar zîmbetul meu etern obosit.
― Ce m-o fi apucat să dorm într-o dimineață atît de încîntătoare? Zece È™i un sfert, zici? Avem timp berechet. Hai la bucătărie să fac niÈ™te cafea.
― Am dat de o belea mare cît casa, sticlete.
Era prima oară că-mi spunea "sticlete". Dar parcă se potrivea cu apariția lui, cu felul cum era îmbrăcat, cu pistolul și cu toate celelalte.
― O să fie o zi splendidă. Vînt slab. Se aud eucalipÈ›ii bătrîni de vizavi È™optindu-È™i dulci nimicuri, stînd de vorbă despre tinereÈ›ea lor în Australia cînd cangurii È›opăiau pe sub rămurelele lor È™i ursuleÈ›ii koala se fugăreau umblînd unii în cîrca altora. Da, parcă aÈ™a-mi dădeam È™i eu cu presupusul, că ai cam încurcat-o întrucîtva. Hai să vorbim despre asta după ce bem vreo două ceÈ™ti de cafea. Cînd mă scol, am totdeauna mintea cam tulbure. Să discutăm problema cu domnul Huggins È™i cu domnul Young.
― Uite ce e, Marlowe, nu-i momentul...
― Nu te teme, drăguÈ›ule. Domnul Huggins È™i domnul Young sînt de-ai noÈ™tri È™i printre ăi mai buni. Ei îmi fac cafeaua. Huggins È™i Young. E treaba lor de-o viață, mîndria È™i bucuria lor. Zilele astea o să mă ocup eu puÈ›in de ei ca să dobîndească reputaÈ›ia pe care o merită. Pînă una alta, n-au dobîndit decît bani. Doar n-o să-È›i închipui că asta-i mulÈ›umeÈ™te.
Tot trăncănind, am trecut în bucătărie. Am dat drumul la apa caldă și am luat fierbătorul de cafea de pe raft. Am pus cîteva lingurițe de cafea, iar între timp apa începuse să fiarbă. Am umplut partea de jos a aparatului și l-am pus pe foc. Am pus deasupra receptaculul cu cafea și l-am înșurubat bine.
Între timp, Lennox venise după mine. A rămas o clipă sprijinit de ușă, apoi s-a îndreptat clătinîndu-se către nișa pentru micul dejun și s-a lăsat să cadă pe un scaun. Tremura încă. Am luat de pe raft o sticlă de Old Granddad și i-am turnat o doză destul de serioasă într-un pahar mare. Știam că o să aibă nevoie de un pahar mare. Chiar și așa a trebuit să-l țină cu amîndouă mîinile ca să-l facă să ajungă la gură. A înghițit, a pus paharul jos cu zgomot și s-a lăsat cu toată greutatea pe speteaza scaunului, făcîndu-l să scîrțîie.
― Cît pe ce să dau în primire, a mormăit el. Parcă aÈ™ fi în picioare de o săptămînă. Azi-noapte n-am închis ochii.
Cafetiera începuse să bolborosească. Am făcut focul mic și am fost atent să văd cum se ridică apa. O clipă a rămas în suspensie la fundul tubului de sticlă. Am dat încă o dată focul la mare, atît cît să se ridice cafeaua și pe urmă l-am micșorat din nou. Am amestecat cafeaua, am acoperit-o și am fixat cronometrul la trei minute. Metodic tip, Marlowe ăsta. Nimic nu-l poate abate de la ritualul cafelei. Nici măcar un pistol în mîna unuia aflat în culmea desperării. I-am mai turnat o porție de whisky.
― Stai aici, i-am spus. Să nu scoÈ›i o vorbă. Să stai È™i gata.
Al doilea whisky l-a luat doar cu o singură mînă. M-am spălat în viteză și ceasornicul aparatului de cafea a sunat tocmai cînd ieșeam din baie. Am stins focul și am așezat cafetiera pe masă, pe un fel de șervețel de pai. De ce oare povestesc toate astea? Fiindcă atmosfera aceea încărcată făcea ca fiecare detaliu să fie o adevărată performanță, o mișcare deosebită și foarte importantă. Era unul din acele momente hipersensibile cînd toate mișcările, de obicei automate, oricît ar fi ele de obișnuite, de bine stabilite, devin acte de voință separate. Ca atunci cînd ai avut poliomelită și înveți din nou să umbli. Nimic, dar absolut nimic nu ți se mai pare firesc.
Cafeaua scăzuse, aerul năvălise înăuntru cu șuieratul obișnuit; lichidul bolborosea și in cele din urmă se liniști. Am scos capacul și l-am pus pe uscătorul de vase, în adîncitura care îi era rezervată.
Am umplut două cești. Într-a lui am turnat și whisky.
― Pentru tine, Terry, cafea amară.
În ceașca mea am pus două bucăți de zahăr și niște frișcă. Începeam să-mi revin. Aproape că nici nu știu cînd am deschis frigiderul și am scos cartonul cu frișcă. M-am așezat în fața lui. Nu se mișca. Stătea țeapăn în colțul lui, amorțit. Apoi, pe neașteptate, capul i se prăbuși pe masă și începu să suspine.
Nu mi-a acordat nici o atenție cînd m-am întins peste masă și i-am scos arma din buzunar. Un Mauser 7,65, o frumusețe. L-am mirosit. Nu se trăsese nici un foc. I-am scos încărcătorul. Plin. Pe țeavă, nimic, Terry ridică ochii, văzu cafeaua și sorbi încet din ea, fără să se uite la mine.
― N-am împuÈ™cat pe nimeni, spuse el.
― Cel puÈ›in nu de curînd. Și, oricum, pistolul ar fi trebuit curățat. Nu cred că ai fi putut omorî pe cineva cu ăsta.
― O să-È›i povestesc totul.
― AÈ™teaptă o clipă.
Mi-am băut cafeaua cît de repede am putut, ținînd seama că era încă fierbinte. Mi-am umplut din nou ceașca. Apoi am reluat:
― Uite cum stă treaba. Fii atent ce-mi spui. Dacă vrei într-adevăr să te duc cu maÈ™ina pînă la Tijuana, nu trebuie să È™tiu două lucruri. ÃŽn primul rînd... Mă asculÈ›i?
Dădu din cap, abia perceptibil. Privea cu ochi fără expresie la peretele din spatele meu. În dimineața aceea, cicatricile erau livide. Pielea îi era aproape ca varul de albă și totuși scrijeliturile ieșeau în evidență.
― ÃŽn primul rînd, am repetat rar, dacă ai comis o crimă sau vreun lucru pe care autoritățile ar putea să-l considere un delict ― ceva serios, vreau să spun ― nu trebuie să È™tiu despre asta. ÃŽn al doilea rînd, dacă È™tii unele fapte cu privire la o astfel de crimă eu nu trebuie să le aflu. Asta în caz că vrei să te duc pînă la Tijuana: E limpede?
Se uită țintă la mine. Privirea era încordată însă fără viață, îi făcuse bine cafeaua. N-avea pic de culoare, dar nu mai tremura. I-am mai turnat o cafea și i-am pus și whisky în ea.
― Þi-am spus că am dat de belea.
― Am auzit. Nu vreau să aud ce fel de belea. Sînt silit să-mi cîștig existenÈ›a, aÈ™a că nu vreau să-mi pierd autorizaÈ›ia.
― S-ar fi putut să te ameninÈ› cu pistolul.
Am zîmbit și am împins pistolul spre el. L-a privit fără să-l atingă.
― Nu m-ai putea È›ine sub ameninÈ›are pînă la Tijuana, Terry. Nu m-ai putea ameninÈ›a dincolo de grăniceri nici pe scara avionului, pînă te urci în el. Din cînd în cînd, mai am È™i eu de-a face cu armele. Să lăsăm chestia cu pistolul. Grozavă figură aÈ™ face explicînd la poliÈ›ie că m-am speriat aÈ™a de tare încît n-am avut încotro. Presupunînd, bineînÈ›eles, ― eu unul habar n-am ― că ar fi ceva de spus la poliÈ›ie.
― Ascultă, înainte de prînz sau poate chiar È™i după aceea n-o să vină nimeni să bată la ușă. Servitorii È™tiu că nu e cazul s-o deranjeze cînd doarme tîrziu. Dar pe la prînz, camerista o să bată la ușă È™i o să intre. Ea n-o să fie în cameră.
Am sorbit în tăcere din cafea.
― O să vadă că n-a dormit în camera ei, continuă el. O să se gîndească atunci unde s-o caute. La o oarecare depărtare de casă e un pavilion special pentru oaspeÈ›i, cu propria lui alee de acces È™i cu garaj separat. Sylvia a dormit acolo È™i acolo o s-o găsească servitoarea.
M-am încruntat.
― Trebuie să am mare grijă ce întrebări îți pun, Terry. Nu se poate să fi petrecut noaptea altundeva?
― Toate hainele sînt aruncate prin cameră. Niciodată nu-È™i pune lucrurile la loc. Camerista o să-È™i dea seama că È™i-a pus doar un capot peste pijama È™i că a ieÈ™it aÈ™a. Nu rămîne deci decît pavilionul pentru oaspeÈ›i.
― Nu neapărat.
― Altfel nu se poate. Ce dracu, nu-È›i dai seama că ei È™tiu ce se întîmplă în pavilion? Servitorii È™tiu întotdeauna.
― Să trecem mai departe.
Se zgîrie cu unghia pe obrazul cel bun, încît lăsă o dungă roșie.
― Și în pavilionul de oaspeÈ›i, continuă el rar, camerista o să găsească...
― Pe Sylvia cherchelită, beată, paralizată, făcută praf, l-am întrerupt eu brutal.
― Aha!
Căzu pe gînduri. Stătu mult în cumpănă.
― Da, desigur, adăugă el, aÈ™a o să fie. Sylvia nu e alcoolică. AÈ™a că atunci cînd depășeÈ™te limita, urmările sînt destul de drastice.
― Și aici se încheie povestea. Sau aproape. Dă-mi voie să improvizez. Ultima dată cînd ne-am întîlnit, m-am purtat cam aspru cu tine È™i ― dacă-È›i aduci aminte ― am plecat È™i te-am lăsat baltă. M-ai iritat al dracului. Gîndindu-mă mai bine după aceea, mi-am dat seama că, bătîndu-È›i joc de tine însuÈ›i, încercai să scapi de un sentiment al catastrofei. Spui că ai paÈ™aport È™i viză. E nevoie de oarecare timp ca să obÈ›ii viza pentru Mexic. Ãia nu lasă chiar pe oricine să le intre în È›ară. Deci plănuiai încă de mult s-o È™tergi. Mă întrebam cîtă vreme ai să reziÈ™ti.
― Probabil că aveam un vag sentiment de obligaÈ›ie de a rămîne cu ea, în ideea că s-ar putea să aibă nevoie de mine È™i pentru altceva nu numai ca paravan care să-l împiedice pe babacu să-È™i bage nasul prea tare în treburile ei. Dar, apropo, am încercat să-È›i vorbesc azi-noapte.
― Dorm greu. N-am auzit telefonul.
― Apoi m-am dus la baia turcească. Am stat acolo cîteva ore, am făcut o baie de abur, o baie rece, un duÈ™ dintr-alea cu mii de ace, masaj È™i am dat cîteva telefoane. Am lăsat maÈ™ina la La Brea & Fountain. De acolo am venit pe jos. Nu m-a văzut nimeni intrînd pe strada ta.
― Și telefoanele acelea au vreo legătură cu mine?
― Unul era către Harlan Potter. Bătrînul a plecat ieri cu avionul la Pasadena după niÈ™te treburi. Nu a mai trecut pe acasă. A fost destul de greu să-l capăt la telefon, dar în cele din urmă mi-a vorbit. I-am spus că-mi pare rău, dar îmi iau tălpășiÈ›a.
Spunînd acestea, privea puțin pieziș, dincolo de chiuvetă, pe fereastră, la arbustul de tecoma care se agita izbindu-se de geam.
― Și ce-a zis?
― Că-i pare rău. Mi-a urat noroc. Și m-a întrebat dacă am bani. Terry rîse aspru . Bani! Pentru el astea sînt primele patru litere ale alfabetului. I-am spus că am destui. Apoi i-am telefonat sorei Sylviei. Cam acelaÈ™i lucru È™i acolo. Și asta-i tot.
― Vreau să te întreb un singur lucru. Ai prins-o vreodată cu un bărbat în pavilionul pentru oaspeÈ›i?
Clătină din cap.
― N-am încercat niciodată. N-ar fi fost nici o greutate. Niciodată n-a fost.
― Þi se răceÈ™te cafeaua.
― Nu mai vreau.
― Deci bărbaÈ›i, slavă Domnului, cu grămada? totuÈ™i te-ai întors È™i ai luat-o din nou de nevastă. O fi o bucățică dulce, dar oriÈ™icît...
― Nu È›i-am zis eu că nu sînt bun de nimic? Parcă de ce am părăsit-o prima dată? De ce, după aceea, mă îmbătăm criță ori de cîte ori o vedeam? De ce preferam să umblu prin mocirlă mai degrabă decît să-i cer bani? A fost măritată de cinci ori, fără să mă mai pun È™i pe mine la socoteală. Și oricare din ei s-ar întoarce imediat la ea doar la un semn. Și nu numai pentru un milion de gologani.
― Halal bucățică! Și de ce trebuie să prinzi avionul de 10 È™i 15 la Tijuana?
― La zborul ăsta nu se prea înghesuie lumea. Nimeni din Los Angeles nu vrea să treacă munÈ›ii cu un "DC-3"' demodat, cînd poate să ia un "Constellation" È™i să fie în È™apte ore la Ciudad de Mexico. Și nici un "Connie" nu aterizează acolo unde vreau eu să mă dau jos.
M-am ridicat și m-am sprijinit de chiuvetă.
― Și acum, hai să facem o mică recapitulare È™i te rog să nu mă întrerupi. Ai venit la mine azi de dimineață într-o stare de mare tulburare emoÈ›ională È™i mi-ai cerut să te duc cu maÈ™ina la Tijuana ca să prinzi un avion de dimineață. Aveai o armă în buzunar, dar nu înseamnă neapărat că am văzut-o. Mi-ai spus că ai încercat să înduri lucrurile cît de mult ai putut dar că astă-noapte s-a terminat totul. Þi-ai găsit nevasta beată moartă după ce fusese un bărbat la ea. Ai ieÈ™it È™i te-ai dus la baia turcească, aÈ™a ca să-È›i treacă vremea pînă dimineaÈ›a, È™i între timp le-ai telefonat celor mai apropiate rude ale nevestei È™i le-ai spus ce ai de gînd să faci. Nu mă privea unde pleci. Aveai actele necesare ca să intri în Mexic. Nu mă privea nici cum urma să pleci. Sîntem prieteni È™i am făcut ceea ce mi-ai cerut fără să mă gîndesc prea mult. Și de ce nu? Nu mi-ai dat bani. Aveai maÈ™ina ta, dar erai prea surescitat ca să poÈ›i conduce. Și asta-i tot treaba ta. EÈ™ti emotiv de felul tău È™i pe deasupra ai mai căpătat È™i o rană gravă în război. Cred că ar trebui să-È›i ridic maÈ™ina de acolo È™i s-o las undeva la un garaj să È›i-o păstreze.
Se căută prin buzunare și scoase un port-chei pe care-l trînti pe masă.
― Sună bine? întrebă el.
― Depinde cine ascultă. N-am terminat. N-ai luat nimic decît hainele de pe tine È™i niÈ™te bani pe care îi aveai de la socrul tău. Ai lăsat tot ce aveai de la ea, inclusiv jucărioara minunată parcată la La Brea. Vrei să pleci cît mai curat cu putință pentru tine, È™i să pleci cît mai repede. Cred că merge. Acum mă duc să mă bărbieresc È™i să mă îmbrac.
― De ce faci asta pentru mine, Marlowe?
― Tratează-te cu un whisky pînă mă bărbieresc.
Am ieșit și l-am lăsat acolo șezînd ghemuit într-un colț. Nu-și scosese nici acum pălăria și pardesiul. Arăta însă mult mai vioi.
M-am dus în baie și m-am bărbierit. Cînd îmi înnodam cravata în dormitor a intrat și a rămas în prag.
― Am spălat ceÈ™tile pentru orice eventualitate. Dar am stat È™i m-am gîndit mai bine: n-ar fi oare indicat să chemi totuÈ™i curcanii?
― Cheamă-i tu. Eu n-am ce să le spun.
― Vrei s-o fac?
M-am întors brusc și i-am aruncat o privire fioroasă. Aproape că am țipat la el:
― Fir-ar să fie! De ce dracu n-o laÈ™i baltă odată?
― ÃŽmi pare rău.
― Sigur că-È›i pare rău. Ãstora ca tine întotdeauna le pare rău È™i întotdeauna cînd e prea tîrziu.
A făcut stînga-mprejur și s-a întors în sufragerie.
Cînd am terminat cu îmbrăcatul, am încuiat ușa din spate a casei. Intrînd în living-room, l-am găsit adormit pe un scaun, cu capul atîrnînd într-o parte, fără pic de culoare în obraji și cu tot corpul prăvălit fără vlagă din cauza epuizării. Îți făcea milă. Cînd l-am atins pe umăr s-a trezit încetul cu încetul, ca și cum s-ar fi întors dintr-o lungă călătorie într-o țară îndepărtată. Cînd m-am convins că e destul de atent, i-am spus:
― Ce facem de valize? O mai am încă pe aia albă din piele de porc.
― E goală, spuse în treacăt. Și bate la ochi.
― Fără bagaj o să bată È™i mai tare la ochi.
M-am întors în dormitor, m-am urcat pe scărița din dulapul pentru haine și am luat valiza din piele de porc de pe ultimul raft. Trapa pătrată de la pod îmi venea chiar deasupra capului așa că am ridicat-o și am împins port-cheiul de piele cît de departe am putut, în spatele uneia dintre bîrnele prăfuite care erau acolo.
Am coborît cu valiza, am șters-o de praf și am azvîrlit în ea, la întîmplare, cîteva lucruri: o pijama nouă, pastă de dinți, o perie de dinți pe care o aveam de rezervă, niște prosoape ieftine, batiste de bumbac, un tub de cremă de cincisprezece cenți și un aparat de ras care ți se dă cadou cînd cumperi un pachet întreg de lame. Nimic folositor, nimic marcat, nimic bătător la ochi. Atîta doar că lucrurile lui proprii ar fi fost de mai bună calitate. Am mai adăugat și o sticlă de whisky de o jumătate de litru în ambalajul original, apoi am încuiat valiza și, lăsînd cheia în broască, am intrat în living-room. Adormise din nou. Am deschis ușa fără să-l trezesc și am dus valiza în garaj unde am trîntit-o pe bancheta din spate a automobilului meu decapotabil. Am scos mașina, am încuiat garajul și m-am dus să-l trezesc. În sfîrșit am plecat după ce am încuiat toate ușile. Am mers repede dar nu atît de repede încît să atragem atenția. N-am prea vorbit. Nu ne-am oprit nici să mîncăm. Nu ne mai rămăsese prea mult timp.
VameÈ™ii n-au avut nimic cu noi. Am parcat lîngă birourile lor de pe platoul bătut de vînturi, unde se află situat aeroportul Tijuana È™i am aÈ™teptat pînă È™i-a cumpărat Terry biletul. Elicele avionului se învîrteau deja încet. Făceau încălzirea motoarelor. Un pilot frumos ca o stea de cinema îmbrăcat într-o uniformă cenuÈ™ie conversa cu un grup de patru oameni. Unul dintre ei avea vreun metru nouăzeci È™i un toc de pistol la È™old. Alături, o fată în pantaloni È™i doi oameni mai în vîrstă ― un bărbat mărunÈ›el È™i o femeie cu părul cărunt, atît de înaltă încît pe lîngă ea omuleÈ›ul părea de-a dreptul pitic. Se mai învîrteau pe acolo alÈ›i trei-patru bărbaÈ›i ― evident mexicani. Ãștia păreau să fie toÈ›i pasagerii. Scara era pusă, dar nimeni nu avea aerul că se grăbeÈ™te să urce. Un însoÈ›itor de bord mexican coborî pe scară È™i dădu semne că aÈ™teaptă. După cît se părea, nu existau megafoane. Mexicanii intrară în avion, dar pilotul mai stătea la o parolă cu americanii.
Lîngă mine era parcat un "Packard" mare. Am coborât și am aruncat o privire la certificatul de înmatriculare de pe bord. Poate odată și odată o să mă învăț și eu minte să nu mai îmi bag nasul în toate celea. Tocmai cînd scoteam capul afară, am văzut că femeia înaltă se uita fix în direcția mea.
Apoi Terry ieși din aerogară și se îndreptă spre mine pe aleea prăfoasă și pietruită.
― Am terminat, spuse el. Acum îmi iau rămas bun.
Mi-a întins mîna. I-am strîns-o. Acum arăta bine, doar obosit, tare obosit. Am scos valiza de piele din mașină și am pus-o pe alee. S-a uitat furios la ea.
― Þi-am spus că n-am nevoie de ea, È™uieră printre dinÈ›i.
― E o sticluță cu băuturică în ea, Terry. Plus o pijama È™i alte chestii. Anonime toate. Dacă n-ai nevoie de ea, las-o la casa de bagaje. Sau arunc-o.
― Am motivele mele, spuse rece.
― Și eu pe ale mele.
Începu brusc să zîmbească. Luă valiza într-o mînă iar cu cealaltă mă strînse de braț.
― Bine, amice. Tu eÈ™ti bosul. Și bagă de seamă, dacă se încurcă lucrurile ― ai un cec în alb. N-ai nici o obligaÈ›ie față de mine. Am băut împreună de cîteva ori, ne-am împrietenit È™i am vorbit prea mult despre mine. Þi-am lăsat cinci sutare în cutia cu cafea. Să nu te superi.
― Mai bine n-o făceai.
― N-o să ajung niciodată să cheltuiesc nici jumătate din cîți bani am.
― Noroc, Terry.
Cei doi americani urcau pe scărița avionului. Un tip îndesat cu fața lată și oacheșă ieși în ușa aerogării, ne făcu semn cu brațul și cu degetul.
― Urcă-te, i-am spus. Știu că n-ai omorît-o tu. De-aia mă aflu aici.
Făcu un efort vizibil. Corpul i se încordă. Dădu încet să plece, apoi se uită înapoi.
― ÃŽmi pare rău, dar în privinÈ›a asta te înÈ™eli, zise el calm. Am să mă îndrept agale spre avion. Ai timp berechet să mă opreÈ™ti.
Și plecă. L-am urmărit cu privirea. Tipul din pragul aerogării aștepta, dar nu părea prea nerăbdător. Mexicanii nu sînt niciodată nerăbdători. Se aplecă, bătu ușurel cu mîna în valiza lui Tery și zîmbi cu gura pînă la urechi. Apoi se dădu la o parte și Terry intră pe ușă. Peste o clipă ieși pe cealaltă parte, acolo unde te întîmpină de obicei vameșii cînd intri în țară. Se îndreptă cu pași înceți spre treptele avionului. Se opri și privi către mine. Nu făcu semn cu mîna și nici vreo altă mișcare și nici eu. Apoi urcă în avion și scărița fu retrasă.
M-am întors la automobilul meu, am pornit motorul, am băgat în marșarier și am întors ca să ies din parcaj. Femeia înaltă și bărbatul scund mai erau lîngă pistă.
Femeia își scosese batista ca să facă semn cu ea. Avionul rula spre capătul aerodromului ridicînd nori de praf. Făcu un viraj și motoarele intrară în regim cu un zgomot bubuitor. Apoi porni, luînd treptat viteză.
Nori de praf se ridicau în spatele lui. Deodată l-am văzut în aer. M-am uitat după el cum se ridică în văzduhul plin de vîrtejuri și cum dispare spre sud-est, pe cerul albastru golaș. Am plecat. Nimeni de la postul de grăniceri nu s-a uitat la mine, ca și cum fața mea ar fi însemnat la fel de puțin ca și limbile unui ceasornic.



CAPITOLUL 6

Drumul de la Tijuana la Los Angeles e lung și unul dintre cele mai plictisitoare din California. Tijuana e un vax: toți de acolo nu vor altceva decît să-ți ia banii. Puștiul care se învîrte pe lîngă mașină și te privește cu ochi mari și triști milogindu-se: "Dați-mi și mie cinci cenți, conașule", în propoziția următoare o să încerce să ți-o plaseze pe soră-sa în pat. Tijuana nu e Mexic. Nici un oraș de frontieră nu e altceva decît un oraș de frontieră. Așa cum un port nu e altceva decît un port. San Diego? Unul dintre cele mai frumoase porturi din lume, dar în el nu găsești nimic altceva decît vapoare și cîteva bărci de pescari. Noaptea însă, e o feerie. Murmurul valurilor e atît de blînd, ca vocea unei băbuțe îngînînd psalmi. Dar Marlowe trebuie să se ducă acasă și să-și numere lingurile.
Drumul spre nord e la fel de monoton ca melodia îngînată de un marinar. Treci printr-un oraș, sui un deal, străbați o plajă, treci prin alt oraș cobori alt deal, mai treci pe lîngă o fîșie de plajă.
Am ajuns acasă pe la două și i-am găsit așteptîndu-mă într-o mașină neagră pe care nu scria poliție, nu avea lumină roșie, ci numai o antenă dublă, chestie pe care n-o au numai mașinile poliției. Apucasem să urc jumătate din trepte cînd au ieșit din mașină și au strigat după mine: era perechea obișnuită, cu costumele obișnuite, cu obișnuitele mișcări voit degajate, ca și cînd tot universul ar fi rămas cu gura căscată și cu ochii holbați asteptînd să le spună ei în ce parte să se învîrtească.
― Dumneata eÈ™ti Marlowe? Vrem să stăm puÈ›in de vorbă.
Îmi flutură pe sub nas insigna. Atît de scurt încît ar fi putut să fie și insigna serviciului de deratizare. Era bălan și cu un aer dezagreabil. Celălalt era înalt, arătos, curățel, cu o scîrboșenie studiată și precisă pe chip. Un mardeiaș purtat prin școli. Aveau ochi deprinși să pîndească și să aștepte, ochi prudenți, răbdători și liniștiți, ochi disprețuitori și reci, ochi de copoi. Ochi pe care-i capătă odată cu parada de sfîrșit de an de la școala de poliție.
― Sergent Green, de la Brigada criminală centrală. Dînsul e detectivul Dayton.
Am urcat mai departe și am descuiat. Nu se face să dai mîna cu curcanii din poliția centrală. Ar fi fost un gest prea intim.
S-au așezat în living-room. Am deschis ferestrele și de afară a pătruns șoapta brizei. Conversația o susținea Green:
― E vorba de un individ numit Terry Lennox. ÃŽl È™tii?
― Stăm din cînd în cînd la un pahar. LocuieÈ™te la Encino, e însurat cu una bogată. N-am fost niciodată pe la el pe acasă.
― Din cînd în cînd, zici? spuse Green. Cam cît de des vine asta?
― Expresia e vagă. AÈ™a am È™i vrut să fie. Uneori o dată pe săptămînă, alteori din două în două luni.
― Pe nevastă-sa o cunoÈ™ti?
― Am văzut-o o dată în treacăt, înainte să se recăsătorească.
― Unde È™i cînd l-ai văzut ultima oară?
Mi-am scos din cutia de la capul mesei o pipă și mi-am umplut-o. Green s-a aplecat înainte. Tipul înalt s-a lăsat pe spate, ținînd pregătit un pix deasupra unui carnet cu cotorul roșu.
― Și acum ar trebui să vă întreb: "Dar ce înseamnă toate acestea", iar dumneavoastră ar trebui să-mi răspundeÈ›i: "Noi punem întrebări, nu tu!"
― AÈ™a că mai bine răspunzi la ele, nu?
Mi-am aprins pipa. Tutunul era cam umed. Pînă s-o aprind ca lumea mi-au trebuit cîteva clipe bune și vreo trei chibrituri.
― Timp am, spuse Green, dar am cheltuit deja prea mult din el aÈ™teptîndu-te. AÈ™a că dă-i drumul. Știm cine eÈ™ti. Și tu È™tii că nu ne-am plimbat pînă aici doar ca să ne facem poftă de mîncare.
― AÈ™a mă gîndeam È™i eu, i-am răspuns. Ne ducem destul de des la localul lui Victor È™i doar rareori la Felinarul Verde sau la Taurul È™i Ursul... Asta vine în capătul falezei, localul ăla care încearcă să arate ca un han englezesc...
― Nu mai bate cîmpii.
― Cine a murit? am întrebat.
Detectivul Dayton luă cuvîntul. Avea o voce bine timbrată, matură, aspră, care nu îngăduia nici o replică.
― Te rog să răspunzi doar la întrebări, Marlowe. Sîntem aici pentru o cercetare obiÈ™nuită. N-ai nevoie să È™tii mai mult.
Poate că eram obosit și nervos. Poate că mă simțeam oarecum cu musca pe căciulă. Puteam să învăț să-l urăsc pe individ și fără să-l cunosc. Chiar dacă m-aș fi uitat la el din celălalt capăt al unui bufet expres și tot mi-ar fi venit să-i mut fălcile.
― Lasă gargara, băiete, i-am răspuns. Păstrează-È›i palavrele astea pentru brigada de minori. Dar pînă È™i pe ăia i-ar umfla rîsul auzindu-te.
Green chicoti încîntat. Fața lui Dayton nu-și schimbă expresia și totuși păru deodată cu zece ani mai în vîrstă și cu douăzeci de ani mai scîrbos. Respirația îi ieșea pe nas fluierînd ușor.
― A absolvit dreptul, spuse Green. Pe Dayton nu-l duci cu una cu două.
M-am ridicat alene și m-am dus la bibliotecă. Am scos de acolo un exemplar legat în piele din codul penal al statului California și i l-am băgat sub nas lui Dayton.
― VreÈ›i să fiÈ›i atît de amabil È™i să-mi indicaÈ›i articolul care prevede că trebuie să răspund la întrebări?
Dayton se ținea tare și era calm. Avea să mă burdușească, și amîndoi știam asta. Dar trebuia să aștepte momentul potrivit. Ceea ce însemna că nu e sigur că Green îl va susține în cazul cînd calcă regulamentul. Așa că spuse numai:
― Fiecare cetățean e dator să dea concurs poliÈ›iei. ÃŽn toate felurile, inclusiv acÈ›iune fizică È™i în special răspunzînd la orice întrebare care nu este de natură să-l incrimineze în vreun fel È™i pe care poliÈ›ia consideră necesar să i-o pună.
Vorbea cu un glas vioi, limpede și dur.
― AÈ™a ies lucrurile pînă la urmă, i-am zis. Oamenii sînt intimidaÈ›i, direct sau indirect. Legea nu prevede nici o obligaÈ›ie de acest gen. Nimeni nu are nevoie să spună nimic poliÈ›iei, nicicînd È™i nicăieri.
― Mai termină odată, izbucni Green enervat. Știi prea bine că umbli cu fofîrlica. Stai jos. SoÈ›ia lui Lennox a fost ucisă într-un pavilion de oaspeÈ›i de la reÈ™edinÈ›a lor din Encino. Lennox a întins-o. Sau, în orice caz, nu e de găsit nicăieri. Drept care noi căutăm un suspect într-un caz de omucidere. Asta-È›i ajunge?
Am aruncat volumul pe un scaun și m-am așezat pe canapeaua în fața căreia stătea Green.
― Și de ce aÈ›i venit la mine? i-am întrebat. Nici nu le-am văzut vreodată casa. V-am spus doar.
Green își bătea ușurel șoldurile cu palmele. Mai sus, mai jos, mai sus, mai jos. Se uita la mine și zîmbea larg. Dayton stătea pe scaun și nu zicea nimic. Mușca din mine doar cu ochii.
― Fiindcă numărul dumitale de telefon a fost scris în ultimele douăzeci È™i patru de ore pe un bloc-notes aflat în camera lui Lennox îmi explică Green. E o agendă cu calendar È™i fila de ieri a fost ruptă, dar se pot vedea urmele pe pagina de astăzi. Nu È™tim cînd te-a sunat. Nu È™tim unde s-a dus, de ce sau cînd. Dar trebuie să întrebăm, fireÈ™te.
― De ce în pavilionul de oaspeÈ›i? am întrebat eu fără să sper că o să-mi răspundă.
Green roși un pic.
― Se pare că ea se retrăgea destul de des acolo. Noaptea. Avea musafiri. Servitorii văd printre copaci cînd e lumină. MaÈ™inile vin È™i pleacă tîrziu, uneori foarte tîrziu. Ceea ce-i prea mult, strică. Nu-È›i fă iluzii. Lennox e omul care ne trebuie. S-a dus la pavilion pe la unu noaptea. L-a văzut din întîmplare majordomul. S-a întors singur peste vreo douăzeci de minute. Și după asta, nimic. Luminile au rămas aprinse. Azi de dimineață ia-l pe Lennox de unde nu-i. Majordomul s-a dus să vadă ce se înîmplă în pavilionul de oaspeÈ›i. Cucoana era în pat, goală ca o sirenă È™i omul nu i-a recunoscut mutra. Practic nu mai avea aÈ™a ceva. I-o făcuse cineva terci cu o statuetă de bronz înfățișînd o maimuță.
― Terry Lennox nu era în stare de una ca asta, am zis. Sigur că-l înÈ™ela. Chestie veche. ÃŽntotdeauna l-a înÈ™elat. Au divorÈ›at È™i s-au recăsătorit. Nu-mi vine să cred că era prea fericit, dar ce l-ar fi putut apuca aÈ™a, dintr-o dată?
― Nimeni nu È™tie cum se întîmplă chestiile astea, răspunse Green răbdător. Se întîmplă în fiecare zi. Și cu bărbaÈ›ii È™i cu femeile. E cîte unul care înghite È™i înghite È™i iar înghite. Pînă cînd, deodată, se satură. Uneori nu È™tie nici el de ce, cum se face că vede roÈ™u într-un anume moment. Important e că se întîmplă, È™i cineva moare. AÈ™a că noi avem treabă. AÈ™a că-È›i punem o întrebare simplă. AÈ™a că nu mai bate cîmpii dacă nu vrei să te umflam.
― N-o să vă spună nimic, domnule sergent, spuse Dayton înÈ›epat. A citit cartea aia de drept. Ca toÈ›i cei care citesc o carte de drept, își închipuie că È™i găseÈ™te legea acolo.
― Tu să iei note È™i să-È›i laÈ™i creieraÈ™ii să se odihnească, zise Green. Dacă eÈ™ti chiar atît de deÈ™tept, o să te lăsăm să ne cînÈ›i o baladă tristă la fumoarul de la comisariat.
― DaÈ›i-o naibii, domnule sergent, dacă-mi permiteÈ›i să mă exprim astfel, cu tot respectul pentru gradul dumneavoastră.
― De ce nu vă bateÈ›i? i-am zis lui Green. O să am eu grijă să-l prind în braÈ›e cînd o să facă buf.
Dayton își puse cu multă grijă deoparte carnetul de note și pixul. Se ridică în picioare cu o strălucire voioasă în ochi. Se apropie de mine și se propti dinaintea mea.
― Hopa sus, minte-sprintenă. Să nu crezi că dacă am fost la Colegiu înseamnă că am învățat să accept toate obrăzniciile unui păduche ca tine.
Am început să mă ridic. Încă nu-mi găsisem echilibrul cînd m-a pocnit. M-a prins cu un croșeu clar de stînga și a mai adăugat și unul de dreapta. Mi-a sunat un clopoțel în cap, dar nu ca să mă cheme la masă. M-am așezat și am început să clatin din cap. Dayton era tot acolo. Dar acum zîmbea.
― Ia să mai încercăm o dată, îmi zise el. Pînă acum nu erai pregătit. Se cheamă că n-a fost un lucru perfect cinstit.
M-am uitat la Green. Își privea degetul mare de parcă ar fi studiat o unghie încarnată. Nu m-am mișcat și nici n-am vorbit, așteptînd să ridice ochii. Dacă mă sculam în picioare, Dayton mă pocnea din nou. De fapt ar fi putut să mă pocnească oricum. Dar dacă m-aș fi ridicat și m-ar fi pocnit, l-aș fi făcut bucățele, pentru că loviturile dovedeau că el nu se pricepe decît la box. Nimerea în plin, dar ar fi fost nevoie de prea mulți pumni ca să mă doboare de tot.
Green zise cu un aer aproape absent:
― DeÈ™teaptă treabă, Billy băiete. I-ai dat individului exact ce È›i-a cerut. Doctoria de dezlegat limba.
Apoi ridică ochii și zise pe un ton blînd:
― ÃŽncă o dată, Marlowe, ca să trecem în procesul-verbal. Ultima oară cînd l-ai văzut pe Terry Lennox, unde È™i cum È™i ce aÈ›i vorbit, È™i de unde vii acum? Răspunzi?
Dayton stătea în picioare cu un aer degajat dar bine proptit pe picioare. În ochii lui era o licărire blîndă și dulce.
― Dar cu ălălalt individ ce s-a întîmplat? am întrebat, fără să-l bag în seamă.
― Care ălălalt individ?
― Ãla de-a făcut toată treaba din pavilionul de oaspeÈ›i. ÃŽn costumul lui Adam. Nu cumva vrei să spui că tipa a trebuit să se ducă pînă acolo ca să facă pasienÈ›e?
― Chestia asta o lăsăm pe mai tîrziu ― cînd îl găsim pe soÈ›.
Normal. Dacă n-o fi însă prea mare deranjul, după ce-ați prins un fazan.
― Să È™tii, Marlowe: nu deschizi gura, te băgăm la răcoare.
― Ca martor-cheie?
― Pe dracu, martor-cheie. Ca suspect. Asupra ta pluteÈ™te bănuiala că ai fost complice sau tăinuitor după săvîrÈ™irea unei crime. Că ai ajutat să scape un suspect După cît cred eu, l-ai dus pe individ undeva. Și în momentul de față n-am nevoie de altceva decît de-o simplă bănuială. De cîteva zile, căpitanul e cu fundu-n sus. CunoaÈ™te el regulamentul, dar are cîte-un moment de uitare. Asta ar putea să fie o nenorocire pentru tine. ÃŽntr-un fel sau altul, trebuie să-È›i smulgem o declaraÈ›ie. Cu cît o obÈ›inem mai greu, cu atît sîntem mai siguri că ne este necesară.
― Astea-s prostii pentru el, zise Dayton. Tipul le vede la legi.
― Sînt prostii pentru toată lumea, zise calm Green. Dar dau rezultate. Haide, Marlowe. Am să-mi folosesc autoritatea de poliÈ›ist asupra ta.
― E-n regulă, i-am zis. FoloseÈ™te-o. Terry Lennox era prietenul meu. Am investit în el o cantitate substanÈ›ială de sentimente. ÃŽn orice caz, destul de multe ca să nu le stric pur È™i simplu pentru că un poliÈ›ist îmi spune să ies cu ceva la el. Voi îl acuzaÈ›i de cine È™tie ce ― poate chiar de ceva mai rău decît ce-mi spuneÈ›i. AveÈ›i È™i niÈ™te argumente: mobilul, împrejurarea favorabilă È™i faptul că a fugit. Mobilul e o chestie veche, de mult neutralizată, aproape făcînd parte din convenÈ›ie. Nu sînt eu prea mult în admiraÈ›ia acestui gen de convenÈ›ii, dar ăsta e omul... NiÈ›el cam slab È™i cam bleg. Restul nu înseamnă nimic, afară doar de faptul că dacă a È™tiut că tipa e moartă, a mai È™tiut că el e o victimă sigură în mîinile voastre. La anchetă ― dacă se va face aÈ™a ceva È™i dacă mă cheamă È™i pe mine ― va trebui să răspund la un interogatoriu. Dar la întrebările voastre nu sînt obligat să răspund. Ascultă, Green: Văd foarte bine că dumneata eÈ™ti băiat drăguÈ›. Tot aÈ™a cum văd că amicul dumitale e doar un curcan înfumurat pe chestia insignei È™i care face paradă de muÈ™chii lui. Dacă vrei să mă bagi rău de tot la apă, atunci dă-i voie să mă pocnească din nou. Să È™tii că-i rup creionaÈ™ul ăla nenorocit.
Green se ridică și mă privi cu tristețe. Dayton nici nu se clintise. Era un tip de pistolar convins că nimerește din primul foc. Îi trebuia timp să-și aline dezamăgirea.
― Am să dau un telefon, zise Green. Dar È™tiu de pe acum ce răspuns o să primesc. Marlowe, eÈ™ti o biată păsărică prinsă în laÈ›. O păsărică pirpirie. Dă-te la o parte din calea mea!
Această ultimă propoziție nu-mi era adresată mie, ci lui Dayton. Dayton se întoarse, se așeză din nou și puse mîna pe carnetul de procese-verbale.
Green se duse la telefon și ridică încet receptorul. Fața lui, cu nimic ieșită din comun și deloc frumoasă, se încreți într-un rînjet lung, încet și nemulțumit. Asta e nenorocirea cu polițaii. Ești pornit să-i urăști de moarte și cînd colo întîlnești unul care ți se pare deosebit de uman în felul cum se poartă cu tine.
Căpitanul îi zise să mă aducă, fără multe fasoane, la poliție.
ÃŽmi puseră cătuÈ™e. Nu percheziÈ›ionară casa, ceea ce mi s-a părut o mare neglijență din partea lor. Probabil își închipuiau că sînt un om cu prea multă experiență ca să È›in acolo vreun lucru periculos pentru mine. Dar greÈ™eau. O percheziÈ›ie făcută cu pricepere ar fi dus la descoperirea cheilor de la maÈ™ină. Și cînd aveau să găsească automobilul ― ceea ce, mai devreme sau mai tîrziu, tot trebuia să se întîmple ― aveau să potrivească aceste chei la broasca lui È™i astfel puteau afla că Terry Lennox fusese întovărășit de mine.
De fapt, așa cum s-a dovedit mai tîrziu, toate astea erau prostii. Automobilul n-a fost descoperit niciodată de nici o poliție. A fost furat probabil în cursul nopții, dus pînă la El Paso, unde i se făcuseră alte chei și acte false ca în cele din urmă să fie vîndut pe piața din Ciudad de Mexico. Acest procedeu este acum atît de curent încît a devenit pur și simplu banal. Majoritatea banilor se întorc în Statele Unite sub formă de heroină. După concepția gangsterilor, asta face parte integrantă din politica de bună vecinătate.



CAPITOLUL 7

În anul acela, șeful brigăzii criminale era un oarecare căpitan Gregorius, un polițist dintr-o specie pe cale de dispariție dar nu încă moartă, genul acela care rezolvă crimele cu ajutorul lămpilor puse în ochi, cu frînghia udă, picioare trase în șale, genunchiul lovind în vintre, pumnul în plexul solar și bastonul de cauciuc pe șira spinării. Șase luni mai tîrziu, a fost pus sub acuzație în fața juraților pentru sperjur, concediat fără să fie judecat și, ulterior, călcat în picioare de un armăsar, la ferma lui din statul Wyoming.
În momentul acela însă, eu eram o pradă sigură pentru el. Ședea la biroul lui, fără haină și cu mînecile suflecate pînă aproape de umeri. Era chel ca o cărămidă și începuse să se îngrașe, așa cum se întîmplă cu toți bărbații între două vîrste care au fost cîndva mușchiuloși. Avea ochi cenușii ca de pește. Nasul enorm arăta ca o rețea de vase capilare gata-gata să plesnească. Își sorbea cafeaua, dar nu era cîtuși de puțin liniștit. Mîinile lui butucănoase și puternice erau ca acoperite de blană. Avea păr pînă și-n urechi, smocuri proeminente. Tocmai căuta ceva cu mîna pe birou și cînd intră Green ridică ochii.
Green îi zise:
― Tot ce avem împotriva lui, domnule căpitan, este doar faptul că nu vrea să ne spună nimic. Ne-am dus la el numai din pricina numărului de telefon. A fost plecat de-acasă È™i nu vrea să ne zică unde. ÃŽl cunoaÈ™te destul de bine pe Lennox, dar nu spune cînd l-a văzut ultima oară.
― Se crede mare, zise pe un ton indiferent Gregorius. Dar noi i-am putea îmbunătăți oricînd atitudinea.
Spuse toate acestea cu aerul că nu-i pasă nici cît negru sub unghie de cele ce se întîmplă. Și probabil că așa și era. Pe el nu-l teroriza nimeni.
― Chestia este că procurorul-È™ef È™i-a dat seama că problema asta o să facă multă vîlvă prin jurnale. Și nici nu-l pot È›ine de rău pentru asta. fiindcă babacul tipei e cine e. Cred că n-ar fi rău dacă i-am smulge ăstuia vorbele din gură cu cleÈ™tele.
Mă privi de parcă aș fi fost un chiștoc de țigară sau un scaun liber. Ceva care intră în mod obișnuit în raza lui vizuală, fără să prezinte nici un pic de interes pentru el.
Dayton îi vorbi respectuos.
― E mai mult decît evident că întreaga lui atitudine a fost compusă în aÈ™a fel încît să creeze o situaÈ›ie în care să poată refuza să vorbească. Ne-a citat articole de lege È™i atîta m-a ațîțat că m-a făcut să-l pocnesc. ȘtiÈ›i, domnule căpitan, în privinÈ›a asta am luat-o cam tare pe de lături.
Gregorius îi aruncă o privire fără expresie:
― Probabil că eÈ™ti destul de uÈ™or de scos din sările dacă te poate ațîța un prăpădit ca ăsta. Cine i-a scos cătuÈ™ele?
Green recunoscu că el a făcut-o.
― Pune-i-le la loc, zise Gregorius. Strînge-le bine. Dă-i È™i lui ceva care să-l facă să se mai învioreze.
Green puse cătușele la loc, sau cel puțin începu s-o facă.
― Cu mîinile la spate, lătră Gregorius.
Green îmi prinse mîinile la spate cu cătușele. Stăteam pe un scaun cu spătar.
― Strînge-le mai bine, zise Gregorius. Să-i muÈ™te în carne.
Green le strînse mai tare. Mîinile începură să-mi amorțească. Gregorius mă privi cu tristețe.
― Acum poÈ›i vorbi. GrăbeÈ™te-te!
Nu i-am răspuns. A început să rînjească, lăsîndu-se pe speteaza scaunului. A întins încetișor mîna după ceașca de cafea și a cuprins-o cu degetele. S-a aplecat puțin înainte. A aruncat cu ea în mine, dar am izbutit să mă feresc ridicîndu-mă brusc de pe scaun. Am căzut pe umăr, m-am rostogolit și apoi m-am ridicat încet. Între timp mîinile îmi înțepeniseră de tot. Nu le mai simțeam deloc. Începuseră să mă doară brațele deasupra cătușelor.
Green mă ajută să mă așez la loc pe scaun. Zațul mînjise speteaza și chiar și o parte a locului de stat, dar cea mai mare parte căzuse pe podea.
― Tipului nu-i place cafeaua, zise Gregorius. Și miÈ™cările lui sînt iuÈ›i. N-are treabă. Reflexe prima-ntîia.
Nimeni nu zise nimic. Gregorius mă cercetă atent, cu ochii lui de pește.
― Să È™tii, È™efule, că o autorizaÈ›ie de detectiv particular nu face mai mulÈ›i bani decît o carte de vizită. Ia să-È›i auzim declaraÈ›ia, mai întîi verbală. O aÈ™ternem mai tîrziu pe hîrtie. Fă-o cît mai completă. Să zicem, de pildă, că ne-ai prezenta o relatare amănunÈ›ită a tuturor acÈ›iunilor dumitale începînd de aseară de la ora zece. Vreau să zic, o descriere detaliată. Biroul ăsta al nostru cercetează un caz de omor È™i suspectul principal lipseÈ™te. Dumneata ai legături cu el. Tipul își prinde nevasta că-l înÈ™ală, îi face capul piftie de nici nu se mai cunoaÈ™te carnea de os È™i de păr, năclăit în sînge. Vechea noastră prietenă, statueta de bronz. Nu e originală, dar își face treaba. Adică îți închipui, È™efule, că orice prăpădit de detectiv particular o să poată să vină să-mi È›ină mie lecÈ›ii de drept? Dacă pentru asta ai venit, dom'le, atunci să È™tii că te aÈ™teaptă zile grele. Nu există poliÈ›ie în È›ara asta care să-È™i poată face treaba dacă se È›ine numai de litera legii. Dumneata ai niÈ™te informaÈ›ii È™i eu am nevoie de ele. Puteai să zici că n-ai È™i puteam să nu te cred. Dar dumneata n-ai zis nici măcar nu. Să È™tii, amice, că pe mine nu mă duci cu chestii dintr-astea. Nu mă duci nici pîn-la colÈ›. Hai, dă-i drumu'!
― Dom'le căpitan, sînteÈ›i amabil să-mi scoateÈ›i cătuÈ™ele? Adică, vreau să spun, dacă v-aÈ™ da o declaraÈ›ie?
― Poate că da. Dar fă-o cît mai scurtă.
― De pildă, dacă v-aÈ™ zice că nu l-am văzut pe Lennox în ultimele douăzeci È™i patru de ore, că n-am vorbit cu el È™i că habar n-am unde s-ar putea afla ― asta v-ar satisface, domnule căpitan?
― Eventual, dacă te-aÈ™ crede.
― ÃŽn schimb, dacă v-aÈ™ zice că l-am văzut, È™i unde, È™i cînd, dar că habar n-aveam să fi omorît pe cineva È™i nici măcar că s-a comis o crimă, È™i, mai departe, că n-am habar unde-ar putea să fie el în clipa asta, asta nu v-ar satisface deloc, nu-i aÈ™a?
― Cu ceva mai multe amănunte, aÈ™ putea să dau ascultare unei asemenea declaraÈ›ii. Mi-ar trebui niÈ™te chestii dintr-astea ― unde, cînd, cum arăta, ce s-a vorbit, unde se ducea. Din chestii dintr-astea ar putea să iasă ceva.
― Cu tratamentul pe care mi-l aplicaÈ›i, i-am zis, ceea ce ar ieÈ™i ar fi probabil încriminarea mea pentru complicitate.
Mușchii de la fălci i se încordară. Ochii lui căpătară culoarea zăpezii murdare.
― Și atunci?
― Nu prea È™tiu, i-am zis. Am nevoie de un avocat. AÈ™ fi dispus să vă dau tot ajutorul. Dar ce-ar fi dacă am aduce aici pe cineva de la procurorul-È™ef?
Scoase un hohot de rîs răgușit. Îi trecu foarte repede. Se ridică cu gesturi greoaie și se plimbă în jurul biroului. Se aplecă deasupra mea, sprijinindu-se cu laba lui enormă de lemnul biroului și zîmbi. Apoi, fără să i se schimbe cîtuși de puțin expresia, mă pocni peste vinele gîtului cu un pumn greu ca o ghiulea de fier.
Nu-și luase cine știe ce avînt pentru lovitura asta. Și totuși parcă am fost decapitat. Mi-a venit în gură un gust de fiere. Simțeam în ea și sînge. N-am auzit altceva decît un bubuit în creier. Stătea aplecat asupra mea, zîmbitor încă și acum, și fără să-și fi luat mîna stîngă de pe birou. Îi auzeam glasul ca de la mari depărtări.
― ÃŽnainte eram bun la bătaie, dar am început să îmbătrînesc. Văd că È™tii să primeÈ™ti un pumn zdravăn, amice, È™i, să È™tii, asta-i tot ce pot să-È›i dau. Dar aveam pe-aicea pe la închisoarea oraÈ™ului niÈ™te băieÈ›i care ar putea să lucreze È™i la abator dacă ar vrea. Poate că n-ar fi trebuit să-i angajăm pentru că nu sînt prea drăguÈ›i, nu sînt niÈ™te boxeri reglementari È™i cu pufuleÈ›i de pudrieră ca Dayton ăsta al nostru. Ei n-au patru copii È™i o grădină de trandafiri ca Green. Ei trăiesc pentru alte distracÈ›ii. Mde, e nevoie de oameni de toate felurile È™i nu găseÈ™ti uÈ™or mînă de lucru. Mai ai multe idei dintr-alea mici È™i ciudate despre ceea ce ai putea să spui dacă È›i-ai da osteneala să vorbeÈ™ti?
― Nu atîta vreme cît sînt încătuÈ™at, domnule căpitan.
Vorbeam cu greutate, m-a durut chiar să și scot cuvintele astea. S-a lăsat mai tare peste mine și i-am simțit mirosul de transpirație și duhoarea putreziciunii. Apoi și-a îndreptat spinarea, a trecut din nou în spatele biroului și și-a așezat fundul solid pe scaun. A luat o riglă cu trei colțuri și și-a plimbat degetul mare pe una din muchii, de parcă ar fi fost un cuțit. Și-a îndreptat privirile asupra lui Green.
― Ce aÈ™tepÈ›i, sergent Green?
― Ordine.
Green scoase cu greutate cuvîntul acesta, de parcă n-ar fi putut să sufere nici măcar sunetul propriului său glas.
― Da' ce aÈ™tepÈ›i să È›i se spună? Doar eÈ™ti om cu experiență ― aÈ™a reiese din dosarul tău. Am nevoie de o declaraÈ›ie detaliată cu privire la miÈ™cările din ultimele douăzeci È™i patru de ore ale individului ăstuia. Poate chiar È™i pe o perioadă mai lungă, dar deocamdată măcar atît. Vreau să È™tiu ce a făcut clipă de clipă. Vreau declaraÈ›ia semnată în prezenÈ›a martorilor È™i verificată. Am nevoie de ea peste două ore. Și apoi îl vreau înapoi aici, îngrijit, curat, spălat È™i fără semne. Și, încă o chestie, Green...
Făcu o pauză și îi aruncă lui Green o privire cruntă, care ar fi înghețat pînă și un cartof aburind.
― ...data viitoare cînd mai pun vreunui suspect cîteva întrebări politicoase, nu mai vreau să te văd stînd acolo È™i uitîndu-te de parcă i-aÈ™ fi rupt o ureche.
― Am înÈ›eles, domnule căpitan. Apoi se întoarse către mine. Să mergem, îmi zise el cu greutate.
Gregorius îmi rînji cu toÈ›i dinÈ›ii. Avea nevoie de dentist ― chiar foarte mare nevoie.
― Ia să auzim fraza aia de despărÈ›ire, prietene.
― Da, domnule căpitan, i-am răspuns politicos. Probabil că n-aÈ›i avut intenÈ›ia, dar, oricum, fără voia dumneavoastră mi-aÈ›i făcut un serviciu. Asta È™i cu ajutorul detectivului Dayton. Mi-aÈ›i rezolvat o problemă. Nici unui om nu-i place să-È™i trădeze un prieten, dar eu unul nu mi-aÈ™ trăda nici măcar un duÈ™man ca să cadă în mîinile dumneavoastră. Nu sînteÈ›i numai o gorilă, sînteÈ›i È™i un incapabil. Nu vă pricepeÈ›i nici măcar să conduceÈ›i o anchetă foarte simplă. Eram pe muchie de cuÈ›it È™i aÈ›i fi putut să mă întoarceÈ›i cum doreaÈ›i. Dar nu v-aÈ›i putut stăpîni să nu mă insultaÈ›i, să nu-mi aruncaÈ›i cafeaua în obraz, È™i să nu mă loviÈ›i cu pumnii, deÈ™i în situaÈ›ia în care mă aflam nu puteam decît să-i primesc fără să ripostez. De-acum înainte nu v-aÈ™ mai spune nici măcar cît e ceasul ― chiar văzîndu-l acolo, pe perete.
Din cine știe ce motiv, rămase absolut liniștit și-mi îngădui să-mi țin tot discursul. Apoi rînji:
― Amice, eÈ™ti doar un prăpădit de duÈ™man al poliÈ›iei. Atîta tot eÈ™ti ― sticlete pe cont propriu ― un individ care nu poate să sufere poliÈ›iÈ™tii.
― Există È™i locuri unde pe copoi nu-i urăște nimeni, domnule căpitan. Dar în locurile acelea n-aÈ›i putea ajunge dumneavoastră copoi.
O înghiți și pe asta. Am impresia că-i dădea mîna s-o facă. Probabil că pînă în ziua aia încasase și lovituri mai zdravene. Apoi sună telefonul de pe biroul lui. Se uită într-acolo și făcu un gest. Dayton înconjură repede biroul și ridică receptorul.
― Biroul căpitanului Gregorius. La telefon detectivul Dayton.
Apoi ascultă. O ușoară îngrijorare îi încruntă sprîncenele frumos desenate. Într-un tîrziu spuse încetișor:
― Vă rog să aÈ™teptaÈ›i o clipă, domnule comisar.
Îi întinse receptorul lui Gregorius:
― E comisarul Allbright la telefon, domnule căpitan.
Gregorius se făcu negru la față:
― Da? Dar ce mai vrea È™i mucosul ăsta nenorocit?
Luă receptorul, nu-l duse imediat la ureche, ci mai întîi își alungă încruntarea:
― Vă ascult, domnule comisar.
Ascultă un timp, apoi răspunse:
― Da, domnule comisar, e aici în biroul meu. I-am pus cîteva întrebări. N-a vrut să ne dea concursul. N-a vrut deloc să ne ajute... Cum aÈ›i spus?
O încruntare bruscă și feroce îi răsuci trăsăturile feței, schimonosindu-i-o și întunecîndu-i-o ca pămîntul. Pînă și fruntea i se împurpură. Dar tonul nu i se schimbă cîtuși de puțin:
― Dacă este un ordin direct, ar trebui, domnule comisar, să-l primesc prin È™eful detectivilor... Da, sigur, am să acÈ›ionez pe baza lui pînă cînd primesc confirmarea. FireÈ™te... AÈ™, de unde! Nimeni nu l-a atins nici măcar cu o mănușă... Da, să trăiÈ›i! Imediat!
Lăsă receptorul în furcă. Mi se păru că-i tremură puțin mîna. Ridică ochii, îmi cercetă fața și apoi pe a lui Green.
― Scoate-i cătuÈ™ele, zise cu un glas fără expresie.
Green descuie cătuÈ™ele. Frecîndu-mi mîinile una de alta aÈ™teptam să simt o mie de ace ― senzaÈ›ia că sîngele s-a pus în miÈ™care după amorÈ›eală.
― Du-l la închisoarea districtului, zise încet Gregorius. Suspect de omor. Procurorul-È™ef al districtului ne-a suflat cazul din palmă. Frumos sistem mai avem È™i noi pe aici.
Nimeni nu se clinti. Green era lîngă mine și sufla din greu. Gregorius ridică ochii către Dayton.
― Ce naiba aÈ™tepÈ›i, bă, gogoașă necoaptă? O îngheÈ›ată la pahar, sau ce?
Dayton era cît p-aci să se înece:
― Dar n-am primit nici un ordin, căpitane.
― Spune-mi "domnule căpitan", lua-te-ar naiba! "Căpitane" pot să-mi spună sergenÈ›ii È™i ofiÈ›erii, dar nu tu, țîncule! Nu tu. Afară!
― Am înÈ›eles, să trăiÈ›i!
Dayton se îndreptă repede spre ușă și ieși. Gregorius se sculă greoi în picioare și se duse la fereastră, rămînînd cu spatele la noi.
― Haide, s-o întindem de-aici, îmi murmură Green la ureche.
― Scoate-l de-aici pînă nu-i zdrobesc faÈ›a sub călcîi, zise Gregorius ferestrei.
Green veni către ușă și o deschise. Tocmai cînd dădeam să ies, Gregorius lătră deodată:
― Stai! ÃŽnchide uÈ™a!
Green o închise și se rezemă de ea.
― Vino încoace, tu! lătră iarăși Gregorius, de data asta către mine.
Nu m-am mișcat. Am rămas locului și m-am uitat la el. Nici Green nu s-a clintit. A urmat o pauză încordată. Apoi încet, foarte încet, Gregorius a străbătut încăperea și, apropiindu-se de mine, și-a lipit bombeurile de ale mele. Și-a băgat labele greoaie în buzunar. Se legăna într-o parte și-n alta.
― Nu l-a atins nimeni nici măcar c-o mănușă, zise el printre dinÈ›i de parcă ar fi vorbit în sinea lui. Ochii lui priveau detaÈ™aÈ›i, fără expresie. Gura îi tremura convulsiv.
Apoi mă scuipă între sprîncene.
Se dădu înapoi:
― Asta-i tot, mulÈ›umesc.
Se întoarse pe călcîie și reveni la fereastră. Green redeschise ușa.
Ieșind, îmi căutam batista.



CAPITOLUL 8

Celula numărul trei din arestul criminal are două priciuri, ca în vagoanele de dormit, dar închisoarea nu era prea plină aÈ™a că eram singur în celulă. ÃŽn general eÈ™ti tratat destul de bine. Þi se dau două pături, nici prea murdare, dar nici prea curate, È™i o salteluță nu prea groasă È™i plină de ghemotoace aÈ™ezată pe niÈ™te bare de metal încruciÈ™ate. Ai closet cu apă, un lighean ca să te speli, È™ervete de hîrtie È™i un săpun de rufe zgrunÈ›uros È™i cenuÈ™iu. Sectorul celulelor e curat È™i nu miroase a dezinfectant. Treaba o fac tot deÈ›inuÈ›ii ― cei de încredere, întotdeauna destul de numeroÈ™i.
Paznicii închisorii te cîntăresc din ochi și ochii lor sînt foarte înțelepți. Dacă nu ești beat și nici nevropat, și nici nu te comporți ca atare, ți se dă voie să-ți păstrezi chibriturile și țigările. Pînă la ancheta preliminară ai voie să rămîi cu hainele tale. După aceea, ți se pun hainele vărgate, fără cravată, fără curea și fără șireturi la ghete. Șezi pe prici și aștepți. Altceva n-ai de făcut.
În arestul pentru bețivi nu e chiar așa de bine. Nu sînt priciuri, nici scaune, nici pături, nimic. Zaci pe ciment. Șezi pe closet și verși în propriile tale poale. Ãsta este punctul cel mai de jos al mizeriei. Am văzut-o cu ochii mei.
DeÈ™i încă nu se lăsase întunericul, luminile din tavan erau aprinse. Pe partea dinăuntru a uÈ™ii de oÈ›el a secÈ›iei cu celule, în jurul ferestruicii era o împletitură de oÈ›el. Luminile se aprindeau È™i se stingeau din afara uÈ™ii. Se stinseră la ora nouă seara. Nimeni nu intră pe ușă È™i nu zise nimic. Puteai să te afli tocmai în mijlocul unei fraze dintr-un ziar sau dintr-o revistă. Fără nici un sunet, clinchet sau prevenire ― întuneric. Și stăteai aÈ™a pînă în zorii zilei de vară È™i n-aveai nimic de făcut decît să dormi, dacă puteai, să fumezi, dacă aveai ce, È™i să gîndeÈ™ti, dacă aveai vreun subiect la care să te gîndeÈ™ti È™i care să nu te facă să te simÈ›i mai prost decît cînd nu te gîndeÈ™ti la nimic.
ÃŽn închisoare, omul n-are nici un fel de personalitate. Reprezintă doar o minoră problemă de rezolvat È™i cîte un paragraf inserat în diversele procese-verbale. Nimănui nu-i pasă cine-l iubeÈ™te sau cine-l urăște, cum arată, ce-a făcut în viață. Nimeni nu reacÈ›ionează în nici un fel la prezenÈ›a lui, decît dacă face scandal. Nimeni nu-l insultă. Nu i se cere altceva decît să se îndrepte liniÈ™tit către celula lui È™i să stea liniÈ™tit de îndată ce ajunge acolo. N-are împotriva cui să lupte, nici un lucru din pricina căruia să se enerveze. Temnicerii sînt oameni liniÈ™tiÈ›i, lipsiÈ›i de animozități È™i feriÈ›i de sadism. Toate poveÈ™tile alea pe care le citeÈ™ti despre deÈ›inuÈ›i care È›ipă È™i urlă È™i bocănesc în pereÈ›i sau bat în gratii È™i-È™i freacă lingurile de ele, È™i temniceri care se reped la ei cu măciucile ― toate astea or fi, poate, pe la penitenciarele mari. Dar o închisoare bună este unul din cele mai liniÈ™tite locuri din lume. Noaptea poÈ›i să treci prin sectorul celulelor obiÈ™nuite, să iscodeÈ™ti printre gratii È™i să vezi un ghemotoc învelit în pătură, sau un păr răvășit, sau doi ochi care privesc în gol. S-ar putea să auzi vreun sforăit. Din an în paÈ™te ai putea să auzi chiar È™i un om care se luptă în somn cu un coÈ™mar. ÃŽntr-o închisoare viaÈ›a e suspendată, nu are nici un scop, nici un sens. ÃŽn altă celulă ai putea să vezi un om care suferă de insomnie È™i care nu e în stare nici măcar să încerce să adoarmă. E aÈ™ezat pe marginea priciului È™i nu face nimic. Se uită la tine sau nu se uită. Te uiÈ›i la el. Nu zice nimic È™i nici tu nu zici nimic. Nu e nimic de comunicat.
În colțul sectorului celulelor s-ar putea să fie o a doua ușă de oțel care duce la camera de confruntare. Unul din pereții acesteia e făcut dintr-o plasă de sîrmă vopsită în negru. Pe peretele din spate sînt trase linii pentru măsurat înălțimea. Deasupra sînt lămpile de neon. Intri acolo, de obicei dimineața, exact înainte de a ieși din tură căpitanul de noapte. Te așezi cu spatele la liniile de măsurat și lămpile se holbează puternic la tine și îndărătul plasei de sîrmă nu se vede nici o lumină. Dar acolo se află o mulțime de oameni: polițai, detectivi, cetățeni care au fost jefuiți sau atacați, sau înșelați, sau dați jos din mașină cu pistolul în coastă, sau privați de economiile strînse ban cu ban o viață întreagă. Nu-i vezi și nu-i auzi. Auzi glasul căpitanului care a fost de serviciu noaptea. Îți ajunge la ureche clar și răsunător. Îți poruncește să mergi de colo-colo sau să faci cutare și cutare mișcare, de parc-ai fi un cățel de la circ. E obosit și cinic și competent. Este regizorul unei piese care ține afișul de mai multă vreme decît oricare alta, dar care nu-l mai interesează:
"AÈ™a, tu ăla. Stai drept. Suge burta. Lasă bărbia în jos. Trage umerii înapoi. Þine capul drept. Uită-te drept înainte. ÃŽntoarce-te la stînga. ÃŽntoarce-te la dreapta. Uită-te drept în față È™i întinde mîinile. Cu palmele în sus. Cu palmele în jos. Suflecă-È›i mînecile. N-are cicatrici vizibile. Părul castaniu închis, cîteva fire cărunte. Ochi căprui. Un metru optzeci înălÈ›ime ― poate unu optzeci È™i doi. Greutatea ― circa optzeci È™i două-optzeci È™i trei de kilograme. Numele ― Philip Marlowe. OcupaÈ›ia ― detectiv particular. Ei, bravo, mi-a făcut plăcere să te văd, Marlowe. Asta-i tot. Următorul".
Vă rămîn îndatorat domnule căpitan. Vă mulÈ›umesc pentru timpul preÈ›ios ce mi l-aÈ›i acordat. AÈ›i uitat să mă puneÈ›i să deschid gura. Am cîteva plombe foarte drăguÈ›e È™i o coroană de porÈ›elan de prima calitate. O coroană de porÈ›elan care a costat optzeci È™i È™apte de dolari. Și aÈ›i mai uitat, domnule căpitan, să vă uitaÈ›i È™i în nasul meu. Acolo aÈ›i putea găsi vreo cîteva cicatrici dintr-alea pe care le căutaÈ›i. Þesut conjunctiv. OperaÈ›ie de sept făcută de un măcelar! Două ore a durat, pe vremuri. Aud că acum se face în douăzeci de minute. DeviaÈ›ia de sept am căpătat-o odată cînd jucam rugbi, domnule căpitan, o mică eroare de calcul într-o încercare de a bloca balonul. ÃŽn schimb, am blocat piciorul adversarului ― după ce lovise mingea. Penalizare de la linia de cincisprezece metri ― È™i cam tot atîția metri de bandaj scrobit de sîngele închegat mi-au scos din nas centimetru cu centimetru, a doua zi după operaÈ›ie. Nu mă laud, domnule căpitan. Vă spun doar. Uite aÈ™a, contează È™i amănuntele.
În ziua a treia, un temnicier mi-a descuiat celula în mijlocul dimineții.
― Þi-a venit avocatul. Stinge È›igara ― dar nu pe jos.
Am aruncat-o în closet. M-a dus la vorbitor. Un bărbat înalt, palid, brunet, stătea în picioare și se uita pe fereastră. Pe masă era o servietă maro, înțesată de hîrtii. S-a întors către mine. A așteptat să se închidă ușa. Apoi s-a așezat lîngă servietă, în capătul celălalt al unei mese de stejar scrijelită toată, descinsă cu siguranță din arca lui Noe. O cumpărase tata Noe de la vechituri. Avocatul a deschis o tabacheră de argint frumos lucrată, a așezat-o în fața lui și m-a măsurat din cap pînă-n picioare.
― Ia loc, Marlowe. Vrei o È›igară? Mă numesc Endicott. Sewell Endicott. Am primit instrucÈ›iuni să te reprezint în justiÈ›ie ― fără să te coste vreun ban. Bănuiesc că ai dori să scapi de-aici, nu?
M-am așezat și am luat o țigară. Mi-a aprins-o cu bricheta.
― ÃŽmi pare bine să vă revăd, domnule Endicott. Ne-am mai cunoscut pe vremuri ― cînd eraÈ›i procuror districtual.
Încuviință din cap.
― Nu-mi aduc aminte, dar e foarte posibil. Zîmbi uÈ™or. Nu prea era genul meu slujba aia. Mă tem că nu prea am fire de tigru.
― Cine v-a trimis?
― Nu am permisiunea să È›i-o spun. Dacă mă accepÈ›i ca avocat, onorariul va fi acoperit.
― Bănuiesc că asta înseamnă că l-au prins.
Nu mi-a răspuns, ci doar s-a uitat lung la mine. Am tras un fum din țigară. Era una dintr-alea plină de filtre. Îi simțeai gustul ca de ceață densă strecurată prin vată.
― Dacă te referi la Lennox, zise el, È™i fireÈ™te că la el te gîndeÈ™ti, nu? ― nu l-au prins încă.
― Dar de ce atîta mister, domnule Endicott? ÃŽn privinÈ›a persoanei care v-a trimis.
― Cel ce m-a angajat doreÈ™te să rămînă anonim. Acesta este privilegiul lui. Mă accepÈ›i?
― Nu È™tiu, i-am răspuns. Dacă nu l-au prins pe Terry, de ce mă reÈ›in pe mine? Nu m-a întrebat nimeni nimic È™i nici n-a trecut nimeni pe la mine.
Se încruntă și-și privi degetele lungi și albe.
― Procurorul È™ef Stringer a preluat cazul È™i se ocupă personal de el. Poate că deocamdată n-a avut încă vreme să te interogheze. Dar, în orice caz, ai dreptul la procedura reglementară de inculpare È™i la un interogatoriu preliminar. Te pot scoate de aici pe cauÈ›iune în cadrul procedurii de habeas corpus. Probabil cunoÈ™ti prevederile legii.
― Am fost băgat la zdup ca suspect de omor.
Dădu nervos din umeri.
― Asta e doar o atrăgătoare lozincă generală. Ai fi putut să fii închis în tranzit spre Pittsburgh, sau pe baza uneia sau alteia dintr-o duzină de acuzaÈ›ii posibile. Ceea ce probabil stă în intenÈ›ia lor este să te declare complice post factum. L-ai dus pe Lennox undeva, nu-i aÈ™a?
Nu i-am răspuns. Am aruncat pe jos țigara fără gust și am călcat-o. Endicott a dat iarăși din umeri și s-a încruntat.
― Ei bine, atunci măcar aÈ™a, de dragul discuÈ›iei, să presupunem că ai făcut-o. Ca să te acuze de complicitate după comiterea omorului ar trebui să dovedească intenÈ›ia nocivă. ÃŽn cazul de față, asta ar însemna să fi avut cunoÈ™tință de faptul că s-a comis o crimă È™i că Lennox fugea de la locul ei. ÃŽn orice caz, poÈ›i fi eliberat pe cauÈ›iune. BineînÈ›eles că ceea ce eÈ™ti de fapt, se numeÈ™te "martor-cheie". Dar în statul ăsta, un om nu poate fi È›inut la închisoare ca martor de bază decît printr-o hotărîre a tribunalului. Nu poate fi martor esenÈ›ial decît dacă e declarat ca atare de un judecător. ÃŽnsă autoritățile pot găsi întotdeauna o cale de a face ceea ce doresc.
― Da, i-am răspuns. Un detectiv numit Dayton mi-a mutat fălcile. Un căpitan de la secÈ›ia criminală, pe nume Gregorius, mi-a aruncat în cap cu o ceaÈ™că de cafea, m-a lovit peste gît atît de tare, că era să-mi crape o arteră ― puteÈ›i să È™i vedeÈ›i că e încă umflat ― È™i cînd un telefon de la comisarul de poliÈ›ie Allbright l-a oprit să mă dea pe mîna mardeiaÈ™ilor ca să mă omoare în bătăi, m-a scuipat în obraz. AveÈ›i perfectă dreptate, domnule Endicott. Oamenii ăștia ai legii pot face întotdeauna ce vor.
Se uită destul de semnificativ la ceasul de la mînă.
― Vrei să fii eliberat pe cauÈ›iune sau nu vrei?
― MulÈ›umesc. Nu cred că È›in neapărat. ÃŽn ochii publicului, un individ care e eliberat pe cauÈ›iune e deja pe jumătate vinovat. Ulterior, pentru ca să scape, trebuie să aibă un avocat foarte isteÈ›.
― Asta e o prostie, zise el nervos.
― Se poate să fie o prostie. Și eu sînt un prost. Altfel nici n-aÈ™ fi aici. Dacă sînteÈ›i în legătură cu Lennox, spune-È›i-i să nu-È™i mai bată capul cu mine. Nu-i de vină el că mă aflu aici. Mă aflu numai din vina mea. N-am de ce să mă plîng. Asta face parte din convenÈ›ie. Meseria mea e să-i primesc pe oamenii care vin la mine cu diverse necazuri. Necazuri mari, necazuri mici, dar întotdeauna necazuri pentru care nu vor să se adreseze poliÈ›ailor. CredeÈ›i că ar mai veni cineva la mine dacă orice mardeiaÈ™ cu insignă de poliÈ›ist ar putea să mă întoarcă pe dos ca să mi se scurgă măruntaiele È™i odată cu ele È™i curajul?
― ÃŽnÈ›eleg ce vrei să spui, îmi zise el încet. Dar dă-mi, te rog, voie să te corectez într-o privință. Nu sînt în legătură cu Lennox. Aproape că nici nu-l cunosc. Sînt doar un funcÈ›ionar al tribunalului, aÈ™a cum sînt toÈ›i avocaÈ›ii. Dacă aÈ™ È™ti unde se află Lennox nu i-aÈ™ putea ascunde această informaÈ›ie procurorului-È™ef. Maximum ce aÈ™ putea face ar fi să cad de acord să i-l predau la timpul È™i la locul stabilit după ce am avut o întrevedere cu el.
― Nimeni altcineva nu È™i-ar da osteneala să vă trimită aici ca să mă ajutaÈ›i.
― Adică mă faci mincinos?
Se aplecă puțin ea să-și stingă țigara, frecînd-o de partea de dedesubt a mesei.
― Dacă nu mă înÈ™el, domnule Endicott, dumneavoastră sînteÈ›i din statul Virginia. ÃŽn È›ara noastră avem un fel de fixaÈ›ie istorică în privinÈ›a virginienilor. ÃŽntotdeauna cînd ne gîndim la el, îi vedem ca un fel de floare a cavalerismului È™i onoarei Sudului.
Zîmbi:
― E foarte drăguÈ› ce spui. Ce n-aÈ™ da să fie È™i adevărat. Dar mă tem că pierdem vremea. Daca ai fi avut măcar un dram de minte în cap ai fi spus poliÈ›iei că nu l-ai mai văzut pe Lennox de o săptămînă. Nu era neapărată nevoie să fie adevărat. Cînd te puneau să dai declaraÈ›ia sub prestare de jurămînt ai fi putut oricînd să le spui cum au stat lucrurile de fapt. Nu există lege care să te pedepsească dacă-i minÈ›i pe poliÈ›iÈ™ti. Dealtfel È™i ei se aÈ™teaptă s-o faci. Sînt mult mai fericiÈ›i dacă-i minÈ›i decît dacă refuzi să le vorbeÈ™ti. AÈ™a, li se pare o sfidare a autorității lor. Ce speri să cîștigi în felul ăsta?
Nu i-am răspuns. De fapt nici nu aveam ce să-i răspund. S-a ridicat în picioare, a întins mîna să-și ia pălăria, a închis cu zgomot tabachera și a băgat-o în buzunar.
― Te-ai găsit să joci marea scenă dramatică, zise el cu răceală. ÃŽÈ›i aperi drepturile, vorbeÈ™ti despre legi, prerogative È™i dreptate. Oare cît de naiv poate să ajungă un om, Marlowe? Ar fi normal ca un tip ca dumneata să È™tie cum stau lucrurile. Autoritățile nu înseamnă justiÈ›ie. Ele constituie un mecanism foarte imperfect. Dacă apeÈ™i exact pe butoanele care trebuie È™i dacă mai eÈ™ti È™i norocos, s-ar putea ca justiÈ›ia să apară pînă la urmă. Autoritățile nici n-au fost vreodată destinate să fie altceva decît un mecanism. Am impresia că nu eÈ™ti în dispoziÈ›ia potrivită ca să te laÈ™i ajutat, aÈ™a că eu mă retrag. Dacă te răzgîndeÈ™ti, poÈ›i da oricînd de mine.
― Am să încerc să mă mai È›in tare vreo două zile. Dacă pun ei mîna pe Terry nici n-o să le mai pese cum a izbutit să fugă. Singurul lucru care-i interesează este circul pe care-l pot face la proces. Uciderea fiicei domnului Harlan Potter poate să aducă titluri de o È™chioapă ziarelor din toată È›ara. Un demagog ca Springer ar fi în stare să plutească pe creasta valurilor stîrnite de vîlva asta È™i să ajungă în cele din urmă magistrat-È™ef al statului. Și de acolo n-ar mai fi decît un pas pînă la fotoliul de guvernator, după care...
M-am oprit și am lăsat restul gîndului să plutească în aer.
Endicott mi-a zîmbit batjocoritor:
― Mă tem că nu È™tii prea multe despre domnul Harlan Potter.
― Iar dacă n-or să-l prindă pe Lennox, n-or să mai dorească să afle cum a fugit. ȘtiÈ›i, domnule Endicott, n-or să dorească altceva decît să uite cît mai repede de toată povestea.
― Zi aÈ™a, Marlowe, È›i-ai pus toate gîndurile în ordine în legătură cu povestea asta?
― Am avut È™i timp, berechet. Tot ce È™tiu despre domnul Harlan Potter este că, după cîte crede lumea, valorează o sută de milioane de dolari È™i că e proprietarul a vreo nouă sau zece ziare. Cum mai merge publicitatea?
― Publicitatea?
Glasul îi înghețase.
― Daaa. Văd că n-a venit nici un gazetar să-mi ia vreun interviu. Mă aÈ™teptam să fac o adevărată explozie în ziare cu povestea asta. Speram să capăt o mulÈ›ime de angajamente, să-mi sporesc afacerile. "Detectiv particular preferă închisoarea denunțării prietenului".
Endicott se îndreptă spre ușă și cînd puse mîna pe clanță se mai întoarse o dată:
― EÈ™ti amuzant, Marlowe. ÃŽn unele privinÈ›e eÈ™ti de-a dreptul copilăros. E adevărat că o sută de milioane de dolari pot cumpăra o publicitate imensă. Dar să È™tii, prietene, că dacă le foloseÈ™ti în mod inteligent, pot cumpăra È™i o imensă tăcere.
Deschise ușa și ieși. Apoi veni un gardian și mă duse înapoi în celula numărul trei a arestului criminal.
― Mă tem că n-o să rămîneÈ›i prea mult pe la noi, dacă îl aveÈ›i pe domnul Endicott, zise el amabil, în timp ce încuia uÈ™a.
Ce era să-i răspund? I-am zis că sper să-i fie gura aurită.



CAPITOLUL 9

Gardianul din tura de seară era un blond cu umeri lați și cu un fel de rînjet destul de prietenos. Era un om între două vîrste, așa că trăise destul ca să depășească stadiul înduioșării ca și pe cel al furiei. Nu voia altceva decît ca orele de serviciu să treacă ușor și avea aerul că în privința lui toate lucrurile pot să meargă ușor. Deschise ușa de la celula mea.
― Te caută cineva. Un tip de la biroul procurorului. Nu dormeai?
― E cam devreme pentru mine. Cît e ceasul?
― Zece È™i paiÈ™pe.
Rămase în prag și-și aruncă ochii prin celulă. O pătură era întinsă pe priciul de jos, cealaltă era împăturită ca să-mi slujească drept pernă. În căldarea de gunoi erau vreo două prosoape de hîrtie folosite, iar pe marginea lavoarului un sul de hîrtie igienică. Gardianul încuviință din cap.
― E vreun lucru personal pe-aici?
― Doar eu.
Lăsă deschisă ușa de la celulă. Trecurăm pe un coridor liniștit pînă la ascensor și apoi coborîrăm la biroul de informații. Lîngă masă stătea un grăsun într-un costum gri și fuma o lulea. Avea unghiile murdare și mirosea rău.
― Sînt Spranklin de la biroul procurorului districtual, îmi zise el cu o voce aspră. Te cheamă sus domnul Grenz.
Întinse mîna la spate și scoase o pereche de cătușe.
― Ia să vedem dacă-È›i vin bine astea.
Gardianul și cu băiatul de la informații îi zîmbiră foarte amuzați de gluma lui.
― Ce-i cu tine, Sprank? Te temi cumva c-o să te caftească în lift?
― N-am chef să risc nici un fel de încurcături, mîrîi el. Mi s-a întîmplat mie o dată de mi-a scăpat un tip din mînă. Și să vezi atunci ce m-au muÈ™cat toÈ›i de fund. Hai să mergem, băiete.
Funcționarul de la informații îi întinse un formular și Spranklin își depuse semnătura cu multe înflorituri.
― Riscurile nu sînt pentru mine, zise el. ÃŽn oraÈ™ul ăsta nu È™tii niciodată ce minuni te mai aÈ™teaptă.
O mașină de patrulare aduse un bețiv cu o ureche însîngerată. Ne îndreptarăm spre lift.
― Ai dat-o în bară, băiete, îmi zise Spranklin în lift. E groasă de tot, zău aÈ™a , È™i vorbele acestea păreau să-l umple de satisfacÈ›ie. ÃŽn oraÈ™ul ăsta, oricine poate cădea mesa.
Liftierul întoarse capul și clipi șiret către mine. I-am răspuns cu un zîmbet.
― Ia vezi, băiete, să nu încerci să faci vreo prostie, îmi spuse sever Spranklin. Odată l-am împuÈ™cat pe un individ fiin'că a-ncercat să-mi scape printre degete. ToÈ›i m-au muÈ™cat de fund.
― Se mai întîmplă din cînd în cînd, nu?
Spranklin medită:
― Asta cam aÈ™a e. Și aÈ™a, È™i aÈ™a, tot te muÈ™că de fund. E dat dracului oraÈ™ul ăsta. Ãștia n-au pic de respect.
Ieșirăm din lift și trecînd de o ușă dublă capitonată intrarăm în birourile procurorului districtual. Tabloul de comandă pentru telefoane era mort, cu firele scoase ca pentru noapte. În sala de așteptare nu era nimeni. Prin vreo două birouri mai ardea încă lumină. Spranklin deschise ușa unei cămăruțe luminate în care se afla un birou, un fișier, vreo două scaune și un individ îndesat cu o bărbie aspră și priviri de tîmpit. Era roșu la față și tocmai împingea ceva în sertarul biroului.
― Puteai să baÈ›i la ușă! lătră el la Spranklin.
― IertaÈ›i-mă, domnule Grenz, se bîlbîi Spranklin. Mă gîndeam numai la deÈ›inut.
Mă împinse în birou.
― Să-i scot brățările, domnule Grenz?
― Nu È™tiu cine naiba te-a pus să i le pui, zise acru Grenz.
Se uită atent cum îmi desface Spranklin cătușele. Acesta ținea cheia într-un mănunchi cam cît un grepfrut și nu-i fu deloc ușor s-o găsească.
― E-n regulă, acum È™terge-o, zise Grenz. AÈ™teaptă afară ca să-l duci înapoi.
― Apăi se cheamă că am cam ieÈ™it din tură, domnule Grenz.
― Ai să ieÈ™i din tură cînd È›i-oi spune eu c-ai ieÈ™it.
Spranklin se îmbujoră și-și strecură cu greu fundul grăsuliu prin ușa întredeschisă. Grenz se uită sălbatec la el, apoi după ce se închise ușa întoarse aceeași privire către mine. Trăgîndu-mi un scaun m-am așezat.
― Nu È›i-am zis să stai jos, lătră Grenz.
Mi-am scos o țigară cam scuturată din buzunar și am băgat-o în gură.
― Și nu È›i-am zis că ai voie să fumezi, urlă Grenz.
― ÃŽn celulă am voie să fumez, aÈ™a că nu văd de ce n-aÈ™ putea-o face È™i aici?
― Pentru că ăsta-i biroul meu È™i aici eu stabilesc regulile.
Dinspre el străbătu către mine, peste birou, un abur puternic de whisky.
― Mai trageÈ›i o duÈ™culiță, i-am zis. Asta vă mai liniÈ™teÈ™te un pic. Am impresia că intrarea noastră v-a întrerupt oarecum.
S-a lăsat cu un gest violent pe speteaza scaunului. S-a învinețit la față.
Am scos cutia de chibrituri și mi-am aprins țigara.
După o pauză destul de îndelungată, Grenz mi-a vorbit cu un glas mai blînd:
― E-n regulă, căpățînosule. EÈ™ti un adevărat bărbat, nu? Dar È™tii ceva? Cînd vin aici, toÈ›i sînt grozavi È™i mai ales se dau mari È™i tari, dar cînd ies, toÈ›i sînt de aceeaÈ™i statură ― micuță. Și toÈ›i au aceeaÈ™i formă ― încovoiată.
― Despre ce aÈ›i dorit să-mi vorbiÈ›i, domnule Grenz? Și nu vă formalizaÈ›i de prezenÈ›a mea dacă vreÈ›i să mai trageÈ›i niÈ›el la măsea. Și eu sînt dintr-ăia care mai dau pe gît cîte un păhărel din cînd în cînd, mai ales dacă sînt obosit È™i speriat È™i surmenat.
― Nu pari să fii prea impresionat de încurcătura în care te afli.
― Nu prea văd c-aÈ™ fi într-o încurcătură.
― Lasă că mai discutăm noi despre asta. ÃŽntre timp vreau de la dumneata o declaraÈ›ie cît mai completă.
Întinse un deget către magnetofonul de pe măsuța de lîngă biroul lui.
― Þi-o luăm acum È™i mîine o dăm la transcris. ÃŽn caz că adjunctul procurorului-È™ef e mulÈ›umit de declaraÈ›ia dumitale s-ar putea să te elibereze, cu condiÈ›ia să-È›i dai cuvîntul de onoare că nu părăseÈ™ti oraÈ™ul. Hai, să începem.
Porni magnetofonul. Glasul lui era rece, hotărît și exact atît de dezagreabil cît reușea să și-l facă. Dar mîna lui dreaptă parcă se simțea mereu atrasă de sertarul de la birou. Deocamdată era încă prea tînăr ca să aibă nasul congestionat, dar niște vinișoare roșii tot se vedeau, iar albul ochilor avea un colorit nesănătos.
― Am început să mă plictisesc, i-am zis.
― Să te plictiseÈ™ti? De ce? a izbucnit el.
― De niÈ™te omuleÈ›i neprietenoÈ™i în mici birouri neprietenoase, care scot tot felul de cuvintele neprietenoase, care n-au absolut nici un sens. Stau de cincizeci È™i È™ase de ore în arestul criminal. Nimeni nu m-a violentat, nimeni n-a încercat să-mi dovedească în vreun fel că e mare È™i tare. Nici n-aveau nevoie s-o facă. Puteau aÈ™tepta, fiindcă totul le stătea la îndemînă. Dar de ce mă aflu eu acolo? Am fost băgat la răcoare pe baza unei bănuieli. Dar ce fel de sistem juridic o mai fi È™i ăsta care permite ca un om să fie încarcerat în arestul criminal pentru că un poliÈ›ist sau altul n-a obÈ›inut răspunsul la cine È™tie ce întrebare? Ce dovezi avea? Un număr de telefon pe o foaie de hîrtie. Și ce încerca el să dovedească băgîndu-mă la gros? Nimic altceva decît că are suficientă putere ca s-o facă. Și acum dumneavoastră adoptaÈ›i acelaÈ™i ton: încercaÈ›i să mă faceÈ›i să simt cît de multă putere degajaÈ›i în această cutiuță pe care o denumiÈ›i biroul dumneavoastră. ÃŽl trimiteÈ›i pe tipul acela speriat ca o dădacă să mă aducă aici în toiul nopÈ›ii. CredeÈ›i că dacă am stat singur numai cu gîndurile mele timp de cincizeci È™i È™ase de ore am ajuns să am lapte cu griÈ™ în loc de creier? CredeÈ›i că o să vă plîng pe umeri È™i o să vă rog să mă mîngîiaÈ›i pe creÈ™tet pentru că mă simt îngrozitor de singur în închisoarea aia mare È™i pustie?
Lăsați-o baltă, domnule Grenz! Beți o înghițitură și să ne purtăm ca oamenii civilizați ; sînt dispus să vă acord credit că nu vă faceți decît datoria. Dar înainte de a începe, lăsați arma violenței din mînă. Dacă sînteți destul de mare și tare, atunci n-aveți nevoie de pumnal, iar dacă aveți nevoie de el, atunci înseamnă că nu sînteți destul de mare și tare ca să mă învîrtiți cum vreți.
Ședea acolo fără să se clintească și mă asculta cu ochii țintă la mine. Apoi arboră un zîmbet acru:
― Frumos discurs, n-am ce zice. Ei, È™i acum, dacă È›i-ai slobozit toată scîrna din vine, hai să-i dai drumul È™i la declaraÈ›ia aia. Vrei să răspunzi la niÈ™te întrebări anume sau mi-o spui aÈ™a cum doreÈ™ti?
― Vorbeam doar cu păsărelele, i-am răspuns. Nu voiam altceva decît să aud cum îmi mai sună glasul. Nu dau nici un fel de declaraÈ›ie. Dumneavoastră sînteÈ›i avocat de meserie È™i È™tiÈ›i foarte bine că nu pot fi obligat să dau vreo declaraÈ›ie.
― Asta-i drept, zise el calm. Cunosc legea. Cunosc È™i activitatea poliÈ›iei. ÃŽÈ›i ofer doar o È™ansă de a te disculpa. Dacă nu vrei să profiÈ›i de ea, îmi convine È™i mie de minune. Te pot pune sub acuzaÈ›ie mîine dimineață la ora zece È™i te pot trimite la un interogatoriu preliminar. S-ar putea să obÈ›ii eliberarea pe cauÈ›iune ― deÈ™i eu am să mă opun ― dar chiar dacă È›i-o acordă, o să se fixeze o sumă foarte mare. O să te coste o groază de bani. Iată una din căile pe care putem merge.
Se uită la o hîrtie de pe birou, o citi și apoi o întoarse cu fața în jos.
― Și care ar fi acuzaÈ›ia?
― Articolul 32. Complicitate după crimă. Delict. Pe deapsa merge pînă la cinci ani închisoare.
― Mai bine l-aÈ›i prinde mai întîi pe Lennox, i-am zis vorbind cu multă grijă.
Grenz mă avea el cu ceva la mînă și mi-am dat seama de asta din comportarea lui. Nu știam exact, cît știe, dar era clar că ceva tot avea el în cap.
Se lăsă pe speteaza scaunului, luă un toc de pe birou și începu să-l învîrtească încet între palme. Apoi zîmbi. Era cum nu se poate mai încîntat de sine.
― Știi, Marlowe, Lennox e un om pe care nu-l poÈ›i ascunde uÈ™or. Pentru majoritatea oamenilor e nevoie de o fotografie È™i încă de una foarte bună È™i clară. Dar în cazul unui individ cu un obraz brăzdat de semne, nu mai e nevoie. Ca să nu mai vorbim de părul alb la un bărbat de numai treizeci È™i cinci de ani. Avem patru martori, poate chiar mai mulÈ›i.
― Martori la ce?
Îmi venise brusc un gust amar în gură, ca fierea pe care o simțisem după ce mă bătuse căpitanul Gregorius. Asta mi-a amintit că gîtul mă doare încă și că e umflat. L-am frecat ușurel.
― Nu fi fleÈ›, Marlowe. ÃŽntîmplător, un judecător de la Curtea de Apel din San Diego È™i cu nevastă-sa tocmai își conduceau fiul È™i nora care plecau cu avionul ăla. ToÈ›i patru l-au văzut pe Lennox, iar nevasta judecătorului a văzut È™i automobilul în care a venit È™i persoana care l-a condus. Știi vreo rugăciune?
― Asta-i foarte drăguÈ›, i-am răspuns. Dar cum aÈ›i dat de ei?
― S-au transmis buletine speciale la radio È™i la televiziune. N-a fost nevoie de altceva decît de o descriere amănunÈ›ită. Ne-a telefonat judecătorul.
― Sună destul de frumuÈ™el, i-am zis cu un aer semeÈ›, de magistrat. Dar să È™tiÈ›i că nu e suficient. Mai e nevoie de încă vreo cîteva lucruri. Trebuie să-l prindeÈ›i È™i trebuie să dovediÈ›i că a făptuit un omor. Și pe urmă abia trebuie să dovediÈ›i că eu o È™tiam.
Mi-a arătat cu degetul o telegramă întoarsă cu fața în jos.
― Cred că pînă la urmă am să trag totuÈ™i duÈ™ca aia. Prea mult lucrez noapte de noapte.
Deschise sertarul și puse pe masă o sticlă și un păhărel. Îl umplu ochi și îl dădu pe gît dintr-o înghițitură.
― Mai bine, zise el. Mult mai bine. ÃŽmi pare rău că nu-È›i pot oferi È™i dumitale atîta vreme cît eÈ™ti arestat. Puse dopul la sticlă È™i-o împinse într-o parte, dar nu cine È™tie ce, de parcă ar fi vrut să mai poată ajunge o dată la ea. A, da, ziceai că trebuie mai întîi să dovedim ceva. Păi de, amice, se prea poate să avem deja o mărturisire. Ar fi cam albastru, hă?
Pe toată șira spinării, de sus pînă jos mi se mișca un degețel înghețat, ca o insectă rece care umblă pe tine.
― Atunci ce nevoie mai aveÈ›i de o declaraÈ›ie de la mine?
Grenz rînji:
― AÈ™a ne place nouă, să lucrăm cu toate formele în regulă. Lennox va fi adus înapoi È™i judecat. Avem nevoie de toate materialele pe care le putem obÈ›ine. Nu e vorba atîta de ceea ce dorim de la dumneata, cît de pedeapsa cu care ne-am putea învoi, eventual, să te lăsăm să scapi ― daca ne dai o mînă de ajutor.
M-am uitat lung la el. A început să învârtă niște hîrtii. S-a foit pe scaun, s-a uitat la sticlă și a trebuit să recurgă la o doză enormă de voință ca să se abțină de a nu o înhăța.
― Poate că vrei să auzi cum sună tot libretul, îmi zise el brusc, cu un rînjet cam exagerat È™i greÈ›os. Ei bine, deÈ™teptule, ca să-È›i arăt că nu glumesc, uite-o aici.
M-am aplecat spre biroul lui și el a crezut că mă întind să-i iau sticla. A smuls-o imediat și a pus-o la loc în sertar. Dar eu nu voiam altceva decît să-mi arunc chiștocul în scrumieră. M-am lăsat la loc pe spate și am aprins altă țigară. A început să-mi vorbească repede.
― Lennox a coborît din avion la Mazatian ― un orășel de vreo treizeci È™i cinci de mii de locuitori pe aeroportul căruia se încruciÈ™ează mai multe linii aeriene. A dispărut vreo două-trei ore, apoi un bărbat înalt cu părul negru, pielea oacheșă È™i ceea ce ar fi putut să constituie niÈ™te cicatrici de la o bătaie cu cuÈ›itele, a cerut un bilet pentru oraÈ™ul Torreon, È™i È™i-a dat numele de Silvano Rodriguez. Vorbea spanioleÈ™te bine, dar nu destul de bine pentru un om cu un asemenea nume. Era prea înalt pentru un mexican cu pielea atît de oacheșă. Pilotul avionului a raportat cazul. La Torreon poliÈ›iÈ™tii s-au dovedit prea lenÈ›i. Copoii mexicani nu sînt chiar niÈ™te mingi de foc. La ce se pricep ei bine e să împuÈ™te oamenii. Pînă cînd au ajuns ei la aeroport individul închiriase un avion È™i plecase mai departe într-un orășel de munte numit: Otatoclan ― o mică staÈ›iune turistică de pe malul unui lac. Pilotul avionului Charter făcuse instrucÈ›ie militară ÃŽn Texas. Vorbea bine englezeÈ™te. Lennox s-a prefăcut că nu înÈ›elege ce-i spune.
― Dacă o fi fost într-adevăr Lennox, l-am întrerupt eu.
― Stai o clipă, È™efule. Era Lennox cum mă vezi È™i cum te văd. Mă rog, se cheamă că s-a dat jos la Otaloclan È™i a luat o cameră la hotelul de acolo, de data asta dîndu-È™i numele de Mario de Cerva. Avea la el un pistol, un Mauser calibrul 7,65, ceea ce bineînÈ›eles că în Mexic nu înseamnă mare lucru. Dar nu È™tiu de ce, pilotului de la avionul închiriat individul nu i s-a părut a fi chiar curat, aÈ™a că le-a È™optit ceva autorităților locale. Ãia l-au pus pe Lennox sub supraveghere. Pe urmă au verificat la Ciudad de Mexico cum stau lucrurile È™i s-au dus peste el.
Grenz a luat de pe birou o linie și a început să privească în lungul ei, un gest fără nici o semnificație, făcut doar ca să nu trebuiască să se uite la mine.
― Aha, i-am zis. IsteÈ› băiat, aviatorul ăla, È™i drăguÈ› cu clienÈ›ii lui. Povestea asta pute ca dracu.
Ridică brusc ochii către mine:
― Ceea ce dorim noi, zise el sec, este un proces fulger, omor fără premeditare, mărturisit È™i necontestat de noi. Există niÈ™te chestii în care n-am prea vrea noi să ne băgăm. La urma urmei, familia e destul de influentă.
― Adică Harlan Potter.
Grenz dădu scurt din cap.
― După părerea mea, toată chestia asta este dubioasă. Springer ar fi putut să obÈ›ină un adevărat triumf cu ea. Are tacîmul complet. Detalii decoltate, subiect de bîrfă, bani mulÈ›i, nevastă frumoasă È™i necredincioasă, soÈ›ul, erou rănit în război ― că bănuiesc că de acolo are cicatricile ― să fiu al dracului dacă povestea asta n-ar È›ine titluri de o È™chioapă în ziare săptămîni întregi, È™i încă pe pagina întîia. Toate fiÈ›uicile cele mai ordinare din È›ară ar mînca-o cu lingura. Și cînd colo, noi o facem să treacă aproape neobservată È™i o lăsăm să se stingă uÈ™urel. Dădu din umeri. Mă rog, dacă aÈ™a vrea È™eful, ce să-i faci? El decide. Ei, capăt È™i eu declaraÈ›ia aia?
Se întoarse spre magnetofonul care tot timpul ăla bîzîise încetișor, un beculeț arătînd că e pus pe înregistrare.
― StingeÈ›i-l, i-am zis.
S-a răsucit și mi-a aruncat o privire ucigătoare.
― ÃŽÈ›i place atît de mult la zdup?
― Nu e chiar aÈ™a de rău. Nu te întîlneÈ™ti chiar cu lumea cea mai selectă, dar parcă ai tot timpul chef numai de înalta societate? Hai, domnule Grenz, fiÈ›i rezonabil. Ce încercaÈ›i să faceÈ›i din mine? Un turnător? Se prea poate să fiu eu încăpățînat, È™i poate chiar È™i sentimental, dar nu uitaÈ›i că sînt È™i un om practic. Să presupunem că dumneavoastră aÈ›i fi obligat să angajaÈ›i un detectiv particular ca mine... Da, da, mă rog, È™tiu că ideea vă repugnă... dar să presupunem că aÈ›i fi într-o situaÈ›ie în care asta v-ar fi singura scăpare. V-aÈ›i adresa unui detectiv care È™i-a dat prietenii pe mîna poliÈ›iei?
Mă privi cu o ură cumplită.
― Și mai sînt vreo două chestii, am continuat eu. Nu vi se pare că tactica adoptată de Lennox pentru evadare a fost puÈ›in cam prea transparentă? Dacă voia să fie prins, atunci nu era nevoie să-È™i dea chiar atîta osteneală. Iar dacă nu voia să se lase prins, cred că era suficient de deÈ™tept ca să nu se deghizeze în mexican tocmai în Mexic.
― Ce vrei să spui? mă întrerupse Grenz, care începuse acum să-È™i arate colÈ›ii.
― Vreau să spun că nu vă pot permite să-mi turnaÈ›i tocmai mie pe gît bazaconiile alea pe care le-aÈ›i scornit È™i că n-a existat nici un fel de Rodriguez cu părul vopsit È™i nici vreun Mario de Cerva la Otatoclan È™i că nu È™tiÈ›i mai mult despre locul unde se află Lennox decît despre locul unde È™i-a îngropat piratul Barbă Neagră comoara.
Își scoase iarăși sticla. Își turnă o măsură și o dădu repede pe gît ca și mai înainte. Apoi, încetul cu încetul, se arătă mai destins. Se răsuci în scaun și stinse magnetofonul.
― Mi-ar fi plăcut grozav să fiu procuror în procesul dumitale, zise el cu o voce stridentă. EÈ™ti tipul de om care face pe deÈ™teptul È™i care-mi place mie cel mai mult să-l pun cu botul pe labe. Tinicheaua asta o să-È›i atîrne multă, multă vreme de coadă, vulpoiule. Ai să te plimbi cu ea, ai să te aÈ™ezi cu ea la masă È™i cu ea o să È™i dormi. Si data viitoare cînd ai să mai calci alături cu drumul, gata, te lichidăm. Acum însă, trebuie să fac un lucru care mă scîrbeÈ™te la culme.
Pipăi cu mîna pe birou, trase spre el hîrtia întoarsă cu fața în jos și o semnă. Poți să-ți dai întotdeauna seama cînd cineva își scrie propriul nume. Face niște mișcări cu totul speciale. Apoi Grenz se ridică, înconjură biroul și deschise ușa cămăruței, strigîndu-l pe Spranklin. Grăsunul intră împreună cu duhoarea lui caracteristică. Grenz îi înmînă hîrtia:
― Þi-am semnat ordinul de eliberare, îmi zise. Sînt funcÈ›ionar de stat È™i uneori am de îndeplinit È™i îndatoriri neplăcute. EÈ™ti cumva curios să È™tii de ce am semnat ordinul?
M-am ridicat.
― Dacă È›ineÈ›i neapărat să-mi spuneÈ›i...
― Cazul Lennox este închis, amice. Nu mai există un caz Lennox. Azi după-amiază, în camera lui de la hotel, a scris o mărturisire completă È™i apoi s-a împuÈ™cat. La Otatoclan, exact cum È›i-am spus.
Am rămas în picioare privind în gol. Cu coada ochiului l-am văzut pe Grenz trăgîndu-se încet înapoi, de parcă s-ar fi temut că am să-l lovesc. Probabil că o clipă am avut o înfățișare cumplită. Apoi se află din nou în spatele biroului și Spranklin mă înhăță de braț.
― Hai, miÈ™că-te odată, mi-a zis cu un glas care aducea mai mult a chelălăit. Omul mai vrea să se mai ducă È™i pe-acasă noaptea.
Am ieșit cu el și am închis ușa. Am închis-o încetișor de parcă aș fi părăsit o încăpere în care tocmai a murit cineva.



CAPITOLUL 10

Scotocindu-mă prin buzunare, am găsit copia țidulei pe care erau înscrise obiectele de uz personal și predînd-o mi s-a înmînat originalul. Mi-am băgat lucrurile prin buzunare. La un capăt al biroului de informații stătea aplecat un individ care, în momentul în care dădeam să plec, s-a îndreptat din șale și mi-a adresat cuvîntul. Avea cam un metru nouăzeci înălțime și era subțire ca o trestie.
― Vrei să te duc pînă acasă?
În lumina aceea urîtă nu părea nici tînăr, nici bătrîn, avea un aer obosit și cinic, dar nu-i puteai bănui că ar fi vreun bișnițar.
― Cît mă costă?
― Nimic. Sînt Lonnie Morgan de la Journal. Tocmai ies din tură.
― A, acoperi rubrica poliÈ›ienească, i-am zis.
― Doar săptămîna asta. De obicei mă ocup de primărie.
Am ieșit din clădire și ne-am îndreptat spre automobilul lui aflat în parcaj. Am ridicat ochii spre cer. Mai erau cîteva stele dar nu se vedeau bine din cauza luminilor orașului. Era o noapte răcoroasă și agreabilă. Am tras în piept aerul proaspăt. Apoi m-am urcat în automobilul lui și ne-am îndepărtat.
― Locuiesc tocmai la Laurel Canyon, i-am zis. PoÈ›i să mă laÈ™i unde vrei.
― Ãștia te aduc cu maÈ™ina, dar puÈ›in le pasă cum te întorci acasă, mi-a zis el. Cazul ăsta mă interesează într-un fel, deÈ™i mai mult îmi face greață.
― S-ar părea că nu e vorba de nici un caz, i-am răspuns. Terry Lennox s-a împuÈ™cat azi după-amiază. AÈ™a zic ei. AÈ™a zic.
― Foarte comod, zise Lonnie Morgan, privind drept înainte prin parbriz. (Automobilul se strecura liniÈ™tit pe niÈ™te străzi liniÈ™tite.) AÈ™a își ridică mai uÈ™or zidul.
― Care zid?
― Știi, Marlowe, cineva ridică un zid de jur împrejurul cazului Lennox. Sper că eÈ™ti destul de isteÈ› ca să-È›i dai seama de asta, nu? Nu face succesul publicitar È™i de casă pe care-l merită. Procurorul-È™ef a plecat aseară la Washington. Trebuie să fie un fel de convenÈ›ie. A părăsit de bunăvoie cea mai dulce bucățică de publicitate care i-a picat în mînă de mulÈ›i ani încoace. De ce?
― N-are rost să mă întrebi pe mine. Eu vin de la răcoare.
― Pentru că cineva a făcut să-i renteze mai mult această atitudine, aia e explicaÈ›ia. Nu mă refer la o chestie ordinară, cum ar fi un teanc de bancnote. Cineva i-a făgăduit un lucru care e foarte important pentru el È™i nu există decît o singură persoană implicată în acest caz care să aibă posibilitatea să fi făcut acest lucru. Tatăl fetei.
Mi-am sprijinit capul de tapițeria mașinii.
― Nu prea mi se pare probabil, i-am zis. Cum rămîne cu presa? E drept că Harlan Potter are în buzunar vreo cîteva ziare, dar ce faci cu concurenÈ›a?
Mi-a aruncat o ocheadă amuzată, și-apoi s-a concentrat asupra conducerii mașinii.
― Ai fost vreodată gazetar?
― Nu.
― Ziarele sînt proprietatea unor bogătaÈ™i care le publică. ToÈ›i bogătaÈ™ii frecventează acelaÈ™i club. FireÈ™te, există o concurență ― o concurență aspră È™i crîncenă pentru tiraje, pentru zonele È™i domeniile reportajelor, pentru reportajele în exclusivitate, atîta vreme cît e vorba de lucruri care nu dăunează prestigiului È™i privilegiilor È™i situaÈ›iei proprietarilor acestor ziare. Dacă însă lucrurile stau altfel, gata, se pune capacul. Și asta e, prietene, pe cazul Lennox s-a pus capacul de la sicriu. Știi, amice, cazul Lennox ― dacă i s-ar fi dat importanÈ›a È™i atenÈ›ia cuvenită ― ar fi putut să sporească fantastic tirajul multor ziare. Are tot ce vrei în el. Procesul ar fi atras aici reporteri de mîna întîi din toată È›ara. Dar n-o să fie nici un fel de proces. Pentru că Lennox a dispărut înainte de a se putea pune în miÈ™care procedura. După cum ziceam ― foarte comod ― pentru Harlan Potter È™i pentru familia lui.
M-am îndreptat din șale și l-am privit lung:
― Adică vrei să spui că toată povestea e aranjată?
Gura i s-a strîmbat într-un zîmbet sardonic.
― Poate că Lennox a recurs la ajutorul cuiva ca să se poată sinucide. Poate că s-a împotrivit niÈ›el la arestare. Pe copoii mexicani îi mănîncă întotdeauna degetele să apese mai repede pe trăgaci. Dacă vrei să facem un mic pariu, îți dau multe avantaje înainte: sînt convins că nimeni nu s-a apucat să numere găurile de glonÈ› din trupul lui.
― Mă tem că greÈ™eÈ™ti, i-am zis. L-am cunoscut destul de bine pe Terry Lennox. Era de mult terminat. Dacă-l aduceau viu înapoi, puteau să facă ce voiau din el, că el se lăsa. Era în stare chiar să È™i declare că a fost omor cu premeditare.
Lonnie Morgan clătină din cap. Știam ce-o să spună, și nu m-a dezamăgit:
― CîtuÈ™i de puÈ›in. Dacă ar fi împuÈ™cat-o sau i-ar fi crăpat È›easta, poate că da. Dar era vorba de mult prea multă brutalitate. FaÈ›a ei era făcută terci de nici nu se mai cunoÈ™tea. Nu puteau să-l condamne decît pentru omor fără premeditare, È™i, chiar È™i aÈ™a, tot s-ar fi iscat scandalul.
― S-ar putea să ai dreptate.
S-a uitat iar la mine:
― Zici că-l cunoÈ™teai pe individ. Crezi c-a fost o înscenare?
― Sînt obosit. Astă-seară nu prea sînt în dispoziÈ›ie meditativă.
Urmă o pauză îndelungată. Apoi Lonnie Morgan îmi zise calm:
― Dacă aÈ™ fi un băiat cu adevărat isteÈ› È™i nu doar un jurnalist prăpădit, poate că aÈ™ socoti că, de fapt, nici n-a ucis-o el.
― E È™i asta o idee.
Își băgă o țigară în gură și o aprinse frecînd un chibrit de bordul mașinii. Fumă în tăcere. Fața lui suptă era vizibil încordată.
Am ajuns la Laurel Canyon și i-am spus unde s-o cotim din bulevard și pe unde să intrăm în strada mea. Automobilul a urcat încet dealul și s-a oprit în fața scărilor de lemn ale casei mele.
Am coborît.
― MulÈ›umesc pentru amabilitate, Morgan. Nu vrei să bei ceva?
― Va trebui să amîn plăcerea pentru altă dată. Bănuiesc că preferi să fii singur.
― Am avut destul timp să fiu singur. Mult prea mult.
― Ai È™i un prieten de la care trebuie să-È›i iei adio. Probabil c-ai È›inut mult la el din moment ce i-ai lăsat să te bage la zdup din pricina lui.
― Dar cine a zis că aÈ™a am făcut?
Morgan a arborat un zîmbet firav:
― Faptul că nu pot tipări reportajul nu înseamnă că nu È™tiu adevărul, amice. La revedere. Pe curînd.
Am închis portiera mașinii iar el a întors și a coborît dealul. Cînd luminile din spate ale mașinii au dispărut după colț, am urcat scările, mi-am luat ziarele și am intrat în casa goală. Am aprins toate lămpile și am deschis toate ferestrele. Era un aer tare stătut.
Mi-am făcut o cafea, am băut-o È™i am scos cele cinci hîrtii de o sută de dolari din cutia de cafea. Erau răsucite strîns de tot È™i împinse tocmai la fund, într-o parte. Am început să mă plimb în sus È™i-n jos cu ceaÈ™ca de cafea în mînă, am deschis televizorul, apoi l-am închis, m-am aÈ™ezat pe un scaun, m-am ridicat în picioare È™i iar m-am aÈ™ezat. Am citit toate ziarele care se adunaseră pe treptele casei. Cazul Lennox începea cu litere de-o È™chioapă pe prima pagină, dar pînă în dimineaÈ›a respectivă se prefăcuse deja într-un material de mîna a treia sau a patra. Era o fotografie a Sylviei, dar nici una de-a lui Terry. Era È™i o fotografie de-a mea ― un instantaneu de a cărui existență nici n-aveam habar. "Detectiv particular din Los Angeles reÈ›inut pentru cercetări". Se mai publica È™i o fotografie mare a casei Lennox din Encino. Avea o înfățiÈ™are oarecum englezească, cu tot felul de turnuleÈ›e È™i probabil că-i costa o sută de dolari numai să spele geamurile. Era aÈ™ezată pe un deal în mijlocul unui teren de aproape un hectar, care în zona Los Angeles însemna o proprietate imensă. Era fotografiat È™i pavilionul de oaspeÈ›i ― o miniatură a clădirii principale. Era înconjurat de copaci. Se vedea bine că ambele fotografii fuseseră făcute de la mare depărtare, ca apoi să fie mărite È™i retuÈ™ate. Nu exista nici o fotografie a ceea ce ziarele denumeau "camera morÈ›ii".
Mai văzusem toate chestiile astea și mai înainte, la închisoare, dar acum citeam reportajele și priveam fotografiile cu alți ochi. Toate puse la un loc nu-mi spuneau altceva decît că a fost ucisă o fată bogată și frumoasă și că presa nu a avut aproape deloc acces la informații.
Așadar, influența misterioasă începuse să acționeze încă din primele momente. Băieții însărcinați să facă reportaje pentru pagina judiciară scrîșniseră probabil din dinți, dar mîrîiseră în van. Asta era clar, și corespundea celor pe care le știam. Dacă Terry a vorbit la telefon cu socru-său, care se afla la Pasadena, chiar în noaptea crimei, cu siguranță că pe proprietatea lor trebuie să fi venit cel puțin zece oameni din garda personală, înainte măcar ca poliția să fi prins de veste.
Un lucru însă nu era deloc clar È™i nu rima cu celelalte ― felul în care fusese ucisă victima. Nimeni n-ar fi putut să mă facă să înghit gogoaÈ™a că Terry a făcut această faptă.
Am stins toate luminile și m-am așezat la o fereastră deschisă. Într-un tufiș, un mierloi dintr-aceia care cîntă de parc-ar rîde scoase cîteva triluri și păru că se minunează singur de ce face, după care se culcă.
Aveam un fel de mîncărime pe gît, aÈ™a că m-am bărbierit, am făcut un duÈ™ È™i m-am întins în pat, ascultînd, de parcă din depărtările nopÈ›ii aÈ™ fi putut auzi un glas ― genul acela de glas liniÈ™tit È™i răbdător care-È›i clarifică toate lucrurile. Dar nu l-am auzit È™i mi-am dat seama că nici n-o să-l aud vreodată. Nimeni n-avea să-mi explice cazul Lennox. Nici nu era nevoie de vreo explicaÈ›ie. UcigaÈ™ul mărturisise È™i era mort. Procuratura n-avea să facă nici măcar o anchetă.
După cum remarcase Lonnie Morgan de la Journal, era mai comod așa, chiar foarte comod. Dacă Terry Lennox și-a ucis nevasta, era splendid. Nu mai era nevoie să-l judeci și să scoți la iveală toate amănuntele dezagreabile. Dacă n-a ucis-o el, și-așa era bine un mort e cel mai bun țap ispășitor. Nu mai ripostează la nimic.



CAPITOLUL 11

Dimineața m-am bărbierit iar, m-am îmbrăcat și m-am dus ca de obicei în centru ; mi-am parcat mașina la locul obișnuit, și dacă omul de la parcare știa cumva că sînt o figură publică importantă, înseamnă că și-a jucat splendid rolul, prefăcîndu-se că habar nu are. Am urcat, am străbătut coridorul și am luat cheile ca să-mi deschid biroul.
Un individ negricios și destul de spilcuit nu mă scăpa din ochi:
― Te cheamă Marlowe?
― Și ce-i cu asta?
― Rămîi pe-aici. Vrea să te vadă cineva.
Și-a dezlipit spinarea de pe perete și s-a îndepărtat agale.
Am intrat în birou È™i mi-am luat corespondenÈ›a. Mai erau È™i alte scrisori pe masă, unde le pusese femeia de serviciu după ce făcuse curățenie seara. Am tăiat plicurile după ce am deschis ferestrele È™i am aruncat ceea ce nu-mi trebuia ― de fapt mai toate. Am conectat soneria care comunica în camera vecină, mi-am umplut pipa È™i mi-am aprins-o È™i apoi m-am aÈ™ezat la birou aÈ™teptînd ca cineva să strige după ajutor.
Mă gîndeam, într-un mod oarecum detaÈ™at, la Terry Lennox. Imaginea lui începuse deja să se îndepărteze È™i să se estompeze ― părul alb È™i faÈ›a brăzdată de tăieturi È™i un farmec palid È™i genul lui special de mîndrie. Nu l-am judecat È™i nici nu l-am analizat, după cum nici nu i-am pus vreodată întrebări ― cum a căpătat rănile acelea sau cum de a ajuns să se însoare cu o femeie ca Sylvia. Era ca o persoană pe care o cunoÈ™ti într-o croazieră È™i ajungi să o È™tii destul de bine, dar de fapt n-o È™tii deloc. Dispăruse exact ca o cunoÈ™tință de acest fel cînd își ia rămas bun de la tine pe cheiul portului È™i-i zici: "Să mai È›inem legătura, prietene", deÈ™i È™tii bine că nici tu nici el n-o s-o faceÈ›i. Mai mult ca sigur, n-o să-l mai vezi niciodată. Dacă se întîmplă totuÈ™i să-l reîntîlneÈ™ti, va fi pentru tine cu totul altcineva ― doar un tovarăș de călătorie într-un vagon restaurant: "Cum mai merg treburile?" "AÈ™a È™i-aÈ™a". "Arăți bine". "Și dumneata". "M-am cam îngrășat". "Parcă cine nu se-ngrașă?" "ÃŽÈ›i mai aduci aminte de voiajul ăla pe vasul Franconia (sau cum naiba îi zicea)? "Cum să nu, a fost o călătorie grozavă, nu?"
Pe dracu, grozavă. Te-ai plictisit de moarte. Vorbeai cu individul pur și simplu pentru că nu era pe-acolo nimeni care să te intereseze. Poate că tot așa a fost cu Terry Lennox și cu mine. Ba nu, nu chiar așa. O bucată din el îmi aparținea. Investisem în el timp și bani, și trei zile petrecute la răcoare, ca să nu mai vorbim de un pumn în falcă și de-o lovitură la carotidă, pe care o mai simțeam și-acum, ori de cîte ori înghițeam. Acuma murise și nu puteam nici măcar să-i dau înapoi cei cinci sute de dolari. De asta îmi părea cel mai rău. Întotdeauna se întîmplă ca mărunțișurile să te întristeze cel mai mult.
Soneria de la ușă și telefonul țîrîiră în același timp. Am răspuns mai întîi la telefon pentru că soneria nu însemna decît că cineva a intrat în micuța mea sală de așteptare.
― Domnul Marlowe la telefon? Vă caută domnul Endicott. RămîneÈ›i la aparat, vă rog.
A răsărit și el:
― Aici e Sewell Endicott, mi-a zis, ca È™i cum n-ar fi È™tiut că prăpădita aia de secretară mi-a comunicat deja numele lui.
― Bună dimineaÈ›a, domnule Endicott.
― M-am bucurat să aud că È›i-au dat drumul. M-am gîndit că poate pînă la urmă È›i-a venit gîndul cel bun de a nu te mai împotrivi.
― N-a fost un gînd. A fost pură încăpățînare.
― Mă îndoiesc că vei mai avea vreo încurcătură cu chestia asta. Dar dacă se mai întîmplă totuÈ™i ceva È™i ai nevoie de ajutor, te rog să mă anunÈ›i.
― De ce aÈ™ avea? Individul e mort. Ar trebui ca ăia să-È™i dea foarte multă osteneală ca să poată dovedi că sînt vinovat de deÈ›inerea unor secrete. Și pe urmă, ar mai trebui să poată dovedi că a comis o crimă sau că a fugit în mod intenÈ›ionat.
Își drese glasul:
― Poate, zise el cu multă grijă, nu È›i s-a spus că a lăsat o mărturisire completă?
― Mi s-a spus, domnule Endicott. Dar vorbesc cu un jurist, nu? Ar fi oare neindicat să sugerez că È™i o mărturisire ar trebui să poată fi confirmată ― atît din punctul de vedere al autenticității cît È™i din cel al exactității?
― Mă tem că nu prea am timp pentru discuÈ›ii juridice, îmi zise brusc. Trebuie să plec cu avionul în Mexic, avînd de îndeplinit o îndatorire destul de tristă... Probabil îți închipui despre ce e vorba, nu?
― Mda. Depinde pe cine reprezentaÈ›i. ÃŽncă nu mi-aÈ›i spus, v-aduceÈ›i aminte, nu?
― Mi-aduc perfect aminte. Ei, la revedere, Marlowe. Să È™tii că oferta mea de ajutor rămîne încă valabilă. Dar dă-mi voie, te rog, să-È›i mai dau È™i un mic sfat: nu fi chiar atît de sigur că ai scăpat de încurcătură. Te afli într-o situaÈ›ie destul de vulnerabilă.
A închis telefonul. L-am așezat și eu cu grijă în furcă. O clipă am rămas cu mîna pe receptor, încruntîndu-mă tare. Apoi mi-am alungat amărăciunea de pe față și m-am sculat să deschid ușa interioară care dădea spre sala de așteptare.
La fereastră era aÈ™ezat un individ care răsfoia o revistă. Purta un costum gri-albăstrui, cu carouri bleu-pal foarte discrete. Picioarele, pe care È™i le È›inea încruciÈ™ate, erau încălÈ›ate cu un fel de mocasini negri ― din aceia cu numai două găuri de È™ireturi care sînt aproape la fel de comozi ca È™i pantofii sport È™i care nu-È›i rup ciorapii de fiecare dată cînd mergi două sute de metri. Batista imaculată era împăturită cu marginea paralelă cu buzunarul de la piept È™i dindărătul ei se vedea rama ochelarilor de soare. Avea părul des, negru È™i creÈ›. Era foarte bronzat. Ridică ochii strălucitori ca de pasăre È™i-mi zîmbi pe sub mustaÈ›a subÈ›irică. Cravata maro avea un nod cît un vîrf de ac pe cămaÈ™a de un alb strălucitor.
Aruncă deoparte revista.
― Ce rahaturi mai scriu È™i fiÈ›uicile astea, zise el. Am citit o chestie despre Costello. Da, sigur, ăia È™tiu totul despre Costello, cum È™tiu È™i eu totul despre Elena din Troia.
― Cu ce vă pot fi de folos?
Mă măsură fără grabă din cap pînă-n picioare.
― Tarzan călare pe o trotinetă roÈ™ie, îmi zise în cele din urmă.
― Cum?
― Tu, Marlowe. Parc-ai fi Tarzan călare pe o trotinetă roÈ™ie. Te-au zgîlțîit tare?
― Pe ici-pe colo. Dar de unde È™i pînă unde a ajuns să te intereseze?
― După ce a vorbit Allbright cu Gregorius?
― Nu. După aceea nu m-a mai zgîlțîit nimeni.
Încuviință din cap cu un gest scurt:
― Ai avut un grangur de a vorbit cu Allbright să pună artileria grea pe capul idiotului ăluia.
― Te-am întrebat de ce te interesează. ÃŽntîmplător, nu-l cunosc pe comisarul Allbright È™i nu eu am fost acela care l-a rugat să nu facă nimic. Nu văd de ce ar fi făcut ceva pentru mine?
M-a privit morocănos vreme îndelungată. S-a ridicat încet, grațios ca o panteră. A traversat încăperea și și-a băgat nasul în biroul meu. Mi-a făcut semn din cap și a intrat. Era un tip dintr-aceia care oriunde ar apărea parc-ar fi cel puțin proprietarii clădirii. Am intrat după el și am închis ușa. Rămăsese în picioare lîngă masă și privea amuzat în jur.
― EÈ™ti un tip mărunt, de bani mărunÈ›i.
Am trecut în spatele mesei de lucru și am așteptat.
― Ia zi, Marlowe, cîte lovele scoÈ›i pe lună?
Am lăsat replica să treacă și mi-am aprins pipa.
― Eu cred că dacă îți ies È™apte sute cincizeci înseamnă c-ai spart banca.
Am pus chibritul ars în scrumieră și am început să pufăi din lulea.
― EÈ™ti un ciubucar mărunt, Marlowe. Te mulÈ›umeÈ™ti cu firimituri. EÈ™ti atît de mic încît trebuie să te privească omul cu lupa ca să te vadă.
Nu i-am răspuns.
― Ai emoÈ›ii de două parale. Nici nu faci mai mult de două parale, cu tot ce ai. Te împrieteneÈ™ti cu un individ, bei cîteva pahare cu el, discuÈ›i niÈ™te tîmpenii cu el, îi strecori ceva metal cînd a băgat-o pe mînecă, È™i pe urmă te vinzi lui cu arme È™i bagaje. Semeni cu un băieÈ›el de È™coală care a citit despre Frank Merriwell. N-ai pic de curaj; n-ai minte-n cap nici de doi bani, n-ai legături, n-ai pic de înÈ›elegere, aÈ™a că te dai mare È™i te aÈ™tepÈ›i ca lumea să plîngă deasupra hoitului tău. Tarzan pe o trotinetă mare È™i roÈ™ie. Arboră un zîmbet obosit. ÃŽn registrul meu eÈ™ti trecut la suma de zero dolari, zero cenÈ›i.
Se aplecă peste birou și mă pocni cu dosul palmei peste față, nepăsător și în scîrbă, fără inteția de a mă lovi ca să mă doară și fără să abandoneze zîmbetul de pe buze. Apoi, văzînd că nici cu asta nu mă clintește, se așeză alene. Își puse cotul pe birou și-și prinse bărbia bronzată în mîna încă și mai bronzată. Ochii strălucitori ca de pasăre mă priveau fără să aibă în ei altceva decît strălucire.
― Știi cine sînt, bă, mărunÈ›elule?
― Te numeÈ™ti Menendez. BăieÈ›ii îți zic Mendy. Unde operezi, în sectorul plajei?
― Grozav!? Dar ce, chiar aÈ™a tare m-am lățit?
― Habar n-am. Probabil că È›i-ai început cariera ca peÈ™te într-un bordel mexican.
Scoase din buzunar o tabacheră de aur și cu o brichetă tot de aur își aprinse o havană subțire. Suflă un fum acrișor și încuviință din cap. Puse tabachera pe masă și o mîngîie cu vîrfurile degetelor.
― Să È™tii, Marlowe, că eu sînt un nene dintr-ăla mare È™i rău. Scot o groază de biÈ™tari. Trebuie să scot o groază de biÈ™tari ca să-i pot jumuli pe gagiii pe care trebuie să-i jumulesc. Am o casă la Bel-Air care a costat nouăzeci de miare È™i deja am scos de la teÈ™cherea încă o dată pe-atîta ca s-o aranjez. Am o nevastă miÈ™to ― blondă platinată ― È™i doi copilaÈ™i aÈ™ezaÈ›i la È™coli bune particulare pe coasta de răsărit. Nevastă-mea are pietre în valoare de o sută cincizeci de bătrîne È™i încă vreo È™aptezeci È™i cinci de miare băgate în blănuri È™i È›oale. Am majordom, două servitoare, bucătăreasă, È™ofer, ca să nu mai vorbesc de gealatul care umblă la doi paÈ™i în urma mea. Oriunde mă duc, sînt tratat ca un rege. Ce e mai bun din toate ― haleală cîtă vrei, pileală pe cinste, È›oale a-ntîia, apartamente prima prin hoteluri. Am un hogeac È™i-n Florida, È™i un iaht de mers pe Atlantic cu un echipaj de cinci oameni. Am un Nentley, două Cadillace, un Chrysler Station È™i un Jaguar pentru băiat. Peste vreo doi ani îi iau unul È™i fie-mi. Și tu ce ai?
― Nu cine È™tie ce. Anul ăsta am o casă în care să locuiesc ― numai pentru mine.
― Femeie n-ai?
― Sînt singur. Și pe urmă mai am ceea ce vezi aici È™i o mie două sute de dolari în bancă È™i vreo cîteva mii băgate în acÈ›iuni. Ai aflat tot ce voiai să È™tii?
― Cît ai cîștigat cel mai mult de la un angajament?
― Opt sute cincizeci de dolari.
― Isuse Hristoase, chiar aÈ™a ieftin poate să ajungă un tip?
― Termină cu trăncăneala È™i spune-mi ce vrei.
Își stinse țigara fumată numai pe jumătate și-și aprinse imediat alta. Se tolăni pe scaun și-mi rînji răsucindu-și o buză.
― Eram trei gealaÈ›i într-un adăpost È™i mîncam, începu el. Era frig ca dracu, zăpadă de jur împrejur. Mîncam din cutii de conserve. Hrană rece. Ceva obuze, pe urmă tir de mortiere. Eram vineÈ›i de frig, È™i cînd zic vineÈ›i, să È™tii că aÈ™a era ― Randy Starr È™i cu mine È™i cu Terry Lennox ăsta. O ghiulea de mortieră cade drept între noi, dar din cine È™tie ce motiv nu explodează. NemÈ›oii ăia au È™i ei tot felul de È™mecherii împuÈ›ite È™i minuni. Se vede că le merge mintea de-a-ndoaselea cînd e vorba de umor. Uneori crezi că e un proiectil orb È™i peste trei secunde se dovedeÈ™te că nu e chiar aÈ™a. Terry îl ia în braÈ›e È™i iese din adăpost înainte ca eu sau Randy să fi început măcar să ne dezmeticim cît de cît. Da' È™tii ce repede s-a miÈ™cat, fiule? Parcă era cel mai bun rugbist. Și se trînteÈ™te cu faÈ›a-n jos la pămînt È™i aruncă drăcia cît de departe poate È™i aia explodează în aer. Mai toate schijele trec peste capul lui, dar una mare îi rade jumate din obraz. Și tocmai atunci, friÈ›ii dau drumul la un atac È™i pînă să băgăm noi de seamă nici nu mai eram acolo.
Menendez se opri și-mi oferi strălucirea calmă și constantă a ochilor lui negri.
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că mi-ai spus.
― Marlowe, să È™tii că nu eÈ™ti băiat rău. Și È›ii la tăvăleală. Randy È™i cu mine am discutat toată povestea È™i am stabilit că ceea ce i s-a întîmplat lui Terry Lennox a fost destul de rău ca să facă pe oricine să se scrîntească. Multă vreme ne-am zis noi că trebuie să fie pe lumea ailaltă. Dar nu era. L-au găbjit friÈ›ii. Au tot tras de el È™i au bătut la el ca la fasole vreun an È™i jumătate. Au făcut ei treabă bună, numai că pe el l-a durut cam tare. A costat bani grei să descoperim È™i a costat bani grei pînă am putut da de el. Dar ne dădea mîna, fiindcă după război scoteam piÈ›ule babane de la bursa neagră. Și Terry nu s-a ales cu altceva, pentru că ne-a salvat viaÈ›a, decît cu o jumătate nouă de obraz, niÈ™te păr alb È™i nervii în furculiță. Acolo în răsărit a început să tragă la măsea, îl adunau cu făraÈ™ul cînd de ici, cînd de colo, se cam împrăștiase cumva. Avea el ceva care-i sfredelea prin minte, numai că noi n-am avut niciodată habar. Pe urmă, cînd am auzit iar de el, aflăm că a luat-o pe dama aia bogată, cu acte-n regulă, È™i că trăieÈ™te pe picior mare. Pe urmă se cheamă că divorÈ›ează, iar ajunge rău de tot, iar se însoară cu ea È™i ea dă în primire. Randy È™i cu mine nu-l putem ajuta cu nimic. Nici nu ne lasă să-l ajutăm, decît doar cu slujba aia de la Vegas pe care n-a È›inut-o mult. Și pe urmă, cînd cade mesa rău de tot, nu vine la noi după ajutor, vine la un mărunÈ›el de doi gologani ca tine, un prăpădit pe care-l sucesc È™i-l răsucesc curcanii cum vor. AÈ™a că pînă la urmă dă el ortu' popii È™i fără să-È™i ia măcar rămas bun de la noi È™i fără să ne lase posibilitatea să-l răsplătim. Am niÈ™te fire în Mexic, È™i găseam eu oricînd să-l ascundă p-acolo pe toată viaÈ›a. Și puteam să-l scot din È›ară mai iute decît ar scoate un triÈ™or un as din pachet. Și cînd colo el vine să se smiorcăie la tine. ÃŽmi vine să vărs de ciudă. Un prăpădit mărunt, un firicel de praf pe care îl suflă poliÈ›aii încotro vor ei.
― PoliÈ›aii pot să-nvîrtă pe oricine. Ce-ai vrea să fac în privinÈ›a asta?
― Pur È™i simplu s-o laÈ™i baltă, zise sec Menendez.
― Ce să las baltă?
― Păi strădania asta de a scoate lovele sau reclamă de pe urma cazului Lennox. S-a terminat, e înmormîntat. Terry a murit È™i noi nu vrem să-l mai necăjească nimeni. Prea mult a suferit băiatul ăsta.
― Iată È™i un gangster sentimental, i-am zis. Să È™tii că m-ai dat gata.
― Þine-È›i fleanca, bă, vrăbiuță. VorbeÈ™te frumos, că Mendy Menendez nu se ceartă cu È›ipi ca tine. El le zice doar ce vrea. GăseÈ™te-È›i alt mijloc de a stoarce biÈ™tari. Te-ai prins?
Se ridică. Întrevederea se terminase. Își luă mănușile de pe birou. Erau albe, glase. Nu părea să le fi purtat vreodată. Elegant tip, domnul Menendez. Dar îndărătul mănușilor se ascundea grosolănia unei brute.
― Nu umblu după reclamă, i-am zis. Și nimeni nu mi-a oferit gologani. Nici nu văd de ce È™i pentru ce ar face-o.
― Lasă-te de bancuri, Marlowe, că pe mine nu mă tragi în piept. N-ai stat tu trei zile la gros doar aÈ™a, fiindcă ai inima bună. Ai fost plătit pentru asta. Nu zic de cine, dar am eu o idee. Și tipul la care mă gîndesc are bani cu ghiotura. Cazul Lennox e închis È™i rămîne închis chiar dacă...
Se opri brusc și plesni cu mănușile peste marginea biroului.
― Chiar dacă n-a omorît-o Terry, i-am zis.
Surprinderea lui a fost o pojghiță la fel de subțire ca și aurul de pe o verighetă pentru o căsătorie din interes.
― Nu mi-ar părea rău să merg pe blat cu tine, firicel. Numai că lucrurile nu prea se lovesc. Dar dacă ar avea vreun înÈ›eles ― È™i totuÈ™i Terry a vrut ca lucrurile să rămînă aÈ™a cum sînt ― atunci aÈ™a rămîn.
Nici un răspuns din partea mea. După o clipă, începu să rînjească ușurel:
― Tarzan călare pe o trotinetă mare È™i roÈ™ie, zise el cu glas tărăgănat. Da, dom'le, tip tare. Mă lasă să intru aici È™i să-l calc în picioare. Mare față, dom'le! Se angajează pentru un gologan de zece cenÈ›i sau chiar È™i de cinci È™i se lasă învîrtit pe degetul cel mic de oricine. N-are cheag, n-are neamuri, n-are planuri, n-are nimic. Pa È™i la revedere, bă, amărîtule.
Am rămas liniștit, strîngînd din dinți și uitîndu-mă lung la strălucirea tabacherei lui de aur de pe colțul mesei. M-am simțit bătrîn și obosit. M-am ridicat încet și am întins mîna după tabacheră.
― Ai uitat chestia asta, i-am zis, înconjurînd biroul.
― Mai am vreo cinci, a rînjit el.
Cînd mă aflam destul de aproape de el, i-am oferit-o. A întins nepăsător mîna după ea.
― Ce-ai zice dacă ai primi vreo cinci dintr-astea? l-am întrebat È™i l-am lovit cît de tare am putut la plex.
S-a încovoiat de tot, mieunînd. A scăpat tabachera pe jos. S-a lipit de perete și mîinile i se strîngeau convulsiv. S-a luptat din greu pînă să poată trage aer în piept. Era leoarcă de transpirație. Încet de tot și cu un efort vizibil s-a îndreptat și ne-am privit din nou în ochi. Am întins mîna și i-am mîngîiat ușor falca cu vîrful degetului. Nici nu s-a clintit. În cele din urmă, a izbutit să scoată un zîmbet pe fața bronzată.
― Nu te-aÈ™ fi crezut în stare de aÈ™a ceva.
― Data viitoare adu-È›i È™i un pistol ― sau nu-mi mai zi "amărîtule".
― Am cu mine un tip care poarta pistol.
― Adu-l înăuntru. O să ai nevoie de el.
― Bă, Marlowe, văd că eÈ™ti un gagiu pe care nu prea-i bine să-l calci pe coadă.
Am împins tabachera de aur într-o parte cu piciorul, apoi m-am aplecat, am ridicat-o și i-am înmînat-o. A luat-o și i-a dat drumul în buzunar.
― Nu prea È™tiam ce să cred despre tine, i-am zis. De ce-oi fi pierdut vremea ca să vii pînă aici È™i să mă călăreÈ™ti!? Dar pe urmă am început să mă plictisesc. ToÈ›i gangsterii È™i mardeiaÈ™ii sînt plicticoÈ™i. Treaba e la fel de monotonă, parcă ai juca cărÈ›i cu un pachet în care nu sînt decît aÈ™i. Ai totul ― dar de fapt n-ai nimic. Șezi doar acolo È™i te holbezi la tine însuÈ›i. Nici nu mă mir că Terry n-a venit la tine după ajutor. Ar fi avut senzaÈ›ia că ia bani cu împrumut de la o tîrfă.
Își duse delicat două degete la stomac.
― ÃŽmi pare rău c-ai spus chestia asta, piÈ™pirică. Să È™tii că eÈ™ti în stare să faci pe deÈ™teptul mai des decît trebuie, È™i n-o să-È›i fie prea moale.
Se duse la ușă și o deschise. Gorila de afară se deslipi de perete și se întoarse. Menendez făcu un semn cu capul. Haidamacul intră în birou și mă măsură din cap pînă-n picioare cu o privire fără expresie.
― Uită-te bine la el, Chick, îi zise Menendez. Bagă bine la cutiuță, să-l È›ii minte. Asta aÈ™a, ca chestie. S-ar putea ca într-o bună zi să ai o treabă cu el.
― L-am văzut eu, patroane, zise brunetul sclivisit, vorbind printre dinÈ›i, aÈ™a cum le È™ade bine celor de teapa lui. N-am eu greÈ›uri din pricina lui.
― Să nu-l laÈ™i niciodată să te pocnească în burtă, îi zise Menendez rînjind acru. CroÈ™eul lui de dreapta nu e chiar de glumă.
Haidamacul se mulțumi să-mi zîmbească batjocoritor.
― N-o să ajungă el destul de aproape pentru asta.
― Ei, la revedere, piÈ™pirică, îmi zise Menendez È™i ieÈ™i.
― Pa È™i pusi, îmi zise calm gorila. Mă cheamă Chick Agostino. Cred că ai să mă recunoÈ™ti.
― Ca pe-un ziar murdar, i-am zis. Să-mi aduci aminte să nu-È›i calc niciodată pe obraz.
Mușchii de la fălci i se încleștară vizibil. Apoi se întoarse brusc și ieși după șeful lui.
Ușa s-a închis încet cu dispozitivul pneumatic. Am tras cu urechea dar nu le-am auzit pașii prin hol. Umblau încet ca pisicile. Totuși, ca să fiu mai sigur, după un minut am deschis ușa și m-am uitat afară. Nu era nimeni în sala de așteptare.
M-am întors în birou È™i după ce m-am aÈ™ezat pe scaun ara petrecut o vreme întrebîndu-mă de ce un speculant destul de important prin partea locului, ca Menendez, socotea că merită să vină personal la mine la birou È™i să mă avertizeze să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, exact la un minut după ce am fost prevenit în mod asemănător ― deÈ™i în termeni diferiÈ›i ― de Seweil Endicott.
N-am ajuns la nici o concluzie, așa că m-am gîndit că aș putea să-mi iau revanșa. Am ridicat receptorul și am cerut o convorbire cu cazinoul Terrapin din Las Vegas, convorbire personală, domnul Randy Starr e chemat de Philip Marlowe. Nici o brînză. Domnul Starr nu era în oraș, dar am fost întrebat dacă doresc să vorbesc cu altcineva. Nu doream. Nici măcar cu Starr nu doream prea mult să vorbesc. A fost doar un capriciu de moment. Era mult prea departe ca să mă atingă.
După aceea, trei zile nu s-a mai întîmplat nimic. Nimeni nu m-a bătut, nimeni n-a tras gloanțe în mine și nici nu mi-a telefonat ca să mă prevină să nu-mi bag nasul peste tot. Nimeni nu m-a angajat să-i caut fiica rătăcită, soția care a călcat alături cu drumul, colierul pierdut sau testamentul furat. Am stat pur și simplu acolo și m-am uitat pe pereți. Cazul Lennox a murit aproape la fel de repede cum s-a născut. A urmat doar o scurtă anchetă la care n-am fost chemat. S-a ținut la o oră foarte neobișnuită, fără să fie anunțată dinainte și fără jurați. Reprezentantul procuraturii și-a confirmat propriul verdict, în sensul că moartea Sylviei Potter Westerheym di Giorgio Lennox a fost cauzată cu intenții de omucidere de către soțul ei, Terence William Lennox, decedat între timp în afara jurisdicției procuraturii susmenționate. Foarte probabil că la dosar s-a luat act și de mărturisirea înregistrată. Foarte probabil că a fost verificată în suficientă măsură pentru a-l satisface pe procuror.
Apoi s-a emis autorizaÈ›ia de înmormîntare. Trupul defunctei a fost transportat cu avionul în Nord È™i înhumat în cripta familiei. Presa nu a fost invitată. Nimeni n-a dat interviuri È™i cel mai puÈ›in din toÈ›i a vorbit domnul Harlan Potter, care niciodată nu dădea interviuri. Era aproape la fel de greu de văzut ca È™i Dalai Lama. Indivizii care posedă o sută de milioane de dolari duc o viață cu totul specială, îndărătul unui paravan alcătuit din servitori, gorile de pază, secretare, avocaÈ›i È™i funcÈ›ionari docili. E foarte probabil că mănîncă, dorm, se tund È™i poartă È™i haine. Dar niciodată nu poÈ›i È™ti lucrul ăsta cu certitudine. Tot ceea ce citeÈ™ti sau auzi despre ei a fost prelucrat de o bandă de tipi de la protocol, care încasează bani grei ca să creeze È™i să întreÈ›ină mitul unei personalități ― ceva simplu, clar È™i curat ― ca o seringă sterilizată. Nu e nevoie să corespundă realității. Trebuie doar să se potrivească bine cu faptele È™tiute È™i faptele È™tiute se pot număra pe degetele de la o mînă.
În cea de a treia zi, cam pe seară, a sunat telefonul și m-am trezit vorbind cu un individ care spunea că se numește Howard Spencer, că e reprezentantul unei edituri new-yorkeze pentru California, sosit în oraș într-o scurtă călătorie de afaceri și că are o problemă pe care ar dori s-o discute cu mine. M-a poftit să mă întîlnesc cu el, a doua zi dimineață la ora unsprezece, în barul hotelului Ritz-Beverly.
L-am întrebat despre ce fel de problemă e vorba.
― E destul de delicată, dar perfect morală, mi-a răspuns. Dacă nu cădem de acord, fireÈ™te că sînt gata să vă plătesc un onorariu pentru timpul pierdut.
― Vă mulÈ›umesc, domnule Spencer, dar n-o să fie nevoie. V-am fost recomandat de vreuna din cunoÈ™tinÈ›ele mele sau cum aÈ›i ajuns la mine?
― Cineva care vă cunoaÈ™te din auzite ― È™i a auzit È™i de recenta dumneavoastră ciocnire cu autoritățile, domnule Marlowe. AÈ™ putea zice chiar că asta e ceea ce m-a interesat. TotuÈ™i, afacerea mea nu are nici o legătură cu povestea aceea tragică. E vorba pur È™i simplu de... Mă rog, mai bine să discutăm toată problema la un pahar, decît la telefon.
― SînteÈ›i sigur că doriÈ›i să fiÈ›i văzut cu un individ care a fost la răcoare?
Rîse. Și rîsul și glasul lui erau foarte agreabile. Vorbea cu accentul pe care-l aveau new-yorkezii pe vremuri, înainte de a învăța să vorbească afectat.
― Din punctul meu de vedere, domnule Marlowe, asta constituie mai degrabă o recomandare. Dar, daÈ›i-mi voie să adaug, nu atîta faptul că aÈ›i fost la răcoare ― cum v-aÈ›i exprimat dumneavoastră ― ci faptul, să zicem, că păreÈ›i să fiÈ›i extrem de discret, chiar È™i cînd sînteÈ›i supus presiunilor.
Individul ăsta vorbea cu virgule și punct și virgulă, ca un roman clasic. Sau cel puțin la telefon.
― E-n regulă, domnule Spencer. O să fiu acolo la ora unsprezece.
Mi-a mulÈ›umit È™i a închis telefonul. Mă întrebam cine mi-o fi făcut trampa. M-am gîndit că s-ar putea să fie Sewell Endicott È™i i-am telefonat să-l întreb. Dar era plecat din oraÈ™ de o săptămînă. Nu se întorsese încă. N-avea prea mare importanță. Chiar È™i în domeniul meu de activitate tot se mai întîmplă uneori să mai găseÈ™ti cîte un client mulÈ›umit de tine. Și aveam nevoie de un angajament, pentru că aveam nevoie de bani ― sau cel puÈ›in aÈ™a credeam, pînă cînd m-am întors acasă È™i am găsit scrisoarea în care era portretul lui Madison.



CAPITOLUL 12

Se afla în cutia de scrisori de lîngă scara casei mele ― avînd forma unei colivii de păsări, albă cu roÈ™u. O ciocănitoare din lemn instalată pe capacul coliviei era ridicată, dar tot nu m-aÈ™ fi uitat înăuntru pentru că nu primesc niciodată corespondenÈ›a acasă. Numai că ciocănitoarea își pierduse foarte de curînd ciocul. Lemnul era rupt de puÈ›ină vreme. Probabil vreun băieÈ›el îndemînatic o nimerise cu pistolul lui pneumatic.
Scrisoarea avea eticheta Correo Aero și un stol întreg de timbre mexicane iar adresa era scrisă de o mînă pe care poate că n-aș fi recunoscut-o dacă în ultima vreme nu m-aș fi gîndit mai tot timpul la Mexic. N-am putut desluși data poștei. Era ștampilată cu mîna și tușiera era destul de uscată. Plicul era gros. Am urcat scările și m-am așezat în living-room s-o citesc. Era o seară foarte tăcută, după cum mi s-a părut. Poate că scrisoarea unui mort aduce cu ea propria ei tăcere.
Textul începea fără dată și fără preambul:

"Stau la fereastra unei camere de la etajul doi al unui hotel nu prea curat dintr-un oraÈ™ numit Otatoclan ― un orășel de munte pe malul unui lac. ÃŽn faÈ›a mea, chiar sub fereastră, se află o cutie poÈ™tală È™i cînd o să vină băiatul cu cafeaua pe care i-am comandat-o, o să-mi pună scrisoarea la cutie È™i o s-o È›ină la vedere în mînă ca s-o observ înainte s-o bage în cutie. După ce va face acest lucru, va căpăta o hîrtie de o sută de pesos, ceea ce înseamnă o groază de bani pentru el.
Dar de ce bat cîmpii de atîta vreme? Pentru că un individ oacheș, cu ghete ascuțite și cu cămașa murdară stă în fața ușii mele și nu-și ia ochii de la ea. Așteaptă ceva. Nu știu ce anume, dar nu mă lasă să ies. Nu contează prea mult, din moment ce scrisoarea va fi expediată. Vreau să primești banii ăștia fiindcă n-am nevoie de ei, și fiindcă altfel cu siguranță că i-ar șterpeli jandarmeria de aici. Nu sînt destinați să cumpere nimic. Dacă vrei, n-ai decît să spui că sînt scuzele mele pentru că ți-am dat atîta bătaie de cap și un semn de stimă pentru un băiat tare de treabă. Ca de obicei, am făcut iarăși tot ce nu trebuia, dar mai am încă pistolul. Mă obsedează gîndul că probabil ai ajuns la o concluzie într-o anumită privință. S-ar fi putut să fiu eu ucigașul, și poate chiar am fost, dar treaba cealaltă cu siguranță că n-aș fi fost în stare s-o fac. Brutalitatea aia cumplită nu e deloc genul meu. Așa că ceva are un gust foarte acru. Dar n-are nici o importanță, cîtuși de puțin. Acum lucrul principal este să împiedic un scandal de care nu e nevoie și care nu folosește nimănui. Tatăl ei și cu soră-sa nu mi-au făcut niciodată vreun rău. Trebuie să-și trăiască și ei viața lor și eu sînt sătul pînă-n gît de a mea. Nu Sylvia a făcut din mine un om de nimic, pentru că asta eram încă dinainte. Nu ți-aș putea da un răspuns prea clar la întrebarea de ce s-a măritat cu mine. Bănuiesc că a fost pur și simplu un capriciu. Cel puțin ea a murit tînără și frumoasă. Lumea zice că poftele prea mari îi îmbătrînesc pe bărbați dar le țin tinere pe femei. Lumea spune tot felul de prostii. Zice că bogații se pot apăra întotdeauna și că în lumea lor e veșnic vară. Eu am trăit în mijlocul lor și i-am văzut că sînt plictisiți și speriați de singurătate.
Am scris o confesiune. Mă simt cam abătut È™i destul de speriat. Prin cărÈ›i poÈ›i să citeÈ™ti uneori despre situaÈ›ii dintr-astea, dar în ele nu este scris chiar adevărul. Cînd È›i se întîmplă chiar È›ie, cînd nu È›i-a mai rămas altceva decît pistolul din buzunar, cînd eÈ™ti strîns cu uÈ™a într-un hotel mic È™i soios dintr-o È›ară străină, È™i nu ai decît o singură cale de scăpare ― crede-mă, te rog, prietene, că situaÈ›ia n-are în ea nimic înălțător È™i nici măcar dramatic. Este pur È™i simplu urîtă È™i sordidă È™i cenuÈ™ie È™i înspăimîntătoare.
Așa că uit-o și uită-mă și pe mine. Dar mai întîi, te rog să bei pentru mine un "burghiu" la localul lui Victor. Și data viitoare cînd îți faci cafea, toarnă-mi și mie o ceașcă și pune și o picătură de whisky în ea, aprinde-mi o țigară și pune-o alături de ceașcă. Și după aceea, dă uitării toată povestea. Terry Lennox a intrat și apoi a ieșit din scenă. Așadar, rămîi cu bine.
Bate la ușă. Bănuiesc că trebuie să fie băiatul cu cafeaua. Dacă nu e, înseamnă c-o să iasă cu niște împușcături. În general îmi plac mexicanii, dar nu-mi plac închisorile lor. Rămîi cu bine.
Terry".

Asta era tot. Am împăturit din nou scrisoarea și am pus-o la loc în plic. Fusese într-adevăr băiatul cu cafeaua. Altfel, scrisoarea nu mi-ar fi parvenit niciodată. Sau în orice caz nu cu un portret al lui Madison în ea. Un portret al lui Madison e o bancnotă de cinci mii de dolari.
Era aÈ™ezată în faÈ›a mea pe masă ― verde È™i foÈ™nitoare. Nu mai văzusem în viaÈ›a mea o asemenea hîrtie. MulÈ›i dintre oamenii care lucrează prin bănci n-au văzut nici ei aÈ™a ceva. E foarte probabil ca indivizi de teapa lui Randy Starrr sau Mennendez să le poarte, pentru că se pot È›ine în port-vizit. Dacă te-ai duce la o bancă È™i ai cere o asemenea bancnotă, n-ar avea de unde să È›i-o dea. Ar trebui să È›i-o scoată de la Banca Rezervelor Federale. Și asta ar putea să dureze zile întregi. Pe tot cuprinsul Statelor Unite nu sînt în circulaÈ›ie mai mult de o mie de hîrtii ca asta. A mea avea o strălucire agreabilă. Parcă ar fi avut micul ei soare propriu.
Am stat acolo și m-am uitat la ea multă vreme. În cele din urmă, am pus-o într-un port-vizit și m-am dus la bucătărie să fac o cafea. I-am îndeplinit întocmai rugămințile, indiferent dacă a fost sau nu o chestiune sentimentală. Am turnat cafeaua în două cești și într-a lui am adăugat un pic de whisky și am așezat-o în partea mesei în care stătuse în dimineața cînd l-am dus la avion. I-am aprins o țigară și i-am așezat-o într-o scrumieră lîngă ceașcă. Priveam aburul cum se ridică din ceașcă și firicelul de fum pe care-l zămislea țigara. Afară în tufișuri o pasăre tot zburda, vorbea singură cu ciripeli firave și din cînd în cînd îi auzeam fîlfîitul aripilor.
Apoi cafeaua n-a mai făcut aburi și țigara a încetat să mai fumege și a rămas doar un chiștoc stins pe marginea unei scrumiere. Am aruncat-o în cutia de gunoi de sub chiuveta de la bucătărie. Am vărsat cafeaua, am spălat ceașca și am pus-o la loc.
Și cu asta, basta. Nici nu părea să fi fost mare lucru de făcut pentru cinci mii de dolari.
După o vreme, m-am dus la cinema la ultimul spectacol. Un film fără nici un haz. Nici nu prea vedeam ce se întîmplă. Doar niște fețe mari și multă zarvă. Cînd m-am întors acasă, am dat drumul la un Ruy Lopez foarte monoton și nici din ăla n-am înțeles mare lucru. Așa că m-am culcat.
Dar n-am putut să adorm. Pe la trei dimineața, mă plimbam prin cameră și-l ascultam pe Haciaturian lucrînd într-o fabrică de tractoare. Ziceau că e concert de vioară. Eu ziceam că parcă e o curea de ventilator slăbită și s-o ia dracul.
Pentru mine, o noapte albă e un lucru la fel de rar ca și un poștaș burtos. Dacă n-ar fi fost vorba de întîlnirea de a doua zi dimineață cu domnul Howard Spencer la barul de la Ritz-Beverly, aș fi dat pe gît o sticlă întreagă și m-aș fi îmbătat criță. Și dacă mi s-ar mai fi întîmplat o dată să văd un tip politicos beat mort într-un Rolls-Royce Silver Wraith, aș fi plecat cît puteam de repede în mai multe direcții deodată. Nu există capcană mai fatală decît cea pe care ți-o întinzi singur.



CAPITOLUL 13

La ora unsprezece, mă aflam în cea de a treia lojă din dreapta barului, cum intri din anexa restaurantului. Stăteam cu spatele la perete și puteam vedea pe oricine intra sau ieșea. Era o dimineață senină, fără ceață și fără nici un pic de fum, de fapt fără pic de umezeală, și soarele scînteia pe suprafața piscinei care începea chiar de la peretele de sticlă al barului și se întindea pînă la capătul celălalt al restaurantului. O fată cu un costum de baie supraelastic și un corp de zile mari tocmai urca scărița de la trambulina înaltă a piscinei. M-am uitat lung la dunga albă care se ivea între coapsele ei bronzate și costumul de baie. Am privit-o cu ochi foarte trupești. Apoi a dispărut, întrucît streașină joasă o ascundea privirilor mele. O clipă mai tîrziu, am văzut-o spintecînd fulgerător aerul într-o săritură acrobatică. Picăturile de apă au țîșnit destul de sus ca să prindă o rază de soare și să se prefacă într-un curcubeu aproape la fel de frumos ca și fata.
Apoi a ieșit din piscină, și-a desfăcut casca de baie, și-a scuturat părul oxigenat și s-a îndreptat cu mișcări șerpuitoare către o măsuță albă unde s-a așezat lîngă un individ mușchiulos cu pantaloni de dril alb și cu ochelari fumurii și atît de tare bronzat încît nu putea să fie altcineva decît îngrijitorul bazinului. Tipul a întins mîna și a bătut-o pe coapsă. Ea a deschis o gură cît o căldare de pompier și a hohotit. Asta a pus capăt interesului pe care-l manifestasem pentru ea. Nu-i auzeam rîsul dar îmi ajungea să-i văd gura imensă pe care a dezvăluit-o cînd a tras fermoarul și și-a arătat dinții.
Barul era destul de gol. Cu vreo două separeuri mai departe, doi È™mecheraÈ™i agitaÈ›i încercau să-È™i vîndă unul altuia niÈ™te poze, folosind gesturi semnificative în loc de bani. Pe masă între ei era aÈ™ezat telefonul È™i din două în două minute jucau între ei un joc ― să vadă cine-l cheamă mai întîi pe producătorul Zanuck, cu o idee nou-nouță. Erau tineri, oacheÈ™i, zeloÈ™i È™i plini de vitalitate. Puneau într-o conversaÈ›ie telefonică atîta activitate musculară cîtă aÈ™ fi folosit eu ca să car un grăsan pînă la etajul doi sau trei.
Mai era și un individ trist, ceva mai departe, pe un scaun de la bar ; vorbea cu barmanul care lustruia un pahar și-l asculta cu acel zîmbet de plastic pe care-l arborează oamenii cînd fac eforturi să se abțină să nu urle. Individul era un bărbat bine îmbrăcat, între două vîrste, și era afumat rău. Þinea să vorbească, dar nu s-ar fi oprit chiar dacă n-ar fi ținut cu adevărat să vorbească. Era politicos și prietenos și atît cît l-am putut eu auzi, nu părea să îngaime prea rău cuvintele, dar îți dădeai bine seama că se scoală cu sticla în brațe și n-o mai lasă din mînă pînă seara, cînd pică adormit. Așa o să fie tot restul vieții și așa îi era viața acum. N-aveai să afli niciodată cum a ajuns să fie așa căci chiar dacă ți-ar spune, nu ți-ar spune adevărul. În cel mai bun caz, ar fi o amintire deformată a adevărului, așa cum îl cunoaște el. În toate barurile liniștite din lume există cîte un individ trist ca ăsta.
M-am uitat la ceas și am constatat că acest editor atotputernic întîrziase deja douăzeci de minute. Aveam de gînd să aștept o jumătate de oră și apoi să plec. Nu rentează niciodată să-l lași pe client să stabilească el toate regulile jocului. Dacă e în stare să te sucească și să te învîrtească după cum vrea el, o să creadă că si alții pot s-o facă, și nu de-aia te angajează el. În momentul ăsta n-aveam chiar atît de tare nevoie de un angajament încît să-l las pe cine știe ce înfumurat de pe coasta de răsărit să mă trateze ca pe un grăjdar, chiar dacă o fi fost vreun tip de șef dintr-ăla dintr-un birou cu lambriuri de la etajul optzeci și cinci cu un șir de butoane în față și dictafon și o secretară îmbrăcată într-o uniformă specială creată de Casa de mode Hattie Carnegie, cu ochii aceia mari, frumoși și promițători. Era genul de șef care-ți spunea să fii acolo la nouă fix și dacă nu-l așteptai liniștit și cu un zîmbet încîntat pe mutră în momentul cînd sosea, două ore mai tîrziu, purtat pe aripile unui whisky dublu, făcea o adevărată criză de turbare șefească jignită, care necesita cinci săptămîni petrecute la Acapulco pentru a-și putea reveni.
Bătrînul chelner de la bar trecu agale pe acolo È™i aruncă o privire blîndă spre băutura mea slabă ― scotch cu apă. Am clătinat din cap È™i el È™i-a înclinat părul cărunt È™i tocmai atunci în local a intrat un vis. O clipă mi s-a părut că în bar nu se mai aude nici cel mai mic sunet, că È™mecherii buni de gură au amuÈ›it È™i că beÈ›ivul de la bar a încetat să mai bolborosească È™i că totul e exact ca atunci cînd dirijorul bate în pupitru È™i ridică braÈ›ele È™i le È›ine suspendate în aer.
Era subțirică și destul de înaltă, îmbrăcată cu un taior alb de in și cu o eșarfă alb-negru cu picățele. Părul ei avea auriul palid al unei prințese din basme. Exista pe el o pălăriuță în care vîrfurile pletelor aurii se strîngeau ca o păsărică în cuibarul ei. Ochii îi erau albaștri ca albăstrelele, o culoare rar întîlnită, iar genele erau lungi și aproape că erau prea palide. Ajunse la masa din partea opusă și tocmai își scotea o mănușă albă și lungă cînd bătrînul chelner îi trase masa ca să se așeze, cu o grabă cu care nici un chelner nu o va face vreodată pentru mine. Visul se așeză, își puse mănușile sub bareta de la poșetă și-i mulțumi cu un zîmbet atît de dulce, de o puritate atît de perfectă, încît bietul om rămase ca lovit de dambla. Îi zise ceva cu glas foarte scăzut. El se îndepărtă în grabă copleșit. Iată un individ care avea într-adevăr o misiune în viață.
Am sorbit-o din ochi. Mi-a surprins privirea. Și-a ridicat ochii cam de un centimetru și jumătate, după care am dispărut complet din raza ei, vizuală, de parcă nu aș mai fi fost acolo. Dar oriunde aș fi fost, tot cu respirația tăiată de emoție aș fi rămas.
Sînt blonde și blonde, și cuvîntul ăsta a ajuns să fie astăzi un fel de glumă șablon. Toate blondele au părțile lor bune și părțile lor rele, poate doar cu excepția celor metalice care, pînă se oxigenează, sînt tot atît de blonde ca și un zulus iar din punctul de vedere al inimii, la fel de moi ca un trotuar. Există micuța blondă chipeșă care ciripește și scoate triluri, dar există și blonda corpolentă, statuară, care te ține la distanță cu o privire albastră ca gheața. Există apoi blonda care te privește de dedesubt și care miroase frumos și are o licărire ca razele soarelui pe apă și se agață de brațul tău, și întotdeauna cînd o duci acasă e grozav, grozav de obosită. Face gestul acela deznădăjduit și are blestemata aia de durere de cap și îți vine s-o iei la palme, numai că te bucuri că ai descoperit chestia cu durerea de cap înainte de a fi investit în ea prea mult timp, prea mulți bani și prea multe speranțe. Pentru că durerea de cap o să rămînă întotdeauna acolo, o armă care nu se uzează niciodată și este la fel de ucigătoare ca și pumnalul asasinului plătit sau sticluța cu otravă a Lucreției Borgia.
Există și blonda moale și dispusă și alcoolică, căreia nu-i pasă ce pune pe ea, atîta vreme cît e de nurcă, și nici unde merge, atîta vreme cît e vorba de un local elegant unde curge gîrlă șampania demisec. Mai e și blondișoara micuță și înfiptă care e nițeluș palidă și vrea să nu rămînă nimănui datoare, și e plină de raze însorite și de bun simț și se pricepe strașnic la judo, fiind în stare să arunce peste umăr un șofer de camion, fără să scape măcar o vorbuliță din ultimul editorial al lui Saturday Review. Și pe urmă mai e și blonduța foarte palidă cu o anemie de un gen care nu ucide dar nici nu se vindecă. Tînjește lînced prin locuri întunecoase și vorbește în șoaptă ca din neant și n-o poți atinge nici măcar cu un deget, în primul rînd pentru că nu vrei, și în al doilea rînd pentru că citește Pustiul lui T.S. Eliot sau pe Dante în original, sau pe Kafka și Kierkegaard sau studiază provensala. Adoră muzica și cînd Filarmonica din New York cîntă Hindemith îți poate spune care din cei șase contrabași a intrat cu o fracțiune de secundă prea tîrziu. După cîte am auzit, și Toscanini e în stare de așa ceva. Asta înseamnă că sînt cel puțin doi.
Și, în sfîrșit, există și exponatul splendid care va supraviețui celor trei șantajiști de înaltă clasă și apoi se va căsători cu vreo doi milionari, în schimbul sumei de un milion de căciuli, și-și va încheia existența cu o vilă roz-pal la Cap d'Antibes, cu un Alfa Romeo, cu pilot și copilot cu tot, și cu un grajd întreg de aristocrați uzați, pe care îi va trata cu aerul distrat și afectuos al unui duce vîrstnic care-i spune noapte-bună majordomului său.
Visul din fața mea n-avea nimic din toate acestea, și nici măcar ceva din genul ăsta. Era greu de clasificat, la fel de exotică și de limpede ca apa pîraielor de munte, la fel de inefabilă ca și culoarea acestora. Tot mă mai holbam la ea cînd un glas din spate îmi spuse:
― Am întîrziat îngrozitor. ÃŽmi cer scuze. E din cauza ăsteia. Mă numesc Howard Spencer. Dumneavoastră sînteÈ›i domnul Marlowe, fireÈ™te.
Am întors capul È™i m-am uitat la el. Era un bărbat între două vîrste, cam durduliu, îmbrăcat ca È™i cum nu s-ar fi preocupat niciodată de haine, dar proaspăt bărbierit È™i cu părul cam rar bine lins pe capul puÈ›in lătăreÈ›. Purta o vestă È›ipătoare parte peste parte ― o chestie pe care n-ai s-o mai vezi în California decît cel mult la vreun bostonian venit în vizită. Avea ochelari fără ramă È™i bătea cu mîna într-o servietă jerpelită care, evident, explica vorbele "din cauza ăsteia".
― Trei manuscrise noi-nouÈ›e. Romane. Ar fi jenant pentru mine să le pierd înainte să avem È™ansa de a le respinge. Făcu un semn bătrînului chelner care tocmai se dădea înapoi după ce aÈ™ezase cu grijă un pahar înalt cu ceva verde în faÈ›a visului. Eu unul am o slăbiciune pentru gin cu suc de portocale. De fapt e o băutură cam tîmpiÈ›ică. Și dumneavoastră la fel? Bravo!
Am încuviințat din cap și bătrînul chelner s-a îndepărtat.
Arătînd către servietă, l-am întrebat:
― De unde È™tiÈ›i că o să le respingeÈ›i?
― Dacă ar face măcar două parale, nu mi le-ar fi lăsat înÈ™iÈ™i autorii la hotel. Le-ar fi preluat vreo agenÈ›ie newyorkeză.
― Păi atunci de ce le mai luaÈ›i?
― ParÈ›ial, ca să nu jignesc pe nimeni. ParÈ›ial, din pricina acelei È™anse de unu la mie pentru care trăiesc toÈ›i editorii. Dar în majoritatea cazurilor te afli la un cocteil È™i È›i se prezintă tot felul de oameni È™i unii dintre ei au scris romane È™i tu eÈ™ti cu gîtlejul destul de bine umezit ca să manifeÈ™ti bunăvoință È™i dragoste pentru neamul omenesc, aÈ™a că le zici că È›i-ar face mare plăcere să vezi manuscrisul. Apoi È›i-l lasă la hotelul unde stai cu o iuÈ›eală atît de greÈ›oasă încît eÈ™ti silit să te prefaci că-l citeÈ™ti. Dar mă tem că nu prea vă interesează editorii È™i problemele lor.
Chelnerul ne aduse băutura. Spencer își înșfăcă paharul și trase o dușcă zdravănă. Nici n-o băgă în seamă pe blonda de vizavi. Mă bucuram de întreaga lui atenție. Era un om foarte potrivit pentru a stabili contacte cu alții.
― Dacă face parte din misiunea respectivă, din cînd în cînd se mai întîmplă să citesc È™i eu cîte o carte, i-am zis.
― Pe aici prin zonă stă unul dintre cei mai importanÈ›i autori de-ai noÈ™tri, zise el în treacăt. S-ar putea să-l fi citit. Roger Wade.
― ÃŽhî!
― V-am înÈ›eles. Zîmbi cu tristeÈ›e. Nu prea vă omorîți după romanÈ›urile istorice. Dar se vînd al dracului de bine.
― Dar n-am vrut să spun nimic, domnule Spencer. I-am răsfoit o dată una din cărÈ›i. Mi s-a părut de o banalitate revoltătoare. GreÈ™esc foarte tare dacă vorbesc astfel?
Zîmbi echivoc:
― A, nu. Foarte mulÈ›i oameni sînt de acord cu dumneavoastră. Dar chestia este că în momentul de față orice nouă carte de-a lui devine în mod automat un best-seller. Și, dat fiind costul producÈ›iei în zilele noastre, orice editor trebuie să aibă È™i el vreo doi autori de mare succes.
M-am uitat peste masă la fata aurie. Își terminase limonada, sau ce-o fi fost, și se uita la un ceas microscopic. Barul începuse să se mai umple, dar nu era încă zgomotos. Cei doi șmecherași încă mai fluturau din mîini, iar bețivanul trist de pe scaunul de la bar era acum flancat de doi tovarăși de suferință. Mi-am întors privirile către Howard Spencer.
― Are vreo legătură cu problema dumneavoastră? l-am întrebat. Adică, vreau să zic, tipul ăsta, Wade.
Încuviință din cap. Mă mai cercetă o dată cu extrem de multă grijă.
― VorbiÈ›i-mi un pic despre dumneavoastră, domnule Marlowe, adică, dacă nu cumva aveÈ›i ceva împotriva unei asemenea rugăminÈ›i.
― Ce să vă spun? Sînt detectiv particular autorizat, È™i nu chiar de ieri de-alaltăieri. Sînt un lup singuratic, necăsătorit, cam între două vîrste È™i deloc bogat. Am fost la închisoare, È™i nu numai o dată. Nu mă ocup de probleme legate de divorÈ›uri. ÃŽmi place băuturica, îmi plac È™i femeile, È™i È™ahul, È™i încă vreo cîteva lucruri. PoliÈ›ia nu mă iubeÈ™te prea mult, dar sînt vreo doi curcani cu care mă înÈ›eleg biniÈ™or. Sînt de prin partea locului, născut la Santa Rosa, mi-au murit ambii părinÈ›i, n-am nici fraÈ›i, nici surori, È™i într-o bună zi, cînd o să mă trimită cineva pe lumea ailaltă într-o fundătură întunecoasă ― dacă aÈ™a o să fie, după cum i se poate întîmpla în zilele noastre oricărui tip din branÈ™a mea, È™i multor oameni din orice branșă sau din nici o branșă ― nimănui n-o să i se pară că viaÈ›a È™i-a pierdut sensul pentru el sau pentru ea.
― ÃŽnÈ›eleg. Dar toate astea nu-mi spun exact ceea ce doream să aflu.
Mi-am terminat ginul cu suc de portocale. Nu-mi plăcea. I-am zîmbit:
― Am lăsat la o parte un singur detaliu, domnule Spencer. Am în buzunar un portret al lui Madison.
― Un portret al lui Madison? Mă tem că nu prea...
― O hîrtie de cinci mii de dolari. O port întotdeauna la mine. E mascota mea.
― Dumnezeule mare, îmi zise cu glasul stins. Dar nu e îngrozitor de primejdios?
― Cine zicea că dincolo de o anumită limită toate primejdiile sînt la fel?
― Cred că Walter Bagehot. Vorbea despre coÈ™arii care caută hornuri înalte. Apoi rînji. IertaÈ›i-mă, dar eu sînt È™i rămîn editor. AveÈ›i dreptate, domnule Marlowe. Am să risc cu dumneavoastră. Dacă n-aÈ™ face-o, mi-aÈ›i zice să mă duc naibii. E adevărat?
I-am răspuns și eu cu un rînjet similar. A chemat chelnerul și a cerut din nou aceeași băutură.
― UitaÈ›i-vă despre ce e vorba, îmi zise el cu multă grijă. Avem mari necazuri cu Roger Wade. Nu e în stare să termine o carte. A început să scape frînele din mînă È™i trebuie să existe vreo pricină ascunsă. Tipul parcă se destramă din ce în ce mai rău, cu fiecare zi ce trece. Are accese cumplite, de beÈ›ie È™i de violență. Din cînd în cînd se face nevăzut zile întregi. Nu de mult È™i-a aruncat nevasta pe scări È™i a trebuit să fie internată în spital cu cinci coaste rupte. Ei nu se ceartă, ca să zic aÈ™a, în sensul obiÈ™nuit al cuvîntului. Tipul pur È™i simplu își pierde minÈ›ile cînd bea. Spencer se lăsă pe spate È™i-mi aruncă priviri sumbre. Trebuie neapărat să-l facem să-È™i termine cartea. Avem absolută nevoie de ea. AÈ™ putea zice chiar că, în oarecare măsură, pînă È™i slujba mea depinde de asta. Dar mai avem nevoie È™i de altceva pe deasupra. Vrem să salvăm un scriitor foarte capabil, care poate realiza lucruri mult mai bune decît a produs vreodată. Ceva merge prost, chiar foarte prost. Uite, de data asta am venit în California È™i nici n-a vrut să mă primească. ÃŽmi dau seama că toată povestea sună mai degrabă ca un caz de dat pe mîna unui psihiatru. Doamna Wade nu e de acord. E convinsă că soÈ›ul ei e întreg la minte, dar are ceva care-l roade È™i-i mănîncă zilele. De exemplu, cineva care îl È™antajează. Sînt căsătoriÈ›i de cinci ani. S-ar putea să-i fi revenit în minte sau pe conÈ™tiință ceva din trecutul lui. S-ar putea chiar să fie ― dar asta e doar aÈ™a, o ipoteză la nimereală ― vreun accident de la care a fugit, È™i cineva îl are la mînă. Nu prea È™tim noi cum stau lucrurile. Dar am vrea să È™tim. Și sîntem dispuÈ™i să plătim bine rezolvarea necazului. Dacă se dovedeÈ™te a fi o chestiune medicală, mă rog, asta este. Dacă nu, trebuie să existe o cheie a enigmei.
Și între timp, doamna Wade trebuie ocrotită. Altfel s-ar putea ca data viitoare s-o ucidă. Nu se știe niciodată. A venit și al doilea rînd de băutură. Pe-a mea am lăsat-o neatinsă și m-am uitat la el cum dă jumătate dintr-a lui pe gît dintr-o înghițitură. Mi-am aprins o țigară și l-am privit pur și simplu.
― După cîte îmi dau eu seama, nu un detectiv vă trebuie, ci un vrăjitor. Ce naiba aÈ™ putea să fac? Dacă m-aÈ™ afla întîmplător pe-acolo exact la momentul respectiv, È™i dacă nu mă copleÈ™eÈ™te cu forÈ›a sau violenÈ›a lui, l-aÈ™ putea eventual expedia la podea È™i apoi la culcare. Dar asta ar însemna că ar trebui să mă aflu acolo. E cel mult o È™ansă contra o sută. Vă daÈ›i seama de asta.
― E cam de statura dumneavoastră, dar nu e de aceeaÈ™i condiÈ›ie fizică, adăugă Spencer. Și am putea aranja să vă aflaÈ›i acolo tot timpul.
― Greu. Și pe urmă beÈ›ivanii sînt vicleni. Cu siguranță că È™i-ar alege momentul cînd nu sînt acolo ca să-È™i facă el trăsnaia. Nu sînt pe piață în chip de infirmier.
― Un infirmier n-ar sluji la mare lucru. Roger Wade nu e genul de om care să accepte aÈ™a ceva. E un tip foarte talentat pe care ceva l-a făcut să-È™i iasă puÈ›in din făgaÈ™ul obiÈ™nuit È™i să-È™i piardă stăpînirea de sine. A cîștigat cam prea mulÈ›i bani scriind maculatură pentru debili mintali. Dar singura salvare pentru un scriitor este să scrie. Dacă a mai rămas ceva valoros în el, o să iasă la iveală.
― Mă rog, să zicem că sînt mort după el, i-am replicat ostenit. E grozav. Dar e È™i foarte primejdios. Are conÈ™tiinÈ›a vinovată È™i încearcă să È™i-o înece în alcool. Ei bine, domnule Spencer, nu e genul meu de muncă.
― Am înÈ›eles. Se uită la ceas cu o încruntare speriată care-i strînse pungă întreaga față È™i o făcu să pară îmbătrânită È™i zbîrcită. ÃŽn orice caz, nu vă puteÈ›i supăra pe mine că am încercat.
Întinse mîna după servieta lui umflată în timp ce eu îmi aruncam privirile spre fata aurie. Tocmai se pregătea să plece. Chelnerul cărunt se tot împleticea pe lîngă ea cu nota de plată. Îi oferi niște bani și un zîmbet frumos iar el păru atît de încîntat de parcă ar fi dat mîna cu Tatăl-a-tot-țiitorul. Ea își făcu buzele, își puse mănușile albe iar chelnerul trase masa aproape pînă în mijlocul sălii, ca să-i lase loc să iasă.
M-am uitat o clipă la Spencer. Privea încruntat paharul gol de pe marginea mesei. Își luase servieta pe genunchi.
― AscultaÈ›i, i-am zis. Am să mă duc să-l văd pe individ È™i am să încerc să-l cîntăresc din ochi, dacă mi-o cereÈ›i insistent. Am să stau de vorbă cu nevastă-sa. Dar, după cîte cred, el o să mă dea afară în brînci.
Un glas, care nu era al lui Spencer zise:
― Nu, domnule Marlowe, n-aÈ™ crede să facă una ca asta .Dimpotrivă, cred că, probabil, o să te simpatizeze.
Ridicînd privirea, m-am uitat drept în ochii viorii. Stătea în picioare la capătul mesei. M-am ridicat și m-am răsucit către fundul separeului, în modul acela stîngaci și jenat în care trebuie să rămîi în picioare cînd nu poți să ieși din boxă.
― Te rog să nu te ridici, îmi zise ea cu un glas asemănător materialului cu care se căptuÈ™esc norii albi într-o zi de vară. Știu că îți datorez niÈ™te scuze, dar mi s-a părut destul de important pentru mine să am prilejul de a te observa puÈ›in înainte de a mă prezenta. Mă numesc Eileen Wade.
Spencer zise țîfnos:
― Să È™tii, Eileen, că nu-l interesează treaba.
Ea zîmbi dulce:
― Nu sînt de aceeaÈ™i părere.
Am încercat să-mi vin în fire. Rămăsesem acolo în picioare dar fără un echilibru prea stabil, cu gura căscată și respirînd totuși greu, ca o studentă emoționată la examen. Era într-adevăr o apariție.
Văzută de aproape, îți cam lua piuitul.
― N-am spus că nu mă interesează, doamnă Wade. Ceea ce am spus, sau, mai bine zis, am vrut să spun, e că nu mi s-a părut să fie de vreun folos. Și că s-ar putea să fie o greÈ™eală cumplită din partea mea să încerc. S-ar putea chiar să stric foarte rău lucrurile.
Deveni foarte gravă. Zîmbetul dispăruse:
― Domnule Marlowe cred că te cam grăbeÈ™ti să iei o hotărîre. Nu poÈ›i judeca oamenii după ceea ce fac. ÃŽn cazul cînd îi judeci, totuÈ™i, trebuie s-o faci după ceea ce sînt.
Am încuviinÈ›at vag din cap, pentru că asta era exact felul în care mă gîndisem È™i eu în privinÈ›a lui Terry Lennox. Judecat după fapte, nu făcea doi bani, cu excepÈ›ia acelei clipe fulgerătoare de glorie din adăpostul de pe front ― dacă nu cumva Menendez minÈ›ise ― însă faptele sînt departe de a spune întreaga poveste. Fusese un om pe care era imposibil să-l antipatizezi. Parcă într-o viață de om întîlneÈ™ti multe persoane despre care poÈ›i spune un asemenea lucru?
― Și pentru asta trebuie să-i cunoÈ™ti, adăugă ea pe un ton amabil. La revedere, domnule Marlowe. Dacă te răzgîndeÈ™ti cumva... Deschise repede poÈ™eta È™i-mi întinse o carte de vizită. Și, în orice caz, îți mulÈ›umesc că te-ai deranjat să vii pînă aici.
L-a salutat din cap pe Spencer și s-a îndepărtat. Am urmărit-o cu privirea pînă a ieșit din bar și a trecut prin anexa cu pereți de sticlă către restaurant. Mergea admirabil și avea un trup superb. N-am pierdut-o din ochi decît cînd a cotit prin arcada ce dădea în hol. I-am văzut și ultima licărire a fustei albe de in cînd dădea colțul. Apoi m-am lăsat la loc pe canapeaua din boxă și am înhățat paharul de gin cu suc de portocale.
Spencer mă supraveghea. În ochii lui era o licărire aspră.
― Drăguță treabă, i-am zis, dar merita să vă uitaÈ›i măcar din cînd în cînd la ea. Un vis ca ăsta nu merită să zacă acolo lîngă dumneavoastră douăzeci de minute fără să-l băgaÈ›i în seamă.
― Da, ce prostie din partea mea, nu? ÃŽncerca să zîmbească dar de fapt nu È›inea foarte mult la asta. Nu prea îi plăcuse felul în care mă zgîisem la ea. Oamenii au idei atît de ciudate despre detectivii particulari. Cînd te gîndeÈ™ti să bagi unul în casă...
― Să nu vă gîndiÈ›i că pe cel aflat aici de față o să vi-l băgaÈ›i în casă, i-am zis. Sau, în orice caz, trebuie mai întîi să născociÈ›i o altă poveste. Sînt convins că puteÈ›i realiza mai mult decît să încercaÈ›i să mă convingeÈ›i că cineva ― oricine, indiferent dacă e beat sau treaz ― ar fi în stare să o arunce pe scări pe splendoarea aia È™i să-i rupă cinci coaste.
Roși. Mîinile i se strînseră convulsiv pe servietă:
― Adică mă socotiÈ›i mincinos?
― Ce importanță are? V-aÈ›i jucat bine rolul. Se prea poate ca È™i dumneavoastră să vi se fi aprins un pic călcîiele după cucoană, la urma urmei.
Se ridică brusc:
― Nu-mi place tonul dumneavoastră. Și nu sînt sigur dacă-mi place măcar persoana dumneavoastră. Vă rog, fiÈ›i amabil È™i uitaÈ›i întreaga poveste. Sper că banii ăștia sînt de-ajuns ca să vă compenseze timpul pierdut.
Aruncă o hîrtie de douăzeci de dolari pe masă și apoi mai adăugă vreo cîțiva pentru chelner. Rămase o clipă în picioare, privindu-mă lung, de sus. Ochii îi scăpărau și era încă roșu la față.
― Sînt căsătorit È™i am patru copii, îmi zise brusc.
― Felicitări.
A scos un sunet ciudat din gît, apoi s-a răsucit pe călcîie și a plecat cu pași iuți. M-am uitat puțin în urma lui și apoi nu m-am mai uitat. Mi-am terminat băutura, mi-am scos pachetul de țigări, l-am scuturat ca să salt o țigară, am băgat-o în gură și am aprins-o. Bătrînul chelner s-a apropiat și s-a uitat la bani.
― Mai doriÈ›i să mai comandaÈ›i ceva, vă rog?
― Nu. ToÈ›i banii ăia sînt pentru dumneata.
Îi ridică încetișor:
― Vă rog, domnule, asta e o hîrtie de douăzeci de dolari. Domnul care i-a lăsat n-a văzut bine.
― Doar È™tie să citească. Banii sînt toÈ›i ai dumitale.
― Vă mulÈ›umesc foarte mult. Dacă nu cumva e o greÈ™eală, domnule...
― Nu e nici o greÈ™eală.
Dădu din cap de mai multe ori și se îndepărtă fără să-i dispară îngrijorarea de pe față. Barul începuse să se umple. Vreo două fecioare cu trupuri aerodinamice trecură pe acolo cîntînd și fluturînd din mîini. Cunoșteau pe cei doi șmecherași din boxa mai îndepărtată. Atmosfera începuse să fie smălțată de păpușele și unghii stacojii.
Am fumat țigara pînă la jumătate, încruntînd din sprîncene și uitîndu-mă urît fără să știu exact la ce, iar apoi m-am ridicat, dînd să plec. M-am întors ca să-mi iau țigările și din spate m-a izbit ceva. Era tocmai ce-mi trebuia. M-am răsucit pe călcîie și am dat cu ochii de profilul unui amic cu fața lătăreață, îmbrăcat într-o flanelă albă exagerat de umflată. Avea brațul întins al personalităților care umblă amarnic după popularitate și zîmbetul cu gura pînă la urechi al individului care nu pierde niciodată la o vînzare.
I-am apucat brațul întins și i l-am învîrtit ca pe un titirez.
― Ce s-a întîmplat, sufleÈ›el? Nu fac ăștia destul loc între mese pentru o personalitate atît de mare ca a dumitale?
Își eliberă brațul și făcu urît:
― Nu te umfla aÈ™a în pene, naÈ›ie, că acuÈ™i îți mut fălcile.
― Ha-ha! S-ar putea să fii centru înaintaÈ™ la iankei È™i să loveÈ™ti mingea cu bîta.
Își încordă pumnul uriaș, amenințîndu-mă.
― Vai, iubiÈ›el, dar menajează-È›i manichiura.
La această replică a mea încercă să-și stăpînească tulburarea:
― Ia nu mai fă pe deÈ™teptul, rînji el. ÃŽn orice caz, o amînăm pe altă dată, cînd oi avea mai puÈ›ine lucruri în cap.
― Dar chiar se poate să ai È™i mai puÈ›ine?
― Hai, È™terge-o de-aici, mîrîi el. ÃŽncă un banc dintr-ăsta isteÈ›, È™i-o să-È›i aduni plombele de pe jos.
I-am răspuns tot cu un rînjet:
― Dă-mi un telefon, frumuÈ™elule. Dar screme-te să faci un dialog mai bun.
Expresia de pe față i se schimbă. Începu să rîdă:
― Ai ceva treabă cu filmele, bă, frumosule?
― Doar cu pozele de pulpe apetisante.
― Mă tem c-o să-È›i văd mutra la rubrica de fapte diverse, îmi spuse el în încheiere È™i se îndepărtă continuînd să rînjească.
Totul a fost doar o prostie însă, oricum, a avut darul să mă scape de dispoziÈ›ia tristă în care mă aflam. Am străbătut anexa È™i holul hotelului pînă la intrarea principală. M-am oprit înainte de a ieÈ™i ca să-mi pun ochelarii de soare. Abia după ce m-am urcat în maÈ™ină mi-am adus aminte să mă uit la cartea de vizită pe care mi-o dăduse Eileen Wade. Nu era una dintr-alea obiÈ™nuite, ci gravată în mod special, È™i de fapt nu avea pe ea decît adresa È™i un număr de telefon. Doamna Roger Stearns Wade, Idle Valley Road, nr. 1247, Telephon: Idle Valley 5―6324.
Știam o mulțime de lucruri despre cartierul Idle Valley și știam că se schimbase în mare măsură din vremea cînd avea un corp de gardă, cu portar și cu o poliție angajată special, cu cazinoul pentru jocuri de noroc de pe lac și cu animatoare la prețul de cincizeci de dolari bucata. După ce fusese închis cazinoul, cartierul începuse să fie populat de oameni bogați dar liniștiți. În felul acesta, devenise un rai al proprietarilor de pămînt. Lacul era acum proprietatea unui club, ca și malurile lui și dacă nu ești în grațiile ălora de la club, nu ajungi niciodată să te zbengui în apa lacului. Era foarte exclusivist, în singurul sens al cuvîntului care mai stăruie în afară de înțelesul că e pur și simplu scump.
Eu mă potriveam cu cartierul Idle Valley tot atît de bine ca un arpagic pe o înghețată de banane.
Tîrziu, în cursul după-amiezii mi-a telefonat Howard Spencer. Îi trecuse furia și voia să-mi spună că îi părea rău și că n-a condus bine discuția, și că poate m-am răzgîndit între timp.
― Am să-i fac o vizită, dacă mă invită el. Altfel, în nici un caz.
― Am înÈ›eles. S-ar putea să iasă o primă frumuÈ™ică din chestia asta...
― AscultaÈ›i, domnule Spencer, i-am zis pierzîndu-mi răbdarea. Destinul nu-l poÈ›i angaja plătindu-l cu o primă. Dacă doamna Wade se teme de individ, n-are decît să se mute de-acasă. Asta o priveÈ™te. Nimeni n-ar putea s-o ocrotească de propriul ei soÈ›, douăzeci È™i patru de ore din douăzeci È™i patru. Nu există în lumea întreagă o forță de protecÈ›ie capabilă să facă un asemenea lucru. Dar dumneavoastră nu vreÈ›i să faceÈ›i numai asta. VreÈ›i să È™tiÈ›i de ce, È™i cum, È™i cînd a luat-o individul razna, si apoi să aranjaÈ›i lucrurile ca să nu se mai întîmple încă o dată ― cel puÈ›in pînă cînd termină cartea aia. Dar asta depinde de el. Dacă ar È›ine mult să scrie cartea aia afurisită, s-ar feri singur de băutură pînă cînd izbuteÈ™te. Dumneavoastră vreÈ›i al dracului de multe lucruri.
― Dar toate lucrurile merg mînă în mînă. E vorba de una È™i aceeaÈ™i problemă. ÃŽnsă cred că înÈ›eleg. OperaÈ›ia este puÈ›in cam prea subtilă pentru genul dumneavoastră de activitate. Mă rog, la revedere. Astă seară plec înapoi la New York.
― Vă doresc călătorie plăcută.
Mi-a mulțumit și a închis telefonul. Am uitat să-i spun că cei douăzeci de dolari ai lui i-am dat chelnerului. Mi-a venit în gînd să-l chem la telefon ca să-i spun, dar pe urmă m-am răzgîndit, fiindcă mi s-a părut că era deja prea trist și necăjit.
Am închis biroul și am pornit către localul lui Victor ca să beau un "burghiu", cum îmi ceruse Terry în scrisoarea lui. M-am răzgîndit. Nu eram într-o dispoziție suficient de sentimentală. M-am dus în schimb la restaurantul Lowry, am băut un Martini și am mîncat un cotlet grozav și o budincă.
Cînd am ajuns acasă, am deschis televizorul și m-am uitat la meciurile de box. Nu făceau două parale, doar niște dansatori care ar fi putut foarte bine să intre în trupa lui Arthur Murray. Nu făceau decît să-și folosească alonja, să se aplece, să eschiveze și să fenteze ca să-și dezechilibreze adversarul. Nici unul din ei nu era în stare să dea o lovitură destul de puternică măcar ca să-și trezească bunica din somnul de după-amiază. Spectatorii urlau și arbitrul tot pocnea din palme ca să-i stimuleze să se lupte ca lumea, dar ei continuau să se legene, să se bîțîie și să plaseze din cînd în cînd cîte o directă de stînga de la mare distanță. Am schimbat canalul și m-am uitat la o piesă polițistă. Acțiunea se petrecea într-un budoar și fețele erau obosite și mult prea familiare, și deloc frumoase. Dialogul era submediocru. Pentru obținerea unor efecte umoristice de compensație, detectivul avea un servitor negru. Dar treaba era inutilă, căci comicul venea chiar din propriul său ridicol. Iar programele comerciale erau de o calitate menită să îngrețoșeze pînă și o capră crescută cu sîrmă ghimpată și cu cioburi de sticlă.
Am închis televizorul și am fumat încet o țigară densă, mentolată. Mi-a făcut bine la gît. Și tutunul era bun. Din păcate, n-am observat ce marcă era. Tocmai mă pregăteam să trag pe dreapta, cînd mi-a telefonat sergentul detectiv Green, de la Brigada criminală.
― M-am gîndit că poate nu È›i-ar displace să afli că acum vreo două zile l-au îngropat pe prietenul dumitale Lennox, chiar în orășelul ăla mexican unde a murit. Familia a fost reprezentată la înmormîntare de un avocat. De data asta ai avut destul de mult noroc, Marlowe. Data viitoare cînd îți mai trece prin cap să-È›i ajuÈ›i un prieten să fugă din È›ară, abÈ›ine-te.
― Cîte gloanÈ›e avea în el?
― Ce mai e È™i asta? lătră poliÈ›istul. Tăcu o vreme, după care, cu evidentă grijă, adăugă: Unul, cred eu. De obicei, e suficient cînd își zboară cineva creierii. Avocatul aduce cu el niÈ™te amprente, fotografii È™i ce avea mortul prin buzunare. Mai vrei să È™tii ceva?
― AÈ™ mai vrea, dar n-ai cum să-mi spui dumneata. AÈ™ vrea să È™tiu cine a ucis-o pe nevasta lui Lennox.
― Cristoase, dar nu È›i-a zis Grenz că a lăsat pe masă o mărturisire completă? Sau cel puÈ›in aÈ™a reiese din ziare. Ce, nu mai citeÈ™ti ziarele?
― MulÈ›umesc foarte mult pentru telefon, domnule sergent. Ai fost realmente foarte amabil.
― Ascultă, Marlowe, reluă el cu o voce care scîrțîia. Dacă mai ai ceva idei năstruÈ™nice despre cazul ăsta È™i ai chef să le spui în gura mare, s-ar putea să-È›i atragi o mulÈ›ime de neplăceri. Cazul este închis, terminat È™i pus la naftalină. Și să È™tii că ăsta e un mare noroc pentru dumneata. ÃŽn statul nostru, complicitatea după comiterea crimei se pedepseÈ™te pînă la cinci ani închisoare. Și dă-mi voie să-È›i mai spun ceva. Sînt de multă vreme poliÈ›ist È™i un lucru pe care l-am învățat fără posibilitate de tăgadă e că nu întotdeauna te bagă la zdup pentru ceea ce ai făcut. Mai degrabă pentru ceea ce ar suna mai frumos în faÈ›a tribunalului. Noapte-bună.
A închis înainte de a-i putea răspunde. Am pus telefonul la loc în furcă, gîndindu-mă că un polițist cinstit, cu conștiința încărcată, se poartă întotdeauna aspru. Dar la fel face și un polițist necinstit. Și, la urma urmei, de fapt așa face toată lumea, chiar și eu.



CAPITOLUL 14

A doua zi dimineață, soneria a sunat tocmai cînd mă ștergeam pe la urechi de pudra cu care mă dădusem după bărbierit. Cînd am deschis ușa, m-am trezit privind drept în niște ochi viorii. De data asta era îmbrăcată cu o rochie de culoare maro, tot din in, și purta o eșarfă portocalie, dar n-avea nici cercei, nici pălărie. Părea nițel palidă, însă n-avea aerul că a mai aruncat-o cineva pe scări. Mi-a zîmbit șovăielnic.
― Domnule Marlowe, È™tiu că n-ar fi trebuit să vin aici să te deranjez, mai ales că probabil nici n-ai apucat să-È›i iei micul dejun. Dar nu prea îmi venea să te vizitez la birou È™i nu pot să sufăr să discut la telefon probleme personale.
― Desigur. PoftiÈ›i înăuntru, doamnă Wade. Să vă fac È™i dumnevoastră o cafea?
A intrat în living-room și s-a așezat pe canapea fără să se uite la nimic. Și-a balansat încet poșeta, apoi și-a pus-o în poală, șezînd cu genunchii foarte strînși. Părea puțin cam prețioasă. Am deschis ferestrele, am ridicat jaluzelele și am luat scrumiera plină de mucuri de țigară de pe măsuța de cocteiluri din fața ei.
― MulÈ›umesc foarte mult. O cafea neagră È™i amară, te rog. Fără nici un pic de zahăr.
M-am dus la bucătărie și am întins un șervețel de hîrtie pe o tăviță verde de metal. Părea la fel de sărăcăcios ca un guler de celuloid. L-am mototolit și am scos o chestie dintr-aia cu franjuri, care se vinde în seturi, cu mici șervețele triunghiulare. Rămăseseră prin casă, împreună cu majoritatea mobilei. Am scos două cești de cafea de porțelan bun, le-am umplut și am dus tava înăuntru.
Sorbi două înghițituri.
― E foarte bună. Văd că te pricepi să faci cafea.
― Ultima dată cînd a băut cineva cafea la mine era exact înainte de a mă duce la închisoare. Bănuiesc că È™tiÈ›i, doamnă Wade, că am stat la răcoare.
Încuviință din cap:
― FireÈ™te. Erai suspectat că l-ai ajutat să fugă, nu?
― Nu mi-au zis. Mi-au găsit numărul de telefon notat pe o agendă din camera lui. Mi-au pus întrebări la care n-am răspuns ― mai ales din cauza modului în care îmi erau puse. Dar mă tem că asta nu poate să vă intereseze pe dumneavoastră.
Își puse ceașca pe măsuță, cu multă grijă, se lăsă pe spate și îmi zîmbi. Refuză țigara pe care i-o ofeream:
― Nu, mulÈ›umesc, nu fumez. ÃŽn schimb, să È™tii că mă interesează povestea. O vecină de-a noastră cunoÈ™tea familia Lennox. Bănuiesc că el își pierduse minÈ›ile, pentru că, din cîte am auzit, nu părea să fie violent È™i în nici un caz criminal.
Mi-am umplut o pipă scurtă cu striuri și am aprins-o.
― AÈ™a am È™i eu impresia. Fusese grav rănit în război. Dar a murit, È™i acum totul s-a sfîrÈ™it. Și nu cred că aÈ›i venit aici ca să vorbim despre asta.
Clătină încet din cap:
― Era prietenul dumitale, domnule Marlowe. Probabil că ai o opinie destul de fermă. Și după părerea mea, chiar È™i dumneata eÈ™ti un om destul de hotărît.
Mi-am îndesat tutunul în pipă și am reaprins-o. Nu m-am grăbit deloc și am privit-o peste căușul pipei, în timp ce îndeplineam tacticos această operație.
― UitaÈ›i ce e, doamnă Wade, i-am zis în cele din urmă. Părerea mea nu face doi bani. Se întîmplă în fiecare zi. Oamenii cei mai neverosimili comit crimele cele mai neverosimile cu putință. Adeseori, o bătrînică foarte de treabă otrăveÈ™te o întreagă familie. Copii la locul lor comit atacuri banditeÈ™ti multiple, uneori chiar È™i cu împuÈ™cături. Directori de bancă avînd un trecut nepătat, mai bine de douăzeci de ani de serviciu sînt demascaÈ›i ca vechi delapidatori. Iar romancieri de succes, foarte populari È™i presupuÈ™i a fi fericiÈ›i, se îmbată È™i-È™i bagă nevestele în spital. Știm al dracului de puÈ›ine lucruri chiar È™i despre prietenii noÈ™tri intimi.
Credeam că o să se simtă ca arsă cu fierul roșu, dar cînd colo nu a făcut altceva decît să strîngă din buze și să-și micșoreze ochii.
― Howard Spencer n-ar fi trebuit să-È›i spună acest amănunt. De fapt a fost vina mea. N-am fost destul de înÈ›eleaptă să mă feresc de el. De atunci încoace am învățat È™i eu că singurul lucru pe care nu trebuie să-l faci niciodată unui bărbat care bea prea mult, e să încerci să-l opreÈ™ti. Probabil că dumneata cunoÈ™ti lucrul ăsta mult mai bine decît mine.
― Cu siguranță că nu-l poÈ›i opri cu ajutorul cuvintelor. Dacă ai noroc È™i dacă întîmplător ai È™i destulă putere, izbuteÈ™ti uneori să-l împiedici să-È™i facă lui însuÈ™i rău sau altcuiva. Dar chiar È™i pentru asta e nevoie de mult noroc.
Întinse tăcută mîna după ceașca de cafea și farfurioară. Și mîinile erau la fel de gingașe ca și tot restul ființei ei. Unghiile erau de o formă frumoasă și bine îngrijite și abia atinse cu ojă de-o culoare deschisă.
― Þi-a spus Howard că de data asta nici nu l-a putut vedea pe soÈ›ul meu?
― Da.
Își termină cafeaua și, cu grijă, așeză ceașca la loc pe tăviță. Cîteva secunde își găsi de lucru cu lingurița. Apoi îmi vorbi fără să ridice ochii spre mine.
― Dar nu È›i-a spus de ce, pentru că de fapt nici nu È™tia. Eu È›in foarte mult la Howard, dar e tipul de patron care vrea să le rezolve el pe toate. Se crede mare È™ef.
Am așteptat, fără să zic nimic. A urmat un nou răstimp de tăcere. Mi-a aruncat o privire iute, pe urmă și-a întors-o din nou de la mine. Cu glas foarte dulce mi-a spus:
― SoÈ›ul meu lipseÈ™te de-acasă de trei zile. Nu È™tiu unde e. Am venit aici ca să te rog să-l găseÈ™ti È™i să-l aduci acasă. O, s-a mai întîmplat È™i altă dată. O dată a condus chiar el maÈ™ina pînă la Portland È™i acolo i s-a făcut rău într-un hotel È™i a trebuit să aducă un doctor ca să-l trezească din criză. E de mirare cum de a izbutit să străbată o distanță atît de mare fără să dea de vreun bucluc. Nu mîncase nimic de trei zile. Altă dată l-au găsit într-o baie turcească de la Long Beach, una dintre instituÈ›iile acelea suedeze unde È›i se dau calmante. Iar ultima dată naufragiase într-un fel de mic sanatoriu particular È™i probabil nu cu cea mai bună reputaÈ›ie. Asta s-a întîmplat acum mai puÈ›in de trei săptămîni. N-a vrut să-mi spună nici numele sanatoriului, nici adresa lui, doar atît mi-a zis că a făcut o cură È™i că s-a vindecat. Dar părea tare slăbit È™i era palid ca moartea. L-am zărit o clipă pe individul care l-a adus acasă. Era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un fel de costum de cowboy dar atît de complicat È™i de elegant că nu-l vezi decît prin piese sau în filmele muzicale tehnicolore. L-a lăsat pe Roger pe alee, apoi a băgat în marÈ™arier È™i s-a îndepărtat fulgerător.
― Se prea poate să fi fost vreo fermă turistică dintre acelea în care niÈ™te cowboy domesticiÈ›i își cheltuiesc puÈ›inii gologani pe care-i cîștigă pe un costum dintr-ăsta extravagant, cu care înnebunesc femeile. Tocmai ăsta e rostul lor.
Deschise poșeta și scoase o hîrtie împăturită.
― Þi-am adus un cec cu cinci sute de dolari, domnule Marlowe. Vrei să-l accepÈ›i ca onorariu?
Mi-a lăsat cecul pe masă. M-am uitat la el dar nu l-am atins.
― Dar de ce? am întrebat-o. SpuneÈ›i că lipseÈ™te de trei zile. E nevoie de cel puÈ›in trei sau patru zile ca să trezeÈ™ti un alcoolic È™i să-l hrăneÈ™ti cît de cît. Nu credeÈ›i că o să se întoarcă la fel ca È™i altă dată? Sau de data asta vi se pare că ar fi ceva ieÈ™it din comun?
― Domnule Marlowe, îți mărturisesc că nu cred să mai poată rezista mult. O să-l distrugă. Intervalele dintre crize sînt din ce în ce mai scurte. Sînt groaznic de îngrijorată. Ba chiar mai mult decît îngrijorată, sînt speriată la culme. E nefiresc. Sîntem căsătoriÈ›i de cinci ani. Lui Roger i-a plăcut întotdeauna să bea, dar n-a fost niciodată un psihopat. Ceva s-a stricat, rău de tot. Vreau neapărat să-l descoperim. Astă-noapte aproape că n-am închis ochii.
― Dar aveÈ›i vreo idee de ce bea?
Ochii viorii mă priveau țintă. În dimineața asta părea o ființă cam fragilă, dar cu siguranță nu neputincioasă. Își mușcă buza și clătină din cap.
― Dacă n-o fi cumva din pricina mea, îmi zise în cele din urmă aproape în È™oaptă. BărbaÈ›ilor li se întîmplă să înceteze să-È™i mai iubească soÈ›iile.
― ȘtiÈ›i, doamnă Wade, nu sînt decît amator în materie de psihologie. Un tip din branÈ™a mea trebuie să se priceapă niÈ›el È™i la treburi dintr-astea. După cum văd eu lucrurile, mult mai probabil e faptul că a încetat să mai iubească genul de literatură pe care o scrie.
― Se poate, îmi răspunse ea pe un ton calm. ÃŽmi închipui că mai toÈ›i scriitorii trec prin asemenea crize. E adevărat că, după cît se pare, nu e în stare să termine cartea la care lucrează. Dar situaÈ›ia nu e de aÈ™a natură încît să fie obligat s-o termine pentru a avea din ce plăti chiria. Nu mi se pare un motiv suficient.
― Ce fel de om e cînd e treaz?
Îmi zîmbi:
― Mde, eu una sigur că-l judec părtinitor. Mi se pare un om adorabil.
― Dar cînd e beat?
― E groaznic. MuÈ™cător È™i aspru È™i crud. Are impresia că e spiritual, cînd de fapt e doar dezgustător.
― Văd că aÈ›i trecut peste problema violenÈ›ei.
Ridică sprîncenele castanii:
― Asta s-a întîmplat doar o dată, domnule Marlowe. Și am impresia că s-a făcut prea mult caz. Eu nu i-aÈ™ fi spus nici în ruptul capului lui Howard Spencer, dar i-a spus chiar Roger.
M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră. Avea să fie o zi caniculară. Era deja foarte cald. Am tras jaluzelele la una din ferestre ca să împiedic razele soarelui să pătrundă. Apoi i-am turnat-o de la obraz:
― Ieri după-amiază l-am căutat în anuarul personalităților. Are patruzeci È™i doi de ani, n-a fost căsătorit decît cu dumneavoastră, n-are copii. Se trage dintr-o familie din provincia Noua Anglie, a studiat la Andover È™i la Universitatea Princeton. Are dosar din război È™i încă de comportare foarte bună. A scris douăsprezece romane dintr-alea grase istorice È™i decoltate, È™i de capă È™i spadă, no È™i, fir-ar al dracului, toate au fost pe lista de best-sellers. Probabil că a cîștigat o groază de bani. Dacă ar fi încetat să-È™i iubească nevasta, pare să fie tipul care ar spune-o deschis È™i ar divorÈ›a. Dacă ar umbla brambura cu vreo altă femeie, probabil că aÈ›i fi aflat È™i dumneavoastră, È™i în orice caz, n-ar fi fost silit să se îmbete doar ca să dovedească ce prost se simte. Dacă sînteÈ›i căsătoriÈ›i de cinci ani, înseamnă că avea treizeci È™i È™apte cînd s-a întîmplat asta. După părerea mea, pînă la vîrsta aceea ar fi trebuit să È™tie cam tot ce trebuie în privinÈ›a femeilor. Zic cam, fiindcă nimeni nu ajunge vreodată să È™tie totul.
Am făcut o pauză, am privit-o și ea mi-a zîmbit. Mi-am dat seama că n-am jignit-o. Am continuat:
― Howard Spencer mi-a sugerat ― È™i habar n-am pe ce temei ― că ceea ce-l roade pe Roger Wade este ceva ce s-a întîmpîat cu multă vreme în urmă, înainte de căsătoria dumneavoastră È™i că a ieÈ™it acum la iveală È™i-l obsedează, È™i-l doare mult mai tare decît e el în stare să suporte. Spencer se gîndea la vreun È™antaj. Dacă ar fi adevărat, aÈ›i putea să È™tiÈ›i È™i dumneavoastră?
Ea clătină încet din cap:
― Mă întrebi dacă aÈ™ putea să È™tiu dacă Roger dă mulÈ›i bani cuiva ― răspunsul este nu, asta n-am de unde s-o È™tiu. Nu mă amestec în conturile lui. Ar putea foarte bine să plătească o groază de bani fără ca eu să am habar.
― Atunci, e-n regulă. Necunoscîndu-l pe domnul Wade, nu prea am de unde să È™tiu cum ar reacÈ›iona cînd e luat din scurt. Dacă are un acces de violență, s-ar putea să frîngă gîtul cuiva. Dacă această taină ― indiferent în ce o fi constînd ea ― ar putea să dăuneze reputaÈ›iei sale profesionale sau poziÈ›iei sociale, sau chiar, dacă luăm un caz extrem, să-i aducă pe poliÈ›iÈ™ti pe-aici ca să-È™i bage nasul în treburile lui, s-ar putea să plătească ― cel puÈ›in o vreme. Dar nici una din aceste supoziÈ›ii nu ne duce nicăieri. Dumneavoastră vreÈ›i să-l găsim, sînteÈ›i îngrijorată, chiar mai mult decît îngrijorată. Și atunci eu ce să fac ca să-l găsesc? N-am nevoie de banii dumneavoastră, doamnă Wade. Sau, cel puÈ›in, nu în momentul de față.
Băgă din nou mîna în poșetă și scoase două bucăți de hîrtie galbenă. Păreau să fie niște hîrtii neimportante. Erau împăturite, iar una din ele chiar fusese mototolită cîndva. Le netezi și mi le înmînă:
― Una am găsit-o pe biroul lui. Era foarte tîrziu, spre dimineață. Știam că a băut È™i È™tiam că nu s-a dus la culcare. Pe la ora două, am coborît să văd dacă nu i s-a întîmplat ceva ― sau în orice caz, ceva grav, dacă nu cumva îl găsesc mort pe podea sau pe canapea, sau mai È™tiu eu ce. Nu era acolo. Cealaltă foaie era în coÈ™ul de hîrtii, sau mai bine zis, se agățase de marginea lui, aÈ™a că nu căzuse înăuntru.
M-am uitat la prima foaie, cea neboțită. Nu conținea decît un scurt paragraf scris la mașină: "Nu țin să mă îndrăgostesc de mine însumi și nu mai am pe nimeni altcineva de care să mă îndrăgostesc. Semnat: Roger (F. Scott Fitzgerald) Wade. Post-scriptum. De aceea n-am izbutit să termin "Ultimul magnat".
― SpuneÈ›i-mi, doamnă Wade, dumneavoastră înÈ›elegeÈ›i ceva din povestea asta?
― Poza doar. ÃŽntotdeauna a fost un mare admirator al lui Scott Fitzgerald. Zice că Fitzgerald este cel mai mare beÈ›ivan din literatură de la Coleridge încoace ― iar poetul englez se droga. Fii atent la dactilografie, domnule Marlowe. Textul este bătut clar, cu litere egale, È™i fără greÈ™eli.
― Am observat. Majoritatea oamenilor nu sînt în stare să-È™i scrie nici măcar numele ca lumea cînd sînt ameÈ›it de băutură.
Am desfăcut și hîrtia mototolită. Tot dactilografiată, tot fără greșeli sau inegalități. De data asta spunea: "Nu-mi ești simpatic, doctore V. Dar în momentul ăsta, de dumneata am nevoie".
Doamna Wade îmi vorbi în timp ce încă mă mai uitam la hîrtie:
― Habar n-am cine e doctorul V. Nu cunoaÈ™tem nici un doctor al cărui nume să aibă această iniÈ›ială. Bănuiesc că trebuie să fie cel ce È›ine sanatoriul la care a fost ultima dată Roger
― Cînd l-a adus acasă ăla în costum de cowboy, soÈ›ul dumneavoastră n-a pomenit nici un fel de nume― nici măcar de locuri?
Clătină din cap:
― Nimic. M-am uitat È™i în cartea de telefon. Sînt zeci de doctori de tot felul al căror nume începe cu litera V. Și pe urmă, nu e chiar sigur că e numele de familie.
― Și încă È™i mai puÈ›in probabil că e doctor. Asta readuce chestiunea banilor gheață. Un om curat ar accepta un cec, dar È™arlatanii n-o fac, pentru că cecurile pot fi folosite drept probe materiale împotriva lor. Și un tip dintr-ăsta nu se mulÈ›umeÈ™te niciodată cu bani puÈ›ini. ÃŽntr-o casă dintr-aia, întreÈ›inerea È™i pensiunea costă enorm. Ca să nu mai vorbim de înÈ›epătură.
Făcu o mutră nedumerită:
― ÃŽnÈ›epătura?
― Majoritatea indivizilor ăstora dubioÈ™i își droghează clienÈ›ii. Este modul cel mai simplu de a se descurca cu ei. ÃŽi trimiÈ›i în braÈ›ele lui Morfeu pe vreo zece-douăsprezece ore È™i cînd se trezesc sînt băieÈ›i cuminÈ›i. Dar folosirea narcoticelor fără autorizaÈ›ie îți poate asigura casă È™i masă pe socoteala statului. Și asta costă realmente foarte mult.
― Aha, înÈ›eleg. Probabil că Roger avea la el cîteva sute de dolari. ÃŽntotdeauna păstrează o asemenea sumă în birou. Nu È™tiu de ce. Presupun că e un simplu capriciu. ÃŽn momentul ăsta nu e nici un ban acolo.
― Bine. Am să încerc să dau de doctorul V. Nu prea È™tiu cum, dar am să mă străduiesc. LuaÈ›i-vă cecul, doamnă Wade.
― Dar de ce? Nu ai oare dreptul să...
― Mai tîrziu, mulÈ›umesc. Și aÈ™ prefera să-l primesc de la domnul Wade. Nu prea o să fie el încîntat de ceea ce fac.
― Dar dacă o fi bolnav È™i neajutorat...
― Ar fi putut să-È™i cheme medicul curant sau să vă roage pe dumneavoastră s-o faceÈ›i. Ceea ce nu s-a întîmplat. ÃŽnseamnă că n-a vrut să procedeze astfel.
Își puse cecul la loc în poșetă și se ridică. Avea un aer pierit, deznădăjduit.
― Doctorul nostru a refuzat să-l trateze, zise ea cu amărăciune.
― Dar există sute de doctori, doamnă Wade. Oricare din ei l-ar trata măcar o dată. Cei mai mulÈ›i dintre ei ar petrece È™i niÈ›el timp în preajma lui. ÃŽn zilele noastre, în medicină e o concurență destul de aprigă.
― ÃŽnÈ›eleg. Cu siguranță că ai dreptate.
S-a îndreptat încet spre ușă iar eu am însoțit-o.
― AÈ›i fi putut chema din proprie iniÈ›iativă un doctor. De ce n-aÈ›i făcut-o?
S-a întors și m-a înfruntat deschis. Ochii îi străluceau. Parcă era și o ușoară urmă de lacrimi în ei. Frumoasă tipă, fără doar și poate.
― Pentru că-mi iubesc soÈ›ul, domnule Marlowe. AÈ™ face orice ca să-l ajut. Dar È™tiu È™i ce gen de om e. Dacă aÈ™ chema doctorul ori de cîte ori bea prea mult, n-aÈ™ mai avea prea multă vreme un soÈ›. Pe un bărbat în toată firea nu-l poÈ›i trata ca pe un copil pe care-l doare gîtul.
― Ba poÈ›i, dacă e alcoolic. Și adeseori chiar È™i trebuie, din nefericire.
Stătea foarte aproape de mine. Îi simțeam în nări parfumul. Sau cel puțin așa mi s-a părut. Nu și-l dăduse cu un pulverizator. Poate că, de fapt, era doar mireasma zilei de vară.
― Să presupunem că ar exista într-adevăr ceva ruÈ™inos în trecutul lui, îmi zise, scoțînd greu vorbele, una cîte una, de parcă fiecare din ele ar fi avut un gust amar. Chiar È™i ceva de natura unei crime. Pentru mine n-ar avea nici o importanță. Dar nu vreau să fiu mijlocul prin care se descoperă acest lucru.
― ÃŽn schimb, e în regulă dacă mă angajează Howard Spencer să-l scot la iveală?
Încetul cu încetul, fața ei mă onoră cu un zîmbet:
― Chiar crezi că mă aÈ™teptam să-i dai lui Howard alt răspuns decît cel pe care i l-ai dat, tocmai dumneata care ai preferat să mergi la închisoare decît să-È›i trădezi un prieten?
― MulÈ›umesc pentru elogiu, dar nu de asta am stat la pîrnaie.
După o clipă de tăcere, a încuviinÈ›at din cap, mi-a spus la revedere, È™i a început să coboare treptele de lemn. Am privit-o pînă s-a urcat în maÈ™ină ― un Jaguar gri foarte aerodinamic, ce părea nou-nouÈ›. Merse pînă la capătul străzii È™i apoi întoarse la rondul de acolo. ÃŽn timp ce cobora dealul, i-am văzut mănuÈ™a fluturînd spre mine în chip de salut. Automobilul a dat colÈ›ul È™i a dispărut.
O parte din fațada casei era acoperită de un oleandru roșu. Am auzit un fîlfîit și o mică pasăre, dintr-acelea care parcă rîd, cînd cîntă, a început să piuie îngrijorată. Am izbutit s-o deslușesc printre ramurile de sus. Stătea agățată și dădea din aripi de parcă și-ar fi ținut cu greu echilibrul. Dinspre chiparoșii de la colțul casei s-a auzit doar un singur ciripit aspru de avertizare. Piuitul a încetat brusc și păsărica dolofană a tăcut.
Am intrat în casă, am închis ușa și am lăsat păsărica să-și facă lecția de zbor. Și păsările trebuie să învețe cîte ceva.



CAPITOLUL 15

Indiferent cît de inteligent te crezi, tot trebuie să existe un lucru de la care să pornești: un nume, o adresă, un cartier, niște cunoștințe, o atmosferă, un punct de referință oarecare. N-aveam altceva decît un text dactilografiat pe o foaie galbenă mototolită care spunea: "Nu-mi ești simpatic, doctore V. Dar în momentul ăsta, de dumneata am nevoie". Cu asta puteam foarte ușor să identific Oceanul Pacific, să petrec o lună străbătînd listele a cinci-șase asociații medicale districtuale, și să închei socotelile cu un zero mare și rotund. În orașul nostru, șarlatanii proliferează ca șoarecii. Pe o rază de o sută cincizeci de kilometri în jurul primăriei orașului se află opt ținuturi și în fiecare oraș din fiecare ținut există doctori, unii, adevărați profesioniști, alții, doar niște medici care dau sfaturi medicale prin poștă, care au diplome ca să taie bătături sau să-ți facă masaj. Dintre doctorii adevărați, unii sînt prosperi, iar alții sînt săraci, unii au o conștiință curată, alții nu sînt prea siguri că le dă mîna să aibă așa ceva. Un pacient bănos, cu un delirium tremens incipient ar putea fi o bună vacă de muls pentru tot felul de excentrici bătrîni cărora nu le prea mai merge așa de bine în comerțul cu vitamine și antibiotice. Dar fără vreun fir călăuzitor, fără un indiciu cheie n-aveam de unde să pornesc cercetările. Nu posedam așa ceva, iar Eileen Wade fie că nu avea nici ea nici un indiciu, fie că nu știa că-l are. Și chiar dacă aș fi găsit pe cineva care să corespundă și care ar fi avut un nume cu inițiala potrivită, se putea dovedi că e vorba doar de un mit, în ceea ce-l privea pe Roger Wade. Aiureala aceea putea să fie doar ceva ce-i trecuse întîmplător prin cap, în timp ce făcea eforturi să se îmbete. Exact așa cum aluzia la Scott Fitzgerald putea să fie doar o modalitate fantastică de a-și lua rămas bun.
ÃŽntr-o situaÈ›ie ca asta, omul neînsemnat încearcă să scormonească prin creierul omului important. AÈ™adar, l-am sunat pe un cunoscut de la InstituÈ›ia Carne, o agenÈ›ie ultraluxoasă din Beverly Hills, specializată în apărarea înaltei societăți ― apărare însemnînd aproape orice lucru care era pe muchia legalității. Omul se numea George Peters È™i mi-a zis că-mi poate acorda zece minute, dacă mă grăbesc.
Ocupau o jumătate din etajul doi al uneia dintre acele clădiri roz cu patru etaje, făcute parcă din vată de zahăr, în care ușile de la ascensor se deschid cu ajutorul unei celule fotoelectrice, coridoarele sînt răcoroase și silențioase, în parcaj fiecare loc are un nume scris pe el, iar farmacistul din holul principal a făcut scurtă la mînă tot umplînd sticluțe cu somnifere.
Ușa era gri pe dinafară, și avea o plăcuță pe care scria cu litere de metal în relief, la fel de curate și de ascuțite ca un cuțit nou-nouț: Instituția Carne, Inc. PREȘEDINTE: GERALD C. CARNE, INC. Dedesubt, cu litere mai mici: intrare. La urma urmei, putea să fie și un trust de investiții.
Biroul pentru informații era o cameră micuță și urîtă, dar urîțenia era intenționată și costisitoare. Mobila era stacojie și verde închis, pereții erau de un verde deschis fără haz, iar tablourile atîrnate pe ei aveau rame verzi, cu nuanțe cam de trei ori mai închise. Înfățișau bărbați în haine roșii pe cai voinici, suficient de trăsniți ca să sară peste niște garduri foarte înalte. Erau și două oglinzi fără ramă, vopsite într-o nuanță trandafirie destul de delicată și totuși dezgustătoare. Revistele de pe masa de mahon alb lustruit erau foarte recente și fiecare număr era băgat într-o mapă de plastic transparent. Individul care făcuse decorațiunile interioare era departe de a fi fost dintre aceia pe care-i sperie culorile. Mai mult ca sigur că purta cămăși de culoarea ardeiului, pantaloni de culoarea dudelor, pantofi zebrați și chiloți purpurii cu monograma scrisă armonios într-o foarte prietenoasă culoare portocalie.
Dar toată povestea era doar fațadă. Clienților Instituției Carne li se lua o taxă de minimum o sută de dolari pe zi și în schimb ei așteptau să fie serviți la domiciliu. Nu erau obligați să stea cu ceasurile prin sălile de așteptare. Carne fusese colonel în poliția militară și era un individ masiv, cu pielea rozalie și rigid ca o scîndură. Pe vremuri îmi oferise și mie o slujbă, dar nu ajunsesem eu chiar în halul ăla de desperare încît s-o accept. Există o sută nouăzeci de chipuri de a fi ticălos și Carne le cunoștea absolut pe toate.
O ușă glisantă din sticlă mată se deschise și funcționara de la informații se uită la mine. Avea un zîmbet metalic și niște ochi care păreau capabili să-ți numere banii din portofel.
― Bună dimineaÈ›a. Cu ce vă pot servi?
― Vreau să vorbesc cu domnul George Peters. Numele meu este Marlowe.
Puse pe ghișeu o agendă mare din piele verde.
― SînteÈ›i aÈ™teptat, domnule Marlowe? Văd că numele dumneavoastră nu este trecut pe lista de audienÈ›e.
― E o problemă personală. Am vorbit cu el adineauri la telefon.
― ÃŽnÈ›eleg. Cum se scrie numele dumneavoastră, domnule Marlowe? Și numele mic, vă rog?
I-am dat toate explicațiile. Le-a trecut pe un formular lung și îngust, și l-a băgat cu marginea sub un ceas de pontaj.
― Pe cine ar trebui să impresioneze toate minunile astea? am întrebat-o.
― ÃŽn instituÈ›ia noastră sîntem foarte atenÈ›i cu toate detaliile, mi-a răspuns ea cu răceală. Domnul colonel Carne spune că nu se È™tie niciodată cînd faptul cel mai neînsemnat cu putință se poate dovedi un element vital.
― Sau invers, i-am răspuns, dar ea nu m-a înÈ›eles.
După ce a terminat cu scriptologia, a ridicat ochii și mi-a zis:
― Am să vă anunÈ› domnului Peters.
I-am spus că asta mă umple de fericire. Peste un minut s-a deschis o ușă printre lambriuri È™i Peters mi-a făcut semn să pătrund într-un coridor cenuÈ™iu ca de cuirasat, pe parcursul căruia se înÈ™irau birouaÈ™e arătînd ca niÈ™te celule. Biroul lui era izolat fonic, avea o masă de lucru din oÈ›el cenuÈ™iu, cu două scaune asortate, un dictafon gri aÈ™ezat pe un postament tot gri, un telefon cu garnitură de scris de aceeaÈ™i culoare ca pereÈ›ii È™i podeaua. Pe pereÈ›i se aflau vreo două fotografii înrămate ― una reprezentîndu-l pe Carne în uniformă, cu casca lui de forma unui ghiocel, iar cealaltă, pe Carne civil, aÈ™ezat îndărătul unei mese de scris È™i avînd o expresie insondabilă. Tot înrămată È™i tot pe perete mai era È™i o mică inscripÈ›ie inspiratoare, scrisă cu litere de oÈ›el pe un fond gri:
UN FUNCÞIONAR AL INSTITUÞIEI CARNE SE ÎMBRACÃ, VORBEȘTE ȘI SE COMPORTÃ CA UN GENTLEMAN ÎN TOATE MOMENTELE ȘI ÎN TOATE LOCURILE. NU SE ADMIT EXCEPÞII DE LA ACEASTÃ REGULÃ.
Peters străbătu încăperea din doi pași mari și dădu la o parte una din fotografii. În peretele gri din spatele ei era instalat un microfon gri. Îl scoase afară, desfăcu un fir și apoi îl împinse la loc. După care trase fotografia înapoi în fața lui.
― ÃŽn momentul de față aÈ™ fi È™omer, îmi explică el, dacă porcul n-ar fi plecat, încercînd să rezolve dosarul nu È™tiu cărui actor prins conducînd sub influenÈ›a alcoolului. Toate comutatoarele pentru microfoane sînt în biroul lui. A întins sîrme prin toată hardughia. ÃŽntr-o dimineață i-am propus să instaleze un aparat de fotografiat cu microfilme, folosind infraroÈ™iile È™i să-l aÈ™eze în biroul de informaÈ›ii în spatele unei oglinzi diafane. N-a fost prea încîntat de această idee. Poate pentru că a avut-o altcineva înaintea lui.
S-a așezat în unul din scaunele acelea grele, tari și cenușii. M-am uitat la el. Era un slăbănog deșirat, cu fața osoasă și pe cale de a cheli. Pielea lui avea înfățișarea uzată a unui om care a stat cîndva mult timp și pe orice vreme în aer liber. Avea ochii duși în fundul capului și buza de sus ieșită în afară aproape la fel de mult ca și nasul. Cînd zîmbea, jumătatea de jos a feței îi dispărea prefăcîndu-se în două șanțuri enorme care mergeau de la nări pînă ia colțurile gurii lui imense.
― Cum naiba suporÈ›i? l-am întrebat.
― Stai jos, prietene. Respiră liniÈ™tit, menÈ›ine-È›i vocea la un nivel scăzut È™i nu uita că pentru un mărunt sticlete particular ca tine, un salariat al InstituÈ›iei Carne reprezintă ceea ce este Toscanini pentru maimuÈ›a flaÈ™netarului. Făcu o pauză È™i apoi rînji. Suport pentru că puÈ›in îmi pasă. Sînt bani buni È™i atunci cînd Carne va începe să se poarte de parcă ar avea impresia că execut o pedeapsă în acea închisoare cu maximum de securitate pe care a condus-o el în Anglia în timpul războiului, îmi iau lichidarea È™i mă car. Ce supărare ai? Am auzit că nu demult ai avut niÈ™te neplăceri mari.
― Nu de asta mă plîng. AÈ™ dori să mă uit o clipă la dosarul vostru cu clinicile clandestine pentru toxicomani. Știu precis că aveÈ›i aÈ™a ceva. Mi-a spus Eddie Dowst după ce È™i-a dat demisia de aici.
A încuviințat din cap:
― Eddie era un tip prea susceptibil pentru InstituÈ›ia Carne. Dosarul de care vorbeÈ™ti este ultrasecret. ÃŽn nici o împrejurare nu e voie să dezvăluim persoanelor din afară nici un fel de informaÈ›ii confidenÈ›iale. Þi-l aduc imediat.
A ieșit și eu m-am uitat la coșul de hîrtii gri și la linoleumul gri și la colțurile de piele gri ale tamponului de pe birou. Peters s-a întors ținînd în mînă un biblioraft gri. L-a pus pe birou și l-a deschis.
― Pentru numele lui Dumnezeu, dar în hardughia asta chiar n-aveÈ›i nimic care să nu fie cenuÈ™iu?
― Steagul echipei, băiete. Spiritul de organizare. Da, am eu ceva care nu e cenuÈ™iu.
Deschise un sertar de la masa de lucru și scoase o havană lungă de vreo douăzeci de centimetri.
― Marca Upmann Thirty, mi-a zis. Am primit-o cadou de la un englez care deÈ™i stă de patruzeci de ani în California mai zice È™i acum "Parlament" în loc de "Congres". Cînd e treaz, e doar un bătrîn efeminat cu foarte mult farmec de suprafață, ceea ce pentru mine e perfect, pentru că mulÈ›i oameni, chiar foarte mulÈ›i, È™i Carne printre ei, n-au nici un fel de farmec, nici de suprafață, nici de alt fel. Carne are tot atît de mult farmec cît trebuie să aibă È™i izmenele unui oÈ›elar. ÃŽn schimb, cînd nu mai e treaz, clientul meu are o deprindere cam stranie: emite cecuri plătibile de către bănci care nu i-au auzit niciodată numele. Dar întotdeauna își repară greÈ™eala, È™i cu ajutorul meu, mai mult decît binevoitor, deocamdată a izbutit să vadă închisorile numai pe dinafară. El mi-a dat chestia asta. Ce-ar fi s-o fumăm împreună, ca două căpetenii de piei roÈ™ii care plănuiesc un masacru?
― Nu pot să fumez trabucuri.
Peters se uită cu tristețe la havana uriașă.
― Nici eu. Mă gîndeam să i-o dau lui Carne. Dar de fapt nici nu e o È›igară pe care s-o poată fuma un singur om, chiar dacă acest om este însuÈ™i Marele Carne. Se încruntă deodată. Știi ceva? Am impresia că trăncănesc cam prea mult despre Carne. Cred că sînt cam enervat. Trînti havana înapoi în sertar È™i se uită la dosarul deschis. De ce avem noi nevoie de chestia asta?
― Sînt în căutarea unui alcoolic bine situat care are gusturi costisitoare È™i bani suficienÈ›i ca să È™i le satisfacă. Deocamdată, nu s-a apucat încă să emită cecuri fără acoperire. Sau cel puÈ›in n-am auzit eu de chestia asta. Are însă o tentă de violență în comportare, È™i nevastă-sa e îngrijorată din pricina lui. Are impresia că individul e ascuns în cine È™tie ce sanatoriu dintr-ăla particular de trezire din beÈ›ie, dar prea sigură nu e. Singurul indiciu pe care îl avem, este menÈ›ionarea în treacăt È™i destul de incertă a unui anume doctor V. Avem doar iniÈ›iala. Omul meu lipseÈ™te de trei zile.
Peters mă privi gînditor:
― N-a trecut chiar aÈ™a multă vreme, zise el. Ce rost are să te agiÈ›i?
― Dacă-l descopăr eu înainte de a se întoarce el, primesc un onorariu.
Se uită încă o dată lung la mine și clătină din cap:
― Nu prea m-am prins eu, dar n-are nimic. Ia să vedem. ÃŽncepu să răsfoiască dosarul. Chiar aÈ™a uÈ™or nu e. Indivizii ăștia apar È™i dispar. O singură literă nu e cine È™tie ce mare brînză ca fir călăuzitor.
Scoase o pagină din dosar, mai întoarse altele, iar mai puse una deoparte, și, în sfîrșit, încă una.
― Uite, avem aici trei. Doctorul Amos Varley, osteopat. Clinică mare la Altadena. Face sau făcea vizite la domiciliul pacienÈ›ilor, chiar È™i noaptea, în schimbul unui onorariu de cincizeci de dolari. Are È™i două infirmiere autorizate. Acum vreo doi ani a avut o mică încurcătură cu poliÈ›ia drogurilor din statul ăsta È™i È™i-a predat carnetul de reÈ›ete. InformaÈ›iile pe care le avem nu sînt puse chiar la zi.
Mi-am notat numele și adresa din Altadena.
― Pe urmă îl avem pe doctorul Lester Vukanich, O.R.L.-ist, blocul Stockwell de pe bulevardul Hollywood. Asta e un leu. ÃŽn cea mai mare parte a timpului, dă consultaÈ›ii în cabinet È™i s-ar părea că s-a specializat în sinuzite cronice. Totul pare să fie foarte curat. Tipicul e următorul: intri È™i te plîngi de dureri la sinusuri È™i el îți spală cornetele. BineînÈ›eles că mai întîi trebuie să te anestezieze cu novocaină. Dar dacă îi plac ochii tăi, nu e nevoie să fie neapărat novocaină. Te-ai prins?
― Sigur.
Am notat și asta.
― Deci totul e în regulă, continuă Peters citind mai departe. ÃŽn mod evident, dificultatea e legată de modul de aprovizionare. AÈ™a că doctorul Vukanich al nostru pescuieÈ™te foarte mult în largul coastei, la Ensenada È™i zboară pînă acolo cu avionul lui personal.
― Mă tem că nu va putea să reziste prea mult dacă-È™i aduce singur drogurile.
Peters stătu nițel pe gînduri și apoi clătină din cap:
― Nu sînt de aceeaÈ™i părere. Ar putea să reziste la nesfîrÈ™it, dacă nu se dovedeÈ™te prea lacom. Singura primejdie reală pentru el ar fi nemulÈ›umirea vreunui client ― iartă-mă, am vrut să spun pacient ― dar probabil că È™tie cum să rezolve treburi dintr-astea. De cincisprezece ani foloseÈ™te acelaÈ™i cabinet.
― De unde naiba aflaÈ›i voi chestiile astea? l-am întrebat.
― Sîntem o instituÈ›ie, băieÈ›i. Nu un simplu lup singuratic ca tine. Unele le stoarcem chiar de la clienÈ›i, altele de la oameni dinăuntru. Lui Carne nu-i e frică să cheltuiască ceva gologani. Și pe urmă, cînd vrea să fie sociabil reuÈ™eÈ™te într-un mod foarte elegant.
― Cred că s-ar da în vînt să audă conversaÈ›ia asta.
― Dă-l dracului! Ei, ultimul număr din programul nostru de astăzi îl susÈ›ine un individ numit Verringer. FuncÈ›ionarul nostru care i-a alcătuit dosarul nu mai lucrează de mult la noi. Se pare că pe vremuri o poetesă s-a sinucis la ferma lui Verringer din Sepulveda Canyon. Tipul È›ine un fel de colonie artistică pentru scriitori È™i alÈ›i indivizi dintr-ăștia care sînt amatori de izolare È™i de o atmosferă agreabilă. Tarifele lui sînt destul de moderate. Nu pare să fie în conflict cu legea. ÃŽÈ™i zice doctor, dar de fapt nu practică medicina. Ar putea la fel de bine să fie È™i doctor în filologie. Sincer vorbind, nu È™tiu ce caută în dosarele noastre. ÃŽn afară doar de cazul cînd o fi fost ceva în neregulă cu sinuciderea aia. Luă în mînă o tăietură de ziar lipită pe o foaie albă È™i, după ce o cercetă, continuă: Da, doză exagerată de morfină. Nu există indicii că Verringer ar fi avut cît de cît cunoÈ™tință de acest lucru.
― ÃŽmi place Verringer, i-am zis. ÃŽmi place chiar foarte tare.
Peters a închis dosarul și l-a bătut cu palma.
― Nu l-ai văzut niciodată, mi-a zis, după care s-a ridicat È™i a părăsit încăperea.
Cînd s-a întors, eram deja în picioare, gata de plecare. Am început să-i mulțumesc, dar el m-a oprit cu un gest:
― Ascultă, trebuie să fie sute de locuri unde s-ar putea ascunde omul tău.
I-am spus că știu acest lucru.
― Dar, apropo, am auzit ceva despre prietenul tău Lennox, care ar putea să te intereseze. Acum vreo cinci sau È™ase ani, unul din băieÈ›ii noÈ™tri a dat la New York peste un tip care corespunde perfect descrierii respective. Numai că tipul nu se numea Lennox, zice omul nostru, ci Marston. BineînÈ›eles, există È™i È™ansa să se înÈ™ele. Tipul era beat mai tot timpul, aÈ™a că nu se poate È™ti nimic precis.
I-am răspuns:
― Nu prea cred să fie vorba de unul È™i acelaÈ™i tip. Ce rost ar fi avut să-È™i schimbe numele? Avea un dosar din război care putea fi oricînd verificat.
― Asta n-am È™tiut. Omul nostru se află acum la Seattle. PoÈ›i să stai de vorbă cu el cînd se întoarce, dacă te interesează cît de cît. Se numeÈ™te Ashterfelt.
― MulÈ›umesc pentru tot, George. Mă tem că È›i-am luat mult mai mult de zece minute.
― Cine È™tie dacă într-o bună zi n-am să am È™i eu nevoie de ajutorul tău.
― InstituÈ›ia Carne nu are niciodată nevoie de nimic de la nimeni, i-am răspuns.
A făcut un gest grosolan cu degetul mare. L-am lăsat în celula lui cenușie metalică și am plecat prin sala de așteptare. De data asta mi s-a părut mult mai frumoasă. Culorile țipătoare aveau parcă mai mult sens după coridorul cu celule.



CAPITOLUL 16

ÃŽn fundul Canyonului Sepulveda, într-o parte a È™oselei era o poartă pătrată cu doi stîlpi galbeni. Jumătate din ea ― cinci bare verticale ― era deschisă. Deasupra intrării era atîrnată pe o sîrmă o pancartă: PROPRIETATE PARTICULARÃ. INTRAREA INTERZISÃ. Atmosfera era caldă È™i liniÈ™tită È™i încărcată de miresmele iuÈ›i ale eucalipÈ›ilor.
Am intrat pe poartă È™i am străbătut o alee cu pietriÈ™ din jurul unui bot de deal, am urcat o pantă lină, dincolo de o creastă È™i apoi am coborît în partea cealaltă, într-o vale umbroasă. Era teribil de cald acolo, cu cel puÈ›in cîteva grade mai mult decît pe È™osea. Acum am putut vedea că aleea cu pietriÈ™ se termina cu o buclă în jurul unei pajiÈ™ti cu bordură de pietre cîndva văruite. ÃŽn stînga mea, puÈ›in mai departe, se afla o piscină goală, È™i nimic nu arată vreodată mai gol decît o piscină goală. Era înconjurată pe trei laturi de rămășiÈ›ele unei peluze smălÈ›ate de È™ezlonguri altădată luxoase, dar care acum aveau pernele ieÈ™ite de soare È™i ponosite. Fuseseră de toate culorile ― albastre, verzi, galbene, portocalii, ruginii. Li se cam desfăcuseră marginile, nasturii de la feÈ›ele de perne erau săriÈ›i iar tapiÈ›eria era umflată de apă. Cea de-a patra latură era ocupată de plasa înaltă de sîrmă a unui teren de tenis. Trambulina de la piscină părea frîntă din genunchi È™i obosită. Avusese un înveliÈ™ de rogojină care acum atîrna zdrenÈ›uit, iar garniturile de metal erau ruginite.
Am ajuns la bucla pentru întoarcere și m-am oprit în fața unei clădiri de lemn cu acoperișul putred și cu un pridvor larg. Intrarea avea două uși cu o cortină din mărgele, pe care moțăiau niște muște imense. De acolo porneau diverse poteci printre stejarii californieni veșnic verzi și plini de praf, iar printre acestea se aflau niște căsuțe rustice, răspîndite nearmonic pe coasta dealului, unele aproape complet ascunse. Cele pe care le puteam vedea aveau un aer părăsit. Ușile erau închise, ferestrele erau acoperite de perdele de aba sau ceva în genul ăsta.
Aproape că puteai să pipăi praful gros de două degete de pe pervazurile lor.
Am oprit motorul și am rămas acolo, cu mîinile pe volan, trăgînd cu urechea. Nu se auzea nici un sunet. Toată proprietatea părea moartă ca un faraon, în afară de faptul că ușile dindărătul șiragurilor de mărgele erau deschise și în penumbra dinăuntru se mișca ceva. Apoi am auzit un fluierat ușor dar clar și în ușă s-a ivit o siluetă de bărbat. A dat mărgelele la o parte și a coborît scările. Făcea toți banii să te uiți la el.
Purta o pălărie neagră și lată de gaucho, iar curelușa împletită era prinsă sub bărbie. Avea o cămașă albă de mătase, absolut imaculată, deschisă la gît, cu manșete strîmte și cu mîneci bufante. La gît purta o eșarfă neagră cu franjuri, înnodată inegal, așa că un capăt era scurt, iar celălalt atîrna aproape de burtă. Purta un brîu negru lat și pantaloni negri, foarte ajustați pe șolduri, de culoarea cărbunelui, și tigheliți cu fir de aur pînă mai jos de genunchi, unde erau despicați și se desfăceau larg de tot, iar de ambele părți ale brîului avea ținte de aur. În picioare avea pantofi de bal, din lac negru.
S-a oprit în josul scărilor și s-a uitat la mine, continuînd să fluiere. Era mlădios ca un bici. Avea cei mai mari și cei mai fără de expresie ochi fumurii pe care i-am văzut vreodată, umbriți de niște gene lungi și mătăsoase. Avea trăsături delicate și perfecte, fără nici o urmă de moliciune în ele. Nasul era drept și relativ subțire, gura făcea un botișor frumos, avea o gropiță în bărbie, iar urechiușele i se cuibăreau grațios, lipindu-se de cap. Pielea lui avea acea paloare profundă a pielii pe care n-o atinge niciodată soarele.
Adoptă o poză, cu mîna stîngă proptită în șold și cu dreapta arcuind grațios în aer.
― Salut, zise el. Ce zi frumoasă, nu?
― Pentru mine e cam prea cald pe-aici.
― Eu prefer căldura.
Afirmația era clară și definitivă și puse capăt discuției. Ceea ce-mi plăcea mie nu era demn să fie luat în considerație de el. Se așeză pe o treaptă, scoase de undeva o pilă lungă cît toate zilele și începu să-și șlefuiască unghiile.
― EÈ™ti de la Bancă? mă întrebă fără să ridice ochii.
― ÃŽl caut pe doctorul Verringer.
Se opri din pilit și privi către orizontul îndepărtat și încălzit.
― Cine mai e È™i ăsta? întrebă fără pic de interes.
― Proprietarul locului ăstuia. Ce naiba eÈ™ti aÈ™a laconic? Ce, te faci că nu È™tii?
Își reluă manichiura:
― Ai fost îndrumat greÈ™it, băieÈ›ică. Banca e proprietară aici. Au pus ipotecă sau poprire, sau ceva în genul ăsta. Am uitat amănuntele.
Se uită la mine cu expresia unui om pentru care detaliile nu contează nici cît negru sub unghie. M-am dat jos din Oldsmobile și m-am rezemat o clipă de portiera fierbinte, după care m-am îndepărtat puțin către un loc unde speram să fie mai mult aer.
― Care Bancă o fi aia?
― Dacă nu È™tii, înseamnă că nu de-acolo vii. Dacă nu vii de-acolo, înseamnă că n-ai nici o treabă pe-aici. Ia-È›i tălpășiÈ›a, scumpeteo. ÃŽntinde-o, dar cît mai repede.
― Trebuie să-l găsesc pe doctorul Verringer.
― InstituÈ›ia nu funcÈ›ionează, scumpule. AÈ™a cum zice È™i pe firma aia, intrarea e interzisă. Probabil că vreun găgăuță a uitat să încuie poarta.
― Și tu eÈ™ti îngrijitorul?
― Oarecum. Nu mai pune întrebări, drăguÈ›ule, că nervii mei nu rezistă prea mult.
― Și ce faci cînd turbezi ― dansezi tangouri cu nevasta popîndăului?
Se ridică brusc, cu o mișcare foarte grațioasă. Îmi zîmbi aproape un minut, dar era un zîmbet cam forțat:
― S-ar zice că o să trebuiască să te arunc la loc în vechea dumitale maÈ™inuță decapotabilă.
― Ceva mai tîrziu. Unde l-aÈ™ putea găsi acum pe doctorul Verringer?
Își băgă pila la ioc în cămașă și în locul ei, în mîna lui dreaptă se ivi altceva. O scurtă mișcare, și pumnul îi era apărat de un box de alamă strălucitoare. Pielea i se încordase pe pomeți și în ochii lui mari și fumurii, în străfundurile lor ardea o flacără.
A pornit alene spre mine. M-am dat ușor înapoi, ca să am mai mult spațiu. Nu s-a oprit din fluierat dar scotea niște sunete foarte ascuțite și stridente.
― Nu e nevoie neapărat să ne batem, i-am zis. Nu avem pentru ce să ne batem. Și pe urmă s-ar putea să-È›i plesnească pantalonii ăia superbi.
Se miÈ™că fulgerător. Se năpusti asupra mea dintr-un salt perfect È™i stînga lui țîșni înainte ca un cap de È™arpe. Mă aÈ™teptam la o directă aÈ™a că mi-am ferit destul de bine capul, dar ceea ce voia el de fapt era încheietura mîinii mele drepte, ceea ce a È™i izbutit să prindă. Și mi-a strîns-o foarte tare. M-a dezechilibrat È™i mîna cu pumnarul m-a înconjurat, răsucindu-se ca un lasso. O singură lovitură cu un asemenea instrument pe la ceafă È™i mă băga în spital. Dacă-l trăgeam, mă prindea lateral sau de braÈ›, puÈ›in mai jos de umăr. Ar fi însemnat paralizia braÈ›ului sau paralizia feÈ›ei ― care s-o nimeri. ÃŽntr-o asemenea situaÈ›ie nu-È›i rămîne decît un singur lucru de făcut.
M-am lăsat tras de el, fără să mă opun. În trecere, i-am blocat piciorul stîng pe la spate, l-am apucat de cămașă și am auzit-o rupîndu-se. M-a pocnit ceva în ceafă, dar nu era metal. M-am răsucit spre stînga, iar el s-a dat de-a berbeleacul într-o parte, însă a aterizat ca o pisică. S-a ridicat din nou în picioare, înainte ca eu să-mi fi recăpătat perfect echilibrul. Acum rînjea. Era încîntat de orice. Era îndrăgostit de munca lui. Cît ai zice pește, s-a repezit iar la mine.
De undeva se auzi urlînd o voce puternică de om voinic ca un taur.
― Earl! ÃŽncetează! Imediat, ai înÈ›eles?
Gaucho-ul se opri. Pe față îi strălucea un fel de rînjet maladiv. Cu un gest iute făcu să dispară pumnarul în brîul lat ce-i înconjura mijlocul.
Întorcîndu-mă, am dat cu ochii de un bărbat solid într-o cămașă havaiană, care se grăbea să străbată mai repede una din poteci ca să ajungă la noi, și între timp gesticula. Răsufla cam greu cînd s-a apropiat.
― Ai înnebunit, Earl?
― Să nu mai ziceÈ›i una ca asta, dom'le doctor, zise încetiÈ™or Earl.
Apoi zîmbi, se răsuci pe călcîie și se duse să se așeze pe treptele casei. Își scoase pălăria de cowboy, apoi un pieptene și începu să-și pieptene părul des și negru, cu o expresie absentă. După mai puțin de două secunde, începu să fluiere încetișor.
Tipul greoi cu cămașa în culori țipătoare stătea și se uita la mine. Adoptînd o poză similară, m-am uitat și eu la el.
― Ce se întîmplă aici? mîrîi el. Cine sînteÈ›i dumneavoastră?
― Mă numesc Marlowe. Am întrebat de domnul doctor Verringer. Și flăcăul ăsta pe care dumneavoastră îl numiÈ›i Earl a vrut să joace diverse jocuri. Probabil că se resimte de pe urma căldurii.
― Eu sînt doctorul Verringer, îmi zise cu multă demnitate. ÃŽntorcînd capul, se răsti: Earl, intră în casă!
Earl se ridică fără grabă. Se uită cercetător și gînditor la doctorul Verringer, cu ochii săi fumurii fără pic de expresie. Apoi urcă scările și dădu la o parte cortina de mărgele. Un stol de muște bîzîiră furioase și apoi se așezară la loc, imediat ce se închise ușa interioară.
― Marlowe? Doctorul Verringer își îndreptă din nou toată atenÈ›ia asupra mea. Și cu ce vă pot fi de folos, domnule Marlowe?
― Earl zice că aÈ›i cam încheiat afacerile pe-aici.
― Exact. Mai aÈ™tept doar anumite formalități juridice înainte de a mă muta. Am mai rămas doar Earl È™i cu mine pe aici.
― Sînt foarte dezamăgit, i-am zis, arătîndu-mă cît mai dezamăgit cu putință. Credeam că stă la dumneavoastră un domn numit Wade.
Înălță o pereche de sprîncene care ar fi putut interesa pe orice caricaturist.
― Wade? S-ar putea să cunosc pe cineva cu numele ăsta ― e un nume destul de banal ― dar cu ce ocazie ar putea să se afle aici?
― Pentru cură.
Se încruntă. Cînd cineva are sprîncene atît de mari, reușește într-adevăr să se încrunte strașnic.
― E drept că sînt medic, domnul meu, dar nu mai practic de la o vreme. La ce fel de cură vă referiÈ›i?
― Individul e alcoolic. Din cînd în cînd, o ia razna È™i dispare. Uneori vine acasă din proprie iniÈ›iativă, alteori e adus acasă de altcineva, iar alteori e nevoie de oarecari eforturi pentru a-l găsi.
Am scos o carte de vizită și i-am înmînat-o. A citit-o fără nici un semn de încîntare.
― Da' ce-i cu Earl ăsta? l-am întrebat. Se crede Rudolf Valentino?
Ridică iarăși din sprîncene. Mă fascinau pur și simplu. Unele părți din ele se răsuceau de la sine cam de vreo trei centimetri. Dădu din umerii lui mușchiuloși.
― Earl este absolut inofensiv, domnule Marlowe. E doar... uneori... e oarecum visător. TrăieÈ™te într-un fel de lume teatrală, dacă putem să ne exprimăm astfel.
― Dumneavoastră vă exprimaÈ›i astfel, domnule doctor. După părerea mea, face pe nebunul È™i încă într-un mod violent.
― TÈ›-tÈ›-tÈ›, domnule Marlowe. Vai, cu siguranță că exageraÈ›i. Lui Earl îi place să se îmbrace elegant. ÃŽn privinÈ›a asta e copilăros.
― VreÈ›i să spuneÈ›i că e È›icnit. Locul ăsta e un fel de sanatoriu, nu? Sau a fost, în orice caz?
― CîtuÈ™i de puÈ›in. Pe cînd funcÈ›iona încă, era colonie de artiÈ™ti. Ofeream casă, masă, posibilitatea de a face sport È™i de a te distra È™i, mai ales, izolare. Și la un tarif modest. După cum probabil È™tiÈ›i È™i dumneavoastră, artiÈ™tii nu prea sînt oameni bogaÈ›i. Acum, eu prin artiÈ™ti înÈ›eleg È™i scriitori, muzicieni È™i aÈ™a mai departe. Pentru mine a fost o ocupaÈ›ie foarte agreabilă ― atîta vreme cît a È›inut.
Și, zicînd acestea, se întristă. Sprâncenele se lăsară în jos de tot la colțuri, ca să semene cu gura care se arcuia și ea tragic. Dacă le mai lăsa să crească puțin, aveau să-i intre în gură.
― Știu toate astea, i-am zis. Sînt acolo în dosar. Și sinuciderea pe care aÈ›i avut-o aici acum cîtăva vreme. Era o chestie de droguri, nu?
Sprîncenele încetară să mai coboare și se zbîrliră:
― Care dosar? mă întrebă înÈ›epat.
― Avem un dosar, domnule doctor, cu ceea ce numim noi "Clinici cu gratii". Sanatorii din care nu poÈ›i să sari pe fereastră cînd te apucă bîzdîcul. NiÈ™te mici sanatorii particulare sau chestii dintr-astea, È™tiÈ›i dumneavoastră, care tratează pe alcoolici È™i drogaÈ›i, È™i chiar È™i cazuri mai uÈ™oare de alienaÈ›ie mintală.
― Bine, dar asemenea clinici trebuie să aibă È™i autorizaÈ›ie, replică aspru doctorul Verringer.
― Da. Cel puÈ›in în teorie. Uneori însă li se mai întîmplă să È™i uite chestiile astea.
Se îmbățoșă brusc. Individul avea ceva demnitate, asta trebuie să recunosc.
― Insinuarea mi se pare ofensatoare, domnule Marlowe. Nu am nici cea mai mică idee cum se face că numele meu figurează pe o listă ca cea de care vorbiÈ›i dumneavoastră. Mă văd silit să vă rog să plecaÈ›i.
― Să revenim atunci la Wade. Nu cumva s-ar putea ascunde aici sub un alt nume, eventual?
― Nu e nimeni pe-aici în afară de Earl È™i de mine. Sîntem absolut singuri. Acum, dacă aveÈ›i amabilitatea să mă scuzaÈ›i...
― AÈ™ dori să arunc È™i eu o privire prin jur.
Uneori se întîmplă să-i scoÈ›i din sărite într-o măsură suficientă ca să-i obligi să spună ceva ce n-ar trebui. Dar aÈ™a ceva nu se putea obÈ›ine de la un tip ca doctorul Verringer. Și-a păstrat întreaga demnitate. Iar sprâncenele îl susÈ›ineau din plin. Mi-am aruncat privirea către casă. Dinăuntru se auzea muzică ― muzică de dans. Și parcă prindeai È™i pocnetul ritmic al degetelor.
― Fac prinsoare că e acolo înăuntru È™i dansează, am zis. E un tango. AÈ™ putea să jur că dansează singur-singurel în casă. Grozav băiat.
― AveÈ›i de gînd să plecaÈ›i, domnule Marlowe? Sau voi fi cumva silit să-l rog pe Earl să mă ajute să vă scot de pe proprietatea mea?
― Bine, plec. N-are rost să ne supărăm unul pe altul, domnule doctor. Nu erau decît trei nume care începeau cu litera V È™i dumneavoastră păreaÈ›i să oferiÈ›i cele mai mari posibilități dintre toate trei. Era de fapt singurul indiciu real pe care-l aveam ― doctorul V. L-a scris pe o hîrtiuță înainte de a pleca. Doctor V.
― Bine, dar trebuie să fie zeci È™i zeci de nume care încep cu litera V, spuse pe un ton egal doctorul Verringer.
― FireÈ™te. Dar nu chiar atît de multe în dosarul nostru referitor la "Clinicile cu gratii". ÃŽn orice caz, vă mulÈ›umesc, domnule doctor pentru timpul preÈ›ios pe care mi l-aÈ›i acordat. Earl mă neliniÈ™teÈ™te niÈ›el.
M-am întors și m-am apropiat de automobil. M-am urcat la volan, dar pînă cînd să închid ușa, doctorul Verringer se afla deja în coasta mea. Și-a băgat capul înăuntru cu o expresie amabilă pe față.
― N-are rost să ne certăm, domnule Marlowe. ÃŽmi dau seama că în meseria dumneavoastră sînteÈ›i adeseori siliÈ›i să fiÈ›i cam băgăreÈ›i. Ce vă neliniÈ™teÈ™te în privinÈ›a lui Earl?
― Din capul locului este evident că toată problema e falsă. Cînd găseÈ™ti că un lucru e fals, e normal să te aÈ™tepÈ›i È™i la altele de acelaÈ™i fel. Individul e un maniac depresiv, nu? ÃŽn momentul de față are însă o criză de optimism agresiv.
Se uită lung la mine fără să scoată o vorbă. Avea un aer grav și politicos:
― La mine, domnule Marlowe, au stat mulÈ›i oameni interesanÈ›i È™i talentaÈ›i. Nu toÈ›i aveau mintea chiar atît de limpede È™i de bine organizată ca a dumneavoastră. Oamenii talentaÈ›i sînt adeseori bolnavi de nervi. Dar eu nu am posibilitatea de a-i trata pe alienaÈ›i sau alcoolici, chiar dacă m-ar ispiti cît de cît un asemenea gen de muncă. Nu am nici personal, cu excepÈ›ia lui Earl, È™i el nu prea e genul căruia să-i placă să se ocupe de bolnavi.
― Dar ce gen de om aÈ›i zice dumneavoastră că e, domnule doctor? Mai È™tie È™i altceva în afară de fantazare È™i exhibiÈ›ionism?
Se rezemă de portieră. Începu să vorbească în șoaptă, confidențial:
― PărinÈ›ii lui Earl erau prieteni cu mine, domnule Marlowe, È™i am È›inut foarte mult la ei. Ei nu se mai află printre noi È™i Earl are absolută nevoie să se ocupe cineva de el. Trebuie să ducă o viață liniÈ™tită, departe de zgomotul È™i ispitele oraÈ™ului. Are un psihic instabil, dar este fundamental inofensiv. După cum aÈ›i văzut, eu unul îl pot stăpîni cît se poate de uÈ™or.
― AveÈ›i foarte mult curaj, i-am zis.
Oftă. Sprîncenele îi fluturară ușurel, ca antenele unei insecte bănuitoare:
― A fost un sacrificiu. Și încă unul destul de mare. Credeam că Earl ar putea să mă ajute la treaba de pe aici. Joacă bine tenis, înoată frumos, e un adevărat campion la sărituri de la trambulină È™i e în stare să danseze pînă în zori. Mai întotdeauna e blîndeÈ›ea È™i amabilitatea personificată. Dar din cînd în cînd s-au mai ivit È™i... incidente. (Făcu un gest larg cu mîna de parcă ar fi împins departe de el niÈ™te amintiri dureroase.) Pînă la urmă aveam de ales între a renunÈ›a la Earl sau a renunÈ›a la această instituÈ›ie.
Ridică amîndouă mîinile, la mare distanță una de alta, apoi le întoarse și le dădu drumul să-i cadă moale pe lîngă corp. Ochii i se umeziră de lacrimi nevărsate:
― Am vîndut totul. Această vîlcea tihnită va deveni un mare È™antier de construcÈ›ii. O să fie trotuare È™i felinare, È™i copii cu trotinete È™i cu tranzistoare care or să urle. O să fie chiar È™i ― scoase un oftat deznădăjduit ― televiziune. Cuprinse totul într-un gest foarte larg. Sper ca ăștia să cruÈ›e măcar copacii, dar mă tem că n-au s-o facă. De-a lungul crestelor o să se înalÈ›e în schimb antene de televiziune. ÃŽnsă Earl È™i cu mine vom fi foarte departe de aici, nădăjduiesc.
― La revedere, domnule doctor. Mi se rupe inima pentru dumneavoastră.
Îmi întinse mîna. Era transpirată dar foarte fermă.
― Vă mulÈ›umesc foarte mult pentru înÈ›elegere È™i apreciere, domnule Marlowe. Și regret că nu vă pot ajuta în căutarea domnului Slade.
― Wade, i-am zis.
― Da, sigur, Wade. iertaÈ›i-mă. La revedere È™i numai bine, domnule.
Am pornit și m-am întors pe aleea cu pietriș exact pe unde venisem. Eram trist, dar nu chiar așa cum ar fi vrut să mă facă doctorul Verringer. Am ieșit pe poarta dublă și am trecut dincolo de curba șoselei ca să parchez într-un loc unde nu puteam fi văzut de la intrarea proprietății. M-am dat jos și am venit agale de-a lungul drumului pietruit pînă într-un punct de unde puteam vedea poarta dindărătul gardului despărțitor de sîrmă ghimpată. Am rămas acolo sub un eucalipt și am așteptat.
Au trecut vreo cinci minute. Apoi pe aleea aceea de pe proprietatea particulară a apărut un automobil scrîșnind pe pietriș. M-am ascuns cît mai bine. M-am băgat adînc în tufișuri. Am auzit un scîrțîit, apoi trosnetul unui zăvor și zornăitul unui lanț. Motorul s-a ambalat și automobilul s-a întors pe același drum. După ce nu l-am mai auzit, am revenit la mașina mea și am întors-o cu fața spre oraș. În timp ce treceam pe lîngă intrarea proprietății doctorului Verringer, am văzut că poarta e încuiată cu lanț și lacăt. Astăzi nu mai primim musafiri, mulțumesc.



CAPITOLUL 17

Am străbătut cei aproape patruzeci de kilometri pînă în oraș și am luat masa de prînz. În timp ce mîncam, mă simțeam din ce în ce mai deconcertat de toată povestea asta. În felul în care procedam eu era imposibil să descoperi pe cineva. Întîlnești personaje interesante ca Earl și doctorul Verringer, dar nu dai peste omul pe care-l cauți. Irosești benzină, cauciucuri, cuvinte și energie nervoasă într-un joc nerentabil și fără rezultat. Nici măcar nu poți să zici că joci la ruletă încăpățînîndu-te să alegi același număr. Cu trei nume începînd toate cu litera V aveam tot atît de puține șanse de a da de urma omului meu, ca și acelea de a-l bate la barbut pe un trișor vestit.
În orice caz, prima încercare dă totdeauna greș, se înfundă, un fir plin de făgăduințe care îți explodează fără zgomot în față. Dar în orice caz n-avea rost ca Verringer să fi spus Slade în loc de Wade. Doar era un om inteligent. Și pe urmă nici nu e posibil să fi uitat atît de ușor, iar dacă uita, atunci uita pur și simplu.
Se prea poate să fie așa, dar se prea poate să nu fie. Oricum, nu era vorba de un prieten sau de o veche cunoștință. Cît mi-am băut cafeaua, m-am gîndit la doctorii Vukanich și Varley. Să mă duc sau să nu mă duc? Aveau să-mi umple toată după-amiaza. Și la sfîrșitul ei puteam să dau telefon la castelul familiei Wade din Idle Valley iar șeful personalului putea eventual să-mi spună că domnul Wade a revenit la reședința sa și că deocamdată strălucește de curățenie și sănătate.
La doctorul Vukanich nu era greu de ajuns. Ședea doar cu vreo cîteva străzi mai departe de biroul meu. În schimb, doctorul Varley era instalat la dracu-n praznic, tocmai în mijlocul colinelor de la Altadena și pînă acolo te plictiseai la volan, dacă nu cumva mureai de căldură între timp. Să mă duc sau să nu mă duc?
În cele din urmă, răspunsul a fost da. Din trei motive foarte serioase. Primul: niciodată nu ajungi să știi prea multe despre linia de demarcație și despre oamenii care merg pe ea. Al doilea: tot ce puteam să adaug la dosarul ce mi-i pusese la dispoziție Peters, erau doar mulțumiri și bunăvoință. Al treilea motiv era că tot n-aveam nimic de făcut.
Am achitat nota de plată, mi-am lăsat mașina unde era și am pornit pe jos către blocul Stockwell. Clădirea era o construcție străveche, cu un stand de țigări la intrare, și un lift care se clătina și făcea mofturi pînă să se oprească bine în dreptul unui etaj. Coridorul de la etajul șase era îngust, iar ușile erau din sticlă jivrată. Era mult mai veche și mult mai murdară decît clădirea în care aveam eu biroul. Era plină de doctori, dentiști, vraci ineficaci care practicau "știința creștină", genul de avocați pe care speri să-i vezi apărînd interesele adversarului, genul de doctori și de dentiști care o duc de azi pe mîine. Nu prea abili, nu prea curați, nu prea solicitați, trei dolari onorariul și ..."vă rog să plătiți infirmiera" ; oameni obosiți și descurajați care-și cunosc exact poziția în viață, genul de pacienți, pe care ajung să-i aibă și sumele pe care le pot stoarce de la aceștia. "Vă rugăm, nu solicitați credit", "Doctorul e plecat", "Domnul doctor primește pentru consultații". "Văd că molarul acesta al dumneavoastră, doamnă Kazinski, se cam clatină. Dacă doriți, coroanele acestea noi de acrii, la fel ca și alea de aur, vi le pot face la prețul de paisprezece dolari. Novocaina o să mai coste încă doi dolari, dacă doriți anestezie". "Domnul doctor primește pentru consultație", "Doctorul e plecat. O să vă coste trei dolari. Vă rog să plătiți infirmiera''.
Într-o clădire ca asta nu se poate să nu existe și cîțiva băieți care scot bani, nu glumă, dar fără să-ți dea această impresie. Ei se încadrează perfect în acest tablou general ponosit și sordid, care pentru ei reprezintă un fel de înveliș protector. Avocații venali care își iau cota lor, în mod neoficial, de la eliberările pe cauțiune (de fapt autoritățile nu izbutesc niciodată să încaseze mai mult de doi la sută din totalul cauțiunilor neplătite.) Mamoși care fac avorturi și pozează drept orice vrei și ce nu vrei pentru a-și explica proveniența echipamentului medical. Traficanți de droguri care pozează drept urologi, dermatologi sau specialiști în orice ramură a medicinii în care tratamentul trebuie să fie continuu, iar folosirea regulată a anestezicelor locale este normală.
Doctorul Lester Vukanich avea o sală de așteptare micuță și prost mobilată în care se aflau vreo zece, douăsprezece oameni și toți păreau stînjeniți și chinuiți. Aveau o înfățișare absolut banală. Nu erau marcați de nici un fel de semn. Dar, mă rog, oricum, e foarte greu să deosebești un toxicoman bine tratat de un contabil vegetarian. A trebuit să aștept trei sferturi de oră. Pacienții intrau prin două uși. Un O.R.L.-ist foarte priceput se poate ocupa de patru pacienți deodată, dacă are suficient spațiu.
În cele din urmă, am intrat. A trebuit să mă așez pe un scaun de piele maro aflat lîngă o masă acoperită cu un prosop alb, pe care era instrumentarul. La perete se auzea bolborosind o mică etuvă de sterilizare. Doctorul Vukanich intră cu pași ageri, cu halatul alb și oglinda de oto-rino-laringolog prinsă pe frunte. Se așeză pe un scăunel in fața mea.
― Dureri de cap de la sinuzită, da? Foarte acute, da?
Citea o fișă pe care i-o dăduse infirmiera.
I-am spus că am niște dureri îngrozitoare. Că uneori nici nu mai văd, că mi-e teamă să nu orbesc. Că am durerile în special dis-de-dimineață cînd dau să mă scol din pat. Tot timpul a încuviințat foarte înțelept din cap.
― Simptome caracteristice, îmi zise el È™i puse o capsulă de sticlă peste o chestie care semăna cu un stilou.
Mi-o împinse în fundul gurii:
― StrîngeÈ›i buzele dar nu È™i dinÈ›ii, vă rog.
În timp ce spunea aceste vorbe, întinse mîna și stinse lumina. Încăperea n-avea nici o fereastră. Undeva se auzea fîsîind încetișor un ventilator.
Doctorul Vukanich își retrase tubul de sticlă și reaprinse luminile. Se uită cu multă atenție la mine.
― N-aveÈ›i nici un fel de congestie, domnule Marlowe. Dacă aveÈ›i dureri de cap, să È™tiÈ›i că nu sinuzita e de vină. De fapt, aÈ™ merge pînă acolo încît aÈ™ spune că n-aÈ›i avut niciodată în viață necazuri dintr-o asemenea pricină. După cîte văd, v-aÈ›i operat cîndva de sept, mai demult.
― Da, domnule doctor. Am fost lovit într-un meci de rugbi.
Încuviință din cap:
― Există o mică lamă osoasă care ar fi trebuit să fie retezată. Pe de altă parte însă, nu mi se pare că e de natură de a vă crea dificultăți respiratorii.
Se lăsă pe spate, așa cum era așezat, și-și puse mîinile pe genunchi.
― De fapt, cam ce doreaÈ›i de la mine? mă întrebă.
Era tare tras la față și avea o paloare neinteresantă. Aducea a șobolan alb tuberculos.
― Voiam să vă vorbesc despre un prieten de-al meu. E cam suferind. De meserie, scriitor. Are bani cu ghiotura dar stă prost cu nervii. Are nevoie de ajutor. Zile întregi nu se È›ine decît cu alcool. Ar mai avea nevoie de acel mic amănunt suplimentar. Medicul lui curant nu mai vrea să-l ajute.
― Dar, explicaÈ›i-mi mai precis, ce înÈ›elegeÈ›i dumneavoastră prin ajutor? întrebă doctorul Vukanich.
― Băiatul n-are nevoie de altceva decît de o înÈ›epătură din cînd în cînd, ca să se liniÈ™tească. Credeam că am putea, eventual, să cădem la o înÈ›elegere. Ar fi vorba de bani serioÈ™i.
― IertaÈ›i-mă, domnule Marlowe, dar nu mă ocup de probleme de genul ăsta. Se ridică. Iar modul de abordare mi se pare niÈ›el cam grosolan, dacă-mi permiteÈ›i să v-o spun. Prietenul dumneavoastră poate să mă consulte, dacă are chef. Dar cel mai bine ar fi să sufere de ceva care să necesite un tratament. Onorariul meu este de zece dolari, domnule Marlowe.
― LăsaÈ›i-vă de bancuri, domnule doctor. SînteÈ›i pe listă.
Doctorul Vukanich se rezemă de perete și-și aprinse o țigară. Încerca să-mi lase un răgaz. Scoase un rotocol de fum și-l privi. I-am dat cartea mea de vizită ca să aibă altceva de privit. S-a uitat la ea.
― Despre ce fel de listă e vorba? mă întrebă.
― A clinicilor cu gratii la ferestre. Mă gîndeam că poate îl cunoaÈ™teÈ›i deja pe prietenul meu. Se numeÈ™te Wade. ÃŽmi închipuiam că poate l-aÈ›i adăpostit pe-aici pe undeva. ÃŽntr-o cămăruță albă. LipseÈ™te de-acasă de cîtăva vreme.
― N-ai minte în cap nici cît o păsărică, îmi zise doctorul Vukanich. Nu e genul meu să mă ocup de treburi dintr-astea ieftine cum ar fi cura antialcoolică de patru zile. De fapt nici nu se vindecă nimeni în felul ăsta. N-am nici un fel de cămăruÈ›e albe È™i nici nu-l cunosc pe prietenul de care ai pomenit ― dacă o fi existînd cu adevărat. ÃŽmi datorezi zece dolari ― în numerar ― pe moment. Sau preferi să chem poliÈ›ia È™i să te reclam că mi-ai cerut droguri?
― Asta ar fi straÈ™nic, i-am răspuns. Hai s-o facem È™i pe-asta.
― IeÈ™i afară de-aici, È™mecheraÈ™ împuÈ›it!
M-am ridicat de pe scaun:
― Mă tem c-am făcut o greÈ™eală, domnule doctor. Ultima oară cînd prietenul meu a dispărut de-acasă a stat ascuns la un doctor al cărui nume începea cu litera V. Era un procedeu foarte discret. L-au luat de-acasă în toiul nopÈ›ii È™i l-au adus înapoi în acelaÈ™i fel, după ce i-a trecut bîțul. Nici măcar n-au aÈ™teptat să vadă că a ajuns cu bine în casă. AÈ™a că e normal ca atunci cînd își ia din nou tălpășiÈ›a È™i nu se întoarce o bună bucată de vreme să ne mai verificăm È™i noi dosarele ca să dăm de firul afacerii. Și ne-am izbit de trei nume de doctori care încep cu litera V.
― Interesant, mi-a răspuns cu un zîmbet pierit. Tot mă mai lăsa să fierb în zeama mea. Și pe ce bază v-aÈ›i făcut selecÈ›ia?
M-am uitat lung la el. Mîna dreaptă i se plimba încetișor în sus și-n jos pe partea dinăuntru a brațului stîng. Fața începuse să i se brobonească de sudoare.
― ÃŽmi pare rău, domnule doctor, dar toate lucrările noastre sînt foarte confidenÈ›iale.
― Scuză-mă o clipă, am un alt pacient care...
Lăsă fraza în suspensie și ieși. După plecarea lui, o infirmieră își băgă capul pe ușă, se uită repede la mine și se retrase.
Apoi doctorul Vukanich se întoarse cu pas degajat și cu un aer fericit. Zîmbea și era relaxat. Ochii îi străluceau.
― Cum? Tot aici eÈ™ti? Părea foarte surprins, sau doar se prefăcea. Credeam că mica noastră vizită s-a încheiat.
― Plec acum. Credeam că aÈ›i dorit să mai aÈ™tept.
Chicoti înfundat:
― Știi una, domnule Marlowe? Trăim într-o epocă extraordinară. ÃŽn schimbul unei mici sume de cinci sute de dolari aÈ™ putea să te bag în spital cu cîteva oase rupte. E comic, nu?
― De milioane. V-aÈ›i înÈ›epat puÈ›in în venă, domnule doctor? Phii, ce minunat efect a avut!
Am dat să ies.
― Hasta luego, amigo, a început el să ciripească. Și nu uita de ăia zece dolari ai mei. PlăteÈ™te-i surorii.
Se deplasă către un dictafon pentru convorbiri interioare și cînd ieșeam eu, tocmai vorbea în microfon. În sala de așteptare ședeau destul de stînjeniți aceiași doisprezece oameni, sau poate alții dar exact ca cei dintîi. Sora era pe fază:
― Vă costă zece dolari, vă rog, domnule Marlowe. La cabinetul nostru plata se face pe loc, în numerar.
M-am strecurat spre ușă prin mulțimea aceea de picioare. A sărit de pe scaun și a înconjurat biroul. Am pus mîna pe clanță și am deschis-o.
― Și ce se întâmplă cînd nu-i obÈ›ineÈ›i? am întrebat-o.
― O să constataÈ›i dumneavoastră ce se întîmplă, mi-a răspuns țîfnoasă.
― FireÈ™te. Dumneavoastră vă faceÈ›i doar meseria. Și eu la fel. AruncaÈ›i un ochi pe cartea de vizită pe care i-am lăsat-o doctorului È™i o să vedeÈ›i ce meserie am.
Am ieșit. Pacienții din sala de așteptare m-au privit dezaprobator. Nu așa se tratează un doctor.



CAPITOLUL 18

Doctorul Amos Varley era cu totul altfel. Avea o casă mare și veche într-o grădină mare și veche umbrită de stejari înalți și bătrîni. Era o construcție masivă, cu tot felul de dichisuri deasupra marchizelor de la porticuri și cu grilaje albe la intrare, ce se întorceau și se canelau, ca picioarele unui pian de concert de modă veche. Cîțiva bătrîni șubrezi și firavi ședeau în șezlonguri pe verandă, înfășurați bine în pături.
Erau uși duble la intrare și vitralii la ferestre. Holul era mare și răcoros, parchetul bine lustruit și fără nici un covoraș. La Altadena vara e foarte cald. Localitatea este împinsă înspre coline și briza mării trece peste ea fără s-o răcorească. Cu opt ani în urmă, oamenii mai cunoșteau arta de a construi case pentru asemenea climă.
O infirmieră într-un halat alb scrobit îmi luă cartea de vizită și după un răstimp de așteptare, doctorul Amos Varley catadicsi să mă primească. Era un tip voinic, chel și zîmbăreț. Halatul lung era imaculat. Mergea fără zgomot pe pantofii lui cu talpă de crep.
― Cu ce vă pot fi de folos, domnule Marlowe?
Avea o voce amplă și moale menită parcă să aline durerea și să consoleze inimile chinuite: "Aici e nenea doctoru', n-ai de ce să-ți fie frică, totul o să iasă bine". Avea acea manieră blîndă, unsuroasă și încărcată de straturi groase de miere, bună pentru liniștit bolnavii.
Era minunat ― È™i solid de parcă ar fi fost blindat.
― Domnule doctor, caut un individ numit Wade, un alcoolic înstărit care a dispărut de-acasă. Din antecedentele lui ar reieÈ™i că trebuie să fie ascuns pe undeva printr-o clinică discretă care-l poate trata cu multă abilitate. Singurul fir pe care-l am este o referire la un doctor V. Dumneavoastră sînteÈ›i cel de-al treilea doctor V pe care-l întreb È™i am început să-mi cam pierd speranÈ›ele.
Mi-a adresat un zîmbet benign:
― Doar al treilea, domnule Marlowe? Dar cu siguranță că trebuie să fie sute de doctori în Los Angeles È™i prin împrejurimi ale căror nume încep cu litera V.
― FireÈ™te, dar nu sînt chiar aÈ™a de mulÈ›i care să aibă È™i gratii la rezerve. Am observat cîteva aici, în partea stîngă a clădirii, la etaj.
― Bătrîni, îmi zise doctorul Varley cu tristeÈ›e, dar era o tristeÈ›e copioasă, înstărită. Bătrînei singuratici, deprimaÈ›i È™i nefericiÈ›i, domnule Marlowe. Uneori... (făcu un gest expresiv cu mîna, un fel de arcuire către exterior, o pauză È™i apoi o cădere uÈ™oară ca o frunză moartă care fîlfîie înainte de a se aÈ™eza pe pămînt.) Aici nu tratez alcoolici, adăugă el pe un ton foarte scrupulos. AÈ™a că v-aÈ™ ruga să mă iertaÈ›i, dar...
― Nu-i nici o supărare, domnule doctor, dar întîmplător figuraÈ›i pe lista noastră. Se prea poate să fi fost vreo greÈ™eală la mijloc. Cine È™tie ce ciocnire întîmplătoare cu poliÈ›ia drogurilor acum cîțiva ani.
― Serios? Păru nedumerit, apoi lumina țîșni. A, da, un asistent de-al meu pe care am făcut greÈ™eala să-l È›in în serviciu. Dar foarte scurt timp. A abuzat foarte tare de încrederea pe care i-am acordat-o. Da, da, adevărat.
― Mă rog, eu am auzit o versiune puÈ›in diferită, dar poate că era greÈ™ită.
― Și ce anume aÈ›i auzit, domnule Marlowe?
Între timp, continua să-mi aplice din plin tratamentul său complet de zîmbete și tonuri mieroase.
― Că a trebuit să renunÈ›aÈ›i la carnetul de reÈ›ete pentru stupefiante.
Asta l-a atins nițel. N-aș putea zice că s-a încruntat de-a binelea, dar, oricum, și-a mai dat jos cîteva straturi de miere. Ochii lui albaștri au căpătat o licărire de oțel rece.
― Și care este sursa acestei informaÈ›ii fantastice?
― O mare agenÈ›ie de investigaÈ›ii care a avut mijloacele si posibilitățile de a alcătui dosare pentru lucruri de genul ăsta.
― Fără îndoială că trebuie să fie vorba de o adunătură de È™antagiÈ™ti mărunÈ›i.
― Nu chiar, domnule doctor. Tariful lor de bază e o sută de dolari pe zi. AgenÈ›ia e condusă de un fost colonel din poliÈ›ia militară. Nu se aruncă el la gologani mărunÈ›i, domnule doctor. Ocupă o poziÈ›ie foarte înaltă È™i vrea să fie plătit pentru ea.
― Am să-i spun eu vreo cîteva vorbe bine simÈ›ite, zise doctorul Varley cu un dezgust glacial. Cum îl cheamă?
În comportarea doctorului Varley soarele apusese. Avea să fie o seară tare răcoroasă.
― Asta e o chestie confidenÈ›ială, domnule doctor. Dar nu e cazul să vă mai gîndiÈ›i la ea. E în firea lucrurilor. Numele Wade nu vă spune nimic, nu?
― Sper că È™tiÈ›i pe unde să ieÈ™iÈ›i, domnule Marlowe.
În spatele lui se deschise ușa unui mic lift. O infirmieră împinse afară un scaun cu rotile. Scaunul conținea ruinele unui bătrînel dărîmat. Þinea ochii închiși și pielea aproape că i se învinețise. Era bine înfofolit. Infirmiera îl împinse fără zgomot pe parchetul lustruit și-l scoase afară pe o ușă laterală.
Doctorul Varley vorbi cu blîndețe:
― Bătrîni. Bătrînei bolnavi. Bătrînei însinguraÈ›i. Vă rog să nu mai veniÈ›i pe-aici, domnule Marlowe. S-ar putea să mă iritaÈ›i. Și cînd sînt iritat, mi se întîmplă să devin destul de antipatic. AÈ™ putea zice chiar foarte antipatic.
― N-am nimic împotrivă, domnule doctor. Și vă mulÈ›umesc pentru timpul acordat. E foarte drăguÈ› azilul ăsta de muribunzi al dumneavoastră.
― Ce mai e È™i asta?
Făcu un pas către mine și lepădă și ultimele straturi de miere ce-i mai rămăseseră. Trăsăturile blînde ale feței se prefăcură în niște cute aspre.
― Ce s-a întîmplat? l-am întrebat. ÃŽmi dau seama că omul meu nu poate să se afle aici. Nici n-ar avea rost să caut aici pe cineva care nu e destul de firav ca să nu reacÈ›ioneze. Bătrînei bolnăviori. Bătrînei tare singuratici. Chiar dumneavoastră aÈ›i spus-o, domnule doctor. Bătrînei nedoriÈ›i dar cu bani È™i cu moÈ™tenitori lacomi. Probabil că cei mai mulÈ›i dintre ei au fost declaraÈ›i debili mintali de vreun tribunal.
― ÃŽncep să-mi cam pierd răbdarea, zise doctorul Varley.
― AlimentaÈ›ie uÈ™oară, sedative uÈ™oare, tratament ferm. Du-i la soare, du-i înapoi în pat. Pune gratii la ferestre, în cazul că mai opun niÈ›ică rezistență. Sînt îndrăgostiÈ›i de dumneavoastră, domnule doctor, toÈ›i sînt morÈ›i după dumneavoastră. Și mor È›inîndu-vă de mînă È™i privind tristeÈ›ea din ochii dumneavoastră. Și e o tristeÈ›e sinceră, zău aÈ™a.
― Fără doar È™i poate, îmi zise cu un mîrîit înfundat din gît. ÃŽncepuse să-È™i strîngă pumnii. Ar cam fi fost cazul s-o iau din loc. Dar începuse să mă îngreÈ›oÈ™eze.
― FireÈ™te, i-am zis. Nimănui nu-i place să piardă un client bun platnic. ÃŽn special dintre aceia cărora nu trebuie nici măcar să le cauÈ›i în coarne.
― Cineva tot trebuie s-o facă, mi-a răspuns. Cineva trebuie să-i îngrijească È™i pe bătrîneii ăștia triÈ™ti, domnule Marlowe.
― Cineva trebuie să cureÈ›e È™i haznalele. Dacă stai să te gîndeÈ™ti, e o meserie cinstită È™i foarte curată. La revedere, domnule doctor. Cînd meseria mea m-o face să mă simt murdar, am să mă gîndesc la dumneavoastră, È™i asta o să-mi reînvie într-o clipă optimismul.
― Scîrbă murdară ce eÈ™ti! îmi È™uieră doctorul Varley printre dinÈ›ii mari È™i albi. Ai merita să-È›i frîng spinarea. Meseria mea reprezintă o variantă onorabilă a unei profesii onorabile.
― Daa! L-am privit cu ochi osteniÈ›i. Știu perfect că e aÈ™a. Numai că, din nefericire, pute a mort.
Nu mi-a rupt oasele, așa că am putut să mă îndepărtez de el și să ies. Din ușa dublă m-am uitat înapoi. Nu se clintise din loc. Era foarte ocupat, căci trebuia să-și reașeze straturile de miere cum fuseseră mai înainte.



CAPITOLUL 19

În drum spre Hollywood, mă simțeam ca o sfoară mozolită în gură de cineva. Era prea devreme ca să mănînc si mult prea cald. Intrînd în birou am dat drumul la ventilator. Nu reușea să răcorească aerul, dar cel puțin îl făcea mai respirabil. Afară pe bulevard circulația susura la nesfîrșit. În capul meu gîndurile se lipeau ca muștele pe hîrtia-capcană.
Trei gloanțe trase, și toate în vînt. Nu făcusem altceva decît să cunosc prea mulți doctori.
Am telefonat la familia Wade. Mi-a răspuns un accent mexican care mi-a spus că doamna Wade nu e acasă. Am întrebat de domnul Wade. Glasul mi-a răspuns că nici domnul Wade nu e acasă. Mi-am lăsat numele. Părea să-l prindă fără efort. Mi-a zis că e valetul.
I-am telefonat lui George Peters la Instituția Carne, ca să-l întreb dacă nu cumva mai cunoaște niște doctori. Nu era la birou. I-am lăsat un nume fals și un număr de telefon bun. Timpul se tîra încet, ca un gîndac bolnav. Eram un firicel de nisip în deșertul uitării. Sau un cowboy cu două pistoale dar rămas fără gloanțe. Trei împușcături și toate în vînt. Nu pot să sufăr cînd văd că lucrurile intră în serii de trei. Te duci la domnul A. Nimic. Te duci la domnul B. Nimic. Te duci la domnul C. Același rezultat. O săptămînă mai tîrziu, descoperi că trebuia de fapt să te duci la domnul D, numai că habar n-aveai de existența lui și pînă cînd îl descoperi, clientul s-a răzgîndit și între timp a renunțat la cercetări.
Pe doctorii Vukanich È™i Varley i-am tăiat de pe listă. Varley avea prea mulÈ›i gologani ca să se mai încurce cu beÈ›ivani înrăiÈ›i. Vukanich era un prăpădit, un saltimbanc care merge pe sîrmă È™i se droghează în propriul lui cabinet. Probabil că asistentele lui erau la curent. Cel puÈ›in unii dintre pacienÈ›i trebuie să fi È™tiut. Ca să-l dai gata n-aveai nevoie decît de o durere de cap È™i de un telefon. Wade nu s-ar fi apropiat de el, nici beat nici treaz. Se prea poate să nu fie el marele geniu al omenirii ― mulÈ›i dintre oamenii de succes sînt departe de a fi niÈ™te coloÈ™i ai intelectului ― dar nici atît de tîmpit nu era încît să aibă de-a face cu Vukanich.
Singura posibilitate care mai rămînea era doctorul Verringer. El beneficia de spațiu și de izolare. Probabil că avea și destulă răbdare. Dar canyonul Sepulveda era destul de departe de cartierul Idle Valey. Unde era veriga de legătură? Cum de ajunseseră să se cunoască? Iar dacă Verringer era proprietarul terenului și al casei și găsise un cumpărător, înseamnă că era pe punctul de a se îmbogăți. Asta mi-a dat o idee. Am telefonat unui funcționar de care știam că lucrează la o societate imobiliară ca să aflu situația exactă a proprietății. Nici un răspuns. Își încheiaseră programul pe ziua respectivă. Drept care mi-am încheiat și eu programul pe ziua respectivă și m-am îndreptat spre La Cienaga, la localul Bar-B-Q al lui Rudy, i-am spus șefului de sală numele și, așezat pe un scaun înalt de la bar, cu un whisky în față și cu valsurile lui Marek Weber în ureche, am așteptat momentul cel mare. După o vreme, am fost poftit dincolo de cordonul de catifea și am mîncat o friptură â la Rudy, "de celebritate mondială". De fapt era o fleică pusă pe un fund de lemn ars, înconjurată de pire de cartofi rumenit la cuptor, de cîteva inelușe de ceapă prăjită și avînd alături una din salatele acelea asortate pe care bărbații le mănîncă foarte docili pe la restaurante, deși probabil că acasă ar începe să urle dacă nevestele le-ar da așa ceva.
După aceea m-am dus acasă. Nici n-apucasem bine să deschid ușa că a și sunat telefonul.
― La telefon e Eileen Wade, domnule Marlowe. M-ai rugat să te sun.
― Doar ca să aflu dacă la dumneavoastră e ceva nou. Toată ziua am făcut vizite pe la doctori dar nu mi-am făcut nici un prieten.
― ÃŽmi pare rău, dar nu e nimic nou. Tot nu È™i-a făcut apariÈ›ia. Nu pot să nu mă îngrijorez. Bănuiesc, deci, că n-aveÈ›i nimic să-mi spuneÈ›i.
Avea glasul scăzut și deprimat.
― Þinutul nostru e mare È™i foarte populat, doamnă Wade.
― Astă-seară se împlinesc patru zile de cînd lipseÈ™te.
― Știu, dar asta nu înseamnă chiar atît de mult.
― Pentru mine, da. Tăcu o vreme, apoi reluă: M-am tot gîndit È™i m-am răzgîndit, străduindu-mă să-mi amintesc cîte ceva. Trebuie să existe vreun lucru, vreo aluzie sau o amintire oarecare. Roger vorbeÈ™te despre tot soiul de lucruri.
― SpuneÈ›i-mi, doamnă Wade, numele de Verringer vă spune ceva?
― Nu, mă tem că nu. Ar fi cazul să-mi spună?
― Mi-aÈ›i pomenit de faptul că odată domnul Wade a fost adus acasă de un bărbat înalt în costum de cowboy. Dacă l-aÈ›i revedea, doamnă Wade, l-aÈ›i putea recunoaÈ™te pe acest bărbat înalt?
― Presupun că da, răspunse ea È™ovăielnic, dacă È™i condiÈ›iile ar fi identice. Dar l-am zărit numai o clipă. Se numea Verringer?
― Nu, doamnă Wade. Verringer e un bărbat bine legat, între două vîrste, care conduce ― sau mai bine zis a condus ― un fel de colonie de vacanță în canyon-ul Sepulveda. Dar e ajutat în muncă de un papiÈ›oi spilcuit numit Earl. Iar Verringer își zice doctor.
― Asta e straÈ™nic, zise ea cu aprindere. Nu vi se pare că vă aflaÈ›i pe o pistă bună?
― S-ar putea să mă înÈ™el total. Am să vă dau telefon cînd o să mai aflu cîte ceva. Voiam doar să mă asigur că Roger nu s-a întors acasă È™i că dumneavoastră nu v-aÈ›i amintit nimic precis.
― Mă tem că nu È›i-am fost de prea mare ajutor, îmi zise ea cu tristeÈ›e. Te rog să mă suni la orice oră, indiferent cît de tîrziu.
I-am spus că așa am să fac și ne-am luat rămas bun.
De data asta, la plecare am luat cu mine un pistol și o lanternă puternică. Pistolul era dintre acelea mici și îndesate, cu țeava scurtă și cu gloanțe cu vîrful plat. Nu era exclus ca băiețelul acela, Earl, să aibă și alte jucării în afară de pumnar. Dacă le avea, era destul de nătîng ca să se și joace cu ele.
Am intrat pe șosea și m-am așternut la drum cu viteza maximă cu care îndrăzneam să merg. Era o seară fără lună și avea să se întunece pînă cînd ajungeam eu la intrarea proprietății doctorului Verringer. Și tocmai de beznă aveam eu nevoie. Porțile erau tot închise, prinse cu lanț și cu lacăt. Am trecut de ele și am parcat departe de șosea. Mai era puțină lumină pe sub pomi dar n-avea să mai dureze mult. M-am cățărat peste poartă și m-am îndreptat spre coasta dealului căutînd o potecă. Departe în vale mi s-a părut că aud un pitpalac. O turturică tristă își exprima mîhnirea față de mizeriile vieții. Nu era nici o potecă, sau cel puțin n-am putut eu s-o găsesc, așa că am revenit la drum și am mers pe marginea aleii. Curînd stejarii luară locul eucalipților. După ce am trecut creasta dealului, am văzut cîteva lumini în depărtare. Mi-au trebuit trei sferturi de oră pînă să ajung în spatele piscinei și al terenurilor de tenis, într-un loc de unde puteam vedea clădirea principală din capul aleii. Era luminată și dinăuntru se auzea muzică. Mai departe printre copaci se vedea lumină și în una dintre căsuțe. Peste tot printre copaci erau căsuțe dintr-astea dar nu erau luminate. De data asta am găsit o potecă, am urmat-o și deodată în spatele căsuței cu pricina s-a aprins o lumină puternică. Am înțepenit. Era un reflector, însă nu căuta nimic. Era îndreptat direct în jos și scălda într-o lumină orbitoare pridvorul din spate și terenul înconjurător. Apoi s-a deschis cu zgomot o ușă și a ieșit Earl. Atunci mi-am dat seama că am nimerit exact unde trebuia.
ÃŽn seara aceea, Earl era îmbrăcat în cowboy È™i tocmai un cowboy îl adusese acasă pe Roger Wade data trecută. Earl învîrtea în mînă un lasso. Purta o cămașă neagră cu tighel alb È™i o eÈ™arfă cu buline legată lejer la gît. Avea o curea lată de piele cu multe È›inte argintii È™i două tocuri de pistol, din piele gofrată. ÃŽn ele, două pistoale cu mînere de fildeÈ™. Purta pantaloni eleganÈ›i de călărie băgaÈ›i în cizme de călărie noi-nouÈ›e È™i cu cusăturile albe vizibile. Pe ceafă îi atîrna un sombrero larg a cărui panglică ― pare-se din fir de argint împletit ― era lăsată în jos pe cămașă, capetele nefiind înnodate.
Stătea acolo singur în lumina reflectorului, și învîrtea prin aer lassoul, sărind în inelul lui, apoi afară, un actor fără public, un fante certăreț înalt, subțirel și bine făcut care dădea un spectacol de unul singur și-l savura din plin, clipă cu clipă. Earl Două-Pistoale, teroarea țării lui Cremene. Făcea parte din peisajul acelor ferme de vacanță care sînt atît de pătrunse de spiritul crescătoriilor de cai încît pînă și telefonista e încălțată cu cizme de călărie.
Deodată a auzit un sunet, sau cel puțin s-a prefăcut că aude. Lassoul a căzut la pămînt, mîinile s-au îndreptat cu iuțeala fulgerului către tocurile pistoalelor și în momentul cînd le-a adus în față era deja cu degetele pe cocoș. Străpunse bezna cu privirile. Nu îndrăzneam să fac nici o mișcare. Naiba știe dacă nu cumva porcăriile alea nu erau încărcate. Dar reflectorul îl orbea, așa că nu era în stare să vadă nimic. Băgă pistoalele la loc în tocuri, ridică lassoul și îl strînse, după care intră în casă. Lumina se stinse. Pentru mine, ăsta era semnalul de pornire.
M-am strecurat printre pomi și m-am apropiat de căsuța luminată de pe pantă. Dinăuntru nu se auzea nici un sunet. Am ajuns la o fereastră cu plasă de sîrmă și am privit înăuntru. Lumina provenea de la o veioză de pe noptiera de lîngă pat. În pat era culcat un bărbat în pijama, cu trupul destins, cu brațele așezate peste așternut. Avea ochii larg deschiși și privea drept în tavan. Părea să fie destul de voinic. Fața îi era umbrită în parte, și totuși mi-am dat seama că e palid și nebărbierit, și asta cam de multe zile. Degetele răsfirate zăceau imobile deasupra așternutului. Avea aerul că nu s-a mișcat de ceasuri întregi.
Am auzit pași apropiindu-se pe potecă, în partea cealaltă a căsuței. A scîrțîit o ușă cu plasă de sîrmă și în prag s-a ivit trupul masiv al lui Verringer. Þinea în mînă ceva ce părea a fi un pahar mare cu suc de roșii. A aprins o lampă cu picior. Cămașa lui havaiană strălucea gălbuie. Bărbatul din pat nici nu s-a uitat la el.
Verringer lăsă paharul pe noptieră, își trase un scaun și se așeză lîngă pat. Luă una din mîinile bolnavului și-i pipăi pulsul.
― Cum te mai simÈ›i, domnule Wade?
Glasul era blînd și plin de solicitudine.
Bolnavul nu-i răspunse și nici măcar nu se uită la el. Continuă să privească în tavan.
― Haide, haide, domnule Wade. Să lăsăm la o parte mofturile. Pulsul dumitale e doar puÈ›in mai iute decît e normal. EÈ™ti slăbit, dar altfel...
― Jenny, zise brusc bărbatul culcat, spune-i individului că dacă È™tie cum mă simt, să termine dracului È™i să nu-mi mai bată capul cu întrebări.
Glasul era clar și plăcut, dar tonul era aspru și dușmănos.
― Cine e Jenny? întrebă cu multă răbdare Verringer.
― Purtătoarea mea de cuvînt. E acolo sus, în colÈ›.
Verringer ridică ochii:
― Văd un mic păianjen, zise el. ÃŽncetează prefăcătoria asta, domnule Wade. Cu mine e inutilă.
― E o păienjeniță banală dintr-alea săritoare, Tegenaria domestica. Mie îmi plac păianjenii. Nu poartă mai niciodată cămăși havaiene.
Verringer își trecu limba peste buze.
― N-am timp de bancuri, domnule Wade.
― Jenny nu se joacă È™i nu glumeÈ™te. Wade întoarse încet capul de parcă ar fi cîntărit nu È™tiu cîte tone, È™i-l privi dispreÈ›uitor pe Verringer. Jenny e foarte serioasă. Se strecoară È™i se urcă pe tine. Cînd nu eÈ™ti atent, face un mic salt în tăcere. ÃŽntr-o clipă s-a È™i apropiat. Și atunci face ultimul salt. Te suge pînă te usucă, doctore. Te usucă de tot. Jenny nu te mănîncă. ÃŽÈ›i suge doar sucurile pînă nu mai rămîne altceva decît pielea. Dacă ai de gînd să mai porÈ›i multă vreme cămaÈ™a aia, doctore, aÈ™ zice că ar fi È™i păcat să mai întîrzie s-o facă.
Doctorul Verringer se lăsă pe speteaza scaunului:
― Am nevoie de cinci mii de dolari, zise el calm. Cînd s-ar putea întîmpla chestia asta?
― Ai căpătat deja È™ase sute cincizeci, zise cu acreală Wade. Asta e cam tot ce aveam ca bani lichizi. Cît dracu poate să coste È™ederea în bordelul ăsta?
― Lasă prostiile ,îi replică Verringer. Þi-am spus că la mine tariful s-a scumpit.
― Dar nu mi-ai zis că a ajuns astronomic.
― Nu mai umbla cu fofîrlica, Wade, îi zise cu o politeÈ›e rece Verringer. Nu eÈ™ti în situaÈ›ia de a face glume nesărate. Și, în afară de asta, ai abuzat de încrederea pe care È›i-am acordat-o È™i m-ai trădat.
― Habar n-am avut că ai È™i încredere.
Verringer începu să bată încetișor brațele fotoliului:
― M-ai chemat la telefon în toiul nopÈ›ii. Erai într-o situaÈ›ie deznădăjduită. Ziceai că te sinucizi dacă nu vin. N-am vrut să vin, È™i È™tii foarte bine de ce. N-am o autorizaÈ›ie corespunzătoare pentru practicarea medicinei în statul ăsta. ÃŽncerc să scap de proprietatea asta fără s-o pierd toată. Trebuie să-i port de grijă lui Earl È™i am impresia că la el se apropie cu paÈ™i mari o criză foarte gravă. Þi-am spus că o să te coste o groază de bani. Ai insistat, totuÈ™i, È™i am venit. Am nevoie de cinci mii de dolari.
― Mi se urcase rău la cap băutura, îi răspunse Wade. Nu e posibil să sileÈ™ti un om să-È™i respecte o făgăduială făcută într-o asemenea împrejurare. Și aÈ™a te-am plătit mult prea bine.
― Pe lîngă asta, zise rar Verringer, i-ai pomenit nevestei de numele meu. I-ai spus că vin să te iau.
Wade păru surpins:
― Nici vorbă să fi făcut una ca asta. Nici n-am văzut-o. Dormea.
― Atunci altă dată, probabil. A fost pe-aici un detectiv particular È™i te-a căutat. Era imposibil să È™tie unde să vină dacă nu-i spunea cineva. L-am dus eu cu preÈ™ul, dar s-ar putea să revină. O să trebuiască să te duci acasă, domnule Wade. Dar în primul rînd, vreau ăia cinci mii de dolari ai mei.
― Ia ascultă, doctore, nu cumva oi fi ăl mai mare È™mecher din lume? Dacă nevastă-mea È™tia unde sînt, atunci ce nevoie mai avea de detectiv? Putea să vină personal ― dacă i-ar fi păsat chiar atît de mult de mine. Putea să-l aducă È™i pe Candy, valetul nostru. Candy È›i l-ar face aÈ™chii pe BăieÈ›elul Bleu în timp ce BăieÈ›elul Bleu s-ar gîndi în ce film joacă azi rolul principal.
― EÈ™ti spurcat la gură, Wade. Și la minte.
― Și am È™i niÈ™te bani spurcaÈ›i, doctore ― cinci mii de dolari. Ia încearcă să pui mîna pe ei.
― Ai să-mi dai un cec, zise ferm Verringer. Acum, imediat. Și pe urmă o să te îmbraci È™i Earl o să te ducă acasă.
― Un cec? Wade aproape că rîdea. Sigur că am să-È›i dau un cec. Splendid! Dar cum o să-l încasezi?
Verringer zîmbi calm:
― ÃŽÈ›i închipui, domnule Wade, că ai să anunÈ›i banca să nu-l onoreze. Dar n-ai s-o faci. Te asigur că n-ai s-o faci.
― Escroc unsuros ce eÈ™ti! urlă Wade la el.
Verringer clătină din cap:
― Din unele puncte de vedere. Dar nu din toate. Caracterul meu e alcătuit din trăsături contradictorii, la fel ca la majoritatea oamenilor. Earl o să te ducă acasă.
― Nu È›ine. Flăcăiandrul ăla îmi produce repulsie, replică Wade.
Verringer se ridică încetișor în picioare, întinse mîna și-l bătu pe umăr pe bărbatul din pat.
― Pentru mine, domnule Wade, Earl este absolut inofensiv. Am diferite mijloace de a-l È›ine în frîu.
― Spune-mi È™i mie unul din ele, se amestecă în discuÈ›ie un glas nou, È™i pe ușă intră Earl îmbrăcat în costumul lui de Roy Rogers. Doctorul Verringer se întoarse zîmbitor.
― Nu-l lăsa pe psihopatul ăla să se apropie de mine, urlă Wade dînd pentru prima dată semne de frică.
Earl își duse mîinile la cureaua împodobită. Fața lui era complet lipsită de expresie. Șuiera ușurel printre dinți. Intră degajat în încăpere.
― Nu trebuia să spui asemenea vorbe, zise repede Verringer întorcîndu-se către Earl. Totul e în regulă, Earl. Mă ocup eu personal de domnul Wade. N-o să-mi fie greu. Am să-l ajut să se îmbrace pînă aduci tu maÈ™ina aici, cît mai aproape de cabană. Domnul Wade e tare slăbit.
― Și-o să fie încă È™i mai slăbit, È™uieră Earl. La o parte, grăsanule!
― Ei haide, haide, Earl. (Doctorul întinse repede mîna È™i înÈ™făcă braÈ›ul tînărului frumuÈ™el.) Sper că nu vrei să te întorci la Camarillo? E de ajuns o vorbă din partea mea È™i...
Mai mult nu izbuti să spună. Earl își smulse brațul din strînsoare și pumnul lui drept se înălță cu scînteiere de metal. Boxul nimeri în plin falca lui Verringer. Acesta căzu ca împușcat în inimă. Bufnitura zgudui cabana. Am alergat într-acolo.
Am ajuns la ușă și am dat-o de perete. Earl s-a răsucit pe călcîie aplecîndu-se ușor înainte, uitîndu-se la mine fără să mă recunoască. Făcea spume la gură. S-a repezit ca o fiară.
Am scos pistolul și i l-am arătat. Dar nu a însemnat nimic pentru el. Fie că pistoalele lui nu erau încărcate, fie că uitase complet de ele. El nu știa de nimic altceva decît de pumnarul de alamă. Se apropia din ce în ce mai tare.
Am tras un glonte pe deasupra patului prin fereastra deschisă. În cămăruța aceea, împușcătura a răsunat mult mai puternic decît te-ai fi așteptat. Earl s-a oprit locului. Și-a răsucit încet capul și s-a uitat la gaura din plasa de sîrmă a ferestrei. Apoi s-a întors către mine. Treptat, treptat fața lui a prins viață, acoperindu-se de un rînjet.
― Ce fu asta? m-a întrebat foarte senin.
― Aruncă boxul! i-am zis, privindu-l drept în ochi.
S-a uitat surprins la propria lui mînă. Și-a scos boxul și l-a aruncat la întîmplare într-un colț.
― Scoate È™i cureaua cu pistoale! i-am zis eu. Să nu te atingi cumva de ele! numai de cataramă.
― Nu sînt încărcate, mi-a zis zîmbind. Pe naiba, nici măcar nu sînt pistoale, doar niÈ™te jucării de-ale actorilor.
― Cureaua! Repede!
S-a uitat la revolverul meu cu țeavă scurtă:
― Ãla e valabil? A, da, sigur. Gaura din plasă. Da, da, plasa.
Omul din pat nu mai era în pat. Se afla îndărătul lui Earl. A întins repede mîna și a scos afară unul dintre pistoalele strălucitoare. Asta nu i-a prea plăcut iui Earl, ceea ce se vedea bine pe fața lui.
― Lasă-l în pace, am zis furios. Pune-l la loc de unde l-ai scos.
― Are dreptate, mi-a zis Wade. Sînt pistoale cu capse.
S-a dat înapoi și a pus pistolul strălucitor pe masă. Dumnezeule, sînt îngrozitor de slab, ca un braț frînt.
― Scoate cureaua! i-am zis lui Earl treia oară.
Cu un tip ca el, cînd începi o treabă trebuie s-o duci la bun sfîrșit. Trebuie să n-o complici, o lași așa simplă și nu te răzgîndești.
Pînă la urmă a făcut-o, și încă foarte amabil. Apoi, ținînd cureaua în mînă s-a apropiat de masă și a luat celălalt pistol, l-a pus în tocul lui și a așezat cureaua la loc. L-am lăsat în pace. Abia atunci a dat cu ochii de doctorul Verringer care era ghemuit la podea lîngă perete. A scos un sunet din care reieșea îngrijorarea sau supărarea, a traversat repede încăperea, s-a dus în baie si a revenit cu o cană cu apă. A turnat apă în capul lui Verringer care a început să împroaște și să scuipe și s-a întors pe partea cealaltă. Pe urmă a gemut. Pe urmă și-a dus mîna la falcă. Pe urmă a încercat să se scoale. Earl l-a ajutat.
― Iartă-mă, doctore. Probabil că am dat drumul la pumn fără să mă uit pe cine pocnesc.
― E-n regulă, nu s-a rupt nimic, zise Verringer îndepărtîndu-l cu un gest. Trage maÈ™ina încoace, Earl. Și nu uite cheia lacătului de la poartă.
― Să aduc maÈ™ina aici. Sigur. Imediat. Cheia de la lacăt. O am. Imediat, doctore.
Ieși din cameră fluierînd.
Wade ședea pe marginea patului și părea tare slăbit.
― Dumneata eÈ™ti detectivul de care vorbea doctorul? mă întrebă el. Cum de m-ai găsit?
― Păi tot aÈ™a întrebînd pe unii È™i pe alÈ›ii care se pricep la chestii dintr-astea. Dacă vrei să ajungi acasă, ar fi mai bine să te îmbraci.
Doctorul Verringer se rezema de perete, masîndu-și falca.
― ÃŽl ajut eu, zise cu o voce răguÈ™ită. Eu nu fac altceva decît să ajut oamenii È™i ei nu fac altceva decît să-mi de cu piciorul în obraz.
― ÃŽnÈ›eleg cum vă simÈ›iÈ›i, i-am zis.
Am ieșit și i-am lăsat să se descurce între ei.



CAPITOLUL 20

Cînd ieșiră, automobilul era la îndemînă. Însă Earl plecase. Oprise mașina, stinsese farurile și se dusese înapoi către căsuța mai mărișoară, fără să-mi spună o vorbă. Tot mai fluiera, străduindu-se pe dibuite să-și amintească o melodie pe jumătate uitată.
Wade s-a urcat cu grijă pe perna din spate a mașinii iar eu lîngă el. Conducea Verringer. Dacă întîmplător îl durea rău falca și capul, în orice caz nici n-a manifestat vreun semn, nici n-a pomenit de asta. Am trecut creasta dealului și am coborît pînă la capătul aleii cu pietriș. Earl fusese deja pînă acolo, descuiase poarta și o lăsase larg deschisă. I-am spus doctorului Verringer unde mi-e mașina și el a tras-o pe a lui alături. Wade s-a urcat în mașina mea și a rămas mut, privind în gol. Verringer a coborît și a înconjurat automobilul venind lîngă el. I-a vorbit cu blîndețe.
― Cum rămîne cu ăia cinci mii de dolari ai mei, domnule Wade? Cecul pe care mi l-ai promis.
Wade se lăsă puțin în jos și-și sprijini capul pe spătar.
― Am să mă mai gîndesc.
― Bine, dar mi i-ai făgăduit. Am nevoie de ei.
― Violență, Verringer, smulgerea promisiunii sub imperiul amenințărilor. Dar acum sînt ocrotit.
― Bine, dar te-am hrănit È™i te-am spălat, insistă Verringer. Am venit în toiul nopÈ›ii. Te-am ocrotit, te-am vindecat ― cel puÈ›in deocamdată.
― Nu e o treabă care să merite chiar cinci bătrîne, ricană Wade. Și dealtfel, ai scos destul de prin buzunarele mele.
Verringer nu se dădu bătut:
― Domnule Wade, mi-a făgăduit cineva să-mi facă o trampă în Cuba. Dumneata eÈ™ti bogat. Trebuie să-i ajuÈ›i È™i pe alÈ›ii cînd sînt la ananghie. Eu îl am pe Earl pe cap È™i trebuie să-l îngrijesc. Ca să pot profita de acest prilej, am nevoie de bani. O să È›i-i restitui pînă la ultimul gologan.
Începusem să mă foiesc. Aveam o poftă nebună să fumez, însă mă temeam să nu i se facă rău lui Wade din cauza asta.
― Pe dracu', o să-i dai înapoi, zise obosit Wade. Nici n-o să trăieÈ™ti de-ajuns ca să apuci să mi-i dai înapoi. Mîine sau poimîine noapte BăieÈ›elul Bleu o să te omoare în somn.
Verringer se dădu un pas înapoi. Nu-i vedeam expresia feței, dar glasul i se înăspri.
― Sînt mai multe chipuri neplăcute de a muri, zise el, È™i mă tem că al dumitale se va număra printre ele.
Se îndepărtă spre mașina lui și se urcă în ea. Intră pe poartă și dispăru.
Am băgat în marșarier, am întors și m-am îndreptat spre oraș. După vreo trei-patru kilometri, Wade a mormăit:
― De ce să-i dau eu grăsanului ăluia cinci mii de dolari?
― N-ai nici un motiv.
― Atunci de ce mă simt ca un porc pentru că nu i-i dau?
― N-ai nici un motiv.
Întoarse capul doar atît cît să se uite la mine:
― M-a tratat ca pe un copilaÈ™. Nu mă lăsa aproape nici o clipă singur, de teamă să nu vină Earl È™i să mă facă pilaf. Mi-a luat È™i ultimul sfanÈ› din buzunar.
― Probabil că aÈ™a i-ai spus.
― Dumneata È›ii cu el?
― Lasă asta. Pentru mine e vorba doar de o misiune ca oricare alta.
Tăcerea domni încă vreo cîțiva kilometri. După ce trecurăm de marginea unei suburbii, Wade vorbi din nou:
― Poate că pînă la urmă o să-i dau. E falit rău de tot. Proprietatea e blocată de ipoteci. N-o să scoată nici măcar un dolar pe ea. Și toate numai din cauza psihopatului ăluia. Oare de ce o fi făcînd-o?
― N-am de unde să È™tiu.
― Sînt scriitor. Lumea se aÈ™teaptă de la mine să înÈ›eleg care sînt mobilurile acÈ›iunilor oamenilor. Iar eu nu înÈ›eleg nici o iotă din acÈ›iunile nimănui.
Am intrat în trecătoare și, după un urcuș, la picioarele noastre s-au întins brusc toate luminile din vale, o mare nesfîrșită. Am intrat pe șoseaua de nord-vest care merge la Ventura. După o vreme, am trecut și prin Encino. M-am oprit unde era mai puțin întuneric și am ridicat ochii către luminile din vîrful dealului unde se află vilele luxoase. În una din ele locuiseră soții Lennox. Am pornit mai departe.
― Cred că sîntem aproape de locul unde trebuie să cotim, zise Wade. Sau cunoÈ™ti deja drumul?
― ÃŽl cunosc.
― Apropo, nu mi-ai spus cum te numeÈ™ti.
― Philip Marlowe.
― DrăguÈ› nume. Apoi glasul i se schimbă brusc È™i zise: Stai o clipă. Nu eÈ™ti dumneata tipul care a fost amestecat în treaba cu Lennox?
― Ba da.
Stătea și se holba la mine în întunericul din mașină. Am trecut de ultimele clădiri din centrul localității Encino.
― Am cunoscut-o È™i eu pe nevasta lui Lennox, zise Wade. Pe el nu l-am văzut niciodată. Ciudată treabă. Tipii ăia de la poliÈ›ie te-au cam scărmănat niÈ›el, nu?
Nu i-am răspuns.
― Poate că nu-È›i face plăcere să vorbeÈ™ti de povestea asta?
― Poate. Dar de ce te interesează?
― Sînt scriitor, ce naiba! Trebuie să fie o poveste grozavă.
― Astă-seară fă-te că te odihneÈ™ti. Probabil că eÈ™ti foarte slăbit.
― E-n regulă, Marlowe, e-n regulă. Nu-È›i sînt prea simpatic. ÃŽmi dau seama de asta.
Am ajuns la încrucișare și am băgat mașina pe drumul lateral și după aceea către colinele joase și intrîndul dintre ele denumit Idle Valley.
― Nu-mi eÈ™ti nici simpatic, nici antipatic. Nu te cunosc. Nevasta dumitale mi-a cerut să te găsesc È™i să te aduc acasă. De-ndată ce te dau în primire, am terminat treaba. Și nici măcar n-aÈ™ È™ti să-È›i spun de ce m-a ales tocmai pe mine. AÈ™a cum È›i-am mai zis, pentru mine e doar o misiune.
Am înconjurat un bot de deal și am intrat pe un drum ceva mai lat și mult mai bine pietruit. Zicea că stă la mai puțin de un kilometru de acolo, pe partea dreaptă. Mi-a spus și numărul, pe care-l știam deja. Pentru un individ în starea lui se dovedea un vorbitor destul de insistent.
― Și cît îți plăteÈ™te?
― Chestia asta n-am discutat-o.
― Mă rog, oricît È›i-ar da, tot nu e de-ajuns. ÃŽÈ›i datorez foarte multe mulÈ›umiri. Mi-ai făcut un serviciu foarte mare, È™efule. Mă tem că nu meritam toată osteneala asta.
― Ãsta e un sentiment pe care-l ai doar astă-seară.
Rîse:
― Știi ceva, Marlowe? S-ar putea să ajung să te simpatizez. Dar eÈ™ti un pic cam bestie ― ca È™i mine.
Am ajuns la el acasă. Era o clădire cu etaj, cu șindrilă peste tot, cu un mic portic cu stîlpi și o peluză întinsă ce pornea de la intrare și se termina la un pîlc de arbuști de lîngă gardul alb. În portic era aprinsă o lumină. Am tras mașina pe alee și am oprit lîngă garaj.
― Te poÈ›i descurca È™i fără ajutor?
― FireÈ™te. Coborî din maÈ™ină. Nu intri puÈ›in să iei un păhărel?
― MulÈ›umesc, dar nu astă-seară. Am să aÈ™tept aici pînă cînd intri în casă.
Rămase acolo în picioare suflînd din greu.
― Bine, zise el scurt.
Se întoarse și merse cu multă grijă pe dalele potecii care ducea pînă la ușa din față. O clipă se ținu de un stîlp alb, apoi încercă ușa. O deschise și intră. Ușa rămase deschisă și lumina scăldă peluza verde. Se auzi un brusc amestec de voci.
Am început să dau mașina înapoi ca s-o scot de pe alee, folosind lumina pentru marșarier. Atunci am fost strigat de cineva din casă.
Uitîndu-mă, am văzut-o pe Eileen Wade în pragul ușii deschise. Întrucît mi-am continuat drumul, ea a luat-o la fugă după mine. N-aveam ce să fac, a trebuit să opresc. Am stins farurile și m-am dat jos din mașină. Cînd a ajuns lîngă mine, i-am zis:
― Trebuia să vă dau telefon, dar m-am temut să-l las singur.
― Normal. Ai avut multe dificultăți?
― Mde... Ceva mai mult decît a suna la o sonerie.
― Te rog, pofteÈ™te în casă È™i povesteÈ™te-mi totul.
― Ar fi mai bine dacă s-ar culca. Pînă mîine o să-l aveÈ›i ca nou.
― Candy o să-l ducă la culcare, zise ea. Astă-seară n-o să mai bea ― dacă la asta te-ai gîndit cumva.
― Nici prin cap nu mi-a trecut. Noapte bună, doamnă Wade.
― Probabil că eÈ™ti frînt de oboseală. Dumneata nu vrei să bei nimic?
Am aprins o țigară. Parcă ar fi trecut două săptămîni de cînd nu mai simțisem gustul tutunului. Am sorbit fumul cu nesaț.
― ÃŽmi dai să trag È™i eu un fum?
― Cu plăcere, dar nu È™tiam că fumaÈ›i.
― Foarte rar.
S-a apropiat mult de mine și i-am întins țigara. A tras un fum și a început să tușească. Mi-a înapoiat-o, rîzînd:
― După cum vezi, sînt doar o amatoare.
― Va să zică aÈ›i cunoscut-o pe Sylvia Lennox, i-am zis. De aceea aÈ›i È›inut să mă angajaÈ›i pe mine?
― Pe cine am cunoscut? Părea nedumerită.
― Pe Sylvia Lennox.
Între timp îmi recăpătasem țigara și sorbeam din ea cu o poftă nebună.
― A, zise ea uimită. Fata aia care a fost... ucisă. Nu, n-am cunoscut-o personal. Știam doar cine e. Nu È›i-am spus?
― A, scuzaÈ›i-mă, uitasem exact ce mi-aÈ›i spus.
Stătea încă acolo, foarte aproape de mine, cuminte, subțirică și înaltă, într-o rochie albă. Lumina ce venea pe ușa deschisă cădea pe buclele ei și le făcea să strălucească ușor.
― De ce m-ai întrebat dacă asta a avut vreo legătură cu dorinÈ›a mea de a te... angaja ― cum te-ai exprimat dumneata? ÃŽntrucît eu nu i-am răspuns imediat, a adăugat: Roger È›i-a spus că a cunoscut-o?
― Cînd am rostit numele meu, mi-a spus ceva despre cazul respectiv. La început n-a făcut legătura cu mine, dar pe urmă È™i-a adus aminte. ÃŽnsă a vorbit atîtea È™i atîtea lucruri încît zău dacă-mi amintesc măcar jumătate din ce a spus.
― Da, înÈ›eleg. Acum, domnule Marlowe, o să trebuiască să mă întorc în casă, să văd dacă soÈ›ul meu n-are nevoie de ceva. Și dacă dumneata nu vrei să intri...
― Vă las în schimb asta, i-am zis.
Am apucat-o de brațe, am tras-o spre mine și i-am dat capul pe spate. I-am sărutat apăsat buzele. Nici nu s-a împotrivit, dar nici n-a reacționat. S-a tras încetișor într-o parte și a rămas acolo uitîndu-se la mine.
― Nu trebuia să faci una ca asta, mi-a zis. Ai greÈ™it. Și eÈ™ti o persoană tare simpatică.
― Sigur, am greÈ™it foarte tare, am încuviinÈ›at eu. Dar toată ziua am fost asemenea unui cățeluÈ™ de vînătoare drăguÈ›, credincios È™i bine dresat, m-am lăsat atras prin farmece în una din cele mai idioate aventuri în care m-am băgat vreodată È™i să fiu al naibii dacă pînă la urmă n-a ieÈ™it ca È™i cum ar fi fost o piesă jucată după un text scris de cineva. ȘtiÈ›i ceva? Sînt convins că dumneavoastră aÈ›i È™tiut tot timpul unde se află ― sau cel puÈ›in aÈ›i È™tiut numele doctorului Verringer. AÈ›i vrut doar să mă băgaÈ›i È™i pe mine în ciorbă, să mă faceÈ›i să fiu legat strîns de el pentru ca să încep să capăt un sentiment al vinovăției È™i al răspunderii, ca să am grijă de el. Sau am înnebunit cumva?
― BineînÈ›eles că ai înnebunit, zise ea cu răceală. Sînt cele mai insultătoare prostii pe care le-am auzit vreodată, È™i dădu să se îndepărteze.
― StaÈ›i o clipă. Sărutul ăla nu lasă cicatrici. Vi se pare doar că ar putea să lase. Și nu-mi spuneÈ›i mie că sînt un om prea drăguÈ›. AÈ™ prefera să fiu un porc.
Se opri și se întoarse:
― De ce?
― Dacă n-aÈ™ fi fost prea drăguÈ› cu Terry Lennox, ar mai fi încă în viață.
― Serios? zise ea calm. EÈ™ti chiar atît de sigur? De ce? Noapte bună, domnule Marlowe. Și-È›i mulÈ›umesc foarte mult pentru aproape toate lucrurile pe care le-ai făcut.
A pornit pe lîngă marginea peluzei. Am urmărit-o cu privirea pînă a intrat în casă. Ușa s-a închis. Lumina de la portic s-a stins. Am făcut semn cu mîna către neant și am plecat.



CAPITOLUL 21

A doua zi dimineață, m-am sculat tîrziu din pricina onorariului substanțial pe care-l cîștigasem în seara trecută. Am băut o cafea în plus, am fumat o țigară în plus, am mîncat o felie de șuncă în plus și, pentru a trei suta oară în viață, am jurat că nu mai folosesc aparatul electric de ras. În felul acesta, ziua a început să devină normală. Am ajuns la birou pe la vreo zece, am luat vreo două scrisori la întîmplare, le-am tăiat plicurile și le-am lăsat pe masa de lucru. Am deschis larg ferestrele ca să las să iasă mirosul de praf și mizerie care se adunase peste noapte și care plutea în aerul stătut, prin colțurile încăperii, și intre lamelele de la jaluzele. Pe colțul mesei decedase, cu aripile întinse, o molie. Pe pervazul ferestrei, o albină cu aripile zdrențuite se tîra pe lemnărie bîzîind vag, de parcă ar fi știut că n-are nici un rost, că tot e terminată, că a îndeplinit prea multe misiuni de zbor și că n-o să mai revină niciodată la stup.
Știam eu că o să fie una din zilele alea complet trăsnite. Oricui i se întîmplă. Zile în care nu-ți intră pe ușă decît niște rotițe dezaxate, cîini care-și pierd memoria odată cu dinții, veverițe care nu-și găsesc alunele, mecanici care întotdeauna au o rotiță de angrenaj desperecheată.
Prima apariție a fost aceea a unui mitocan mătăhălos și cu părul cînepiu, numit Kuissenen sau nu știu ce alt nume finlandez asemănător. Și-a strecurat fundul masiv pe scaunul clienților, și-a împlîntat două mîini lătărețe și bătătorite pe masa de lucru și mi-a zis că e excavatorist, că stă la Culver City, și că o muiere afurisită, vecina lui, încearcă să-i otrăvească cîinele. În fiecare dimineață, înainte de a-și lăsa cîinele să alerge prin curtea din dos, trebuia să inspecteze terenul, de la un gard pînă la celălalt, ca să vadă dacă nu sînt bucăți de carne aruncate din curtea vecină peste vița ce acoperea gardul. Deocamdată găsise vreo nouă asemenea bucăți și pe toate era un praf verzui despre care știa el bine că e un ierbicid cu arsenic.
― Și cît mi-aÈ›i plăti ca să stau la pîndă È™i s-o prind asupra faptului?
Se uită la mine fără să clipească, ca un pește într-un acvariu.
― Și la urma urmei, de ce nu faceÈ›i singur treaba asta?
― Eu trebuie să muncesc ca să-mi cîștig traiul, don' È™ef. Și-aÈ™a pierd patru dolari È™i douăzeci È™i cinci de cenÈ›i pe oră, numa' dacă viu pînă aici să vă rog pe 'mneavoastră.
― Cu poliÈ›ia aÈ›i încercat?
― Am încercat. S-ar putea să-i dea ei de rost cîndva, cam pe la anu'. Deocamdată sînt ocupaÈ›i să le facă curte ălora de la Metro Goldwyn Mayer.
― Dar la S.P.A. aÈ›i încercat?
― Aia ce mai e?
I-am vorbit despre Societatea pentru protecția animalelor. Nu-l prea interesa. Auzise de ea dar n-avea pic de încredere. Aia nu erau în stare să vadă animale mai mici decît calul.
― Don'È™ef, păi pă uÈ™a 'mneavoastră zice că sînteÈ›i anchetator, spuse el agresiv. Păi atunci mergeÈ›i pă teren È™i anchetaÈ›i. AveÈ›i cincizeci dă dolari dă la mine dac-o prindeÈ›i cu mîța-n sac.
― IertaÈ›i-mă, i-am zis. Sînt mult prea ocupat. Și, oricum, nu prea e genul meu să stau două săptămîni ascuns într-o gaură de cîrtiță din curtea dumneavoastră ― chiar È™i pentru suma de cincizeci de dolari.
Se ridică scoțînd flăcări pe nări:
― Mare È™tab, ă? N-ai nevoie dă biÈ™tari, ă? Nu te poÈ›i deranja pentru a salva viaÈ›a unui biet cățeluÈ™. Să-È›i fie dă nas, È™tabule!
― Am È™i eu necazurile mele, domnule Kuissenen.
― Dac-o prind, să fiu al dracului dă nu-i sucesc gîtul, zise el (È™i n-aveam nici cea mai mică îndoială că ar fi fost în stare s-o facă. De fapt ar fi fost în stare să sucească È™i piciorul unui elefant.) Tocmai d-aia voiam eu să pun pă altcineva. Și toate astea numai fiin'că javra latră cînd trece cîte o maÈ™ină pe lîngă casă. Cățea bătrînă È™i acrită, asta e.
Tocmai se îndrepta spre ușă cînd am adresat spinării lui următoarea întrebare:
― SînteÈ›i sigur că pe cîine vrea să-l otrăvească?
― Cum să nu fiu sigur?
Aproape că pusese mîna pe clanță cînd îi pică fisa. Abia atunci se răsuci brusc pe călcîie.
― Ia mai zi o dată, jigodie!
Am clătinat din cap. N-aveam chef să mă bat cu el. Avea destulă putere ca să-mi spargă capul cu biroul. A pufnit zgomotos pe nări și a ieșit. Era cît pe-aci să ia și ușa cu el.
Următoarea piesă din colecÈ›ie a fost o femeie nici prea tînără, nici prea bătrînă, nici prea curată, nici prea murdară, în mod evident săracă, jerpelită, plîngăreață È™i proastă. Fata cu care stătea în aceeaÈ™i cameră ― în jargonul grupului social din care făcea parte, orice femeie care lucrează este "fată" ― îi fura banii din pungă. Un dolar azi, patru gologani mîine, dar, cu una cu alta, se cam adunau. După impresia ei, să tot fi fost vreo douăzeci de dolari cu totul. Și ei nu-i dădea mîna. Nu-i dădea mîna nici să se mute de-acolo. Nu-i dădea mîna nici să angajeze un detectiv. Se gîndea că poate m-aÈ™ arăta eu dispus să-i sperii niÈ›el colega de cameră, doar aÈ™a, la telefon, fără să pomenesc vreun nume.
Ca să-mi spună toate astea i-au trebuit douăzeci de minute, dacă nu chiar mai mult. Și cît a povestit și-a tot frămîntat în mînă poșeta.
― Bine, dar asta o poate face oricare din cunoÈ™tinÈ›ele dumneavoastră, i-am zis.
― Da, dar mă rog, se cheamă că dumneavoastră sînteÈ›i detectiv, oricum.
― Se poate, dar autorizaÈ›ia mea nu-mi îngăduie să ameninÈ› oameni despre care habar n-am.
― Bine, atunci am să-i zic că am trecut pe la dumneavoastră. Nu e nevoie să-i zic neapărat că e vorba de ea. Să-i zic doar că vă ocupaÈ›i de cazul ăsta.
― Dacă aÈ™ fi în locul dumneavoastră, n-aÈ™ face-o. ÃŽn cazul cînd îi pomeniÈ›i numele meu s-ar putea să-mi dea telefon. Dacă o face, am să-i spun adevărul.
S-a ridicat și s-a pocnit peste burtă cu poșeta jerpelită.
― Nu sînteÈ›i un adevărat gentleman, mi-a zis pe ton strident.
― Parcă scrie undeva că trebuie să fiu?
A ieșit bodogănind.
După prînz, mi-a venit domnul Simpson W. Edelweiss. Avea și o carte de vizită cu care mi-a dovedit că-l cheamă așa. Era directorul unei agenții pentru vînzarea mașinilor de cusut. Era un omuleț istovit de vreo patruzeci și opt-cincizeci de ani, cu mîini și piciorușe micuțe ; purta un costum maro cu mîneci prea lungi și un guler alb cu ștaif ce se ivea dindărătul unei cravate imense purpurii, cu un ac încrustat cu diamante negre. Ședea pe marginea scaunului, fără să se agite și mă privea cu ochi negri și triști. Și părul îi era negru, des și aspru, și nu se vedea nici urmă de încărunțire. Mustața scurtă avea o undă roșietică. Puteai foarte ușor să-i dai și treizeci și cinci de ani, dacă nu te uitai la dosul mîinilor.
― SpuneÈ›i-mi Simp. Toată lumea îmi zice aÈ™a. N-am încotro. Sînt evreu, căsătorit cu o creÈ™tină, frumoasă, de douăzeci È™i patru de ani. A mai fugit de vreo două ori de-acasă.
A scos o fotografie de-a ei și mi-a arătat-o. Pentru el o fi fost frumoasă. Pentru mine era doar o femeie mare și lăptoasă ca o vacă și cu o gură fără expresie.
― Dar ce vă necăjeÈ™te, domnule Edelweiss? Eu unul nu mă ocup de divorÈ›uri.
Am încercat să-i înapoiez fotografia, dar el mi-a făcut semn că nu vrea s-o ia.
― Pentru mine clientul este întotdeauna un domn, am adăugat. Sau cel puÈ›in pînă cînd nu-mi înÈ™iră o droaie de minciuni.
Mi-a zîmbit:
― N-am de ce să mint. Și nu e vorba de nici un divorÈ›. Vreau doar să-mi vină Mabel înapoi. Dar ea n-o să vină înainte de o găsesc eu. Poate că la ea e un fel de joc, cine È™tie.
Mi-a vorbit despre ea cu multă răbdare și fără pic de dușmănie. Îi plăcea să bea, să se zbenguie, după părerea lui nu prea era o soție bună, dar poate că educația îl făcuse pe el prea rigid. De fapt era foarte inimoasă și el o iubea. El nu se legăna cu iluzia că ar fi cine știe ce minune a naturii, doar un muncitor serios care aduce toată leafa acasă. Aveau un cont comun la bancă. Ea retrăsese toți banii, dar el se așteptase la asta. Cam bănuia cu cine se înhăitase ea de data asta, și dacă era vorba de individul ăla, cu siguranță că avea s-o lefterească și pe urmă s-o lase mască.
― ÃŽi zice Kerrigan. Monroe Kerrigan. Nu sînt eu ăla care să dea în catolici. La urma urmei, sînt destui bandiÈ›i È™i printre ovrei. Kerrigan ăsta e bărbier, atunci cînd lucrează. Acum nu sînt eu omul ăla care să lovească în bărbieri. Dar ce e sigur este că mulÈ›i dintre ei sînt puÈ›intel cam vagabonzi È™i morÈ›i după cursele de cai. Nu sînt deloc serioÈ™i.
― Și nu înseamnă că o să primiÈ›i veÈ™ti de la ea cînd rămîne fără bani?
― De obicei o apucă ruÈ™inea. S-ar putea să-È™i facă felul.
― Bine, domnule Edelweiss, dar asta este o treabă din domeniul "dispărut de la adresă". Ar trebui să mergeÈ›i la autorități È™i să faceÈ›i o reclamaÈ›ie în scris.
― No! Nu sînt eu omul care să dea în poliÈ›ie, dar nu vreau să umblu cu chestii dintr-astea. Ar însemna s-o fac de rîs pe Mabel.
Se părea că lumea este plină de oameni în care domnul Edelweiss nu voia să dea. Puse niște bani pe birou.
― Două sute de dolari, îmi zise el. Bani peÈ™in. Eu prefer să fac lucrurile după cum mă taie capul.
― Bine, dar povestea o să se repete.
― Fără doar È™i poate. Dădu din umeri È™i-È™i întinse uÈ™or mîinile în lături. Dar ea are douăzeci È™i patru de ani È™i eu aproape cincizeci. Parcă se putea să fie altfel? O să se mai astîmpere È™i ea după o vreme. Partea proastă e că nu avem copii. Ea nu poate face copii. ȘtiÈ›i, nouă ovreilor ne place să avem mulÈ›i copii. AÈ™a că È™i Mabel È™tie chestia asta. Și tocmai pentru asta se simte umilită.
― SînteÈ›i un om foarte iertător, domnule Edelweiss.
― Ei, ce vreÈ›i, doar eu nu sînt creÈ™tin. Și vă rog să mă credeÈ›i că nu sînt eu omul care să dea în creÈ™tini. Dar la mine chestia porneÈ™te din inimă. Nu e vorba numai de vorbe. Eu chiar o È™i fac. A, cît pe-aci să uit chestia cea mai importantă.
Scoase o carte poștală ilustrată și o împinse peste birou, în urma banilor.
― UitaÈ›i-vă ce mi-a trimis din Honolulu. ÃŽn Honolulu banii curg gîrlă. Unul din unchii mei era bijutier acolo. De-acuma s-a retras din afaceri. Stă în Seattle.
M-am uitat din nou la fotografie:
― O să trebuiască să merg pe urmele ăsteia, i-am zis. Iar pe asta o să trebuiască s-o dau la copiat.
― Parcă vă È™i auzeam c-o să spuneÈ›i aÈ™a, domnule Marlowe, chiar înainte de a ajunge la dumneavoastră. AÈ™a că am venit pregătit. Scoase un plic în care mai erau cinci copii. ÃŽl am È™i pe Kerrigan, dar numai aÈ™a, un instantaneu.
Umblă în alt buzunar și-mi dădu alt plic. Uitîndu-mă la Kerrigan, nu mă surprinse deloc faptul că avea o față dintre acelea fără cute, de om necinstit. Trei exemplare și din fotografia lui Kerrigan.
Domnul Simpson W. Edelweiss îmi dădu o nouă carte de vizită pe care era numele și domiciliul lui, și numărul de telefon. Îmi spuse că speră că n-o să coste prea mult, dar că, în orice caz, e gata să facă față la orice cerere de suplimentare a fondurilor și că speră să mai afle vești de la mine.
― Cved că două sute de dolari ar putea să ajungă, dacă doamna o mai fi în Honolulu, i-am zis. Acum, ce-mi trebuie mie ar fi o descriere fizică amănunÈ›ită a ambelor persoane, pe care s-o pot transmite printr-o telegramă. ÃŽnălÈ›imea, greutatea, vîrsta, culoarea părului È™i a ochilor, tenul, orice cicatrici vizibile sau alte semne particulare, cum era îmbrăcată È™i ce alte haine È™i-a mai luat cu ea È™i cîți bani erau în contul pe care l-a curățat. Dacă aÈ›i mai trecut prin lucruri dintr-astea, domnule Edelweiss, cu siguranță că È™tiÈ›i ce-mi trebuie.
― ÃŽn privinÈ›a lui Kerrigan ăsta am un fel de simțămînt deosebit, nu È™tiu cum să vă explic. Nu prea mă simt eu chiar aÈ™a liniÈ™tit.
Am mai pierdut vreo jumătate de oră storcind informații de la el și notîndu-le pe hîrtie. Pe urmă s-a ridicat liniștit, mi-a strîns liniștit mîna, s-a înclinat și a ieșit tot atît de liniștit din birou.
― Și vă mai rog încă ceva. SpuneÈ›i-i lui Mabel că totul e în regulă, mi-a zis el din ușă.
Pînă la urmă s-a dovedit că e o chestie banală care intra în făgaÈ™ul obiÈ™nuit. Am telegrafiat unei agenÈ›ii din Honolulu, după care am trimis o scrisoare par avion cu fotografiile È™i cu toate informaÈ›iile pe care nu le putusem băga în telegramă. Au descoperit-o lucrînd ca ajutoare de cameristă într-un hotel de lux, frecînd căzile È™i mozaicul din băi È™i aÈ™a mai departe. Kerrigan făcuse exact ceea ce se aÈ™teptase domnul Edelweiss ― o jumulise în timp ce ea dormea È™i spălase putina, lăsînd-o încurcată È™i cu nota de plată de la hotel. Ea amanetase un inel pe care Kerrigan nu i l-ar fi putut lua fără luptă, È™i scosese destui bani ca să plătească hotelul, dar nu suficienÈ›i ca să-È™i poată plăti drumul pînă acasă. Drept care, Edelweiss sări într-un avion ca s-o aducă înapoi.
Era un bărbat prea bun pentru ea. I-am trimis o notă de plată pentru douăzeci de dolari onorariu și costul unei telegrame foarte lungi. Agenția din Honolulu a pus mîna pe cei două sute de dolari. Avînd un portret al lui Madison în safe-ul de la birou îmi dădea mîna să mă las plătit prost.
Și așa a trecut o zi din viața unui D. P. Nu chiar o zi tipică, dar nici chiar atipică. Nimeni nu știe ce-l determină pe un om să rămînă cu asemenea meserie. De îmbogățit nu te îmbogățești, și nici măcar nu e cine știe ce distracție. Uneori mai ești și bătut măr, sau împușcat, sau aruncat la pîrnaie. Cîteodată se mai întîmplă să fii și ucis. Din două în două luni te hotărăști s-o dai dracului de meserie și să-ți găsești o profesie de om cu scaun la cap, atîta timp cît mai ești încă în stare să umbli cu capul sus, fără să-ți tremure. Și pe urmă sună soneria de la intrare și deschizi ușa de la sala de așteptare și te trezești cu o mutră nouă prezentînd o problemă nouă, o doză nouă de amărăciuni, și cîțiva gologani.
― PoftiÈ›i înăuntru, domnule Cutărică. Cu ce vă pot fi de folos?
Vreun motiv trebuie să existe.
Peste trei zile, spre sfîrșitul după-amiezii, mi-a telefonat Eileen Wade și m-a rugat să viu în seara următoare la ei acasă să beau un păhărel. Aveau niște prieteni invitați la o petrecere. Roger voia să mă vadă și să-mi mulțumească așa cum se cuvine. Și, dacă n-aveam nimic împotrivă, puteam să le trimit și o notă de plată?
― Nu-mi datoraÈ›i nimic, doamnă Wade. Pentru puÈ›inul pe care l-am făcut mi-am luat plata.
― Probabil că am fost de-a dreptul ridicolă jucînd rolul femeii victoriene în privinÈ›a aceea. ÃŽn zilele noastre un sărut nu pare să însemne mare lucru. O să vii, nu?
― Bănuiesc că da. DeÈ™i raÈ›iunea mă îndeamnă să n-o fac.
― Roger È™i-a revenit pe deplin. A început să lucreze.
― Bravo!
― Dar astăzi ai un aer îngrozitor de solemn. Probabil că iei viaÈ›a mult prea în serios.
― Din cînd în cînd. De ce?
A rîs încetișor, mi-a spus la revedere și a închis.
Am rămas o vreme la birou, luînd viața în serios. Apoi am încercat să mă gîndesc la ceva nostim, ca să pot să rîd în hohote. N-a mers nici așa, nici așa, drept care am scos din safe scrisoarea de rămas bun a lui Terry Lennox și am mai citit-o o dată. Asta mi-a amintit că încă nu mă dusesem la Victor să beau "burghiul" pe care mă rugase el să-l beau în memoria lui. Era tocmai momentul potrivit să găsesc barul liniștit, așa cum i-ar fi plăcut și lui să-l vadă, dacă ar fi fost pe-aici prin preajmă ca să meargă cu mine. Mă gîndeam la el cu un fel de tristețe vagă și cu un mic nor de amărăciune și dușmănie. Cînd am ajuns la bar, aproape că-mi trecuse. Aproape, dar nu de tot. Aveam prea mulți bani de la el. Mă făcuse el de rîsul lumii, dar mă plătise bine pentru acest privilegiu.



CAPITOLUL 22

În localul lui Victor era atîta liniște încît în momentul în care intrai pe ușă parcă auzeai cum cade mercurul termometrului. Pe un scaun de bar, o femeie într-un taior negru, care în sezonul acela nu putea fi făcut decît din vreo fibră sintetică (de pildă, orlon), ședea singură în fața unei băuturi de un verde pal și fuma cu un port-țigaret lung de jad. Avea înfățișarea aceea concentrată și încordată care uneori oglindește o nervozitate aproape dementă, alteori foamea de dragoste, sau pur și simplu rezultatele unei drastice cure de slăbire.
M-am așezat la două scaune de ea și barmanul m-a salutat din cap fără să zîmbească.
― Un "burghiu", i-am zis. Dar fără bitter.
A pus în fața mea un șervețel și nu m-a slăbit din ochi.
― ȘtiÈ›i ceva, mi-a spus el cu încîntare. ÃŽntr-o seară v-am auzit vorbind cu prietenul dumneavoastră È™i am achiziÈ›ionat È™i eu o sticlă de suc de lămîie, marca Rose. Dar n-aÈ›i mai venit de mult pe aici È™i abia astă-seară am deschis-o.
― Prietenul meu e plecat din oraÈ™, i-am zis. Dă-mi unul dublu, dacă n-ai nimic împotrivă. Și mulÈ›umesc pentru deranj.
S-a îndepărtat. Femeia în negru mi-a aruncat o privire, apoi și-a afundat-o în pahar.
― Pe aici foarte puÈ›ini oameni beau dintr-astea, a zis ea într-o È™oaptă atît de uÈ™oară încît la început nici nu mi-am dat seama că vorbeÈ™te cu mine. Apoi a întors din nou capul spre mine. Avea niÈ™te ochi negri foarte mari, È™i cele mai roÈ™ii unghii pe care le-am văzut vreodată. Dar nu părea să fie o damă agățabilă È™i nici glasul ei nu părea să spună "vino peste mine".
― Mă refer la "burghie".
― Un tip m-a învățat È™i pe mine să le îndrăgesc, i-am răspuns.
― Trebuie să fie englez.
― De ce?
― Sucul de lămîie. E la fel de britanic ca È™i peÈ™tele rasol cu sosul ăla îngrozitor de anchois care arată de parcă ar fi sîngerat bucătăreasa în farfurie. De-aia au ajuns să li se spună "lămîi". Vreau să spun, englezilor, nu peÈ™telui.
― Eu credeam că e o băutură mai tropicală, pentru caniculă. ÃŽmi sugera Malaezia sau vreo altă È›ară îndepărtată.
― S-ar putea să aveÈ›i dreptate.
Și cu asta a întors capul de la mine. Barmanul mi-a pus paharul în față. Cu sucul acela de lămîie în el "burghiul" avea o înfățișare misterioasă, ca o ceață galben-verzuie. L-am gustat. Era deopotrivă dulce și picant. Femeia în negru mă urmărea cu privirea. Apoi și-a ridicat și ea paharul, apropiindu-l de mine. Am băut amîndoi deodată. Atunci am observat că și ea bea același lucru.
Mișcarea următoare ar fi fost o chestie banală, așa că n-am făcut-o. Am rămas tot unde mă aflam.
― Nu era englez, i-am zis după o clipă. Bănuiesc doar că a fost pe acolo în timpul războiului. Veneam din cînd în cînd împreună aici, tot aÈ™a cam pe la ora cînd se deschide localul. ÃŽnainte de a începe tumultul gloatei.
― E o oră agreabilă, m-a aprobat ea. Este aproape singura oră plăcută într-un bar. După ce È™i-a golit paharul, a adăugat: S-ar putea să-l fi cunoscut È™i eu pe prietenul dumneavoastră. Cum se numea?
Nu i-am răspuns imediat. Am aprins o țigară și am privit-o pe doamna în negru pînă cînd și-a scos chiștocul din țigaret. L-a stins și l-a înlocuit cu altă țigară. Am întins bricheta aprinsă spre ea.
― Lennox, i-am zis.
Mi-a mulțumit pentru foc și m-a scrutat cu o privire iscoditoare. Apoi a încuviințat din cap.
― Da, l-am cunoscut foarte bine. Poate chiar prea bine.
Barmanul a venit alene spre noi și s-a uitat la paharul meu.
― ÃŽncă un rînd din aceeaÈ™i băutură, i-am zis. ÃŽntr-un separeu.
Am coborît de pe scaun și am rămas în așteptare. S-ar fi putut să mă refuze brutal, sau, dimpotrivă, să accepte. Dar nu-mi păsa. O dată la un an, chiar și în țara noastră mult prea preocupată de relațiile sexuale, unui bărbat i se poate întîmpla să se întîlnească și să stea la taifas cu o femeie fără să fie neapărat nevoie să aducă vorba de pat. Tocmai acesta era probabil cazul, sau poate că-și închipuia că umblu și eu după ce pică. Dacă era așa, s-o ia naiba. Șovăi, clar nu prea multă vreme. Își adună mănușile negre și poșeta neagră din piele de căprioară cu ramă și închizătoare de aur și străbătu barul către un separeu din colț unde se așeză fără o vorbă. Îmi alesei locul din fața ei, dincolo de măsuță.
― Mă numesc Marlowe.
― Iar eu sînt Linda Loring, răspunse ea calm. Văd că sînteÈ›i cam sentimental, domnule Marlowe, sau mă înÈ™el?
― Pentru că am venit aici să beau un "burghiu"? Păi atunci dumneavoastră?
― Mie s-ar putea să-mi placă.
― De ce nu È™i mie? Dar ar fi o coincidență nemaipomenită.
ÃŽmi zîmbi vag. Avea cercei cu smaralde È™i un ac cu smarald la reverul taiorului. Păreau să fie veritabile, dat fiind felul în care erau È™lefuite ― plate È™i cu muchiile bizotate. Pînă È™i în lumina slabă din bar păreau să aibă o licărire interioară.
― Va să zică dumneavoastră sînteÈ›i omul acela.
Chelnerul ne aduse băuturile și le așeză în fața noastră. După ce s-a îndepărtat, am răspuns:
― Sînt o persoană care l-a cunoscut pe Terry Lennox, care l-a îndrăgit È™i care din cînd în cînd a mai băut cu el cîte un pahar-două. Era un fel de chestie secundară ― o prietenie întîmplătoare. N-am fost niciodată acasă la el È™i nici nu i-am cunoscut nevasta. Am văzut-o doar o dată într-o parcare.
― Dar cred că povestea a fost niÈ›el mai complicată, nu?
Întinse mîna după pahar. Purta un inel cu un smarald montat într-un roi de diamante. Pe degetul alăturat, o bentiță de platină arăta că e măritată. După părerea mea, trebuie să fi avut peste treizeci și cinci de ani, dar nu mai mult de un an-doi.
― Poate. Individul mi-a dat multă bătaie de cap. Și-acum mai îmi dă. Și dumneavoastră?
Se sprijini într-un cot și ridică ochii spre mine cu o privire care însă nu exprima nimic deosebit:
― V-am spus că l-am cunoscut cam prea bine. Prea bine ca să mi se mai pară că are mare importanță ce i s-a întîmplat. Avea o nevastă bogată care-i oferea tot ce È™i-ar fi dorit, È™i nu-i cerea altceva în schimb decît să fie lăsată în pace.
― Mi se pare destul de rezonabil.
― Nu fiÈ›i sarcastic, domnule Marlowe. AÈ™a sînt făcute unele femei. Nu se pot stăpîni. Ar fi greu de presupus că el n-a È™tiut de la început. Dacă È›inea morÈ›iÈ™ să-È™i dovedească mîndria, uÈ™a era deschisă. Nu era neapărat nevoie s-o omoare.
― De acord cu dumneavoastră.
Se îndreptă și mă privi cu asprime. Colțurile buzelor i se ridicară:
― AÈ™a că pe urmă a dat bir cu fugiÈ›ii È™i ― dacă cele ce le-am auzit sînt adevărate ― dumneavoastră l-aÈ›i ajutat. Bănuiesc că vă mîndriÈ›i cu acest lucru.
― Nu. Am făcut-o doar pentru bani.
― Nu e deloc o chestie amuzantă, domnule Marlowe. Sincer, vorbind, nici nu prea È™tiu de ce stau aici È™i beau cu dumneavoastră.
― Asta e o greÈ™eală care se poate îndrepta uÈ™or, doamnă Loring. Am întins mîna după pahar È™i am dat băutura pe gît. M-am gîndit că poate mi-aÈ›i putea spune cîte ceva despre Terry ― ceva ce nu È™tiu eu. Nu mă interesează să fac speculaÈ›ii asupra motivului pentru care Terry Lennox i-a terciuit faÈ›a nevesti-si prefăcînd-o într-un burete însîngerat.
― E o exprimare cam brutală, după părerea mea, îmi zise ea furioasă.
― Nu vă plac aceste cuvinte? Nici mie. Și nici n-aÈ™ sta aici să beau "burghie" dacă aÈ™ crede cît de cît că el a fost în stare să facă aÈ™a ceva.
Se uită lung la mine. După un răstimp, îmi vorbi rar:
― S-a sinucis È™i a lăsat o mărturisire completă. Ce altceva aÈ›i mai putea dori?
― Avea un pistol la el. ÃŽn Mexic ăsta poate fi un pretext suficient pentru orice poliÈ›ai fremătînd de nervozitate ca să-l umple de plumbi. O mulÈ›ime de poliÈ›iÈ™ti americani È™i-au săvîrÈ™it omorurile în acelaÈ™i fel ― unii prin uÈ™i care nu s-au deschis destul de repede ca să le facă pe plac. Cît despre mărturisire, eu unul n-am văzut-o.
― Fără îndoială că a fost plăsmuită de poliÈ›ia mexicană, îmi răspunse ea cu acreală.
― Nu, ăia n-ar È™ti cum s-o falsifice, sau cel puÈ›in nu într-o localitate mică, aÈ™a cum e Otatoclan. Nu, probabil confesiunea este destul de autentică, dar nu e o dovadă că Terry È™i-a ucis nevasta. Sau cel puÈ›in, nu pentru mine. Pentru mine e pur È™i simplu o dovadă că Terry n-a găsit altă cale de scăpare. Aflat într-o încurcătură de acest gen, un anumit tip de om ― dacă vă amuză, n-aveÈ›i decît să spuneÈ›i că e un caracter slab sau moale sau sentimental ― ar putea lua hotărîrea de a scuti pe alÈ›ii de o publicitate extrem de penibilă.
― Asta e de domeniul fanteziei, comentă ea. Un om nu se omoară È™i nici nu se lasă omorît cu bună-È™tiință doar ca să salveze pe alÈ›ii de niÈ›ică bîrfă sau de un scandal. Sylvia era deja moartă. Cît despre sora È™i tatăl ei ― ei se puteau descurca È™i singuri, cum nu se poate mai bine. Domnule Marlowe, oamenii care au suficienÈ›i bani se pot apăra întotdeauna foarte uÈ™or.
― Mă rog, s-ar putea să mă înÈ™el în privinÈ›a motivului. S-ar putea să mă înÈ™el în toate privinÈ›ele. Acum un minut eraÈ›i furioasă pe mine. DoriÈ›i să plec chiar acum ― ca să vă puteÈ›i bea în liniÈ™te "burghiul" dumneavoastră?
Brusc, zîmbi:
― ScuzaÈ›i-mă, vă rog. ÃŽncep să cred că sînteÈ›i un om sincer. Mai înainte mi se păruse că încercaÈ›i să vă găsiÈ›i o justificare È™i pentru alte lucruri în afară de chestia cu Terry. Dar nu È™tiu cum, am impresia că mă înÈ™elam.
― Nu încerc să mă justific cîtuÈ™i de puÈ›in. Am făcut un lucru nechibzuit È™i am plătit cu vîrf È™i îndesat pentru el. Sau cel puÈ›in pînă la un punct. Nu pot să neg că declaraÈ›ia scrisă lăsată de el m-a scăpat de niÈ™te consecinÈ›e încă È™i mai grave. Dacă-l aduceau înapoi È™i-l judecau, bănuiesc că-mi aruncau È™i mie în spinare vreo două-trei lucruri grave. Pînă È™i cea mai nevinovată dintre aceste acuzaÈ›ii È™i tot m-ar fi costat mult mai mult decît îmi dă mîna să plătesc.
― Ca să nu mai vorbim de autorizaÈ›ia dumneavoastră, îmi zise ea sec.
― Poate. A fost o vreme cînd orice curcan mahmur îmi putea face de petrecanie. Acum lucrurile s-au mai schimbat. EÈ™ti audiat de o comisie a autorităților statale care îți eliberează autorizaÈ›ia. Aceste autorități nu se dau în vînt chiar aÈ™a tare după poliÈ›ia municipală.
Gustă din băutură și apoi zise rar:
― Dacă È›inem seamă de una È™i de alta, nu vi se pare că pînă la urmă lucrurile au ieÈ™it mai bine aÈ™a? Fără proces, fără titluri senzaÈ›ionale mari de-o È™chioapă, fără împroÈ™cături cu noroi menite doar să sporească tirajul ziarelor, fără pic de respect pentru adevăr, pentru fair-play sau pentru sentimentele oamenilor nevinovaÈ›i.
― Păi nu ziceam È™i eu tot aÈ™a? Și dumneavoastră m-aÈ›i contrazis È™i aÈ›i zis că părerea mea e de domeniul fanteziei.
Se lăsă pe speteaza scaunului și-și rezemă capul de tapițeria separeului.
― E de domeniul fanteziei ideea că Terry Lennox s-ar fi putut sinucide doar ca să realizeze acest lucru. Nu însă È™i faptul că toate taberele au avut de cîștigat prin rezolvarea lucrurilor fără proces.
― Cred că am nevoie de încă un "burghiu", zisei eu făcîndu-i semn chelnerului. Parcă simt o răsuflare îngheÈ›ată în ceafă. Nu cumva sînteÈ›i rudă cu familia Potter, doamnă Loring?
― Sylvia Lennox era sora mea, îmi zise ea simplu. Credeam că È™tiÈ›i.
Chelnerul se apropie agale și primi mesajul meu urgent. Doamna Loring clătină din cap și zise că nu mai dorește nimic. Plecarea chelnerului îmi dădu posibilitatea să continui:
― AÈ™a cum a muÈ™amalizat toată afacerea bătrînul Potter ― iertaÈ›i-mă, vă rog, domnul Harlan Potter ― e pur È™i simplu un noroc chior să poÈ›i afla că soÈ›ia lui Terry a avut o soră.
― Sînt convinsă că exageraÈ›i. Tatăl meu nu e chiar atît de puternic, domnule Marlowe, È™i în nici un caz nu e chiar atît de nemilos. Recunosc că are într-adevăr o serie de idei tare demodate în legătură cu izolarea È™i intimitatea ferită de privirile altora. Nu dă niciodată interviuri, nici măcar pentru propriile lui ziare. Nu se lasă niciodată fotografiat, nu È›ine niciodată discursuri, călătoreÈ™te mai ales cu automobilul sau cu avionul personal, cu echipajul lui propriu. Și totuÈ™i nu e deloc lipsit de omenie. ÃŽl simpatiza foarte mult pe Terry. Zicea că Terry e gentleman douăzeci È™i patru de ore din douăzeci È™i patru È™i nu numai în răstimpul celor cincisprezece minute dintre sosirea invitaÈ›ilor È™i momentul cînd își sorb primul cocteil.
― Mă tem însă că spre sfîrÈ™it, Terry cam alunecase rău pe o anumită pantă.
Chelnerul a sosit cu cel de-al treilea "burghiu" al meu. I-am sorbit aroma dar am continuat să-l țin în mînă fără să-l ating.
― Și să È™tiÈ›i, domnule Marlowe, că moartea lui Terry a fost o lovitură serioasă pentru el. Iar dumneavoastră începeÈ›i să fiÈ›i din nou sarcastic. Vă rog să renunÈ›aÈ›i. Tata È™tia că unora toată povestea o să li se pară suspect de bine aranjată. Ar fi preferat de o mie de ori ca Terry să fi dispărut pur È™i simplu. Dacă Terry i-ar fi cerut ajutor, cred că i l-ar fi acordat.
― A, nu, doamnă Loring. Era vorba de uciderea propriei lui fiice.
Avu un gest iritat și mă privi cu răceală:
― Mă tem că ceea ce o să vă spun o să vi se pară cam prea brutal. Tata o È™tersese din catastif de multă vreme pe soră-mea. Cînd se vedeau, el abia dacă-i vorbea. Dacă È™i-ar da glas gîndurilor ― ceea ce n-a făcut niciodată È™i nici n-o va face ― sînt convinsă că È™i-ar exprima tot atîtea îndoieli ca È™i dumneavoastră în legătură cu Terry. Dar de vreme ce Terry era mort, ce mai conta? Ar fi putut să-l ucidă ăia într-un accident de avion sau într-un incendiu, sau într-un accident de maÈ™ină. Dacă Sylvia tot trebuia să moară, păi atunci a fost momentul cel mai potrivit s-o facă. Peste zece ani ar fi fost doar o babă cu manii sexuale ca unele din femeile alea înspăimîntătoare pe care le vezi pe la seratele de la Holywood ― sau, cel puÈ›in, le vedeai pînă acum cîțiva ani. Drojdia găștii internaÈ›ionale.
Deodată am simțit că turbez, fără vreun motiv temeinic. M-am ridicat în picioare și m-am uitat peste paravanul separeului. Cel de alături era încă gol. În cel următor se afla un individ care stătea singur și citea în liniște ziarul. M-am așezat cu zgomot, am împins paharul la o parte și m-am aplecat peste masă. Rămăsesem însă suficient de înțelept ca să nu vorbesc prea tare:
― Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă Loring, ce naiba încercaÈ›i să-mi vindeÈ›i mie aici? Că Harlan Potter ar fi o persoană numai lapte È™i miere căreia nici prin gînd nu i-ar trece să-È™i folosească influenÈ›a asupra unui procuror cu veleități politice pentru a muÈ™amaliza o anchetă într-un caz de omor în aÈ™a fel încît omorul să nu mai fie nici măcar anchetat? Că avea îndoieli în privinÈ›a vinovăției lui Terry dar n-a permis nimănui să ridice măcar un degeÈ›el ca să descopere pe adevăratul asasin? Că nu È™i-a folosit puterea politică pe care o reprezintă ziarele sale È™i contul lui de la bancă È™i cei nouă sute de tipi care se dau peste cap încercînd să ghicească ce vrea el de la ei înainte ca măcar el să È™tie ce doreÈ™te? Că n-a aranjat lucrurile în aÈ™a fel încît un jurist blînd ca un mieluÈ™el, È™i nimeni altcineva, nici măcar un funcÈ›ionar de la procuratură sau de la poliÈ›ia municipală să se ducă pînă în Mexic ca să vadă dacă Terry È™i-a tras de-adevărat un glonte în cap È™i n-a fost trimis pe lumea cealaltă, doar aÈ™a, ca amuzament de către cine È™tie ce indian amator de tragere la È›intă? Doamnă Loring, tatăl dumneavoastră valorează o sută de milioane de dolari. N-am de unde să È™tiu cum le-a agonisit, dar È™tiu al dracului de bine că nu le-a căpătat aÈ™a, din senin, fără să-È™i făurească o organizaÈ›ie cu tentacule destul de întinse. Doar nu e un nătăfleÈ›. E un bărbat aspru È™i dur. ÃŽn zilele noastre, trebuie neapărat să fii un asemenea bărbat ca să poÈ›i strînge o asemenea sumă de bani. Și trebuie să tratezi È™i să faci afaceri cu tot felul de oameni ciudaÈ›i. S-ar putea ca să nu-i întîlneÈ™ti niciodată sau chiar să nici nu le strîngi mîna vreodată, dar ei se învîrtesc întotdeauna pe acolo pe la margine È™i fac afaceri cu tine.
― Ai o minte de păsărică, È™i m-am săturat de dumneata, îmi zise ea furioasă.
― BineînÈ›eles. Nu È™tiu să fac muzică dintr-aia care vă place dumneavoastră s-o auziÈ›i. Dar vă rog să-mi permiteÈ›i să vă spun totuÈ™i ceva. ÃŽn noaptea în care a murit Sylvia, Terry a vorbit la telefon cu tatăl dumneavoastră. Despre ce? Ce i-a spus tatăl dumneavoastră? "Ei, băiete, du-te frumuÈ™el în Mexic È™i împuÈ™că-te niÈ›eluÈ™. Hai să ne spălăm rufele astea numai între noi, în familie. Știu eu că fii-mea e o tîrfă È™i că oricare din duzina aia de porci beÈ›i ar fi putut să-È™i iasă din minÈ›i È™i să-i zdrobească faÈ›a. Dar asta e o chestie fără prea multă importanță, băiete. Lasă, nu-È›i fă probleme că individul o să plîngă de remuÈ™care cînd o să se trezească din beÈ›ie. Tu ai dus-o grozav de bine, ai fost È›inut în catifea È™i acum ar cam fi timpul să achiÈ›i nota de plată. Ceea ce dorim noi este să păstrăm numele frumos de Potter la fel de imaculat È™i de aromat ca liliacul alb. Ea s-a măritat cu tine fiindcă avea nevoie de un paravan. Acum că e moartă îi trebuie mai mult ca oricînd aÈ™a ceva. Și ăla eÈ™ti tu. Dacă poÈ›i să te pierzi È™i să faci pe mortul în păpuÈ™oi, perfect. Dar dacă te laÈ™i descoperit, atunci trebuie să-È›i iei rămas bun. Ne vedem la Morgă".
― Și dumneata chiar crezi că taică-meu vorbeÈ™te aÈ™a? mă întrebă doamna în negru cu o voce seacă È™i îngheÈ›ată.
M-am lăsat pe speteaza scaunului și am scos un hohot dezagreabil:
― Am mai putea da dialogul la cizelat, dacă asta poate fi de vreun folos.
Își strînse lucrurile și se strecură pe lîngă canapea.
― AÈ™ dori să-È›i adresez un mic avertisment, zise ea încet È™i cu multă grijă, un foarte mic È™i simplu cuvînt de prevenire. Dacă crezi că taică-meu e un om de acest fel È™i dacă dumneata umbli de colo pînă colo exprimîndu-È›i genul de gînduri pe care tocmai mi l-ai împărtășit mie, cariera dumitale în oraÈ™ul ăsta, în profesia pe care È›i-ai ales-o sau în oricare altă profesie, este menită să fie extrem de scurtă È™i să se încheie în mod foarte subit.
― Perfect, doamnă Loring. Perfect. Am încasat-o de la autorități, o încasez de la huligani, acum o încasez È™i de la persoanele din lumea bună. Cuvintele diferă, dar sensul e acelaÈ™i. Þine-te deoparte! Eu am venit aici să beau un "burghiu", fiindcă aÈ™a mi-a cerut cineva. Și cînd colo, uitaÈ›i-vă la mine. Sînt virtualmente un schelet din osuar.
Se ridică în picioare și-mi făcu un semn scurt din cap:
― Trei "burghie". Duble. Poate că te-ai îmbătat.
Am aruncat pe masă o sumă exagerată de bani și, cînd a ajuns în dreptul meu, m-am ridicat și eu:
― Dumneavoastră, doamnă Loring, aÈ›i băut unul È™i jumătate. De ce aÈ›i făcut-o? De ce atît de mult? V-a rugat cineva s-o faceÈ›i sau a fost propria dumneavoastră idee? Și limba dumneavoastră s-a dezlegat niÈ›el.
― Cine È™tie, domnule Marlowe? Cine È™tie? Parcă cine poate È™ti cu adevărat ceva? Văd că acolo la bar e un individ care nu ne scapă din ochi. E vreo cunoÈ™tință de-a dumitale?
Am întors capul, mirat că ea observase înaintea mea. Pe ultimul scaun de lîngă ușă era așezat un slăbănog negricios.
― Se numeÈ™te Chick Agostino. E pistolarul unui patron de tripouri numit Menendez. Hai să-l atacăm È™i să-l doborîm la pămînt.
― Cu siguranță că eÈ™ti beat, zise ea repede È™i dădu să plece.
Am pornit în urma ei. Individul s-a răsucit cu scaunul și a privit înaintea lui. Cînd am ajuns în dreptul lui, am făcut un pas lateral și i-am băgat simultan mîinile la subțiori. Poate că de fapt chiar eram puțin afumat.
S-a răsucit înapoi furios și s-a dat jos de pe scaun.
― Hei, fii atent, puÈ™tiulică, a mîrîit el.
Cu coada ochiului, am văzut-o pe doamnă oprindu-se cu un pas înainte de a ieși și întorcînd privirile spre noi.
― Nici un pistol, domnule Agostino? Vai, ce nesocotință din partea dumneavoastră. Se poate, tocmai acum cînd se lasă întunericul? Dacă vi se întîmplă să vă împiedicaÈ›i de vreun pitic dat dracului?
― Șterge-o! mîrii el sălbatec.
― Vai, aÈ›i desprins citatul ăsta dintr-o revistă literară?
Se strîmbă cumplit dar nu se mișcă.
Lăsîndu-l acolo, o urmai pe doamna Loring pînă la planșeul de sub portalul localului. Un șofer cărunt stătea acolo, făcînd conversație cu tinerelul de la parcaj. Duse mîna la șapcă și luînd-o la picior se întoarse cu un Cadillac ultrastrălucitor. Deschise portiera și doamna Loring se urcă. Închise portiera în urma ei de parcă ar fi pus capacul de la o casetă de bijuterii. Înconjură automobilul și se urcă la volan.
Doamna Loring coborî geamul de la portieră și se uită la mine, pe jumătate zîmbitoare.
― Noapte bună, domnule Marlowe. A fost foarte drăguÈ› ― sau nu È›i s-a părut?
― Numai că nu ne-am bătut.
― Vrei să spui că dumneata te-ai bătut ― È™i mai ales cu propriile dumitale gînduri.
― Cam aÈ™a se întîmplă de obicei. Noapte bună, doamnă Loring. Nu locuiÈ›i pe-aici, nu?
― Nu chiar. Stau în Idle Valley. La capătul celălalt al lacului. SoÈ›ul meu e doctor.
― Nu cumva vi se întîmplă să cunoaÈ™teÈ›i o familie numită Wade?
Se încruntă:
― Da, îi cunosc pe soÈ›ii Wade, dar de ce?
― De ce vă întreb? Pentru că sînt singurii oameni din Idle Valley pe care-i cunosc.
― Aha, înÈ›eleg. Ei, încă o dată noapte bună, domnule Marlowe.
Se rezemă de pernele mașinii și Cadillac-ul, torcînd politicos, se strecură încetișor în mijlocul traficului de pe Strip.
Întorcîndu-mă, era cît pe-aici să mă izbesc de Chick Agostino.
― Cine-i păpuÈ™ica? rînji el. Și, ai grijă, data viitoare cînd îți mai vine să faci pe deÈ™teptul, mai bine simplifică peisajul.
― Nu e dintre persoanele amatoare să te cunoască, i-am răspuns.
― E în regulă, minte sprintenă. I-am luat numărul de la maÈ™ină. Lui Mendy îi place să mai È™tie cîte un mic amănunt de genul ăsta.
Se auzi trîntindu-se portiera de la o mașină din care sări un bărbat înalt de cel puțin doi metri și lat de un metru douăzeci. Îi aruncă o privire lui Agostino, apoi făcu un pas uriaș și-l înșfăcă strîns de gît.
― De cîte ori trebuie să vă spun vouă, cuÈ›itarilor de două parale, să nu vă mai aÈ›ineÈ›i pe unde vin eu să mănînc? urlă matahala.
Îl zgîlțîi bine pe Agostino și-l trînti dincolo de trotuar, izbindu-l de un perete. Chick se frînse moale din mijloc și începu să tușească. Matahala reluă cu aceeași voce tunătoare:
― Data viitoare, să fiu al naibii dacă nu te fac praf, È™i poÈ›i să mă crezi, neamule, că o să ai încă pistolul în mînă cînd o să te ridice cu targa.
Chick clătină din cap dar nu zise nimic. Huiduma mă fripse cu privirea și apoi îmi rînji:
― Ce noapte splendidă, zise el intrînd în local.
M-am uitat la Chick cum se îndreaptă din șale și cum își recapătă o parte din calm.
― Cine e domnul acesta cu care văd că eÈ™ti prieten la toartă? L-am întrebat.
― Willie Magoon "Muntele", mi-a răspuns el cu vocea răguÈ™ită. Un tip de la brigada de moravuri. Se crede un dur.
― Vrei să spui că nu e chiar convins? l-am întrebat politicos.
Mi-a aruncat o privire fără expresie și s-a îndepărtat. Mi-am scos mașina din parcaj și m-am dus acasă. La Hollywood se poate întîmpla orice, absolut totul e posibil.



CAPITOLUL 23

Un Jaguar scund și suplu urca dealul din fața mea și am încetinit ca să nu fiu scăldat în praful de granit ce se ridica de pe kilometrul acela prost pavat de la intrarea în Idle Valley. Avea aerul că l-au lăsat anume în halul ăsta ca să-i alunge pe șoferii de duminică, răsfățați de rularea lină pe superautostrăzi. Mi s-a părut că zăresc o eșarfă în culori strălucitoare și o pereche de ochelari de soare. Șoferița mi-a făcut semn cu mîna, așa, într-o doară, ca între vecini. Apoi praful a alunecat pe partea cealaltă a drumului și s-a adăugat peliculei albe care era deja bine întinsă pe frunzele arbuștilor și pe iarba arsă de caniculă. Am ajuns astfel cam la liziera crîngului și pavajul se întindea acum neted și bine făcut și totul părea să fie lustruit și îngrijit. Gorunii se strîngeau în pîlcuri către drum, de parcă ar fi fost curioși să vadă cine trece pe acolo, iar vrăbiuțele cu căpșoare trandafirii țopăiau de colo-colo ciugulind lucruri pe care numai o vrabie s-ar putea gîndi că face să le ciugulească.
Am trecut apoi pe lîngă niște plopi pufoși, dar eucalipți n-am întîlnit. Pe urmă o dumbravă de plopi din Carolina, astupînd vederea unei case albe. Apoi o fată care ducea un cal pe marginea drumului. Era îmbrăcată cu pantaloni și cu o cămașă în culori țipătoare și mesteca vîrful unei rămurele. Calul părea tare încălzit, dar nu era înspumat, iar fata îl mîngîia și-i vorbea cu blîndețe. Îndărătul unui gard de zid un grădinar își conducea mașina electrică de tuns iarba peste o peluză vastă și unduioasă care se termina la porticul unui conac în stil colonial, mărimea de luxe. De undeva se auzea un pian de concert pe care cineva făcea exerciții pentru mîna stîngă.
Am lăsat în urmă toate acestea iar licărirea de pe lac sugera fierbințeală și strălucire și am început să fiu atent la numerele de pe porțile caselor. Mai văzusem doar o singură dată casa familiei Wade, și încă și atunci pe întuneric. Nu era chiar atît de mare cum mi se păruse în noaptea aceea. Aleea era plină de automobile, așa că am parcat pe marginea drumului și am intrat pe poartă. Ușa de la casă mi-a deschis-o un majordom mexican ce purta haina albă. Era un mexican subțirel, curățel și frumușel, și haina cădea foarte elegant pe el. Avea înfățișarea unui mexican care cîștigă cincizeci de dolari pe săptămînă și nu se omoară prea tare cu munca.
Mi-a zis "Buenas tardes, señor," È™i mi-a zîmbit ciudat, ca È™i cum ar fi tras o duÈ™că-două înainte. "Su nombre de usted, por favor?"
― Marlowe, i-am zis. Dar pe cine vrei să impresionezi, Candy? Nu È›ii minte că am vorbit la telefon?
A rînjit, iar eu am intrat. Era același gen de petrecere din totdeauna, toată lumea vorbind prea tare, fără ca cineva să asculte, agățîndu-se cu desperarea muribundului de un pahar de băutură, toți ochii strălucind din cale afară, iar obrajii fiind îmbujorați sau palizi, sau broboniți de sudoare, după cantitatea de alcool consumată sau capacitatea de absorbție a individului respectiv. Apoi Eileen Wade apăru, într-o formă foarte concretă, lîngă mine. Era îmbrăcată în ceva bleu-pal care nu-i venea deloc rău. Þinea un pahar în mînă, dar nu era decît un lucru făcut de formă.
― Vai ce bine îmi pare c-ai putut să vii! îmi zise ea pe un ton grav. Roger doreÈ™te să te vadă în biroul lui. El nu poate să sufere petrecerile ; lucrează.
― Cum, în gălăgia asta infernală?
― S-ar părea că nu-l deranjează niciodată. Candy o să-È›i aducă ceva de băut ― sau dacă preferi să te duci să-È›i iei singur...
― Cred că aÈ™a am să fac. ÃŽmi cer scuze pentru seara aceea.
Îmi răspunse cu un zîmbet:
― Cred că È›i-ai mai cerut scuze. De fapt, a fost un fleac.
― Pe dracu, un fleac.
Și-a păstrat zîmbetul destul ca să mă salute din cap, să se întoarcă și să se îndepărteze avîndu-l încă pe buze. Am descoperit că băuturile se aflau undeva în colțul celălalt al încăperii, lîngă o ușă foarte mare de sticlă ce dădea pe terasă. De fapt era o măsuță cu rotile. Tocmai străbătusem jumătate din încăpere, încercînd să nu mă lovesc de nimeni, cînd am auzit o voce strigînd:
― A, domnul Marlowe!
Întorcîndu-mă, am dat cu ochii de doamna Loring, așezată pe o canapea lîngă un bărbat cu înfățișare afectată, cu ochelari fără ramă și cu un fel de murdărie pe bărbie care putea să fie foarte bine și un început de barbișon. Doamna avea un pahar în mînă și părea strașnic de plictisită. El stătea țeapăn, cu brațele încrucișate și cu privirea severă.
M-am îndreptat spre ei. Ea mi-a zîmbit și mi-a întins mînă.
― Þi-l prezint pe soÈ›ul meu, doctorul Loring. Edward, dumnealui e domnul Marlowe.
Individul cu barbișon îmi aruncă o privire rapidă și înclină din cap și mai rapid. Altfel nu făcu nici o mișcare. Avea aerul că-și cruță energia pentru lucruri mai importante.
― Edward e foarte obosit, zise Linda Loring. Edward e întotdeauna foarte obosit.
― Asta li se întîmplă multor doctori, sună răspunsul meu. VreÈ›i să vă aduc ceva de băut, doamnă Loring? Sau dumneavoastră, domnule doctor?
― Ea a băut destul, zise individul fără să se uite la vreunul din noi. Eu unul nu beau. Cu cît văd mai mulÈ›i oameni care beau, cu atît mă bucur mai tare că eu nu beau.
― ÃŽntoarce-te acasă, micuță Saba, zise ca prin vis doamna Loring.
El s-a răsucit și a făcut o strîmbătură. Am plecat de lîngă ei și m-am îndreptat spre bar. În prezența soțului ei, Linda Loring părea cu totul schimbată. Glasul ei avea ceva atît de tăios, iar chipul ei purta un zîmbet atît de batjocoritor, pe care nu-mi aduc aminte să le fi folosit față de mine nici măcar cînd era furioasă.
Candy se afla lîngă măsuța cu rotile. M-a întrebat ce aș dori să beau.
― ÃŽn clipa asta, nimic, mulÈ›umesc. Domnul Wade doreÈ™te să-mi vorbească.
― Es muy occupado, señor. Foarte ocupat.
Nu mi s-a părut că o să-mi placă vreodată Candy. După ce m-am uitat pur și simplu la el, a adăugat:
― Dar mă duc să văd. De pronto, señor.
Se strecură cu multă grijă prin mulțime și se întoarse într-o clipă:
― ÃŽn regulă, amice, să mergem, îmi zise el vesel.
L-am urmat de-a curmezișul încăperii și apoi în lungul casei. Mi-a deschis o ușă, am intrat, a închis-o în urma mea și o mare parte din zgomot s-a atenuat. Camera, situată în colțul casei, era mare, răcoroasă și liniștită, cu o ușă dublă de sticlă ce dădea înspre boschetele de trandafiri, iar o fereastră laterală avea și instalație de aer condiționat. Vedeam lacul, îl vedeam pe Wade întins pe o canapea lungă de piele de culoare deschisă. Pe o masă de lucru solidă dintr-un lemn destul de deschis la culoare era o mașină de scris și un teanc de foi galbene.
― MulÈ›umesc foarte mult că ai venit, Marlowe, zise el alene. Parchează-te pe undeva. Ai băut un pahar-două?
― ÃŽncă nu. M-am aÈ™ezat È™i m-am uitat la el. Mai era încă palid È™i tras la față. Cum merge lucrul?
― Bine, în afară de faptul că obosesc prea repede. Păcat că o beÈ›ie de patru zile îți trece atît de greu È™i atît de încet. Adeseori reuÈ™esc să lucrez cel mai bine după o escapadă. ÃŽn meseria asta a mea e foarte uÈ™or să-È›i încordezi toÈ›i muÈ™chii È™i să ajungi să fii È›eapăn È™i amorÈ›it ca un lemn. Atunci nimic din ce scrii nu face doi bani. Dacă e marfă bună, îți vine uÈ™or. Tot ce ai citit sau ai auzit în contradicÈ›ie cu ceea ce spun e doar o adunătură de gogoÈ™i.
― Poate că depinde È™i de personalitatea scriitorului, am îndrăznit eu să spun. Lui Flaubert nu-i venea deloc uÈ™or să scrie, È™i totuÈ™i scria bine.
― Ei bravo! zise Wade ridicîndu-se. Va să zică l-ai citit pe Flaubert È™i în felul ăsta ai ajuns intelectual, critic, savant al lumii literare. ÃŽÈ™i frecă fruntea. Sînt în cură de dezintoxicare È™i nu pot s-o sufăr. Nu pot să sufăr pe nimeni care È›ine un pahar în mînă. Și eu trebuie să vin acolo în mijlocul lor È™i să le zîmbesc, scîrbelor ălora. Știu cu toÈ›ii prea bine că sînt alcoolic. Și tocmai de-aia se întreabă de ce mă feresc È™i fug eu? Nu È™tiu care idiot de freudist a prefăcut această problemă într-o chestie banală. Au ajuns s-o cunoască pînă È™i puÈ™tii de zece ani. Dacă aÈ™ avea un copil de zece ani ― ceea ce Dumnezeu n-a vrut ― piciul m-ar întreba: "Tăticule, de ce te fereÈ™ti È™i fugi cînd te îmbeÈ›i?"
― După cît am auzit eu, povestea e de dată recentă
― S-a agravat, dar de fapt niciodată nu m-ara È›inut eu bine la băutură. Cînd eÈ™ti tînăr È™i dîrz, poÈ›i să suporÈ›i multe pedepse. Dar cînd ai sărit peste patruzeci de ani, nu mai reacÈ›ionezi la fel.
M-am lăsat pe speteaza scaunului și mi-am aprins o țigară:
― Despre ce doriÈ›i să-mi vorbiÈ›i?
― Marlowe, după părerea dumitale, care e lucrul de care mă feresc È™i fug eu?
― N-am idee. N-am destule informaÈ›ii. Și pe urmă, toată lumea fuge de un lucru sau altul.
― Da, dar nu toată lumea se îmbată. Care e lucrul de care fugi dumneata? De tinereÈ›ea dumitale, de conÈ™tiinÈ›a vinovăției sau de recunoaÈ™terea faptului că eÈ™ti doar o rotiță minusculă dintr-o maÈ™inărie foarte mică?
― Am înÈ›eles. Dumneata ai nevoie de o persoană pe care s-o poÈ›i ofensa în liniÈ™te. Bine, amice, dă-i drumul, descarcă-te. Cînd o începe să mă doară am să te anunÈ›.
A rînjit la mine și și-a răvășit părul des și creț. Își împunse pieptul cu degetul arătător:
― Marlowe, ai în faÈ›a dumitale o rotiță minusculă dintr-o maÈ™inărie măruntă. ToÈ›i scriitorii sînt un vax È™i eu sînt unul din cele mai mari vaxuri. Am scris douăsprezece cărÈ›i de succes comercial È™i dacă voi ajunge să termin vreodată teancul ăla de maculatură de pe birou, probabil că va însemna că am scris-o È™i pe a treisprezecea. Nici una dintre ele nu valorează nici măcar cît praful de puÈ™că de care ar fi nevoie ca s-o arunce în braÈ›ele lui ScaraoÈ›chi. Am un cămin agreabil într-o zonă foarte exclusivistă care aparÈ›ine unui multimilionar foarte exclusivist. Am o nevastă fermecătoare care mă iubeÈ™te, È™i un editor fermecător care deasemenea mă iubeÈ™te, dar nimeni nu mă iubeÈ™te atît cît mă iubesc eu. Sînt un porc egoist, o prostituată sau un proxenet din lumea literară ― alege dumneata epitetul potrivit ― È™i în general sînt un măgar fără pereche. AÈ™adar, cu ce mă poÈ›i ajuta?
― Ei È™i ce-i cu asta?
― De ce nu te enervezi?
― Nu am de ce să mă enervez. Stau È™i te ascult exprimîndu-È›i ura față de propria-È›i persoană. E o chestie plictisitoare, dar nu mă jigneÈ™te în nici un fel.
Rîse aspru:
― EÈ™ti simpatic. Hai să bem ceva.
― Nu aici, amice. Nu cît sîntem numai noi doi. Nu È›in cine È™tie ce să te văd cum dai pe gît primul pahar. Nimeni n-o să te poată opri È™i-mi închipui că nimeni n-o să încerce măcar s-o facă. Dar nu e cazul nici să te ajut eu să bei.
Se ridică în picioare:
― Nu e nevoie să bem aici: Hai să ieÈ™im È™i să privim la o splendidă colecÈ›ie din elita pe care ajungi s-o cunoÈ™ti cînd cîștigi destui bani împuÈ›iÈ›i ca să locuieÈ™ti în acelaÈ™i cartier luxos ca È™i ea.
― Uite ce e, amice, termină. Pune punct. Oamenii ăștia nu sînt cu nimic deosebiÈ›i de toÈ›i ceilalÈ›i.
― Daa, zise el îndîrjit, dar ar trebui să fie. Dacă nu se deosebesc de alÈ›ii, atunci la ce bun să mai trăiască? Ei reprezintă clasa suspusă a È›inutului nostru È™i nu sînt cu nimic mai buni decît niÈ™te camionagii cu maÈ›ele scăldate în whisky de proastă calitate. Ba nici măcar nu se ridică pînă la nivelul ălora.
― Las-o moartă, am repetat. Dacă vrei neapărat să te pileÈ™ti, n-ai decît. Dar n-are rost să vii să-È›i verÈ™i fierea pe o gloată care se poate îmbăta È™i fără să trebuiască să zacă în patul doctorului Verringer, sau să-È™i piardă minÈ›ile È™i să-È™i arunce nevestele pe scări.
― Mda, replică el deodată calm È™i gînditor. Ai trecut cu bine examenul, prietene. Ce-ar fi să vii să stai o vreme la noi? Mi-ai putea face foarte mult bine, pur È™i simplu prin prezenÈ›a dumitale.
― Nu prea văd cum.
― Ba eu văd. Pur È™i simplu, să stai aici. O mie de dolari pe lună te-ar interesa? Sînt primejdios cînd mă îmbăt. Dar nu vreau să fiu primejdios È™i nu vreau să mă îmbăt.
― N-aÈ™ avea cum să te opresc.
― ÃŽncearcă, să zicem, trei luni. AÈ™ termina cartea aia blestemată È™i pe urmă o vreme aÈ™ pleca la mama dracului. AÈ™ zace undeva în munÈ›ii ElveÈ›iei È™i m-aÈ™ purifica.
― Să termini cartea, zici? Ai chiar atîta nevoie de banii ăia?
― Nu. Am nevoie doar să termin un lucru început. Dacă nu izbutesc, s-a zis cu mine. Þi-o cer aÈ™a, prieteneÈ™te. Pentru Lennox ai făcut ceva mai mult decît atît.
M-am ridicat, m-am apropiat de el și l-am privit cu asprime:
― Eu l-am împins la moarte pe Lennox, È™efule. L-am împins la moarte.
― Pfui! Marlowe, nu mă lua pe mine cu sentimentalisme dintr-astea ieftine. ÃŽÈ™i duse mîna la gît. M-am plictisit pînă-n gît de sentimentalismul ăsta moale.
― Moale? Sau pur È™i simplu blînd?
Se dădu înapoi și se împiedică de marginea canapelei, dar nu-și pierdu echilibrul.
― Să te ia naiba, îmi zise fără asprime. Nu-i nimic de făcut. BineînÈ›eles că nu pot să te È›in de rău pentru asta. Dar există un lucru pe care aÈ™ dori să-l È™tiu, pe care trebuie să-l aflu. Dumneata nu È™tii despre ce e vorba È™i nici eu nu sînt sigur dacă-l È™tiu. De un singur lucru sînt convins È™i anume, că este, fără doar È™i poate, ceva, È™i trebuie neapărat să aflu ce anume.
― ÃŽn legătură cu cine? SoÈ›ia dumitale?
Își strînse buzele într-o strîmbătură:
― Ba cred că în legătură cu mine. Hai să mergem să bem păhărelul ăla.
Se duse pînă la ușă, o deschise și ieși din cameră în urma mea.
Dacă se străduia pur și simplu să mă scoată din apele mele, trebuie să recunosc că reușise de minune.



CAPITOLUL 24

Cînd a deschis ușa, zarva din salon ne-a explodat drept în față. Părea mai răsunătoare decît înainte, dacă așa ceva era cu putință. Răsuna mai tare cam cu vreo două pahare în plus. Wade salută cu un cuvînt pe unul și pe altul, iar oamenii părură că se bucură să-l vadă. Dar erau atît de chercheliți, încît s-ar fi bucurat și dacă-l vedeau pe un vechi pionier din Alaska, cu tîrnăcopul în mînă. În momentul acela, pentru ei viața era doar un mare și amuzant spectacol de revistă.
Cînd ne îndreptam spre bar, ne-am întîlnit nas în nas cu doctorul Loring și soția lui. Doctorul s-a ridicat în picioare și a făcut un pas înainte ca să dea piept cu Wade. Pe fața lui se citea o expresie de ură bolnăvicioasă.
― Ce bine îmi pare că te văd, domnule doctor! zise Wade amabil. Bună, Linda! Dar unde v-aÈ›i ascuns atîta vreme? A, nu, pardon, mă tem că am pus o întrebare stupidă. Eu...
― Domnule Wade, începu Loring cu o voce în care se detecta un tremur uÈ™or ― vreau să-È›i spun ceva. Ceva foarte simplu È™i, nădăjduiesc, foarte concludent. Las-o în pace pe nevastă-mea.
Wade îl privi plin de curiozitate:
― EÈ™ti obosit, domnule doctor. Și nu bei nimic. Dă-mi voie să-È›i aduc eu ceva de băut.
― Nu beau niciodată, domnule Wade. Și asta, o È™tii prea bine. Am venit aici cu un scop È™i acum mi l-am îndeplinit.
― Mde, bănuiesc că am înÈ›eles ce-ai vrut să spui, replică Wade, păstrîndu-È™i tonul afabil. Și întrucît eÈ™ti musafir în casa mea, nu pot să-È›i răspund nimic altceva decît că mă tem că ai luat-o niÈ›eluÈ™ razna.
Tocmai se făcuse o pauză în conversațiile din jur. Băiețeii și fetițele erau toți numai ochi și urechi. Superproducție. Doctorul Loring își scoase din buzunar o pereche de mănuși, le netezi, apucă una din ele de un deget și o repezi cît putu de tare în obrazul lui Wade.
Wade nici nu clipi măcar:
― Pistoale È™i cafea în zori de zi? întrebă el calm.
M-am uitat la Linda Loring. Era îmbujorată de mînie. S-a ridicat încet de pe scaun și l-a înfruntat pe doctor.
― Dumnezeule mare, ce cabotin eÈ™ti, scumpule! ÃŽncetează să mai faci pe actoraÈ™ul de duzină, că te faci de rîs. Sau preferi să o È›ii tot aÈ™a pînă cînd ajungi să te pocnească È™i pe tine cineva în obraz?
Loring se răsuci pe călcîie și ridică mănușile înspre ea. Wade se interpuse:
― UÈ™urel, doctore. ÃŽn cartierul ăsta nu sîntem deprinÈ™i să ne pocnim nevestele decît între patru ochi.
― Dacă te referi la dumneata, să È™tii că nu-i o noutate pentru mine, rînji batjocoritor Loring. Și n-am nevoie de lecÈ›ii de politeÈ›e din partea dumitale.
― Eu nu iau decît elevi promițători, replică Wade. ÃŽmi pare rău că trebuie să pleci atît de repede. Ridicînd glasul, strigă: Candy! Que el Doctor Loring salga de aqui en el acto! Se răsuci către Loring: ÃŽn caz că nu È™tii spanioleÈ™te, doctore, asta înseamnă că uÈ™a e acolo! Și făcu un semn cu mîna.
Loring îl privi lung, fără să se clintească:
― Te-am avertizat demult, domnule Wade! zise el pe un ton glacial. Și m-au auzit o serie de oameni. A doua oară nu te mai previn.
― Chiar te rog să n-o faci, replică Wade cu politeÈ›e rece. Dar dacă totuÈ™i o mai faci, ai grijă să-È›i alegi un teren neutru. Dă-mi, te rog, ceva mai multă libertate de acÈ›iune. ÃŽmi pare rău, Linda, dar tu È›i l-ai ales drept soÈ›.
Își frecă ușurel obrazul, acolo unde-l pocnise mănușa. Linda Loring arborase un zîmbet amar, și dădu din umeri.
― Plecăm, zise Loring. Vino, Linda!
Ea se așeză și întinse mîna după pahar. Își privi soțul, calmă și disprețuitoare.
― Tu pleci, îi zise ea. Nu uita că trebuie să mai faci o serie de vizite.
― Pleci È™i tu cu mine, răspunse el furios.
Ea îi întoarse spatele. El întinse brusc mîna și o apucă ferm de braț. Wade îi puse mîna pe umăr și-l întoarse spre el.
― ÃŽncet, doctore, tot n-ai să le poÈ›i cuceri pe toate.
― Jos laba de pe mine!
― Sigur, sigur, dar ia-o mai încetiÈ™or, îi zise Wade. Știi ce, doctore, am o idee: de ce nu consulÈ›i un doctor bun?
Cineva scoase un hohot zgomotos. Loring se încordă ca un animal pregătit să sară asupra prăzii. Wade simți tensiunea și cu un gest degajat îi întoarse spatele și se îndepărtă. Asta îl lăsă pe doctorul Loring cu buzele umflate. Dacă se ducea după Wade se făcea de rîs mai rău decît pînă atunci. N-avea altceva de făcut decît să plece, ceea ce și făcu. Străbătu repede încăperea în pas de marș, privind drept înainte către locul unde Candy îi ținea ușa deschisă. Ieși. Candy închise ușa, cu o față fără nici o expresie, și reveni la bar.
M-am îndreptat spre el și i-am cerut niște scotch. N-am văzut unde s-a dus Wade. Dispăruse pur și simplu. N-o vedeam nici pe Eileen. Am întors spatele salonului și i-am lăsat pe toți să fiarbă în zeama lor pe cînd îmi terminam paharul.
O fetiță cu părul de culoarea noroiului și cu o bentiță în jurul frunții răsări lîngă mine, puse un pahar pe măsuța cu rotile și behăi. Candy încuviință din cap și pregăti un nou cocteil.
Fetița se întoarse spre mine:
― Vă interesează miÈ™cările de stînga? mă întrebă ea. Avea ochii sticloÈ™i È™i-È™i tot trecea limbuÈ›a roÈ™ie peste buze de parcă ar fi căutat vreun rest de ciocolată. Cred că toată lumea ar trebui să se preocupe de ele, continuă ea. Dar dacă pui această întrebare bărbaÈ›ilor de pe aici, toÈ›i nu vor altceva decît să te pipăie.
Am încuviințat din cap și i-am privit peste marginea paharului năsucul cîrn și pielea urît bronzată.
― Nu că m-ar supăra cine È™tie ce dacă o fac cu delicateÈ›e, îmi mărturisi ea, întinzînd mîna după paharul oferit de Candy. ÃŽn timp ce bea jumătate din el, îmi arătă măselele.
― Pe mine să nu contezi, i-am zis.
― Cum te cheamă?
― Marlowe.
― Cu e sau fără e la coadă?
― Cu.
― Ah, Marlowe, cîntă ea. Vai, ce nume trist È™i frumos!
Își lăsă jos paharul pe trei sferturi gol, închise ochii, își dădu capul pe spate, desfăcu brațele (cît pe-aci să mă pocnească peste ochi) și începu să recite cu un glas palpitînd de emoție:

Acesta-i chipul ce-a pornit pe mări o mie de corăbii
Și-a aprins a Troiei turnuri falnice?
Frumoasa mea domniță, fă-mă nemuritor cu un sărut.

Deschise ochii, își înșfăcă paharul și clipi șiret către mine.
― Ai fost grozav, iubiÈ›el. Ai mai scris ceva versuri în ultima vreme?
― Nu cine È™tie ce.
― Dacă vrei, ai voie să mă pupi, zise ea sfioasă.
Un tip cu o haină de șantung și cu cămașa deschisă la gît veni prin spatele ei și rînji la mine peste capul fetiței. Avea părul roșu tuns scurt și o față ca un plămîn căzut. Era cel mai urît individ pe care l-am văzut vreodată. O mîngîie pe fetiță pe creștetul capului.
― Haide, pisicuÈ›o. E timpul să mergem acasă.
Ea se năpusti furioasă asupra lui:
― Vrei să spui că trebuie să uzi iarăși blestematele alea de tuberoze? urlă ea.
― Stai puÈ›in, pisicuÈ›o...
― Ia-È›i labele de pe mine, violator de fecioare, È›ipă ea È™i-i aruncă în obraz ce mai rămăsese în pahar ― mai bine zis o linguriță de băutură È™i două bucăți de gheață.
― Pentru numele lui Dumnezeu, fetiÈ›o, dar sînt soÈ›ul tău, urlă el, bîjbîind să-È™i găsească batista È™i să-È™i È™teargă mutra. Te-ai prins? Sînt soÈ›ul tău.
Ea a scos niște suspine cumplite și s-a aruncat în brațele lui. M-am strecurat pe lîngă ei și m-am îndepărtat. Toate petrecerile astea seamănă între ele, pînă și în ceea ce privește dialogul. Între timp, musafirii au început să plece îndreptîndu-se către aerul nopții. Glasurile se stingeau în curte, motoarele mașinilor porneau, adiourile țîșneau în dreapta și-n stînga săltînd ca niște mingi de ping-pong. M-am îndreptat spre ușa de sticlă și am ieșit pe terasa cu dale de mozaic. Terenul din față cobora ușor spre lacul nemișcat ca o pisică adormită. Lîngă mal se afla un mic debarcader din lemn de care era legată cu un otgon o barcă cu vîsle. Către malul celălalt, care nu era prea îndepărtat, se vedea un cufundar negru care tot făcea alene piruete ca un patinator. Și totuși nu stîrnea nici măcar vălurele.
M-am tolănit într-un fotoliu de aluminiu cu pernuțe, mi-am aprins pipa și am fumat-o în tihnă, întrebîndu-mă ce naiba căutam eu acolo. După cît se părea, Roger Wade izbutea să-și găsească destulă stăpînire de sine ca să se țină bine în frîu, atunci cînd voia. Se descurcase foarte bine cu Loring. Eu unul nu m-aș fi mirat cîtuși de puțin dacă i-ar fi turtit doctorului bărbia ascuțită. Desigur că asta ar fi însemnat o încălcare a codului manierelor elegante, dar Loring îl încălcase mult mai grav.
Dacă un asemenea cod mai înseamnă ceva sau mai are vreo valoare, atunci sensul lui este că nu-ți alegi un salon plin de oameni drept loc unde să ameninți un bărbat și îl pocnești cu mănușa peste față cînd soția ta se află alături și practic o acuzi că face un joc dublu. Pentru un om care abia își revenise dintr-un acces cumplit de alcoolism, Wade se descurcase admirabil. Se purtase mai mult decît corect. Bineînțeles, eu nu avusesem ocazia să-l văd beat. Habar n-aveam cum s-o fi purtat cînd era băut. De fapt nici nu știam că e alcoolic. Există o mare deosebire. Un om care bea prea mult la anumite ocazii rămîne același om ca atunci cînd nu s-a atins de băutură. În schimb un alcoolic, un alcoolic adevărat nu mai e cîtuși de puțin același. Comportarea lui este întotdeauna imprevizibilă și nu poți ști cu siguranță nimic despre el, decît că va fi cu totul altfel decît l-ai cunoscut.
În spatele meu răsunară niște pași ușori și Eileen Wade străbătu terasa și terenul dinspre lac și se așeză lîngă mine, pe marginea unui fotoliu.
― Ei, ce părere ai? mă întrebă ea calmă.
― Despre gentlemanul care nu prea È™tia să-È™i È›ină mănuÈ™ile prin buzunare?
― A nu. Se încruntă, dar apoi rîse. Nu pot să sufăr oamenii care fac scene dintr-astea. Nu că n-ar fi un doctor foarte bun. Să È™tii că scena asta a mai jucat-o în faÈ›a a cel puÈ›in jumătate din bărbaÈ›ii de prin cartier. Linda Loring nu e o stricată. Nu arată a femeie uÈ™oară, nu vorbeÈ™te È™i nu se poartă ca una dintr-alea. Habar n-am de ce doctorul Loring se comportă ca È™i cum ea ar fi astfel.
― Poate că o fi vreun beÈ›iv adus pe calea cea bună, i-am răspuns. Foarte mulÈ›i dintre ei devin cam prea puritani.
― E posibil, încuviință ea privind către lac. Aici e un loc foarte tihnit. ÃŽn mod normal, È›i-ai putea închipui că un scriitor ar trebui să fie fericit aici ― dacă scriitorii sînt vreodată fericiÈ›i, indiferent unde. Apoi își întoarse privirile spre mine. Va să zică nu te laÈ™i convins să faci ce te-a rugat Roger?
― N-are nici un rost, doamnă Wade. N-aÈ™ putea realiza nimic. V-am mai spus toate astea. N-aÈ™ putea fi sigur că o să mă aflu aici la momentul potrivit. Ar însemna să nu mă mai miÈ™c de aici. Or, asta e imposibil, chiar dacă n-aÈ™ avea nimic altceva de făcut. Dacă-l apucă nebunia, de exemplu, asta s-ar putea întîmpla fulgerător. Dar deocamdată n-am văzut nici un semn că-l apucă turbarea. Mie mi s-a părut că are capul bine înfipt pe umeri.
Coborî ochii și-și privi mîinile:
― Dacă ar fi în stare să-È™i termine cartea, cred că lucrurile s-ar îndrepta mult.
― Dar eu nu-l pot ajuta s-o facă.
Își ridică privirile și-și lăsă mîinile pe brațele fotoliului de grădină. Se aplecă puțin înainte:
― Ba poÈ›i, dacă el socoate că eÈ™ti în stare. Tocmai asta e toată chestia. Þi s-ar părea chiar atît de dezgustător să fii un musafir în casa noastră È™i să fii plătit pentru asta?
― Doamnă Wade, ceea ce îi trebuie lui e un psihiatru. Dacă aÈ›i cunoaÈ™te vreunul care să nu fie È™arlatan.
Păru surprinsă, aproape speriată:
― Psihiatru? De ce?
Mi-am scuturat pipa și am rămas cu ea în mînă, așteptînd să se răcorească înainte de-a o putea pune în buzunar.
― Dacă È›ineÈ›i să auziÈ›i opinia unui amator, iat-o: el crede că are o taină îngropată adînc în minte È™i nu reuÈ™eÈ™te să-i dea de rost. S-ar putea să fie cine È™tie ce secret vinovat despre el însuÈ™i, s-ar putea să fie legat de altcineva. Crede că asta îl face să bea, pentru că nu izbuteÈ™te să descopere ce e. Probabil își închipuie că orice s-o fi întîmplat, s-a petrecut cînd era beat È™i că o să-l poată dezvălui mergînd acolo unde ajung oamenii cînd se îmbată ― cînd se îmbată rău de tot, ca el. Ei bine, asta e treabă de psihiatru. Mă rog, deocamdată toate bune. Dacă nu e ăsta adevărul, atunci înseamnă că se îmbată pentru că vrea să se îmbete sau pentru că nu se poate stăpîni ― È™i chestia cu secretul este doar scuza pe care È™i-o găseÈ™te. Nu e în stare să-È™i scrie cartea sau în orice caz nu izbuteÈ™te s-o termine. Pentru că se îmbată. Adică, supoziÈ›ia ar fi că nu-È™i poate termina cartea pentru că bînd își pierde simÈ›urile È™i cunoÈ™tinÈ›a. De fapt însă, s-ar putea ca lucrurile să stea exact invers.
― A, nu. ÃŽn nici un caz. Roger e foarte talentat. Sînt absolut sigură că încă n-a dat lumii capodoperele de care e capabil.
― V-am spus că era doar opinia unui amator. Deunăzi, în dimineaÈ›a aceea mi-aÈ›i spus că poate nu-È™i mai iubeÈ™te nevasta. Și asta e o chestie în care s-ar putea ca lucrurile să stea exact invers.
S-a uitat spre casă, apoi s-a întors cu spatele la ea. M-am uitat și eu într-acolo. Wade stătea în picioare în spatele ușii și ne privea. În momentul în care m-am uitat și eu, s-a îndreptat spre măsuța cu rotile și a întins mîna după o sticlă.
― N-are nici un rost să încerci să-l împiedici, zise ea repede. Eu n-o fac niciodată. Absolut niciodată. Bănuiesc că ai dreptate, domnule Marlowe. Pur È™i simplu nu e nimic de făcut decît să-l laÈ™i să-È™i urmeze calea.
Între timp pipa se răcorise, așa că am băgat-o în buzunar.
― Dacă tot scotocim prin ascunziÈ™urile sertarelor, cum rămîne cu posibilitatea ca lucrurile să stea invers?
― ÃŽmi iubesc soÈ›ul, îmi răspunse ea simplu. Nu chiar ca o fetiță, dar îl iubesc. O femeie nu e decît o singură dată în viață fetiță îndrăgostită. Bărbatul pe care l-am iubit pe atunci e mort. A murit în război. Lucru destul de ciudat, numele lui avea aceleaÈ™i iniÈ›iale ca È™i al dumitale. Acum nu mai contează ― în afară de faptul că uneori nu prea-mi vine să cred că a murit. Cadavrul lui n-a fost descoperit niciodată. Dar asta s-a întîmplat cu mulÈ›i soldaÈ›i dispăruÈ›i. Mă privi iscoditor. Uneori ― nu prea des, fireÈ™te, ― cînd intru în vreun băruleÈ› liniÈ™tit sau în holul unui hotel bun la o oră liniÈ™tită, cînd trec pe puntea unui vapor în zorii zilei, sau tîrziu, după miezul nopÈ›ii, am senzaÈ›ia că parcă-l văd aÈ™teptîndu-mă într-un colÈ› întunecos. Făcu o pauză È™i plecă ochii în jos. E o prostie. Mi-e È™i ruÈ™ine. Eram foarte îndrăgostiÈ›i unul de altul ― genul acela de iubire nebună, misterioasă È™i absurdă pe care n-o trăieÈ™ti decît o dată în viață.
A încetat să-mi mai vorbească și a rămas acolo aproape ca în transă, privind dincolo de lac. Am întors capul spre casă. Wade stătea în picioare îndărătul ușii de sticlă, cu paharul în mînă. M-am uitat din nou la Eileen. Pentru ea, eu nu mai existam. M-am ridicat și m-am dus în casă. Wade stătea acolo cu paharul în mînă. Băutura părea să-l apese destul de tare. Nici privirea lui nu mai era normală.
― Ai făcut progrese cu nevastă-mea, Marlowe? îmi spuse asta făcînd o schimă.
― Nu m-am dat la ea, dacă la asta te referi.
― Exact la asta mă refer. Deunăzi seara, ai sărutat-o. Probabil îți închipui că eÈ™ti un cuceritor care triumfă repede, dar să È™tii, amice, că-È›i pierzi vremea de pomană. Chiar dacă ai avea È™lefuiala È™i lustrul necesar.
Am încercat să trec pe lîngă el, dar mi-a blocat drumul cu un umăr foarte solid.
― Nu te grăbi să pleci, È™efule. Ne place prezenÈ›a ta pe aici. N-avem prea des ocazia să avem detectivi particulari prin casă.
― Eu sînt în plus, i-am zis.
A ridicat paharul și a sorbit din el. Cînd l-a lăsat jos, mi-a rînjit grețos.
― Ar trebui să-È›i acorzi ceva mai mult timp ca să-È›i pregăteÈ™ti È™i să-È›i organizezi rezistenÈ›a, i-am zis. Vorbe goale, eh?
― E în regulă, antrenorule. Te pomeneÈ™ti că-i fi vreunul din ăla care se ocupă de dezvoltarea personalității oamenilor? Ar trebui să ai mai multă minte în cap È™i să nu te străduieÈ™ti degeaba să educi un beÈ›iv. BeÈ›ivii nu se educă, prietene. Se dezintegrează. Și o parte a acestui proces este extrem de amuzantă. Sorbi iarăși din pahar, aproape golindu-l. Iar cealaltă parte e groaznică, cumplită. Dar, dacă-mi permiÈ›i să citez vorbele scînteietoare ale bunului doctor Loring ― ticălosul ticăloÈ™ilor înarmat cu trusa neagră ― las-o în pace pe nevastă-mea, Marlowe. BineînÈ›eles că te atrage. Pe toÈ›i îi atrage. Þi-ar place să te culci cu ea. Multora le-ar place. Ai vrea să te împărtășeÈ™ti din visurile ei È™i să te îmbeÈ›i de parfumul amintirilor ei. Poate că È™i eu aÈ™ vrea. Dar nu e nimic de împărtășit, amice ― nimic, nimic, nimic. Te trezeÈ™ti singur singurel în beznă. ÃŽÈ™i termină băutura È™i întoarse paharul cu fundul în sus. Gol ca ăsta, Marlowe. Nu rămîne nici o picătură înăuntru. Ascultă-mă pe mine, că eu sînt ăla care È™tie cum stau lucrurile. Lăsă paharul pe marginea măsuÈ›ei cu rotile È™i se îndreptă spre scări, mergînd cît mai È›eapăn. După ce urcă vreo zece trepte, È›inîndu-se de balustradă, se opri È™i se sprijini de ea. Se uită în jos spre mine cu un rînjet acru.
― Marlowe, te rog, iartă-mi sarcasmul de duzină. De fapt eÈ™ti un tip simpatic. N-aÈ™ vrea să È›i se întîmple ceva rău.
― Ca de pildă?
― Poate că încă n-a ajuns să-È›i vorbească despre farmecul acela de neuitat al primei ei iubiri, despre tipul care a fost dat dispărut pe frontul din Norvegia. Nu-i aÈ™a, antice, că tu n-ai vrea să fii dat dispărut, nu? Doar eÈ™ti sticletele meu particular, al meu propriu È™i special. Tu mă găseÈ™ti cînd dispar în splendoarea sălbatecă a canyon-ului Sepulveda. Frecă balustrada lustruită cu o miÈ™care circulară. M-ar durea pînă în adîncul sufletului dacă te-ai pierde. Ca individul ăla care se tot trata cu suc de lămîie. A dispărut atît de fulgerător încît uneori te È™i întrebi dacă a existat vreodată. ÃŽÈ›i închipui cumva că poate ea l-a inventat pur È™i simplu, doar aÈ™a ca să aibă o jucărie cu care să se amuze?
― De unde să È™tiu eu?
Se uită din nou la mine. Acum fața îi era brăzdată de riduri și gura îi era schimonosită de amărăciune și ciudă:
― De unde ar putea să È™tie cineva? Poate că nici măcar ea nu È™tie. Bebe a obosit. Bebe s-a jucat prea multă vreme cu jucării stricate. Bebe vrea să facă nani.
Și a plecat în sus pe scări. Am rămas acolo în picioare pînă cînd a venit Candy și a început să facă ordine, punînd paharele pe o tavă, cercetînd sticlele să vadă dacă a mai rămas ceva, fără să mă bage cîtuși de puțin în seamă. Sau cel puțin așa mi s-a părut. Apoi deodată mi-a zis:
― Señor, a mai rămas o băutură bună. Păcat s-o pierdem.
Și-mi întinse o sticlă.
― Bea-o dumneata.
― Gracias, señor, no me gusta.Un vaso de cerveza no más. Un pahar de bere ajunge pentru mine.
― EÈ™ti foarte înÈ›elept.
― Destul un beÈ›iv în casă, îmi zise el uitîndu-se lung la mine. Vorbesc bine englezeÈ™te, nu?
― Da, splendid.
― Dar gîndesc spanioleÈ™te. Uneori am gînduri foarte sîngeroase. Stăpînul meu e prietenul meu. N-are nevoie de ajutor, hombre. Am eu grijă de el, înÈ›elegi?
― Da, faci o treabă straÈ™nică, javră.
― Hijo de la flauta, îmi zise el È™uierînd printre dinÈ›ii albi.
Ridică o tavă încărcată și dintr-o mișcare abilă de picolo și-o așeză aproape de umăr, ținînd-o pe palma întoarsă în sus.
M-am dus la ușă și mi-am deschis-o singur, întrebîndu-mă cum naiba ajunsese expresia "fiu de flaut" să devină o insultă în spaniolă. Dar n-am stat să mă gîndesc prea mult la asta. Aveam mult prea multe alte lucruri de care să mă mir. Boala familiei Wade nu era numai alcoolul. Alcoolul era pur și simplu o reacție deghizată, nu mai mult.
Mai tîrziu în seara aceea, cam între nouă jumătate și zece am dat telefon la familia Wade. După ce a sunat de vreo opt ori fără răspuns, am închis. Dar nici nu-mi ridicasem bine mîna de pe receptor cînd a început să sune la mine. Era Eileen Wade.
― A sunat cineva aici, È™i am avut un fel de intuiÈ›ie că s-ar putea să fii dumneata. Tocmai mă pregăteam să fac un duÈ™.
― Da, doamnă Wade, eu am sunat, dar nu era ceva important. Mi s-a părut că are mintea cam învălmășită cînd am plecat ― vreau să spun, Roger. Am impresia că între timp am ajuns să simt o oarecare răspundere față de el.
― Se simte foarte bine, mi-a răspuns. E în patul lui È™i doarme tun. Cred că doctorul Loring l-a tulburat de fapt mai mult decît a vrut să arate. Cu siguranță că È›i-a spus tot felul de prostii.
― Mi-a zis că e obosit È™i că vrea să se ducă la culcare. Ceea ce mie mi s-a părut destul de înÈ›elept.
― Dacă asta e tot ce a zis, bine. Ei, noapte bună, domnule Marlowe, È™i mulÈ›umesc foarte mult că ai telefonat.
― N-am spus că asta e tot ce a zis! Am zis doar că mi-a zis aÈ™a.
Urmă o pauză, după care reluă:
― Oricui i se poate întîmpla să vorbească vrute È™i nevrute, din cînd în cînd. Nu-l lua prea tare în serios pe Roger, domnule Marlowe. La urma urmei, imaginaÈ›ia lui e destul de puternic dezvoltată. AÈ™a e È™i firesc. N-ar fi trebuit să bea, atît de curînd după ultimul acces. Te rog, încearcă să dai totul uitării. ÃŽmi închipui că printre alte lucruri a fost È™i mojic cu dumneata.
― N-a fost mojic. A spus o mulÈ›ime de lucruri foarte coerente. SoÈ›ul dumneavoastră e un individ care se dovedeÈ™te în stare să se autocerceteze cu multă atenÈ›ie, chiar cu foarte multă atenÈ›ie È™i să vadă exact ce e în el. Darul ăsta îl are foarte puÈ›ină lume. Cei mai mulÈ›i oameni trec prin viață irosindu-È™i mai bine de jumătate din energie în încercarea de a-È™i apăra o demnitate pe care de fapt n-au avut-o niciodată. Noapte bună, doamnă Wade.
A închis telefonul iar eu mi-am întins tabla de È™ah. Mi-am umplut pipa, mi-am aÈ™ezat piesele, mi-am inspectat trupele È™i armele È™i uniformele, È™i am jucat un turneu al campionilor între Gorceakov È™i Meninkin ― È™aptezeci È™i două de mutări È™i apoi remiză ― o adevărată partidă de campionat, forÈ›a irezistibilă care întîmpină obiectul nemiÈ™cat, o bătălie fără armuri, un război fără vărsare de sînge È™i o risipă de inteligență umană la fel de complicată È™i rafinată cum poÈ›i găsi oriunde, cu excepÈ›ia unei agenÈ›ii publicitare.



CAPITOLUL 25

O săptămînă nu s-a mai întîmplat nimic decît că mi-am văzut de treburi și afaceri care în momentul acela tocmai că nu prea erau cine știe ce. Într-o zi, George Peters de la Instituția Carne mi-a dat telefon și mi-a spus că a trecut întîmplător prin canyon-ul Sepulveda și că, doar așa, din curiozitate, a vizitat sanatoriul doctorului Verringer. Dar doctorul Verringer nu mai era acolo. Veniseră în schimb mai multe echipe, de la cadastru care măsurau terenul pentru o parcelare. Ãia cu care a vorbit nici măcar nu auziseră de Verringer.
― S-ar părea că bietul fraier a pierdut proprietatea din cauza unei ipoteci, adăugă Peters. Am verificat. I-au dat o mie de dolari ca să fie chit, doar aÈ™a, ca să scutească timp È™i cheltuieli, È™i acum cineva o să cîștige un milion de dolari pe an numai pentru că parcelează terenul È™i vinde loturi de casă. Vezi, asta-i deosebirea dintre crimă È™i afaceri. Pentru afaceri trebuie să dispui de capital. Uneori mi se pare că asta e singura diferență dintre ele.
― ObservaÈ›ia este de un splendid cinism, dar È™i pentru crimele în stil mare ai nevoie de capital.
― Și unde-l găseÈ™ti, amice? Nu la pungaÈ™i dintr-ăia care jefuiesc dughenele cu băuturi spirtoase. Pa È™i pusi. Pe curînd.
Într-o joi, aproape de unsprezece noaptea, mi-a telefonat Wade. Avea vocea dogită, aproape gîlgîitoare și totuși nu știu cum se face că i-am recunoscut-o. Și auzeam limpede cum gîfîia, trăgîndu-și greu răsuflarea.
― Sînt în stare proastă, Marlowe. Foarte proastă. Nu mă mai pot È›ine. Ai putea veni repede încoace?
― Sigur... dar dă-mi-o o clipă pe doamna Wade.
Nu mi-a răspuns. S-a auzit un zgomot puternic, apoi o tăcere de moarte, apoi s-au auzit o mulțime de lucruri trîntindu-se. Am țipat în receptor dar n-am primit nici un răspuns. Timpul trecea. În cele din urmă, s-a auzit un clinchet ușor, ceea ce însemna că receptorul a fost repus în furcă, după care mi-a venit tonul.
Peste cinci minute eram deja pe drum. Am ajuns în circa patruzeci de minute, dar nici eu nu știu cum. Parcă aveam aripi cînd am ajuns la trecătoare și am intrat pe bulevardul Ventura unde luminile mă orbeau și, cotind brusc, am reușit să mă strecor printre camioane și în general m-am făcut rău de rîs. Am trecut prin Encino cu aproape o sută pe oră și cu un far aprins puternic pe aripa dreaptă cînd treceam pe lîngă mașinile parcate, ca să înghețe pe oricine ar fi dat să pășească sau să pornească să traverseze. Am avut genul ăla de noroc de care beneficiezi doar atunci cînd puțin îți pasă. Nu tu poliție, nu tu sirene, nu tu semnale luminoase. Doar niște vedenii de coșmar, cam ce-ar fi putut să se întîmple în reședința familiei Wade. Eileen era singură în casă cu un bețiv violent, zăcea la piciorul scării cu gîtul frînt, se afla îndărătul unei uși încuiate și cineva urla de afară încercînd să dea buzna înăuntru, alerga desculță pe un drum luminat de lună, fugărită de un negru uriaș cu un satîr în mînă.
Nici urmă de așa ceva. Cînd am intrat cu Oldsmobilul pe aleea lor, luminile erau aprinse în toată casa iar ea stătea în pragul ușii deschise, cu o țigara în gură. M-am dat jos și am străbătut dalele de piatră, apropiindu-mă. Era îmbrăcată în pantaloni și bluză deschisă la gît. M-a privit calmă. Dacă a fi existat vreun pic de emoție sau tulburare pe acolo, înseamnă că doar eu o adusesem cu mine.
Primul lucru pe care l-am spus a fost la fel de aiurit ca și restul comportării mele:
― Parcă È™tiam că nu fumaÈ›i.
― Cum? A, nu, de obicei nu fumez. Scoase È›igara din gură, o aruncă jos È™i o călcă. Doar aÈ™a, din cînd în cînd. I-a telefonat doctorului Verringer.
Avea un glas placid și detașat, un glas ca acela pe care-l auzi plutind în noapte peste ape. Complet lipsit de încordare.
― Nu se poate, i-am răspuns. Doctorul Verringer nu mai stă pe aici. Mie mi-a telefonat.
― A, da? Eu l-am auzit doar telefonînd È™i rugînd pe cineva să vină repede. Credeam că trebuie să fie doctorul Verringer.
― Unde-i acum?
― A căzut jos. Probabil că s-a aplecat prea tare pe spate cu fotoliul. I s-a mai întîmplat È™i altă dată. Cred că s-a rănit la cap. I-a curs puÈ›in sînge, dar nu prea mult.
― Bine, atunci e-n regulă. Nu È›inem să vedem prea mult sînge. Dar v-am întrebat unde e?
M-a privit cu un aer grav. Apoi mi-a arătat cu degetul:
― Pe-acolo pe undeva. La marginea drumului sau printre tufele de lîngă gard.
M-am aplecat înainte și am privit-o crunt în ochi:
― Pentru numele lui Dumnezeu, dar ce nici nu v-aÈ›i uitat?
Între timp însă, mi-am dat brusc seama că e într-o stare de șoc. Apoi mi-am întors privirile către grădină. Nu vedeam nimic, dar e drept că lîngă gard era foarte întuneric.
― Nu, nu m-am uitat, mi-a răspuns cu un calm desăvîrÈ™it. GăseÈ™te-l dumneata. Eu una mi-am luat o porÈ›ie suficientă. Ba chiar o porÈ›ie mai mare decît o pot înghiÈ›i. GăseÈ™te-l dumneata.
S-a răsucit pe călcîie și a intrat în casă, lăsînd ușa deschisă. N-a ajuns prea departe. Cam la un metru de la pragul ușii s-a prăbușit pe podea și acolo a rămas. Am ridicat-o cum am putut și am întins-o pe una din cele două canapele așezate față-n față, de-a lungul unei măsuțe de cocteiluri din lemn deschis la culoare, l-am luat pulsul. Nu părea să fie nici slab, nici neregulat. Þinea ochii închiși și pleoapele îi erau vinete. Am lăsat-o acolo și am ieșit din casă.
L-am găsit și pe el, exact așa cum spusese Eileen. Zăcea căzut pe o parte în umbra unui hibiscus. Avea pulsul rapid și agitat și respirația anormală. O porțiune a capului, mai spre ceafă, era năclăită de sînge. I-am vorbit și l-am zgîlțîit puțin. I-am tras și vreo două palme. A mormăit ceva dar nu și-a revenit. Am tras de el pînă cînd l-am așezat în capul oaselor, pe urmă, urcîndu-i unul din brațe peste umărul meu, m-am întors cu spatele la el, l-am suit în spinare și am încercat să mă ridic. Am căzut. Era greu ca un bloc de beton. Ne-am așezat amîndoi pe iarbă, am tras de cîteva ori aer în piept și am mai făcut o încercare. În cele din urmă, am izbutit să-l aduc în poziția pe care o folosesc pompierii pentru salvarea victimelor, și am străbătut peluza, îndreptîndu-mă spre ușa deschisă. Distanța mi s-a părut la fel de mare ca cea parcursă într-o călătorie pînă-n Siam și înapoi. Cele două trepte de la intrare mi s-au părut înalte de trei metri. Am mers clătinîndu-mă pînă la canapea și îngenunchind am reușit să-l rostogolesc și să-l întind pe ea. Cînd m-am îndreptat din nou din șale, mă durea spinarea de parcă mi-ar fi plesnit coloana vertebrală în cel puțin trei locuri.
Eileen Wade nu mai era acolo. Puteam face ce doream în camera aceea. De fapt, în momentul acela eram mult prea obosit ca să-mi mai pese de cineva. M-am așezat și m-am uitat la el, așteptînd să-l văd că respiră. Apoi i-am examinat capul. Era plin de sînge. I se năclăise părul. Nu arăta chiar așa de rău la față, dar cu rănile astea de la cap nu știi niciodată la ce să te aștepți.
Apoi m-am trezit cu Eileen Wade stînd lîngă mine, privindu-l liniștită, cu aceeași expresie detașată.
― ÃŽmi pare rău că am leÈ™inat. Nici nu È™tiu de ce mi s-a întîmplat una ca asta.
― Cred că n-ar fi rău să chemăm un doctor.
― I-am telefonat doctorului Loring. Știi, e medicul meu curant. Dar n-a vrut să vină.
― Atunci încercaÈ›i să chemaÈ›i pe altcineva.
― A, nu, că vine pînă la urmă. La început n-a vrut, dar o să vină de îndată ce o să poată.
― Unde-i Candy?
― Are zi liberă. E joi. Bucătăreasa È™i Candy sînt liberi joia. AÈ™a e obiceiul pe aici. PoÈ›i să-l aÈ™ezi în pat?
― Nu pot, fără ajutorul cuiva. Mai bine aÈ›i aduce un pled sau o pătură. E destul de cald afară, dar în situaÈ›ii dintr-astea e foarte uÈ™or să faci o pneumonie.
Mi-a zis că aduce un pled. Mi s-a părut un gest destul de amabil din partea ei. Dar nu izbuteam să gîndesc prea limpede. Eram complet dărîmat de efortul pe care-l făcusem.
L-am acoperit cu un pled dintr-alea cu care te învelești pe puntea vaporului. Peste cincisprezece minute a venit doctorul Loring, perfect pus la punct, cu guler scrobit și ochelari fără ramă, avînd pe față expresia unui om care a fost pus să curețe în urma unui cîine după ce a vărsat.
Îi examină capul lui Wade:
― Contuzii È™i o rană superficială, declară el. Nici un risc de comoÈ›ie cerebrală. După părerea mea, respiraÈ›ia lui indică în mod destul de evident starea în care se află.
Întinse mîna după pălărie. Își ridică trusa.
― AveÈ›i grijă să nu-i fie frig. PuteÈ›i să-i spălaÈ›i uÈ™or capul ca să îndepărtaÈ›i sîngele. Dacă doarme o să-i treacă.
― Domnule doctor, dar nu-l pot duce singur pînă sus, i-am zis eu.
― Atunci lăsaÈ›i-l unde e. S-a uitat la mine cu un aer total nepăsător. Noapte bună, doamnă Wade. După cum È™tii, nu tratez alcoolici. Chiar dacă aÈ™ face-o, soÈ›ul dumitale n-ar putea fi pe lista pacienÈ›ilor mei. Sînt convins că nu È›i-e greu să înÈ›elegi de ce.
― Nu v-a rugat nimeni să-l trataÈ›i, i-am zis. Am cerut doar o mînă de ajutor ca să-l pod duce în dormitorul lui È™i să-l dezbrac.
― Dar cine mai eÈ™ti È™i dumneata? m-a întrebat doctorul Loring pe un ton care te îngheÈ›a.
― Mă numesc Marlowe. Am fost aici la petrecerea de acum o săptămînă. V-am fost prezentat de soÈ›ia dumneavoastră.
― Interesant. Dar în ce context ai cunoscut-o pe soÈ›ia mea?
― Dar ce dracu, parcă asta contează? Nu vreau altceva decît să...
― Nu mă interesează ce vrei, mi-a retezat-o.
S-a întors către Eileen, a salutat-o scurt din cap și a dat să iasă. M-am interpus între el și ușă, rezemîndu-mă cu spatele de ea.
― O clipă, doctore. Probabil că a trecut multă vreme de cînd È›i-ai mai aruncat ochii pe bucățica aia de proză numită jurămîntul hipocratic. Omul ăsta m-a chemat la telefon È™i eu stau destul de departe de aici. După glas mi-am dat seama că e ceva în neregulă, aÈ™a că am încălcat toate regulile de circulaÈ›ie ca să ajung pînă aici. L-am găsit zăcînd pe pămînt È™i l-am cărat înăuntru È™i te rog să mă crezi că nu e uÈ™urel ca o pană. Valetul e plecat È™i nu e nimeni pe aici care să mă ajute să-l duc sus în dormitor. Ce părere ai?
― Dă-te la o parte din calea mea! È™uieră el printre dinÈ›i. Altfel telefonez È™erifului È™i-l pun să trimită aici un agent. Ca profesionist...
― Ca profesionist eÈ™ti o scîrnă de păduche, i-am zis È™i i-am lăsat cale liberă.
S-a înroÈ™it ― încet, dar vizibil. Se sufoca cu propria lui fiere. Apoi a deschis uÈ™a È™i a ieÈ™it. A închis-o la loc cu grijă. ÃŽn timp ce o închidea, se uita la mine. Privirea lui era cea mai urîcioasă ce mi-a fost adresată vreodată dar È™i mutra lui era cea mai urîcioasă ce-mi fusese vreodată hărăzit să văd.
Întorcîndu-mă, am dat cu ochii de Eileen care zîmbea.
― Ce-i, aÈ™a amuzant? am repezit-o eu.
― Dumneata. Nu-i aÈ™a că puÈ›in îți pasă ce le spui oamenilor? Nu È™tii cine e doctorul Loring?
― Ba da ― È™i mai È™tiu È™i ce e, nu numai cine e.
S-a uitat la ceasul de la mînă:
― Ar trebui să se cam întoarcă valetul. Am să mă duc să văd. Camera lui e în spatele garajului.
A ieșit prin arcadă iar eu m-am așezat și m-am uitat la Wade. Marele și imensul om de litere sforăia. Fața îi era brobonită de sudoare, dar l-am lăsat tot învelit. Peste două minute, Eileen s-a întors însoțită de Candy.



CAPITOLUL 26

Mexicanul era îmbrăcat cu o cămașă sport, cu carouri albe È™i negre, cu pantaloni negri cu multe pense, fără curea, pantofi în două culori ― alb cu negru ― de o curățenie ireproÈ™abilă. Părul lui negru È™i des era pieptănat cu grijă pe spate È™i strălucea de briantină sau pomadă.
― Señor, zise el È™i schiță un salut scurt È™i sarcastic.
― Candy, ajută-l, te rog. pe domnul Marlowe să-l ducă sus pe soÈ›ul meu. A căzut È™i s-a rănit puÈ›in. ÃŽmi pare rău că trebuie să te deranjez.
― De nada, señora, zise Candy zîmbind.
― Mă tem că eu am să vă spun noapte bună, zise ea adresîndu-mi-se mie. Sînt frîntă de oboseală. Candy poate să-È›i dea orice îți trebuie.
A urcat încet scările, sub privirile lui Candy și ale mele.
― Drăguță păpuÈ™ică, mi-a zis el cu un ton impertinent. RămîneÈ›i peste noapte?
― Nu cred.
― Ea làstima. E foarte singură, tipa asta.
― PuÈ™tiule, scoate-È›i licărirea aia din ochi. Hai să-l punem în pat.
Se uită cu tristețe la Wade care sforăia pe canapea.
― Pobrecito, murmură el părînd sincer. Borracho como una cuba.
― O fi el beat, dar micuÈ› nu e deloc. Apucă-l tu de picioare.
L-am ridicat împreună, și chiar pentru doi bărbați în toată firea era greu ca un sicriu de plumb. Ajunși în capul scărilor, am străbătut o galerie interioară trecînd pe lîngă o ușă închisă. Candy mi-a făcut semn înspre ea cu bărbia.
― La señora, mi-a È™optit el. Dacă baÈ›i încet, poate dă drumu înăuntru.
Nu i-am replicat nimic pentru că aveam nevoie de el. Am mers înainte cu epava, ne-am oprit în dreptul altei uși și l-am descărcat pe pat. Apoi l-am apucat pe Candy de braț, aproape de umăr unde doare mai tare apăsarea degetelor. În orice caz m-au durut pe mine degetele.
A tresărit puțin, și apoi fața i s-a înăsprit.
― Cum te cheamă, cholo?
― Ia mîna de pe mine, a lătrat el. Și nu-mi zi mie cholo. Nu sînt mexican intrat clandestin în America. Mă numesc Juan Garcia de Soto y Sotomayor. Sînt chilean.
― Bine, Don Juan. Ai grijă numai să nu încalci regulamentul pe-aicea. Þine-È›i nasul È™i gura curate cînd vorbeÈ™ti de oameni în slujba cărora eÈ™ti.
Se scutură ca să scape de strînsoarea mea și făcu un pas înapoi. Ochii lui negri scăpărau scîntei. Își băgă mîna în sîn și scoase un cuțit lung și subțirel. Îi puse vîrful pe deget și-l ținu în echilibru, fără măcar să se uite la el. Apoi lăsă mîna în jos și prinse cuțitul de mîner cît timp se afla încă în aer. Totul se petrecu într-o clipă și fără nici un efort aparent. Mîna i se ridică la înălțimea umărului, apoi țîșni înainte iar cuțitul zbură prin aer și se înfipse în cerceveaua ferestrei, continuînd să vibreze.
― Ciudado, senor! zise el rînjind sinistru. Și È›ine labele acasă. Nimeni nu poate juca cu mine.
Străbătu camera cu pași agili, smulse cuțitul din tocul ferestrei, îl aruncă în aer și, răsucindu-se pe călcîie, îl prinse cu mîna pe la spate. Se auzi o pocnitură și cuțitul dispăru sub cămașă.
― Dibaci, dar un pic prea de ochii lumii, i-am zis eu.
S-a apropiat de mine zîmbind batjocoritor.
― Și p-ormă s-ar putea să te trezeÈ™ti cu un cot scrîntit, am adăugat eu. Uite-aÈ™a.
L-am apucat de încheietura mîinii drepte, l-am dezechilibrat dintr-o smucitură, i-am răsucit mîna la spate și mi-am pus antebrațul sub cotul lui. M-am apăsat pe el, folosindu-mi antebrațul drept pîrghie.
― E de-ajuns o smucitură È™i-È›i plesneÈ™te încheietura cotului. O fisură e suficientă. Cîteva luni îți iei tălpășiÈ›a din postul de aruncător de cuÈ›ite. Dacă smucesc niÈ›eluÈ™ mai tare, îți pierzi definitiv meseria asta. Scoate pantofii domnului Wade.
I-am dat drumul iar el mi-a rînjit în față:
― Bun truc. Þin minte.
Se întoarse către Wade, întinse mîna să-i apuce un pantof, apoi se opri. Văzînd o pată de sînge pe pernă.
― Cine a rănit stăpînu'?
― Nu eu, amice. A căzut È™i s-a lovit la cap. E o rană superficială. A fost doctorul È™i l-a văzut.
Candy răsuflă greoi:
― L-ai văzut căzînd?
― Nu, căzuse mai înainte. Văd că È›ii la el, nu?
Nu mi-a răspuns. I-a scos pantofii. Împreună am izbutit încetul cu încetul să-l dezbrăcăm, și Candy i-a scos de undeva o pijama verde cu argintiu. Am reușit să-l îmbrăcăm și să-l așezăm în pat. L-am învelit bine. Încă mai transpira și mai sforăia. Candy îl privea cu tristețe, clătinînd încet din capul lui pomădat.
― Cineva trebuie să aibă grijă de el, mi-a zis. Mă duc mă schimb.
― Du-te È™i dormi. ÃŽl îngrijesc eu. Dacă am nevoie de tine te strig.
M-a înfruntat cu privirea:
― Vezi, ai grijă bine, mi-a zis pe un ton calm. Ai grijă bine.
După ce a ieșit din cameră, m-am dus la baie și am făcut rost de o cîrpă udă și de un prosop mare. L-am întors puțin pe Wade, am întins prosopul pe pernă și i-am spălat ușurel sîngele de pe cap, cu grijă să nu-l fac să sîngereze din nou. Atunci am văzut o tăietură superficială cam de vreo patru-cinci centimetri. Nu era mare lucru. În privința asta, doctorul Loring, avusese dreptate. L-ar fi durut cam tare dacă i-o cosea și probabil că de fapt nici nu era nevoie. Găsind un foarfece, i-am tuns părul de jur împrejur ca să-i pot lipi un plasture. Apoi l-am răsucit din nou pe spate și l-am spălat pe obraz. Mă tem că asta a fost o greșeală. A deschis ochii. Erau tulburi și cu privirile rătăcite, apoi s-au mai limpezit și a văzut că stau în picioare lîngă pat. Și-a mișcat o mînă, și-a dus-o spre ceafă și a dat de plasture. Buzele lui au șoptit ceva, după care i s-a limpezit și glasul.
― Cine m-a rănit? Tu?
Mîna pipăia plasturele.
― Nu te-a lovit nimeni. Ai căzut singur.
― Am căzut? Cînd? Unde?
― Din locul de unde telefonai. M-ai sunat pe mine. Te-am auzit căzînd. LăsaseÈ™i telefonul deschis.
― Te-am sunat eu? Rînji încetiÈ™or. Și-aÈ™a, È™efule, eÈ™ti disponibil oricînd, da? Cît e ceasul?
― E trecut de unu noaptea.
― Unde e Eileen?
― S-a dus să se culce. A făcut urît.
Căzu pe gînduri și rumegă aceste vorbe în tăcere. Ochii lui erau plini de durere.
― Oare am...? Se opri È™i tresări.
― După cîte È™tiu, nu te-ai atins de ea. Dacă la asta te referi. Ai rătăcit doar pe afară È™i ai căzut fleaÈ™că lîngă gard. Nu mai vorbi. ÃŽncearcă să dormi.
― Să dorm? întrebă cuminte È™i încet, ca un copil care-È™i repetă cu glas tare lecÈ›ia. Cam ce-ar însemna asta?
― Poate că o pastilă È›i-ar ajuta. Ai ceva pe-aici?
― ÃŽn sertarul de la noptieră.
L-am deschis și am găsit un flacon de plastic cu niște capsule roșii. Seconal. Rețeta doctorului Loring. Drăguțul de doctor. Rețeta făcută pe numele soției domnului Roger Wade.
Am scos două drajeuri și am pus flaconul la loc după care i-am turnat un pahar de apă din termosul de pe noptieră. Mi-a zis că o pastilă o să fie suficientă. A luat-o, a băut puțină apă, apoi a lăsat capul la loc pe pernă și a început să privească în tavan. Timpul trecea. M-am așezat pe un scaun și am rămas de strajă. Nu părea să-i vină somnul. Apoi mi-a zis încetișor:
― Marlowe, mi-am adus aminte de ceva. Fă-mi, te rog, un serviciu. Am scris niÈ™te aiureli pe care nu vreau să le vadă Eileen. Sînt niÈ™te foi de hîrtie pe capacul maÈ™inii de scris, sub husă. Rupe-le, te rog.
― Cu plăcere. Altceva nu-È›i mai aminteÈ™ti?
― Eileen e bine? EÈ™ti sigur?
― Da. E doar obosită. LiniÈ™teÈ™te-te, Wade. Nu te mai gîndi la nimic. Nici nu trebuia să-È›i pun întrebări.
― Nu te mai gîndi, zise individul. Acum vocea lui era puÈ›in somnoroasă. Parcă-È™i vorbea lui însuÈ™i: "Nu te mai gîndi. Nu mai visa. Nu mai iubi. Nu mai urî. PrinÈ› nobil, noapte bună". Cred că am să o iau È™i pe cealaltă.
I-am dat-o. Pe urmă a pus capul la loc pe pernă, dar de data asta întors spre mine:
― Știi, Marlowe, am scris niÈ™te lucruri pe care nu vreau ca Eileen...
― Mi-ai mai zis. Mă ocup de ele după ce adormi.
― A, mulÈ›umesc. Ce bine e să te aibă omul prin preajmă. Foarte bine.
Altă pauză destul de lungă. Începeau să i se îngreuneze pleoapele.
― Marlowe, ai omorît vreodată pe cineva?
― Da.
― Oribilă senzaÈ›ie, nu?
― Unora le place.
Ochii i s-au închis de tot. Apoi s-au redeschis dar păreau împăienjeniți:
― Oare cum or fi putînd s-o facă?
Nu i-am răspuns. Pleoapele i se lăsau tot mai jos, încetul cu încetul, ca o cortină de teatru care coboară milimetru cu milimetru. A început să sforăie. Am mai așteptat puțin. Pe urmă am stins lumina și am ieșit.



CAPITOLUL 27

M-am oprit în faÈ›a uÈ™ii de la dormitorul lui Eileen È™i am tras cu urechea. N-am auzit nici o miÈ™care înăuntru, aÈ™a că n-am mai bătut la ușă. Dacă voia să È™tie ce face Wade, treaba ei. Jos, living-room-ul era luminat È™i gol. Am stins cîteva becuri. Stînd lîngă uÈ™a din față m-am uitat sus spre galerie. Partea din mijloc a living-room-ului era înaltă, cît pereÈ›ii casei, È™i era străbătută de grinzile neacoperite care susÈ›ineau È™i această galerie interioară. Era lată È™i mărginită pe două laturi de o balustradă solidă care părea să fie înaltă cam de un metru. Partea de sus È™i stîlpii erau de formă pătrată ca să semene cu grinzile transversale. Ca să ajungi în sufragerie treceai printr-o arcadă tot pătrată, închisă de uÈ™i de sticlă. Bănuiam că deasupra sufrageriei trebuia să fie camerele servitorilor. Această parte a etajului era despărÈ›ită printr-un zid, aÈ™a că trebuia să fi fost È™i o altă scară pe care puteai ajunge acolo, urcînd dinspre bucătărie. Dormitorul lui Wade era în colÈ›, deasupra biroului. Vedeam lumina ce străbătea prin uÈ™a deschisă a camerei lui, reflectată pe tavanul înalt È™i vedeam È™i o parte din ambrazura uÈ™ii. Am stins toate luminile, în afară de o lampă cu picior È™i m-am îndreptat spre birou. UÈ™a era închisă, dar rămăseseră aprinse două lămpi, cea cu picior de la căpătîiul canapelei de piele È™i cea de birou, cu abajur ca o glugă. MaÈ™ina de scris se afla pe o masă solidă, aÈ™ezată lîngă această lampă È™i alături de ea era un teanc de foi galbene în dezordine. M-am aÈ™ezat pe un scaun cu pernuÈ›e È™i am studiat situaÈ›ia. Ce voiam să È™tiu era cum ajunsese Wade să se rănească la cap. Apoi m-am ridicat È™i m-am aÈ™ezat pe scaunul turnant de la masa de lucru, cu telefonul în mîna stîngă. Arcurile scaunului erau foarte slabe. Dacă mă lăsam pe spate È™i mă răsturnam, era posibil să mă lovesc de colÈ›ul biroului. Mi-am udat batista È™i am frecat lemnul. Nici o picătură de sînge, nimic. Pe masă se aflau o mulÈ›ime de lucruri, printre care È™i un rînd de cărÈ›i între doi elefanÈ›i de bronz È™i o călimară demodată de sticlă de formă cubică. Am încercat È™i asta. Nici un rezultat. N-avea nici un rost să mai cercetez, fiindcă dacă-l lovise altcineva, nu trebuia neapărat să fi lăsat arma în cameră. Și nici nu văd cine ar fi putut s-o facă. M-am ridicat È™i am aprins luminile din scafa plafonului. Ele băteau pînă în colÈ›urile cele mai întunecate È™i bineînÈ›eles că pînă la urmă am găsit răspunsul care era de fapt foarte simplu: lîngă perete era răsturnat un coÈ™ de hîrtii făcut din metal, din care se vărsaseră diverse lucruri. Era imposibil să fi ajuns singur acolo, aÈ™a că fără îndoială fusese aruncat sau împins cu piciorul. I-am verificat colÈ›urile ascuÈ›ite cu batista umezită. De data asta am obÈ›inut pata roÈ™iatică de sînge. Deci, nici un mister. Wade căzuse È™i se lovise cu capul de ascuÈ›iÈ™ul coÈ™ului de hîrtii ― foarte probabil își făcuse rana ca o tăietură ― se ridicase È™i izbise cu piciorul în coÈ™, aruncîndu-l în capătul celălalt al camerei. Simplu ca bună ziua. Pe urmă avusese chef să mai soarbă o duÈ™că. Băutura era pe măsuÈ›a de cocteiluri din faÈ›a canapelei. O sticlă goală, alta pe trei sferturi plină, un termos cu apă È™i un bol de argint plin È™i el cu apă ― fostele cuburi de gheață. Nu exista decît un singur pahar, È™i acela de dimensiuni foarte mari. După ce băuse se simÈ›ise ceva mai bine. Cu mintea încă destul de confuză descoperise telefonul scos din furcă si mai mult ca sigur că nu-È™i mai amintea ce făcuse cu el. AÈ™adar, traversase pur È™i simplu camera È™i-l pusese la loc în furcă. Dacă socoteam bine, toate aceste miÈ™cări luaseră cam atîta timp cît aÈ™teptasem eu. Telefonul are în el ceva care te obligă. Omul epocii noastre obsedate de mecanisme È™i dispozitive îl iubeÈ™te. ÃŽl urăște È™i se teme de el. Dar întotdeauna îl tratează cu respect, chiar È™i cînd e beat. Telefonul e un fetiÈ™.
Orice om normal ar fi strigat "alo" în microfon. Înainte de a închide, măcar așa, ca să se asigure. Dar nu înseamnă neapărat că tot așa ar fi procedat și un om amețit și abia ridicat după o căzătură. Oricum, n-avea nici o importanță. Ar fi putut s-o facă și nevastă-sa, poate că-l auzise căzînd, auzise bufnitura și coșul de hîrtii izbindu-se de perete, și venise în birou. Între timp probabil că ultimul pahar băut i se urcase rău la cap, așa că s-a strecurat afară cum a putut, a traversat peluza din fața casei și s-a prăbușit acolo unde-l găsisem. Venea cineva să-l ia. Numai că între timp nu mai știa exact cine vine. Poate că bunul doctor Verringer.
Deocamdată, toate bune. Dar ce-ar fi putut să facă nevastă-sa? Nu-l putea pune pe picioare, nici să-l ajute să-È™i vină în fire, È™i poate că-i era È™i frică să încerce ― lucru foarte normal. AÈ™adar, trebuia să cheme pe cineva să vină s-o ajute. Servitorii erau plecaÈ›i, deci nu putea s-o facă decît prin telefon. Ei bine, de fapt chemase pe cineva. ÃŽl chemase pe drăguÈ›ul doctor Loring. Fusese doar supoziÈ›ia mea că-l chemase abia după ce am ajuns eu acolo. Ea însă nu-mi spusese acest lucru.
De aici înainte însă, lucrurile nu prea se mai potriveau. Te-ai fi aÈ™teptat ca ea să se ducă să-l caute È™i să-l găsească, È™i să se asigure că nu e rănit. Nu putea să-i facă chiar atît de rău să zacă niÈ›el pe pămînt într-o seară caldă de vară. Ea n-avea cum să-l miÈ™te de-acolo. Eu, cu puterea mea, È™i abia izbutisem. Dar în nici un caz nu te-ai fi aÈ™teptat s-o găseÈ™ti în pragul uÈ™ii fumînd È™i neÈ™tiind decît foarte vag unde zace el. Dar parcă poÈ›i să È™tii? N-aveam de unde să cunosc prin ce trecuse ea cu acest om, cît de periculos era el în starea asta, cît de frică i-o fi fost ei să se apropie de el. "Am primit o porÈ›ie mai mare decît pot înghiÈ›i" ― îmi spusese ea cînd sosisem. "GăseÈ™te-l dumneata". Și apoi intrase în casă È™i se prefăcuse că leÈ™ină.
Tot mă mai chinuiau gîndurile, dar neavînd încotro, le-am lăsat așa. Eram silit să presupun că după ce dăduse piept cu această situație de atîtea ori, știa că n-are altceva de făcut decît să lase lucrurile să treacă, și deci asta a și făcut. Pur și simplu. A lăsat totul să treacă. L-a lăsat să zacă acolo pînă cînd urma să vină cineva cu forța necesară să-l ducă în casă.
Și totuÈ™i încă nu eram liniÈ™tit. Mă mai sîcîia È™i faptul că ea își luase tălpășiÈ›a È™i se dusese în camera ei în timp ce Candy È™i cu mine îl urcam pe el în dormitor. Zicea că-l iubeÈ™te pe individ. Era soÈ›ul ei, erau căsătoriÈ›i de cinci ani, cînd nu era beat era omul cel mai drăguÈ› din lume ― astea erau chiar cuvintele ei. Cînd era beat era altceva, ceva de care trebuia să te păzeÈ™ti, fiindcă era periculos. Mă rog, s-o lăsăm baltă. Dar mai era ceva care mă necăjea. Dacă ar fi fost cu adevărat speriată, n-ar fi stat acolo în pragul uÈ™ii, fumînd. Dacă era pur È™i simplu amărîtă È™i închisă în sine È™i dezgustată ― n-ar fi leÈ™inat.
Trebuie să fi fost altceva la mijloc. Vreo altă femeie, poate. Atunci înseamnă că abia de curînd făcuse descoperirea. Linda Loring? Poate. AÈ™a gîndea doctorul Loring È™i aÈ™a se È™i exprimase în public, È™i încă în gura mare. Am încetat să-mi mai fac probleme È™i am ridicat husa de la maÈ™ina de scris. Povestea era acolo ― niÈ™te foi disparate de hîrtie galbenă scrise la maÈ™ină, pe care trebuia să le distrug ca să nu le vadă Eileen. Le-am luat È™i m-am apropiat de canapea, hotărînd că merit È™i eu un păhărel care să însoÈ›ească cititul. Lîngă masa de lucru era un mic lavoar. Am clătit paharul înalt, mi-am turnat o doză bună È™i m-am aÈ™ezat să citesc. Ceea ce am citit era nebunie curată. Iată:



CAPITOLUL 28

"Au trecut patru zile de cînd a fost lună plină È™i pe perete se vede un petec pătrat luminat de razele ei, care mă priveÈ™te ca un ochi mare È™i chior È™i lăptos, un ochi de perete. Glumesc. Idioată comparaÈ›ie, lua-o-ar dracu. Scriitor. Totul trebuie să semene cu ceva. Capul meu e aÈ™a de moale de parc-ar fi friÈ™că ― dar nu-i la fel de dulce. Iar metafore. ÃŽmi vine să vărs numai cînd mă gîndesc la toată porcăria aia împuÈ›ită. Oricum, tot îmi vine să vărs. Probabil că asta am să È™i fac. Dar nu mă împinge. Lasă-mi niÈ›el timp. Viermii din plexul meu solar se miÈ™că, se miÈ™că È™i iar se miÈ™că. Mi-ar fi mult mai bine dacă m-aÈ™ culca, dar sub pat aÈ™ găsi un animal negru È™i animalul negru ar începe să se tîrască de colo pînă colo, fîsîind È™i È™i-ar încovoia spinarea, È™i ar lovi patul, È™i atunci aÈ™ scoate un urlet pe care numai eu l-aÈ™ auzi. Un urlet de vis, un urlet dintr-un coÈ™mar. Nu am de ce să-mi fie frică È™i nu mi-e frică fiindcă nu am nimic de care să mă tem, È™i totuÈ™i, odată zăceam aÈ™a întins în pat È™i animalul negru tocmai asta îmi făcea, își izbea spinarea de partea de dedesubt a paiului È™i m-am speriat È™i am făcut pe mine. Asta m-a dezgustat mai mult decît toate celelalte lucruri greÈ›oase pe care le-am făcut.
Sînt murdar. Ar trebui să mă bărbieresc. Îmi tremură mîinile. Transpir. Am un miros neplăcut. Cămașa mi-e udă la subțiori, și pe piept, și pe spinare. Mînecile îmi sînt ude la încheietura cotului. Paharul de pe masă e gol. Acum ar trebui să țin sticla cu amîndouă mîinile ca să pot să-mi mai torn minunea. Poate că aș izbuti să sorb o dușcă din sticlă, ca să-mi mai vin în fire. Băutura asta are un gust de-ți vine rău: Și nici nu duce la nimic. Pînă în cele din urmă, am să ajung să nu mai pot dormi deloc și întreaga lume o să geamă de groaza nervilor torturați. Slnt bune chestiile astea, Wade? Mai departe.
Totul e în regulă în primele două-trei zile, și apoi totul e negativ. Suferi și bei ceva și o vreme totul merge mai bine, dar prețul crește tot mai mult și în schimbul lui primești tot mai puțin și pe urmă există întotdeauna și punctul acela cînd nu mai obții nimic altceva decît greață. Atunci cheamă-l pe Verringer. E-n regulă, Verringer, vin la tine. Nu mai există nici un Verringer. O fi plecat în Cuba sau o fi murit. Băiețelul Bleu l-a omorît. Bietul bătrînel, ce soartă, să moară de mîna Băiețelului Bleu. Haide-haide, Wade, scoală-te și să mergem în vreo crîșmă. Crîșme unde n-am fost noi niciodată și nici n-o să ne mai întoarcem vreodată după ce am fost. Oare fraza asta e coerentă? Nu. Mă rog, n-are importanță că doar nu cer drepturi de autor pentru ea. Și acum o mică pauză pentru un mic film-reclamă.
Ei bine, am izbutit. M-am ridicat. Grozav bărbat! Am ajuns pînă la canapea È™i iată-mă aici îngenunchind lîngă ea cu mîinile pe marginea ei, cu faÈ›a în palme, plîngînd. Pe urmă m-am rugat la Dumnezeu È™i m-am dispreÈ›uit singur c-am făcut-o. Alcoolic de gradul trei care se autodispreÈ›uieÈ™te. La cine naiba te rogi, prostule? Dacă se roagă un om sănătos ― înseamnă credință. Un om bolnav se roagă È™i înseamnă că e pur È™i simplu speriat. Mare prostie È™i cu rugăciunea. Asta este lumea pe care ai creat-o È™i È›i-o creezi singur È™i cu puÈ›inul ajutor pe care-l capeÈ›i din afară ― mă rog, È™i aia tot de tine È›ine. Termină cu răgăciunile, tîmpitule. Scoală-te în picioare, È™i bea o duÈ™că. Acum e prea târziu pentru orice altceva.
Ei bine, am dat-o pe gît. Cu amîndouă mîinile. Ba chiar mi-am turnat-o și în pahar. N-am vărsat mai nici o picătură. Acum, de-aș putea-o ține în mine fără să vomit. Mai bine aș adăuga un pic de apă. Ridic-o încetișor. Ușurel-ușurel, nu prea mult deodată. Se încălzește. Se înfierbîntă. Dacă aș putea să nu mai transpir. Paharul e gol. E iarăși pe masă.
Un abur discret estompează luna, dar în ciuda lui am lăsat paharul jos, cu grijă, cu multă grijă ca pe o crenguță de trandafir într-o vază înaltă și subțire. Trandafirii își înclină capetele înrourate. Poate că și eu sînt o roză.
Zău aÈ™a, frate, sînt înrourat. Ei, È™i-acum să mergem sus. Poate mai sorbi o duÈ™că, ca să-È›i È›ină la drum. Nu? Mă rog, cum vrei. O să beau o duÈ™că sus, cînd ajung acolo. Dacă ajung acolo, să am È™i eu ceva care să mă atragă. Dacă ajung pînă sus, am dreptul la o răsplată. Un semn de respect din partea mea pentru mine. Vai ce frumoasă e dragostea ce mi-o port ― È™i partea cea mai dulce a ei e că n-am rivali.
SpaÈ›iu liber. Am fost sus È™i m-am întors jos. Nu mi-a plăcut sus. Altitudinea îmi dă palpitaÈ›ii. Dar ating mereu clapele astea ale maÈ™inii. Vai ce vrăjitor e È™i subconÈ™tientul. Măcar dacă ar vrea să lucreze după un program regulat. Și sus se vedea lumina lunii. Probabil era aceeaÈ™i lună. Luna nu-È›i oferă pic de variaÈ›ie. Vine È™i pleacă, ca È™i lăptarul, È™i laptele lunii e întotdeauna acelaÈ™i. Luna laptelui e întotdeauna aceeaÈ™i ― stai aÈ™a, amice. Þi-ai încruciÈ™at picioarele. Nu e momentul să te afunzi prea adînc în anamneza lunii. Ai o anamneză destul de complicată ca să dai de lucru tuturor oamenilor din valea asta blestemată.
Dormea liniÈ™tită pe o parte, fără să scoată un sunet. ÃŽÈ™i È›inea genunchii ridicaÈ›i spre pîntece. Mi s-a părut prea liniÈ™tită. Cînd dormi, întotdeauna trebuie să scoÈ›i vreun sunet oarecare. Poate că de fapt nu dormea, poate că numai se străduia să adoarmă. Dacă mă apropiam, aflam. Puteam eventual să È™i cad acolo. A deschis un ochi ― sau numai mi s-a părut? S-a uitat la mine sau nu s-a uitat? Nu. S-ar fi ridicat în capul oaselor È™i m-ar fi întrebat: "Þi-e rău, dragă?", "Da, dragă, mi-e rău. Dar nu te îngrijora, dragă, pentru că răul ăsta e răul meu È™i nu e răul tău È™i tu dormi liniÈ™tită È™i frumoasă È™i uită toată povestea, È™i să nu te atingă niciodată nici un pic de noroi de la mine, să nu se apropie de tine nimic din ceea ce este surabru È™i cenuÈ™iu È™i urît".
EÈ™ti un păduche, Wade. Trei adjective la rînd ― scriitor păduchios. Pentru numele lui Dumnezeu, nu eÈ™ti în stare să scrii nici măcar după fluxul conÈ™tiinÈ›ei fără să bagi trei adjective? Am coborît, È›inîndu-mă de balustradă. La fiecare treaptă, stomacul parcă mi se bălăbănea ca o corabie È™i nu-mi puteam È›ine maÈ›ele la un loc decît făgăduindu-le o răsplată. Am ajuns la parter È™i am ajuns în birou È™i am ajuns pe canapea, È™i am aÈ™teptat să mi se liniÈ™tească bătăile inimii. Am sticla la îndemînă. Un lucru poÈ›i spune întotdeauna despre aranjamentele pe care le face Wade ― È™i anume, că sticla e întotdeauna la îndemînă. Nimeni n-o ascunde, nimeni n-o pune sub cheie. Nimeni nu zice: "Dragă, nu crezi că ai băut destul? O să-È›i fie rău, dragă". Nimeni nu zice aÈ™a ceva. Se dă doar uÈ™urel la o parte, ca trandafirii.
I-am dat prea mulți bani lui Candy. A fost o greșeală. Trebuia să-i dau la început doar o pungă cu alune și încetul cu încetul să ajung să-i dau și o banană. Și apoi o mică schimbare adevărată, înceată și delicată, ca să-l țină veșnic în așteptare, ager. La început îi dai o doză mare, și curmă, ajunge să fie interesat. Poate să stea o lună în Mexic, și să ducă o viață ușoară și ticăloasă, pe picior mare, cu cît cheltuiește aici într-o zi. Și cînd pune mîna pe potul ăla, ce face? Păi, oare un om are vreodată destui bani dacă socoate că poate cîștiga mai mult? Poate că de fapt e în regulă. Poate că ar trebui să-l curăț pe ticălosul ăsta cu ochi strălucitori. Pentru mine a murit odată un om de treabă, de ce n-ar muri și un gîndac îmbrăcat cu haină albă?
Dă-l naibii pe Candy. Există întotdeauna un mijloc de a toci vîrful unui ac. Pe ălălalt însă n-am să-l pot uita niciodată. Numele lui e scris cu foc verde pe ficatul meu.
Mai bine aș telefona. Îmi pierd controlul. Parcă-i simt sărind, sărind, sărind mereu. Mai bine aș chema repede pe cineva, pînă cînd nu încep gîngăniile trandafirii să-mi umble pe față. Mai bine să chem, să chem, să chem. S-o chem pe Sue din Sioux City. Alo, Centrala? Dați-mi Interurbanul. Alo, Interurbanul? Dați-mi-o pe Sue din localitatea Sioux City. Ce număr are? Nu-i știu numărul, doar numele, domnișoară. O găsiți plimbîndu-se pe Strada Nr. 10, pe partea umbroasă, sub copacii de grîu cu spicele desfăcute... Da, e în regulă, domnișoară, e în regulă. Anulați convorbirea și dați-mi voie să vă spun ceva, adică, vreau să spun, să vă rog ceva. Cine o să plătească toate petrecerile alea snoabe pe care le dă Gifford la Londra, dacă anulați convorbirea mea interurbană? Da, vi se pare că slujba dumneavoastră e sigură. Vi se pare. Ascultă, domnișoară, mai bine aș vorbi direct cu Gifford.
Aduceți-l la telefon. Valetul lui tocmai i-a adus ceaiul. Dacă nu poate vorbi, o să trimitem noi acolo pe cineva care poate.
De ce-oi fi scris toate astea? La ce oi fi încercat eu să nu mă gîndesc? Telefon. Mai bine să telefonez acum. Începe să-mi fie rău, foarte, foarte...

Asta era tot. Am împăturit strîns foile și le-am înfundat în buzunarul dinăuntru de la piept, îndărătul port-vizitului. M-am dus la ușile cu geam, le-am deschis și am ieșit pe terasă. Luna era puțin umbrită de niște nori. Dar în Idle Valley era vară și vara nu e niciodată umbrită. Am rămas acolo privind lacul imobil și incolor, gîndindu-mă și punîndu-mi tot felul de întrebări. Apoi am auzit o împușcătură.



CAPITOLUL 29

Ușile celor două camere care dădeau spre galeria interioară erau deschise și camerele erau puternic luminate: camera lui Eileen și camera lui. În camera ei nu era nimeni. Din camera lui se auzeau zgomotele înăbușite ale unei încăierări. Am dat buzna înăuntru. Am găsit-o pe ea aplecată deasupra patului, luptîndu-se cu Wade. Licărirea de metal negricios a unui pistol a țîșnit în aer, două mîini, una mare de bărbat și una mică de femeie țineau arma, dar nici una de mîner. Roger ședea în capul oaselor în pat și, aplecat înainte, o împingea. Ea era într-o haină de casă bleu-pal, un fel de capot matlasat, cu părul răvășit peste față și acum apucase pistolul cu amîndouă mîinile și, cu o smucitură rapidă a izbutit să i-l smulgă. M-am mirat că are atîta putere, deși el era oricum vlăguit de băutură. Roger a căzut pe spate privind-o fioros, gîfîind, iar ea s-a îndepărtat și s-a lovit de mine.
A rămas locului, rezemîndu-se de mine, ținînd pistolul cu amîndouă mîinile și lipindu-l de trup. Era tulburată la culme și zguduită de suspine și avea respirația întretăiată. Am cuprins-o cu brațele și am pus mîna pe pistol.
S-a răsucit de parcă abia atunci și-ar fi dat seama că sînt și eu pe acolo. A făcut ochii mari și trupul ei s-a lăsat moale în brațele mele. A dat drumul pistolului. Era o armă mare și greoaie, un Webley semi-automat fără cocoș. Þeava era încă fierbinte. Þinînd-o cu o mînă pe Eileen Wade, am lăsat pistolul să-mi cadă în buzunar și m-am uitat peste capul ei la Wade. Nimeni n-a scos o vorbă.
Apoi el a deschis ochii iar pe buze îi flutura un zîmbet obosit.
― N-a fost rănit nimeni, a mormăit el. Doar un foc tras la întîmplare în tavan.
Am simțit-o cum înțepenește. Apoi s-a tras deoparte. Ochii i se limpeziseră și își recăpătaseră acuitate. Am lăsat-o slobodă.
― Roger, zise ea cu un glas nu mult mai puternic decît o È™oaptă maladivă, de ce-a trebuit să faci una ca asta?
El avea privirea fixă ca de bufniță ; își linse buza de jos și nu scoase o vorbă. Ea se duse și se rezemă de măsuța de toaletă. Cu un gest mecanic, își degajă fața de pletele care i-o acopereau. O scutură un fior din cap pînă-n picioare, apoi își clătină capul într-o parte și în alta.
― Roger, È™opti ea încă o dată. Bietul Roger! Bietul Roger, cel trist È™i necăjit!
Acum el se uita drept în tavan.
― Am avut un coÈ™mar, zise el încet. Cineva cu un cuÈ›it în mînă stătea aplecat deasupra patului. Nu È™tiu cine era. Parcă semăna cu Candy. Dar nu se poate să fi fost Candy.
― BineînÈ›eles că nu, scumpule, zise ea încetiÈ™or. Se îndepărtă de măsuÈ›a de toaletă È™i se aÈ™eză pe marginea patului. ÃŽntinse mîna È™i începu să-i mîngîie fruntea. Candy s-a culcat de mult. Și de ce ar fi avut Candy cuÈ›it?
― E mexican. Aia au toÈ›i cuÈ›ite, zise Roger pe acelaÈ™i ton detaÈ™at È™i impersonal. Le plac cuÈ›itele. Și el nu mă place pe mine.
― Nimeni nu te place pe dumneata, i-am zis eu brutal.
Eileen întoarse repede capul:
― Vai, te rog... Te rog, nu vorbi aÈ™a. N-a È™tiut ce face. A avut un coÈ™mar.
― Unde era pistolul? am mormăit eu, fără s-o slăbesc din ochi È™i fără să-i dau lui nici o atenÈ›ie.
― ÃŽn noptieră. ÃŽn sertar, spuse el, după care întoarse capul spre mine È™i-mi întîlni privirea.
În sertar nu fusese nici un pistol și el știa foarte bine că eu știu asta. Nu fuseseră decît pilulele și cîteva fleacuri, dar în nici un caz un pistol.
― Sau sub pernă, adăugă el. Nu-mi aduc aminte prea bine. Am tras un foc ― ridică o mînă greoaie È™i arătă cu degetul ― acolo sus.
Am ridicat ochii. Într-adevăr, în tencuiala tavanului părea să fie o gaură. M-am apropiat pînă într-un anumit punct de unde o puteam vedea. Da, era o gaură cam de genul celor pe care le fac gloanțele. Un glonte tras de un asemenea pistol ar putea să treacă și dincolo, în pod. Am revenit lîngă pat și am rămas privindu-l de sus, cu multă asprime.
― Prostii. Ai vrut să te sinucizi. N-ai avut nici un fel de coÈ™mar. ÃŽnotai într-un lighean de autocompătimire. N-a fost nici un pistol în sertar È™i nici sub pernă. Te-ai sculat, ai luat pistolul È™i te-ai băgat din nou în pat È™i erai gata să È™tergi cu buretele toată povestea aceea încurcată È™i murdară. Dar cred că n-ai avut curajul. Ai tras un glonte care nu era destinat să lovească nimic. Și nevasta dumitale a venit într-un suflet ― asta voiai. Doar milă È™i compătimire, amice. Nimic altceva. Pînă È™i lupta a fost mai mult un simulacru. N-ar fi putut să-È›i smulgă pistolul din mînă dacă n-ai fi vrut de fapt s-o laÈ™i.
― Mi-e rău, zise el. Dar se poate să ai dreptate. Contează chiar aÈ™a de mult?
― Uite ce contează: o să te bage în salonul de psihopaÈ›i È™i te rog să mă crezi că tipii care-i au în grijă au tot atîta compătimire pentru bolnavi ca È™i paznicii sclavilor înlănÈ›uiÈ›i din statul Georgia.
Eileen se ridică brusc în picioare
― De-ajuns, zise ea poruncitor. Știi bine că-i e rău.
― AÈ™a vrea el, să-i fie rău. Nu fac altceva decît să-i amintesc ce-ar putea să-l coste.
― Nu e momentul potrivit să i-o spui.
― ÃŽntorceÈ›i-vă în camera dumneavoastră.
Ochii ei albaștri scînteiară:
― Cum îndrăzneÈ™ti să...
― ÃŽntorceÈ›i-vă în camera dumneavoastră. ÃŽn afară de cazul cînd vreÈ›i să chem poliÈ›ia. După lege, cazuri dintr-astea trebuiesc anunÈ›ate imediat.
Wade aproape că rînji:
― Da, cheamă poliÈ›ia. AÈ™a cum ai făcut È™i cu Terry Lennox, nu?
N-am dat nici o atenție spuselor lui. N-o scăpam din ochi pe ea. Părea istovită, firavă și tare frumoasă. Fulgerul acela de mînie dispăruse. Am întins mîna și i-am atins brațul.
― E-n regulă. Nu vă temeÈ›i, i-am zis. N-o să mai repete încercarea. DuceÈ›i-vă È™i vă culcaÈ›i.
S-a uitat lung la el și a ieșit din cameră. După ce am scăpat de ea, m-am așezat pe marginea patului, unde șezuse ea.
― Mai vrei pilule?
― Nu, mulÈ›umesc. N-are importanță dacă dorm sau nu. Mă simt mult mai bine.
― Am avut dreptate în chestia cu împuÈ™cătura? A fost doar un simulacru dement, nu?
― Mai mult sau mai puÈ›in, îmi răspunse el, întorcînd capul într-o parte. Bănuiesc că am fost cam ameÈ›it.
― Să È™tii că nimeni nu te poate împiedica să te sinucizi, dacă È›ii morÈ›iÈ™ s-o faci. ÃŽmi dau seama de asta. Și dumneata îți dai seama.
― Da. Tot nu se uita la mine. Ai făcut ce te-am rugat ― cu povestea aceea din maÈ™ina de scris?
― ÃŽhî. Dar sînt surprins că-È›i aminteÈ™ti. Ai scris niÈ™te lucruri tare trăsnite. Ciudat însă, dactilografia e foarte clară.
― A, asta o pot face oricînd ― fie beat, fie treaz ― sau în orice caz, pînă la un punct.
― Nu-È›i fă griji în privinÈ›a lui Candy. Să È™tii că te înÈ™eli dacă crezi că nu È›ine la dumneata. Și am greÈ™it cînd am spus că nimeni nu È›ine la dumneata. ÃŽncercam doar s-o enervez pe Eileen, s-o scot din sărite.
― Dar de ce?
― Pentru că astă-seară a simulat un leÈ™in.
Clătină ușor din cap:
― Eileen nu leÈ™ină niciodată.
― Atunci e adevărat că s-a prefăcut.
Nici asta nu-i plăcu.
― Ce voiai să spui cînd ai scris că un om de treabă a murit pentru dumneata?
Se încruntă și se gîndi mult:
― Prostii. Þi-am spus că am avut un vis...
― Vorbesc despre aiurelile alea pe care le-ai scris la maÈ™ină.
Acum mă privea, întorcînd capul pe pernă de parcă ar fi cîntărit o tonă.
― Alt vis.
― Să schimbăm metoda. Cu ce te are Candy la mînă?
― Las-o baltă, meÈ™tere, îmi zise È™i închise ochii.
Ridicîndu-mă, am închis ușa:
― Ascultă, Wade, nu poÈ›i să fugi È™i să tot fugi aÈ™a la infinit. Sigur, Candy ar putea să fie un È™antagist. Asta nu-i greu. Ar putea chiar să se poarte È™i cu mănuÈ™i ― să te simpatizeze È™i totodată să te sugă de bani. Despre ce e vorba?... E o femeie la mijloc?
― Va să zică îl crezi pe idiotul ăla de Loring? îmi zise el tot cu ochii închiÈ™i.
― Nu chiar. Dar cum rămîne cu sora ei ― aia care a murit?
Într-un fel a fost o încercare desperată, dar întîmplător a dat rezultate. A deschis brusc ochii. În colțul gurii i s-a ivit o bășicuță de spumă.
― De aceea... de aceea eÈ™ti aici? mă întrebă el încet, în È™oaptă.
― Știi bine că nu e aÈ™a. Am fost chemat. Dumneata m-ai chemat.
Își răsuci capul în toate părțile pe pernă. Cu tot Seconalul, era foarte nervos. Fața îi era scăldată de sudoare.
― Nu sînt primul soÈ› iubitor vinovat de adulter. Lasă-mă-n pace, lua-te-ar dracu! Lasă-mă-n pace!
M-am dus în baie, am luat un prosop curat și i-am șters bine fața. I-am zîmbit batjocoritor. Eram cel mai josnic ticălos dintre toți ticăloșii. Aștepți pînă cînd omul e la pămînt și apoi îl lovești cu piciorul, o dată și încă o dată. E slăbit. Nu se poate împotrivi și nici nu-ți poate răspunde la lovitură cu altă lovitură.
― ÃŽntr-o bună zi, o să discutăm noi È™i chestia asta, i-am zis.
― Nu sînt nebun, mi-a răspuns.
― Vrei să spui că speri că nu eÈ™ti nebun.
― De multă vreme trăiesc ca în iad.
― BineînÈ›eles. Asta se vede cu ochiul liber. Ceea ce interesează e să È™tim de ce. Poftim ― ia asta.
Am mai scos un drajeu de Seconal din noptieră și i-am adus un pahar cu apă. S-a ridicat într-un cot și a dat să apuce paharul dar a greșit distanța cu cel puțin zece centimetri. I l-am pus în mînă. A izbutit să bea și să înghită hapul. Apoi s-a lăsat pe pernă, moale și dezumflat, cu fața golită de orice emoție. Nasul i se învinețise. Puteai să zici că e pe jumătate mort. Astă-seară n-avea să mai arunce pe nimeni în josul scărilor. Și, foarte probabil, nici în vreo altă seară.
Cînd pleoapele i s-au închis, am ieșit din cameră. Pistolul greu mi se lovea de șold, făcînd să-mi atîrne buzunarul. Am pornit să cobor scările. La Eileen ușa era deschisă. În cameră era întuneric, dar razele lunii erau destul de puternice ca să o văd stînd în picioare, aproape de prag. A strigat ceva care aducea a nume de persoană, dar nu era numele meu. Am făcut un pas spre ea.
― Vă rog, vorbiÈ›i încet, i-am zis. A adormit la loc.
― Știam eu c-o să te întorci, mi-a zis ea într-o È™oaptă blîndă. Chiar È™i după zece ani.
M-am uitat lung la ea. Unul dintre noi era sigur sărit de pe linie.
― Te rog, închide uÈ™a, mi-a zis ea cu acelaÈ™i glas mîngîietor. ToÈ›i anii ăștia m-am păstrat numai pentru tine.
M-am dus la ușă și am închis-o. În momentul acela, părea să fie o idee foarte nimerită. Cînd m-am întors înspre ea, începuse deja să cadă în brațele mele. Drept care am prins-o. Altceva nici nu era de făcut. S-a lipit strîns de mine și părul ei mi-a mîngîiat fața. Gura i s-a ridicat spre mine ca să fie sărutată. Tot trupul îi tremura. Buzele i s-au întredeschis, și dinții, și limba îi fremătau.
Apoi și-a lăsat brațele în jos și a făcut o mișcare bruscă și capotul s-a desfăcut. Sub el era goală ca Dimineața de septembrie, dar de șapte ori mai puțin sfioasă.
― Pune-mă în pat, a gîfîit ea.
M-am supus. Strîngînd-o în brațe, i-am atins pielea, pielea moale și carnea moale și chemătoare. Am ridicat-o și am dus-o cîțiva pași pînă la pat, pe care am așezat-o. Mă ținea încă strîns cu brațele pe după ceafă. Din gîtlejul ei ieșeau un fel de sunete șuierătoare. Apoi a început să se zbată și să geamă. Era crimă curată. Nici un armăsar nu putea să fi fost într-o dispoziție mai erotică decît a mea. Începeam să-mi pierd și ultima picătură de stăpînire. Oriunde te-ai afla pe lumea asta, nu ți se întîmplă prea des să primești asemenea invitații de la o asemenea femeie.
M-a salvat Candy. S-a auzit un ușor scîrțîit și, întorcîndu-mă, am zărit clanța răsucindu-se. M-am eliberat din strînsoare și m-am repezit la ușă. Deschizînd-o și strecurîndu-mă afară l-am văzut pe mexican alergînd cît putea de repede pe coridor și în jos pe scări. Pe la jumătatea treptelor s-a oprit și s-a întors, rînjind la mine. Apoi a dispărut.
Am revenit la ușă È™i am închis-o ― de data asta pe dinafară. Dinspre femeia culcată în pat ajungeau pînă la mine tot felul de sunete stranii. Dar între timp pierduseră orice altă semnificaÈ›ie. Nu mai erau decît niÈ™te sunete nefireÈ™ti. Vraja se rupsese.
Am coborît repede scările, am intrat în birou, am înșfăcat sticla de scotch și am dat-o pe gît. Cînd n-am mai putut să înghit, m-am rezemat de perete gîfîind și am lăsat alcoolul să ardă în mine pînă cînd vaporii lui mi-au ajuns la creier.
Trecuse cam multă vreme de la cină. Trecuse multă vreme de la orice altă întîmplare de domeniul normalului. Whiskyul m-a pocnit în cap repede și tare dar am continuat să beau pînă cînd camera a început să se împăienjenească și mobila s-o ia razna și lampa să strălucească ici-colo, ca flăcăruile de pe comori sau ca fulgerele dintr-o seară de vară. Apoi m-am întins pe canapeaua de piele, încercînd să țin sticla în echilibru pe piept. Părea cam goală. S-a rostogolit și a căzut cu zgomot pe parchet. Acesta a fost ultimul incident pe care l-am mai putut consemna cu precizie.



CAPITOLUL 30

O rază de soare mi-a gîdilat glezna. Am deschis ochii È™i am văzut coroana unui copac miÈ™cîndu-se delicat pe cerul albastru ceÈ›os. Răsucindu-mă puÈ›in, am simÈ›it pielea canapelei atingîndu-mi obrazul. Mă durea capul de parcă mi-l crăpase cineva cu toporul. M-am ridicat în capul oaselor. Eram învelit cu un pled. L-am aruncat într-o parte È™i mi-am lăsat picioarele pe parchet. Am aruncat o privire încruntată la ceas. Arăta aproape È™ase jumătate. M-am ridicat în picioare ― ceea ce a necesitat o deosebită tărie de caracter. A necesitat È™i foarte multă voință. A necesitat o mulÈ›ime de lucruri din partea mea, È™i eu nu mai dispuneam chiar de toate cîte le avusesem altădată. Anii grei È™i aspri mă cam istoviseră. Am reuÈ™it să mă tîrăsc pînă la micul lavoar, mi-am scos cravata È™i cămaÈ™a, mi-am răcorit faÈ›a, după care mi-am turnat apă È™i în cap. Eram ud leoarcă. Am luat prosopul È™i am început să mă È™terg frecîndu-mă sălbatec. Mi-am îmbrăcat din nou cămaÈ™a, mi-am pus cravata È™i m-am întins să-mi iau sacoul, È™i pistolul din buzunar s-a lovit de perete. L-am luat din buzunar, am tras butoiaÈ™ul din cadru È™i am scos cartuÈ™ele rînd pe rînd ; cinci erau pline, unul era doar o dulie înnegrită. Apoi m-am gîndit că n-are nici un rost, din moment ce întotdeauna se mai pot găsi altele. AÈ™adar, le-am pus la loc È™i am ascuns revolverul într-un sertar al biroului.
Cînd am ridicat ochii, Candy se afla în pragul uși, elegant și spilcuit în haina lui albă, cu părul bine netezit, fără cărare, și de un negru strălucitor, și cu ochii dușmănoși.
― Cafea?
― MulÈ›umesc.
― Am stins lămpile. Stăpînul e bine. Doarme. I-am închis uÈ™a. De ce te-ai îmbătat?
― N-aveam încotro.
Rînji obraznic:
― Nu È›i-a mers cu ea, hă? Te-a dat afară, sticlete particular.
― N-ai decît să crezi ce vrei.
― Văd că azi dimineață nu mai eÈ™ti aÈ™a tare, sticlete particular. Nu mai eÈ™ti deloc tare.
― Adu prăpădita aia de cafea, am urlat la el.
― Hijo de la puta .
Dintr-un salt, l-am prins de braț. Nici nu s-a mișcat. S-a uitat pur și simplu disprețuitor la mine. Am rîs și i-am dat drumul.
― Ai dreptate, Candy. Nu sînt deloc tare.
A plecat. S-a întors într-o clipă cu o tăviță și o cafetieră de argint, cu zahăr și frișca și un șervețel triunghiular de o albeață imaculată. A așezat tăvița pe măsuța de cocteiluri, a luat sticla goală și restul arsenalului pentru băut. A ridicat de pe jos încă o sticlă.
― Proaspătă. Făcută acum, mi-a zis pe cînd ieÈ™ea.
Am băut două cești de cafea. Apoi am încercat o țigară. Mergea. Făceam încă parte din seminția omenească. Apoi Candy a reapărut în odaie.
― Vrei mîncare? întrebă morocănos.
― Nu, mulÈ›umesc.
― Atunci È™terge-o. N-avem nevoie de tine.
― Adică cine "n-avem"?
Deschise o casetă și-și luă o țigară. O aprinse și îmi suflă impertinent fumul în nas.
― ÃŽngrijesc eu È™eful, îmi zise..
― ÃŽÈ›i rentează?
Se încruntă, apoi înclină din cap:
― A, da. Bani buni.
― Și cît mai iei pe deasupra ― ca să nu torni ceea ce È™tii?
Își reluă spaniola:
― No entendido .
― Ba ai înÈ›eles foarte bine. De cîți bani îl scuturi? Bănuiesc că nu mai mult de două sutare.
― Ce e aia, sutare?
― Două sute de dolari.
Rînji:
― Sticlete, dai tu mie două sutare È™i eu nu spun stăpînului că as' noapte ai ieÈ™it din camera ei.
― Cu două sute de dolari poÈ›i să cumperi un tren întreg de emigranÈ›i clandestini ca tine.
Dădu din umeri:
― Stăpînu e foarte rău cînd bea mult. Mai bine scoate gologanii, sticlete.
― Fleacuri pentru pachuco, i-am răspuns cu dispreÈ›. Tu nu te atingi decît de gologani mărunÈ›i. O mulÈ›ime de oameni sînt gata să se coboare la jocuri dintr-astea cînd sînt ameÈ›iÈ›i de băutură. Oricum, È™tie ea ce face. N-ai nimic de vîndut.
În ochii lui a apărut o licărire periculoasă:
― Să nu mai vii p-aici, voinicule.
― Plec.
M-am ridicat în picioare și am înconjurat masa. El s-a deplasat doar atât cît să rămînă cu fața la mine. Eram atent ce face cu mîna, dar în mod evident în dimineața asta n-avea cuțitul la el. Cînd am ajuns destul de aproape, i-am tras o palmă.
― Știi, tuciuriule? Eu nu mă las insultat de servitori. Am treburi aici È™i am să vin ori de cîte ori am chef. De-acum înainte să-È›i È›ii gura. Altfel s-ar putea să te pocnească vreun pistol peste mutră. Și atunci feÈ›iÈ™oara aia frumuÈ™ică a ta n-o să mai arate ca acum.
N-a reacționat în nici un fel, nici măcar la palma pe care i-am tras-o. Și totuși aceasta și cu cuvîntul "tuciuriu" trebuie să fi fost niște ofense mortale pentru el. Dar de data asta a rămas pur și simplu acolo fără să se clintească și cu fața imobilă ca de lemn. Apoi, fără o vorbă, a luat tăvița și a plecat cu ea.
― MulÈ›umesc pentru cafea, am strigat în urma lui.
Nu s-a oprit. După plecarea lui mi-am pipăit bărbia, am constatat că sînt nebărbierit și m-am hotărît s-o iau din loc. Îmi cam ajungea cîte înghițisem de la familia Wade.
Tocmai cînd străbăteam living-room-ul, Eileen cobora scările. Purta pantaloni albi, sandale și o bluză bleu-pal. Se uită la mine total surprinsă.
― Nu È™tiam că eÈ™ti aici, domnule Marlowe, îmi zise ea cu aerul că nu m-a văzut de o săptămînă È™i că tocmai atunci picasem la ei să iau ceaiul.
― I-am pus pistolul într-un sertar al biroului.
― Pistolul? Abia atunci păru că i se luminează mintea. A, da, seara trecută a fost puÈ›in cam agitată, nu? Dar credeam că te-ai dus acasă.
M-am apropiat de ea. Purta la gît un lănțișor subțire de aur și un fel de pandantiv fantezi auriu și bleu, pe un fond alb smălțuit. Partea de smalț albastru avea forma unor aripi, dar nu întinse. Deasupra lor era un pumnal de smalț alb și auriu care străpungea un sul. N-am putut să citesc ce scria pe acesta. Era un fel de emblemă militară.
― M-am îmbătat. ÃŽn mod intenÈ›ionat È™i nu prea elegant. Mă simÈ›eam cam singur È™i părăsit.
― N-aveai de ce, îmi replică, È™i ochii îi erau limpezi ca pîraiele de munte. Nu era nici pic de viclenie în ei.
― Chestie de opinie. Acum plec È™i nu sînt convins că mă mai întorc. AÈ›i auzit ce-am spus în privinÈ›a revolverului?
― L-ai pus într-un sertar al biroului. Poate n-ar fi rău să-l pui în altă parte. Dar de fapt n-a vrut chiar să se omoare, nu-i aÈ™a?
― N-aÈ™ putea să răspund la această întrebare. ÃŽnsă data viitoare s-ar putea să se schimbe lucrurile.
Clătină din cap:
― Nu cred. Nu sînt convinsă. Aseară, domnule Marlowe, a fost extraordinar de frumos din partea dumitale că m-ai ajutat. Nici nu È™tiu cum să-È›i mulÈ›umesc.
― Oricum, de încercat aÈ›i încercat, È™i încă foarte frumos.
Se îmbujoră. Apoi rîse:
― Astă noapte am avut un vis foarte ciudat, îmi zise ea încet, privind peste umărul meu. Se făcea că aici în casă se află o persoană pe care am cunoscut-o de mult. O persoană moartă de zece ani. Degetele ei se înălÈ›ară È™i atinseră pandantivul de aur È™i smalÈ›. De aceea port astăzi medalionul ăsta. El mi l-a dat.
― Și eu am avut un vis ciudat. Dar nu-l spun la nimeni. ÃŽn schimb, spuneÈ›i-mi cum îi merge lui Roger È™i dacă vă mai pot fi de vreun folos?
Întîi își plecă ochii, apoi mă privi țintă:
― Parcă ziceai că nu mai revii aici.
― Ziceam că nu sînt sigur. S-ar putea să trebuiască să mă întorc. Dar sper că nu. E ceva în neregulă în casa asta, chiar foarte tare. Și numai în parte se datoreÈ™te băuturii.
Se uită lung la mine, încruntîndu-se:
― Ce vrei să spui?
― Cred că È™tiÈ›i la ce mă refer.
Se gîndi mult la spusele mele. Degetele ei încă mai mîngîiau pandantivul. Apoi scoase un oftat ușor și plin de îngăduință:
― ÃŽntotdeauna mai există È™i altă femeie, zise ea calmă. Mai curînd sau mai tîrziu. Nu e neapărat o chestiune fatală. Sau te pomeneÈ™ti că nu vorbim despre acelaÈ™i lucru, È™i îndrug doar verzi È™i uscate?
― Se poate. Stătea încă pe cea de-a treia treaptă a scărilor. Mai avea încă degetele pe pandantiv. Tot mai arăta ca un vis auriu. ÃŽn special dacă vă gîndiÈ›i că cealaltă femeie e Linda Loring.
Mîna îi căzu în jos și mai coborî o treaptă.
― S-ar părea că doctorul Loring e de aceeaÈ™i părere cu mine, zise ea pe un ton indiferent. Probabil că are È™i el vreo sursă de informaÈ›ii.
― Păi parcă ziceaÈ›i că a mai făcut aceeaÈ™i scenă la jumătate din bărbaÈ›ii care locuiesc în valea asta.
― AÈ™a am zis? Păi... în asemenea împrejurări spui tot felul de lucruri convenÈ›ionale.
Mai coborî o treaptă.
― N-am apucat să mă bărbieresc.
Asta o făcu să tresară. Apoi rîse:
― A, nu mă aÈ™teptam să-mi faci curte.
― Dar de fapt la ce vă aÈ™teptaÈ›i de la mine, doamnă Wade ― la început, cînd m-aÈ›i convins să plec la vînătoare? De ce tocmai eu? Ce puteam eu să vă ofer?
― Þi-ai păstrat loialitatea, îmi zise ea calm. Chiar È™i în împrejurări în care cu siguranță n-a fost deloc uÈ™or s-o faci.
― Mă simt foarte măgulit. Dar nu prea cred că ăsta a fost motivul.
Coborî și ultima treaptă, așa că acum își înălță privirile spre mine:
― Atunci care a fost motivul?
― Sau dacă a fost ăsta ― atunci era al dracului de firav. AÈ™ putea zice chiar cel mai prost motiv ce se putea găsi.
Se încruntă puțin:
― De ce?
― Pentru că ceea ce am făcut ― această păstrare a loialității ― e un lucru pe care nici măcar un zevzec nu-l face de două ori.
― Știi, zise ea în treacăt, conversaÈ›ia asta începe să fie grozav de enigmatică.
― Dumneavoastră sînteÈ›i o persoană foarte enigmatică, doamnă Wade. La revedere È™i toate bune, È™i dacă realmente È›ineÈ›i la Roger, n-ar strica deloc să-i găsiÈ›i un doctor ca lumea ― È™i încă foarte repede.
Rîse iar:
― O, aseară a fost doar un acces foarte uÈ™or. Ar trebui să-l vezi cînd are un acces adevărat. Cred că pînă după-amiaza o să se ridice din pat È™i o să se apuce de lucru.
― Pe dracu.
― Zău, crede-mă. Eu una îl cunosc foarte bine.
Ultima lovitură pe care i-am dat-o sună destul de scîrbos și o primi drept în față:
― De fapt nu prea vreÈ›i să-l salvaÈ›i, nu-i aÈ™a? VreÈ›i doar să aveÈ›i aerul că încercaÈ›i să-l salvaÈ›i.
― Ãsta e un lucru pe care nu meritam deloc să mi-l spui, replică ea alegîndu-È™i cu grijă cuvintele.
A trecut pe lîngă mine È™i a intrat în sufragerie. Living-room-ul a rămas gol aÈ™a că m-am îndreptat spre uÈ™a principală È™i am ieÈ™it afară. ÃŽn valea aceea însorită È™i izolată era o dimineață splendidă de vară. Era prea departe de oraÈ™ ca să ajungă pînă acolo ceaÈ›a amestecată cu fumul industriilor, iar È™irul de munÈ›i nu prea înalÈ›i o fereau de umezeala oceanului. Mai tîrziu avea să se facă foarte cald, dar nu într-un mod supărător, nu brutal ca arÈ™iÈ›a deÈ™ertului, È™i nici o căldură jilavă È™i lipicioasă ca cea a oraÈ™ului ― mai degrabă o climă greu de găsit, plăcută È™i rafinată, Idle Valley era o aÈ™ezare ideală. Perfectă. Oameni drăguÈ›i, cu case drăguÈ›e, automobile drăguÈ›e, cai drăguÈ›i, cîini drăguÈ›i È™i poale chiar È™i copiii drăguÈ›i.
Dar un individ numit Marlowe nu voia altceva decît să plece cît mai departe și cît mai repede de acolo.



CAPITOLUL 31

M-am dus acasă, am făcut duș, m-am bărbierit, m-am schimbat și am început să mă simt iarăși curat. Mi-am pregătit micul dejun, am mîncat, am spălat vasele, am măturat bucătăria și intrarea de serviciu, mi-am umplut pipa și am sunat-o pe telefonista permanentă din clădirea unde aveam biroul. Parcă am tras un glonte în aer. Ce rost avea să mă duc la birou? Ce mă aștepta acolo în afară doar de o nouă molie moartă și un nou strat de praf? În seif mă aștepta portretul lui Madison. Puteam să mă duc pînă acolo și să mă joc cu el și cu cele cinci hîrtii noi-nouțe de o sută de dolari, care încă mai miroseau a cafea. Puteam s-o fac, dar nu prea aveam chef. Mă cam acrisem pe dinăuntru. Nici una din aceste hîrtii nu îmi aparținea cu adevărat. La urma urmei, ce-mi plătise cu ele? De cîtă loialitate poate să aibă nevoie un mort? Pfui! Priveam viața prin negura mahmurelii.
Era genul de dimineață care pare că nu se mai sfîrșește niciodată. Eram turtit și obosit și dărîmat și minutele care treceau păreau să cadă în vid cu un fîșîit moale, ca rachetele epuizate. Afară în tufișuri ciripeau păsărelele, iar mașinile treceau neîncetat în sus și-n jos pe bulevardul Laurel Canyon. De obicei nici nu le auzeam. Dar acum eram morocănos și țîfnos și sîcîit și ultrasensibil. M-am hotărît să-mi îngrop mahmureala.
ÃŽn mod normal nu prea beau dimineaÈ›a. Clima din California de Sud e prea blîndă pentru un păhărel luat înainte de prînz. Nu se metabolizează destul de repede. ÃŽnsă de data asta mi-am făcut un cocteil de la gheață È™i m-am aÈ™ezat într-un fotoliu, cu cămaÈ™a deschisă la gît . Am frunzărit o revistă ilustrată, am citit o poveste aiurită despre un individ care ducea o viață dublă È™i avea doi psihiatri ― unul, o ființă omenească; iar celălalt, un fel de insectă dintr-un furnicar. Cetățeanul făcea naveta între ăștia doi È™i toată istoria era complet trăsnită, dar nostimă, într-un fel destul de extravagant. ÃŽmi sorbeam băutura pe îndelete, înghiÈ›itură cu înghiÈ›itură, avînd grijă să nu depășesc măsura.
Pe la prînz a sunat telefonul și un glas m-a anunțat:
― La telefon Linda Loring. Te-am sunat la birou È™i telefonista de la centrală mi-a spus să încerc că poate eÈ™ti acasă. AÈ™ vrea să te văd.
― De ce?
― Prefer să-È›i explic cînd ne întîlnim. Bănuiesc că din cînd în cînd te mai duci totuÈ™i pe la birou?
― Da. Din cînd în cînd. Ies ceva bani la afacerea asta?
― Nu prea mă gîndisem la chestia asta. Dar dacă vrei să fii plătit, n-am nimic împotrivă. AÈ™ putea trece pe la biroul dumitale peste vreo oră.
― Valabil.
― Ce-i cu dumneata? mă întrebă brusc.
― Am băut cam mult. Dar nu sînt chiar paralizat. O să fiu acolo. Dacă nu cumva preferi să treci pe-aici.
― Nu, mi-ar conveni mai bine la birou.
― Am o căsuță foarte drăguță È™i liniÈ™tită aici. E într-o fundătură, nu sînt vecini prin preajmă...
― ImplicaÈ›iile nu mă atrag prea tare ― dacă le înÈ›eleg bine.
― Nimeni nu mă înÈ›elege, doamnă Loring. Sînt enigmatic. S-a făcut, am să mă străduiesc să mă tîrăsc pînă la chiÈ›imia mea.
― MulÈ›umesc foarte mult.
A închis telefonul.
A durat destul de mult pînă să ajung la birou, fiindcă m-am oprit pe drum să mănînc un sandviÈ™. Am aerisit camera, am conectat soneria interioară È™i mi-am băgat capul în sala de aÈ™teptare. Se afla deja acolo È™i È™edea pe acelaÈ™i scaun pe care stătuse È™i Mendy Menendez È™i se uita la o revistă ― se prea poate să fi fost chiar aceeaÈ™i. Astăzi era îmbrăcată cu un taior de gabardină bej È™i arăta destul de elegantă. A lăsat revista, m-a privit cu gravitate È™i mi-a zis:
― Ar mai trebui udată feriga dumitale din Boston. Mă tem că ar trebui È™i răsădită. Are prea multe rădăcini aeriene.
I-am ținut ușa deschisă. Dă-o naibii de ferigă din Boston. După ce a intrat și am lăsat ușa să se închidă i-am ținut scaunul rezervat clienților, iar ea, ca toată lumea, a inspectat camera cu privirea. Am trecut de partea cealaltă a mesei de lucru, la scaunul meu.
― Văd că nu e vorba chiar de un palat, a început ea. N-ai nici măcar o secretară în instituÈ›ia asta?
― E o viață sordidă, dar m-am deprins.
― Și am impresia că nici nu-È›i aduce prea mulÈ›i bani.
― Eh, nu prea È™tiu. Depinde. Vrei să vezi un portret de-al lui Madison?
― Ce-i aia?
― O hîrtie de cinci mii de dolari. Onorariu. ÃŽl am în seif.
M-am ridicat și m-am dus într-acolo. Am învîrtit mînerul, l-am deschis, am descuiat un sertar interior, am deschis un plic și i-am pus hîrtia în față, pe masă. S-a uitat cu oarecare uimire la bancnotă.
― Nu te lăsa înÈ™elată de înfățiÈ™area camerei. Odată am lucrat pentru un tip care avea venituri de circa douăzeci de milioane. Pînă È™i babacul dumitale i-ar zice bună ziua. Biroul lui nu era mai bun decît al meu, în afară de faptul că tipul fiind cam tare de ureche introdusese izolaÈ›ie fonică în tavan. Pe podea avea linoleum maro, nici un covor.
Ridică portretul lui Madison, îl răsuci între degete și-l întoarse pe partea cealaltă. Apoi îl puse la loc pe masă.
― Asta l-ai primit de la Terry, nu?
― Dumnezeule mare, doamnă Loring, dar pe toate le È™tii, zău aÈ™a.
Împinse bancnota într-o parte, încruntîndu-se:
― Avea unul la el. ÃŽl purta încă de cînd se căsătorise a doua oară cu Sylvia. Zicea că sînt banii lui de È›icneală. Nu s-a găsit asupra cadavrului său.
― Puteau să existe È™i alte motive care să explice asta.
― Știu, dar cîți oameni poartă la ei o hîrtie de cinci mii de dolari? Cîți oameni care-È™i pot permite să-È›i ofere atîția bani È›i i-ar da sub forma asta?
Nu merita să-i răspund prin cuvinte, ci doar încuviințînd din cap. Ea continuă brusc:
― Și ce trebuia să faci în schimbul acestei sume, domnule Marlowe? Sau poate nu vrei să-mi spui? ÃŽn cursul acelei ultime călătorii pînă la Tijuana a avut destul timp să-È›i vorbească. Deunăzi seara mi-ai arătat foarte limpede că nu crezi în confesiunea aÈ™ternută de el pe hîrtie. Þi-a dat cumva o listă a amanÈ›ilor soÈ›iei lui ca să-l poÈ›i găsi printre ei pe asasin?
Nici la asta nu i-am răspuns, dar din alte motive.
― Și nu cumva, în mod cu totul întîmplător, apare pe listă È™i numele lui Roger Wade? m-a întrebat ea cu asprime. Dacă Terry nu È™i-a ucis nevasta, înseamnă că asasinul trebuie să fi fost vreun bărbat violent, iresponsabil, un dement sau un beÈ›iv cu apucături sălbatice. Numai un asemenea bărbat ar fi putut ― ca să folosesc propria dumitale exprimare respingătoare ― să-i turtească faÈ›a, prefăcîndu-i-o într-un burete însîngerat. Oare de aceea te faci atît de util soÈ›ilor Wade? De acea ai ajuns să fii ca o mamă care vine regulat în casa lor È™i-l îngrijeÈ™te cînd e beat, îl găseÈ™te cînd s-a rătăcit È™i-l aduce acasă cînd e neputincios?
― Numai o clipă, doamnă Loring că vreau să te corectez în privinÈ›a cîtorva mici amănunte. E posibil ca Terry să-mi fi dat sau să nu-mi fi dat gravura asta splendidă. Dar în orice caz nu mi-a dat nici o listă È™i n-a pomenit nici un nume. Nu mi-a cerut să fac nimic decît ceea ce pari să fii convinsă că am făcut ― È™i anume, să-l duc pînă la Tijuana. Faptul că am ajuns să am relaÈ›ii cu soÈ›ii Wade este opera unui editor din New York care e disperat fiindcă nu izbuteÈ™te să-l determine pe Rogcr Wade să-È™i termine cartea, ceea ce înseamnă că e necesar să se È›ină relativ treaz, ceea ce face necesară detectarea cine È™tie cărui motiv special È™i tulburător care-l face să se-mbete. Dacă există un asemenea motiv È™i dacă poate fi descoperit, atunci pasul următor ar fi necesitatea unui efort de a-l elimina. Și zic efort fiindcă aÈ™a cum stau lucrurile, nu prea sînt È™anse să realizezi un asemenea lucru. Dar în orice caz, se poate încerca.
― ÃŽÈ›i pot spune eu în două vorbe de ce se îmbată, îmi vorbi ea de sus. Vedeta aia blondă È™i anemică cu care s-a însurat e de vină.
― A, n-am È™tiut. Eu unul nu i-aÈ™ prea zice anemică.
― Serios? Vai ce interesant.
Ochii îi scînteiau.
Am ridicat de pe masă portretul lui Madison:
― Nu rumega prea mult chestia asta, doamnă Loring. Să È™tii că încă nu m-am culcat cu cucoana. ÃŽmi pare rău dacă trebuie să te dezamăgesc.
M-am dus pînă la casa de bani și am pus bancnota bine, în compartimentul încuiat. Am închis și am răsucit cadranul cu cifrul.
― Dacă stau să mă gîndesc bine, mi-a zis ea cît eram întors cu spatele, am foarte mari îndoieli că se culcă cineva cu ea.
M-am întors și m-am așezat pe colțul biroului:
― Doamnă Loring, am impresia că începi să fii cam viperă. Oare de ce? Nu cumva È›i-a picat cu tronc prietenul nostru alcoolic?
― Nu pot să sufăr comentariile de genul ăsta, mi-a replicat ea muÈ™cător. Le urăsc. Probabil că din pricina scenei ăleia idioate pe care a făcut-o soÈ›ul meu ai ajuns să-È›i închipui că ai dreptul să mă ofensezi. Nu, nu mă dau în vînt după Roger Wade. N-am făcut-o niciodată ― nici măcar cînd nu se îmbăta È™i cînd È™tia să se poarte. Și cu atît mai puÈ›in acum cînd a ajuns în halul în care e.
M-am trîntit pe un scaun, am întins mîna după chibrituri și am privit-o lung. Ea s-a uitat la ceas.
― Voi ăștia care vă scăldaÈ›i în gologani sînteÈ›i într-adevăr cineva, am început eu. AveÈ›i impresia că orice vă trăsneÈ™te prin cap să ziceÈ›i, oricît de urîcios ar fi, e perfect acceptabil. Dumneata ai voie să faci observaÈ›ii batjocoritoare despre Wade È™i nevasta lui în faÈ›a unui om pe care aproape nu-l cunoÈ™ti, dar dacă eu îți plătesc cu aceeaÈ™i monedă È›i se pare o ofensă. Mă rog, hai să jucăm la mize mici. Pînă la urmă, orice beÈ›iv se încurcă cu femei uÈ™oare. Wade e beÈ›iv dar dumneata nu eÈ™ti o femeie uÈ™oară. Asta a fost doar o sugestie făcută în treacăt de nobilul dumitale soÈ› pentru a mai înveseli puÈ›in o serată mondenă. El nu crede ce spune, o zice doar aÈ™a, ca să stîrnească hohote de rîs. AÈ™adar, pe dumneata te scoatem din cauză È™i căutăm în altă parte o femeie rea de muscă. Cît de departe trebuie oare să căutăm, doamnă Loring ― ca s-o găsim pe acea care te-a implicat suficient încît să te facă să vii pînă aici, ca să faci schimb de ironii cu mine? Ar trebui să fie cineva oarecum ieÈ™it din comun, nu-i aÈ™a? Pentru că altfel nu văd de ce È›i-ar păsa?
Rămase perfect calmă, privindu-mă doar. Trecu mai bine de jumătate de minut. Se albise pe la colțurile gurii și mîinile îi înțepeniseră pe poșeta de gabardină asortată cu taiorul.
― Văd că nu È›i-ai pierdut timpul în zadar, ce zici? replică ea în cele din urmă. Și ce bine s-a nimerit ca editorul ăsta să aibă ideea de a te angaja tocmai pe dumneata! Va să zică, Terry nu È›i-a pomenit nici un fel de nume! Nici o literă măcar. Dar de fapt nici nu conta, nu-i aÈ™a, domnule Marlowe? Oricum, instinctul dumitale nu dă greÈ™ niciodată. Dacă-mi permiÈ›i, te-aÈ™ întreba ce intenÈ›ionezi să faci în continuare?
― Nimic.
― Vai, dar asta ar însemna irosirea zadarnică a talentului dumitale! Și cum poÈ›i să împaci o asemenea atitudine cu obligaÈ›ia pe care o ai față de acel portret al lui Madison? Cu siguranță că trebuie să existe totuÈ™i vreun lucru pe care-l poÈ›i face.
― ÃŽntre noi fie vorba, ajungi să spui niÈ™te banalități! Va să zică, Wade a cunoscut-o pe sora dumitale. MulÈ›umesc foarte mult că mi-ai spus-o, chiar dacă ai făcut-o pe ocolite. Dealtfel, asta fusese È™i supoziÈ›ia mea. Și ce-i cu asta? ÃŽnseamnă că el este doar un exemplar din ceea ce trebuie să fi fost o colecÈ›ie destul de bogată. Să lăsăm deci lucrurile aici. Și să ajungem la motivul pentru care ai È›inut să mă vezi. Am impresia că s-a cam pierdut pe drum în învălmășeală, nu?
Se ridică. Se uită încă o dată la ceas:
― Jos mă aÈ™teaptă o maÈ™ină. Te-aÈ™ putea convinge în vreun fel să vii pînă la mine acasă È™i să bei o ceaÈ™că de ceai?
― Zi mai departe. Hai să auzim totul pînă la capăt.
― ÃŽÈ›i par chiar atît de suspectă? Am un musafir care ar dori să te cunoască.
― Bătrînul?
― Eu nu-i zic aÈ™a, mă repezi ea.
M-am ridicat și m-am aplecat peste masa de lucru.
― Scumpo, dar uneori eÈ™ti de milioane. Zău aÈ™a. Ai ceva împotrivă dacă-mi iau È™i un pistol?
A făcut o grimasă:
― Sper că nu È›i-e frică de un bătrîn?
― De ce nu? Sînt convins că dumitale îți este ― È™i mie acum!
A scos un oftat:
― Da, mă tem că ăsta e adevărul. ÃŽntotdeauna mi-a fost frică de el. Uneori izbuteÈ™te să fie destul de înspăimîntător.
― Atunci poate ar fi mai bine să iau două revolvere, i-am zis, dar am regretat imediat.



CAPITOLUL 32

Era cea mai nemaipomenită casă ce mi-a fost dat vreodată să văd. O cutie pătrată È™i cenuÈ™ie cu trei caturi, acoperiÈ™ul mansardat, cu pante abrupte È™i întrerupte de vreo douăzeci sau treizeci de lucarne duble È™i cu o mulÈ›ime de stucaturi È™i alte ornamente în jurul lor, sau între ele ― ca un tort de nuntă. Intrarea avea de fiecare parte stîlpi dubli de piatră, dar adevărata poantă era o scară exterioară în spirală cu balustrada de piatră, în vîrful căreia, colac peste pupăză, se afla un foiÈ™or din care probabil că aveai o priveliÈ™te asupra întregului lac.
Curtea pentru automobile era pavată cu piatră. Ceea ce se pare că i-ar fi trebuit cu adevărat acestei reÈ™edinÈ›e era o alee lungă cu plopi, un parc cu căprioare È™i o grădină romantică, o terasă cu trei nivele È™i cîteva sute de tufe de trandafiri în faÈ›a ferestrei bibliotecii È™i cîte o alee lungă înverzită în dreptul fiecărei ferestre, terminîndu-se în pădure È™i tăcere È™i pustietate tihnită. Ceea ce avea de fapt, era un zid de bolovani în jurul unui teren de cel puÈ›in È™ase-È™apte hectare ― ceea ce reprezintă o proprietate imensă în țăriÈ™oara noastră atît de înghesuită. De o parte È™i de alta a aleii de la intrare erau È™iruri de chiparoÈ™i cu coroana perfect rotunjită. Ici-colo mai erau È™i alte pîlcuri de tot soiul de arbori ornamentali care nu păreau deloc să fie de prin California. Marfă de import. Cine o fi fost ăla care construise casa, avusese de gînd să tragă coasta Atlanticului dincoace de MunÈ›ii StîncoÈ™i. Se străduise el din răsputeri dar nu izbutise.
Amos, șoferul negru între două vîrste, a oprit ușurel Cadillacul în fața intrării dintre pilaștri, a sărit jos și a înconjurat mașina ca să deschidă portiera doamnei Loring. M-am dat jos înaintea ei și l-am ajutat să i-o țină. Am susținut-o cînd a coborît. De cînd ne urcasem în mașină în fața clădirii unde era biroul meu, abia dacă schimbase două vorbe cu mine. Părea obosită și speriată. Poate că o deprima arhitectura aia cretină. Ar fi putut să deprime pînă și un măgar rîzăreț, făcîndu-l să gungurească la fel ca o porumbiță îndoliată.
― Cine a construit clădirea asta? am întrebat-o. Pe cine era furios tipul?
În sfîrșit, a zîmbit:
― N-ai mai văzut-o pînă acum?
― N-am ajuns chiar atît de departe în valea asta.
M-a condus către cealaltă parte a aleii și a arătat cu degetul în sus:
― Omul care a clădit-o a sărit din foiÈ™orul ăla È™i a aterizat cam acolo unde te afli dumneata. Era un conte francez, se numea La Tourelle, È™i, spre deosebire de majoritatea conÈ›ilor francezi, avea o groază de bani. Era însurat cu Ramona Desborough, care nici ea nu era chiar o sărăntoacă. Pe vremea filmelor mute, cîștiga treizeci de mii de dolari pe săptămînă. La Tourelle a construit edificiul ca să le slujească de cămin. Cică ar fi o miniatură a castelului de la Blois de pe Loara. Bănuiesc că pe ăla îl cunoÈ™ti, nu?
― AÈ™a cum îmi cunosc propriul buzunar. Acum îmi aduc aminte. Pe vremuri, a fost una din poveÈ™tile ventilate de revistele duminicale. Ea l-a părăsit È™i el s-a omorît. Parcă a rămas È™i un testament destul de ciudat, nu?
Încuviință din cap:
― A lăsat fostei neveste cîteva milioane ca să aibă bani de taxi È™i restul i-a băgat într-un fel de fundaÈ›ie din care nu-i mai putea scoate nimeni. Una din clauze prevedea ca domeniul să rămînă exact aÈ™a cum era. Nu trebuia să se modifice nimic, în fiecare seară trebuia să se pună masa ca pentru banchetele în stil mare È™i nimeni n-avea voie să intre pe poartă în afară de servitori È™i de avocaÈ›i. Testamentul a fost încălcat, bineînÈ›eles. ÃŽn cele din urmă, domeniul a fost ciopîrÈ›it în oarecare măsură È™i cînd m-am măritat cu doctorul Loring mi l-a dat tata drept cadou de nuntă. Probabil că l-a costat o avere numai ca să-l aranjeze ca să poată fi din nou locuibil. Nu pot să sufăr casa asta. Am urît-o din prima clipă.
― Bine, dar ce, parcă eÈ™ti obligată să stai aici?
Dădu din umeri, oarecum obosită:
― Cel puÈ›in o parte din timp. Măcar una din fiicele lui trebuie să dea anumite semne de stabilitate. Și pe urmă, doctorului Loring îi place să stea aici.
― Cred È™i eu. Orice individ care e în stare să facă o scenă ca aia din casa lui Wade, poartă în mod normal ghetre È™i la pijama.
Ridică din sprîncene:
― Vai, domnule Marlowe, dar îți mulÈ›umesc că ai manifestat atîta interes. Mă tem însă că am discutat destul despre acest subiect. Nu vrei să intrăm? Tatei nu prea îi place să fie lăsat să aÈ™tepte.
Am traversat din nou aleea și am urcat treptele de piatră și jumătatea din dreapta a ușilor mari duble s-a deschis fără zgomot. Un individ luxos și arogant s-a dat la o parte ca să ne facă loc să intrăm. Holul era mai mare decît întregul spațiu locativ al casei în care stăteam eu. Avea dușumeaua mozaicată iar în spate păreau să fie niște vitralii, și dacă ar fi pătruns ceva lumină prin ele aș fi putut să-mi dau seama ce mai era pe-acolo. Din hol am mai trecut prin alte uși duble sculptate și am intrat într-o cameră întunecoasă, care în nici un caz nu putea să aibă mai puțin de douăzeci de metri lungime. Acolo ședea un bărbat, așteptînd în tăcere. Ne-a întîmpinat cu o privire glacială.
― Am întîrziat, tată? întrebă în grabă doamna Loring. Þi-l prezint pe domnul Philip Marlowe. Domnul Harlan Potter.
Bătrînul se uită pur È™i simplu la mine È™i înclină bărbia cam de vreun centimentru ― maximum un centimentru È™i jumătate.
― Sună să aducă ceaiul, zise el. Stai jos, domnule Marlowe.
M-am așezat și l-am privit. El mă cerceta ca un entomolog care examinează o gînganie. Nimeni n-a scos un cuvînt. Pînă a sosit ceaiul, a domnit o tăcere deplină. A fost așezat pe o imensă tavă de argint de pe o măsuță chinezească. Linda s-a așezat la masă și a umplut ceștile.
― Două ceÈ™ti, a zis Harlan Potter. Tu poÈ›i să bei ceaiul în altă cameră, Linda.
― Da, tată. Domnule Marlowe, preferi ceaiul mai dulce?
― Mi-e indiferent. Glasul meu părea să răsune ca un ecou în depărtare, făcîndu-se din ce în ce mai mic È™i mai prizărit în singurătate.
I-a dat bătrînului o ceașcă și pe urmă mi-a dat și mie una. Apoi s-a ridicat fără o vorbă și a ieșit din cameră. M-am uitat în urma ei. Am sorbit din ceai și mi-am scos o țigară.
― Te rog, nu fuma. Sufăr de astmă.
Am pus țigara la loc în pachet. M-am uitat lung la el. Nu prea știu cum te simți cînd valorezi circa o sută de milioane, dar omul nu părea să se amuze prea tare. Era mătăhălos, avea cel puțin un metru nouăzeci și totul era construit la aceeași scară. Purta un costum de tuid gri fără vată la umeri. Nici n-avea nevoie. Purta o cămașă albă și o cravată de culoare închisă și n-avea batistă în buzunarul de la piept. În schimb se vedea acolo tocul de la ochelari. Era negru, ca și pantofii. Și părul era negru, fără nici un fir cărunt. Era pieptănat într-o parte și periat cu multă grijă. Aveam impresia că dedesubt parcă nu e nimic decît țeasta goală. Sprîncenele erau groase și negre. Glasul părea să vină de foarte departe. Și-a băut ceaiul de parcă ar fi fost unt de ricin.
― O să cîștigăm puÈ›in timp, domnule Marlowe, dacă îți expun situaÈ›ia aÈ™a cum o văd eu. Sînt convins că te amesteci în treburile mele. Dacă aÈ™a stau într-adevăr lucrurile, am de gînd să pun capăt acestei imixtiuni.
― Dar nu vă cunosc suficient treburile, domnule Potter, ca să mă pot amesteca în ele.
― Nu sînt de acord.
Mai bău puțin ceai și apoi puse ceașca deoparte. Se lăsă pe speteaza fotoliului imens în care ședea iar ochii lui cenușii și deosebit de aspri mă făcură bucățele-bucățele.
― Știu cine eÈ™ti, fireÈ™te. Și È™tiu cum îți cîștigi existenÈ›a ― dacă È›i-o cîștigi ― È™i cum ai ajuns să fii amestecat în povestea cu Terry Lennox. Mi s-a relatat că l-ai ajutat pe Terry să plece din È›ară, că ai îndoieli în privinÈ›a vinovăției lui, È™i că, între timp, ai intrat în legătură cu un bărbat pe care-l cunoÈ™tea fiica mea actualmente decedată. ÃŽn ce scop anume, nu mi s-a explicat. Explică-mi dumneata.
― Dacă individul respectiv poartă un nume, vă rog să mi-l spuneÈ›i.
Zîmbi ușurel, dar nu chiar cu aerul că s-ar fi îndrăgostit de mine:
― Wade. Roger Wade. Un fel de scriitor, cred. După cîte am auzit, autor de cărÈ›i cam scabroase care nu m-ar interesa să le citesc. De asemenea, am mai înÈ›eles că individul este un alcoolic periculos. S-ar putea ca asta să-È›i bage idei ciudate în cap.
― Poate n-ar fi rău, domnule Potter, să mă lăsaÈ›i să-mi păstrez propriile mele idei. Nu sînt importante, fireÈ™te, dar altceva nu am. ÃŽn primul rînd, nu cred că Terry È™i-a ucis nevasta, atît din pricina felului în care a fost comisă crima, cît È™i din pricina faptului că nu mi se pare să fi fost genul de om în stare de aÈ™a ceva. ÃŽn al doilea rînd, n-am intrat în legătură cu Wade. Mi s-a cerut să locuiesc în casa lui È™i să fac tot ce pot ca să-l opresc de la băutură pînă cînd termină o comandă pentru o carte. ÃŽn al treilea rînd, dacă e un alcoolic periculos, eu unul n-am văzut nici un semn grăitor în această privință. ÃŽn al patrulea rînd, primul contact l-am stabilit la cererea editorului său din New York È™i în momentul acela habar nu aveam măcar că Roger Wade v-a cunoscut cît de cît fiica. ÃŽn al cincilea rînd, am refuzat această ofertă de angajare È™i apoi doamna Wade mi-a cerut să-i găsesc soÈ›ul care era plecat undeva la tratament. L-am găsit È™i l-am adus acasă.
― Foarte metodic, îmi zise el sec.
― StaÈ›i, domnule Potter, că n-am încetat încă să fiu metodic. ÃŽn al È™aselea rînd ― sper că n-am greÈ™it numărătoarea ― dumneavoastră, sau cineva care a urmat ordinele dumneavoastră a trimis un avocat numit Sewell Endicott să mă scoată din închisoare. Nu mi-a spus cine l-a trimis, dar nu putea să fie altcineva la mijloc. ÃŽn al È™aptelea rînd, cînd am ieÈ™it de la închisoare, un bandit numit Mendy Menendez m-a zgîlțîit cum a vrut È™i m-a avertizat să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala È™i mi-a turnat o poveste întreagă cum că Terry i-ar fi salvat viaÈ›a, lui È™i unui patron de tripouri din Las Vegas, numit Randy Starr. După cîte È™tiu, povestea ar putea să fie È™i adevărată. Menendez se prefăcea supărat că Terry nu i-a cerut lui să-l ajute să ajungă în Mexic, rugîndu-se în schimb de un păduche ca mine. El, Menendez, ar fi putut s-o facă în două moduri diferite, la fel e uÈ™or cum ai ridica un deget, È™i de trei ori mai bine decît am făcut-o eu.
― Sînt convins, zise Harlan Potter cu un zîmbet sumbru, că nu ai cîtuÈ™i de puÈ›in impresia că aÈ™ putea număra printre cunoÈ™tinÈ›ele mele pe domnul Menendez È™i pe domnul Starr.
― N-am de unde să È™tiu, domnule Potter. E peste puterile mele să înÈ›eleg cum de un om ca dumneavoastră cîștigă atîția bani. Următoarea persoană care m-a prevenit să nu mă amestec în treburile tribunalului a fost fiica dumneavoastră, doamna Loring. Ne-am întîlnit din întîmplare într-un bar È™i am intrat în vorbă pentru că amîndoi beam "burghie" ― băutura favorită a lui Terry, dar prea puÈ›in la modă prin partea locului. Nici n-am È™tiut cine e, pînă cînd nu mi-a spus singură. Eu i-am zis cîte ceva despre sentimentele, È™i gîndurile pe care le am în privinÈ›a lui Terry, iar ea mi-a sugerat ideea că am să fac o carieră foarte scurtă È™i nefericită dacă vă scot pe dumneavoastră din sărite. SînteÈ›i scos din sărite, domnule Potter?
― Cînd voi fi, îmi replică el cu răceală, nu va fi nevoie să mă întrebi. Nu vei avea nici cel mai mic dubiu în această privință.
― AÈ™a mă gîndeam È™i eu. Mă cam aÈ™teptam eu să văd plutonul de execuÈ›ie picînd din senin, dar deocamdată nu È™i-a făcut apariÈ›ia. Și nici poliÈ›iÈ™tii nu m-au sîcîit cine È™tie ce, aÈ™a cum s-ar fi putut întîmpla. S-ar fi putut să fiu tratat ceva mai puÈ›in elegant. Bănuiesc că dumneavoastră, domnule Potter, nu aÈ›i dorit altceva decît liniÈ™te. Dar ce anume am făcut ca să vă tulbur?
Arboră un rînjet care aducea puțin și a zîmbet acru. Își strînse degetele lungi și galbene, puse picior peste picior și se lăsă pe spate încă și mai comod.
― E o lovitură destul de dibace, domnule Marlowe, È™i È›i-am permis să-È›i faci jocul. Acum, fii te rog, atent la ce-È›i spun. Ai perfectă dreptate socotind că nu doresc altceva decît liniÈ™te. De asemenea, e foarte posibil ca legătura dumitale cu soÈ›ii Wade să fie pur È™i simplu incidentală, accidentală È™i coincidentală. Să rămînă aÈ™a. Eu unul sînt familist într-o epocă în care acest cuvînt nu mai înseamnă aproape nimic. Una dintre fiicele mele s-a măritat cu un pedant din Boston, iar cealaltă a contractat o serie de căsătorii nesocotite, ultima fiind cu un sărăntoc complezent, care i-a permis să ducă o viață de nimic È™i lipsită de moralitate, pînă cînd, deodată È™i fără nici un fel de motiv serios, È™i-a pierdut stăpînirea de sine È™i a ucis-o. Dumitale È›i se pare imposibil să accepÈ›i această idee datorită sălbăticiei cu care a fost comisă crima. Dar te înÈ™eli. A împuÈ™cat-o cu un pistol automat Mauser, exact acela pe care l-a luat cu el în Mexic. Iar după ce a împuÈ™cat-o, a făcut ceea ce a făcut ca să acopere urma glonÈ›ului. Recunosc sălbăticia acestui gest, dar nu uita că omul luptase în război, fusese grav rănit È™i suferise o mulÈ›ime, È™i-i văzuse È™i pe alÈ›ii suferind. Se prea poate să nu fi avut intenÈ›ia de a o ucide. Se prea poate să fi avut loc o mică încăierare între ei, întrucît de fapt revolverul aparÈ›inea fiicei mele. Era o armă mică dar puternică, calibrul 7,65 milimetri, modelul numit P.P.K. Glontele i-a străbătut capul È™i s-a oprit în peretele din spatele unei perdele de creton. N-a fost descoperit imediat È™i acest amănunt nici n-a fost dat publicității. Acum, hai să analizăm situaÈ›ia. Se întrerupse È™i se uită lung la mine. Ai chiar aÈ™a mare nevoie să fumezi?
― IertaÈ›i-mă, domnule Potter, am scos-o fără să mă gîndesc. Puterea obiÈ™nuinÈ›ei.
Pentru a doua oară am pus țigara la loc.
― Terry È™i-a ucis soÈ›ia. Din punctul de vedere ― cam cu ochelari de cal ― al poliÈ›iei, avea motive suficiente s-o facă. ÃŽn plus, mai avea È™i o altă justificare excelentă în jurul căreia se putea alcătui pledoaria ― că era pistolul ei, în posesia ei È™i că el a încercat să i-l smulgă din mînă, È™i nu a izbutit, È™i ea s-a împuÈ™cat. Un bun avocat pledant ar fi putui să întoarcă lucrurile foarte frumos din condei. Probabil ar fi fost achitat. Dacă mi-ar fi telefonat atunci, aÈ™ fi putut să-l ajut. Dar întrucît a prefăcut omorul într-o crimă brutală ca să acopere urmele glontelui, nu mai era nimic de făcut. Trebuia să fugă, È™i pînă È™i asta a făcut-o într-un mod foarte stîngaci.
― FireÈ™te, domnule Potter. Dar mai întîi v-a dat telefon la Pasadena, nu? Cel puÈ›in aÈ™a mi-a zis.
Matahala dădu din cap:
― I-am spus să dispară, iar eu urma să văd ce pot face. Nu voiam să È™tiu unde se află. Asta era obligatoriu. Nu-mi puteam permite să ascund un criminal.
― Da, sună destul de bine, domnule Potter.
― Oare detectez o notă de sarcasm în cuvintele dumitale? Nu contează. După ce am aflat amănuntele, nu mai era nimic de făcut. Nu puteam îngădui să se È›ină genul de proces la care duce în mod obiÈ™nuit o asemenea crimă. Ca să fiu sincer, chiar m-am bucurat cînd am aflat că s-a împuÈ™cat în Mexic, lăsînd în urmă o declaraÈ›ie prin care mărturisea totul.
― Nici nu-mi vine greu să vă înÈ›eleg, domnule Potter.
Se încruntă la mine amenințător:
― Ai grijă, tinere. Nu-mi place ironia. Acuma înÈ›elegi de ce nu pot îngădui nici un fel de noi cercetări din partea nici unei persoane? Și de ce am făcut uz de toată influenÈ›a mea pentru ca ancheta aceea să fie cît mai scurtă cu putință È™i să se bucure de cît mai puÈ›ină publicitate?
― Desigur ― dacă sînteÈ›i convins că el a omorît-o.
― BineînÈ›eles că el a omorît-o. Din ce motiv însă, asta e altă problemă. Nu mai contează. Nu sînt o figură a vieÈ›ii mondene È™i nici nu intenÈ›ionez să devin aÈ™a ceva. ÃŽntotdeauna mi-am dat foarte multă osteneală să evit orice gen de publicitate. Mă bucur de oarecare influență dar nu abuzez de ea. Procurorul È™ef al districtului Los Angeles e un om ambiÈ›ios care are mult prea multă înÈ›elepciune ca să-È™i distrugă cariera doar pentru a obÈ›ine o notorietate momentană. Parcă desluÈ™esc o licărire ironică în ochii dumitale, Marlowe. Alung-o. Trăim în ceea ce se numeÈ™te o democraÈ›ie, domnia majorității poporului. Un ideal splendid, dacă poate fi tradus în viață. Oamenii sînt aleÈ™i, dar numai maÈ™inăria partidului propune candidaÈ›ii, iar maÈ™inăriile partidelor din S.U.A. trebuie să cheltuiască sume imense ca să poată fi eficace. Cineva trebuie să le furnizeze aceÈ™ti bani È™i acest cineva ― indiferent dacă e un individ, un grup financiar, sau orice vrei dumneata ― se aÈ™teaptă în schimb la oarecare consideraÈ›ie. Lucrul la care mă aÈ™tept eu ― È™i la care se aÈ™teaptă cei în genul meu ― este să ni se permită să ne trăim viaÈ›a în singurătate È™i discreÈ›ie decentă. Posed mai multe ziare, dar nu sînt pe gustul meu. Le consider o ameninÈ›are permanentă la adresa puÈ›inei discreÈ›ii È™i intimități care ne-a mai rămas. Chelălăielile lor neîncetate despre libertatea presei înseamnă ― cu cîteva excepÈ›ii onorabile ― libertatea de a face negustorie cu bîrfeli, crime, pornografie, lucruri de senzaÈ›ie, ură, insinuări, precum È™i foloasele politice È™i financiare ale propagandei. Un ziar este doar o afacere creată pentru a scoate bani de pe urma reclamelor. Acest lucru este strîns legat de tirajul ziarului È™i dumneata È™tii de ce factori depinde tirajul.
M-am ridicat și m-am învîrtit în jurul scaunului. M-a privit cu atenție glacială. M-am așezat din nou. Aveam nevoie de un pic de noroc. Ba nu, fir-ar-al dracului, aveam nevoie de noroc cu carul.
― E-n regulă, domnule Potter. Dar de aici unde ajungem?
Nu asculta ce-i spuneam. Se încrunta la propriile lui gînduri.
― Banii au o caracteristică specială, continuă el. ÃŽn cantități mari capătă tendinÈ›a de a-È™i trăi o viață a lor proprie, È™i chiar de a-È™i dezvolta propria lor conÈ™tiință. puterea banilor ajunge să fie foarte greu de controlat sau de È›inut în frîu. Omul a fost întotdeauna un animal venal. CreÈ™terea populaÈ›iei, costul uriaÈ™ al războaielor, presiunea neîncetată a impozitelor care ajung să însemne confiscarea averilor ― toate aceste lucruri îl fac pe om din ce în ce mai venal. Omul de rînd este obosit È™i speriat, iar unui om obosit È™i speriat nu-i dă mîna să aibă idealuri. Trebuie să cumpere hrană pentru familia lui. ÃŽn epoca noastră am fost martorii unui înspăimîntător declin al moralei publice ca È™i al celei particulare. Nici nu poÈ›i cere calități morale de la oameni a căror viață e alcătuită din supunerea față de lucrurile de proastă calitate. Și nu poÈ›i să te aÈ™tepÈ›i la lucruri de bună calitate în condiÈ›iile producÈ›iei de serie. Nici n-ai nevoie de calitate, întrucît durează prea mult. AÈ™adar, o înlocuieÈ™ti prin aspectul elegant, prin modă, care reprezintă o escrocherie comercială destinată să producă o demodare artificială. ProducÈ›ia de masă n-ar putea să-È™i vîndă la anul mărfurile dacă n-ar face ca ceea ce a vîndut anul ăsta să pară demodat peste cîteva luni. Avem cele mai albe bucătării È™i cele mai strălucitoare băi din lume. Dar în bucătărioara albă È™i superbă gospodina americană obiÈ™nuită nu e în stare să facă o mîncare ca lumea, iar baia superbă È™i strălucitoare este mai ales un loc pentru deodorante, laxative, somnifere È™i pentru produsele acelei escrocherii pe scară internaÈ›ională care se numeÈ™te industria cosmetică. Știi, domnule Marlowe, noi facem cele mai frumoase ambalaje din lume. Dar marfa dinăuntru e în cea mai mare parte bună de aruncat la gunoi.
Scoase o batistă mare și albă și-și tamponă ușor tîmplele. Ședeam acolo cu gura căscată întrebîndu-mă ce l-o fi făcînd pe individ să funcționeze totuși? Ura absolut totul.
― E puÈ›in cam prea cald pentru mine în zona asta, zise el. Sînt deprins cu o climă mai răcoroasă. Am început să sun ca un articol editorial care a È™i uitat unde voia să bată.
― Am înÈ›eles eu bine unde vreÈ›i să bateÈ›i, domnule Potter. Nu vă place deloc felul cum e alcătuită lumea, aÈ™a că vă folosiÈ›i puterea pe care o aveÈ›i pentru ca să împrejmuiÈ›i un colÈ›iÈ™or discret È™i ferit de privirile oamenilor È™i să trăiÈ›i în el cam aÈ™a cum vă amintiÈ›i că trăiau oamenii acum cincizeci de ani, înainte de epoca producÈ›iei în masă. AveÈ›i o sută de milioane de dolari È™i toÈ›i aceÈ™ti bani nu v-au adus altceva decît dureri de cap.
Își trase batista de colțuri ca să o întindă, apoi o mototoli și o înfundă în buzunar.
― Și-atunci? mă întrebă scurt.
― Păi asta-i totul, altceva nu mai e. Nu vă pasă cine v-a ucis fiica, domnule Potter. De multă vreme vă lepădaseÈ›i de ea ca de un lucru prost. Chiar dacă n-a omorît-o Terry Lennox È™i adevăratul asasin se mai plimbă încă liber, puÈ›in vă pasă. N-aÈ›i vrea să aflaÈ›i că a fost prins, fiindcă asta ar reînvia bîrfelile È™i scandalul È™i ar urma un proces È™i apărarea pe care È™i-ar alcătui-o el ar face praf izolarea dumneavoastră discretă È™i intimă. FireÈ™te, în afară de cazul cînd s-ar arăta atît de îndatoritor încît să se sinucidă înainte de a începe vreun proces. Preferabil în Tahiti sau în Guatemala sau în mijlocul deÈ™ertului Sahara. Oriunde nu i-ar da mîna procurorului È›inutului să trimită un om care să verifice exact ce s-a întîmplat.
Zîmbi brusc, și era un zîmbet mare și colțuros, în care se amesteca și o cantitate rezonabilă de amabilitate:
― Ia spune, Marlowe, ce vrei de la mine?
― Dacă prin asta înÈ›elegeÈ›i ce sumă de bani, atunci vă răspund că nimic. Dealtfel nu m-am poftit singur aici. Am fost adus aici. V-am spus adevărul despre felul cum l-am cunoscut pe Roger Wade. Dar el v-a cunoscut fiica È™i are într-adevăr antecedente de violență, cu toate că eu n-am fost niciodată martor la aÈ™a ceva. Aseară, individul a încercat să se sinucidă. Are obsesii, parcă e bîntuit de strigoi. Are un îngrozitor complex de culpabilitate. Dacă întîmplător aÈ™ fi în căutarea unui suspect, el ar fi omul care-mi trebuie. ÃŽmi dau seama că e doar unul dintr-o sută, dar întîmplarea face să fie singurul pe care-l È™tiu.
Se ridică, și cînd stătea în picioare era într-adevăr impresionant. Și îndîrjit. Se apropie și rămase în fața mea, dominîndu-mă.
― Ar fi suficient un telefon, domnule Marlowe, ca să rămîi fără autorizaÈ›ia de detectiv particular. Te rog să nu te joci cu mine, că nu tolerez aÈ™a ceva.
― Și ar fi suficiente două telefoane ca să mă trezesc sărutînd noroiul din È™anÈ› ― È™i fără partea din spate a capului.
Scoase un hohot aspru:
― Nu aÈ™a lucrez eu. Bănuiesc că în meseria dumitale destul de ciudată e firesc să-È›i închipui una ca asta. Þi-am acordat prea mult din timpul meu. Am să chem majordomul să te conducă.
― Nu e nevoie, i-am răspuns È™i m-am ridicat È™i eu în picioare. Am venit aici ca să primesc instrucÈ›iuni. MulÈ›umesc foarte mult pentru timpul pe care vi l-am răpit.
Mi-a întins mîna:
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că ai venit. Cred că de fapt eÈ™ti un om destul de cinstit în felul dumitale. Dar nu încerca să fii È™i erou, tinere. Nu iese nimic din chestia asta.
Am dat mîna cu el. Þi-o strîngea ca o menghină pentru țevi. Mi-a acordat un zîmbet mai binevoitor. Redevenea domnul Stilmare, cîștigătorul, cel ce ține frînele tuturor lucrurilor.
― ÃŽntr-o bună zi s-ar putea să-È›i dau vreo treabă rentabilă. Și te rog să nu pleci de aici cu gîndul că eu cumpăr politicienii sau autoritățile. Nici n-am nevoie. La revedere, domnule Marlowe. Și încă o dată îți mulÈ›umesc pentru că ai venit.
Rămase în picioare urmărindu-mă cu privirea pînă cînd am ieșit din cameră. Tocmai pusesem mîna pe clanța ușii din față cînd Linda Loring își făcu brusc apariția de undeva din umbră.
― Ei? mă întrebă ea calmă. Cum te-ai înÈ›eles cu tata?
― Splendid. Mi-a explicat ce înseamnă civilizaÈ›ia. Adică, vreau să spun, cum o vede el. O s-o mai lase el să mai meargă înainte încă niÈ›el. Dar ar fi bine ca ea să-È™i bage bine minÈ›ile în cap È™i să nu se amestece în viaÈ›a lui particulară. Dacă nu se astâmpără, el poate oricînd să-i dea telefon lui Dumnezeu È™i să anuleze comanda făcută anterior.
― EÈ™ti un caz disperat.
― Cine, eu? Eu un caz disperat? Vai de mine, doamnă, dar uită-te bine la babacul dumitale. ÃŽn comparaÈ›ie cu el nu sînt decît un bebeluÈ™ cu ochi albaÈ™tri È™i cu o sunătoare nou-nouță.
Am ieșit și Amos mă aștepta cu Cadillacul tras la scară. M-a dus înapoi la Hollywood. I-am oferit un dolar dar n-a vrut să-l primească. I-am propus să-i cumpăr poeziile lui T. S. Eliot, dar mi-a zis că le are deja.



CAPITOLUL 33

A trecut o săptămînă fără să primesc nici o veste de la familia Wade. Era caniculă, È™i aerul era umed È™i lipicios È™i înÈ›epătura acidă a smogului se strecurase pînă în Beverly Hills. Din vîrful falezei Mulholland îl puteai vedea întinzîndu-se plat deasupra oraÈ™ului, ca o negură È›inîndu-se aproape de pămînt. Cînd erai prins în el parcă-i simÈ›eai gustul È™i mirosul È™i te înÈ›epa în ochi. Toată lumea se plîngea de el. La Pasadena, (unde se refugiaseră milionarii îmbîcsiÈ›i după ce gloata hollywoodiană le spurcase cartierul Beverly Hills) edilii oraÈ™ului urlau de furie. Totul era din vina smogului. Dacă un cănăraÈ™ refuza să mai cînte, dacă întîrzia lăptarul, dacă pechinezul avea purici, dacă un bătrîn nătărău cu guler scrobit suferea un atac de cord în drum spre biserică, de vină era doar smogul. Pe unde stăteam eu, de obicei aerul era limpede dis-de-dimineață, È™i aproape întotdeauna în cursul nopÈ›ii. Din cînd în cînd se mai întîmpla să fie limpede o zi întreagă ― dar nimeni nu È™tia de ce.
Tocmai într-o asemenea zi ― întîmplător era joi ― mi-a telefonat Roger Wade.
― Ce mai faci? La telefon e Wade.
Glasul îi suna strașnic de bine.
― Minunat, dar dumneata?
― Sînt treaz, mă tem. Nu mai beau. Scot greu un ban cinstit. Ar trebui să stăm niÈ›el de vorbă. Și am impresia că-È›i datorez niÈ™te bani.
― AÈ™, de unde!
― Mă rog, ce părere ai dacă ne-am vedea azi la prînz? Ai putea veni pe-aici în jurul orei unu?
― Cred că da. Ce mai face Candy?
― Candy? Părea nedumerit. Probabil că în noaptea aceea fusese atît de ameÈ›it încît nu-È™i dăduse seama de nirnic. A, da, mi-aduc aminte că în seara aceea te-a ajutat să mă aÈ™ezi în pat.
― Da. E un tinerel foarte serviabil ― din an în PaÈ™te. Și doamna Wade ce face?
― Și ea e bine. S-a dus în oraÈ™ după cumpărături.
Ne-am spus la revedere iar eu am început să mă învîrt în scaunul meu turnant. Ar fi fost de datoria mea să-l întreb cum îi merge cartea. Poate că întotdeauna s-ar cuveni să-l întrebi pe un scriitor cum îi merge cartea. Dar pe de altă parte s-ar putea ca el să fie al dracului de plictisit de întrebarea asta.
Peste puÈ›ină vreme am mai primit un telefon ― un glas necunoscut.
― La telefon e Roy Ashterfelt. Știi, domnule Marlowe, mi-a spus George Peters să-È›i dau telefon.
― A, da, mulÈ›umesc. Dumneata l-ai cunoscut pe Terry Lennox la New York. Pe atunci își zicea Marston.
― Exact. Trăgea tare la măsea È™i p-atunci. Dar e clar că e vorba de acelaÈ™i tip. E imposibil să-l confund. P-aici l-am văzut într-o seară la localul Chasen, cu nevastă-sa. Eu eram cu un client. Clientul îi cunoÈ™tea. Dar din păcate, mă tem că nu-È›i pot spune numele clientului.
― ÃŽnÈ›eleg. De fapt cred că nici nu mai are prea multă importanță. Care era numele lui mic?
― Stai numai o clipă să-mi scarpin creierul. A, da, Paul. Paul Marston. Și mai era o chestie, dacă te interesează. Purta o insignă din armata britanică. O versiune a raÈ›ei boÈ™orogite.
― Aha. Și ce i s-a mai întîmplat?
― Nu È™tiu. Am venit aici în apus. Data următoare cînd l-am văzut era È™i el aici ― căsătorit cu fiica aia cam nebunatică a lui Harlan Potter. Dar chestiile astea cred că le È™tii pe toate.
― ÃŽntre timp au murit amîndoi. Dar în orice caz îți mulÈ›umesc că mi-ai spus.
― Pentru puÈ›in. Mă bucur că È›i-am putut fi de folos. Prinzi ceva din chestia asta?
― AÈ™, de unde! i-am zis, deÈ™i minÈ›eam. Niciodată nu l-am întrebat nimic despre el. Odată mi-a spus că a fost crescut la orfelinat. Ar fi oare posibil să te fi înÈ™elat?
― Cum, frate, cu părul ăla alb È™i faÈ›a aia scrijelată? Nici vorbă. Eu nu zic că nu mi s-a întîmplat să uit vreo mutră în viață, dar p-aia imposibil.
― El te-a văzut?
― Chiar dacă m-o fi văzut, n-a dat semne. Date fiind împrejurările, nici nu te puteai aÈ™tepta la aÈ™a ceva. Și p-ormă era foarte posibil să nu mă fi È›inut minte. Cum îți ziceam, acolo la New York era întotdeauna afumat.
I-am mulțumit încă o dată și mi-a zis că i-a făcut plăcere și conversația a luat sfîrșit.
Am stat o vreme și m-am gîndit la tot ce-mi spusese tipul. Zgomotul traficului de pe bulevard crea un fond muzical obbligato pentru meditația mea. Era prea puternic. Vara cînd e cald totul ți se pare prea zgomotos. M-am ridicat, am închis partea de jos a ferestrei și i-am telefonat ofițerului detectiv Green de la brigada criminală. A avut amabilitatea să nu se ferească să vorbească cu mine.
― Ascultă, i-am zis eu după introducerea de rigoare, am auzit despre Terry Lennox ceva care mă lasă mască. Un tip pe care-l cunosc l-a cunoscut la New York sub un alt nume. I-ai verificat dosarul din război?
― Mă, ce să mă fac eu cu voi ăștia care nu vreÈ›i să băgaÈ›i niciodată nimic la cutiuță? îmi răspunse aspru Green. Voi pur È™i simplu nu învățaÈ›i niciodată să staÈ›i cuminÈ›i pe crenguÈ›a voastră. Chestia aia e închisă. ÃŽncuiată cu È™apte lacăte, cu greutăți de plumb atîrnate de ea È™i aruncată în fundul oceanului. Te-ai prins?
― Săptămîna trecută mi-am petrecut o după-amiază întreagă cu Harlan Potter. ÃŽn casa fiică-si din Idle Valley. Vrei să verifici?
― Și ce făceaÈ›i împreună? mă întrebă el aspru. Asta, în cazul cînd te-aÈ™ crede.
― Păi am mai discutat È™i noi despre una È™i despre alta. El m-a invitat. ÃŽi sînt simpatic. Printre altele, mi-a zis că fata a fost împuÈ™cată cu un Mauser model P.P.K., calibrul 7,65. Știai?
― Continuă.
― Era chiar revolverul ei, È™efule. Asta contează niÈ›eluÈ™, poate. Dar te rog să nu mă înÈ›elegi greÈ™it. Nu încerc să scormonesc nici un fel de unghere întunecoase. Asta este o chestiune personală. Unde a căpătat el rana aia?
Green tăcu. Se auzi o ușă închizîndu-se în camera unde se afla. Apoi îmi zise calm:
― Poate că într-o încăierare cu cuÈ›itele mai la sud de graniță.
― Hai, Green, dă-o naibii, doar ai avut amprentele lui. Și le-ai trimis la Washington, ca întotdeauna. Și ai căpătat în schimb un raport ― ca întotdeauna. Nu È›i-am cerut să-mi spui decît un amănunt în legătură cu dosarul lui din armată.
― Dar cine a zis că a avut aÈ™a ceva?
― Păi, de pildă, Mendy Menendez. După cît se pare, Lennox i-a salvat odată viaÈ›a È™i atunci a căpătat rana. A fost luat prizonier de nemÈ›i È™i ăia i-au făcut o operaÈ›ie È™i i-au dat obrazul pe care-l avea.
― Menendez, ă? Și ce, îl crezi pe porcul ăla? Probabil că ai o gaură în cap. Lennox n-avea dosar din război. N-avea nici un fel de dosar sub nici un fel de nume. Acum eÈ™ti mulÈ›umit?
― Dacă zici dumneata... Dar nu prea văd de ce È™i-ar fi dat Menendez osteneala să se deplaseze pînă aici ca să-mi vîndă mie castraveÈ›i È™i să mă prevină să-mi văd de treabă fiindcă Lennox a fost camarad cu el È™i cu Randy Starr, tipul ăla din Las Vegas, È™i că nu vor să-È™i bage nimeni rîtul în treburile lor. La urma urmei. Lennox era deja mort.
― Cine dracu mai È™tie ce poate să-i treacă prin capul unui gangster? mă întrebă veninos Green. Sau ce urmăreÈ™te el. Poate că Lennox o fi făcut ceva afaceri împuÈ›ite cu ei înainte să se însoare cu sacul ăla de bani È™i să ajungă un tip respectabil. O vreme a fost È™ef de sală la cazinoul lui Starr. Acolo a cunoscut-o pe fată. Un zîmbet, o plecăciune È™i un smoching. Asta-i face fericiÈ›i pe clienÈ›i È™i îi mai È›ine în frîu È™i pe triÈ™orii casei. Cred că arăta destul de finuÈ› pentru slujba aia.
― Era fermecător, i-am zis. Chestie cu care poliÈ›ia n-are treabă. ÃŽÈ›i rămîn îndatorat, domnule sergent. Apropo, ce mai face căpitanul Gregorius?
― E în concediu ca să-È™i pregătească pensionarea. Nu citeÈ™ti ziarele?
― Nu pagina poliÈ›ienească, domnule sergent. Prea e soioasă.
Tocmai încercam să-mi iau rămas bun de la el cînd mă opri:
― Dar ce-a vrut cu dumneata domnul Milion?
― A, am băut È™i noi o ceaÈ™că de ceai împreună. Vizită de curtoazie. Zicea că ar vrea să-mi dea o treabă-două de făcut. De asemenea, a sugerat ― doar aÈ™a ca o aluzie, nu pe È™leau ― că orice curcan care ar îndrăzni să se uite cruciÈ™ la mine o să aibă parte de mari necazuri în viitor.
― Parcă el ar conduce secÈ›ia de poliÈ›ie, spuse Green.
― A È™i spus că n-o conduce el. A mai spus È™i că nu-i cumpără el pe comisari sau pe procurorii districtuali. S-ar părea că ei se încolăcesc de bunăvoie în poala lui cînd trage el un pui de somn după-amiază.
― Du-te naibii, îmi zise Green È™i-mi trînti telefonul.
Greu lucru, să fii polițist. Niciodată nu poți să știi cui trebuie să-i faci pe plac și cu cine poți să te joci fără nici un risc.



CAPITOLUL 34

Porțiunea de drum pavat cu piatră spartă dintre șosea și curba dealului dănțuia în căldura amiezii, iar tufișurile ce smălțau pămîntul ars de soare de o parte și de alta erau deja pudrate ca praf de granit. Mirosul de buruieni te îngrețoșa. Bătea o briză ușoară dar fierbinte și acră. Mi-am scos haina și mi-am suflecat mînecile, dar portiera era prea fierbinte ca să-mi rezem brațul pe ea. Un cal priponit moțăia obosit sub un pîlc de stejari. Un mexican negricios ședea pe pămînt și mînca ceva dintr-un ziar. Un ciulin se răsuci alene pe drum și se opri lîngă un bolovan de granit, iar o șopîrlă care fusese acolo cu o clipă mai înainte dispăru fără măcar să pară că s-a mișcat.
Apoi m-am trezit dincolo de deal, pe platou și într-o țară străină. Peste cinci minute, am intrat pe aleea vilei soților Wade, am parcat mașina și am străbătut dalele de piatră. Am sunat la ușă. Mi-a deschis chiar Wade. Era îmbrăcat cu o cămașă albă cu maro cu mîneci scurte, pantaloni de pînză bleu-pal și în picioare cu papuci de casă. Părea bronzat și arăta bine. Avea o pată de cerneală pe mînă și un firicel de scrum lîngă nas.
M-a condus în birou și s-a instalat în spatele mesei de lucru. Pe ea era un teanc gros de foi galbene dactilografiate. Mi-am pus haina pe un scaun și m-am așezat pe canapea.
― MulÈ›umesc foarte mult că ai venit, Marlowe. Bei ceva?
Probabil că am făcut exact mutra pe care o face oricine cînd îl poftește un bețiv să bea ceva. În orice caz, am simțit că asta mi se întîmplă. Mi-a zîmbit ironic:
― Eu unul am să beau o coca-cola.
― Văd că te prinzi în doi timpi È™i trei miÈ™cări. N-am impresia că È›in neapărat să beau ceva în clipa asta. Iau È™i eu tot o coca-cola.
Apăsă ceva cu piciorul și după un răstimp își făcu apariția Candy. Părea foarte țîfnos. Purta o cămașă albastră și o eșarfă portocalie dar n-avea haina albă, pantofi alb-negru și pantaloni eleganți de gabardină cu talia foarte sus.
Wade comandă cele două coca-cola. Candy mă privi aspru și se îndepărtă.
― Cartea? sună întrebarea mea în timp ce arătam spre topul de hîrtie.
― Mda. Pute.
― Nu cred. Cît mai ai?
― Păi am scris cam două treimi ― față de cît mi se plăteÈ™te. Ceea ce e al dracului de puÈ›in. Știi cum își dă seama un scriitor cînd s-a terminat cu el?
― Nu mă pricep deloc la scriitori, i-am răspuns umplîndu-mi pipa.
― Cînd începe să citească de prin cărÈ›ile lui mai vechi, în căutarea inspiraÈ›iei. Asta e culmea. Am aici cinci sute de pagini de manuscris dactilografiat, peste o sută de mii de cuvinte. CărÈ›ile mele sînt foarte lungi. Publicului îi plac cărÈ›ile lungi. Blestematul ăsta de public tîmpit socoate că dacă sînt multe pagini trebuie să fie È™i mult aur în ele. Eu unul nici nu îndrăznesc să le recitesc. Și nu È›in minte nici jumătate din ce am scris în ele. Mi-e pur È™i simplu frică să mă uit la propria mea operă.
― ÃŽn schimb dumneata arăți foarte bine. Judecînd după seara aceea, nu mi-aÈ™ fi închipuit. S-ar părea că ai mai multă putere È™i tărie de caracter decît te credeam eu în stare să dovedeÈ™ti.
― ÃŽn momentul de față am nevoie È™i de altceva, nu numai de tărie de caracter. Am nevoie de un lucru pe care nu-l capeÈ›i pur È™i simplu dorindu-l. ÃŽncredere în propria persoană. Sînt un scriitor răsfățat care È™i-a pierdut încrederea. Am o casă frumoasă, o nevastă frumoasă È™i încasări frumoase. Dar de fapt nu doresc nimic altceva decît să mă îmbăt È™i să uit.
Își sprijini bărbia în palma făcută căuș și privi dincolo de birou.
― Eileen zice că am încercat să mă împuÈ™c. Chiar aÈ™a rău a fost?
― Păi ce, nu-È›i aduci aminte?
Clătină din cap:
― Absolut nimic, în afară de faptul că am căzut È™i m-am rănit la cap. Și că după un timp mă aflam în pat. Și că erai È™i dumneata acolo. Te-a chemat Eileen?
― Da. Nu È›i-a spus?
― Nu prea mi-a spus mare lucru în ultima săptămînă. Am impresia că s-a săturat. Pînă aici. ÃŽÈ™i duse muchia palmei în dreptul gîtului, sub bărbie. Și scena aia pe care a făcut-o Loring în salonul nostru nu i-a fost nici ea de prea mare ajutor.
― Doamna Wade zicea că nu contează cîtuÈ™i de puÈ›in.
― Păi normal, ce era să zică? ÃŽntîmplător era adevărul, dar nu sînt convins că ea credea în el cînd l-a spus.
Individul este pur și simplu anormal de gelos. Bei un păhărel-două cu nevastă-sa într-un colț și rîzi puțin și o săruți cînd îi spui noapte-bună și imediat își închipuie că trăiești cu ea. Unul din motive fiind că lui nu i se întîmplă acest lucru.
― Ce-mi place mie aici în Idle Valley, este că toată lumea duce pur È™i simplu o viață normală È™i comodă!
Se încruntă, și apoi ușa se deschise și Candy aduse două sticle de coca-cola și două pahare pe care le umplu. Puse unul în fața mea fără să se uite la mine.
― Prînzul peste o jumătate de oră, zise Wade. Și unde È›i-e haina albă?
― Azi am zi liberă, îi răspunse Candy cu o față fără expresie. Nu sînt bucătăreasă, stăpîne.
― Ajunge niÈ›ică friptură rece sau sandviÈ™uri È™i bere, zise Wade. Candy, bucătăreasa este liberă astăzi, iar eu am invitat un prieten la masă.
― CredeÈ›i că vă e prieten? rînji Candy. Ar fi bine să întrebaÈ›i nevasta.
Wade se lăsă pe spate în fotoliu și-i zîmbi:
― Măsoară-È›i cuvintele, omuleÈ›ule. Aici îți merge prea bine. Nu-È›i cer prea des favoruri, nu-i aÈ™a?
Candy plecă ochii în pămînt. După o clipă se uită la Roger și rînji:
― E-n regulă, È™efule. Pun haina albă. Aduc prînzul, cred.
Se răsuci fără zgomot pe călcîie și ieși. Wade se uită să vadă dacă a închis ușa. Apoi dădu din umeri și se uită la mine.
― Pe vremuri le ziceam servitori. Acum le zicem personal domestic. Mă întreb cît o să mai treacă pînă cînd o să trebuiască să le servim micul dejun la pat. ÃŽi plătesc prea mulÈ›i bani individului ăstuia. E prea răzgîiat.
― Salariul ― sau îi mai dai È™i ceva pe deasupra?
― De pildă ce? mă întrebă cu asprime.
M-am ridicat și i-am înmînat niște foi galbene:
― N-ar fi rău să le citeÈ™ti. Evident, nu-È›i mai aminteÈ™ti că m-ai rugat să le rup. Erau pe maÈ™ina de scris, sub husă.
Despături paginile galbene și se lăsă pe spate ca să le citească. Paharul de coca-cola fîsîia în fața lui, nebăgat în seamă. Citi încet, încruntîndu-se. Cînd ajunse la sfîrșit, le împături la loc și-și plimbă degetul pe îndoitură.
― Eileen le-a văzut? întrebă el cu multă grijă.
― N-am de unde să È™tiu. Se poate să le fi văzut.
― Cam aiurite, nu?
― Mie mi-au plăcut. ÃŽn special partea cu băiatul ăla de treabă care a murit pentru dumneata.
Despături din nou foile de hîrtie și le rupse cu ciudă în fîșii lungi pe care le aruncă în coșul de hîrtii.
― Bănuiesc că un beÈ›iv e în stare să scrie, să spună, sau să facă orice, zise el încetiÈ™or. Pentru mine n-au nici un sens. Candy nu mă È™antajează. Þine la mine.
― Poate n-ar fi rău să te îmbeÈ›i din nou. Atunci, eventual È›i-ai aminti ce-ai vrut să spui. Þi-ai putea aminti o mulÈ›ime de alte lucruri. Am mai discutat noi odată toate chestiile astea ― în seara aia cînd a luat foc pistolul. Bănuiesc că È™i Seconalul te făcuse cam insensibil. Altfel păreai destul de puÈ›in afectat de băutură. Dar acum pretinzi că nu È›ii minte că ai scris chestiile alea pe care È›i le-am dat adineauri. Nici nu e de mirare că nu eÈ™ti în stare să-È›i termini cartea, Wade. E de mirare că mai izbuteÈ™ti să rămîi în viață.
Se aplecă într-o parte și deschise un sertar de la birou. Bîjbîi prin el și apoi scoase un carnet de cecuri cu trei compartimente. Îl deschise și întinse mîna după toc.
― ÃŽÈ›i datorez o mie de dolari, îmi zise el calm. Scrise suma pe cec. Apoi È™i pe cotor. Rupse cecul, înconjură biroul È™i-l aruncă în faÈ›a mea: E-n regulă?
M-am lăsat pe spate și am ridicat ochii spre el fără să mă ating de cec și fără să-i răspund. Avea fața încordată și strîngea din buze. Ochii îi erau duși în fundul capului, goliți de orice expresie.
― Probabil dumneata îți închipui că eu am omorît-o È™i l-am lăsat pe Lennox să tragă ponosele în locul meu, zise el încet. Era într-adevăr o stricată. Dar nu poÈ›i să-i zdrobeÈ™ti capul unei femei pur È™i simplu pentru că e o stricată. Candy È™tie că mă duceam uneori pe acolo. Partea ciudată este că eu nu-l văd în stare să mă dea de gol. S-ar putea să mă înÈ™el, dar nu cred c-o s-o facă.
― Nici n-ar conta dac-ar face-o. Prietenii lui Harlan Potter ar refuza să-l asculte. Și pe urmă, ea nici n-a fost asasinată cu statueta aia de bronz. A fost împuÈ™cată în cap cu propriul ei revolver.
― Se prea poate să fi avut pistol, îmi zise el aproape ca prin vis. Dar nu È™tiam că a fost împuÈ™cată. ÃŽn presă nu s-a spus.
― Nu È™tiai sau nu È›ineai minte? l-am întrebat. Nu, în presă nu s-a spus nimic.
― Ce încerci să scoÈ›i de la mine, Marlowe? Vorbea încă È™i acum destul de blînd, aproape ca în vis. Ce-ai vrea să fac? Să-i spun nevesti-mi? Să dau o declaraÈ›ie poliÈ›iei? La ce-ar servi?
― Ziceai că un om cumsecade a murit pentru dumneata.
― N-am vrut să spun altceva decît că dacă s-ar fi făcut o anchetă adevărată s-ar fi putut ca eu să fiu identificat drept unul ― dar numai unul ― dintre suspecÈ›ii posibili. Din mai multe puncte de vedere, asta ar fi însemnat că sînt un om sfîrÈ™it.
― Ascultă, Wade. Să È™tii că n-am venit aici ca să te acuz de crimă. Ceea ce te roade este că nici dumneata singur nu eÈ™ti sigur de nimic. Ai antecedente de violență față de soÈ›ia dumitale. Cînd eÈ™ti beat, habar n-ai ce faci. EÈ™ti inconÈ™tient È™i uiÈ›i totul. Faptul că zici că nu-i sfărîmi capul unei femei pur È™i simplu fiindcă e o stricată nu e un argument. Asta este tocmai lucrul pe care l-a făcut cineva. Și individul căruia i s-a pus în seamă treaba asta mi se părea mie că are mult mai puÈ›ine È™anse decît dumneata să fi fost vinovat.
Se îndreptă spre ușa deschisă și rămase acolo privind licărirea de aburi a arșiței pe suprafața lacului. Nu mi-a răspuns. Nici nu s-a mișcat, nici n-a scos vreo vorbă. Peste vreo două minute s-a auzit o bătaie în ușă. Intră Candy aducînd o măsuță cu rotile, cu o față de masă albă scrobită, platouri cu capace de argint, o cafetieră și două sticle de bere.
― Deschid berea, stăpîne? adresă el întrebarea către spinarea lui Wade.
― Adu-mi o sticlă de whisky, răspunse Wade fără să se întoarcă.
― ScuzaÈ›i, stăpîne, whisky nu.
Wade se răsuci pe călcîie și-l luă în primire răstindu-se urît la el, dar Candy nici nu se clinti. Își aruncă ochii pe cecul de pe măsuța de cocteiluri și-și suci capul ca să-l poată citi. Apoi ridică ochii către mine și șuieră ceva printre dinți. Pe urmă se uită la Wade.
― Acum plec. Ziua mea liberă.
Se întoarse și ieși. Wade rîse:
― AÈ™a că mă duc să-mi iau singur, zise el fără replică È™i ieÈ™i.
Am ridicat unul dintre capace È™i am văzut niÈ™te sandviÈ™uri cu trei colÈ›uri, artistic decorate. Am luat unul, mi-am turnat niÈ™te bere È™i am mîncat sandviÈ™ul în picioare. Wade s-a întors cu o sticlă È™i un pahar. S-a aÈ™ezat pe canapea, È™i-a turnat o doză zdravănă È™i a început s-o sugă. S-a auzit un zgomot de maÈ™ină îndepărtîndu-se de casă ― probabil Candy care pleca pe aleea de serviciu. Am mai luat un sandviÈ™.
― Stai jos È™i fă-te comod, îmi zise Wade. Trebuie să omorîm timpul o după-amiază întreagă. Deja începuse să se aprindă. Glasul îi vibra È™i era vesel. Nu-i aÈ™a, Marlowe, că nu-È›i sînt prea simpatic.
― Această întrebare a mai fost pusă È™i a mai primit o dată răspuns.
― Știi ceva? EÈ™ti un ticălos destul de nemilos. Ai fi în stare să faci orice numai ca să afli ce vrei să È™tii. Ai fi fost în stare chiar să È™i faci dragoste cu nevastă-mea în timp ce eu eram beat mort în camera de alături.
― EÈ™ti în stare să crezi chiar tot ce-È›i spune aruncătorul ăla de cuÈ›ite?
Își mai turnă niște whisky în pahar și-l ridică în lumină.
― Nu chiar totul, nu. Frumoasă culoare are whiskyul, nu-i aÈ™a? Să te îneci într-un potop auriu ― asta nu-i chiar aÈ™a de rău. "La miezul nopÈ›ii să te stingi ferit de chin". Cum sună mai departe? A, scuză-mă, n-ai de unde să È™tii. E prea poetic pentru dumneata. Dumneata eÈ™ti un fel de sticlete, nu? Te superi dacă te întreb ce cauÈ›i aici?
Mai bău niște whisky și începu să rînjească la mine. Apoi dădu cu ochii de cecul de pe masă. Întinse mîna după el și-l citi pe deasupra paharului.
― S-ar părea că e semnat pentru a fi încasat de cineva cu numele de Marlowe. Dar mă întreb de ce, ca plată pentru ce? S-ar părea că eu l-am semnat. Mare prostie din partea mea. Sînt un om uÈ™or de tras pe sfoară.
― ÃŽncetează cu teatrul ăsta, i-am zis cu asprime. Unde È›i-e nevasta?
A ridicat politicos ochii:
― SoÈ›ia mea va fi acasă la momentul potrivit. Nu încape îndoială că între timp eu voi fi trecut dincolo de bine È™i de rău aÈ™a că o să aibă răgaz să te distreze după bunul ei plac. Toată casa o să vă stea la dispoziÈ›ie.
― Unde e pistolul? l-am întrebat brusc.
Făcu o mutră complet idioată. I-am spus că-l pusesem în sertarul biroului.
― Cu siguranță că acum nu mai e acolo, mi-a răspuns. Dacă-È›i face plăcere, poÈ›i să-l cauÈ›i. Numai ai grijă să nu furi nici un fel de gumiÈ›e.
M-am dus la masa lui de lucru și am inspectat-o. Nici urmă de pistol. Asta era cît de cît ceva. Probabil îl ascunsese Eileen.
― Ascultă, Wade, te-am întrebat unde È›i-e nevasta. Cred că ar fi bine să se întoarcă acasă. Nu pentru binele meu, amice, ci pentru al dumitale. Cineva trebuie neapărat să-È›i poarte de grijă, È™i să mă ia dracu dacă o să fiu eu ăla.
Se uită lung la mine, cu o privire vagă. Mai ținea încă cecul în mînă. Lăsă jos paharul și rupse cecul în două, apoi în patru, în opt, și lăsă bucățelele să cadă pe jos.
― Se înÈ›elege de la sine că suma era prea mică, îmi zise. Serviciile dumitale sînt foarte scumpe. Nici măcar o mie de dolari plus nevastă-mea nu te pot satisface. ÃŽmi pare foarte rău, dar mai sus de atîta nu pot ridica suma. Decît în domeniul ăsta. Și mîngîie sticla.
― Am plecat.
― Dar de ce? Ai vrut să-mi amintesc ceva. Ei bine..: memoria mea e aici în sticla asta. Rămîi p-aici, prin preajma mea, bătrîne. Cînd voi fi destul de beat, îți voi vorbi despre toate femeile pe care le-am asasinat.
― Bine, Wade, e-n regulă. Mai rămîn niÈ›el p-aici. Dar nu chiar în camera asta. Dacă ai nevoie de mine, sfarmă un scaun de perete.
Am ieÈ™it È™i am lăsat uÈ™a deschisă. Am traversat living-roomul imens È™i am ieÈ™it în patio È™i trăgîndu-mi un È™ezlong în umbra streÈ™inii m-am întins puÈ›in. Dincolo de lac se vedeau dealurile învăluite într-un abur albăstrui. Briza oceanului începuse să se strecoare printre munÈ›ii nu prea înalÈ›i către apus. Purifica aerul printr-un curent È™i mătura un pic din căldura greu de suportat ― tocmai atît cît trebuie. Idle Valley avea o vară ideală. Cred că cineva plănuise astfel lucrurile. Era un bun sistematizator. "Paradisul" È™i "Accesul străinilor interzis". "Rezervat pentru elită". "EmigranÈ›ii din Europa centrală nu sînt admiÈ™i". Numai crema, numai gloata din primele loji, lumea cea mai distinsă. Ca soÈ›ii Loring È™i soÈ›ii Wade. Aur curat.



CAPITOLUL 35

Am stat întins acolo o jumătate de oră încercînd să mă hotărăsc ce să fac. O parte din mine voia să-l lase în pace să se îmbete după pofta inimii și să vadă dacă iese ceva din chestia asta. Nu mă gîndeam că ar putea să i se întîmple mare lucru în propriul lui birou din propria lui casă. S-ar fi putut să cadă din nou, dar asta avea să se întîmple mult mai tîrziu. Individul avea o capacitate serioasă. Și nu știu cum se face, dar bețivii nu se rănesc niciodată prea grav. S-ar putea să-l apuce iarăși obsesia lui cu vinovăția. Dar mai mult ca sigur că de data asta pur și simplu o să adoarmă.
Cealaltă parte din mine voia să plece de acolo È™i să stea deoparte, dar asta era acea parte din mine căreia nu-i dau niciodată ascultare. Pentru că dacă aÈ™ fi ascultat-o vreodată aÈ™ fi rămas în oraÈ™ul unde m-am născut È™i aÈ™ fi lucrat ca vînzător la o fierărie È™i m-aÈ™ fi însurat cu fata patronului È™i aÈ™ fi făcut cinci copii È™i le-aÈ™ fi citit pagina umoristică din ziar duminică dimineaÈ›a È™i i-aÈ™ fi pocnit în cap cînd nu erau cuminÈ›i È™i m-aÈ™ fi ciorovăit cu nevasta în privinÈ›a banilor de buzunar pe care era sau nu era bine să li-i dăm È™i în privinÈ›a programelor de la radio sau de la televizor de care aveau sau n-aveau voie să se bucure. Ba chiar s-ar fi putut să mă È™i îmbogățesc ― atîta cît se poate îmbogăți cineva într-un orășel ― să am o casă cu opt camere, două automobile într-un garaj, să mănînc pui în fiecare duminică, să am revista Reader's Digest pe masa din living-room, nevasta cu ondulaÈ›ie permanentă È™i eu cu un creier ca un sac de ciment Portland. Þi-o ofer È›ie, tăticu'. Eu unul prefer oraÈ™ul mare, sordid, murdar È™i corupt.
M-am ridicat din șezlong și m-am înapoiat în birou. Wade ședea acolo, nefăcînd nimic, privind în gol, cu sticla de scotch pe jumătate goală la îndemînă, cu o încruntare nehotărîtă pe față și un licăr fără expresie în ochi. S-a uitat la mine ca un cal care privește peste gard.
― Ce vrei?
― Nimic. Te simÈ›i bine?
― Lasă-mă-n pace. Am un omuleÈ› pe umăr care-mi spune poveÈ™ti.
Am luat de pe măsuța cu rotile încă un sandviș și încă un pahar cu bere. Am mestecat sandvișul și am sorbit din bere, rezemîndu-mă de birou.
― Știi ceva? mă întrebă el brusc, È™i deodată vocea lui răsună mult mai limpede. Am avut pe vremuri un bărbat drept secretar. ÃŽi dictam. L-am concediat. Mă enerva pentru că È™edea acolo È™i mă aÈ™tepta să creez. Am greÈ™it. Trebuia să-l păstrez. Mi-au ieÈ™it vorbe că cică m-aÈ™ da la bărbaÈ›i. DeÈ™tepÈ›ii ăia care scriu cronici literare fiindcă altceva nu sînt în stare să scrie s-au prins È™i au început să spună vrute È™i nevrute pe socoteala mea. Știi, trebuie să È™i-i apere È™i ei pe ai lor. Sînt perverÈ™i, toÈ›i pînă la unul. Perversul este arbitrul artistic al epocii noastre, prietene. Perversul este acum în vîrful piramidei.
― Chiar aÈ™a? Parcă se mai spuneau È™i mai demult poveÈ™ti dintr-astea.
Nu se uita deloc la mine. Vorbea pur și simplu. Și totuși a auzit ce-am zis.
― Da, de mii de ani încoace. Și în special în toate marile epoci ale artei. Atena, Roma, RenaÈ™terea, perioada elisabetană, miÈ™carea romantică din FranÈ›a ― cu duiumul. Te împiedicai numai de-alde ăștia. Ai citit vreodată Ramura de aur? Nu, e prea lungă pentru dumneata. Da' există È™i o versiune prescurtată. N-ar fi rău s-o citeÈ™ti. Autorul dovedeÈ™te că obiceiurile noastre sexuale sînt pur convenÈ›ionale ― cum ar fi convenÈ›ia care te obligă să porÈ›i papion negru la smoching. Eu unul scriu despre subiecte sexuale, dar cu multe zorzoane È™i lucruri curate. Ridică ochii spre mine È™i rînji batjocoritor. Știi ceva? Sînt un mare mincinos. Eroii mei sînt înalÈ›i de doi metri È™i zece, iar eroinele mele au făcut bătături pe fund de atîta stat în pat cu genunchii ridicaÈ›i. Dantele È™i volănaÈ™e, spade È™i caleÈ™ti, eleganță È™i tihnă, dueluri È™i morÈ›i vitejeÈ™ti. Minciuni. Foloseau parfum în loc de săpun, le putrezeau dinÈ›ii fiindcă nu-È™i spălau niciodată gura, unghiile le miroseau a sos sleit. Nobilimea FranÈ›ei urina pe pereÈ›i, pe coridoarele de marmură ale palatului de la Versailles, È™i cînd izbuteai în sfîrÈ™it s-o dezbraci pe frumoasa marchiză de cele cîteva rînduri de lenjerie de corp, primul lucru pe care-l observai era că avea nevoie să facă baie. AÈ™a ar fi trebuit să-mi scriu cărÈ›ile.
― Păi de ce n-o faci?
Scoase un chicot:
― Da, sigur. Și să stau într-o casă cu cinci camere în cartierul Compton ― dacă măcar norocul ăsta l-aÈ™ putea avea. ÃŽntinse mîna È™i mîngîie sticla de whisky. EÈ™ti singurel, tăticu'. Ai nevoie să-È›i È›ină cineva de urît.
S-a ridicat și a ieșit din odaie cu pas relativ sigur. Am așteptat, fără să mă gîndesc la nimic. Pe lac s-a auzit zgomotul infernal al unei șalupe cu motor. Cînd s-a apropiat, am văzut că e un papuc zburător și că trage un schior voinic și bronzat. M-am dus la ușa mare cu geam și m-am uitat cum ia turnanta. Cam prea strîns, cît p-aci să se răstoarne barca. Schiorul a dansat într-un picior, încercînd să-și țină echilibrul, apoi s-a afundat în apă. Barca cu motor s-a oprit și bărbatul din apă s-a apropiat înotînd craul, apoi s-a prins iarăși de funia pentru remorcat și s-a urcat din nou pe schiuri.
Wade a revenit cu altă sticlă de whisky. Barca a prins viteză și s-a îndepărtat. Wade a pus sticla adusă lîngă cealaltă. S-a așezat și a început să clocească niște gînduri.
― Dumnezeule mare, sper că n-ai de gînd să bei atît!
S-a uitat urît la mine:
― ÃŽntinde-o, pocitanie! Du-te acasă È™i spală duÈ™umeaua de la bucătărie sau mai È™tiu eu ce. Aici îmi stai în gît.
Iarăși i se îngroșase glasul. Ca de obicei, mai băuse vreo două pahare și la bucătărie.
― Dacă ai nevoie de mine, strigă-mă.
― Ar fi imposibil să ajung într-un asemenea hal de decădere încît să am nevoie de tine.
― Bine, mulÈ›umesc. Am să mai zăbovesc aici pînă se întoarce acasă doamna Wade. Ai auzit vreodată de un individ numit Paul Marston?
Ridică încet capul. Ochii i se concentrară, dar cu un mare efort, È™i-l vedeam cum se luptă ca să-È™i regăsească stăpînirea de sine. Cîștigă bătălia ― cel puÈ›in pentru moment. FaÈ›a lui își pierdu orice expresie.
― N-am auzit de el, îmi zise cu multă grijă, scoțînd cuvintele încetiÈ™or de tot. Cine e?
Cînd am băgat din nou capul pe ușă să văd ce face, dormea cu gura deschisă. Avea părul năclăit de sudoare și mirosea tare a scotch. I se depărtaseră buzele de dinți într-un fel de grimasă, și i se vedea limba încărcată si uscată.
Una din sticlele de whisky era goală. Într-un pahar de pe masă erau cam două degete de băutură, iar cealaltă sticlă era cam pe trei sferturi plină. Am pus sticla goală pe măsuța cu rotile și am scos-o din cameră, apoi m-am întors să închid ușile de sticlă și să las jaluzelele. S-ar putea ca barca cu motor să revină și să-l trezească. Am închis ușa de la birou.
Am dus masa cu rotile pînă în bucătărie ― o încăpere mare È™i aerisită È™i goală, cu pereÈ›ii vopsiÈ›i în albastru È™i alb. Tot mai mi-era foame. Am mai mîncat un sandviÈ™ È™i am băut restul de bere, apoi mi-am turnat o ceaÈ™că de cafea È™i am băut-o È™i pe aia. Berea era răsuflată, însă cafeaua era încă fierbinte. Pe urmă m-am întors în patio. A trecut destul de multă vreme pînă cînd papucul zburător a sfîșiat iarăși apa liniÈ™tită a lacului. Se făcuse ora patru cînd i-am auzit în depărtare uruitul crescînd tot mai mult pînă cînd s-a prefăcut într-un urlet care-È›i spărgea urechile. Ar trebui să se ia măsuri contra ăstora. Probabil că de fapt È™i existau legi care să le interzică, dar individului din barcă nu-i păsa nici cît negrul sub unghie. Ca È™i multor cunoscuÈ›i de-ai mei, îi plăcea să devină o pacoste pentru alÈ›ii. M-am apropiat de malul lacului.
De data asta a izbutit. Conducătorul bărcii a încetinit suficient la turnantă și băiatul bronzat care făcea schi nautic s-a aplecat tare de tot înspre centrul curbei. Schiurile aproape că au ieșit din apă, dar a izbutit să se țină la suprafață și apoi papucul zburător a reluat linia dreaptă, schiorul nu a mai căzut și s-au dus înapoi pe unde veniseră și cu asta basta. Valurile stîrnite de barcă veniră în galop ca niște cai războinici, către mal, aproape de picioarele mele. Se izbiră puternic de stîlpii micului debarcader și azvîrliră în sus și-n jos barba legată de el. Cînd mi-a venit ideea să mă reîntorc în casă încă le mai auzeam plescăind.
Cînd am ajuns în patio am auzit clopoțelul. Sunetul venea dinspre bucătărie. A răsunat din nou și mi-am dat seama că nu era posibil să fie clopoței decît la ușa din față. M-am îndreptat într-acolo și am deschis-o.
Eileen Wade stătea în fața ușii dar privind în partea opusă casei. Întorcîndu-se spre mine mi-a zis:
― Iartă-mă, te rog, mi-am uitat cheia. Abia atunci a observat cine i-a deschis. Oo... Credeam că e Roger sau Candy.
― Candy a plecat, că e joi.
A intrat și eu am închis ușa. Ea și-a lăsat poșeta pe masa dintre cele două canapele. Părea liniștită și foarte detașată. Și-a scos mănușile albe din piele de porc.
― S-a întîmplat ceva?
― Păi, s-a mai băut cîte ceva pe-aici. Nu chiar foarte mult. A adormit pe canapeaua din birou.
― Te-a chemat el?
― Da, dar nu pentru asta. M-a invitat la dejun. Mă tem însă că el n-a mîncat nimic.
― O! Se aÈ™eză încetiÈ™or pe o canapea. Știi, am uitat complet că e joi. ÃŽnseamnă că e plecată È™i bucătăreasa. Vai, ce proastă sînt!
― Candy ne-a pregătit dejunul înainte de a pleca. Cred că acum am s-o iau È™i eu din loc. Sper că maÈ™ina mea nu È›i-a blocat calea.
Îmi zîmbi:
― Nu. Era loc berechet. Nu vrei să bei un ceai? Eu una, asta am de gînd să fac.
― Bine.
Nu prea știu de ce am zis asta. De fapt n-aveam chef de nici un ceai. Dar, mă rog, asta s-a întîmplat să spun. Își dezbrăcă jacheta de in. N-avusese pălărie.
― Am să mă duc o clipă înăuntru să văd dacă Roger e liniÈ™tit.
M-am uitat la ea cum se duce pînă la ușa biroului și o deschide. A rămas o clipă în prag, pe urmă a închis-o și s-a întors.
― Doarme È™i acum. BuÈ™tean. O să trebuiască să mă duc o clipă sus. Mă întorc imediat.
Am urmărit-o cu privirea în timp ce-și strîngea jacheta și mănușile și poșeta, și apoi cum urca scările către camera ei. Ușa s-a închis. M-am dus pînă-n birou cu gîndul să iau de-acolo sticla de băutură. Dacă mai doarme, încă, nu avea nevoie de ea.



CAPITOLUL 36

Închiderea ușilor de sticlă îngreunase atmosfera din încăpere, iar jaluzelele lăsate o întunecau. Plutea un miros acriu în aer și tăcerea era prea grea. Nu erau decît cinci metri de la ușă pînă la canapea și n-am avut nevoie nici de jumătate din această distanță ca să-mi dau seama că pe canapea se află un mort.
Zăcea pe o parte, cu fața spre speteaza canapelei, cu un braț răsucit sub el și cu antebrațul celuilalt aproape lipit peste ochi. Între pieptul lui și speteaza canapelei era o baltă de sînge, în care zăcea pistolul Webley fără cocoș. O latură a feței era doar o mască mînjită de sînge. M-am aplecat asupra lui, uitîndu-mă la marginea pleoapei larg deschise, la brațul gol și elegant, în scobitura căruia se vedea gaura zdrențuită și înnegrită din cap, prin care încă se mai prelingea sînge.
L-am lăsat aÈ™a. Pipăindu-i pulsul, am simÈ›it mîna caldă încă, dar, oricum, era mort. M-am uitat primprejur să văd dacă a lăsat vreo scrisoare sau a mîzgălit la repezeală vreun bilet. Nu exista nimic altceva decît teancul de foi de manuscris de pe birou. Ãștia nu lasă bilete de adio. MaÈ™ina de scris era la locul ei, fără husă. Nici acolo nu era nici o scrisoare. Altfel, totul părea destul de firesc. Sinuciderile se pregătesc în foarte diverse feluri ― unele cu băutură, unele cu niÈ™te dineuri extrem de rafinate, la care se serveÈ™te È™i È™ampanie. Unii se sinucid în frac, alÈ›ii goi. Au fost oameni care s-au omorît în vîrful zidurilor, prin È™anÈ›uri, în baie, în apă, deasupra apei, pe apă. Unii s-au spînzurat în hambare ori s-au otrăvit în garaje cu gaze de eÈ™apament. Această sinucidere însă părea extrem de simplă. Nu auzisem împuÈ™cătura, dar probabil că pistolul s-a descărcat tocmai cînd mă aflam la malul lacului È™i priveam cum ia turnanta tipul din barca aceea cu motor. Zgomotul era foarte puternic. Dar nu prea înÈ›elegeam ce importanță putea să aibă asta pentru Roger Wade. Poate că de fapt nici nu avea. Impulsul final È™i decisiv coincisese cu duduitul bărcii cu motor. Nu prea-mi plăcea această idee, dar parcă-i păsa cuiva ce-mi place mie? Bucățele din cecul rupt se aflau încă pe podea, dar le-am lăsat exact acolo. Resturile rupte ale poveÈ™tii pe care o scrisese deunăzi-seara se aflau încă È™i acum în coÈ™ul de hîrtii. Pe alea nu le-am lăsat. Le-am scos de acolo, m-am asigurat că le-am luat pe toate È™i le-am băgat în buzunar. N-a fost prea greu deoarece coÈ™ul era aproape gol. N-avea rost să mai îmi bat capul gîndindu-mă unde fusese ascuns pistolul. Nu existau prea multe locuri în care să-l fi putut pune bine. Putea să fie în tapiÈ›eria unui scaun sau chiar în interiorul canapelei ― sub una dintre perne. S-ar fi putut să se afle pe duÈ™umea, îndărătul cărÈ›ilor, mă rog, oriunde.
Am ieșit și am închis ușa. Am tras cu urechea. Din bucătărie se auzeau niște sunete. M-am dus pînă acolo. Eileen își pusese un șorț bleu și ceainicul tocmai începea să fluiere. Eileen a făcut flacăra mică și mi-a aruncat o privire scurtă și impersonală:
― Domnule Marlowe, cum preferi ceaiul?
― AÈ™a cum iese din ceainic.
M-am rezemat de perete și mi-am scos o țigară, ca să am ce face cu degetele. Am tot tras de ea și am strîns-o între degete încît pînă la urmă am rupt-o în două jumătăți dintre care una am aruncat-o pe jos. Ochii ei au urmărit căderea. M-am aplecat și am ridicat-o. Am turtit cele două jumătăți laolaltă, prefăcîndu-le într-un mic ghemotoc.
Pregăti ceaiul:
― ÃŽntotdeauna îl beau cu friÈ™că È™i zahăr, îmi zise ea peste umăr. Foarte ciudat, cînd de fapt cafeaua o beau neagră È™i amară. ÃŽn Anglia am învățat să beau ceai. Foloseau zaharină în loc de zahăr. Iar cînd a venit războiul, fireÈ™te că n-aveau friÈ™ca.
― Ai stat în Anglia?
― Am lucrat acolo. Am rămas pe tot timpul bombardamentelor. Am cunoscut un bărbat... Dar parcă È›i-am mai spus lucrurile astea.
― Pe Roger unde l-aÈ›i cunoscut?
― La New York.
― V-aÈ›i căsătorit acolo?
Se răsuci pe călcîie, încruntîndu-se:
― Nu, ne-am căsătorit la New York. Dar de ce?
― AÈ™a. Mai făceam È™i eu niÈ›ică conversaÈ›ie pînă e gata ceaiul.
Se uită pe fereastra dindărătul chiuvetei. De acolo de unde se afla se vedea pînă la lac. Se aplecă pe marginea pervazului și degetele ei bîjbîiră, găsindu-și de lucru cu un șervet împăturit, pentru ceai.
― Trebuie să-i punem capăt acestei poveÈ™ti, zise ea, È™i nu prea È™tiu cum. Probabil că ar trebui să fie dat pe seama unei clinici. Nu È™tiu, dar parcă nu mă prea văd făcînd una ca asta. Probabil că ar trebui să semnez niÈ™te hîrtii, nu?
Cînd îmi puse această întrebare, se întoarse spre mine.
― Asta ar putea s-o facă È™i singur, adică mai bine zis, ar fi putut-o face pînă mai adineauri.
Tocmai atunci sună soneria ceainicului. Eileen reveni la chiuvetă și turnă ceaiul dintr-un ceainic în altul. Apoi îl așeză pe cel nou pe tava pe care tocmai aranjase ceștile. M-am apropiat de ea, i-am luat tava din mînă și am pus-o pe măsuța din living-room, între cele două canapele. S-a așezat în fața mea și a umplut ceștile. Am întins mîna după a mea și mi-am pus-o în față ca să se răcorească. M-am uitat lung la Eileen în timp ce-și punea zahăr și frișcă. A gustat-o.
― Ce-ai vrut să spui cu vorbele alea de la urmă? mă întrebă ea brusc. Că ar fi putut s-o facă pînă mai adineauri ― voiai să spui, adică să se interneze într-un azil? Chiar asta ai vrut să spui?
― Mă tem că a fost doar o încercare nesăbuită. AÈ›i ascuns revolverul ăla de care v-am vorbit? ÞineÈ›i minte, în dimineaÈ›a următoare serii în care a făcut tot circul ăla de sus?
― Să-l ascund? repetă ea încruntîndu-se. Nu. Nici vorbă de aÈ™a ceva. De ce mă întrebi?
― Și astăzi v-aÈ›i uitat cheile de la casă?
― Þi-am spus că aÈ™a s-a întîmplat.
― Dar nu È™i cheia de la garaj. De obicei, în genul ăsta de case cheile de afară sînt toate la fel È™i una se potriveÈ™te la toate uÈ™ile.
― La garaj n-am avut nevoie de cheie, îmi zise ea cu asprime. Se deschide cu un buton. ÃŽn spatele uÈ™ii garajului se află un buton care declanÈ™ează un releu È™i cînd ieÈ™i îl apeÈ™i, È™i gata. Mai e È™i alt buton lîngă garaj, cu care poÈ›i să manevrezi uÈ™a. Adeseori lăsăm garajul deschis. Sau iese Candy È™i-l închide.
― Aha, înÈ›eleg.
― Spui niÈ™te lucruri destul de ciudate, îmi zise ea cu vitriol în glas. AÈ™a ai făcut È™i în dimineaÈ›a aia.
― ÃŽn casa asta, am avut tot felul de experienÈ›e ciudate. Pistoale care se descarcă în toiul nopÈ›ii, beÈ›ivi care zac în grădina din faÈ›a casei, doctori care vin, dar nu vor să-È™i ajute pacienÈ›ii. Femei seducătoare care mă cuprind în braÈ›e È™i-mi vorbesc de parcă m-ar lua drept altcineva, valeÈ›i mexicani care aruncă într-o doară cuÈ›itele. Păcat de pistolul ăla. Dar de fapt nu vă iubeaÈ›i cine È™tie ce soÈ›ul, nu? Bănuiesc că v-am mai spus o dată chestia asta.
Se ridică încetișor. Era perfect calmă, dar ochii ei viorii nu mai păreau să aibă exact aceeași culoare, și nici aceeași blîndețe. Apoi începură să-i tremure buzele.
― S-a... S-a întîmplat... ceva rău? mă întrebă, vorbind foarte rar È™i întorcînd ochii către birou.
Nici nu apucasem bine să încuviințez din cap că a și țîșnit din odaie. Cît ai bate din palme era la ușa biroului. A deschis-o și s-a repezit înăuntru. Dacă mă așteptam cumva să aud un țipăt înnebunit, am fost dezamăgit. N-am auzit nimic. Mă simțeam îngrozitor. Ar fi trebuit s-o țin departe de camera aceea și să fi încercat strategia aceea banală și idioată cum că e vorba de niște vești nu prea bune, că, să te pregătești, că, să te ții tare, că, nu vrei să iei loc, că, mă tem că s-a întîmplat ceva destul de grav. Bla-bla-bla. Și după ce ai străbătut toată calea asta lungă și întortocheată, să constați că n-ai cruțat pe nimeni de nimic. Ba chiar, adeseori, ai stricat și mai rău lucrurile.
M-am ridicat și m-am dus după ea în birou. Stătea în genunchi lîngă canapea. Îi trăsese capul lipindu-l de pieptul ei, mînjindu-se de sînge. Nu scotea nici cel mai mic sunet. Stătea cu ochii închiși. Se legăna pe genunchi înainte și înapoi, ținîndu-l strîns.
Am ieșit din birou și am găsit telefonul și cartea de telefon. Am sunat cel mai apropiat post de poliție. De fapt n-avea importanță, pentru că oricum aveau să retransmită mesajul prin radio. Apoi m-am dus în bucătărie, am dat drumul la apă și am aruncat bucățelele de hîrtie galbenă din buzunar în aparatul electric de măcinat gunoiul. Am aruncat peste ele resturile de ceai din celălalt ceainic. În cîteva secunde, totul dispăruse. Am închis robinetul și am stins motorul. Am revenit în living-room, am deschis ușa din față și am ieșit afară.
Probabil că un ajutor de șerif patrula prin apropiere, fiindcă a ajuns la fața locului în vreo cinci-șase minute.
Cînd l-am dus în birou, Eileen era tot acolo, îngenunchiată lîngă canapea. Polițistul s-a apropiat imediat de ea.
― IertaÈ›i-mă, doamnă. ÃŽmi dau seama perfect în ce stare sînteÈ›i, dar n-ar fi trebuit să vă atingeÈ›i de nimic.
Eileen întoarse capul, apoi făcu efortul de a se ridica în picioare:
― E soÈ›ul meu. A fost împuÈ™cat.
Polițistul și-a scos șapca și și-a lăsat-o pe masa de lucru. Întinse mîna după telefon.
― Se numeÈ™te Roger Wade, zise ea cu o voce stridentă. Celebrul romancier.
― Știu eu cine e, doamnă, zise poliÈ›istul È™i formă un număr.
Ea își plecă ochii către piepții bluzei:
― AÈ™ putea să mă duc pînă sus să mi-o schimb?
― Sigur. ÃŽi făcu semn din cap drept încuviinÈ›are È™i vorbi la telefon, apoi închise È™i se întoarse: ZiceÈ›i că a fost împuÈ™cat. ÃŽnseamnă că l-a împuÈ™cat cineva?
― Cred că l-a asasinat omul ăsta, zise ea fără să se uite la mine È™i ieÈ™i repede din odaie.
Ajutorul de șerif se uită la mine. Își scoase carnetul și scrise ceva în el.
― Poate n-ar fi rău să vă iau numele È™i adresa, zise el pe un ton degajat. Dumneavoastră aÈ›i telefonat?
― Da. Apoi i-am dat numele È™i adresa.
― Mai rămîneÈ›i pe-aici È™i vedeÈ›i-vă de treabă, pînă vine locotenentul Ohls la faÈ›a locului.
― Bernie Ohls?
― Da. ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i?
― FireÈ™te. ÃŽl cunosc de foarte multă vreme. A lucrat la biroul procurorului districtual.
― ÃŽn ultima vreme nu, zise poliÈ›istul. Este È™ef adjunct al brigăzii criminale, È™i colaborează cu biroul È™erifului oraÈ™ului Los Angeles. SînteÈ›i prietenul familiei, domnule Marlowe?
― Din spusele doamnei Wade nu prea părea să fie vorba de aÈ™a ceva.
Dădu din umeri și încropi un zîmbet:
― Nu vă îndepărtaÈ›i de aici, domnule Marlowe. N-aveÈ›i pistol la dumneavoastră, nu?
― Azi nu.
― Poate n-ar fi rău să verific. Ceea ce È™i făcu. Apoi se uită către canapea. ÃŽn cazuri dintr-astea nu te prea poÈ›i aÈ™tepta ca soÈ›ia să spună lucruri înÈ›elepte. Poate ar fi mai bine să aÈ™teptăm afară.



CAPITOLUL 37

Ohls era un bărbat de statură mijlocie, îndesat, cu părul cîrlionțat cînepiu tuns scurt și cu ochi albaștri spălăciți. Avea sprîncene albe și țepoase și pe vremuri, cînd mai purta încă pălărie, întotdeauna erai puțin surprins dacă și-o scotea: avea capul mult mai mare decît te așteptai. Era un polițai aspru și dîrz, cu o viziune destul de sumbră asupra vieții, dar de fapt era un om foarte cumsecade. Ar fi trebuit să ajungă căpitan încă de acum cîțiva ani. Luase examenul de cinci-șase ori, reușind printre primii trei. Dar șerifului nu-i plăceau ochii lui și nici el nu se dădea prea tare în vînt după șerif.
Coborî scările frecîndu-și falca. De cîtăva vreme, în birou se tot aprindeau flașurile aparatelor de fotografiat. Mai mulți bărbați intraseră și ieșiseră în repetate rînduri. Eu stătusem pur și simplu în living-room și așteptasem, supravegheat de un detectiv în civil.
Ohls se așeză pe marginea unui scaun și-și bălăbăni mîinile. Mesteca o țigară pe care n-o aprinsese. Se uită la mine cu un aer meditativ și posac.
― ÃŽÈ›i mai aduci aminte de vremurile cînd aici, în Idle Vailey, aveau mica lor închisoare È™i o forță poliÈ›ienească particulară?
Am încuviințat din cap:
― Și tripouri.
― BineînÈ›eles. N-ai cum să le pui stavilă. Toată valea e încă È™i acum proprietate particulară. AÈ™a cum era È™i Arrowhead È™i Golful Smaraldului. De mult nu mi s-a mai întîmplat să anchetez vreun caz fără să mă izbesc la fiecare pas de o gloată întreagă de reporteri. Probabil că cineva i-a È™optit ceva la ureche È™erifului Peterson. Văd că n-au transmis È™tirea la teleimprimator.
― Foarte înÈ›elept din partea lor, i-am răspuns. Ce face doamna Wade?
― E mult prea relaxată. Probabil că a înghiÈ›it ceva hapuri. Sînt vreo cinci-È™ase feluri de pastile p-acolo pe sus ― pînă È™i Demerol. Aia e mizerie curată. Văd că în ultima vreme prietenii dumitale nu sînt prea norocoÈ™i. Nu È™tiu cum se face, dar pier pe capete.
La asta n-am avut ce să-i răspund.
― ÃŽntotdeauna m-au interesat sinuciderile prin împuÈ™care, îmi zise aÈ™a, într-o doară, Ohls. Sînt atît de uÈ™or de falsificat. SoÈ›ia zice că tu l-ai omorît. Ce-o fi făcînd-o să spună una ca asta?
― Nu È™tiu dacă vrea să spună chiar asta.
― Păi altcineva n-a fost pe-aici. Zice că tu È™tiai unde era pistolul, È™tiai că el se îmbată. Știai că acum cîteva seri a tras cu pistolul, cînd a trebuit ea să se lupte cu el ca să i-l smulgă din mînă. Și în seara aia se pare că erai p-aici. S-ar părea că nu eÈ™ti de prea mare ajutor, ce zici?
― Azi după-amiază i-am percheziÈ›ionat biroul. Nu era nici un pistol acolo. ÃŽi spusesem ei unde e revolverul È™i o rugasem să-l ascundă. Acum zice că ea nu crede în chestii din astea.
― Cam ce înÈ›elegi dumneata prin "acum"? mă întrebă Ohls, schimbînd deodată tonul.
― Vreau să zic, cînd s-a întors acasă È™i înainte de a telefona eu la poliÈ›ie.
― Ai percheziÈ›ionat biroul. De ce?
Ohls ridică mîinile și le puse pe genunchi. Se uita la mine cu un aer indiferent, de parcă nu i-ar fi păsat ce-i zic.
― ÃŽncepuse să se îmbete. M-am gîndit că poate n-ar fi rău să pun revolverul în altă parte. Dar atunci seara să È™tii că de fapt n-a vrut să se omoare. A fost doar o demonstraÈ›ie teatrală.
Ohls încuviință din cap. Își scoase din gură țigara pe care o mestecase, o aruncă într-o scrumieră și o înlocui cu alta proaspătă.
― M-am lăsat de fumat, zise el. TuÈ™eam prea rău. Dar blestemul ăsta încă mă mai apasă. Nu mă simt în apele mele dacă n-am o È›igară în gură. Ideea era ca tu să-l supraveghezi pe individ cînd rămîne singur?
― AÈ™, de unde. M-a poftit să vin să dejunez cu el. Am stat de vorbă È™i era oarecum deprimat fiindcă nu-i mergea prea bine scrisul. S-a hotărît deodată să tragă iar la măsea. Crezi oare c-ar fi trebuit să-i iau sticla din mînă?
― Deocamdată nu cred nimic, fiindcă încă nu m-am gîndit la nimic. ÃŽncercam doar să-mi imaginez lucrurile. Tu cît ai băut?
― Numai bere.
― Mare ghinion că te aflai aici, Marlowe. De ce È›i-a dat cecul ăla? Ãla pe care l-a scris È™i l-a semnat È™i pe urmă l-a rupt?
― Păi voiau cu toÈ›ii să mă facă să vin È™i să stau aici ca să-l È›in în frîu. Cu toÈ›ii înseamnă, el, nevastă-sa È™i editorul lui, un individ numit Howard Spencer. Trebuie să fie la New York, după cîte îmi închipui. Dacă vrei, poÈ›i să-l întrebi ca să verifici. Am refuzat. După aceea a venit ea la mine È™i mi-a zis că soÈ›ul ei a dispărut È™i că ea e îngrijorată È™i că mă roagă să-l găsesc È™i să i-l aduc acasă. Asta am făcut. Și p-ormă, ce crezi că mi s-a întîmplat? M-am trezit deodată că-l car în spinare după ce l-am ridicat din grădina din față, È™i că-l duc la culcare. Zău, Bernie, nu m-am băgat singur în chestia asta, È™i nu de bunăvoia mea. Parcă au crescut toate în jurul meu aÈ™a, ca un fel de pădure din poveste.
― N-are nici o legătură cu cazul Lennox, hă?
― Vai de mine, pentru numele lui Dumnezeu! Dar nu există nici un fel de caz Lennox.
― Asta e prea adevărat, zise Ohls pe un ton sec. ÃŽÈ™i strînse rotulele în palmă. Pe uÈ™a din față intră un individ È™i vorbi cu celălalt detectiv, după care străbătu încăperea apropiindu-se de Ohls.
― Domnule locotenent, vă raportez că afară se află un oarecare doctor Loring. Zice că a fost chemat. Este doctorul doamnei.
― Dă-i drumul să intre.
Detectivul se înapoie și doctorul Loring intră cu trusa lui cea neagră și elegantă. Era foarte calm și dichisit ; purta un costum tropical de flanelă. Trecu pe lîngă mine, fără să-mi arunce măcar o privire.
― Sus? îl întrebă el pe Ohls.
― Da... ÃŽn camera ei. Ohls se ridică. Apropo, doctore, pentru ce i-ai dat Demerolul ăla?
Doctorul Loring se încruntă la el:
― Am voie să prescriu pacientei mele ce cred eu de cuviință, zise el pe un ton glacial. Nu dau socoteală nimănui. Dar cine zice că i-am dat Demerol doamnei Wade?
― Eu zic. Flaconul e acolo È™i scrie numele dumitale pe el. Văd că în baie are o adevărată farmacie. Se prea poate să nu fii la curent, doctore, dar la noi la centru avem o expoziÈ›ie destul de bine garnisită de pilule. GaiÈ›e, piÈ›igoi, scatii, ciocîrlani È™i toate celelalte. Demerolul e cam cel mai prost de pe listă. După cîte am auzit, s-ar părea că e doctoria cu care s-a È›inut în viață Goering. Cînd l-au prins, lua optsprezece pastile într-o zi. Doctorii militari au avut nevoie de trei luni ca să-l dezobiÈ™nuiască.
― Nu prea înÈ›eleg ce înseamnă aceste vorbe, zise glacial doctorul Loring.
― Serios? Păcat. GaiÈ›ele sînt Amital de sodiu. PiÈ›igoii sînt Seconal. Scatiii sînt pastilele de Nembutal. Ciocîrlanii sînt niÈ™te barbiturice garnisite cu benzedrină. Demerolul este un somnifer sintetic foarte primejdios datorită faptului că dă naÈ™tere la deprinderi. Și dumneata îl împărÈ›i aÈ™a, la cine vrei È™i la cine nu vrei? Dar ce, doamna suferă de ceva grav?
― Un soÈ› beÈ›iv poate fi un lucru foarte grav pentru o femeie sensibilă, replică doctorul Loring.
― Va să zică pe el nu l-ai tratat, ă? Păcat. Doamna Wade e sus, doctore. MulÈ›umesc pentru timpul pe care mi l-ai acordat.
― EÈ™ti impertinent, domnul meu. Am să te reclam.
― Da. oricînd, îi răspunse Ohls. Dar înainte de a mă reclama pe mine, fă altceva. Fă ca doamna să aibă mintea limpede. Trebuie să-i pun niÈ™te întrebări.
― Voi face exact ceea ce voi socoti eu de cuviință, dată fiind starea în care se află. ÃŽntîmplător, È™tii cumva cine sînt eu? Și, aÈ™a, ca să clarificăm lucrurile, domnul Wade nu era pacientul meu. Eu unul nu tratez alcoolici.
― A, numai pe nevestele lor, zi aÈ™a? îl încolÈ›i Ohls. Da, doctore, È™tiu prea bine cine eÈ™ti. Uite că m-a apucat È™i diareea de frică. O adevărată hemoragie internă. Numele meu este Ohls. Locotenentul Ohls.
Doctorul urcă mai departe scările. Ohls se așeză din nou și-mi zîmbi complice.
― Știi, cu oameni de genul ăsta trebuie să fii foarte diplomat, îmi zise el.
Din birou ieși un bărbat și se apropie de Ohls. Era subțire, cu un aer serios, cu ochelari și cu o frunte de om care gîndește mult.
― Domnule locotenent!
― Spune!
― Rana a fost produsă prin contact, este tipică pentru sinucideri, cu o explozie amplă datorită presiunii gazelor. Din acelaÈ™i motiv È™i ochii sînt exoftalmici. Nu cred că vom găsi amprente pe partea exterioară a revolverului, deoarece s-a scurs prea mult sînge pe el.
― Ar putea fi vorba de omucidere din moment ce individul dormea sau era toropit de beÈ›ie? îl întrebă Ohls.
― Desigur, dar nu avem nici un fel de indiciu. Revolverul este un Webley fără cocoÈ™. ÃŽn mod caracteristic, acest pistol necesită multă putere pentru armare dar în schimb n-are nevoie decît de o apăsare foarte uÈ™oară pe trăgaci. Reculul explică poziÈ›ia armei. Deocamdată, n-am văzut nici un argument împotriva sinuciderii. ÃŽmi închipui că se va găsi o foarte mare concentraÈ›ie de alcool în sînge. Dacă e vorba de o cifră foarte ridicată (individul se opri È™i dădu din umeri semnificativ) aÈ™ fi înclinat să mă îndoiesc că e vorba de sinucidere.
― MulÈ›umesc. A telefonat cineva procurorului?
Individul încuviință din cap și ieși. Ohls căscă și se uită la ceas. Apoi se uită la mine.
― Vrei s-o-ntinzi?
― Da, dacă-mi dai voie. Credeam că sînt considerat suspect.
― Þi-am putea face această bucurie ceva mai tîrziu. Să stai pe undeva ca să te putem găsi la nevoie, atîta tot. Ai fost copoi cîndva, aÈ™a că È™tii cum merg lucrurile. Unele chestii trebuiesc pregătite repede, pînă nu scapi dovezile din mînă. Chestia asta e tocmai invers. Dacă e vorba de un asasinat, cine voia să-l omoare? Nevastă-sa? Nu era aici. Tu? Mă rog, erai singur stăpîn în casă È™i È™tiai unde e pistolul. ÃŽnscenare perfectă. Totul e clar, afară doar de vreun mobil, È™i poate că n-ar fi rău să acordăm oarecare importanță È™i experienÈ›ei tale. ÃŽmi închipui că dacă voiai să ucizi pe cineva, ai fi încercat s-o faci într-un mod mai puÈ›in vizibil.
― MulÈ›umesc, Bernie. ÃŽntr-adevăr, cam aÈ™a e.
― Personalul de serviciu avea zi liberă. Era plecat. AÈ™a că trebuie să fi fost cineva care a trecut întîmplător pe-aici. Acest cineva trebuia să È™tie unde e pistolul lui Wade, trebuia să-l găsească destul de beat ca să doarmă sau să fie inconÈ™tient, È™i trebuia să apese pe trăgaci tocmai cînd barca aia cu motor făcea destulă gălăgie ca să acopere zgomotul împuÈ™căturii, È™i mai trebuia să È™i fugă înainte de a te întoarce dumneata în casă. Pe baza cunoÈ™tinÈ›elor pe care le-am dobîndit, deocamdată nu prea-mi vine să cumpăr versiunea asta. Singura persoană care avea toate mijloacele È™i posibilitățile era tocmai individul care n-ar fi vrut să se folosească de ele ― pentru foarte simplul motiv că era singurul individ care se putea bucura de ele.
M-am ridicat, dînd să plec:
― E-n regulă, Bernie. Voi fi acasă toată seara.
― O singură chestie însă, zise Ohls gînditor. Individul ăsta, Wade, era scriitor în stil mare. Bani cu duiumul, faimă cîtă vrei. Personal, nu mă interesează rahaturile astea. Pînă È™i într-un bordel poÈ›i să găseÈ™ti persoane mai agreabile decît personajele lui. Asta e chestie de gust È™i ca poliÈ›ist n-am eu treabă cu poveÈ™tile astea. Avînd toÈ›i banii ăștia, mai avea È™i o casă frumoasă în unul din locurile cele mai agreabile din È›inut. Avea o nevastă frumoasă, mulÈ›i prieteni È™i nici un fel de griji sau necazuri. Ceea ce aÈ™ vrea să È™tiu este ce-l supăra atît de tare încît să-l oblige să apese pe trăgaci? Cu siguranță că ceva trebuie să fi fost. Dacă È™tii cumva un asemenea lucru, n-ar fi rău să te pregăteÈ™ti să-l dai la iveală. Pe curînd.
M-am îndreptat spre ușă. Individul care o păzea a întors capul spre Ohls, acesta i-a făcut semn, și am fost lăsat să ies. M-am urcat în automobil și a trebuit să trec peste peluză ca să pot înconjura diferitele mașini oficiale care blocau aleea. La poartă, un alt polițist m-a măsurat cu atenție dar n-a zis nimic. Mi-am pus ochelarii de soare și m-am îndreptat spre șoseaua principală. Era goală și liniștită. Soarele de după-amiază scălda peluzele cu manichiura bine făcută și casele mari, spațioase și scumpe dinlăuntrul lor.
Un om, care nu era complet necunoscut lumii, murise într-o băltoacă de sînge, într-o casă din Valea Trîndavă, dar liniștea trîndavă nu fusese tulburată. Judecînd după preocuparea pe care o manifestau ziarele, chestia putea la fel de bine să se fi întîmplat și în Tibet.
La un cot al drumului, gardurile de zid de la două proprietăți aproape se atingeau, și acolo era parcată o mașină verde închis de la biroul șerifului. A coborît un polițist și a ridicat mîna în sus. Am oprit. A venit la fereastra mașinii.
― ÃŽmi daÈ›i È™i mie, vă rog, permisul de conducere să mă uit la el?
Am scos port-vizitul și deschizîndu-l i l-am întins.
― Numai permisul, vă rog. N-am voie să mă ating de alte obiecte ale dumneavoastră.
L-am scos și i l-am dat:
― Care-i necazul?
S-a uitat prin mașina mea și mi-a înapoiat permisul.
― Nu-i nici un necaz. Doar o verificare obiÈ™nuită. IertaÈ›i-mă că v-am deranjat.
Mi-a făcut semn să plec și a revenit la mașina parcată. Chestie tipică pentru polițiști. Niciodată nu-ți spun de ce fac vreun lucru. În felul ăsta ți-e imposibil să descoperi faptul că uneori nici ei nu știu.
M-am dus acasă, pe drum mi-am cumpărat niște răcoritoare, am ieșit să cinez în oraș, m-am întors, am deschis ferestrele și gulerul și am așteptat să se întîmple ceva. A trebuit să aștept multă vreme. Se făcuse nouă cînd m-a chemat Bernie Ohls și mi-a spus să mă duc la el fără să mă opresc pe drum ca să culeg flori.



CAPITOLUL 38

ÃŽl aÈ™ezaseră pe Candy pe un scaun tare, lipit de peretele din anticamera È™erifului. Cînd am trecut pe lîngă el către camera mare È™i pătrată în care È™eriful Petersen instalase un fel de tribunal în mijlocul unei colecÈ›ii de mărturii recunoscătoare primite din partea a tot felul de oameni în decursul celor douăzeci de ani de serviciu credincios în slujba publicului, ochii lui m-au privit cu ură. PereÈ›ii erau încărcaÈ›i de fotografii de cai È™i È™eriful Petersen apărea în toate. Biroul lui sculptat avea capete de cai la colÈ›uri. Călimara era o copită de cal lustruită È™i potcovită, iar tocurile erau plantate într-un obiect similar umplut cu nisip alb. Pe fiecare din acestea se afla cîte o plăcuță de aur avînd gravată o inscripÈ›ie cu o dată. ÃŽn mijlocul unei imaculate mape de birou cu sugativă era o punguță cu tutun. Bull Durham È™i un pachet de foiță de È›igară. Petersen fuma numai È›igări făcute de el. Știa să È™i le răsucească chiar È™i cu o singură mînă È™i chiar călare fiind, ceea ce È™i făcea adesea, în special cînd conducea parada, încălecînd pe un cal mare È™i alb cu È™a mexicană încărcată de frumoase podoabe din argint. Cînd călărea, purta un sombrero mexican cu fundul plat. Călărea foarte frumos È™i calul È™tia întotdeauna cînd să fie cuminte È™i cînd să facă o mică demonstraÈ›ie pentru ca È™eriful ― cu zîmbetul său calm È™i enigmatic ― să poată să È›ină din nou calul în frîu cu o singură mînă. Șeriful juca un teatru de bună calitate. Avea un profil frumos, vulturesc, È™i deÈ™i carnea i se cam fleÈ™căise pe sub fălci È™i bărbie, È™tia el cum să-È™i È›ină capul ca lucrul acesta să nu se vadă prea mult. Muncea pe brînci cînd era vorba să fie fotografiat. Era trecut bine de cincizeci de ani si tatăl lui, danez de origină, îi lăsase o avere frumuÈ™ică. Șeriful nu semăna a danez, fiindcă avea păr negru, piele oacheșă È™i atitudinea calmă È™i impasibilă a unei statuete de lemn înfățișînd o piele roÈ™ie ― È™i cam acelaÈ™i gen de minte. Dar nimeni nu spusese vreodată despre el că e necinstit. ÃŽn serviciul lui fuseseră È™i unii escroci care-l mai păcăliseră, după cum păcăliseră È™i publicul, dar nici un firicel din necinstea lor nu se lipise de È™eriful Petersen. Fusese mereu reales, fără să-È™i dea măcar osteneala, prin simplul fapt că mergea călare pe cai albi în fruntea parăzilor È™i că interoga persoane suspecte în faÈ›a aparatelor de fotografiat È™i de televiziune. AÈ™a ziceau legendele fotografiilor. De fapt, el nu interoga niciodată pe nimeni. Nici n-ar fi È™tiut cum s-o facă. Stătea pur È™i simplu la biroul lui, uitîndu-se urît la suspect È™i ară-tîndu-È™i profilul aparatului de fotografiat. FlaÈ™urile se aprindeau È™i se stingeau, fotografii îi mulÈ›umeau respectuos È™erifului, suspectul era luat de-acolo fără măcar să fi deschis gura, iar È™eriful se întorcea acasă la ferma lui din valea San Fernando. Acolo putea fi găsit întotdeauna. Dacă nu-l puteai găsi pe el personal, puteai vorbi cu vreun cal de-al lui.
Din cînd în cînd, cam prin preajma alegerilor, cîte un politician neinformat și lipsit de înțelepciune, încerca să pună mîna pe funcția șerifului Petersen, mergînd pînă acolo încît să-i zică "tipul cu profil de efect" sau "jambonul care se afumă singur", dar asta nu-l ajuta cu nimic. Șeriful Petersen era mereu reales, mărturie vie a faptului că în țara noastră poți să ocupi la nesfîrșit o importantă funcție publică fără să ai vreo altă calificare pentru ea decît nasul curat, mutra fotogenică și gura bine închisă. Dacă pe lîngă asta mai faci figură bună și călare, atunci ești de neînvins.
Cînd am intrat împreună cu Ohls, șeriful Petersen se afla în picioare în spatele biroului și fotografii tocmai ieșeau pe altă ușă. Șeriful își pusese pălăria albă de cowboy. Tocmai își răsucea o țigară. Era gata pregătit să se ducă acasă. Se uită sever la mine:
― Cine mai e È™i ăsta? întrebă cu glas sonor de bariton.
― Domnule È™ef, e vorba de Philip Marlowe, zise Ohls. Singura persoană care se afla în casă cînd s-a împuÈ™cat Wade. DoriÈ›i o fotografie?
Șeriful mă studie cu atenție.
― Nu cred, zise el, È™i se întoarse către un bărbat voinic È™i obosit cu părul sur. Dacă ai nevoie de mine, căpitane Hernandez, mă găseÈ™ti la fermă.
― Am înÈ›eles, să trăiÈ›i!
Petersen își aprinse țigara cu un chibrit de menaj frecat pe unghia de la degetul mare. Șeriful Petersen n-avea treabă cu brichetele. Era genul de om-care-și-răsucește-singur-țigările-și-le-aprinde-cu-o-singură-mînă.
Zise noapte-bună și ieși. Împreună cu el plecă un individ cu o mutră impenetrabilă și cu ochi negri foarte muri: era garda lui personală. Ușa se închise. După plecarea lor, căpitanul Hernandez se duse la birou și se așeză în fotoliul enorm al șerifului iar un stenograf care folosea o mașină specială de luat note își împinse măsuța aflată în colț ca să aibă mai mult loc de scris. Ohls se așeză la capătul mesei de lucru, cu o înfățișare amuzată.
― Bine, Marlowe, zise pe un ton vioi Hernandez. Hai să auzim povestea.
― Da' pe mine de ce n-a vrut să mă fotografieze?
― Ai auzit ce-a zis È™eriful.
― Da, bine, dar de ce? am scîncit eu.
Ohls a rîs:
― Știi tu prea bine de ce.
― VreÈ›i să spuneÈ›i pentru că sînt înalt, brunet È™i frumos È™i s-ar putea să se uite cineva la mine?
― Las-o baltă, zise rece Hernandez. Hai să-ncepem odată declaraÈ›ia aia. Ia-o de la începutu' începutului.
Am luat-o chiar așa cum a zis: de la conversația cu Howard Spencer, întîlnirea cu Eileen Wade, apoi ziua cînd m-a rugat să i-l găsesc pe Roger, cum l-am găsit, cum m-a poftit ea acasă la ei, ce mi-a cerut Wade să fac pentru el și cum l-am găsit p-ormă zăcînd fără cunoștință printre tufe, și toate ălelalte întîmplări. Stenograful a notat totul cu ajutorul mașinuței lui. Nimeni nu m-a întrerupt. Totul era adevărat. Adevărul și numai adevărul și nimic altceva decît adevărul. Dar nu chiar întregul adevăr. Ceea ce am lăsat la o parte era treaba mea.
― DrăguÈ›, zise la urmă Hernandez. Dar nu complet.
Hernandez ăsta era un tip rece, competent, capabil și periculos. La urma urmei, trebuia să fie și un om de genul ăsta într-un birou de șerif.
― ÃŽn seara în care Wade a descărcat pistolul în dormitorul lui te-ai dus în camera doamnei Wade È™i ai rămas o vreme acolo cu uÈ™a închisă. Ce făceai înăuntru?
― M-a poftit în cameră È™i m-a întrebat cum se mai simte Roger.
― De ce a fost uÈ™a închisă?
― Wade era pe jumătate adormit È™i nu voiam să fac zgomot. De asemenea, valetul se tot învîrtea pe acolo trăgînd cu urechea. De asemenea, m-a rugat ea să-nchid uÈ™a. ÃŽn momentul acela nu mi-am dat seama că o să fie o chestie importantă.
― Cît timp ai rămas în cameră?
― Nu È™tiu. Vreo trei minute, probabil.
― Părerea mea este că ai stat vreo două ore, zise cu răceală Hernandez. M-am exprimat destul de limpede?
Ochii mei se întoarseră către Ohls. El nu se uita nicăieri. Ca de obicei, mesteca o țigară neaprinsă.
― AÈ›i fost greÈ™it informat, domnule căpitan.
― Asta o să vedem noi. După ce-ai părăsit camera doamnei Wade te-ai dus jos în birou È™i È›i-ai petrecut noaptea pe o canapea. Poate ar fi fost mai corect să spun restul nopÈ›ii.
― Cînd mi-a telefonat Roger era unsprezece fără zece minute. Cînd am coborît în birou era trecut de ora două. Dacă doriÈ›i, desigur, puteÈ›i să spuneÈ›i că e vorba de restul nopÈ›ii.
― Adu-l aici pe valet, strigă Hernandez.
Ohls ieși și se întoarse cu Candy. Îl așezară pe un scaun. Hernandez îi puse cîteva întrebări pentru stabilirea identității, și așa mai departe. Apoi îi zise:
― E-n regulă Candy ― o să-È›i zicem aÈ™a că e mai comod ― după ce l-ai ajutat pe Marlowe să-l culce pe Roger Wade în pat, ce s-a mai întîmplat?
Într-o oarecare măsură cam știam eu ce-o să urmeze. Candy își debită povestea pe un ton calm și răuvoitor, dar vorbind englezește aproape fără accent spaniol. Ai fi zis că e în stare să și-l schimbe cînd vrea. Povestea lui suna cam așa: rămăsese treaz și se învîrtise prin camerele de la parter pentru cazul cînd ar fi fost din nou nevoie de el și ar fi vrut cineva să-l cheme. O parte din timp îl petrecuse în bucătărie unde își făcuse ceva de mîncare, iar o parte, în living-room. Pe cînd se afla acolo, șezînd pe un scaun aflat lîngă ușa de la intrare, o văzuse pe Eileen Wade în picioare în pragul camerei ei dezbrăcîndu-se. O văzuse îmbrăcîndu-și capotul pe pielea goală și mă văzuse și pe mine în camera ei, după care închisesem ușa și rămăsesem acolo vreme îndelungată, vreo două-trei ore, după cît i s-a părut. A urcat scările și a ascultat. Auzise patul scîrțîind. Auzise șoapte. Încerca să arate cît mai evident ce vrea să insinueze. Cînd a terminat, mi-a aruncat o privire corozivă, și gura i s-a schimonosit de ură.
― Scoate-l afară, zise Hernandez.
― Numai o clipă, că vreau să-l întreb È™i eu cîte ceva, sună glasul meu.
― Aici eu pun întrebările, mă repezi Hernandez.
― Domnule căpitan, dumneavoastră nu È™tiÈ›i ce să întrebaÈ›i, pentru că n-aÈ›i fost la faÈ›a locului. Tipul minte È™i È™tie foarte bine că minte, È™i o È™tiu È™i eu.
Hernandez se lăsă pe spate È™i apucă unul din tocurile È™erifului. ÃŽndoi coada lungă. Era foarte lungă È™i foarte ascuÈ›ită ― făcută din coadă de cal împletită È™i încleiată. Cînd îi dădu drumul, vîrful elastic țîșni înapoi.
― Dă-i drumul, zise el în cele din urmă.
M-am întors către Candy:
― Unde erai cînd ai văzut-o pe doamna Wade dezbrăcîndu-se?
― Stăteam pe un scaun lîngă uÈ™a din față, răspunse el pe un ton morocănos.
― ÃŽntre uÈ™a de la intrare È™i cele două canapele?
― Cum am zis.
― Și doamna Wade unde era?
― La un pas îndărătul pragului de la uÈ™a camerei ei. UÈ™a era deschisă.
― Ce lumină ardea în living-room?
― O singură lampă. Aia înaltă la care ei îi zic lampadar.
― Și în galeria de la etaj?
― Nici o lumină. Lumină în dormitorul ei.
― Ce lumină era în dormitorul ei?
― Nu prea mare. Poate veioza.
― ÃŽn plafon nici una?
― Nu.
― Și după ce s-a dezbrăcat ― stînd în picioare în dreptul uÈ™ii, ziceai ― È™i-a pus un capot. Ce fel de capot?
― Capot albastru. Lung ca un halat. L-a legat cu un cordon colorat.
― Deci, dacă n-ai fi văzut-o dezbrăcîndu-se, n-ai fi È™tiut ce are sub capot?
Dădu din umeri. Părea puțin îngrijorat.
― Si. Asta-i exact. Dar am văzut-o cînd s-a dezbrăcat.
― EÈ™ti un mincinos. Nu există nici un loc în living-room de unde ai fi putut s-o vezi dezbrăcîndu-se în pragul uÈ™ii, È™i cu atît mai puÈ›in în camera ei. Pentru asta ar fi trebuit să vină pînă la marginea galeriei. Și dacă ar fi venit pînă acolo, te-ar fi văzut pe tine.
M-a privit sălbatec. M-am întors către Ohls:
― Dumneata ai văzut casa. Domnul căpitan n-a văzut-o ― sau poate mă-nÈ™el?
Ohls clătină ușor din cap. Hernandez se încruntă dar nu zise nimic.
― Domnule căpitan Hernandez, vreau să vă spun că în living-room nu există nici un punct din care s-ar fi putut vedea măcar vîrful capului doamnei Wade ― chiar dacă el ar fi stat în picioare, dar el zice că stătea jos ― în cazul în care ea ar fi fost în pragul uÈ™ii sau în cameră. Sînt cu zece centimetri mai înalt decît el È™i cînd mă aflam în casă, imediat în spatele uÈ™ii de la intrare, nu puteam vedea decît partea superioară a uÈ™ii de la camera de sus. Ca el să poată vedea ceea ce zice că a văzut, ar fi trebuit ca ea să fi venit pînă la balustrada galeriei. Dar de ce-ar fi făcut-o? Și, mai mult decît atît, de ce s-ar fi dezbrăcat în pragul uÈ™ii? Povestea asta nu stă în picioare.
Hernandez nu făcu altceva decît să se uite la mine, după care își întoarse privirile către Candy.
― Dar cu elementul timp cum rămîne? mă întrebă el cu glas destul de blînd.
― Aici e vorba doar de a-l crede pe el sau pe mine. Eu vorbesc despre lucrurile care pot fi dovedite.
Hernandez i se adresă lui Candy în spaniolă, scuipînd cuvintele prea repede ca să le pot înțelege. Candy se uită posomorît la el.
― ScoteÈ›i-l de-aici, zise Hernandez.
Ohls făcu semn către ușă după care o deschise. Candy ieși. Hernandez scoase o cutie de țigări, își lipi una de buză și o aprinse cu o brichetă de aur.
Ohls reveni în cameră. Hernandez ne informă calm:
― Adineauri i-am zis că dacă se face o anchetă È™i el repetă povestea asta din boxa martorilor, o să se trezească imediat cu o condamnare de unu pînă la trei ani pentru sperjur. Asta nu părea să-l fi impresionat cine È™tie ce. Este evident ce-l roade pe băiatul ăsta. E tot vechea poveste cu călcîiele aprinse. Dacă ar fi fost pe undeva prin preajma casei È™i ar fi avut vreun motiv să bănuim că e vorba de un omor, băiatul ar fi picat mesa ; singurul argument în apărarea lui ar fi fost că unul ca el s-ar fi servit de cuÈ›it. Mai devreme am avut impresia că moartea lui Wade l-a întristat destul de rău. Ohls, dumneata vrei să pui ceva întrebări?
Ohls clătină din cap. Hernandez se uită la mine și zise:
― Treci pe-aici mîine dimineață ca să-È›i semnezi depoziÈ›ia. ÃŽntre timp o s-o avem gata dactilografiată. Pe la ora zece o să căpătăm, probabil, È™i procesul-verbal de la autopsie ― măcar preliminar, în orice caz. Spune, Marlowe, e ceva ce nu-È›i place în tot aranjamentul ăsta?
― AÈ›i avea ceva împotrivă să formulaÈ›i altfel întrebarea? AÈ™a cum v-aÈ›i exprimat, ar reieÈ™i că ar putea avea în el È™i ceva care să-mi placă?
― E-n regulă, zise el cu un aer obosit. PoÈ›i să pleci. Eu mă duc acasă.
M-am ridicat.
― BineînÈ›eles că n-am crezut nici o clipă povestea aia pe care mi-a turnat-o Candy. Am folosit-o doar drept tirbuÈ™on. Sper că nimeni n-are sentimente negative din cauza asta.
― Nici un fel de sentimente, domnule căpitan. Absolut nici unul.
S-au uitat în urma mea pînă cînd am ieșit și nu mi-au zis noapte-bună. Am străbătut coridorul lung către poarta dinspre Hill Street, m-am urcat în mașină și m-am dus acasă. Cînd i-am zis că n-am nici un fel de sentimente, i-am spus un mare adevăr. Mă simțeam la fel de găunos și de singur cum este și vidul dintre stele. Cînd am ajuns acasă, mi-am făcut un cocteil tare, am rămas în picioare lîngă fereastra deschisă din living-room, sorbind din pahar și ascultînd cum crește traficul pe bulevard și uitîndu-mă la strălucirea alburie a orașului mare și turbat ; lumina atîrna peste umărul dealurilor între care fusese tăiat bulevardul. În depărtare izbucnea și apoi se stingea plînsetul jalnic al mașinilor poliției sau pompierilor, care niciodată nu tac vreme prea îndelungată. Douăzeci și patru de ore pe zi cineva fuge și altcineva încearcă să-l prindă. Acolo, în bezna nopții a o mie de crime, erau oameni care mureau, erau mutilați, răniți de geamuri sparte, turtiți de volan sau zdrobiți sub roțile automobilelor sau camioanelor. Erau oameni bătuți, jefuiți, strangulați sau uciși, femei violate. Oamenii erau flămînzi, bolnavi, plictisiți, deznădăjduiți din pricina singurătății sau remușcărilor sau fricii, furioși, sălbateci, scuturați de friguri ori zguduiți de suspine. Un oraș care nu era mai rău decît altele, un oraș bogat și viguros și orgolios, un oraș pierdut și bătut și plin de goliciune.
Toate depind de locul unde te afli și de palmaresul tău personal. Eu unul n-aveam așa ceva. Și nici nu-mi păsa.
Mi-am terminat paharul și m-am culcat.



CAPITOLUL 39

Ancheta a dat greÈ™. Procurorul s-a năpustit asupra cazului înainte de a avea toate rapoartele medicale necesare, de frică să nu se stingă cumva publicitatea înainte de a putea beneficia el de ea. Dar nu era cazul să-È™i facă griji. Moartea unui scriitor ― chiar a unuia de senzaÈ›ie ― nu È›ine afiÈ™ul prea multă vreme È™i în vara aceea avea de luptat cu o concurență mult prea mare. Un rege a abdicat È™i altul a fost asasinat. ÃŽntr-o singură săptămînă au căzut trei avioane de pasageri. Patronul unei mari agenÈ›ii telegrafice a fost împuÈ™cat la Chicago în propriul lui automobil. O închisoare a luat foc È™i douăzeci È™i patru de deÈ›inuÈ›i au pierit în flăcări. Procurorul È™ef din districtul Los Angeles a avut ghinion. Pierdea diversele mici bucurii ale vieÈ›ii.
ÃŽn momentul în care părăseam boxa martorilor l-am văzut pe Candy. Avea un rînjet strălucitor È™i maliÈ›ios ― habar n-aveam de ce ― È™i, ca de obicei, era îmbrăcat un pic prea elegant, într-un costum de gabardină maro-cacao, cu o cămașă albă de nailon È™i un papion bleu ca pentru revelion. ÃŽn boxa martorilor a fost calm È™i a făcut o impresie bună. Da, stăpînul se îmbăta de multe ori È™i destul de rău în ultima vreme. Da, mă ajutase să-l culc în pat în seara în care se descărcase pistolul în dormitorul lui. Da, stăpînul ceruse whisky înainte ca el, Candy, să fi plecat de-acasă în acea ultimă zi, dar el refuzase să i-l dea. Nu, nu È™tia despre activitatea literară a domnului Wade, dar È™tia că stăpînul e de multă vreme descurajat. Arunca tot ce scria în coÈ™ul de hîrtii È™i p-ormă iar scotea hîrtiile afară. Nu, nu-l auzise niciodată pe domnul Wade certîndu-se cu cineva. Și aÈ™a mai departe. Șeful procuraturii îl tot trăgea de limbă, dar nu scotea decît lucruri foarte palide. Cineva îl instruise, probabil, foarte bine pe Candy.
Eileen Wade era îmbrăcată în negru și alb. Era palidă și vorbea cu un glas scăzut și limpede pe care nici măcar instalația de amplificare nu putea să-l altereze. Șeful procuraturii o trata cu două perechi de mănuși de catifea. Îi vorbea cu aerul că abia-abia izbutește să-și stăpînească suspinele care altfel i-ar fi înăbușit glasul. Cînd Eileen părăsi boxa martorilor, el se ridică și se înclină iar ea îi acordă în treacăt un ușor zîmbet care aproape că-l făcuse să se înece cu propria lui salivă.
Eileen era cît pe-aci să iasă din sală fără să-mi arunce măcar o privire, dar apoi, în ultima clipă, întoarse capul cam de vreo patru-cinci centimetri, și-l înclină foarte ușurel, de parcă aș fi fost o persoană pe care cu siguranță că a întîlnit-o cîndva, cu ani în urmă, dar pe care nu izbutea s-o plaseze exact în contextul amintirilor.
Afară, pe scări, după ce totul s-a terminat, am dat peste Ohls. Privea circulația mașinilor, sau cel puțin se prefăcea că o face.
― Drăguță treabă, zise el fără să se întoarcă spre mine. Felicitări.
― Dumneata ai fost grozav în chestia cu Candy.
― Nu eu, băieÈ›ică. Procurorul È™ef a stabilit că chestiile astea decoltate n-au importanță.
― Dar despre ce fel de lucruri decoltate era vorba?
Abia atunci se uită la mine:
― Ha-ha-ha! Și să È™tii că nu la tine mă refer. Apoi căpătă o expresie mult mai detaÈ™ată. De ani de zile tot studiez lucrurile astea. Ajungi pînă la urmă să te È™i istoveÈ™ti. Asta de acum vine dintr-un transport special. Sticle din recolta veche. Păstrat numai pentru intimi. La revedere, guguÈ™tiucule. Să-mi dai telefon cînd începi să porÈ›i cămăși de douăzeci de dolari bucata. Atunci am să vin la tine să-È›i È›in haina.
Oamenii se învîrteau urcînd sau coborînd scările. Noi stăteam acolo în mijlocul vîrtejului. Ohls scoase din buzunar o țigară, se uită la ea, o aruncă și o sfărîmă cu călcîiul pînă nu rămase nimic din ea.
― Mare risipă.
― E doar o È›igară, Marlowe. Nu e o viață de om. După o vreme, poate că o iei de nevastă pe fată, ă?
― Lasă-te de bancuri.
Rîse acru:
― Am vorbit cu cine trebuia dar am spus ce nu trebuia, zise el pe un ton acidulat. Ai ceva obiecÈ›ii?
― N-am nici un fel de obiecÈ›ii, domnule locotenent, i-am zis eu coborînd scările. A mai mormăit ceva în urma mea, dar nu m-am întors să-l ascult.
Am traversat și am intrat într-o rotiserie de pe bulevardul Flower. În dispoziția în care mă aflam era locul cel mai potrivit. Deasupra intrării era un aviz nepoliticos: "Local rezervat bărbaților. Intrarea cîinilor și femeilor interzisă". Și serviciul era la fel de rafinat. Chelnerul care-ți trîntea mîncarea în față trebuia de mult să se bărbierească. Și-a reținut bacșișul fără să-l invit eu s-o facă. Mîncarea era simplă dar foarte bună și aveau acolo o bere neagră suedeză aproape la fel de tare ca vermutul Martini.
Cînd m-am întors la birou, tocmai suna telefonul.
Era vocea lui Ohls:
― Trec pe la tine. Am ceva să-È›i spun.
Probabil că era pe undeva pe lîngă sediul poliției din Hollywood, dacă nu chiar acolo, pentru că a ajuns la mine în mai puțin de douăzeci de minute. Se instală pe scaunul clienților, încrucișă picioarele și mormăi:
― Am încălcat regulamentul. ÃŽmi cer scuze. Te rog să uiÈ›i ce È›i-am zis.
― De ce să uit? Hai să deschidem rana.
― ÃŽmi convine de minune. Dar aÈ™a, mai pe blat, cumva. Pentru unii, eÈ™ti un tip dubios. Eu unul nu-mi aduc aminte să fi auzit c-ai făcut vreo porcărie mortală.
― Ce-a fost cu bancul ăla despre cămășile de douăzeci de dolari?
― A, dă-l naibii, eram doar furios, răspunse Ohls. Mă gîndeam la bătrînul Potter. Cum că a pus o secretară să-i spună unui avocat să-i spună procurorului È™ef Springer să-i spună căpitanului Hernandez că eÈ™ti prieten personal cu el.
― Nu era să-È™i dea el atîta osteneală.
― L-ai cunoscut. Þi-a acordat oarecare timp.
― L-am cunoscut, punct. Nu l-am prea agreat, dar poate că era doar pizma la mijloc. M-a chemat ca să-mi dea niÈ™te sfaturi. E mare È™i dur È™i mai È™tiu eu ce. N-am impresia că face lucruri dubioase.
― Nu există lucruri curate din care să scoÈ›i o sută de milioane de dolari, zise Ohls. Poate că tipul din vîrful piramidei socoate că are mîinile curate, dar undeva pe filieră se mai întîmplă ca niÈ™te indivizi să fie puÈ™i la zid, ca niÈ™te mici magazine sau întreprinderi să se trezească că le fuge pămîntul de sub picioare È™i că trebuie să tragă oblonul în schimbul unei sume de cîțiva cenÈ›i, niÈ™te oameni de treabă își pierd slujbele, se fac speculaÈ›ii de bursă, agenÈ›ii fiind cumpăraÈ›i pe o uncie de aur vechi, iar ăia care au capitaluri băgate în bancă cu dobîndă de cinci la sută È™i marile firme avocățeÈ™ti capătă onorarii de o sută de mii de dolari pentru a încălca vreo lege de care aveau nevoie oamenii de rînd dar nu È™i bogătaÈ™ii, fiindcă oarecum le mai reteza din profituri. Banii înseamnă putere È™i puterea dacă e mare nu mai e folosită cinstit: ăsta e sistemul, ce vrei. Se prea poate să fie el cel mai bun pe care-l putem aranja, dar încă nu se apropie de idealurile mele.
― VorbeÈ™ti ca un răzvrătit, i-am zis eu, doar aÈ™a, ca să-l ațîț.
― N-aÈ™ È™ti să-È›i spun, răspunse el cu dispreÈ›. ÃŽncă n-am fost pus sub anchetă. Þi-a plăcut verdictul de sinucidere, nu?
― Păi la ce altceva ne puteam aÈ™tepta?
― Bănuiesc că la nimic. ÃŽÈ™i aÈ™eză mîinile voinice È™i butucănoase pe birou È™i inspectă pistruii mari È™i aluniÈ›ele de pe dosul lor. Am început să-mbătrînesc. Cheratoză cică-i zice la chestia asta. Petele astea nu-È›i apar decît după ce treci de cincizeci de ani. Sînt un poliÈ›ist bătrîn È™i hîrÈ™it È™i asta înseamnă cu siguranță un bandit bătrîn. Nu prea îmi plac mie vreo cîteva chiÈ›ibuÈ™uri în legătură cu moartea asta a lui Wade.
― Ca de pildă?
M-am lăsat pe spate și m-am uitat la ridurile pe care le avea în jurul ochilor.
― Cu timpul ajungi să poÈ›i să miroÈ™i cînd aranjamentul nu stă în picioare, sau cînd e ceva putred la mijloc, chiar dacă È™tii bine că nu poÈ›i să faci absolut nimic. Atunci stai pur È™i simplu pe scaun È™i vorbeÈ™ti, cum fac eu acum. Nu-mi place mie chestia că n-a lăsat È™i el un bilet acolo, ceva.
― Era beat. Probabil că a fost doar un impuls brusc È™i dement.
Ohls își ridică ochii spălăciți și-și luă mîinile de pe masă:
― I-am umblat prin sertarele de la masa de lucru. ÃŽÈ™i scria singur scrisori. Scria, scria È™i iar scria. Beat sau treaz, el tot bocănea la maÈ™ină. Unele sînt niÈ™te aiureli. Altele sînt cumva mai nostime, iar cele mai multe sînt de-a dreptul triste. Pe tipul ăsta îl rodea ceva. Scria despre asta peste tot dar nu izbutea să pună degetul pe rană. Dacă tipul ăsta se sinucidea de bunăvoie lăsa el o scrisoare de cel puÈ›in două pagini.
― Era beat, am repetat eu.
― La el nu conta, mi-a zis obosit. Al doilea lucru care nu-mi prea place este că a făcut trebuÈ™oara tocmai în camera aceea È™i p-ormă a lăsat-o pe nevastă-sa să-l găsească acolo. Mă rog, era beat. Tot nu-mi place. Altă chestie care nu-mi place e că a apăsat pe trăgaci exact atunci cînd zgomotul bărcii ăleia cu motor putea să acopere împuÈ™cătura. Ce importanță ar fi putut să aibă asta pentru el? ÃŽncă o coincidență, ă? Și încă o coincidență în plus, că nevastă-sa È™i-a uitat cheile tocmai cînd personalul de serviciu avea zi liberă È™i a trebuit să sune la sonerie ca să intre în casă.
― Ar fi putut să înconjoare casa È™i să intre prin spate.
― Da, È™tiu. Eu vorbesc însă despre o situaÈ›ie. Nu putea să-i deschidă nimeni uÈ™a decît tu, È™i ea a zis, cînd a depus mărturie, că habar n-avea că eÈ™ti acolo. Wade n-ar fi auzit soneria chiar dacă ar fi fost în viață, pentru că lucra în birou. UÈ™a de la biroul lui este capitonată. Servitorii erau plecaÈ›i. Asta se întîmpla joi. Și ea uitase. După cum își uitase È™i cheile.
― Bernie dragă, È™i tu uiÈ›i ceva: maÈ™ina mea era pe alee. AÈ™a că ea a È™tiut că eu sînt acolo ― sau, mă rog, că e cineva acolo ― încă dinainte de a suna la sonerie.
Rînji:
― Și chiar crezi că am uitat chestia asta? Serios? Ei bine, să-È›i prezint eu tabloul. Se cheamă că tu erai jos la lac, barca cu motor făcea gălăgia aia infernală ― întîmplător era vorba de doi tipi de la lacul Arrowhead veniÈ›i în vizită p-aici, că-È™i È›ineau barca pe o remorcă ― Wade dormea în biroul lui, sau, în orice caz, era turtit de băutură, cineva scosese deja pistolul din biroul lui È™i ea È™tia că tu l-ai pus acolo fiindcă aÈ™a îi spuseseÈ™i data ailaltă. Acum să presupunem că ea nu È™i-ar fi uitat cheile, că a intrat în casă, s-a uitat pe fereastră, te-a văzut la lac, a băgat capul în birou, a dat cu ochii de Wade È™i a văzut că doarme, a È™tiut unde e pistolul, l-a luat, a aÈ™teptat momentul potrivit, a tras, a aruncat pistolul acolo unde l-aÈ›i găsit, a ieÈ™it iar din casă, a aÈ™teptat niÈ›eluÈ™ să se îndepărteze barca È™i apoi a apăsat pe buton È™i a aÈ™teptat să vii tu să-i deschizi uÈ™a. Ai vreo obiecÈ›ie?
― Și mobilul?
― Da, zise el pe un ton acru. Asta e chestia care mă dă peste cap. Dacă voia să-l bage în pămînt pe tip, treaba era uÈ™oară. Putea divorÈ›a oricînd ― beÈ›iv notoriu, mărturii în privinÈ›a violenÈ›ei cu care o tratase. Pensie alimentară clasa-ntîi, o bucățică bună de proprietate pusă pe numele ei. Nici un fel de mobil. Și, în orice caz, cronometrarea poveÈ™tii a fost cam prea strînsă. Cinci minute mai devreme n-ar mai fi putut s-o facă, decît cu È™tirea ta.
Am dat să zic ceva, dar el m-a oprit cu un gest:
― Ia-o încetiÈ™or. Nu acuz pe nimeni, fac doar niÈ™te speculaÈ›ii. Cinci minute mai tîrziu, È™i răspunsul ar fi fost acelaÈ™i. Deci, a avut la dispoziÈ›ie doar zece minute ca să rezolve treaba.
― Zece minute, i-am zis eu țîfnos, care în nici un caz n-ar fi putut fi prevăzute È™i cu atît mai puÈ›in planificate.
Se lăsă pe speteaza scaunului și oftă:
― Știu. Pentru toate ai cîte un răspuns. Și eu am un răspuns pentru toate. Și totuÈ™i nu-mi place. Dar, la urma urmei, ce naiba căutai tu printre tipii ăștia? Individul îți scrie un cec pentru un miar È™i p-ormă îl rupe. Cică s-a înfuriat pe tine, zici tu. Nu-l voiai, în nici un caz, zici că oricum nu l-ai fi primit. Se poate. Ãla credea că te culci cu nevastă-sa?
― Lasă-te de bancuri, Bernie.
― Nu te-am întrebat dacă chiar te-ai culcat. Te-am întrebat numai dacă el credea chestia asta.
― AcelaÈ™i răspuns.
― Bine, să încercăm altceva. Ce-avea mexicanul cu el?
― Habar n-am.
― Mexicanul are prea mulÈ›i bani. Peste o mie cinci sute de dolari în bancă, tot felul de haine È™i un Chevrolet nou-nouÈ›.
― O fi vînzînd droguri.
Ohls făcu un efort ca să se ridice de pe scaun și privindu-mă de sus se încruntă rău la mine:
― Marlowe, tu eÈ™ti un băiat al dracului de norocos. De două ori ai scăpat din niÈ™te primejdii zdrobitoare. S-ar putea să aluneci pe-o pantă urîtă ― să ai prea multă încredere în norocul tău. Le-ai dat mai mult decît o mînă de ajutor tipilor ăstora, È™i n-ai scos nici zece cenÈ›i din afacerea asta. I-ai dat mai mult decît o mînă de ajutor È™i unui individ numit Lennox, după cîte am auzit. Și nici din treaba aia n-ai scos un sfanÈ›. Zi-mi È™i mie, băiete, din ce naiba trăieÈ™ti? Ai aÈ™a mulÈ›i bani puÈ™i la ciorap că nu mai ai nevoie să munceÈ™ti?
M-am ridicat, am înconjurat masa și i-am vorbit privindu-l drept în ochi:
― Sînt un romantic, Bernie. Aud glasuri strigînd în noapte È™i mă duc să văd ce se întîmplă. ÃŽn felul ăsta nu scoÈ›i gologani. Dacă ai ceva minte în cap, închizi dracului ferestrele È™i dai televizorul mai tare. Sau apeÈ™i acceleraÈ›ia pînă-n fund È™i te tot duci. Te È›ii deoparte de necazurile altora. Nu te poÈ›i alege cu altceva decît cu pete. Ultima dată cînd l-am văzut pe Terry Lennox am băut împreună o ceaÈ™că de cafea pe care i-am făcut-o chiar eu la mine acasă È™i am fumat împreună o È›igară. Drept care, cînd am auzit că a murit m-am dus la bucătărie È™i am făcut cafea È™i am umplut o ceaÈ™că pentru el È™i am aprins o È›igară pentru el È™i cînd s-a răcit cafeaua È™i È›igara s-a stins singură, i-am zis noapte-bună. ÃŽn felul ăsta nu poÈ›i să scoÈ›i gologani. Tu n-ai face-o. De-aia eÈ™ti tu un poliÈ›ist bun iar eu detectiv particular. Eileen Wade se îngrijorează din pricina soÈ›ului, aÈ™a că eu umblu de colo-colo È™i-l găsesc È™i i-l aduc acasă. Altă dată are el necazuri È™i-mi dă telefon È™i eu mă duc È™i-l car în spinare de pe iarba unde căzuse È™i-l urc în pat È™i iar nu scot un gologan. Profit, nici măcar unu la sută. Nimic-nimic ― afară doar de faptul că din cînd în cînd mai îmi mută cineva fălcile sau mă mai bagă la zdup sau mă mai amenință vreun biÈ™niÈ›ar plin de bani ca Mendy Menendez. Dar eu nu scot un ban ― nici zece cenÈ›i. Am în seif o hîrtie de cinci mii de dolari, dar n-am să cheltuiesc niciodată nici măcar cinci cenÈ›i din ea. Pentru că am primit-o într-un fel oarecum ciudat. La început, m-am jucat niÈ›eluÈ™ cu ea, È™i încă È™i acum o mai scot uneori de-acolo, aÈ™a, din an în paÈ™te, È™i mă mai uit la ea. Dar asta-i tot ― nici un ban de cheltuială.
― Trebuie să fie falsă, zise Ohls pe un ton sec ― numai că nu falsifică ăia bancnote atît de mari. AÈ™a că unde vrei să ajungi cu toată trăncăneala asta?
― Nicăieri. Doar È›i-am zis că sînt un romantic.
― Te-am auzit. Și că nu-È›i iese nici un ban. Am auzit È™i asta.
― Dar întotdeauna îi pot spune unui poliÈ›ist să se ducă să se plimbe. Du-te de te plimbă, Bernie.
― Nu mi-ai zice tu să mă duc să mă plimb, băieÈ›ică, dacă te-aÈ™ băga în cămăruÈ›a dosnică È™i È›i-aÈ™ băga lampa în ochi.
― Poate o să vedem noi într-o bună zi cum stau lucrurile È™i în privinÈ›a asta.
Se duse pînă la ușă și o deschise:
― Știi ceva, puÈ™tiule? Te crezi al naibii de isteÈ›, dar de fapt eÈ™ti un fraier. EÈ™ti doar o umbră pe perete. Am douăzeci de ani în slujba poliÈ›iei, È™i nici un punct negativ. Știu eu bine cînd sînt tras pe sfoară, după cum È™tiu È™i cînd un tip îmi ascunde ceva. Ãia de fac pe deÈ™tepÈ›ii nu păcălesc pe nimeni, decît tot pe ei. Ascultă-mă pe mine, tăticu', că È™tiu eu ce zic.
Își scoase capul din ușă și o lăsă să se închidă. Călcîiele lui răsunară tare pe coridor. Încă-i mai auzeam pașii cînd începu să sune telefonul. Glasul era limpede, profesionist:
― Domnul Philip Marlowe e căutat la telefon de New York.
― Eu sînt Philip Marlowe.
― MulÈ›umesc. O clipă, vă rog, domnule Marlowe. AveÈ›i legătura.
A doua voce mi-era cunoscută:
― Domnule Marlowe, Howard Spencer la telefon. Au ajuns È™i la noi veÈ™tile cu Roger Wade. A fost o lovitură destul de dureroasă. Nu avem deocamdată toate amănuntele, dar s-ar părea că e amestecat È™i numele dumneavoastră.
― Eram acolo cînd s-a întîmplat. S-a îmbătat È™i pur È™i simplu s-a împuÈ™cat. Doamna Wade s-a întors acasă ceva mai tîrziu. Personalul de serviciu lipsea ― joia are zi liberă.
― EraÈ›i singur cu el?
― Nu eram la el în cameră. Eram în spatele casei, învîrtindu-mă p-acolo È™i aÈ™teptînd să se întoarcă nevastă-sa.
― ÃŽnÈ›eleg. Ei, presupun că o să se facă o anchetă publică.
― S-a È™i încheiat, domnule Spencer. Sinucidere. Și remarcabil de puÈ›ină publicitate.
― Serios? Asta-i foarte ciudat. Nu părea chiar dezamăgit ― mai degrabă nedumerit È™i surprins. Era un om atît de cunoscut. Eu unul aÈ™ fi crezut că... Mă rog, n-are importanță ce-aÈ™ fi crezut eu. Bănuiesc că n-ar fi rău să mă urc în avion È™i să vin pînă acolo, dar pînă la sfîrÈ™itul săptămînii viitoare n-am timp. Am să-i telegrafiez doamnei Wade. Cine È™tie dacă nu pot face ceva pentru ea ― precum È™i în privinÈ›a cărÈ›ii. Vreau să zic că s-ar putea să fie aproape completă È™i-atunci am putea pune pe cineva s-o termine. ÃŽnÈ›eleg că pînă la urmă aÈ›i primit, totuÈ™i, slujba.
― Nu. Cu toate că m-a rugat chiar el. I-am spus din capul locului că nu-l pot opri de la băutură.
― După cît se pare, nici n-aÈ›i încercat.
― UitaÈ›i ce e, domnule Spencer. Dumneavoastră nu È™tiÈ›i nimic despre toată situaÈ›ia. De ce n-aveÈ›i puÈ›ină răbdare să aflaÈ›i cîte ceva, înainte de a vă pripi să trageÈ›i concluzii? Nu că nu mi-aÈ™ face È™i eu oarecari reproÈ™uri. Bănuiesc că ăsta e un lucru inevitabil cînd se întîmplă o poveste de genul ăsta, È™i eÈ™ti la faÈ›a locului.
― BineînÈ›eles. ÃŽmi cer scuze pentru observaÈ›ia aceea. Era cu totul nejustificată. CredeÈ›i că Eileen Wade ar putea fi acasă ― sau n-aveÈ›i de unde să È™tiÈ›i?
― N-am de unde să È™tiu, domnule Spencer. Dar de ce nu-i daÈ›i telefon pur È™i simplu?
― Nu prea cred să aibă chef deocamdată să vorbească cu cineva, zise el încet.
― De ce nu? Cu procurorul È™ef a vorbit fără să clipească din ochi.
Își drese glasul:
― Nu prea păreÈ›i să fiÈ›i plin de compătimire.
― Ascultă, Spencer. Roger Wade a murit. Era un mare ticălos dar poate că un pic de geniu tot avea. Chestia asta pe mine mă depășeÈ™te. Era un beÈ›iv egoist È™i se ura de moarte. Mi-a pricinuit o bătaie de cap imensă È™i în cele din urmă È™i o imensă supărare. Ce naiba, am vreun motiv să mă arăt compătimitor?
― Mă refeream la doamna Wade.
― Și eu la fel.
― Am să vă telefonez cînd ajung acolo, îmi zise el brusc. La revedere.
A închis. Am închis și eu. Vreo două minute m-am uitat la telefon fără să mă clintesc. Apoi am scos cartea de telefon, am pus-o pe birou și-am căutat un număr.



CAPITOLUL 40

Am telefonat la biroul lui Sewell Endicott. Cineva mi-a zis că e la tribunal și că nu poate fi găsit decît după-amiaza tîrziu. Doream să-mi las numele? Nu, nu doream.
Am format numărul localului È›inut de Mendy Menendez pe Coastă. Anul ăsta îi zicea El Tapado ― È™i nu era deloc un nume rău. ÃŽn spaniola americană înseamnă, printre alte lucruri, comoară îngropată. ÃŽn trecut mai avusese È™i alte nume ― chiar destul de multe. ÃŽntr-un an a avut drept firmă doar un număr mare de neon pe un perete alb, înalt, ce dădea înspre Coastă, cu spatele spre coline È™i spre o alee pentru automobile care făcea un ocol în partea invizibilă din stradă. Foarte izolat, foarte retras. Nimeni nu È™tia mare lucru despre acest local, în afară de poliÈ›ia de moravuri, de gangsteri È™i de oamenii cărora le dădea mîna să plătească treizeci de dolari pentru o masă bună È™i orice sumă mergînd pînă la cincizeci de miare în sala mare È™i silenÈ›ioasă de la etaj.
Am dat peste o femeie care nu știa nici cum o cheamă. Apoi a venit la telefon un șef cu accent de mexican.
― DoriÈ›i să vorbiÈ›i cu domnul Menendez? Dar cine-i la telefon?'
― Fără nume, amigo. Treabă particulară.
― Un momento, por favor.
A urmat o așteptare destul de îndelungată. De data asta a venit la telefon un dur. Vorbea de parcă ar fi strecurat vorbele prin deschizătura subțire a unui car blindat. Poate că de fapt era doar deschizătura din mutra lui.
― Zi care-i treaba. Cine-l caută?
― Mă numesc Marlowe.
― Cine-i Marlowe?
― Dar acolo cine-i, Chick Agostino?
― Nu e Chick. Haide, croncăneÈ™te parola.
― Du-te È™i fierbe-È›i nasul.
Urmă un chicot:
― Rămîi pe sîrmă.
În cele din urmă, o altă voce zise:
― Bună, mărunÈ›el. Cît e ceasul la tine?
― EÈ™ti singur?
― PoÈ›i să vorbeÈ™ti, piÈ™pirel. Tocmai am avut vizionare la niÈ™te numere din spectacolul de seară.
― Păi un număr de senzaÈ›ie ar fi dacă È›i-ai tăia beregata.
― Și dacă strigă lumea bis?
Am rîs. A rîs și el:
― Nu È›i-ai mai băgat nasul pe nicăieri? m-a întrebat el.
― Păi ce, n-ai auzit? M-am împrietenit la toartă cu alt tip care È™i-a zburat creierii. De-acum înainte o să-mi zică lumea "băiatul cu sărutul morÈ›ii".
― Și È›i se pare că e chiar aÈ™a de nostim?
― Nu, nu-i deloc nostim. Și p-ormă, acu' vreo două zile am fost la un five-o'clock la Harlan Potter.
― Drăguță treabă. Eu unul nu prea beau ceai.
― A zis È™i despre tine să te porÈ›i delicat cu mine.
― Nu l-am întîlnit niciodată pe gagiu È™i nici nu-mi dă prin cap să fac două cioace cu el.
― Are umbră lungă de tot. Știi, Mendy, nu te-am deranjat decît fiindcă vreau niÈ™te mici informaÈ›ii. Ca de pildă, despre Paul Marston.
― N-am auzit niciodată de el.
― Ai zis-o prea repede. Paul Marston e numele pe care l-a folosit Terry Lennox cîndva la New York, înainte de a veni aici în apus.
― Și?
― I-au verificat amprentele în dosarele F.B.I.-ului. Nici o urmă. ÃŽnseamnă că n-a fost niciodată în armată.
― Și?
― Păi trebuie neapărat să-È›i fac eu schema? Ori povestea aia a ta cu adăpostul de pe front era o cacialma, ori s-a întîmplat în altă parte.
― Eu nu È›i-am zis unde s-a întîmplat, piÈ™pirică. PrimeÈ™te È™i tu un sfat È™i uită toată treaba. Acum, că eÈ™ti un om informat, mai bine fă ce È›i s-a zis.
― FireÈ™te, dacă fac ceva ce nu-È›i place È›ie mă trezesc deodată cu grădiniÈ›a pe burtă. Nu încerca să mă sperii, Mendy. Am avut eu de luptat È™i cu ăia de profesie. Ai fost vreodată în Anglia?
― Fii băiat deÈ™tept, bă, tipule. ÃŽn oraÈ™ul ăsta, unui amic i se pot întîmpla multe minuni. I se întîmplă niÈ™te treburi pînă È™i unui voinic cum ar fi Willie Magoon "Muntele". Ia aruncă tu un ochi la ziarul de seară.
― Mi-l cumpăr dacă zici tu. Poate c-au publicat È™i poza mea. Și ce-i cu Magoon?
― Păi cum È›i-am zis ― se întîmplă unele treburi. Eu n-am de unde să È™tiu decît ce scrie acolo. Zice că Magoon a vrut să-i trimită pe lumea ailaltă pe patru băieÈ›i dintr-un automobil cu număr de Nevada. Era parcat drept în faÈ›a casei lui. Număr de Nevada, cu cifre mari din care nici nu sînt p-acolo. Tre' să fi fost un fel de nasoleală. Numai că Magoon n-are timp să rîdă fiin'că i-au băgat amîndouă mîinile în ghips È™i o sîrmă prin falcă în vreo trei locuri, È™i piciorul i l-au atîrnat de sus, cu o greutate serioasă în partea ailaltă a scripetelui. Magoon nu mai e aÈ™a voinic cum a fost. Þi se poate întîmplă È™i È›ie.
― Da' ce, te-a necăjit? L-am văzut eu odată că l-a înÈ™făcat de guler pe băiatul ăla, Chick, l-a smuls de pe peretele localului Victor È™i a dat cu el de-a azvîrlita. Să dau un telefon unui prieten de la biroul È™erifului È™i să-i È™optesc ceva?
― GrăbeÈ™te-te s-o faci, piÈ™pirică, zise el vorbind rar. GrăbeÈ™te-te cît mai ai timp.
― Și, aÈ™a în treacăt, am să scap o vorbă că atunci cînd am văzut eu chestia asta, tocmai terminasem de băut un păhărel cu fata lui Harlan Potter. S-ar putea pune cap la cap mărturiile, ce părere ai? Sau te gîndeÈ™ti s-o faci È™i pe ea tocăniță?
― Fii atent, bă, piÈ™pirică, la ce-È›i spun...
― Ia zi, Mendy, băiatule, ai fost vreodată în Anglia? Tu cu Randy Starr È™i cu Paul Marston sau Terry Lennox sau cum l-o mai fi chemat? Poate în armata britanică, ă? AÈ›i făcut ceva afaceri în cartierul deochiat È™i v-a luat la ochi poliÈ›ia È™i v-aÈ›i gîndit că armata ar putea fi un loc niÈ›eluÈ™ mai ferit?
― Rămîi pe sîrmă.
Am rămas la telefon. Nu s-a întîmplat nimic decît că am așteptat pînă mi-a înțepenit brațul. A trebuit să mut receptorul în mîna ailaltă. Într-un tîrziu, s-a întors.
― Ia ciuleÈ™te niÈ›el urechile, Marlowe. Dacă mai rîcîi treburile alea cu cazul Lennox, îți faci singur de petrecanie. Terry mi-a fost prieten È™i am È™i eu cîte ceva prin inimă. Și tu la fel. AÈ™a că d-aia fac ce-mi ceri, da', uite pînă unde: A fost un detaÈ™ament de comando. Era britanic. S-a întîmplat în Norvegia, în una din insulele alea de lîngă coastă. Au ăia un milion de bucățele. ÃŽn noiembrie 1942. Acum, vrei să stai liniÈ™tit È™i să-È›i mai odihneÈ™ti niÈ›el creieraÈ™ul care pare niÈ›el cam obosit?
― MulÈ›umesc frumos, Mendy. Să È™tii că aÈ™a am să fac. Taina ta rămîne îngropată la mine. N-o spun la nimeni decît la niÈ™te cunoÈ™tinÈ›e.
― Cumpără-È›i un ziar, mărunÈ›elule. CiteÈ™te È™i bagă la cutiuță. Willie Magoon "Muntele". Făcut ciulama chiar în faÈ›a casei lui. Phii, ce ochi trebuie să fi căscat cînd s-a trezit după eter!
A închis telefonul. Am coborît È™i mi-am cumpărat un ziar È™i era chiar aÈ™a cum îmi spusese Menendez. Publicau È™i o fotografie a lui Willie Magoon "Muntele" în patul lui de la spital. I se mai vedea jumătate din față È™i un ochi. Restul, numai bandaje. Grav rănit, dar nu pe moarte. BăieÈ›ii avuseseră mare grijă de chestia asta. Þineau morÈ›iÈ™ să trăiască. La urma urmei, era totuÈ™i curcan. ÃŽn oraÈ™ul nostru, gangsterii nu ucid curcani. Lasă chestia asta pe seama delincvenÈ›ilor minori. Și un poliÈ›ai în viață, care a fost trecut prin maÈ™ina de tocat carne, reprezintă o reclamă mult mai bună. ÃŽn cele din urmă se face bine È™i revine la slujbă. Dar de atunci încolo îi lipseÈ™te ceva ― acei ultimi centimetri de oÈ›el care reprezintă diferenÈ›a esenÈ›ială. E o grăitoare lecÈ›ie ambulantă pentru toată lumea, din care poÈ›i să înveÈ›i că e o greÈ™eală să-i strîngi prea tare cu uÈ™a pe biÈ™niÈ›ari È™i tipii cu tripouri ― mai ales dacă faci parte din brigada de moravuri È™i dacă mănînci numai pe la localuri de categoria zero È™i ai Cadillac la scară.
Am stat acolo și am meditat o vreme la toată povestea și pe urmă am făcut numărul Instituției Carne și l-am cerut pe George Peters. Era plecat. Mi-am lăsat numele și-am spus că e urgent. Era așteptat să se întoarcă pe la cinci și jumătate.
M-am dus la biblioteca publică din cartierul Hollywood și am pus niște întrebări la serviciul de informații, dar n-am putut găsi ce voiam. Așa că a trebuit să mă-ntorc, să-mi iau mașina și să mă duc pînă în centru, la biblioteca principală. Acolo am găsit ce căutam într-o cărticică publicată în Anglia, cu coperțile legate în pînză roșie. Am copiat din ea ce voiam și m-am întors acasă. Am sunat la Instituția Carne. Peters era încă plecat, așa că am rugat-o pe telefonistă să-l anunțe să mă cheme acasă.
Am așezat șahul pe măsuța de cafea și am reprodus o problemă numită "Sfinxul". E tipărită pe ultimele pagini ale unei cărți de Blackburn, vrăjitorul englez al șahului, probabil cel mai dinamic șahist ce a trăit vreodată, deși n-ar fi făcut mare scofală în genul de șah influențat de războiul rece care se joacă în zilele noastre. "Sfinxul" este o problemă cu mat în unsprezece mutări și-și justifică pe deplin numele. Problemele de șah se întind rareori pe mai mult de patru sau cinci mutări. Dincolo de această cifră, dificultatea rezolvării lor crește în proporție aproape geometrică. O problemă cu unsprezece mutări este o tortură dintre cele mai rafinate.
Din an în paște mi se întîmplă să fiu într-o dispoziție atît de perfidă încît să așez iar piesele pentru ea și să caut o cale nouă de a o rezolva. E un mod nou, plăcut și liniștit de a te scoate singur din minți. Nu ajungi chiar să urli, dar nici prea departe nu ești.
George Peters m-a sunat la patru și jumătate. Am făcut schimb de tachinerii și condoleanțe.
― După cît văd, iar te-ai băgat într-un bucluc serios, îmi zise el vesel. De ce nu-È›i încerci mîna la o treabă mai liniÈ™tită, cum ar fi îmbălsămarea.
― Durează prea mult pînă înveÈ›i meseria. Ascultă, aÈ™ vrea să devin clientul agenÈ›iei voastre, dacă nu costă prea mult.
― Depinde ce serviciu ne ceri, băiete. Și oricum, o sa trebuiască să vorbeÈ™ti cu Carne.
― Nu.
― Bine, atunci vorbeÈ™te cu mine.
― Londra e plină de tipi ca mine, dar din păcate nu cunosc pe nici unul. Acolo li se zice agenÈ›i de investigaÈ›ie secretă. OrganizaÈ›ia asta a voastră trebuie să aibă ceva legături. Dacă aÈ™ lua un nume la întîmplare, probabil că aÈ™ da de dracu. Am nevoie de niÈ™te informaÈ›ii care ar fi relativ uÈ™or de căpătat, È™i am nevoie repede. Trebuie neapărat să le capăt înainte de sfirÈ™itul săptămînii viitoare.
― Dă-i înainte.
― Vreau să aflu cîte ceva despre ce a făcut în război Terry Lennox sau Paul Marston, indiferent de care nume s-a folosit. A fost într-un detaÈ™ament de comando. A fost rănit È™i luat prizonier în noiembrie 1942, într-o incursiune asupra unei insule din Norvegia. Vreau să È™tiu din ce unitate a fost detaÈ™at È™i ce i s-a întîmplat. Nu se poate ca la Ministerul de război să nu aibă toate chestiile astea. Nu e vorba nici de informaÈ›ii secrete, sau cel puÈ›in nu mi se pare mie. Să zicem, de pildă, că la mijloc ar fi o chestie cu o moÈ™tenire.
― Pentru asta n-ai nevoie de noi. PoÈ›i să afli ce te interesează È™i direct, scrie-le.
― Lasă prostiile, George. AÈ™ obÈ›ine răspunsul peste trei luni. Și eu am nevoie de el în cinci zile.
― Aici cam ai dreptate, băiete. Altceva mai e?
― Mai e o mică chestie. Acolo, ăia își È›in toate arhivele importante într-un local numit Casa Somerset. Vreau să È™tiu dacă figurează în vreun act sau hîrtie ― în legătură cu vreo naÈ™tere, căsătorie, naturalizare, orice.
― De ce?
― Cum adică de ce? Dar cine achită nota de plată?
― Și dacă cumva nu iese nimic din numele alea?
― Atunci m-am înfundat. Dacă iese ceva, vreau copii legalizate de pe toate hîrtiile în care apare numele omului nostru. De cîți bani mă storci?
― O să trebuiască să-l întreb pe Carne. S-ar putea să mă refuze. Nouă nu ne trebuie genul de publicitate care poate ieÈ™i din asemenea chestii. Dacă-mi dă voie să conduc eu operaÈ›iunea È™i dacă eÈ™ti de acord să nu desconspiri legătura pe care o avem, acolo în Anglia, aÈ™ zice că ar fi o treabă cam de trei sute de bucăți. Tipii ăia de acolo nu prea măsoară lucrurile în dolari. S-ar putea să ne ceară doar zece lire ― adică mai puÈ›in de treizeci de dolari. Și, în plus, toate cheltuielile suplimentare pe care le vor face. Să zicem, cincizeci de dolari cu totul, iar Carne nu deschide nici o cercetare pe mai puÈ›in de două sute cincizeci.
― Bine, dar nu pot beneficia de tariful colegial?
― Ha-ha-ha! El unul n-a auzit de chestii dintr-astea.
― Bine. George, dă-mi telefon. Vrei să mănînci ceva astă-seară?
― La Romanoff?
― E-n regulă, am mîrîit eu, dacă îmi rezervă o masă, ceea ce mă îndoiesc.
― Putem să luăm masa lui Carne. ÃŽntîmplător, am aflat că cinează în cadru intim. Altfel e un obiÈ™nuit al casei la Romanoff. Asta îl situează printre tipii cei mai înstăriÈ›i din branșă. Carne e un om destul de influent în oraÈ™ul ăsta.
― Da, sigur. Știu eu pe cineva ― È™i-l cunosc personal ― care l-ar putea strivi pe Carne cu unghia de la degetul cel mic.
― Bună treabă, băiete. Știam eu din totdeauna că pînă la urmă o să te baÈ›i pe burtă cu ăi mari. Ne vedem pe la È™apte la bar la Romanoff. Spune-i È™mecherului È™ef că-l aÈ™tepÈ›i pe colonelul Carne. O să-È›i facă loc liber de jur împrejur ca să nu te lovească cu cotul niÈ™te scursori ale societății, cum ar fi scenariÈ™tii de filme sau actorii de la televiziune.
― Ne vedem la È™apte, i-am răspuns.
Am închis telefonul și m-am întors la masa de șah. Dar "Sfinxul" nu părea să mă mai intereseze. La scurt timp, Peters mi-a telefonat din nou și mi-a zis că e de acord și Carne, cu condiția ca niciodată să nu se pomenească numele agenției lor în legătură cu problemele mele. Zicea că o să trimită imediat o telegramă la Londra.



CAPITOLUL 41

Howard Spencer mi-a telefonat vinerea următoare, dimineața. Era la hotelul Ritz Beverly și mi-a propus să trec pe acolo să bem un păhărel la bar.
― Mai bine în camera dumneavoastră, i-am zis.
― Mă rog, dacă preferaÈ›i. Camera 828. Tocmai am vorbit cu Eileen Wade. Pare foarte resemnată. A citit manuscrisul rămas de la Roger È™i are impresia că poate fi terminat foarte uÈ™or. Cartea o să fie mult mai scurtă decît celelalte ale lui, dar acest dezavantaj este compensat de valoare publicitară. Bănuiesc că vă închipuiÈ›i că noi editorii sîntem o bandă de oameni duri. Eileen o să fie toată după-amiaza acasă. FireÈ™te că vrea să mă vadă, È™i eu la fel.
― Ajung la dumneavoastră într-o jumătate de oră, domnule Spencer.
Ocupa un apartament drăguÈ› È™i destul de spaÈ›ios pe latura dinspre apus a hotelului. Living-roomul avea ferestre înalte ce dădeau spre un balcon îngust cu balustradă metalică. Mobila era tapisată cu un material în dungi de culoarea zahărului ars, ceea ce, în combinaÈ›ie cu motivele foarte înflorate ale covorului, îi dădea un aer demodat, cu excepÈ›ia faptului că n-aveai unde să-È›i pui băutura decît pe niÈ™te obiecte cu blat de sticlă È™i că peste tot erau împrăștiate scrumiere ― cam vreo nouăsprezece la număr. O cameră de hotel reprezintă o indicaÈ›ie destul de precisă asupra deprinderilor celor ce locuiesc în ele. Hotelul Ritz Beverly se aÈ™tepta ca toÈ›i clienÈ›ii să n-aibă nici un fel de deprinderi.
Spencer îmi strînse mîna.
― LuaÈ›i loc, zise el. Ce vreÈ›i să beÈ›i?
― Orice sau nimic. Nu È›in neapărat să beau ceva.
― Parcă aÈ™ sugera un pahar de Amontillado. Vara în California nu prea poÈ›i să bei ca lumea. La New York poÈ›i face față la de patru ori mai multă băutură È™i cu mahmureala redusă la jumătate.
― AÈ™ bea un whisky.
Se duse la telefon și comandă băuturile. Apoi se așeză pe unul din fotoliile alea de culoarea zahărului ars și-și scoase ochelarii fără ramă ca să și-i lustruiască cu batista. Îi puse la loc, îi aranjă cu grijă și se uită la mine.
― ÃŽnÈ›eleg că aveÈ›i ceva pe suflet. De-aia aÈ›i preferat să vorbim aici È™i nu la bar.
― Am să vă conduc cu maÈ™ina pînă la Idle Valley. AÈ™ vrea s-o văd È™i eu pe doamna Wade.
Păru puțin stînjenit:
― Nu sînt prea sigur că È™i ea doreÈ™te să vă vadă.
― Sînt convins că nu. Dar pot intra sub pulpana dumneavoastră.
― Dar n-ar fi chiar atît de diplomatic din partea mea, nu credeÈ›i?
― V-a spus ea că nu vrea să mă vadă?
― Nu chiar, sau, în orice caz, nu textual. ÃŽÈ™i drese glasul. Am impresia că vă acuză de moartea lui Roger.
― Mda. De fapt a zis-o È™i pe față ― poliÈ›istului care a venit în după-amiaza cînd a murit el. Probabil că i-a zis-o È™i locotenentului din brigada criminală a È™erifului care a anchetat sinuciderea. Și totuÈ™i, s-a abÈ›inut s-o spună È™i la ancheta publică făcută de procuratură.
Spencer s-a lăsat pe spate și și-a scărpinat încet căușul palmei. Era așa, un fel de gest ca să piardă vremea.
― Dar la ce v-ar sluji s-o vedeÈ›i, Marlowe? Pentru ea a fost o experiență îngrozitoare. ÃŽmi închipui că toată viaÈ›a ei a fost relativ îngrozitoare È™i încă de multă vreme. De ce È›ineÈ›i s-o faceÈ›i să retrăiască niÈ™te împrejurări tragice? Vă aÈ™teptaÈ›i s-o convingeÈ›i că n-aÈ›i greÈ™it cu nimic?
― I-a spus poliÈ›istului că eu l-am omorît.
― Imposibil s-o fi spus în sensul concret al cuvintelor. Altfel...
Sună soneria. Se ridică să deschidă ușa. Sosise chelnerul cu băuturile pe care le așeză făcînd atîtea farafastîcuri de parcă ar fi servit un dineu cu șapte feluri de mîncare. Spencer îi semnă nota de plată și-i dădu patru bănuți. Tipul plecă. Spencer își luă paharul de sherry și se îndepărtă de parcă n-ar fi vrut să-mi dea și paharul meu.
― Altfel ce? l-am întrebat eu lăsînd paharul unde era.
― Altfel ar fi spus, totuÈ™i, ceva la anchetă, nu credeÈ›i? Se încruntă la mine. Am impresia că spunem prostii. De ce-aÈ›i vrut să-mi vorbiÈ›i?
― Dumneavoastră aÈ›i vrut să-mi vorbiÈ›i.
― Pur È™i simplu, îmi zise el cu răceală, pentru că atunci cînd v-am telefonat de la New York mi-aÈ›i zis că mă pripesc să trag concluzii. Din asta am dedus că aveaÈ›i să-mi explicaÈ›i ceva. Ei, despre ce e vorba?
― AÈ™ vrea să explic cînd e È™i doamna Wade de față.
― Nu mă încîntă prea tare această idee. Cred că ar fi mai bine să vă faceÈ›i singur aranjamentele. Am o deosebită stimă pentru Eileen Wade. Ca om de afaceri, aÈ™ prefera să recuperez munca lui Roger, dacă mai e posibil. Dacă Eileen are pentru dumneavoastră sentimentele la care făceaÈ›i aluzie, eu nu pot să fiu unealta care să vă bage în casa ei. FiÈ›i, vă rog, rezonabil.
― Bine, e în regulă. S-o lăsăm baltă. Pot să vorbesc cu ea fără nici un fel de dificultate. Mă gîndeam însă că nu mi-ar displace să am pe cineva cu mine, ca martor.
― Martor la ce? mă repezi el, gata să mă muÈ™te.
― O să auziÈ›i de față cu ea ― sau deloc.
― Atunci prefer să nu aud.
M-am ridicat:
― Probabil că bine faceÈ›i, Spencer. Dumneavoastră vreÈ›i cartea aia a lui Wade ― dacă mai poate fi folosită. Și mai vreÈ›i să fiÈ›i È™i binecrescut. Două ambiÈ›ii lăudabile. Eu unul n-o împărtășesc pe nici una. Vă urez noroc È™i vă spun la revedere.
Se ridică brusc în picioare și se grăbi să vină lîngă mine:
― StaÈ›i numai o clipă, Marlowe. Nu prea înÈ›eleg ce gînd vă roade, dar s-ar părea că vă roade cam tare. E vreun mister în legătură cu moartea lui Roger Wade?
― Nu e nici un mister. A primit un glonte în cap de la un revolver Webley fără cocoÈ™. N-aÈ›i citit relatarea anchetei?
― Ba da, bineînÈ›eles. ÃŽntre timp se apropiase mult de mine È™i părea necăjit. Ceea ce s-a publicat în ziarele de pe coasta de răsărit, iar peste vreo două zile, o relatare mult mai amplă în ziarul din Los Angeles. Era singur în casă, deÈ™i dumneavoastră nu eraÈ›i prea departe de acolo. Personalul de serviciu era plecat ― Candy È™i cu bucătăreasa ― iar Eileen fusese tocmai în capătul celălalt al oraÈ™ului după cumpărături È™i s-a întors acasă imediat după tragedie.
În momentul acela s-a întîmplat ca o barcă cu motor de pe lac să acopere zgomotul împușcăturii, așa că nici măcar dumneavoastră n-ați auzit-o.
― Asta e exact. După aia barca s-a îndepărtat È™i eu m-am întors de la marginea lacului spre casă, am auzit soneria, am deschis uÈ™a din față È™i am constatat că Eileen Wade își uitase cheile. Roger era deja mort. Ea s-a uitat in birou, din ușă, i s-a părut că doarme È™i s-a dus în bucătărie să facă un ceai. Ceva mai tîrziu m-am uitat È™i eu în birou, am observat că nu i se aude respiraÈ›ia È™i am descoperit È™i de ce. Apoi am chemat poliÈ›ia.
― Nu văd nici un mister în toate astea, zise calm Spencer, È™i glasul nu mai era deloc strident. Era chiar pistolul lui Roger, pe care-l descărcase în propria lui cameră cu o săptămînă înainte. Dumneavoastră aÈ›i găsit-o pe Eileen luptîndu-se să i-l smulgă din mînă. Starea lui mintală, comportarea lui, deprimarea pe care i-o producea insuccesul în privinÈ›a cărÈ›ii ― toate acestea au fost scoase la iveală.
― Ea v-a spus că manuscrisul e bun. Atunci, ce motiv avea el să fie deprimat din pricina lui?
― Mă rog, asta e doar părerea ei. De fapt, s-ar putea să fie foarte prost. Sau, în orice caz, se poate ca el să-l fi considerat mult mai prost decît era. ContinuaÈ›i, că nu sînt chiar aÈ™a fraier. ÃŽmi dau seama că mai vreÈ›i să spuneÈ›i È™i altceva.
― PoliÈ›istul de la brigada criminală care a cercetat cazul mi-e vechi prieten. E un buldog È™i un copoi È™i un poliÈ›ist bătrîn È™i înÈ›elept. Cîteva lucruri îi cam put în chestia asta. De ce n-a lăsat Roger nici un bilet ― cînd scria ca un nebun zi È™i noapte, È™i oriunde? De ce s-a împuÈ™cat în aÈ™a fel încît să-i lase nevestei È™ocul descoperirii? De ce È™i-a dat osteneala să aleagă tocmai momentul cînd nu puteam auzi împuÈ™cătura? De ce È™i-a uitat ea cheile aÈ™a ca să trebuiască să sune pentru a intra în casă? De ce l-a lăsat singur tocmai în ziua liberă a personalului de serviciu? Și nu uitaÈ›i că a zis că nu È™tia că o să fiu eu acolo. Dacă a È™tiut, atunci astea două se anulează.
― Dumnezeule mare, behăi Spencer, nu cumva vreÈ›i să spuneÈ›i că idiotul ăla de copoi o bănuieÈ™te pe Eileen?
― Ar suspecta-o dacă ar È™ti ce mobil ar fi putut ea să aibă.
― Bine, dar asta e ridicol. De ce nu v-ar suspecta pe dumneavoastră? Doar aÈ›i avut toată după-amiaza la dispoziÈ›ie. Ea n-ar fi putut să aibă la dispoziÈ›ie decît vreo cîteva minute în care s-o facă ― È™i-È™i uitase cheile de la casă.
― Dar eu ce mobil puteam să am?
Întinse mîna la spate, luă paharul meu de whisky și-l dădu pe gît dintr-o înghițitură. Puse paharul la loc cu grijă, își scoase batista și-și șterse degetele și buzele umezite de aburul de pe paharul înghețat. Apoi își strînse batista și se uită lung la mine.
― Dar ce, ancheta mai continuă?
― N-aÈ™ putea să vă spun. Un lucru însă e sigur. ÃŽntre timp, ăia trebuie să fi aflat dacă Wade băuse destul ca să fie inconÈ™tient. Dacă aÈ™a stau lucrurile, s-ar putea să mai avem ceva necazuri.
― Și vreÈ›i să-i vorbiÈ›i, zise el rar, în prezenÈ›a unui martor.
― Exact.
― Marlowe, pentru mine asta înseamnă doar un lucru din două: ori sînteÈ›i speriat de moarte, ori credeÈ›i că ea ar trebui să fie.
Am încuviințat din cap.
― Care din ele? mă întrebă pe un ton sinistru.
― Nu sînt speriat.
Se uită la ceas:
― Nădăjduiesc din toată inima că sînteÈ›i nebun.
Ne-am uitat unul la altul în tăcere.



CAPITOLUL 42

Mergînd spre nord prin canyonul Coldwater, arșița a început să crească tot mai tare. Cînd am ajuns în vîrful înălțimii și am început să coborîm serpentinele spre valea San Fernando, abia mai puteai respira din pricina zăpușelii. Am tras cu coada ochiului la Spencer. Avea și vestă la costum, dar căldura nu părea să-l deranjeze prea mult. Altceva părea să-l deranjeze mult mai tare. Privea drept înaintea lui prin parbriz și nu scotea o vorbă. Deasupra văii plutea un strat gros de smog. Văzut de sus arăta ca o ceață lipită de pămînt și cînd ne-am aflat în mijlocul norului, Spencer nu s-a mai putut stăpîni și a rupt tăcerea:
― Dumnezeule, È™i eu care credeam că în California de Sud clima e bună. Ce naiba fac ăștia: ard pneuri vechi de camion?
― ÃŽn Idle Valley o să fie mult mai bine, i-am spus eu pe un ton de consolare. Acolo au o uÈ™oară briză dinspre ocean.
― Bine că mai au È™i altceva în afară de băutură È™i mahmureală, mi-a răspuns el. După cît i-am văzut eu pe ăia din găștile suburbiilor bogate, am impresia că Roger Wade a făcut o greÈ™eală tragică instalîndu-se aici. Un scriitor are nevoie de stimulente ― dar nu din alea ambalate în sticle. De jur împrejur nu pare să fie altceva decît o mare mahmureală arsă de soare. Adică, bineînÈ›eles, mă refer la înalta societate.
Am cotit și am încetinit cînd am dat de porțiunea prăfuită a drumului, la intrarea în Idle Valley, apoi am. ajuns din nou pe pavaj și după puțin timp a început să se simtă briza dinspre ocean, pătrunzînd în valuri prin golul dintre colinele de la celălalt capăt al lacului. Aspersoare înalte se învîrteau deasupra pajiștilor vaste și netede, și apa fîșîia lingînd iarba. Pe o vreme ca asta, cu siguranță că majoritatea oamenilor înstăriți erau deja plecați prin alte părți. Îți dădeai seama de asta după jaluzelele și obloanele de pe la vile și după felul în care era parcată camioneta grădinarului, drept în mijlocul aleilor.
Cînd am ajuns la proprietatea familiei Wade, am trecut de stîlpii porții și am oprit în spatele Jaguarului lui Eileen. Spencer s-a dat jos și a străbătut cu pas greoi dalele care duceau spre portic. A sunat și ușa s-a deschis aproape imediat. Iată-l pe Candy cu jacheta albă, cu fața oacheșă și chipeșă și cu ochii negri ca niște pumnale. Totul era în ordine.
Spencer a intrat. Candy mi-a aruncat o scurtă privire și apoi mi-a închis foarte frumos ușa în nas. Am așteptat, dar nu s-a întîmplat nimic. M-am sprijinit în sonerie și am auzit clinchetele repetate ale clopoțeilor. Ușa s-a dat de perete și Candy a ieșit afară lătrînd ca un dulău:
― Cară-te! Ce, vrei să te pupe rece? Þi s-a făcut de cuÈ›it?
― Am venit s-o văd pe doamna Wade.
― Dar ea nu vrea să te vadă deloc.
― Dă-te la o parte, țărane. Am treabă aici.
― Candy!
Era glasul ei și încă foarte aspru.
Candy s-a mai încruntat o dată la mine și pe urmă a intrat în casă. Am intrat și eu și am închis ușa. Eileen stătea în picioare la capătul uneia din cele două canapele, iar Spencer era alături de ea. Arăta superb. Pantalonii albi cu talia foarte sus și bluza sport cu mînecă scurtă îi veneau foarte bine și avea o batistă liliachie care-i înflorea în buzunarul de pe sînul stîng.
― ÃŽn ultima vreme, Candy se poartă ca un dictator. ÃŽi zise ea lui Spencer. ÃŽmi pare aÈ™a de bine că te văd, Howard. Și-ai fost atît de drăguÈ› că te-ai deranjat pînă aici. Nu È™tiam că aduci pe cineva cu tine.
― Marlowe m-a adus cu maÈ™ina. Și voia să-È›i vorbească.
― Nu prea-mi dau seama de ce, zise ea pe un ton glacial. ÃŽn cele din urmă, îmi aruncă o privire, dar nu chiar cu aerul că s-a perpelit de dorul meu toată săptămîna, cu un gol în suflet. Ce doreÈ™ti să-mi spui?
― Păi o să ia niÈ›el timp, sună răspunsul meu.
Se așeză ușurel iar eu m-am așezat vizavi de ea pe cealaltă canapea. Spencer stătea încruntat. Își scoase ochelarii și începu să-și șteargă lentilele. Asta îi oferea posibilitatea de a se încrunta într-un mod mai firesc. Apoi se așeză pe aceeași canapea cu mine, dar cît mai departe.
― Eram sigură că o să vii la timp ca să iei prînzul aici, îi zîmbi ea.
― MulÈ›umesc, dar nu astăzi.
― A, nu? Mă rog, dacă eÈ™ti prea ocupat, nu-i nimic. ÃŽnseamnă că nu vrei decît să vezi manuscrisul ăla.
― Dacă-mi dai voie.
― FireÈ™te. Candy! Ah, a plecat. E pe masa de scris a lui Roger, în birou. Mă duc să-l aduc.
Spencer se ridică:
― Pot să-l iau eu?
Și fără să aștepte răspuns, străbătu încăperea. Ajungînd la cîțiva metri în spatele lui Eileen, se opri și se uită la mine cu un aer foarte încordat și chinuitor. Apoi își văzu de drum.
Am stat pur și simplu acolo și am așteptat pînă cînd și-a întors căpșorul către mine, acordîndu-mi o privire rece și impersonală.
― Despre ce-ai vrut să-mi vorbeÈ™ti? mă întrebă ea cu politeÈ›e glacială.
― Despre tot felul de chestii. Văd că iarăși purtaÈ›i pandantivul ăla.
― ÃŽl pun foarte des. L-am primit acum multă vreme de la un prieten la care am È›inut foarte mult.
― Da. Mi-aÈ›i spus. Parcă e un fel de insignă militară britanică, nu?
Îl întinse cît putu spre mine, la capătul lănțișorului:
― De fapt este o reproducere făcută de un bijuter după o asemenea insignă. E mai mică decît originalul È™i e lucrată în aur È™i email.
Spencer reveni străbătînd încăperea, se reașeză și puse pe colțul măsuței de cocteiluri un teanc de pagini galbene. Se uită într-o doară la ele iar apoi rămase cu privirea ațintită asupra lui Eileen.
― ÃŽmi daÈ›i voie să-l văd mai îndeaproape? am întrebat-o.
A răsucit lănțișorul pînă cînd a putut să-i desfacă cheutoarea. Mi-a înmînat pandantivul, sau mai bine zis l-a lăsat să cadă în mîna mea. Apoi și-a împreunat mîinile în poală, privind pur și simplu curioasă:
― Dar de ce te interesează aÈ™a de mult? Este insigna unui regiment teritorial, regimentul de PuÈ™caÈ™i de Elită. Persoana care mi-a dat-o a dispărut curînd după aceea. La Andalsnes în Norvegia, în primăvara anului ăluia îngrozitor ― 1940. A zîmbit È™i a făcut un gest cu mîna. Era îndrăgostit de mine.
― Eileen a stat la Londra în timpul războiului ,mi-a zis Spencer cu un glas fără expresie. N-a izbutit să mai plece de acolo.
Nici unul din noi nu l-a băgat în seamă pe Spencer.
― Și dumneavoastră eraÈ›i îndrăgostită de el, nu? am întrebat-o eu.
Ea a plecat ochii, dar apoi a ridicat capul și privirile noastre s-au încrucișat:
― E foarte mult de atunci. Și era război. Și în asemenea perioade se întîmplă lucruri ciudate, mi-a răspuns.
― Cred că mai era È™i altceva la mijloc, doamnă Wade. Am impresia că aÈ›i uitat cît de multe lucruri aÈ›i destăinuit în legătură cu el. "Genul acela de dragoste nebună È™i misterioasă È™i absurdă pe care n-o trăieÈ™ti decît o dată în viață" ― am citat vorbele dumneavoastră. ÃŽntr-un fel mai sînteÈ›i È™i acum îndrăgostită de individul acela. Și e aÈ™a de nostim că eu am aceleaÈ™i iniÈ›iale ca È™i numele lui. Bănuiesc că ăsta trebuie să fi fost motivul pentru care m-aÈ›i ales tocmai pe mine.
― Numele lui nu semăna deloc cu al dumitale, mi-a zis ea cu răceală. El e mort, mort, mort.
Am întins pandantivul către Spencer. L-a luat în silă:
― L-am mai văzut È™i altă dată, a mormăit el.
― Vă rog, urmăriÈ›i dacă spun corect ce reprezintă, i-am zis. Este un pumnal lat din email alb cu muchia aurită. Pumnalul e îndreptat în jos È™i latul lamei trece prin dreptul unei perechi de aripi din email bleu îndreptate în sus. Apoi străbate spatele unui sul. Pe sul sînt scrise cuvintele: CINE ÃŽNDRÃZNEȘTE, ÃŽNVINGE.
― S-ar părea că e corect, confirmă Spencer. Dar de ce vi se pare că ar avea atîta importanță?
― Ea zice că e insigna PuÈ™caÈ™ilor de Elită, o unitate teritorială. Zice că i-a dat-o un bărbat care era în unitatea aia È™i a dispărut în cursul campaniei din Norvegia dusă de armata britanică în primăvara anului 1940 la Andalsnes.
Acum îmi acordau toată atenția. Spencer nu mă slăbea clin ochi. Nu vorbeam aiurea și el știa foarte bine acest lucru. Îl știa și Eileen. Sprîncenele ei de o culoare atît de frumoasă erau acum îmbinate într-o încruntare nedumerită care ar fi putut să fie și sinceră la urma urmei, în orice caz, era deosebit de neprietenoasă.
― Asta e de fapt un ecuson de purtat pe mînecă, am continuat eu. A fost creat întrucît PuÈ™caÈ™ii din Elită au fost detaÈ™aÈ›i sau ataÈ™aÈ›i sau repartizaÈ›i, sau cum s-o fi zicînd corect, pe lîngă o unitate aeriană specială. IniÈ›ial, fuseseră un regiment teritorial de infanterie. Insigna sau ecusonul nici n-a existat pînă în 1947. AÈ™adar, nimeni n-a putut să i-o dea doamnei Wade în 1940. De asemenea, în 1940 la Andalsnes în Norvegia n-au debarcat nici un fel de PuÈ™caÈ™i de Elită. Unități de pădurari din Sherwood È™i infanteriÈ™ti din Leicestershire, da. Ambele unități teritoriale. PuÈ™caÈ™i de Elită, nu. Sînt foarte răutăcios?
Spencer lăsă pandantivul pe măsuță și-l împinse încetișor pînă cînd ajunse în fața lui Eileen, dar nu zise o vorbă.
― Și-adică îți închipui că eu n-aÈ™ È™ti? mă întrebă Eileen pe un ton de dispreÈ›.
― Și-adică vă închipuiÈ›i că Ministerul de Război britanic n-ar È™ti? sună replica mea.
― Fără îndoială că trebuie să fie vreo greÈ™eală la mijloc, zise pe un ton blînd Spencer.
Replica mea fu însoțită de o privire aspră:
― Mă rog, ne-am putea exprima È™i aÈ™a, la urma urmei.
― Iar un alt mod de a ne exprima ar fi că sînt mincinoasă, zise Eileen Wade pe un ton de gheață. N-am cunoscut niciodată vreun individ numit Paul Marston, nu l-am iubit È™i nici el pe mine. Nu mi-a dat niciodată o reproducere a insignei regimentului său, nici n-a dispărut pe cîmpul de luptă, nici n-a existat vreodată. Am cumpărat chiar eu insigna asta într-un magazin din New York specializat în mărfuri de lux importate din Anglia ― cum ar fi articole de piele, pantofi irlandezi lucraÈ›i manual, cravate specifice anumitor regimente sau È™coli, tricouri de crichet, brelocuri cu blazoane È™i aÈ™a mai departe. O asemenea explicaÈ›ie te-ar mulÈ›umi mai mult, domnule Marlowe?
― Ultima parte, da. Prima, nu. Fără îndoială că cineva v-a spus că e o insignă a PuÈ™caÈ™ilor de Elită È™i a uitat să vă spună care anume, sau nici n-a È™tiut. Dar pe Paul Marston l-aÈ›i cunoscut cu adevărat È™i de fapt el a È™i făcut parte din unitatea aceea, È™i într-adevăr a fost dat dispărut în cursul unei misiuni în Norvegia. Dar asta nu s-a întâmplat în 1940, doamnă Wade. S-a întîmplat în 1942 È™i pe atunci era într-un detaÈ™ament de comando È™i nu la Andalsnes s-a produs acÈ›iunea ci pe o insuliță din largul coastei, unde trupele de È™oc au dat un atac fulger.
― Nu văd de ce e nevoie să vorbiÈ›i cu atîta ostilitate despre asemenea lucruri, îmi zise Spencer pe tonul unui patron.
Acum se juca alene cu foile galbene din fața lui. Nu știam dacă încearcă să-mi facă jocul sau era pur și simplu supărat. Ridică un teanc de foi și-l cîntări în mînă.
― Ce, aveÈ›i de gînd să cumpăraÈ›i marfa aia la kilogram?
Păru surprins de întrebarea mea și făcînd un mare efort reuși să arboreze un foarte mic zîmbet.
― Eileen a dus-o destul de greu la Londra. De-aia i se mai amestecă lucrurile în memorie, explică el.
Scoțînd o hîrtie împăturită din buzunar, am reluat:
― FireÈ™te. De pildă, în legătură cu persoana cu care s-a măritat. Iată o copie autentificată a certificatului de căsătorie. Originalul se găseÈ™te la arhivele de la Caxton Hall. Data căsătoriei este: august 1942. Tinerii căsătoriÈ›i se numeau Paul Edward Marston È™i Eileen Victoria Sampsell. ÃŽntr-un fel, doamna Wade are dreptate. Nici nu există vreo persoană numită Paul Edward Marston. Era un nume de împrumut, întrucît ca să te însori, în armată trebuie să obÈ›ii aprobările superioare. Deci individul È™i-a făurit o identitate falsă. ÃŽn armată a purtat alt nume. Am tot dosarul lui din timpul războiului. Pentru mine e de neînÈ›eles cum pot oamenii să nu-È™i dea seama că în cazuri dintr-astea e suficient să pui întrebări.
Spencer devenise foarte calm. Se lăsă pe spate și privi lung. Dar nu la mine. Se uita la Eileen. Ea îi întoarse privirea cu unul din zîmbetele acelea ușoare, jumătate reproș, jumătate seducătoare, la care se pricep atît de bine femeile.
― Dar era mort, Howard. Murise mult înainte de a-l cunoaÈ™te eu pe Roger. Ce importanță putea să mai aibă? Roger È™tia totul. N-am încetat niciodată să-mi folosesc numele de domniÈ™oară. Date fiind împrejurările, eram obligată s-o fac. Era È™i numele de pe paÈ™aport. Apoi, după ce a murit pe cîmpul de luptă... Se opri, trase încet aer în piept È™i-È™i lăsă mîna să cadă moale pe genunchi. Totul s-a sfîrÈ™it, totul s-a terminat, totul e pierdut.
― EÈ™ti sigură că Roger È™tia? o întrebă el scoțînd greu vorbele din gură.
― Ceva trebuie să fi È™tiut, m-am amestecat eu. Numele de Paul Marston avea un sens pentru el. L-am întrebat odată È™i ochii lui au căpătat o expresie ciudată. Dar nu mi-a spus de ce.
Eileen nici nu băgă în seamă replica mea și i se adresă lui Spencer:
― Vai de mine, bineînÈ›eles că Roger a È™tiut totul.
Acum îi zîmbea lui Spencer răbdătoare de parcă el ar fi fost cam greoi la minte. Phii, ce de trucuri mai au și femeile!
― Păi atunci ce rost avea să minÈ›i în privinÈ›a datelor? întrebă sec Spencer. De ce să zici că omul a dispărut în 1940 cînd el a dispărut în 1942? Ce rost avea să porÈ›i o insignă pe care el n-ar fi putut în nici un caz să È›i-o dăruiască È™i să insiÈ™ti anume asupra ideii că el È›i-a dat-o?
― Poate că eram pierdută într-un vis, spuse ea cu glas dulce. Sau un coÈ™mar, mai bine zis. O mulÈ›ime de prieteni de-ai mei au murit în timpul bombardamentelor. ÃŽn zilele acelea, cînd spuneai cuiva noapte-bună încercai ca aceste vorbe să nu sune a rămas bun. Dar adeseori era un adio. Și cînd îi spuneai adio unui soldat ― era È™i mai rău. Și întotdeauna sînt uciÈ™i cei mai blînzi È™i mai buni.
Spencer nu zise nimic. Nici eu. Ea își plecă ochii asupra pandantivului aflat în fața ei. Îl ridică și-și potrivi iarăși lănțișorul în jurul gîtului, după care se lăsă liniștită pe speteaza canapelei.
― Eileen, È™tiu bine că nu am nici un drept să te interoghez, spuse încet Spencer. Hai să uităm totul. Marlowe a făcut mult prea mult caz de insigna aia È™i de certificatul de căsătorie È™i aÈ™a mai departe. Am impresia că o clipă m-a pus È™i pe mine pe gînduri.
― Domnul Marlowe, îi răspunse ea calmă, face mult caz de tot felul de fleacuri. Dar cînd e vorba de un lucru cu adevărat mare ― cum ar fi salvarea vieÈ›ii cuiva ― el e afară pe malul lacului È™i urmăreÈ™te o tîmpenie de barcă cu motor.
― Și nu l-aÈ›i mai revăzut niciodată pe Paul Marston? am revenit eu.
― Cum puteam să-l revăd cînd a murit?
― Dar nu È™tiaÈ›i că a murit. Moartea lui n-a fost anunÈ›ată, nu era pe listele Crucii RoÈ™ii. S-ar fi putut foarte bine să fie luat prizonier.
Deodată fu scuturată de un fior:
― ÃŽn octombrie 1942, începu ea rar, Hitler a dat ordin ca toÈ›i prizonierii din trupele de comando să fie predaÈ›i Gestapoului. Cred că È™tim cu toÈ›ii ce înseamnă asta. Torturile È™i o moarte anonimă în cine È™tie ce temniță subpămînteană a Gestapoului. Iarăși o scutură un fior. Apoi se năpusti cu vehemență asupra mea: EÈ™ti un om îngrozitor. Vrei să retrăiesc iarăși toate lucrurile acelea, să mă pedepseÈ™ti pentru o minciună fără importanță. Dar dacă s-ar fi întîmplat ca o persoană pe care o iubeai dumneata să fi fost prinsă de oamenii ăia È™i dumneata să fi È™tiut ce s-a întîmplat, ceea ce ar fi fost normal să se întîmple cu bărbatul sau femeia aceea? ÃŽntr-o asemenea situaÈ›ie, e oare chiar atît de ciudat că am încercat să-mi făuresc un alt gen de amintiri ― chiar dacă erau false?
― Trebuie să beau ceva, zise Spencer. Trebuie neapărat să beau ceva. Unde pot să găsesc ceva de băut?
Eileen bătu din palme și Candy se ivi ca întotdeauna din neant. Se înclină în fața lui Spencer:
― Ce doriÈ›i să beÈ›i, señor Spencer?
― Scotch simplu. Mult.
Candy se duse în colțul camerei și trase bărulețul mobil de lîngă perete. Așeză pe el o sticlă și turnă într-un pahar o doză serioasă. Se întoarse și îl puse în fața lui Spencer. Dădu să plece.
― Candy, poate că È™i domnul Marlowe ar dori să bea ceva, zise calmă Eileen.
Candy se opri și se uită la ea, și pe fața lui întunecată citeai încăpățînarea.
― Nu, mulÈ›umesc, am zis. N-am nevoie.
Candy fornăi disprețuitor și se îndepărtă. Urmă un nou răstimp de tăcere. Spencer dădu pe gît jumătate din băutură. Își aprinse o țigară. Îmi vorbi fără să mă privească.
― Sînt convins că doamna Wade sau Candy ar putea să mă conducă înapoi la Beverly Hills. Sau poate găsesc un taxi. Bănuiesc că aÈ›i spus tot ce aveaÈ›i de spus.
Împăturind copia certificatului de căsătorie, îl pusei la loc în buzunar. Întrebîndu-l:
― SînteÈ›i sigur că asta doriÈ›i?
― Asta vrea toată lumea.
― Bine, zisei ridicîndu-mă. Probabil că am fost un tîmpit încercînd să merg pe linia asta. Fiindcă editor de mare anvergură, susÈ›inut È™i de toată inteligenÈ›a necesară pentru această funcÈ›ie ― dacă o fi într-adevăr necesară ― aÈ›i fi putut presupune, totuÈ™i, că n-am venit aici doar ca să fac pe grozavul. N-am reînviat istoria asta veche È™i nici nu mi-am cheltuit banii pentru obÈ›inerea dovezilor, doar aÈ™a, ca să alcătuiesc un colier în jurul gîtului cuiva. N-am făcut cercetări în legătură cu Paul Marston pentru că l-a ucis Gestapoul È™i nici pentru că doamna Wade poartă o altă insignă decît cea reală, sau pentru că s-a încurcat în privinÈ›a datelor pe care le spunea, È™i nici măcar pentru că s-a măritat cu el, făcînd una din căsătoriile acelea pripite din timpul războiului. Cînd am început să fac cercetări în privinÈ›a lui, habar n-aveam de nici unul din aceste amănunte. Nu-i cunoÈ™team decît numele. De unde presupuneÈ›i că-l È™tiam?
― Fără îndoială că vi l-a spus cineva, replică sec Spencer.
― Exact, domnule Spencer. Cineva care l-a cunoscut la New York, după război, iar ulterior l-a văzut pe-aici la localul Chasen împreună cu soÈ›ia lui.
― Marston e un nume destul de banal, zise Spencer sorbindu-È™i whiskyul. ÃŽntoarse capul într-o parte È™i pleoapa lui dreaptă se lăsă puÈ›in în jos, ceea ce mă făcu să mă reaÈ™ez. Nici numele de Paul Marston nu poate fi unic. De exemplu, numai in cartea de telefon a New Yorkului sînt nouăsprezece persoane cu numele de Howard Spencer. Și patru dintre ele sînt Howard Spencer pur È™i simplu, fără nici o iniÈ›ială la mijloc, care să te ajute.
― Și după părerea dumneavoastră, cam cîți Paul Marstoni credeÈ›i că ar fi putut să aibă jumătate din față zdrobită de un obuz de mortieră cu acÈ›iune întîrziată È™i să arate lumii urmele È™i cicatricile operaÈ›iei de chirurgie estetică necesară pentru repararea obrazului?
Spencer căscă gura mare. Scoase un sunet de parcă n-ar mai fi putut să respire deloc. Luă batista din buzunar și-și tamponă tîmplele.
― Și cîți Paul Marstoni ziceÈ›i dumneavoastră că ar fi putut, cu acelaÈ™i prilej, să salveze viaÈ›a unor biÈ™niÈ›ari numiÈ›i Mendy Menendez È™i Randy Starr? Ãia mai sînt încă pe-aici È™i au memorie bună. Cînd le convine, pot să È™i vorbească. Zău, domnule Spencer, ce rost are să mai jucăm teatru? Paul Marston È™i Terry Lennox erau una È™i aceeaÈ™i persoană. Lucrul poate fi dovedit fără cea mai mică umbră de îndoială.
Nu mă așteptam, bineînțeles, ca cineva să sară în sus de doi coți și să țipe și nici nu s-a întîmplat așa ceva. Dar există un gen de tăcere aproape la fel de stridentă ca și un strigăt. Asta am obținut-o. Mă înconjura de peste tot grea și groasă s-o tai cu cuțitul. Am putut auzi apa curgînd la bucătărie. Afară, am putut auzi căderea unui ziar împăturit pe alee, și apoi fluieratul fals și ușurel al poștașului care se îndepărta pe bicicletă.
Am simțit o ușoară împunsătură în ceafă. M-am ferit brusc și m-am întors într-o clipă, Candy stătea în picioare în spatele meu cu cuțitul în mînă. Fața lui negricioasă era impenetrabilă dar în ochii lui deslușam o expresie pe care n-o mai văzusem pînă atunci.
― EÈ™ti obosit, amigo, zise el cu blîndeÈ›e. ÃŽÈ›i dau ceva de băut?
― Da, mulÈ›umesc. Bourbon cu gheață.
― De pronto, señor.
Își închise șișul, îl lăsă ușurel să cadă în buzunarul lateral al hăinuței albe și se îndepărtă cu pași de pisică.
În sfîrșit, m-am uitat la Eileen. Stătea aplecată înainte, cu mîinile strîns împreunate. Fața lăsată în jos ascundea orice expresie, dacă o fi avut vreuna. Iar cînd vorbi, glasul ei avea goliciunea lucidă a vocii aceleia mecanice care-ți spune ora exactă la telefon, dacă stai să asculți de mai multe ori, ceea ce oamenii nu fac pentru că n-au nici un motiv, și atunci îți repetă la infinit cîte secunde au mai trecut, fără să i se schimbe nici cea mai mică inflexiune.
― L-am văzut o dată, Howard. Doar o dată. Nu i-am spus nici un cuvînt. Nici el mie. Era îngrozitor de schimbat. Albise, iar faÈ›a lui... faÈ›a lui nu mai era cea de pe vremuri. Dar bineînÈ›eles că l-am recunoscut, È™i bineînÈ›eles că È™i el m-a recunoscut. Ne-am uitat unul la altul. Asta a fost tot. Și pe urmă a plecat din cameră È™i a doua zi a plecat din casa ei. La familia Loring l-am văzut ― È™i pe ea. ÃŽntr-o după-amiază, tîrziu. Erai È™i tu acolo, Howard. Și era È™i Roger. Bănuiesc că l-ai văzut È™i tu.
― I-am fost prezentat, zise Spencer. Știam cu cine e însurat.
― Linda Loring mi-a spus că el a dispărut pur È™i simplu. Fără nici o explicaÈ›ie. N-a fost nici o ceartă. Apoi, după o vreme femeia aia a divorÈ›at de el. Și ceva mai tîrziu am auzit că l-a regăsit. Era dărîmat rău È™i o ducea foarte prost. Pe urmă s-au recăsătorit. Dumnezeu È™tie de ce. Bănuiesc că motivul era că n-avea nici un ban È™i nu mai conta pentru el. Știa că sînt măritată cu Roger. Eram pierduÈ›i unul pentru celălalt.
― De ce? întrebă Spencer.
Candy așeză whiskyul în fața mea fără să scoată o vorbă. Se uită la Spencer și acesta clătină din cap. Candy dispăru iar. Nimeni nu-l băga în seamă. Era ca mașinistul dintr-o piesă chinezească, individul care deplasează decorul de pe scenă, iar actorii și publicul deopotrivă au aerul că nici nu-l văd.
― De ce? repetă ea întrebarea. A, È›ie È›i-ar fi greu să înÈ›elegi. Ceea ce avusesem noi doi se pierduse. Nu mai putea fi recuperat. Pînă la urmă, Gestapoul n-a pus mîna pe el. Trebuie să fi existat È™i printre naziÈ™ti unii mai cumsecade care n-au executat ordinul lui Hitler în privinÈ›a trupelor de È™oc. Drept care el a supravieÈ›uit È™i s-a întors. ÃŽn sinea mea mă jucam adesea cu gîndul că-l voi regăsi ― dar aÈ™a cum fusese altădată: vioi, tînăr È™i nealterat de viață. Dar a-l găsi căsătorit cu dama aia roÈ™cată ― asta era dezgustător. Știam deja de ea È™i de Roger. Nu mă îndoiesc că È™i Paul È™tia. Știa È™i Linda Loring, care nici ea nu e chiar ușă de biserică, dar nu chiar în halul ăla de stricată. Toate din gaÈ™ca aia sînt de genul ăsta. Mă întrebi de ce nu l-am părăsit pe Roger È™i nu m-am întors la Paul. După ce fusese în braÈ›ele ei È™i după ce trecuse È™i Roger prin aceleaÈ™i braÈ›e primitoare? Nu, mulÈ›umesc. Mie îmi trebuie ceva mai multă inspiraÈ›ie. Pe Roger îl puteam ierta. Era beÈ›iv, habar n-avea ce face. Era preocupat È™i îngrijorat în privinÈ›a scrisului È™i se ura de moarte pentru că era pur È™i simplu un scrib plătit. Era un caracter slab, dezamăgit È™i frustrat, veÈ™nic nemulÈ›umit în sinea lui È™i totuÈ™i uÈ™or de înÈ›eles. Era doar un soÈ›. Paul era fie mult mai mult, fie mai puÈ›in. Pînă la urmă, n-a mai fost nimic.
Am sorbit din băutură. Spencer și-o terminase pe-a lui. Începuse să zgîrie canapeaua cu unghia. Uitase de teancul de hîrtii din fața lui, romanul neterminat al scriitorului atât de popular, complet terminat.
― Eu unul n-aÈ™ zice că nu era nimic, am intervenit.
Eileen ridică ochii, îmi aruncă o privire vagă și apoi se uită iar în podea.
― Chiar mai puÈ›in decît nimic, zise ea È™i în glasul ei răzbătu o undă nouă de sarcasm. Știa cu cine are de a face È™i totuÈ™i a luat-o de nevastă. Apoi, pentru că ea era aÈ™a cum o È™tia, a omorît-o. Și apoi a fugit È™i s-a sinucis.
― N-a omorît-o el, i-am zis, È™i dumneavoastră È™tiÈ›i perfect lucrul ăsta.
Cu o mișcare liniștită s-a ridicat dreaptă în picioare și s-a uitat la mine cu ochi fără expresie. Spencer a scos un sunet nedeslușit.
― Roger a omorît-o È™i aÈ›i È™tiut-o È™i p-asta, am revenit eu la atac.
― Þi-a spus el? mă întrebă ea liniÈ™tită.
― Nu era nevoie să-mi spună. Mi-a făcut vreo două aluzii doar. Cu timpul mi-ar fi spus, sau poate ar fi spus altcuiva. ÃŽl rodea cumplit nevoia de a vorbi, îl sfîșia, pur È™i simplu.
Ea clătină ușurel din cap:
― Nu, domnule Marlowe. Nu asta îl rodea È™i-l chinuia. Roger n-a È™tiut c-a omorît-o. Era beat mort, habar n-avea ce face. Știa că ceva e în neregulă È™i se străduia să readucă lucrurile din inconÈ™tient în conÈ™tient, dar nu izbutea. Șocul îi distrusese amintirile în această privință. Poate că lucrurile ar fi revenit la suprafață È™i cine È™tie dacă nu cumva asta s-a È™i întîmplat în ultimele clipe ale vieÈ›ii lui. Dar nu mai devreme. ÃŽn nici un caz mai devreme.
Spencer vorbi de parcă ar fi lătrat un cîine rău:
― Eileen, poveÈ™ti dintr-astea nu există.
― Ba da, există, sună replica mea. Eu cunosc cei puÈ›in două cazuri bine stabilite. Unul era un beÈ›iv care adeseori devenea inconÈ™tient È™i care a ucis o femeie agățată într-un bar. A sugrumat-o cu un fular pe care-l purta ea È™i la care avea o broșă. Ea s-a dus la el acasă È™i ce s-a întîmplat acolo nu se È™tie, decît că ea a murit È™i cînd l-au prins autoritățile el purta broÈ™a la propria lui cravată È™i nu avea nici cea mai mică idee de unde o are.
― Niciodată? Sau numai în momentul acela? întrebă Spencer.
― Cel puÈ›in n-a recunoscut niciodată. Și individul nu mai e printre noi ca să poată fi întrebat. L-au executat în camera de gazare. ÃŽn celălalt caz era vorba de o rană la cap. O tipă trăia cu un bătrîn bogat, genul ăla care colecÈ›ionează ediÈ›ii princeps È™i practică o artă culinară foarte rafinată È™i are în perete o bibliotecă secretă extrem de costisitoare, ascunsă îndărătul unui lambriu. S-au bătut prin toată casa, urmărindu-se dintr-o cameră într-alta, că toată casa a fost făcută praf È™i în cele din urmă bogătaÈ™ul a încasat-o. Cînd au prins-o, avea zeci de contuzii È™i cicatrici È™i un deget rupt. Nu È™tia nimic-altceva decît că o doare capul È™i că n-a izbutit să se întoarcă la Pasadena. Se tot învîrtea în acelaÈ™i loc cu maÈ™ina È™i cerea indicaÈ›ii de la aceeaÈ™i staÈ›ie de benzină. Băiatul de la Service s-a gîndit că trebuie să fie complet È›icnită È™i a chemat poliÈ›iÈ™tii. Cînd s-a întors încă o dată o aÈ™teptau.
― Nu-mi vine să cred aÈ™a ceva în privinÈ›a lui Roger, zise Spencer. Nu era mai psihopat decît sînt eu acum.
― Cînd se îmbăta era complet inconÈ™tient, i-am replicat eu.
― Eu eram acolo. Am văzut cu ochii mei ce-a făcut, a intervenit Eileen pe un ton calm.
I-am zîmbit lui Spencer. Era ca un fel de rînjet, probabil nu cine știe ce vesel sau înveselitor, dar simțeam și eu ce eforturi fac mușchii mei faciali.
― Acum o să ne spună totul, i-am explicat. StaÈ›i jos È™i ascultaÈ›i. O să ne spună totul. Acum nu mai e în stare să se oprească.
― Da, chiar aÈ™a e, zise ea cu gravitate. Există lucruri pe care nimeni nu doreÈ™te să le spună nici despre un duÈ™man, darmite despre propriul ei soÈ›. Și dacă va trebui să le spun în public din boxa martorilor, n-o să te bucuri deloc, Howard. Autorul tău distins, talentat, atît de popular È™i atît de rentabil o să apară ca un personaj destul de ieftin. Părea să fie bărbatul cel mai atrăgător, nu? Pe hîrtie. Vai, È™i cît s-a mai străduit, bietul zevzec, să corespundă acestei reputaÈ›ii! Pentru el, femeia aia nu reprezenta decît un trofeu. I-am spionat. Ar trebui să-mi fie ruÈ™ine. Dar lucrurile astea trebuiesc spuse. Nu mi-e ruÈ™ine de nimic. Am văzut toată scena aia îngrozitoare. ÃŽntîmplător, pavilionul acela de oaspeÈ›i pe care-l folosea pentru amorurile ei este o casă drăguță È™i izolată, cu propriul ei garaj È™i cu intrarea printr-o străduță dosnică, o fundătură umbrită de copaci imenÈ™i. A sosit È™i momentul ― aÈ™a cum se întîmplă în mod inevitabil unor oameni ca Roger ― cînd a început să nu mai dea satisfacÈ›ie ca amant. Era tot timpul beat. A încercat să plece, dar ea a ieÈ™it după el goală puÈ™că È›ipînd È™i scuturînd prin aer un fel de statuetă mică. A rostit niÈ™te vorbe atît de scîrnave È™i de indecente că nici n-aÈ™ vrea să încerc să le reproduc. Apoi a încercat să-l lovească cu statueta. SînteÈ›i amîndoi bărbaÈ›i È™i nu se poate să nu È™tiÈ›i că nimic nu-l È™ochează pe un bărbat mai mult decît s-o audă pe o femeie pretins rafinată folosind limbajul scursorilor È™i al inscripÈ›iilor, din closetele publice. Era beat, uneori avea accese neaÈ™teptate de violență, È™i atunci l-a apucat un asemenea acces. I-a smuls statueta din mînă. Restul vi-l puteÈ›i imagina.
― Trebuie să fi curs o mulÈ›ime de sînge.
― Sînge? rîse ea amarnic. Trebuia să-l vedeÈ›i cînd a ajuns acasă. Cînd am alergat la maÈ™ina mea ca să fug de-acolo, rămăsese în picioare uitîndu-se la trupul ei. Apoi s-a aplecat, a ridicat-o în braÈ›e È™i a dus-o în pavilion. ÃŽn momentul acela mi-am dat seama că È™ocul l-a trezit parÈ›ial din beÈ›ie. A ajuns acasă peste vreun ceas. Era absolut liniÈ™tit. L-a zguduit faptul că m-a găsit aÈ™teptîndu-l . Dar între timp se trezise. Era năucit. Era mînjit de sînge pe obraz, pe păr, pe haine ― toată partea din față. L-am dus la lavoarul de lîngă birou, l-am pus să se dezbrace È™i l-am curățat destul ca să-l pot duce sus să-l bag sub duÈ™. Apoi l-am culcat în pat. Am luat un geamantan vechi, m-am dus jos, am strîns hainele însîngerate È™i le-am băgat în geamantan. Am curățat chiuveta, am spălat pe jos È™i apoi am luat un prosop ud È™i m-am dus să-i curăț È™i maÈ™ina, ca să mă asigur că n-a mai rămas nici o urmă. Am băgat-o pe-a lui în garaj È™i am scos-o pe-a mea. M-am dus la stăvilarul de la Chatsworth È™i vă puteÈ›i închipui ce-am făcut cu geamantanul plin de haine È™i prosoape însîngerate.
Se opri. Spencer se scărpina în palma stîngă. Eileen îi aruncă o privire și apoi continuă:
― Cît eram eu plecată, s-a sculat È™i a băut o groază de whisky. Pe urmă, a doua zi dimineață, nu È™i-a mai amintit absolut nimic. Adică n-a spus nici un cuvînt È™i nici nu s-a comportat ca È™i cum l-ar fi apăsat pe creier altceva decît aburii mahmurelii. Și nici eu nu i-am zis nimic.
― Probabil că a constatat, totuÈ™i, lipsa hainelor.
Îmi dădu dreptate, încuviințînd din cap:
― Cred că într-un tîrziu le-a simÈ›it lipsa ― dar n-a suflat o vorbă. Cam pe atunci lucrurile au început să se precipite È™i să se învălmășească. Ziarele urlau, Paul dispăruse È™i-apoi a murit în Mexic. De unde era eu să È™tiu ce-o să se întîmple? Roger era soÈ›ul meu. Comisese o faptă îngrozitoare, dar È™i aia era o femeie îngrozitoare. Și pe urmă nici nu È™tiuse ce face. Apoi, aproape la fel de brusc, ziarele, care nu vorbeau decît despre asta, au tăcut mîlc. Probabil că în chestia asta trebuie să fi avut vreun amestec tatăl Lindei. Roger citea ziarele, bineînÈ›eles, dar nu făcea decît genul de comentarii la care te poÈ›i aÈ™tepta din partea unui spectator nevinovat care întîmplător îi cunoÈ™tea pe oamenii implicaÈ›i în această poveste.
― Și È›ie nu È›i-a fost frică? o întrebă calm Spencer.
― Eram moartă de frică, Howard. Mă gîndeam că dacă o să-È™i amintească adevărul, foarte probabil că o să mă omoare. Era un bun actor ― aÈ™a sînt majoritatea scriitorilor ― È™i poate că deja È™tia È™i aÈ™tepta doar prilejul potrivit. Dar n-aveam de unde să È™tiu foarte sigur. S-ar fi putut ― în fond nu era exclus ― să fi uitat definitiv toată povestea. Iar Paul murise.
― Dacă n-a pomenit niciodată de hainele pe care le-aÈ›i aruncat în lac la stăvilar, asta dovedea că el bănuieÈ™te ceva, i-am zis eu. Și nu uitaÈ›i că în povestea aia pe care a lăsat-o în maÈ™ina de scris deunăzi ― atunci cînd a descărcat pistolul în dormitor È™i v-am găsit luptîndu-vă să i-l smulgeÈ›i din mînă ― zicea că din pricina lui a murit un om cumsecade.
― A spus el asta? Ochii Eileenei s-au mărit exact atît cît trebuia.
― Da, a scris-o ― la maÈ™ină. Am distrus textul, pentru că aÈ™a mi-a cerut. Bănuiam că aÈ›i apucat s-o vedeÈ›i.
― N-am citit niciodată nimic din ceea ce scria.
― Ba aÈ›i citit bileÈ›elul pe care l-a lăsat atunci cînd l-a luat Verringer. Mai mult decît atît, aÈ›i scos chiar È™i ceva din coÈ™ul de hîrtii.
― Mă rog, asta-i altă poveste, zise ea cît se poate de rece. Căutam un indiciu ca să aflu unde s-a putut duce.
― Se poate, i-am zis eu lăsîndu-mă pe spate. Mai e È™i altceva?
Clătină încet din cap, cu profundă tristețe:
― Bănuiesc că nu. La sfîrÈ™it de tot, în după-amiaza în care s-a sinucis se prea poate să-È™i fi amintit. Asta n-o s-o È™tim niciodată. Dar oare È›inem chiar atît de mult s-o È™tim?
Spencer își drese glasul:
― Și ce rost avea Marlowe în toată povestea asta? A fost ideea ta să-l aducem aici. Þi-aduci aminte că tu m-ai convins să-l rog.
― Eram îngrozitor de speriată. Mă temeam de Roger dar mă temeam È™i pentru el. Domnul Marlowe era prietenul lui Paul, aproape ultima persoană dintre cunoÈ™tinÈ›ele lui care l-a mai văzut. S-ar fi putut ca Paul să-i fi spus ceva. Trebuia să fiu sigură. Dacă era periculos, trebuia să-l atrag de partea mea. Dacă descoperea adevărul, tot mai putea exista vreo cale de a-l salva pe Roger. Deodată l-am văzut pe Spencer îndîrjindu-se, È™i fără nici un motiv de care să-mi pot da seama. S-a aplecat înainte È™i È™i-a înfipt bărbia în aer:
― Stai niÈ›el, Eileen, să încerc să înÈ›eleg exact lucrurile. Va să zică, iată un detectiv particular care se luase deja în beÈ›e cu poliÈ›ia. Ãia îl băgaseră la închisoare. Era bănuit că l-a ajutat pe Paul (îi zic aÈ™a, fiindcă tu foloseÈ™ti numele ăsta) să fugă în Mexic. Dacă Paul ar fi fost cu adevărat criminal, acesta era un delict grav. AÈ™a că, dacă descoperea adevărul È™i se putea disculpa, el avea să stea cu braÈ›ele încruciÈ™ate È™i să nu facă nimic. AÈ™a gîndiseÈ™i tu lucrurile?
― Mi-era frică, Howard. Nu eÈ™ti în stare să înÈ›elegi atîta lucru? Stăteam în aceeaÈ™i casă cu un criminal care putea fi un maniac sadic. O mare parte din timp eram singură cu el.
― Asta înÈ›eleg, zise Spencer, continuînd să fie îndîrjit. Dar Marlowe n-a primit slujba È™i tu tot singură cu soÈ›ul ai rămas. Apoi, Roger a descărcat pistolul È™i o săptămînă după aceea tot singură ai rămas. Apoi, Roger s-a sinucis È™i în mod foarte convenabil de data asta Marlowe era singur cu el.
― Adevărat, răspunse ea, dar ce-i cu asta? Cum aÈ™ fi putut eu împiedica lucrurile?
― Mă rog, reluă Spencer. Se prea poate ca tu să-È›i fi închipuit că Marlowe o să izbutească să descopere adevărul È™i în contextul precedentului cu pistolul care se descărcase deja o dată, s-ar fi putut ca el să i-l înmîneze într-un fel lui Roger È™i să-i zică ceva gen: "Uite ce e, bătrîne, eÈ™ti un criminal, o È™tiu eu È™i o È™tie È™i nevastă-ta. E o femeie deosebită. A suferit destul. Ca să nu mai vorbim de soÈ›ul Sylviei Lennox. De ce nu eÈ™ti tu drăguÈ› È™i de treabă să faci ceea ce se cuvine È™i să apeÈ™i pe trăgaci È™i atunci toată lumea o să presupună că e doar un caz de abuz de alcool? AÈ™a că, uite, eu mă duc să mă plimb pe marginea lacului, bătrîne, È™i să fumez o È›igară. Rămîi cu bine È™i mult noroc. A, apropo, uite revolverul. E încărcat, È™i È›i-l las È›ie să faci ce vrei cu el".
― Howard, devii insuportabil. Nici prin cap nu mi-a trecut una ca asta.
― Bine, dar ajutorului de È™erif i-ai spus că Marlowe l-a omorît pe Roger. Asta ce mai însemna?
Eileen îmi aruncă o privire scurtă, aproape sfioasă:
― Am greÈ™it foarte tare spunînd aÈ™a ceva. De fapt nu-mi dădeam seama ce vorbesc.
― Poate ai crezut că l-a împuÈ™cat Marlowe, sugeră Spencer pe un ton egal.
Ochii Eileenei se micșorară:
― A, nu, Howard. De ce? Ce motiv ar fi avut s-o facă? E o insinuare de-a dreptul oribilă.
― Cum aÈ™a? voi Spencer să È™tie. Ce-i aÈ™a oribil în chestia asta? Și poliÈ›ia a avut aceeaÈ™i idee. Iar Candy i-a È™i oferit un mobil. A spus că Marlowe a petrecut două ore în camera ta în seara în care Roger a făcut gaura din tavan ― adică, după ce l-aÈ›i adormit pe Roger cu hapuri.
Se înroși pînă-n vîrful urechilor și îi privi mută.
― Și că tu erai goală puÈ™că, i-o trînti brutal Spencer. Asta le-a zis Candy.
― Bine dar la anchetă..., începu ea cu vocea nesigură È™i frîntă, însă Spencer i-o reteză:
― PoliÈ›iÈ™tii nu l-au crezut pe Candy. De aceea n-a mai repetat afirmaÈ›ia la ancheta oficială.
― Oh! oftă ea uÈ™urată.
― De asemenea, continuă cu răceală Spencer, poliÈ›iÈ™tii te-au suspectat pe tine. De fapt te mai bănuiesc È™i acum. Nu le trebuie altceva decît un mobil. Mie mi se pare că în momentul de față ar cam izbuti ei să pună lucrurile cap la cap.
Se ridică în picioare și strigă furioasă:
― Cred că ar fi mai bine să părăsiÈ›i amîndoi casa. Cu cît mai repede cu atît mai bine.
― Ei, e adevărat sau nu e adevărat? întrebă Spencer perfect calm, fără să facă altă miÈ™care decît către paharul lui, pe care-l descoperi gol.
― Ce să fie adevărat?
― Că l-ai împuÈ™cat pe Roger?
Rămase locului, uitîndu-se lung la el. Îmbujorarea dispăruse. Fața ei era albă și încordată și furioasă.
― Te supun cam la acelaÈ™i tratament de care ai avea parte È™i la tribunal.
― Eram plecată. ÃŽmi uitasem cheile. A trebuit să sun ca să intru în casă. Cînd am ajuns acasă, era deja mort. Toate aceste lucruri sînt binecunoscute. Pentru numele lui Dumnezeu, ce È›i-a mai intrat în cap?
Spencer își scoase batista și-și șterse buzele:
― Eileen dragă, am fost în casa asta de douăzeci de ori. Nu-mi aduc aminte ca uÈ™a din față să fi fost încuiată vreodată în cursul zilei. Eu nu zic că l-ai împuÈ™cat tu. Te întrebam doar. Și să nu-mi spui mie că era cu neputință. AÈ™a cum au ieÈ™it lucrurile, s-ar părea că era foarte uÈ™or.
― Să-l împuÈ™c pe propriul meu soÈ›? întrebă ea încet, minunîndu-se.
― Presupunînd... (adăugă Spencer pe acelaÈ™i ton indiferent) că era soÈ›ul tău. De fapt, cînd te-ai măritat cu el aveai alt soÈ›.
― MulÈ›umesc, Howard. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc din suflet. Ultima carte a lui Roger, cîntecul lui de lebădă e acolo în faÈ›a ta. Ia-l È™i du-te. Și cred că ai face mai bine să dai telefon la poliÈ›ie È™i să le spui ce gîndeÈ™ti. O să fie un final încîntător pentru prietenia noastră. Fermecător. Rămîi cu bine, Howard. Sînt foarte obosită È™i mă doare capul. Mă duc în camera mea să mă întind puÈ›in. Cît despre domnul Marlowe ― È™i bănuiesc că el È›i-a băgat toate chestiile astea în cap ― nu-i pot spune decît că dacă nu l-a omorît pe Roger în sensul concret al cuvîntului, cu siguranță însă că l-a împins la moarte.
Tocmai cînd dădea să plece am oprit-o vorbindu-i cu asprime:
― Numai o clipă, doamnă Wade. StaÈ›i să terminăm treaba începută. N-are rost să ne duÈ™mănim. Cu toÈ›ii încercăm să facem ceea ce trebuie. Valiza aia pe care aÈ›i aruncat-o la stăvilarul Chatsworth ― era grea?
Se întoarse și mă privi lung.
― Era un geamantan vechi, am mai spus. Da, era foarte greu.
― Atunci cum aÈ›i izbutit s-o treceÈ›i peste plasa înaltă de sîrmă care înconjoară stăvilarul?
― Cum? Care plasă? Făcu un gest de neputință. Bănuiesc că în cazuri grave È™i la nevoie omul capătă puteri supraomeneÈ™ti pentru a face ceea ce trebuie. Probabil că într-un fel sau altul aÈ™a s-a întîmplat È™i cu mine. Asta e tot.
― Stăvilarul nu e înconjurat de nici o plasă, i-am zis.
― Stăvilarul nu e înconjurat de nici o plasă?
Repetase vorbele mele pe un ton plat și fără expresie, de parcă n-ar fi avut nici un sens.
― Și n-a fost nici un pic de sînge pe hainele lui Roger, È™i Sylvia Lennox n-a fost ucisă în faÈ›a pavilionului, ci înăuntru, în pat. Și practic, n-a fost aproape deloc sînge, fiindcă era deja moartă ― împuÈ™cată cu un revolver. Deci, cînd a fost folosită statueta, victima era deja moartă. Și morÈ›ii, doamnă Wade, nu prea sîngerează.
Se strîmbă disprețuitoare la mine:
― Te pomeneÈ™ti că oi fi fost de față, mă apostrofă ea cu scîrbă.
Apoi se îndepărtă de noi.
Privirile noastre o urmăriră. Urcă încet scările, mișcîndu-se cu o eleganță calmă. Dispăru în cameră și ușa se închise încet dar ferm în urma ei. Tăcere.
― Ce-a fost chestia aia cu plasa de sîrmă? mă întrebă nedumerit Spencer.
Tot clătina din cap. Era roșu ca racul și transpirat leoarcă. Suporta cu stoicism totul, dar nu-i venea chiar așa ușor să suporte.
― Doar un cîrlig, i-am zis. De fapt n-am fost niciodată la stăvilarul Chatsworth ca să È™tiu cum arată. Se prea poate să fie înconjurat cu plasă de sîrmă sau să nu fie.
― Aha, m-am dumirit, zise el trist. Deci chestia era că nici ea n-avea habar.
― BineînÈ›eles. Ea i-a omorît pe amîndoi.



CAPITOLUL 43

Apoi se auzi o mișcare ușoară de felină și la capătul canapelei se ivi Candy care se uita la mine. Þinea în mînă șișul. Apăsă pe buton și lama țîșni afară. Apăsă iar butonul și lama reintră în mîner. În ochii lui negri era o licărire subtilă:
― Million de perdones, señor, zise el. Am greÈ™it în privinÈ›a dumneavoastră. Ea a ucis pe stăpîn. Cred că eu... Se opri È™i lama țîșni încă o dată afară.
― Nu. M-am ridicat È™i am întins mîna. Candy, dă-mi, te rog, cuÈ›itul. Tu eÈ™ti doar un valet mexican drăguÈ›. Au să-È›i pună chestia asta în spinare È™i au să moară de bucurie. E exact genul de perdea de fum care i-ar face să rînjească de încîntare. Tu nu înÈ›elegi prea bine la ce mă refer, dar eu È™tiu. Au încurcat lucrurile atît de rău încît acum chiar dacă ar vrea n-ar mai putea să le descîlcească. Și nici nu vor. Þi-ar smulge mărturisirea atît de repede, încît n-ai mai avea timp nici măcar ca să le spui numele tău întreg. Și de mîine în două-trei săptămîni te-ai trezi È™ezînd cu fundul pe priciul închisorii San Quentin, cu o condamnare pe viață.
― V-am mai spus că nu sînt mexican. Sînt chilean de la Vina del Mar, aproape de Valparaiso.
― CuÈ›itul, Candy. Știu toate astea. EÈ™ti liber. Ai ceva bani puÈ™i deoparte. Probabil că acolo în È›ara ta de baÈ™tină ai opt fraÈ›i È™i surori. Fii băiat deÈ™tept È™i întoarce-te de unde ai venit. Aici ai pus cruce slujbei ăsteia.
― Slujbe destule se găsesc, zise el calm. Apoi întinse mîna È™i-mi lăsă cuÈ›itul în palmă. Fac asta pentru dumneavoastră.
Am băgat cuțitul în buzunar. Candy a ridicat ochii spre galeria interioară.
― La señora ― ce facem acum?
― Nimic. Nu facem nimic. Señora e foarte obosită. ÃŽn ultima vreme a trăit într-o mare tensiune. Nu vrea să fie deranjată.
― Trebuie să chemăm poliÈ›ia, zise țîfnos Spencer.
― De ce?
― O, Dumnezeule, Marlowe ― dar trebuie!
― Mîine. StrîngeÈ›i-vă mormanul ăla de roman neterminat È™i hai să mergem.
― Trebuie neapărat să chemăm poliÈ›ia. Mai există È™i legi pe lumea asta.
― Nu sîntem obligaÈ›i să facem una ca asta. N-avem suficiente dovezi nici ca să zdrobim o muscă. Oamenii legii n-au decît să-È™i facă munca lor murdară. JuriÈ™tii n-au decît să descopere singuri adevărul. Ãia scriu legile ca juriÈ™tii să le disece la tribunal în faÈ›a altor juriÈ™ti numiÈ›i judecători, pentru ca alÈ›i magistraÈ›i să spună că judecătorii dintîi au greÈ™it, astfel ca cei de la Curtea Supremă să poată spune că al doilea rînd de judecători au greÈ™it. FireÈ™te că mai există È™i legi pe lumea asta. Sîntem cufundaÈ›i pînă la gît în legi. Dar legile nu sînt altceva decît prilejuri pentru onorariile juriÈ™tilor. Cîtă vreme credeÈ›i că ar putea să reziste bandele de gangsteri de înaltă clasă dacă avocaÈ›ii nu i-ar învăța cum să opereze?
Spencer îmi răspunse furios:
― Asta n-are nici în clin nici în mînecă cu povestea noastră. ÃŽn casa asta a fost omorît un om. ÃŽntîmplător era scriitor È™i încă unul foarte cunoscut È™i important, dar nici asta n-are nici o legătură. Era un om È™i amîndoi È™tim cine l-a omorît. Mai există È™i justiÈ›ie pe lumea asta.
― Mîine.
― Dacă o laÈ™i să scape nepedepsită, înseamnă că eÈ™ti la fel de ticălos ca È™i ea. Știi, Marlowe, am început să am oarecari nedumeriri în privinÈ›a dumitale. Dacă ai fi fost niÈ›el mai vigilent, ai fi putut să salvezi viaÈ›a lui Roger. ÃŽntr-un fel ai lăsat-o să scape nepedepsită. Și după cîte È™tiu, tot teatrul ăsta de azi după-amiază n-a fost decît... teatru.
― Adevărat. O scenă de dragoste deghizată. Doar aÈ›i văzut bine că Eileen e moartă după mine. După ce s-or mai potoli niÈ›el lucrurile, s-ar putea să ne È™i căsătorim. Bănuiesc că trebuie să aibă ea ceva gologani. Eu deocamdată n-am scos nici un ban de pe urma familiei Wade. AÈ™a că am cam început să-mi pierd răbdarea.
Își scoase ochelarii și lustrui lentilele. Își șterse și sudoarea din găvanele ochilor, își repuse ochelarii și se uită în pămînt.
― Iartă-mă, te rog, îmi zise el. Azi după-amiază am băut cam zdravăn. Sînt puÈ›in întors pe dos. Destul de supărător să aflu că Roger s-a sinucis. Dar astălaltă versiune mă face să mă simt înjosit ― prin simplul fapt că È™tiu despre ea. Ridică ochii spre mine. Pot să am încredere în dumneata?
― Că am să fac ce?
― Ceea ce trebuie ― orice-o fi. Se aplecă, ridică teancul de hîrtii È™i le băgă sub braÈ›. Nu, las-o baltă. Bănuiesc că È™tii dumneata ce faci. Sînt un editor destul de bun, dar chestiile astea mă depășesc, că nu sînt în branÈ™a mea. Bănuiesc că de fapt nu sînt altceva decît un înfumurat.
Trecu pe lîngă mine și Candy se dădu la o parte din drumul lui, iar apoi se repezi la ușa din față și i-o deschise. Spencer trecu pe lîngă el, înclinînd scurt din cap. L-am urmat. M-am oprit lîngă Candy și l-am privit drept în ochii negri și strălucitori.
― Fără scamatorii, amigo.
― Señora e foarte obosită, mi-a zis el liniÈ™tit. S-a dus în camera ei. Nu vrea să fie deranjată. Nu È™tiu nimic, señor. No me acuerdo de nada... A sus ordenes, señor.
Am scos cuțitul din buzunar și i l-am întins. Mi-a zîmbit.
― Nimeni n-are încredere în mine, dar eu am încredere în tine, Candy.
― Lo mismo, senor. Muchas gracias.
Spencer se urcase deja în automobil. M-am urcat și eu și am pornit în marșarier pe alee și apoi l-am condus pînă în Beverly Hills. L-am lăsat la intrarea laterală a hotelului.
― M-am gîndit pe tot drumul de întoarcere, îmi zise el dîndu-se jos. Trebuie să fie puÈ›in dementă. Sper că n-au s-o condamne.
― Nici n-au să încerce măcar, dar ea habar n-are de asta.
Se luptă cu teancul de hîrtii de sub braț, reuși să-l aranjeze și mă salută din cap.
L-am urmărit cu privirea cum deschide ușa și intră în hotel. Apoi am luat piciorul de pe frînă și Oldsmobilul s-a desprins ușor de bordura albă. De atunci nu l-am mai văzut pe Howard Spencer.


Am ajuns tîrziu acasă și eram obosit și deprimat. Era o seară dintre acelea cînd aerul e apăsător și zgomotele nopții par înăbușite și îndepărtate. Luna era în înaltul cerului, învăluită în ceață și lipsită de strălucire. M-am plimbat de colo colo prin casă și mi-am pus niște discuri, dar abia dacă le auzeam. Mi se părea că pe undeva nu încetează să se audă un ticăit, dar de fapt în casă nu era nimic care să ticăie. Ticăitul venea chiar din capul meu. Era ca un fel de ceas al morții, personal.
Mă gîndeam la prima mea întîlnire cu Eileen Wade, È™i la a doua, È™i la a treia, È™i la a patra. Dar după aceea, ceva din personalitatea ei începuse să fie greu de sesizat È™i descris. ÃŽncepea să devină ireală. Un asasin e întotdeauna ireal de îndată ce È™tii că e criminal. Sînt oameni care ucid din ură, teamă sau lăcomie. Sînt ucigaÈ™i vicleni care plănuiesc totul pînă în ultimele amănunte È™i se aÈ™teaptă să scape. Sînt ucigaÈ™i furioÈ™i care nu se gîndesc deloc. Și există È™i ucigaÈ™i îndrăgostiÈ›i de moarte, pentru care crima e doar un fel vag È™i îndepărtat de sinucidere. ÃŽntr-un fel, sînt cu toÈ›ii demenÈ›i ― dar nu în sensul în care folosea Spencer cuvîntul.
Cînd m-am culcat, în fine, aproape că se crăpa de ziuă.
Zuruitul telefonului m-a smuls dintr-un puț adînc și negru al somnului. M-am rostogolit din pat, mi-am căutat papucii pe bîjbîite și mi-am dat seama că n-am dormit decît vreo două ceasuri. Aveam senzația unei mese digerată doar pe jumătate și mîncată într-un birt cu tacîmuri unsuroase. Pleoapele îmi erau lipite și parcă aveam nisip în gură. M-am ridicat în picioare cu elevatorul și m-am deplasat pînă în living-room tîrîndu-mi picioarele. Ridicînd receptorul din furcă am strigat:
― RămîneÈ›i la aparat.
Am lăsat receptorul alături È™i m-am dus la baie unde am dat drumul duÈ™ului rece să mă izbească în obraji. Afară, în faÈ›a ferestrei, se auzea un zgomot regulat ― È›ac-È›ac-È›ac. M-am uitat aÈ™a, într-o doară, È™i am văzut o față întunecată È™i inexpresivă. Era grădinarul japonez poreclit de mine Harry-Inimă-Rea, care venea la mine o dată pe săptămînă. Potrivea din foarfecă tufiÈ™urile de tecoma ― aÈ™a cum le aranjează întotdeauna grădinarii japonezi. Te rogi de el de patru ori È™i el zice "săptămîna viitoare" È™i pe urmă deodată apare la È™ase dimineaÈ›a È™i începe să-È›i țăcăne sub fereastra dormitorului.
Mi-am șters fața cu prosopul și am revenit la telefon.
― Da?
― Senor, la telefon e Candy.
― Bună dimineaÈ›a, Candy.
― La señora es muerta.
Moartă. Ce cuvînt rece, negru și fără sunet în toate limbile! Doamna e moartă!
― Sper că nu din vina ta?
― Cred că doctoria. Se cheamă Demerol. SticluÈ›a, cred, avea patruzeci-cincizeci de pastile. Acum e goală. Aseară n-a luat cina. Azi-dimineață urc scăriÈ›a, privesc pe fereastră. ÃŽmbrăcată ca ieri după-masă. Sparg fereastra. La señora es muerta. Fria como agua de nieve. Rece ca zăpada topită.
― Ai chemat pe cineva?
― Si. El doctor Loring. El a chemat poliÈ›iÈ™tii. N-au sosit încă.
― Doctorul Loring, ă? Omul care întotdeauna vine prea tîrziu.
― Nu i-am arătat scrisoarea.
― Scrisoarea către cine?
― Señor Spencer.
― Dă-o poliÈ›iei, Candy. Să nu pună doctorul Loring mîna pe ea. Numai poliÈ›ia. Și încă un lucru, Candy. Să nu ascunzi nimic, să nu le spui cumva vreo minciună. Spune-le că am fost amîndoi acolo. Spune-le adevărul. De data asta, adevărul È™i numai adevărul.
A urmat o mică pauză, după care mi-a zis:
― Si. Am înÈ›eles. Hasta la vista, amigo.
Și a închis telefonul. Am făcut numărul de la hotelul Ritz Beverly și am întrebat de Howard Spencer.
― Numai un moment, vă rog. Vă dau recepÈ›ia.
O voce de bărbat a răspuns:
― RecepÈ›ia. Cu ce vă pot servi?
― Am întrebat de Howard Spencer. Știu că e devreme, dar e ceva urgent.
― Domnul Spencer a plecat de la noi aseară. A luat avionul de ora opt pentru New York.
― A, scuzaÈ›i, n-am È™tiut.
M-am dus în bucătărie să-mi fac o cafea ― multă cafea. Multă, tare, amară, fierbinte, nemiloasă, un desfrîu. Sîngele vital al oamenilor obosiÈ›i.
Abia peste vreo două ore mi-a telefonat Bernie Ohls.
― E-n regulă, isteÈ›ule. Vino încoace să suferi tortura.



CAPITOLUL 44

A fost ca È™i data trecută, în afară de faptul că era zi È™i că ne aflam în biroul căpitanului Hernandez È™i că È™eriful era tocmai la Santa Barbara, È™i inaugura săptămîna Fiesta. Căpitanul Hernandez era acolo împreună cu Bernie Ohls, cu un reprezentant al procuraturii È™i cu doctorul Loring, care arăta de parcă ar fi fost prins făcînd un raclaj, È™i mai era acolo È™i un individ numit Lawford ― anchetator de la procuratura districtuală ― un bărbat înalt, deÈ™irat È™i cu o mutră fără expresie, despre al cărui frate se zvonea că ar fi È™eful unei găști dubioase din zona Central Avenue.
Hernandez avea în fața lui cîteva foi de hîrtie roz, rupte dintr-un bloc-notes, scrise de mînă cu cerneală verde,
― DiscuÈ›ia noastră este neoficială, zise Hernandez după ce lumea se instală comod ― atît cît poate fi de comod să stai pe scaune fără tapiÈ›erie. Nu folosim maÈ™ina de stenografiat È™i nici magnetofoanele. SpuneÈ›i ce doriÈ›i. Doctorul Weiss reprezintă procuratura care va hotărî dacă e necesară sau nu o anchetă. Ce părere aveÈ›i, domnule doctor?
Doctorul Weiss era gras, vesel și părea competent:
― Eu cred că nu e cazul să deschidem o anchetă. După cît se pare sînt toate indiciile de otrăvire cu somnifere. Cînd a sosit salvarea, femeia mai respira încă foarte slab, se afla într-o comă profundă È™i toate reflexele erau negative. ÃŽn stadiul în care ajunsese, e greu să salvezi măcar unu la sută din pacienÈ›i. Avea pielea rece È™i respiraÈ›ia n-o puteai observa decît la o examinare atentă. Valetul a crezut-o moartă. A murit aproximativ o oră mai târziu. ÃŽnÈ›eleg că doamna suferea din cînd în cînd de crize violente de astm bronÈ™ic. Demerolul i-a fost prescris de doctorul Loring ca o măsură extremă.
― Ne puteÈ›i furniza vreo informaÈ›ie sau apreciere estimativă despre cantitatea de Demerol ingurgitată, domnule doctor?
― O doză mortală, zise el zîmbind uÈ™or. Nu există nici un mijloc rapid de a stabili acest lucru fără a cunoaÈ™te anamneza, toleranÈ›a naturală sau cea dobîndită. După propria ei mărturisire, a luat două mii trei sute de miligrame ― adică de patru-cinci ori doza letală minimă pentru cineva care nu are deprindere de toxicoman.
Se uită întrebător la doctorul Loring.
― Doamna Wade nu era toxicomană, zise Loring cu răceală. Doza prescrisă ar fi fost de una sau două tablete de cincizeci de miligrame. Trei sau patru tablete într-o perioadă de douăzeci È™i patru de ore era maximum ce-i permiteam.
― Și totuÈ™i i-aÈ›i dat cincizeci de pastile dintr-o trăsătură de condei, îi zise căpitanul Hernandez. Nu vi se pare că e o doctorie cam periculoasă ca s-o ai în casă într-o asemenea cantitate? Cît de grav era acest astm bronÈ™ic, domnule doctor?
Doctorul Loring zîmbi disprețuitor:
― Era intermitent, ca orice astm. Nu a ajuns niciodată pînă în faza pe care noi o denumim status asthmaticus ― adică o criză atît de gravă încît bolnavul pare în pericol de a se sufoca.
― AveÈ›i vreun comentariu de făcut, domnule doctor Weiss?
― Mde, zise acesta încet, dacă am presupune că scrisoarea nu există È™i dacă am presupune că n-am avea nici o altă dovadă referitoare la cantitatea pe care a luat-o, am putea zice că a fost vorba de o doză exagerată luată din greÈ™eală. Limita de siguranță nu este foarte amplă. Mîine o să È™tim mai precis. Ascultă, Hernandez, nu cumva vrei să faci să dispară scrisoarea, pentru numele lui Dumnezeu?
Hernandez se încruntă către biroul lui:
― Stăteam È™i eu È™i mă întrebam. N-am È™tiut că narcoticele reprezintă un tratament standard pentru astmă. Mde, omul cît trăieÈ™te tot învață.
Loring se îmbujoră:
― Bine, dar v-am spus, domnule căpitan, că era o măsură pentru cazuri extreme. Un doctor nu poate să fie peste tot în acelaÈ™i timp. Debutul unei crize astmatice se poate produce foarte brusc.
Hernandez îi aruncă o privire scurtă și apoi se întoarse către Lawford:
― Ce se întîmplă cu biroul vostru dacă dau scrisoarea asta presei?
Anchetatorul de la procuratura districtuală își îndreptă ochii fără expresie spre mine:
― Hernandez, ce caută individul ăsta aici?
― Eu l-am invitat.
― Și de unde È™tii că n-o să-i reproducă vreunui reporter tot ce s-a spus aici?
― Daa, ăsta e un flecar ce n-are pereche! Asta aÈ›i descoperit-o È™i voi, atunci cînd l-aÈ›i ridicat.
Lawford rînji, apoi își drese glasul:
― Am citit acea pretinsă confesiune, zise el cu multă grijă, È™i nu cred o iotă din ea. Trebuie să vă daÈ›i seama că a fost făcută pe fondul unei epuizări nervoase È™i afective: pierderea soÈ›ului, folosirea drogurilor, stresul vieÈ›ii din Anglia în timpul războiului È™i al bombardamentelor, căsătoria aceea clandestină, revenirea fostului soÈ› aici È™i aÈ™a mai departe. Fără îndoială că doamna căpătase un sentiment al vinovăției È™i încerca să se debaraseze de el printr-un fel de transfer psihologic.
Se opri și se uită de jur împrejur, dar nu văzu decît fețe fără expresie:
― Nu pot vorbi în numele procurorului districtual, dar gîndurile È™i sentimentele mele sînt în sensul că mărturisirea pe care o aveÈ›i nu poate constitui un temei de punere sub acuzaÈ›ie, chiar dacă femeia ar fi trăit.
― Și întrucît voi aÈ›i crezut într-o mărturisire nu vă convine să credeÈ›i în alta care o contrazice pe cea dintîi, interveni caustic Hernandez.
― Ia-o încetiÈ™or, Hernandez. Orice instituÈ›ie care are misiunea de a aplica legile trebuie să È›ină seama È™i de relaÈ›iile sociale. Dacă ziarele ar publica această confesiune, am da de dracul. Asta e sigur. Avem pe-aici prin regiune destule grupuri ahtiate după reforme care abia aÈ™teaptă un prilej de genul ăsta ca să ne lovească pe la spate. Avem È™i un Mare Juriu care a intrat deja în trepidaÈ›ie din pricina scuturăturii pe care a primit-o săptămîna trecută locotenentul vostru din brigada de moravuri.
Hernandez zise:
― Bine, vă încredinÈ›ez vouă copilaÈ™ul. Semnează-mi procesul-verbal de predare.
Strînse la un loc paginile roz și Lawford se aplecă să semneze formularul. Luă hîrtiile, le împături, le puse în buzunar și ieși.
Doctorul Weiss se ridică. Era un om de treabă, dar aspru și care nu se lăsa ușor impresionat:
― Ultima anchetă pe care am făcut-o în familia Wade s-a terminat cam prea repede. Bănuiesc că de data asta nici n-o să ne mai ostenim să deschidem o anchetă.
Îi salută din cap pe Ohls și Fernandez, îi strînse mîna lui Loring cu un aer oficial și ieși. Loring se ridică dînd și el să plece, dar apoi șovăi.
― ÃŽnÈ›eleg că pot informa o anumită persoană interesată în această problemă că nu se vor mai întreprinde alte cercetări în această problemă? zise el bățos.
― Doctore, îmi pare rău că a trebuit să vă reÈ›inem un timp atît de îndelungat de la îngrijirea bolnavilor dumneavoastră.
― ÃŽncă nu mi-aÈ›i răspuns la întrebare, hîrîi Loring. Cred că ar fi mai bine să vă previn...
― Nu-È›i mai bate gura degeaba, stimabile, i-o reteză Hernandez.
Doctorul Loring era să cadă din picioare la această lovitură. Apoi se întoarse și încercă să iasă cît mai repede din cameră. Ușa se închise și trecu aproape un minut pînă cînd să zică cineva ceva. Hernandez se scutură și-și aprinse o țigară. Apoi se întoarse către mine:
― Ei?
― Ei ce?
― Ce mai aÈ™tepÈ›i?
― Va să zică s-a sfîrÈ™it? Gata? Kaput?
― Zi-i È™i lui, Bernie.
― Păi, fireÈ™te că ăsta e finalul, zise Ohls. Eram gata pregătit s-o aduc aici pentru interogatoriu. Wade nu s-a împuÈ™cat singur. Prea mult alcool în creier. Dar, aÈ™a cum È›i-am spus, care să fi fost mobilul? Mărturisirea ei se prea poate să mai greÈ™ească pe ici-pe colo, în chestii de amănunt, dar în orice caz dovedeÈ™te că ea îl spiona. CunoÈ™tea poziÈ›ia pavilionului de oaspeÈ›i de la Ancino. Dama aia, Lennox, îi luase amîndoi bărbaÈ›ii. Ce s-a întîmplat în pavilion este exact ceea ce doriÈ›i să vă imaginaÈ›i. O singură întrebare ai uitat să i-o pui lui Spencer. Wade avea un pistol Mauser P.P.K.? Da, avea un mic Mauser automat. Am vorbit deja cu Spencer la telefon. Wade era un beÈ›iv care după ce depășea limita nu mai È™tia nici ce face, nici ce e cu el. Bietul prăpădit nefericit, ori a crezut că a omorît-o pe Sylvia Lennox, ori chiar a omorît-o, ori a avut cine È™tie ce motiv să creadă că a omorît-o nevastă-sa. Oricum o fi fost, în cele din urmă avea să spună adevărul ca să-È™i ia o piatră de pe suflet. BineînÈ›eles, de băut bea el de multă vreme, dar era un adevărat bărbat, însurat cu un flecuÈ™teÈ› frumos. Mexicanul È™tie totul. Porcul ăla È™tie aproape orice. Fata aia era un vis. O parte din ea trăia aici È™i acum, dar cea mai mare parte trăia tot acolo È™i atunci, adică viaÈ›a ei de altădată. Dacă o fi fost vreodată în călduri, nu după bărbatu-său se dădea ea în vînt. ÃŽnÈ›elegi ce vreau să spun?
Nici un răspuns din partea mea.
― Cît p-aci să pui È™i tu laba pe ea, nu?
Din nou nici un răspuns din partea mea.
Ohls și cu Hernandez rînjiră amîndoi, acru:
― Noi ăștia nu sîntem chiar aÈ™a zevzeci, cu grăunÈ›e-n cap, reluă Ohls. Știam noi că trebuie să existe un dram de adevăr în povestea aia cu dezbrăcatul ei. Tu l-ai năucit cu vorba pe băiat È™i el te-a lăsat să-l baÈ›i la puncte. Era îndurerat È™i năucit, È™i È›inea la Wade È™i voia să fie foarte sigur. Dacă ar fi ajuns să fie foarte sigur, È™i-ar fi pus în acÈ›iune È™iÈ™ul. Pentru el asta era o chestie personală. El nu l-a spionat niciodată pe Wade. Nevasta lui Wade l-a spionat È™i ea a întors deliberat toată povestea pe dos, doar ca să-l zăpăcească pe Wade. Uite, vezi cum se încheagă lucrurile? La urma urmei, mă tem că era speriată de el. Iar Wade n-a aruncat-o niciodată în jos pe scări. A fi doar un accident. Ea s-a împiedicat È™i Wade a încercat s-o prindă. Candy a văzut È™i asta.
― Dar nimic din toate astea nu explică de ce doreau să fiu cu ei, acolo în casă.
― Dacă aÈ™ sta să mă gîndesc, aÈ™ putea găsi unele motive. BineînÈ›eles, unul e învechit de tot. I s-a întîmplat de o sută de ori oricărui poliÈ›ist. Tu erai capătul slobod al firului ― individul care-l ajutase pe Lennox să scape, prietenul lui, È™i, probabil, în oarecare măsură È™i confidentul lui. Ce È™tia el È™i ce È›i-a spus? El a luat pistolul cu care fusese ucisă nevastă-sa È™i È™tia că a fost folosit. Ea s-ar fi putut gîndi că el a făcut acest gest ca s-o apere pe ea. Și asta a făcut-o să creadă că el È™tia că ea a folosit pistolul. Cînd el s-a sinucis, ea a ajuns să fie sigură de asta. Dar cum rămînea cu tine? Tu continuai să fii firul slobod al poveÈ™tii. Voia să te tragă de limbă È™i pentru asta se putea sluji de toate farmecele ei È™i de o situaÈ›ie gata aranjată ca un pretext de a se apropia de tine. Și dacă avea nevoie de un fazan care să iasă È›ap ispășitor, tu erai ăla. S-ar putea zice că ea era în căutare de È›api ispășitori.
― Am impresia că îi atribui prea multe cunoÈ™tinÈ›e, i-am zis.
Ohls rupse o țigară în jumătate și începu să mestece una din bucăți. Cealaltă jumătate și-o puse după ureche.
― Alt motiv ar fi că avea nevoie de un bărbat, un tip voinic È™i puternic care s-o poată zdrobi în braÈ›e È™i s-o facă iarăși să viseze.
― Pe mine nu mă putea suferi, i-am răspuns. Nu cumpăr povestea asta.
― BineînÈ›eles, se amestecă Hernandez pe un ton sec. Dumneata ai refuzat-o. Dar i-ar fi trecut supărarea în privinÈ›a asta. Și p-ormă, i-ai trîntit totul în față în prezenÈ›a lui Spencer.
― Voi doi aÈ›i fost în ultima vreme pe la psihiatri?
― La naiba, ce n-ai auzit? se răsti Ohls. ÃŽn ultima vreme i-am avut tot timpul în spinare. Avem doi È™i pe schemă. Asta nu mai e treabă de poliÈ›ie. ÃŽncepe să intre în branÈ™a medicală. Toată ziua îi vezi pe la închisori, prin tribunale, prin camerele de anchetă. ÃŽÈ›i scriu rapoarte de cîte cincisprezece pagini că de ce nu È™tiu care javră de delincvent minor a jefuit un magazin de băuturi sau a violat vreo elevă sau a vîndut stupefiante copiilor din clasele mai mari. Peste zece ani, tipii ca mine È™i ca Marty o să înceapă să facă teste Rohrschach È™i asociaÈ›ii de cuvinte în loc de instrucÈ›ie militară È™i exerciÈ›ii de tragere. Cînd o să plecăm la o anchetă, o să avem la noi truse negre cu detectori portativi de minciuni È™i fiole cu serul adevărului. Mare păcat că n-am izbutit să punem mîna pe ăia patru urangutani care l-au ciuruit pe Willie Magoon "Muntele". Am fi avut È™i noi ocazia să-i dezinadaptabilizăm, È™i să-i facem să-È™i iubească mamele.
― E-n regulă dacă plec?
― Care-i chestia de care n-am reuÈ™it să te convingem? întrebă Hernandez, jucîndu-se cu lucrurile de pe birou.
― Ba sînt foarte convins. Cazul e mort È™i îngropat. Ea e moartă, toÈ›i sînt morÈ›i. Disciplină perfectă de jur împrejur. N-a mai rămas nimic altceva de făcut decît să mergem acasă È™i să uităm toată povestea, ca È™i cum nici nu s-ar fi întîmplat. Ceea ce am să È™i fac.
Ohls întinse mîna după jumătatea de țigară de după ureche, se uită la ea ca și cum s-ar fi mirat cum de a ajuns acolo, și o aruncă peste umăr.
― Ce te smiorcăi aÈ™a? întrebă Hernandez. Dacă mai avea destule pistoale la îndemînă, își mărea palmaresul.
― De asemenea, zise rînjind Ohls, să È™tii că ieri telefonul a mers.
― A, da, i-am răspuns. Probabil că aÈ›i fi început să alergaÈ›i È™i ceea ce aÈ›i fi descoperit ar fi fost o poveste cam amestecată care nu permitea nimic altceva decît vreo cîteva minciuni stupide. ÃŽn dimineaÈ›a asta sînteÈ›i în posesia a ceea ce bănuiesc eu că e o mărturisire completă. Nu mi-aÈ›i permis s-o citesc, dar n-aÈ›i fi chemat biroul procurorului districtual dacă ar fi fost doar un bileÈ›el de amor. Dacă s-ar fi făcut o treabă serioasă în cazul Lennox, la momentul respectiv, cineva i-ar fi dezgropat dosarul din război È™i ar fi verificat chestia cu rana lui È™i toate celelalte. Undeva s-ar fi găsit È™i firul ce conducea la familia Wade. Roger Wade È™tia cine e Paul Marston. Și mai È™tia È™i un alt detectiv particular cu care am intrat întîmplător în contact.
― Se poate, recunoscu Hernandez, dar nu aÈ™a se conduc cercetările poliÈ›ieneÈ™ti. Nu te poÈ›i juca tot timpul cu un caz care ba e deschis, ba e închis, chiar dacă nu te presează nimeni să-l termini È™i să-l dai uitării. Am anchetat sute de cazuri de omor. Unele din ele sînt clare, curate, bine aranjate, ca la carte. Cele mai multe dintre ele au un înÈ›eles aici, dar nu È™i dincolo. ÃŽnsă cînd găseÈ™ti un mobil, mijloacele, prilejul, fuga, o mărturisire scrisă È™i îți mai pică È™i o sinucidere imediat după aceea, îl laÈ™i baltă. Nici o secÈ›ie de poliÈ›ie din lume n-are destui oameni sau destul timp ca să pună sub semnul întrebării lucruri mai mult decît evidente. Singura chestie care contrazice ideea că Lennox ar fi ucigaÈ™ era faptul că cineva socotea că e băiat drăguÈ› È™i că n-ar fi fost în stare să săvîrÈ™ească o asemenea faptă, È™i că mai existau È™i alÈ›ii care ar fi putut foarte bine s-o facă. Numai că ăilalÈ›i n-au luat-o la sănătoasa, n-au lăsat mărturisiri È™i nici nu È™i-au zburat creierii. El a făcut-o. Cît despre faptul că era băiat cumsecade, îmi închipui că È™aizeci pînă la È™aptezeci la sută dintre ucigaÈ™ii care-È™i sfîrÈ™esc zilele în camera de gazare sau pe scaunul electric sau la capătul unei funii, sînt oamenii pe care vecinii îi considerau la fel de inofensivi ca È™i vînzătorii de la marile magazine. La fel de inofensivi È™i de liniÈ™tiÈ›i È™i de binecrescuÈ›i ca È™i soÈ›ia lui Roger Wade. Vrei să citeÈ™ti ce-a scris în scrisoarea aia? Poftim, citeÈ™te-o. Eu trebuie să ies puÈ›in.
Se ridică, deschise un sertar și puse pe birou un dosar:
― Marlowe, ai aici cinci fotocopii. Cînd mă întorc să nu cumva să te prind că te uiÈ›i la ele.
Se îndreptă către ușă și apoi întoarse capul și-l întrebă pe Ohls:
― Vrei să vii cu mine să vorbim cu Peshorek?
Ohls încuviință și ieși după el.
Rămas singur în birou, am ridicat coperta dosarului și m-am uitat la fotocopiile alb pe negru. Apoi, atingînd doar marginile, le-am numărat. Erau șase, fiecare avînd paginile prinse laolaltă. Am luat una, am făcut-o sul și am strecurat-o în buzunar. Apoi am citit-o pe cea următoare. După ce am terminat, m-am așezat și am așteptat. Peste vreo zece minute, Hernandez s-a întors singur. Așezîndu-se la birou, a aranjat bine fotocopiile din dosar și l-a pus la loc în sertar.
Ridicînd din sprîncene, mă privi cu ochi fără expresie:
― EÈ™ti mulÈ›umit?
― Lawford È™tie că le aveÈ›i?
― Nu de la mine. Și nici de la Bernie. Bernie le-a făcut chiar el. De ce?
― Ce s-ar întîmpla dacă s-ar rătăci vreuna?
Mă privi cu un zîmbet dezagreabil:
― N-o să se rătăcească. Dar dacă totuÈ™i s-ar întîmpla una ca asta, nu va fi de vină nimeni de la noi. La urma urmei, È™i la procuratura districtuală au aparate de copiat.
― Nu-i aÈ™a, domnule căpitan, că nu-l prea iubiÈ›i, pe procurorul È™ef Springer?
Păru surprins:
― Cine, eu? Eu iubesc pe toată lumea, chiar È™i pe dumneata. Cară-te dracului odată de-aici! Nu vezi că am treabă?
M-am ridicat, dînd să ies. Deodată m-a întrebat:
― Ai vreun pistol la dumneata zilele astea?
― Nu chiar tot timpul.
― Vezi că Willie Magoon "Muntele" avea două. Mă întreb de ce naiba nu le-a folosit.
― Probabil își închipuia că toată lumea face în pantaloni cînd îl vede.
― Se poate, zise Hernandez într-o doară.
Luă un elastic și-l întinse între degete. Îl întinse din ce în ce mai tare. În cele din urmă, elasticul se rupse cu zgomot. Începu să-și frece degetul mare pe care-l plesnise elasticul.
― Orice se poate rupe, pînă la urmă, comentă el. Indiferent cît de rezistent pare să fie. Ne mai vedem noi.
Am deschis ușa, am ieșit pe coridor și pe urmă am părăsit repede clădirea. Cine a picat o dată de fazan, mai pică și a doua oară.



CAPITOLUL 45

Revenind în cușca mea de la etajul șase al clădirii Cahuenga, am început iarăși jocul meu dublu cu poșta de dimineață: din cutia de scrisori pe masă și după aia in coșul de hîrtii. Am făcut loc pe masă și am desfăcut fotocopia. Avusesem grijă s-o rulez în așa fel încît să nu facă crețuri.
Am recitit-o. Era destul de amănunțită și de rezonabilă ca să satisfacă orice persoană care nu poartă ochelari de cal. Eileen Wade o ucisese pe nevasta lui Terry într-un acces de gelozie furibună, iar mai tîrziu, cînd se ivise prilejul, îl ucisese și pe Roger pentru că era sigură că el știe. Pistolul descărcat în tavanul camerei lui în seara aceea făcuse parte integrantă din înscenare. Întrebarea rămasă definitiv fără răspuns era de ce Roger Wade stătuse cu brațele încrucișate și-o lăsase să aranjeze totul? Nu se poate să nu fi știut cum avea să se termine toată povestea. Drept care el unul își luase adio de la toate și nu-i mai păsa de nimic. El se ocupa de cuvinte, avea cuvinte pentru aproape orice lucru, dar pentru asta nu.

"Am patruzeci È™i È™ase de tablete de Demerol rămase de la ultima reÈ›etă, scria Eileen. Am de gînd să le iau È™i să mă culc. UÈ™a e încuiată. Peste foarte puÈ›ină vreme nu mă va mai putea salva nimeni. Lucrul acesta trebuie să fie bine înÈ›eles, Howard. Scriu în prezenÈ›a morÈ›ii. Fiecare cuvînt pe care-l aÈ™tern pe hîrtie e adevărul adevărat. N-am nici un fel de regrete ― poate doar cu excepÈ›ia faptului că n-am izbutit să-i găsesc împreună È™i să-i omor odată. N-am nici un fel de regrete pentru Paul de care tu ai auzit sub numele de Terry Lennox. Era doar găoacea goală a omului pe care l-am iubit È™i l-am luat de soÈ›. Nu mai însemna nimic pentru mine. Cînd l-am văzut în după-amiaza aceea ― singura dată după întoarcerea lui din război ― la început nici nu l-am recunoscut. Apoi mi-am dat seama că e el, iar el m-a recunoscut imediat. Era bine dacă murea tînăr în zăpezile Norvegiei, iubitul meu pe care l-am crezut mort. S-a întors ca prieten al escrocilor din lumea interlopă, ca soÈ› al unei boarfe bogate, un om stricat È™i ruinat, È™i probabil că È™i el a fost escroc, cîndva, în trecut. Timpul face ca totul să pară meschin, soios, jerpelit È™i zbîrcit. Știi, Howard, tragedia vieÈ›ii nu este că fiinÈ›ele frumoase mor de tinere, ci că îmbăîrînesc È™i devin meschine. Mie n-o să mi se întîmple una ca asta. Adio, Howard".

Am pus fotocopia în sertar și l-am încuiat. Era ora prînzului dar nu prea-mi era foame. Și eram cam abătut. Am scos din ultimul sertar sticla pe care o ținem la birou, mi-am turnat un păhărel și apoi am luat cartea de telefon care era agățată într-un cîrlig fixat pe o latură a mesei de lucru și am căutat numărul ziarului Journal. Am sunat și am întrebat-o pe telefonistă de Lonnie Morgan.
― Domnul Morgan nu se întoarce decît pe la ora patru. PuteÈ›i eventual să-l căutaÈ›i la biroul de presă al primăriei.
Am telefonat acolo și l-am găsit. Își aducea aminte destul de bine de mine:
― După cîte am auzit, ai fost un om destul de ocupat în ultima vreme.
― Am ceva pentru dumneata, dacă-È›i trebuie. Dar mă tem că nu-È›i trebuie.
― Serios? Cam ce-ar fi?
― O fotocopie a unei mărturisiri a două crime.
― Unde eÈ™ti?
I-am zis. Mai voia niște informații. N-am vrut să i le dau la telefon. Zicea că nu se mai ocupă de pagina criminală. I-am zis că e încă ziarist și încă la singura gazetă independentă din oraș. Tot mai voia să discute.
― De unde ai căpătat mărturisirea, sau ce naiba o fi? De unde să È™tiu eu că merită să-mi pierd timpul?
― Originalul e la procurorul districtual. Ãia n-or s-o publice niciodată. Ar însemna să destupe vreo două chestii pe care le È›in ei bine ascunse îndărătul frigiderului.
― ÃŽÈ›i telefonez mai tîrziu. Să mă consult cu È™efii.
Am închis amîndoi. M-am dus la un bufet expres și am mîncat un sandviș cu pui și salată și am băut cafea. Cafeaua era dintr-aia fiartă a doua oară, iar sandvișul era la fel de plin de arome ca un petec de cămașă veche. Americanii sînt în stare să mănînce orice cu condiția să fie pe pîine prăjită, prinsă cu două scobitori și să vadă frunzele de salată verde ieșind pe la margine, de preferință nițel veștede.
Pe la vreo trei jumătate a venit la mine Lonnie Morgan. Era aceeași bucată lungă, subțire, încordată și obosită de umanitate lipsită de expresie, cum mi se păruse și în seara cînd m-a adus acasă de la închisoare. Mi-a strîns mîna cu un aer apatic și a scos din buzunar un pachet de țigări mototolit.
― Domnul Sherman ― ăsta e redactorul È™ef ― mi-a zis că pot să vin pe la dumneata să văd ce material ai.
― Chestia e neoficială dacă nu acceptaÈ›i condiÈ›iile mele.
Am descuiat sertarul È™i i-am dat fotocopia. A citit repede cele patru pagini, apoi le-a recitit mai încet. Părea foarte tulburat ― cam la fel ca un antreprenor de pompe funebre la o înmormîntare ieftină.
― Dă-mi telefonul.
I l-am întins peste birou. A format numărul, a așteptat și pe urmă a zis:
― Aici e Morgan. Dă-mi-l pe domnul Sherman.
După un răstimp de așteptare a venit altă voce feminină la telefon dar pe urmă a obținut legătura cu șeful și l-a rugat să sune el la mine pe telefonul direct.
A închis și a lăsat receptorul în poală, ținînd furca apăsată cu degetul. Telefonul a sunat și el a dus receptorul la ureche.
― UitaÈ›i despre ce e vorba, domnule Sherman.
I-a citit-o la telefon încet și clar. Cînd a terminat, a urmat o pauză. Apoi a zis:
― O clipă, domnule Sherman. A lăsat receptorul jos È™i m-a privit peste masă. Vrea să È™tie cum ai pus mîna pe text.
Am întins mîna peste masă și i-am luat fotocopia:
― Spune-i că nu e treaba lui cum am obÈ›inut-o. Unde am obÈ›inut-o, e altă poveste. Asta reiese din È™tampila de pe dosul paginilor.
― După cît se pare, domnule Sherman, e un document oficial de la Biroul È™erifului din Los Angeles. Bănuiesc că n-ar fi greu să-i verificăm autenticitatea. Și există È™i un preÈ› pentru el.
A mai ascultat un pic și apoi a zis:
― Da, domnule Sherman. Imediat. Mi-a întins telefonul. Vrea să-È›i vorbească direct.
Era o voce repezită și autoritară:
― Domnule Marlowe, care sînt condiÈ›iile dumneavoastră? Și vă rog să nu uitaÈ›i că Journal este singura gazetă din Los Angeles care ar accepta să se atingă de povestea asta.
― Domnule Sherman, în cazul Lennox n-aÈ›i făcut mare lucru.
― Știu. Dar în momentul acela era doar o chestiune de bîrfă de dragul bîrfei. Nici nu se punea problema stabilirii vinovăției. Acum, însă ― dacă documentul dumitale este autentic ― avem de-a face cu totul altceva. Care sînt condiÈ›iile dumitale?
― Să publicaÈ›i integral mărturisirea sub forma unei reproduceri fotografice. Altfel nu vă las s-o tipăriÈ›i deloc.
― Dar se va verifica. ÃŽnÈ›elegi?
― Nu prea văd cum, domnule Sherman. Dacă l-aÈ›i întreba pe procurorul È™ef, el ori ar nega totul, ori ar oferi declaraÈ›ia spre publicare tuturor ziarelor din oraÈ™. Ar fi obligat s-o facă. Dacă veÈ›i întreba la biroul È™erifului, ăia o să vă spună să vă adresaÈ›i procurorului È™ef.
― Nu-È›i fă griji în privinÈ›a asta, domnule Marlowe. Avem È™i noi mijloacele noastre. Și condiÈ›iile dumitale care sînt?
― Păi, v-am spus.
― Aha. Va să zică nu doreÈ™ti să fii plătit?
― Nu cu bani.
― Mă rog, bănuiesc că-È›i cunoÈ™ti cel mai bine afacerile. Mi-l dai încă o dată pe Morgan la telefon?
I l-am dat. A vorbit scurt și a închis.
― E de acord, mi-a zis el. Iau fotocopia aia È™i el o verifică. O să facă exact cum i-ai zis. Dacă micÈ™orăm fotografiile la jumătate o să ocupe partea de sus a primei pagini.
I-am dat fotocopiile. Le-a luat și s-a tras de vîrful nasului:
― Te superi dacă-È›i spun că eÈ™ti un fraier fără pereche?
― Sînt de acord cu dumneata.
― Mai ai timp să te răzgîndeÈ™ti.
― Nu e cazul. Þi-aduci aminte de noaptea aia cînd m-ai condus acasă de la Bastilia oraÈ™ului? Mi-ai zis că am un prieten de la care trebuie să-mi iau rămas bun. De fapt n-am apucat să-mi iau cu adevărat rămas bun de la el. Dacă publicaÈ›i fotocopia aia, o să fie felul meu de a-i spune adio. A durat mult ― foarte, foarte mult.
― E-n regulă, prietene. Zîmbi strîmb. Dar eu încă mai socot că eÈ™ti un mare fraier. E nevoie să-È›i spun de ce?
― Spune-mi, în orice caz.
― Eu È™tiu despre dumneata mai multe lucruri decît îți închipui. Asta este partea tristă È™i dezamăgitoare a muncii la ziar. ÃŽntotdeauna È™tii o mulÈ›ime de lucruri pe care n-ai voie să le foloseÈ™ti. Ajungi să fii cinic. Dacă se publică mărturisirea asta în Journal o să sară în sus o mulÈ›ime de oameni. Procurorul È™ef, împuternicitul procuraturii, gaÈ™ca È™erifului, un cetățean particular influent È™i puternic numit Potter È™i vreo doi haidamaci numiÈ›i Menendez È™i Starr. Probabil că ai să sfîrÈ™eÈ™ti la spital sau din nou la închisoare.
― Nu prea cred.
― N-ai decît să crezi ce vrei, amice. Eu îți spun ce gîndesc eu. ÃŽmputernicitul procuraturii o să turbeze pentru că el a muÈ™amalizat cazul Lennox. Chiar dacă sinuciderea, declaraÈ›ia scrisă de Lennox au dat impresia că are dreptate, o mulÈ›ime de oameni or să È›ină să È™tie cum de-a ajuns Lennox ― un om nevinovat ― să facă o asemenea mărturisire, cum a murit, dacă într-adevăr s-a sinucis sau l-a ajutat cineva, de ce nu s-au anchetat deloc împrejurările, È™i cum se face că toată povestea a murit atît de repede. De asemenea, dacă are originalul acestei fotocopii, o să creadă că oamenii È™erifului l-au tras pe sfoară.
― Da' nu e nevoie să tipăriÈ›i È™i È™tampila pentru conformitate de pe dos.
― N-o s-o reproducem. Cu È™eriful ne avem bine. Noi zicem că e băiat cinstit. Și nici nu-l È›inem de rău fiindcă nu reuÈ™eÈ™te să le bage pumnul în gură unor tipi ca Menendez. Nimeni nu poate să pună capăt jocurilor de noroc, atîta vreme cît jocurile de noroc sînt legale sub toate formele în unele locuri È™i legale în unele forme, în toate locurile. Chestia asta ai furat-o din biroul È™erifului. Nu È™tiu cum ai izbutit să scapi. Vrei să-mi spui?
― Nu.
― Mă rog. Procurorul È™ef o să se supere fiindcă a încurcat rău chestia cu sinuciderea lui Wade. La asta l-a ajutat È™i reprezentantul procuraturii. Harlan Potter o să se enerveze fiindcă se redeschide o treabă pentru care el È™i-a folosit influenÈ›a ca s-o închidă. Menendez È™i cu Starr o să-È™i iasă din pepeni din motive de care nu sînt sigur, dar È™tiu bine că dumneata ai fost avertizat. Și cînd băieÈ›ii ăia se înfurie pe cineva, ăla nu prea cade pe moale. S-ar putea s-o iei pe coajă ca È™i Willie Magoon "Muntele".
― Poate că Magoon începuse să facă prea tare pe grozavul în slujba aia.
― Și de ce anume? vorbi Morgan tărăgănat. Pentru că băieÈ›ii ăia trebuie să facă lucrurile să meargă înainte. Dacă ei își dau osteneala să-È›i zică să stai deoparte, stai pe craca ta. Dacă nu-i asculÈ›i È™i p-ormă ei nu-È›i fac nimic, înseamnă că lumea o să-i considere slabi. Grangurii tari care conduc afacerea, È™tabii lor, consiliul de administraÈ›ie ― ăia n-au ce face cu slăbănogi. Slăbănogii sînt periculoÈ™i. Și p-ormă mai e È™i Chris Mady.
― După cît am auzit, ăsta conduce statul Nevada.
― Ai auzit bine, prietene. Mady e băiat cumsecade, dar el È™tie ce e bine pentru Nevada. Gangsterii bogaÈ›i care È›in tripouri È™i cazinouri la Reno È™i Las Vegas au multă grijă să nu-l supere pe domnul Mady. Dacă ar greÈ™i, impozitele lor ar creÈ™te foarte repede, iar colaborarea cu poliÈ›ia ar scădea în proporÈ›ie simetrică. Și atunci, È™efii ăi mari din răsărit ar hotărî că e nevoie de anumite schimbări. Un om de acÈ›iune care nu se înÈ›elege bine cu Chris Mady înseamnă că nu acÈ›ionează cum trebuie: Scoate-l naibii de-acolo È™i pune pe altul în locul lui. Pentru ei, "a-l scoate naibii d-acolo" nu înseamnă decît un singur lucru. ÃŽntr-o cutioară de lemn, cu picioarele înainte.
― Ãia nici n-au auzit de mine.
Morgan se încruntă, ridică un braț și pe urmă îl coborî într-un gest fără nici un sens:
― Nici n-au nevoie s-audă. Proprietatea lui Mady de la Tahoe, pe partea dinspre Nevada, e vecină cu domeniul lui Harlan Potter. Cine È™tie dacă din cînd în cînd nu-È™i dau È™i ei bineÈ›e. Cine È™tie dacă vreun tip care e pe È™tatul de plată al lui Mady nu aude de la alt tip de pe È™tatul de plată al lui Potter că o gîză numită Marlowe bîzîie cam prea tare despre lucruri care nu-l privesc. Ei, È™i de unde È™tii că această observaÈ›ie făcută în treacăt nu ajunge din gură-n gură pînă acolo încît să facă să sune telefonul dintr-un apartament din Los Angeles È™i un tip pe care musculatura îl dă afară din casă primeÈ™te sugestia să iasă la plimbare împreună cu vreo doi-trei din prietenii lui, să-È™i mai folosească niÈ›el muÈ™chii. Dacă cineva vrea să te zdrobească sau să te trimită pachet pe lumea ailaltă, ăia cu bicepÈ™ii nu cer explicaÈ›ii ce, cum È™i de ce. Pentru ei e ca È™i cum s-ar înnoda la È™ireturi. Nu e vorba cîtuÈ™i de puÈ›in de duÈ™mănie. "Stai mata cuminte un minut pînă cînd îți frîngem braÈ›ul". Vrei chestia înapoi?
Îmi întinse fotocopia.
― Știi bine ce vreau.
Morgan se ridică încet și puse fotocopia în buzunarul dinăuntru de la haină:
― S-ar putea să mă înÈ™el. Poate că dumneata È™tii mai multe decît È™tiu eu despre povestea asta. Eu n-am de unde să È™tiu cum priveÈ™te lucrurile o persoană de talia lui Harlan Potter.
― ÃŽncruntîndu-se. L-am cunoscut. Dar el nu lucrează cu plutonul de execuÈ›ie. ÃŽncă n-a putut să împace o asemenea idee cu concepÈ›ia lui de viață.
― După capul meu, zise îndîrjit Morgan, între a opri cercetarea unei crime printr-un telefon È™i a opri prin lichidarea martorilor e doar o diferență de metodă. Și ambele metode put al dracului în nările civilizaÈ›iei. Ne mai vedem noi ― sper.
Părăsi biroul de parcă l-ar fi suflat uraganul.



CAPITOLUL 46

M-am dus la localul lui Victor cu gîndul să beau un "burghiu" și să mai zăbovesc pe acolo pînă cînd iese ediția de seară a ziarelor de dimineață. Dar barul era înghesuit și nu mă amuza deloc. Cînd a ajuns lîngă mine, barmanul, pe care-l cunoșteam, m-a salutat strigîndu-mă pe nume:
― DoriÈ›i È™i o picătură de bitter în el, nu?
― De obicei, nu. Dar astă-seară aÈ™ dori vreo două.
― Nu l-am mai văzut în ultima vreme pe prietenul dumneavoastră. Cel cu îngheÈ›ata verde.
― Nici eu.
S-a îndepărtat și revenind mi-a adus băutura. Am început să sorb încetișor din ea, să mă țină cît mai mult, fiindcă n-aveam deloc chef să mă cherchelesc. Voiam ori să mă îmbăt criță, ori să rămîn treaz. După o vreme, am mai băut un pahar. Abia pe la șase a intrat în bar băiatul cu ziarele. Unul dintre chelneri a urlat la el s-o întindă de acolo, dar băiețelul a izbutit să facă repede un tur al clienților înainte să-l înșface de guler și să-l dea afară. Unul dintre clienți eram eu. Am deschis ziarul Journal și m-am uitat la pagina 1 A. Izbutiseră s-o bage. Era acolo. Inversaseră fotocopia, făcînd-o negru pe alb și reducîndu-i dimensiunile, o potriviseră pe jumătatea de sus a paginii. Pe altă pagină era și un scurt articol redacțional nițel cam pripit. Iar pe o altă pagină mai era un articol de o jumătate de coloană scris de Lonnie Morgan.
Mi-am terminat băutura și am plecat la alt local ca să cinez, după care m-am dus acasă.
Articolul scris de Lonnie Morgan era o recapitulare clară, concretă È™i nepărtinitoare a faptelor È™i întîmplărilor implicate în cazul Lennox È™i în "sinuciderea" lui Roger Wade ― faptele exact aÈ™a cum fuseseră publicate. Nu adăuga nimic, nu ajungea la nici o concluzie, nu imputa nimănui nimic. Era o treabă reportericească scrisă de o minte clară, concisă, de om de afaceri. Articolul redacÈ›ional era altceva. Punea întrebări ― genul de întrebări pe care le pun ziarele autorităților cînd le prind cu mîța-n sac. Pe la nouă jumate sună telefonul È™i Bernie Ohls zise că trece pe la mine în drum spre casă.
― Ai văzut ziarul? mă întrebă el sfios, È™i închise fără să aÈ™tepte răspunsul meu.
Cînd ajunse la mine, bodogăni ceva în privința scărilor și zise că ar bea o ceașcă de cafea dacă aș avea așa ceva prin casă. I-am spus că-i fac imediat una. În timp ce eram la bucătărie, s-a învîrtit prin casă simțindu-se foarte în largul lui.
― Pentru un tip care ar putea să stîrnească antipatia altora, stai cam singuratic, zise el. Ce-i acolo, în spate, dincolo de deal?
― Altă stradă. De ce?
― De curiozitate. Văd că ar trebui să-È›i mai tunzi niÈ›el tufele.
Am adus cafeaua în living-room și el s-a instalat și a început să soarbă din ea. A aprins o țigară de-a mea, a pufăit din ea vreo două minute, apoi a stins-o:
― Văd că o să ajung să nici nu-mi mai placă, zise el. Poate datorită reclamelor de la televizor. Pînă la urmă te fac să urăști orice lucru pe care vor să È›i-l vîndă. Dumnezeule, probabil că după părerea lor publicul e alcătuit doar din debili mintali. De fiecare dată cînd văd cîte un cretin cu halat alb È™i cu stetoscopul agățat de gît arătîndu-mi o pastă de dinÈ›i sau un pachet de È›igări, o sticlă de bere sau apă de gură, un borcan de È™ampon sau o cutiuță cu ceva care îl face pe o huidumă de luptător să miroase ca liliacul de munte, întotdeauna mă hotărăsc să nu cumpăr aÈ™a ceva. Să fiu al naibii, n-aÈ™ cumpăra produsul ăla nici dacă mi-ar plăcea. Ai citit ziarul, ă?
― Da, m-a anunÈ›at un prieten de-al meu, care e reporter.
― Va să zică mai ai È™i prieteni, totuÈ™i? mă întrebă el cu multă îndoială. Și nu È›i-a zis cum de-au pus mîna pe materialul ăsta, nu?
― Nu. Și în statul ăsta nici măcar vouă nu e obligat să vă spună.
― Springer È™i-a ieÈ™it complet din fire. Lawford, procurorul adjunct care a luat scrisoarea azi-dimineață, susÈ›ine că a dus-o direct la È™eful lui, dar prea sigur nu poÈ›i să fii. Ceea ce a tipărit gazeta aia pare să fie o reproducere directă a originalului.
Mi-am sorbit cafeaua fără să zic o vorbă.
― AÈ™a-i trebuie, reluă Ohls. Springer trebuia să se ocupe personal de treaba asta. Eu unul nu-mi închipui că de la Lawford a transpirat povestea, fiindcă È™i ăla e tot om politic.
Îmi aruncă o privire fără expresie, și nu mă slăbi din ochi.
― Ce cauÈ›i tu aici, Bernie? Nu mă prea simpatizezi. Pe vremuri eram prieteni ― în măsura în care poate fi cineva prieten cu un curcan dat dracului. Dar a intervenit niÈ›ică acreală.
Se aplecă înainte È™i rînji ― ca un lup:
― Nici unui curcan nu-i place să vadă un cetățean particular că face în spatele lui treabă de poliÈ›ist. Dacă îmi făceai mie legătura între Wade È™i dama aia, Lennox, atunci cînd a murit Wade, descopeream eu totul. Dacă-mi făceai legătura între Eileen Wade È™i Terry Lennox ăsta, o aveam în palmă ― È™i încă vie. Dacă veneai tu din capul locului, poate că Wade mai trăia încă. Ca să nu mai vorbim de Lennox. Te crezi un maimuÈ›oi ultra-inteligent, nu?
― Ce-ai vrea să spun?
― Nimic. E prea tîrziu. Þi-am mai spus eu că unul care face pe deÈ™teptul se păcăleÈ™te numai pe el. Þi-am spus-o de la început, scurt pe doi. Da', va să zică, n-ai băgat la cutiuță. Poate că lucrul cel mai deÈ™tept pe care l-ai putea face acum ar fi s-o întinzi din oraÈ™. Nimeni nu te simpatizează È™i sînt vreo doi băieÈ›i care atunci cînd n-au simpatie pentru cineva nu rămîn cu braÈ›ele încruciÈ™ate. Am prins eu o vorbuliță în privinÈ›a asta de la un paharnic de-al nostru care a ciripit cîte ceva.
― Lasă, Bernie, că n-oi fi eu o persoană chiar aÈ™a însemnată. Hai să nu ne mai ciondănim. Pînă cînd n-a murit Wade, tu nici n-ai fost băgat în ancheta asta. După aceea se părea că nu contează nici pentru tine, nici pentru procuratură, nici pentru procurorul È™ef È™i nici pentru altcineva. Poate că am făcut È™i eu niÈ™te greÈ™eli. Dar adevărul tot a ieÈ™it la iveală. O puteai avea în palmă ieri după-amiază ― cu ce?
― Cu ceea ce trebuia să ne spui tu despre ea.
― Cine, eu? Cu toată treaba aia de poliÈ›ist pe care am făcut-o în spatele vostru?
Se ridică brusc. Era roșu ca racul:
― Bine, băiat isteÈ›. Ea ar fi fost în viață. O puteam băga la închisoare pe baza suspiciunii. Tu ai vrut-o moartă, jigodie ce eÈ™ti, È™i È™tii foarte bine lucrul ăsta.
― Am vrut ca ea să-È™i facă un bun, lung È™i liniÈ™tit examen de conÈ™tiință. Cum a procedat ― asta era treaba ei. ÃŽn orice caz, ce voiam eu era să scap de acuzaÈ›ii pe un om nevinovat. Nu mă interesa cîtuÈ™i de puÈ›in cum o puteam face, È™i nici acum nu-mi pasă nici cît negru sub unghie. N-o să-È›i fie greu să mă găseÈ™ti dacă o să ai chef să mă pedepseÈ™ti într-un fel sau altul.
― Lasă, împieliÈ›atule, că o să aibă grijă de tine haidamacii. Nu e nevoie să-mi bat eu capul cu chestia asta. Þi se pare că nu eÈ™ti o persoană destul de însemnată ca să-i poÈ›i supăra. Ca detectiv particular numit Marlowe, gata. Nu eÈ™ti, într-adevăr. Dar ca individ căruia i s-a spus să-È™i vadă de treabă È™i care totuÈ™i le-a dat cu tifla în mod public, printr-un ziar, asta e cu totul altă chestie. Se cheamă că le-ai jignit mîndria.
― Asta e jalnic. Numai cît mă gîndesc È™i încep să simt cum sîngerez pe dinăuntru, ca să folosesc chiar expresia ta.
Se duse la ușă și o deschise. Rămase o clipă uitîndu-se la treptele de lemn și la copacii de pe dealul de peste drum și în sus pe pantă către capătul străzii.
― Ce loc drăguÈ› È™i liniÈ™tit. Exact atît de liniÈ™tit cît trebuie, zise el.
Coborî scările, se urcă în mașină și plecă. Polițaii nu-ți spun niciodată adio. Speră întotdeauna să te revadă în camera de confruntare.



CAPITOLUL 47

A doua zi, lucrurile părură să ia o întorsătură mai vioaie. Procurorul șef Springer convocă dis-de-dimineață o conferință de presă și rosti o declarație. Era tipul de om voinic, cu față masivă și sănătoasă, cu sprîncenele negre și cu părul încărunțit înainte de vreme, care izbutește întotdeauna în politică.

"Am citit documentul care se pretinde a fi o mărturisire făcută de nefericita È™i nenorocita femeie care È™i-a luat de curînd viaÈ›a, un document care se poate să fie, sau să nu fie autentic, dar care dacă este autentic, este în mod evident produsul unei minÈ›i tulburate. Sînt dispus să presupun că Journal a fost de bună-credință cînd a publicat acest document, în ciuda numeroaselor sale absurdități È™i inconsecvenÈ›e, cu care nu vă voi plictisi enumerîndu-le. Dacă Eileen Wade a scris aceste cuvinte ― È™i oamenii mei, care colaborează cu personalul respectivului meu colaborator, È™eriful Petersen, va stabili curînd dacă lucrurile stau sau nu stau astfel ― atunci vă spun că ea nu le-a scris nici cu mintea limpede È™i nici cu mîna sigură. Nu au trecut decît vreo cîteva săptămâni de cînd nefericita doamnă È™i-a găsit soÈ›ul bălăcindu-se în propriul lui sînge vărsat de propria lui mînă, închipuiÈ›i-vă È™ocul, desperarea È™i cumplita singurătate care trebuie să fi urmat unei catastrofe atît de cumplite! Iar acum ea s-a dus după el, unindu-se cu el în amărăciunea morÈ›ii. Oare se mai poate cîștiga ceva răscolind cenuÈ™a morÈ›ilor? Nimic, dragi prieteni, în afară de vînzarea cîtorva exemplare în plus dintr-un ziar care are o nevoie acută de tiraj? Nimic, dragi prieteni, nimic. Să lăsăm lucrurile aÈ™a cum sînt. Ca È™i Ofelia, în acea mare capodoperă dramatică numită Hamlet, de nemuritorul William Shakespeare, Eileen Wade È™i-a purtat tristeÈ›ea cu deosebire. Inamicii mei politici ar vrea să profite în mare măsură de acest lucru, dar prietenii mei È™i alegătorii mei nu se vor lăsa păcăliÈ›i. Ei È™tiu că instituÈ›ia noastră apără de multă vreme cu înÈ›elepciune È™i maturitate traducerea în viață a legilor, justiÈ›ia îmbinată cu
îndurarea, apără un guvern solid, stabil și conservator. Nu prea știu ce apără ziarul Journal fiindcă de fapt nici nu-mi pasă. Las publicului luminat să judece singur".

Ziarul Journal a tipărit aceste baliverne în prima sa ediție (ziarul scotea ediții noi în tot cursul zilei), iar Henry Sherman, redactorul șef, i-a dat replica lui Springer printr-un comentariu semnat:

"Domnul procuror șef Springer a fost în mare formă azi-dimineață. E un bărbat foarte chipeș și vorbește cu o voce amplă de bariton pe care e o plăcere s-o asculți. A avut amabilitatea să nu ne plictisească cu nici un fel de element sau amănunt faptic. Oricînd va dori domnul Springer să i se dovedească autenticitatea documentului în chestiune, ziarul nostru va fi de-a dreptul fericit să-l servească. Noi nu ne așteptăm ca domnul Springer să întreprindă vreo acțiune pentru redeschiderea cazurilor care au fost închise în mod oficial datorită ordinelor lui sau sub conducerea lui, tot așa cum nu ne așteptăm ca domnul Springer să meargă în mîini pe turnul primăriei. După cum s-a exprimat atît de fericit domnul Springer, se poate cîștiga ceva răscolind cenușa morților? Sau, așa cum ar prefera să se exprime mai puțin elegant ziarul nostru, se poate cîștiga ceva descoperind cine a comis un omor cînd Eileen Wade e deja moartă? Firește, nu se poate cîștiga nimic, decît cel mult dreptate și adevăr.
ÃŽn numele răposatului William Shakespeare, ziarul nostru doreÈ™te să-i mulÈ›umească domnului Springer pentru că a avut amabilitatea să menÈ›ioneze în mod pozitiv piesa Hamlet, È™i pentru aluzia sa în general corectă ― chiar dacă nu întru totul exactă ― la Ofelia. Vorbele "Trebuie să-È›i porÈ›i tristeÈ›ea cu deosebire" n-au fost spuse despre Ofelia ci de către ea, È™i ce-a vrut ea exact să spună nu este perfect clar minÈ›ilor noastre mai puÈ›in erudite. Dar să lăsăm chestia asta. Oricum, replica sună frumos È™i ne ajută să încurcăm lucrurile È™i mai rău. Și poate că ni s-ar permite È™i nouă să cităm ― tot din acea producÈ›ie dramatică oficial aprobată È™i cunoscută sub titlul de Hamlet, un lucru bun care, întîmplător, a fost spus de un om rău: "Și unde a fost greÈ™eala, să cadă securea cea mare".

Pe la prînz, mi-a telefonat Lonnie Morgan care m-a întrebat dacă mi-a plăcut. I-am spus că nu cred să-i facă vreun rău lui Springer.
― O să aibă probleme doar cu intelectualii căpoÈ™i, zise Lonnie Morgan, È™i ăia È™tiau de mult cu cine au de-a face. Dar voiam să te întreb, ce mai e cu dumneata?
― Cu mine e în regulă. Stau aici aÈ™teptînd să mi se lipească de barbă vreun dolar mai uÈ™or de cîștigat.
― Nu la asta mă refeream.
― Sînt încă voinic È™i sănătos. Nu mai încerca să mă sperii. Am obÈ›inut ce-am vrut. Dacă Lennox ar mai fi în viață, ar putea să se ducă direct la Springer È™i să-l scuipe între ochi.
― Lasă c-ai făcut-o tu în numele lui. Și între timp a aflat È™i Springer chestia asta. Au ei o sută de chipuri de a înscena ceva împotriva unui individ pe care nu-l au la stomac. Tot nu reuÈ™esc să înÈ›eleg ce-ai cîștigat pentru timpul pierdut. La urma urmei, nici nu È™tiu dacă Lennox merita atîta efort.
― Dar ce importanță are asta?
O clipă tăcu. Apoi zise:
― Iartă-mă, Marlowe. Nu mai zic o vorbuliță. ÃŽÈ›i urez noroc.
După obișnuitele formule de rămas bun, am închis telefonul.
Pe la ora două după-amiaza, mi-a telefonat Linda Loring:
― Te rog, nu pomeni nici un nume. Tocmai m-am întors cu avionul de la lacul ăla mare din nord. Cineva de acolo clocoteÈ™te din pricina unui lucru care a apărut aseară în Journal. Persoana care este aproape fostul meu soÈ› a primit lovitura din plin. Bietul om plîngea pur È™i simplu cînd am plecat. S-a dus cît a putut de repede să dea raportul.
― Ce vrei să spui cu asta ― persoana care este aproape fostul soÈ›?
― Nu te prosti. ÃŽn mod cu totul excepÈ›ional, tata e de acord. Parisul e un loc excelent pentru obÈ›inerea unui divorÈ› discret. AÈ™adar, am să plec curînd acolo. Și dacă È›i-a mai rămas cît de cît un pic de minte în cap, nu cred că ai greÈ™i deloc cheltuind ceva din portretul ăla splendid pe care mi l-ai arătat, plecînd È™i dumneata la mama dracului.
― Dar ce legătură are asta cu mine?
― A doua întrebare stupidă pe care o pui. Marlowe, nu păcăleÈ™ti pe nimeni decît pe dumneata. Știi cum se împuÈ™că tigrii?
― De unde să È™tiu?
― Vînătorii leagă un È›ap de un stîlp È™i apoi se bagă într-o ascunzătoare. S-ar putea ca È›apul s-o pățească rău. ÃŽmi eÈ™ti foarte simpatic. Nu prea È™tiu de ce, dar îmi eÈ™ti simpatic. M-ar întrista gîndul să È™tiu că dumneata iei locul È›apului ăluia. Te-ai străduit atît de mult să faci ceea ce e corect ― după concepÈ›ia dumitale.
― E drăguÈ› din partea dumitale, i-am răspuns. Dacă întind capul È™i mi-l retează cumva cineva, e totuÈ™i capul meu.
― Nu fă pe eroul, cap sec ce eÈ™ti, îmi zise ea aspru. Simplul fapt că ai cunoscut o persoană care a preferat să fie È›ap ispășitor, nu înseamnă că È™i trebuie să-i imiÈ›i exemplul.
― Dacă mai zăboveÈ™ti niÈ›el pe-aici te-aÈ™ trata cu un păhărel.
― Tratează-mă cu un păhărel la Paris. Parisul e splendid toamna.
― N-aÈ™ zice nu. După cît aud, e încă È™i mai frumos primăvara. Dar întrucît n-am fost niciodată acolo n-am de unde să È™tiu.
― După felul cum acÈ›ionezi, nici n-ai să ajungi vreodată acolo.
― La revedere, Linda. Sper că ai să găseÈ™ti ceea ce vrei.
― La revedere, zise ea cu răceală. ÃŽntotdeauna găsesc lucrurile pe care le vreau. Numai că atunci cînd le găsesc constat că nu le mai vreau.
A închis telefonul. Restul zilei m-am plictisit de moarte. Am luat cina È™i mi-am lăsat Oldsmobilul la un Service care lucra noaptea ca să mi se verifice ferodourile. Am luat un taxi pînă acasă. Strada era pustie ca de obicei. ÃŽn cutia de scrisori era un cupon gratuit pentru săpun ― reclamă. Am urcat scările încet. Era o noapte blîndă cu un uÈ™or abur de ceață în aer. Copacii de pe deal aproape că nici nu foÈ™neau. Nu era pic de vînt. Am descuiat uÈ™a, am deschis-o jumătate È™i apoi m-am oprit. UÈ™a era scoasă din cadru. ÃŽnăuntru era întuneric, nu se auzea nici un sunet. Dar am avut senzaÈ›ia că încăperea de dincolo de ușă nu e pustie. Poate că a scîrțîit un arc de fotoliu sau poate că am prins licărirea unei haine albe care a traversat camera. Poate că într-o noapte caldă È™i liniÈ™tită ca asta în camera de dincolo de ușă nu era chiar atît de cald, dar era destulă liniÈ™te. Poate că în aer plutea un iz de transpiraÈ›ie omenească. Sau poate că pur È™i simplu eram eu cu nervii în furculiță.
Am coborît scările È™i am pășit pe terenul din faÈ›a casei È™i m-am ascuns după un tufiÈ™. Nu s-a întîmplat nimic. Nu s-a aprins nici o lumină, n-am auzit nici o miÈ™care. Pe curea, în partea stîngă, aveam un toc de pistol, cu mînerul în sus, un revolver de poliÈ›ist cu È›eavă scurtă, calibrul 7,66. L-am scos afară, dar n-am cîștigat nimic cu asta. LiniÈ™te. Drept care am stabilit că sînt un nătărău. Mi-am îndreptat spinarea È™i am ridicat piciorul ca să revin la uÈ™a din față È™i tocmai atunci a dat colÈ›ul un automobil, a urcat repede dealul È™i s-a oprit aproape fără zgomot la piciorul treptelor. Era o limuzină mare È™i neagră ― un Cadillac, după cum mi s-a părut. Ar fi putut să fie maÈ™ina Lindei Loring ― cu excepÈ›ia a două amănunte: nimeni n-a deschis vreo portieră, iar geamurile dinspre mine erau perfect închise. Am aÈ™teptat È™i-am tras cu urechea, făcîndu-mă una cu tufiÈ™ul. Dar n-am avut la ce să trag cu urechea È™i nici ce să aÈ™tept. Doar o maÈ™ină neagră nemiÈ™cată în faÈ›a treptelor de lemn ale casei mele, cu ferestrele închise. Dacă-i mai mergea încă motorul nu È™tiu, fiindcă nu-l auzeam. Apoi s-a auzit un mic zgomot È™i s-a aprins un far mare È™i roÈ™u iar raza lui bătea cîțiva metri dincolo de colÈ›ul casei. Și apoi, foarte încet, automobilul a dat înapoi pînă cînd farul a putut să bată, învîrtindu-se, de-a curmeziÈ™ul faÈ›adei, în sus È™i-n jos.
PoliÈ›iÈ™tii nu merg cu Cadillacul. MaÈ™inile astea cu faruri roÈ™ii aparÈ›in grangurilor, primarilor È™i comisarilor de poliÈ›ie ― eventual È™i procurorilor È™efi. Eventual È™i gangsterilor.
Farul a început să se învîrtească. M-am culcat la pămînt, și totuși m-a găsit. A rămas ațintit asupra mea. Nimic altceva. Portiera tot nu s-a deschis, casa tot liniștită și fără lumini a rămas.
Apoi o sirenă a scos un sunet grav dar amenințător ― doar vreo două secunde ― È™i s-a oprit. Și atunci, în sfîrÈ™it, casa mi s-a umplut de lumini È™i în capul scărilor a apărut un bărbat în smoching alb care s-a uitat de-a lungul peretelui către arbuÈ™ti.
― PofteÈ™te înăuntru, piÈ™pirică, mi-a zis Menendez chicotind încîntat. Ai musafiri.
Nu mi-ar fi fost greu să-l împuÈ™c. Dar s-a dat înapoi È™i a fost prea tîrziu ― chiar dacă aÈ™ mai fi vrut s-o fac. Pe urmă cineva a deschis cu zgomot fereastra uneia din portierele din spate ale automobilului. Pe urmă s-a descărcat un automat trăgînd o scurtă rafală în panta dealului, la vreo zece-doisprezece metri de mine.
― PofteÈ™te înăuntru, piÈ™pirică, mi-a zis iarăși Menendez din prag. N-ai unde să te duci în altă parte.
Așa că m-am ridicat și am pornit iar reflectorul m-a urmărit pas cu pas. Mi-am pus pistolul înapoi în tocul de la cingătoare. Am urcat scările, am intrat pe ușă și m-am oprit la un pas de ea.
Într-un fotoliu din capătul celălalt al încăperii ședea un bărbat, cu picioarele încrucișate și cu pistolul odihnindu-se pe pulpă. Părea energic și necruțător iar pielea lui avea înfățișarea aceea uscată a oamenilor care trăiesc într-o climă cu soare fierbinte. Purta un vindiac de gabardină maronie și fermoarul era deschis aproape pînă la talie. Se uita la mine, dar nici ochii, nici pistolul nu se clintiră. Eram calm ca un perete de chirpici sub razele lunii.



CAPITOLUL 48

Am zăbovit prea mult cu privirea asupra lui. Am întrezărit cu coada ochiului o mișcare scurtă în dreapta mea și am simțit o lovitură care mi-a amorțit umărul și tot brațul, pînă în vîrful degetelor. Întorcînd capul, am văzut un mexican voinic și cu o înfățișare grețoasă. Nu rînjea ci doar se uita la mine. Pistolul de mare calibru din mîna lui întunecată s-a lăsat într-o parte. Avea mustață iar părul negru și bine periat de pe capul lui mare strălucea de briantină. Purta un sombrero murdar împins pe ceafă iar curelușa de piele prinsă sub bărbie atîrna lejer în două șuvițe pînă pe piepții cămășii tighelite care mirosea a transpirație. Nimic nu poate fi mai dur decît un mexican dur, după cum nimic nu poate fi mai blînd decît un mexican blînd, mai cinstit decît un mexican cinstit, și mai ales, nimic nu poate fi mai trist decît un mexican trist. Individul ăsta făcea parte din tagma durilor. Nicăieri nu poți să găsești un om mai aspru decît printre ăștia.
Mi-am frecat brațul. Simțeam mii de ace în el, dar durerea continua și amorțeala nu trecea. Dacă aș fi încercat să scot pistolul, probabil că l-aș fi scăpat din mînă.
Menendez întinse mîna către bătăuș. Părînd că nici nu se uită într-acolo, mexicanul aruncă pistolul și Menendez îl prinse. Acum mă înfrunta, cu fața strălucind de bucurie.
― Unde ai prefera s-o primeÈ™ti, mititelule?
Ochii negri îi dansau în cap. La o asemenea întrebare nu există răspuns, așa că n-am făcut decît să-i arunc o privire lungă.
― Þi-am pus o întrebare, bă, piÈ™pirică.
Mi-am umezit buzele și i-am răspuns tot cu o întrebare:
― Dar ce-a pățit Agostino? Credeam că el e ăla care-È›i mînuieÈ™te pistolul.
― Chick s-a cam înmuiat, zise el cu blîndeÈ›e.
― ÃŽntotdeauna era cam moale ― ca È™i stăpînul.
Individul de pe scaun făcu ochii mari. Schiță un zîmbet firav. Haidamacul care-mi paralizase brațul nici nu se mișcă, nici nu vorbi. Știam că respiră. Îi simțeam mirosul.
― Ce, È›i-ai lovit braÈ›ul de cineva, piÈ™pirică?
― M-am împiedicat de o plăcintă mexicană.
Cu un aer neglijent, fără măcar să se uite la mine, mă pocni cu țeava pistolului peste față.
― Nu te È›ine de goange cu mine, bă, alifie. A trecut vremea aia. Þi s-a spus ce să faci È™i È›i s-a spus cu blîndeÈ›e. Cînd îmi dau eu osteneala să fac vizite personale È™i să-i spun unui tip să se astîmpere să È™tii că ăla se astîmpără. Fiindcă altfel îl astîmpără alÈ›ii È™i nu se mai scoală.
Simțeam un firicel de sînge pe obraz. Simțeam și durerea pe pometele obrazului, care începuse să amorțească. Durerea s-a răspîndit și a început să mă doară tot capul. Nu fusese o lovitură prea puternică, dar obiectul folosit era tare. Mai puteam încă să vorbesc și nimeni nu încercă să mă oprească.
― Ascultă, Mendy, dar cum se face c-ai început să te ocupi personal de bătăi? Eu credeam că asta e treabă pentru genul de băieÈ›i care l-au făcut piftie pe Willie Magoon "Muntele".
― Totul e să introduci È™i o notă proprie, zise el fără mînie, fiindcă am avut È™i eu motivele mele personale să-È›i spun cum să te porÈ›i. Treaba aia cu Magoon a fost doar o chestie de afaceri. Ãla ajunsese să-È™i închipuie că poate să mă-nvîrtă cum vrea el ― tocmai pe mine, care-i cumpăram hainele È™i maÈ™inile È™i-i umpleam caseta de la bancă È™i i-am plătit È™i ipoteca de la casă. BăieÈ›ii ăștia de la brigada de moravuri sînt toÈ›i la fel. I-am achitat pînă È™i nota de plată de la È™coală pentru băiat. Te-ai fi aÈ™teptat ca porcul să se arate recunoscător. Și cînd colo, ce s-apucă el să facă? Vine în biroul meu particular È™i-mi dă o palmă în faÈ›a personalului de serviciu.
― Dar din ce pricină? l-am întrebat, cu speranÈ›a vagă că am să-l fac să se enerveze pe altcineva.
― Din pricina nu È™tiu cărei tipe spilcuite care nu făcea doi bani È™i care a zis că folosim zaruri măsluite. S-ar părea că tipa mai trecea uneori È™i pe la el cînd îi era somn. A trebuit s-o dau afară de la Cazinou ― împreună cu toÈ›i gologanii pe care-i adusese în poÈ™etă.
― Păi mi se pare o chestie de înÈ›eles, am comentat eu. Magoon ar fi trebuit să È™tie că nici un profesionist nu triÈ™ează la joc. Nici n-are nevoie. Dar eu ce È›i-am făcut?
Mă pocni, cu un aer visător.
― Mă faci să par un fraier. ÃŽn branÈ™a mea nu e nevoie să-i spui unui tip de două ori acelaÈ™i lucru. Nici măcar unuia care se È›ine tare. Ori se duce È™i face ce-i spui, ori se cheamă că îți pierzi stăpînirea de sine. Dacă nu te mai stăpîneÈ™ti, ieÈ™i din branșă.
― Nu È™tiu de ce, dar parcă am impresia că mai e È™i altceva. Nu te superi dacă întind mîna să-mi iau batista, nu?
Pistolul mă păzi în timp ce îmi scoteam batista și-mi ștergeam sîngele de pe obraz.
― Un sticlete particular de cîțiva biÈ™tari, vorbi rar Menendez, își închipuie că poate să-l facă pe Mendy Menendez de două parale. Crede că poate face lumea să rîdă de mine. ÃŽmi dă cu tifla ― tocmai mie, lui Menendez. Păi bine, bă, tipule, ar fi trebuit să bag cuÈ›itul în tine. Trebuia să te fac feliuÈ›e, feliuÈ›e.
― Lennox È›i-a fost prieten, i-am zis privindu-l drept în ochi. A murit. A fost îngropat ca un cîine fără să i se pună măcar numele pe mormîntul în care l-au băgat. Și eu am făcut cîte ceva ca să-l dovedesc nevinovat. Și zici că asta te face să pari caraghios? El È›i-a salvat viaÈ›a È™i È™i-a pierdut-o pe-a lui È™i asta n-a însemnat nimic pentru tine. Pentru tine nimic înseamnă numai să faci pe marele grangur. Nu-È›i pasă nici cît negru sub unghie de altcineva decît de tine. Nu eÈ™ti decît un tip care face gălăgie.
Fața i se întunecă și-și trase pumnul înapoi ca să mă pocnească și a treia oară, cu toată forța. Brațul lui încă se retrăgea cînd am făcut un mic pas înainte și l-am lovit cu piciorul în stomac.
Nici n-am chibzuit dinainte, nici nu mi-am cîntărit șansele. Atîta numai că mă săturasem de vorbăria lui și mă durea umărul, și sîngeram, și poate că eram și puțin amețit de pe urma loviturilor.
S-a îndoit ca un briceag, icnind și trăgîndu-și răsuflarea și a scăpat pistolul din mînă. A bîjbîit după el cu gesturi înnebunite, scoțînd niște sunete chinuite din gît. I-am băgat genunchiul în față și a început să urle.
Bărbatul din fotoliu a rîs. Asta m-a descumpănit. Apoi s-a ridicat și pistolul din mîna lui s-a ridicat odată cu el.
― Nu-l omorî, îmi zise el cu blîndeÈ›e. Vrem să-l folosim drept momeală.
Apoi se produse o oarecare mișcare printre umbrele din hol și pe ușă intră Ohls, cu ochii stinși, fără expresie, și de un calm desăvîrșit. Își plecă privirile asupra lui Menendez. Menendez era încă în genunchi, cu capul atîrnîndu-i.
― Moale, zise Ohls. Moale ca terciul.
― Nu e moale, i-am zis eu. E rănit. Orice om poate fi rănit. Ce, Willie Magoon "Muntele" a fost moale?
Ohls mă privi. Și celălalt bărbat se uita la mine. Haidamacul mexican de la ușă nu scoase nici un sunet.
― Scoate-È›i naibii È›igara aia înfiptă în mijlocul mutrei, am lătrat eu la Ohls. Ori o fumezi, ori dă-o dracului. M-am plictisit să mă tot uit la tine. M-am plictisit de tine, punct. M-am plictisit de curcani.
Păru surprins. Apoi începu să zîmbească cu gura pînă la urechi.
― A fost doar o mică prindere în undiță, puiÈ™or, zise el vesel. Te doare tare? Nenea ăla rău È›i-a lovit feÈ›iÈ™oara-mutriÈ™oara? Ei, după mine, zic că la altceva nici nu te puteai aÈ™tepta È™i a fost foarte bine că s-a întîmplat aÈ™a.
Își plecă iar ochii la Mendy. Mendy stătea încovoiat cu genunchii sub el. Parcă ieșea la suprafață din adîncul unei fîntîni, cățărîndu-se centimetru cu centimetru. Avea respirația întretăiată și greoaie.
― Vai, ce vorbăreÈ› e băiatul ăsta, zise Ohls, cînd n-are în coastă trei avocaÈ›i parÈ™ivi care să-i pună fermoar la gură.
Îl scutură pe Menendez ridicîndu-l în picioare. Îi curgea sînge din nas. Își scotoci buzunarele smochingului ca să-și scoată batista și și-o duse la nas. Nu rosti nici o vorbă.
― De data asta, iubiÈ›el, ai fost tras în piept, îi zise Ohls cu multă grijă. Nu vărs eu prea multe lacrimi pentru Magoon. Trebuia să-i vină È™i lui rîndul cîndva. Dar era poliÈ›ist È™i păduchi ca tine nu se ating de poliÈ›ai ― niciodată, să È™tii de la mine.
Menendez lăsă mîna cu batista în jos și se uită la Ohls. Se uită la mine. Se uită la bărbatul care stătuse pînă atunci în fotoliu. Se întoarse încetișor și se uită la haidamacul mexican de lîngă ușă. Cu toții se uitau la el. Pe fețele lor nu puteai citi nimic. Apoi, din pămînt din iarbă verde, răsări un cuțit și Mendy se repezi la Ohls. Ohls făcu un pas într-o parte, îl înșfăcă de gît cu o mînă, iar cu cealaltă, fără efort, aproape cu indiferență, îl lovi peste mînă făcînd să-i cadă cuțitul. Ohls se crăcănă, se îndreptă din șale și, îndoindu-și ușor genunchii, îl ridică pe Menendez de jos, apucîndu-l cu o mînă de ceafă. Îl tîrî mai mult decît îl împinse pînă-n partea cealaltă a odăii și-l lipi de perete. Îi dădu drumul să cadă dar nu slăbi strînsoarea din jurul gîtului.
― Dacă mă atingi cu un singur deget, te omor, îi zise Ohls. Cu un singur deget.
Apoi lăsă mîinile în jos.
Mendy îi zîmbi disprețuitor, se uită la batistă și o împături altfel, ca să ascundă pata de sînge. Și-o duse iarăși la nas. Se uită în jos la pistolul pe care-l folosise ca să mă pocnească. Individul care stătuse în fotoliu zise alene:
― Chiar dacă ai putea să-l apuci, să È™tii că nu e încărcat.
― Capcană, îi zise Mendy lui Ohls. Te-am auzit eu de la început.
― Ai comandat trei gealaÈ›i, zise Ohls. Și È›i s-au trimis trei poliÈ›iÈ™ti din Nevada. Cuiva din Las Vegas nu-i place felul cum ai uitat tu să-È›i plăteÈ™ti conturile. Acel cineva vrea să-È›i vorbească. Dacă vrei, poÈ›i să mergi cu poliÈ›iÈ™tii ăștia sau poÈ›i să mergi cu mine la secÈ›ie È™i să fii atîrnat de dosul uÈ™ii cu o pereche de cătuÈ™e. Acolo sînt vreo doi băieÈ›i care ar dori grozav să te vadă mai de-aproape.
― Dumnezeu să aibă în pază Nevada, zise Mendy calm, întorcînd iarăși capul către mexicanul voinic de la ușă.
Apoi își făcu repede cruce și ieși pe ușa din față. Mexicanul îl urmă îndeaproape. Apoi și celălalt, tipul uscat din deșert, după ce mai întîi ridică de jos pistolul și cuțitul. Închise ușa în urma lui. Ohls așteptă fără să se miște. Se auziră portierele mașinii închizîndu-se, apoi automobilul dispăru în noapte.
― EÈ™ti sigur că feÈ›ele alea erau poliÈ›iÈ™ti? l-am întrebat pe Ohls.
S-a întors, de parcă ar fi fost mirat că mă vede acolo:
― Sînt ajutori de È™erif, mi-a zis el scurt.
― Frumoasă treabă, Bernie. De milioane. Ia spune, mă, ticălosule fără inimă, crezi că ăsta mai ajunge viu pînă în Las Vegas?
M-am dus la baie și am dat drumul la apa rece și mi-am lipit un prosop ud de obrazul care-mi zvîcnea. M-am privit în oglindă. Obrazul era umflat de lovitură și vînăt și avea și cîteva răni urîte din pricina forței cu care mă pocnise țeava pistolului peste pomete. Mai aveam o vînătaie și sub ochiul stîng. Cîteva zile nu mă puteam prezenta la concursul de frumusețe.
Apoi am văzut imaginea lui Ohls în oglindă, în spatele meu. Își tot plimba țigara aia neaprinsă în gură, ca o pisică ce chinuie un șoarece pe jumătate mort, încercînd să-l facă să mai alerge măcar o dată, ca să scape.
― Altă dată să nu mai încerci să te iei la întrecere cu curcanii cînd e vorba de gîndit È™i ghicit, zise el cu glas aspru È™i gros. Crezi că noi te-am lăsat să furi fotocopia aia doar aÈ™a, de banc? Ne dăduse nouă prin cap că s-ar putea ca Mendy să vină să te împuÈ™te. Și atunci i-am pus lui Starr chestia de încredere. I-am zis că nu putem să punem capăt jocurilor de noroc în È›inut, dar că am putea să le punem destul de multe beÈ›e-n roate È™i să oprim mare parte din bani. Pe teritoriul nostru nici un gangster nu bate un poliÈ›ai, nici măcar pe unul afurisit, fără să pățească ceva. Starr ne-a convins că nu e cîtuÈ™i de puÈ›in amestecat în treaba asta È™i că Mafia e supărată È™i că lui Menendez o să i se cam atragă atenÈ›ia. AÈ™a că atunci cînd Mendy a chemat o echipă de bătăuÈ™i din afara oraÈ™ului ca să vină să te trateze niÈ›el pe tine, Starr i-a trimis trei gealaÈ›i pe care-i cunoÈ™tea, chiar într-un automobil de-al lui È™i pe socoteala lui. Starr e comisar de poliÈ›ie în Las Vegas.
Am întors capul și m-am uitat la Ohls:
― Astă-seară, coioÈ›ii din deÈ™ert or să aibă ce mînca. Felicitări. Bernie dragă, meseria de poliÈ›ist e o muncă minunată, idealistă, de o mare elevaÈ›ie spirituală. Singurul cusur al meseriei ăsteia este că o exercită poliÈ›iÈ™tii.
― Păcat pentru tine, eroule, zise el cu o răceală feroce. Abia mă È›ineam să nu rîd cînd te-am văzut intrînd în propria ta casă pentru a-È›i primi porÈ›ia. Grozav mi-a plăcut chestia asta, puÈ™tiule. A fost o treabă murdară È™i trebuia făcută cu mîini murdare. Ca să-i faci pe indivizii ăștia să vorbească, trebuie să le dai sentimentul puterii. Sper că nu eÈ™ti lovit prea rău, dar trebuia să-l lăsăm să te caftească niÈ›el.
― Vai ce rău îmi pare, îmi pare nespus de rău că a trebuit să suferi atît de tare în inima ta.
Își vîrî mutra în nasul meu:
― Nu pot să-i sufăr pe ăștia cu tripourile, îmi zise el cu glas aspru. ÃŽi urăsc aÈ™a cum îi urăsc È™i pe traficanÈ›ii de droguri. Ãștia întreÈ›in o boală tot atît de molipsitoare È™i dăunătoare ca È™i drogurile. Ce-È›i închipui că palatele alea de la Reno È™i Las Vegas sînt făcute doar pentru distracÈ›ii nevinovate? Aiurea, alea sînt pentru tipii mărunÈ›ei, pentru fraierii care vor să se distreze pe gratis sau să cîștige fără muncă, pentru băiatul care se opreÈ™te pe acolo cu plicul de salariu în buzunar È™i-È™i pierde banii de legume pentru sîmbătă È™i duminică. Cartoforul bogat pierde patruzeci de mii de dolari, rîde È™i se duce acasă să ia alÈ›ii. Dar nu de pe urma cartoforilor bogaÈ›i cîștigă bine profitorii ăia, prietene. Jaful ăl mare e de la monezi de zece È™i douăzeci È™i cinci de cenÈ›i, de la jumătățile de dolari È™i din cînd în cînd de la vreun dolar sau o hîrtie de cinci. Banii pentru marii profitori vin ca apa de pe È›eava din baia ta ― un È™uvoi continuu care nu încetează niciodată să curgă. Ori de cîte ori cineva vrea să elimine un profesionist din branÈ™a asta ― aia e bucuria mea. ÃŽmi place. Și ori de cîte ori guvernul vreunui stat stoarce bani de pe urma tripourilor È™i le zice impozite, guvernul ăla îi ajută pe gangsteri să tragă tare în branÈ™a asta. Bărbierul sau cosmeticiana pun deoparte doi dolari. Ãia sînt pentru Sindicatul crimei, pentru Mafia care din asta își adună profiturile. Oamenii vor o poliÈ›ie cinstită, nu? Dar pentru ce? Pentru ca să-i ocrotească pe tipii cu permise speciale? ÃŽn statul nostru, în California, avem hipodromuri unde pariurile sînt legale È™i le avem tot anul. Ele funcÈ›ionează cinstit, È™i statul își ia È™i el partea lui, È™i pentru fiecare dolar depus oficial, sînt cincizeci de dolari daÈ›i pe mîna agenÈ›ilor de pariuri. Sînt opt sau nouă curse pe un buletin È™i în jumătate din ele, mai ales în alea mărunÈ›ele pe care nimeni nu le bagă în seamă, rezultatul este măsluit ori de cîte ori cineva dă un ordin în acest sens. Nu există decît o singură cale prin care un jocheu poate să cîștige o cursă, în schimb sînt douăzeci de mijloace prin care poate s-o piardă, măcar că din opt în opt stîlpi e cîte un arbitru care supraveghează, dar care nu e în stare să facă absolut nimic dacă jocheul își cunoaÈ™te meseria. Asta este triÈ™are legală, amice, afaceri cinstite È™i curate, aprobate de stat. Atunci înseamnă că e corset, nu? Nu, după felul meu de a gîndi, nu e. Pentru că e vorba, totuÈ™i, de jocuri de noroc È™i asta generează nu numai jucători pasionaÈ›i ci È™i triÈ™ori È™i patroni de tripouri, È™i cînd pui una È™i cu alta la socoteală, jocurile de noroc nu sînt decît de un singur fel ― necinstite.
― Te simÈ›i mai bine? l-am întrebat, oblojindu-mi rănile cu tinctură de iod.
― Nu sînt decît un curcan bătrîn È™i obosit È™i dărîmat. Nu simt altceva decît furie.
M-am întors și m-am uitat la el:
― Bernie dragă, eÈ™ti un poliÈ›ai straÈ™nic de bun, È™i totuÈ™i n-ai încotro. Cu toÈ›ii greÈ™iÈ›i. ÃŽntr-un fel sînteÈ›i cu toÈ›ii la fel. ToÈ›i poliÈ›iÈ™tii acuză alte lucruri decît cele care ar trebui È›inute de rău. Dacă un individ își pierde leafa la masa de joc, opreÈ™ti jocurile de noroc. Dacă se îmbată, închizi cîrciumile. Dacă omoară pe cineva într-un accident de maÈ™ină, opreÈ™ti fabricarea automobilelor. Dacă o fată se încurcă într-o cameră de hotel, opreÈ™ti relaÈ›iile sexuale. Dacă unuia i se întîmplă să cadă pe scări, încetezi construcÈ›ia de locuinÈ›e.
― Ah, tacă-È›i fleanca!
― Da, sigur, închide-mi gura. Sînt doar un cetățean particular. Lasă-te de goange, Bernie. N-avem noi Mafii È™i sindicate ale crimei È™i bande de gangsteri numai fiindcă avem politicieni corupÈ›i È™i agenÈ›i de-ai lor la primărie È™i în parlamentele statelor. Criminalitatea nu e o boală, e doar un simptom. PoliÈ›iÈ™tii sînt ca È™i doctorul care-È›i dă aspirină cînd ai o tumoare la creier ― dacă nu È›inem seamă È™i de faptul că poliÈ›istul ar prefera s-o trateze cu bastonul de cauciuc. Sîntem un popor mare, aspru, bogat È™i nesăbuit È™i crima este preÈ›ul pe care-l plătim pentru aceasta iar delincvenÈ›a organizată este preÈ›ul pe care-l plătim pentru organizare. DelincvenÈ›a o să mai rămînă multă vreme printre noi. Iar delincvenÈ›a organizată este doar reversul murdar al dolarului muncit.
― Și care ar fi faÈ›a curată?
― Eu unul n-am văzut-o niciodată. Poate Harlan Potter ar È™ti să-È›i spună. Hai să bem ceva.
― Ai fost tare cînd ai intrat pe uÈ™a aia, zise Ohls.
― Și tu ai fost È™i mai tare cînd a dat Mendy să bage cuÈ›itul în tine.
― Bate laba aici, zise el întinzînd mîna.
Am băut cîte un păhărel, după care el a ieșit pe ușa din dos, pe care o scosese din balamale ca să poată intra, după ce cu o seară înainte trecuse pe la mine în cercetare. Ușile din dos pot fi forțate ușor dacă se deschid în afară și dacă sînt destul de vechi ca lemnul să se fi uscat și scorojit. Scoți știfturile de la balamale și restul merge ca-n brînză. Înainte de a trece dealul la locul unde-și lăsase mașina pe strada cealaltă, Ohls îmi arătă o crestătură făcută în cadrul ușii. Ar fi putut deschide aproape la fel de ușor și ușa din față, dar ar fi însemnat să spargă broasca, ceea ce s-ar fi putut descoperi de către alții.
L-am urmărit cu privirea cum se urcă printre copaci cu lanterna în mînă și dispare peste creastă. Am încuiat ușa și mi-am mai făcut un cocteil slab după care m-am întors în living-room și m-am așezat. M-am uitat la ceas. Era încă devreme. Avusesem doar impresia că a trecut un veac de cînd m-am întors acasă.
M-am dus la telefon, am format numărul centralei și i-am dat telefonistei numărul familiei Loring. Majordomul a întrebat cine e la telefon, după care s-a dus să vadă dacă doamna Loring e acasă. Era.
― Am fost într-adevăr È›ap, i-am zis eu, dar l-au prins pe tigru de viu. Sînt niÈ›el cam ciocnit pe ici-pe colo.
― Trebuie neapărat să-mi povesteÈ™ti cîndva.
Părea atît de distantă de parcă ar fi ajuns deja la Paris.
― Þi-aÈ™ putea povesti la un pahar ― dacă ai avea timp.
― Astă-seară? Vai de mine, dar îmi făceam geamantanele să mă mut. Mă tem că nu e cu putință.
― Da, înÈ›eleg. Mde, credeam că poate ai dori să È™tii cum a fost. ÃŽn orice caz, mi s-a părut o mare amabilitate că m-ai prevenit. Să È™tii că de fapt n-avea absolut nici o legătură cu babacul dumitale.
― EÈ™ti sigur?
― Sînt convins.
― Aha! Stai numai o clipă. Lipsi o vreme, apoi se întoarse È™i vorbi pe un ton mai cald. Poate că aÈ™ izbuti să găsesc un moment pentru un păhărel. Unde-l bem?
― Oriunde vrei. Astă-seară n-am maÈ™ină, dar pot să iau un taxi.
― Lasă! Vin eu să te iau, dar abia peste o oră ― o oră È™i ceva. Care-i adresa ta?
I-am spus-o și ea a închis, eu am aprins lumina de afară și pe urmă am rămas în ușa deschisă, sorbind aerul nopții. Se răcorise destul de mult.
M-am întors în casă și am încercat să-i telefonez lui Lonnie Morgan, dar n-am dat de el. Apoi, doar așa, de-al dracului, am cerut legătura cu Cazinoul Terrapin din Las Vegas, chemîndu-l pe domnul Randy Starr. Probabil că n-avea să vină la telefon. Și totuși a venit. Avea o voce calină, îngăduitoare, de om de afaceri.
― ÃŽmi pare bine să te aud, Marlowe. Orice prieten de-al lui Terry e È™i prietenul meu. Cu ce te pot servi?
― Mendy e pe drum.
― Adică încotro?
― Către Las Vegas, cu alea trei gorile pe care le-ai trimis după el într-un Cadillac mare È™i negru, cu far roÈ™u È™i sirenă. Al dumitale, bănuiesc, nu?
Rîse:
― Aici, în Las Vegas, după cum a zis nu È™tiu care ziarist, noi folosim Cadillacele pentru remorcat rulote. Despre ce e vorba?
― Mendy s-a înfipt aici în casa mea cu vreo doi pistolari. Ideea lui era să mă facă terci ― ca să mă exprim frumos ― pentru o chestie care a apărut în ziar È™i care, zicea el, e din vina mea.
― Și era din vina dumitale?
― Domnule Starr, eu nu sînt proprietarul nici unui ziar:
― Iar eu nu sînt proprietarul nici unui pistolar în Cadillac, domnule Marlowe.
― Poate că de fapt erau poliÈ›iÈ™ti.
― N-aÈ™ È™ti să-È›i spun. Altceva?
― M-a pocnit cu pistolul peste față. I-am dat un picior în burtă È™i l-am lovit cu genunchiul în nas. Părea cam nemulÈ›umit. TotuÈ™i sper să fie încă în viață cînd ajunge în Las Vegas.
― Sînt convins că ajunge, dacă a pornit încoace. Acum, te rog să mă ierÈ›i că va trebui să scurtez convorbirea.
― Numai o secundă, Starr. Spune-mi, te rog, ai fost băgat È™i dumneata în comedia aia de la Otatoclan ― sau a făcut-o Mendy singur?
― Iar ai început.
― Nu glumi, Starr. Mendy nu era supărat pe mine pentru ce mi-a zis el ― adică, în orice caz, nu pînă acolo încît să dea buzna în casa mea È™i să mă trateze cum l-a tratat È™i pe Willie Magoon "Muntele". Nici n-avea motive suficiente. M-a prevenit să nu-mi bag nasul în cazul Lennox È™i să nu dezgrop morÈ›ii. Iar eu am făcut-o pur È™i simplu pentru că aÈ™a s-a întîmplat să iasă lucrurile. AÈ™a că el a făcut ceea ce È›i-am zis adineauri. AÈ™a că trebuie să fi fost È™i un alt motiv mai serios.
― Aha, înÈ›eleg, zise el vorbind rar È™i încă pe un ton blînd È™i calm. Þi se pare că ceva n-a fost chiar clar în felul cum a murit Terry? De pildă, că nu s-a împuÈ™cat singur, ci l-a împuÈ™cat altcineva.
― Eu cred că amănuntele ar putea fi de oarecare folos. A scris o mărturisire care era falsă. Mi-a trimis o scrisoare care a ajuns să fie pusă la cutie. Un chelner sau un băiat de serviciu de la hotel urma să se strecoare afară È™i să o expedieze. El era prins în capcană în hotel È™i nu putea să iasă. ÃŽn scrisoare era o bancnotă mare È™i cînd a terminat el de scris, tocmai s-a auzit o bătaie în ușă. AÈ™ vrea să È™tiu cine a intrat în camera lui?
― De ce?
― Dacă ar fi fost băiatul de serviciu sau un chelner, Terry ar fi adăugat la scrisoare un post-scriptum în care să-mi spună acest lucru. Dacă a fost un poliÈ›ist, scrisoarea n-ar mai fi fost expediată. AÈ™adar, cine era? Și de ce a scris Terry mărturisirea aceea?
― N-am idee, Marlowe. Habar n-am.
― Iartă-mă că te-am deranjat, domnule Starr.
― N-a fost nici un deranj, mi-a părut bine să am veÈ™ti de la dumneata. Am să-l întreb pe Mendy dacă are el vreo idee.
― Da, dacă-l mai vezi vreodată în viață. Dar dacă nu-l vezi ― te rog, în orice caz, să afli adevărul. Altfel o să-l descopere altcineva.
― Dumneata?
Acum glasul i se înăsprise, dar rămăsese calm.
― Nu, domnule Starr. Nu eu. Cineva care ar putea să te arunce din Las Vegas dintr-o suflare, È™i fără să tragă prea mult aer în piept. Te rog să mă crezi, domnule Starr, crede-mă pe cuvînt. E pe bune, fără bancuri.
― Am să-l văd pe Mendy viu. Nu-È›i fă griji în privinÈ›a asta, Marlowe.
― Mi-am închipuit că È™tii totul. Noapte bună, domnule Starr.



CAPITOLUL 49

În momentul în care automobilul s-a oprit în fața casei și s-a deschis portiera, am ieșit în capul scărilor ca s-o strig. Șoferul negru, între două vîrste, i-a ținut portiera deschisă ca să coboare. Apoi a urmat-o în sus pe trepte ducînd o valijoară ca pentru o excursie în care rămîi peste noapte. Așadar, am așteptat pur și simplu.
Ajungînd în capul scărilor, Linda s-a întors către șofer:
― Amos, domnul Marlowe o să mă conducă pînă la hotel. MulÈ›umesc pentru toate. Am să-È›i telefonez dimineață.
― Da, doamnă Loring. ÃŽmi daÈ›i voie să-i pun o întrebare domnului Marlowe?
― Sigur, Amos.
Puse valijoară lîngă ușă, în cameră, iar ea intră înaintea mea și ne lăsă singuri.
― "ÃŽmbătrînesc... ÃŽmbătrînesc... Am să port manÈ™etele pantalonilor suflecate". Ce înseamnă asta, domnule Marlowe?
― Nu înseamnă nimic. Dar sună bine.
Zîmbi:
― E din "Cîntecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock". Iată È™i un alt citat: "ÃŽn cameră, femeile vin È™i pleacă vorbind de Michelangelo." Asta vă sugerează ceva, domnule?
― Da ― îmi sugerează că cetățeanul nu se prea pricepea la femei.
― Exact la fel gîndesc È™i eu, domnule. Cu toate acestea, îl admir foarte mult pe T.S. Eliot.
― Ai zis "cu toate acestea"?
― Da, domnule Marlowe, chiar aÈ™a am zis. Nu e corect?
― Ba da, însă să n-o spui în faÈ›a unui milionar. Și-ar putea închipui că vrei să te iei la întrecere cu el.
Zîmbi trist:
― Nici prin cap nu mi-ar trece una ca asta. AÈ›i suferit un accident, domnule?
― Nu. AÈ™a a fost planificată chestia. Noapte bună, Amos.
― Noapte bună, domnule.
A coborît scările iar eu m-am întors în casă. Linda Loring sătea în mijlocul living-roomului și se uita în jur.
― Amos a absolvit Universitatea Howard, mi-a zis ea. Am impresia că stai într-o locuință cam prea puÈ›in ferită de primejdii ― pentru un om atît de puÈ›in ferit de primejdii, ce zici?
― Nu există locuri ferite de primejdii.
― Bietul dumitale obraz. Cine È›i-a făcut asta?
― Mendy Menendez.
― Dar ce i-ai făcut?
― Nu cine È™tie ce. I-am dat vreo două picioare. A căzut într-o cursă. E în drum spre Nevada în compania a vreo trei sau patru agenÈ›i muÈ™chiuloÈ™i. Să-l uităm.
S-a așezat pe canapea.
― Ce-ai vrea să bei? am întrebat-o.
Am scos o cutie de țigări și i-am întins-o. A zis că nu vrea să fumeze și a mai zis că n-are preferințe în privința băuturii.
― Mă gîndeam la È™ampanie, i-am zis. N-am frapieră, dar e rece. O păstrez de ani de zile. Două sticle. Cordon Rouge. Trebuie să fie bună, măcar că eu nu mă pricep.
― Pentru ce o păstrai?
― Pentru dumneata.
Mi-a zîmbit, dar continuă să se uite lung la mine, cu ochii ațintiți asupra obrazului:
― EÈ™ti rănit destul de rău. Ridică degetele în sus È™i-mi atinse uÈ™or obrazul. O păstrai pentru mine? Cam greu de presupus. Nu ne cunoaÈ™tem decît de vreo două luni.
― Atunci înseamnă că o păstram pentru momentul cînd ne vom cunoaÈ™te. Mă duc s-o aduc.
Am ridicat valijoara și am traversat camera cu ea în mînă.
― Unde pleci cu aia? mă întrebă ea brusc.
― E o valijoară cu lucruri de dormit, nu?
― Las-o jos È™i întoarce-te aici.
M-am executat. Avea ochii strălucitori și totodată adormiți.
― Asta e ceva nou, mi-a zis ea vorbind rar. Ceva cu totul nou.
― Din ce punct de vedere?
― Niciodată nu m-ai atins, nici măcar cu un deget. Nu te-ai dat la mine, nu mi-ai făcut aluzii, nu m-ai pipăit, nimic. Credeam că eÈ™ti dur, sarcastic, rău È™i rece.
― Bănuiesc că aÈ™a È™i sînt ― uneori.
― Acum că sînt aici, È™i probabil fără nici un preambul, după ce vom fi băut o cantitate suficientă de È™ampanie, ai de gînd să mă înÈ™faci È™i să mă arunci în pat. Asta e?
― Ca să fiu cinstit, parcă am simÈ›it eu agitîndu-se o idee cam de genul ăsta pe undeva prin fundul creierului.
― Mă simt foarte măgulită, dar dacă eu n-am chef s-o facem astfel? ÃŽmi placi. ÃŽmi placi chiar foarte tare. Dar asta nu înseamnă neapărat că vreau să mă culc cu tine. Nu cumva te cam repezi să tragi anumite concluzii ― pur È™i simplu pentru că, întîmplător, mi-am adus o valijoară cu lucruri de dormit?
― S-ar putea să fie o eroare, am mărturisit. M-am dus È™i am luat valijoara È™i am repus-o lîngă uÈ™a din față. Mă duc să aduc È™ampania.
― N-am vrut să te jignesc. Poate că ai prefera să păstrezi È™ampania pentru o ocazie mai fericită.
― Nu sînt decît două sticle, i-am zis. O ocazie cu adevărat fericită necesită o duzină.
― Aha, am înÈ›eles, mi-a răspuns supărîndu-se deodată. Va să zică eu nu sînt decît o umplutură care È›ine locul ocupat pînă cînd vine altă femeie mai frumoasă È™i mai atrăgătoare. MulÈ›umesc frumos. Acum chiar că m-ai jignit, dar bănuiesc că e totuÈ™i ceva să È™tiu că aici sînt în siguranță. Dacă-È›i închipui că o sticlă de È™ampanie o să facă din mine o destrăbălată, te asigur că te înÈ™eli rău de tot.
― Mi-am recunoscut deja greÈ™eala.
― Faptul că È›i-am spus că divorÈ›ez È™i că l-am pus pe Amos să mă aducă aici cu o valijoară cu cîteva lucruri, nu înseamnă că sînt chiar o tîrfă, mi-a zis ea pe un ton în care răzbătea încă furia.
― Dă-o dracului de valiză! am mîrîit. S-o ia naiba! Dacă mai pomeneÈ™ti o dată de ea, o arunc jos pe scări. Te-am poftit să bei ceva. Mă duc la bucătărie s-aduc băutura. Asta-i tot. Nici prin cap nu mi-a trecut să te îmbăt. Nu vrei să te culci cu mine. Te înÈ›eleg perfect. Nici nu văd de ce ai fi făcut-o. Dar asta nu înseamnă că nu putem să bem un pahar-două de È™ampanie, ce Dumnezeu? Nu trebuie neapărat să începem să ne certăm că cine pe cine seduce È™i că unde È™i cînd È™i cîtă È™ampanie bem.
― Dar nici nu trebuie să-È›i ieÈ™i din sărite, mi-a zis ea îmbujorîndu-se.
― Asta e altă minune, am zis arătîndu-mi iar colÈ›ii. Cunosc cincizeci È™i nu pot suferi pe nici una. Toate-s false È™i toate zîmbesc greÈ›os.
Se ridică, se apropie de mine și atinse ușor tăieturile și umflăturile de pe fața mea, cu vîrful degetelor:
― ÃŽmi pare rău. Sînt o femeie obosită È™i dezamăgită. Te rog să fii bun cu mine. Nu sînt uÈ™or de suportat.
― Nu eÈ™ti mai obosită È™i nici mai dezamăgită decît majoritatea oamenilor. Teoretic, ar fi trebuit să fii acelaÈ™i gen de damă superficială, răsfățată È™i stricată ca È™i soră-ta. Datorită nu È™tiu cărui miracol nu eÈ™ti. Ai toată onestitatea È™i o mare parte a curajului È™i dîrzeniei familiei tale. N-ai nevoie ca cineva să se poarte drăguÈ› cu tine.
M-am întors cu spatele la ea, am ieșit din cameră și m-am dus în bucătărie. Am scos o sticlă de șampanie din frigider, am destupat-o și am umplut două pahare scunde din care am dat unul repede pe gît. Spuma înțepătoare mi-a adus lacrimi în ochi, și totuși am golit paharul. L-am umplut din nou. Apoi am pus toată afacerea pe o tavă și am împins măsuța de cocteiluri în living-room.
Nu era acolo. Nici valijoara nu mai era acolo. Am lăsat tava și am deschis ușa din față. N-o auzisem să se fi deschis și Linda nu avea mașină. De fapt nu auzisem nici un zgomot.
Apoi mi-a vorbit din spate:
― ProstuÈ›ule, È›i-ai închipuit că am să fug?
Am închis ușa și m-am întors. Își despletise părul, își pusese papuci în picioarele goale și îmbrăcase un halat de mătase de culoarea asfințitului din stampele japoneze. S-a apropiat încet de mine cu un fel de zîmbet neașteptat de timid. I-am întins un pahar. L-a luat, a sorbit două înghițituri de șampanie și mi l-a înapoiat.
― ÃŽmi place.
Apoi, foarte calmă și fără nici o urmă de prefăcătorie sau teatru, a venit în brațele mele, m-a sărutat și și-a desfăcut buzele și dinții. Vîrful limbii l-a atins pe al meu. După o vreme, și-a tras capul înapoi, fără să-și ia brațele de după gîtul meu. Parcă-i luceau stele în ochi.
― De fapt am vrut de la început, îmi zise ea. Dar trebuia să fiu È™i eu dificilă. Nu prea È™tiu de ce. Poate doar din cauza nervilor. De fapt nu sînt deloc o stricată. Nu e păcat?
― Dacă aÈ™ fi crezut că eÈ™ti o femeie uÈ™oară, te-aÈ™ fi agățat încă de cînd te-am cunoscut prima dată în bar la Victor.
Clătină încetișor din cap și zîmbi:
― Nu prea cred. De aceea mă aflu aici.
― Poate nu chiar în seara aceea. Seara aceea aparÈ›inea altcuiva.
― Poate că de fapt nu te dai niciodată la femeile din baruri.
― Nu prea des. Lumina din baruri e prea slabă.
― Dar o mulÈ›ime de femei se duc acolo tocmai pentru asta.
― O mulÈ›ime de femei se scoală dis-de-dimineață în acelaÈ™i scop.
― ÃŽnsă băutura e un afrodisiac ― pînă la un punct.
― Doctorii o recomandă.
― Cine a vorbit de doctor? Vreau È™ampanie.
Am sărutat-o din nou. Era ceva foarte ușor și plăcut.
― Vreau să-È›i sărut obrăjorul necăjit, îmi zise ea È™i aÈ™a È™i făcu. Vai, dar frige cumplit.
― Restul trupului mi-e îngheÈ›at.
― Nu-i adevărat. Vreau È™ampanie.
― De ce?
― Dacă n-o bem se trezeÈ™te. Și pe urmă îmi place gustul.
― Bravo.
― Mă iubeÈ™ti mult? Sau o să mă iubeÈ™ti dacă mă culc cu tine?
― Poate.
― Dar să È™tii că nu eÈ™ti obligat să te culci cu mine: Nu È›in morÈ›iÈ™ la asta.
― MulÈ›umesc frumos.
― Vreau È™ampanie.
― Cîți bani ai?
― ÃŽn total? De unde să È™tiu? Vreo opt milioane de dolari.
― Bine, atunci m-am hotărît. Mă culc cu tine.
― Interesatule!
― Doar am plătit È™ampania.
― Dă-o naibii de È™ampanie, zise ea.



CAPITOLUL 50

Peste un ceas, își întinse brațul gol și mă gîdilă în ureche:
― Ai accepta să mă iei de nevastă?
― N-ar È›ine nici È™ase luni.
― Pentru numele lui Dumnezeu, zise ea, să presupunem că n-ar È›ine. Și ce, n-ar merita? ÃŽn fond, ce aÈ™tepÈ›i tu de la viață ― asigurarea completă împotriva tuturor riscurilor posibile?
― Am patruzeci È™i doi de ani. M-a cam stricat independenÈ›a. Și pe tine te-au cam stricat ― dar nu prea mult ― banii.
― Am treizeci È™i È™ase de ani. Nu mi se pare că e chiar aÈ™a ruÈ™inos să ai bani È™i nici să te căsătoreÈ™ti cu o persoană bogată. Majoritatea celor care au bani nu-i merită È™i nu È™tiu ce să facă cu ei. Dar n-o să mai dureze mult situaÈ›ia asta. O să trecem printr-un nou război È™i la sfîrÈ™itul lui nimeni n-o să mai aibă nici un ban ― afară doar de escroci È™i de profitori. ToÈ›i ceilalÈ›i o să fim reduÈ™i la zero din cauza impozitelor.
I-am mîngîiat părul și am răsucit o buclă pe deget.
― S-ar putea să ai dreptate.
― Am putea să plecăm la Paris cu avionul È™i să ne distrăm pe rupte. Se ridică într-un cot È™i mă privi de sus în jos. ÃŽi vedeam ochii strălucind, dar nu le puteam desluÈ™i expresia. Ai ceva împotriva căsătoriei?
― Pentru doi oameni dintr-o sută e o adevărată binecuvîntare. Restul, se străduiesc doar. După douăzeci de ani omului nu-i rămîne altceva decît un banc de lucru la un auto-service. Tinerele americane sînt grozave. SoÈ›iile americane ocupă mult prea mult teritoriu. Și pe urmă...
― Vreau niÈ™te È™ampanie.
― Și pe urmă, pentru tine ar fi doar o întîmplare ca oricare alta. Numai primul divorÈ› e complicat È™i dureros. După aceea e doar o problemă economică. Pentru tine nu e nici o problemă. De azi în zece ani s-ar putea să mă întîlneÈ™ti pe stradă È™i să te întrebi unde naiba m-ai mai văzut. Asta, în cazul fericit în care m-ai observa.
― Vai ce ticălos, încrezut, suficient, satisfăcut de sine È™i supărăcios eÈ™ti! Vreau niÈ›ică È™ampanie.
― Măcar în felul ăsta o să-È›i aminteÈ™ti de mine.
― EÈ™ti un îngîmfat. Un munte de îngîmfare. PuÈ›in ciopîrÈ›it în momentul ăsta. Crezi că o să-mi amintesc de tine? Indiferent cu cîți bărbaÈ›i o să mă mărit sau o să mă culc, crezi că o să-mi amintesc de tine? De ce aÈ™ face-o?
― Scuză-mă. Am exagerat în favoarea mea. ÃŽÈ›i aduc È™ampania.
― Ce zici ce dulci È™i rezonabili sîntem? zise ea sarcastic. Sînt o femeie bogată, iubitule, È™i am să fiu de mii de ori mai bogată. Þi-aÈ™ putea cumpăra lumea întreagă dacă ar merita s-o cumperi. Ce ai tu acum? O casă goală în care să te întorci È™i în care nu găseÈ™ti nici măcar un cîine sau o pisică, È™i un prăpădit de birou stătut în care să stai È™i să aÈ™tepÈ›i. Chiar dacă aÈ™ divorÈ›a de tine, tot nu te-aÈ™ lăsa niciodată să te întorci acolo.
― Dar cum m-ai putea opri? Doar nu sînt Terry Lennox.
― Vai, te rog! Să nu vorbim despre el. Și nici despre È›urÈ›urele ăla de aur, madam Wade. Și nici despre bietul ei soÈ› beÈ›iv È™i maladiv. Vrei să fii singurul bărbat care m-a refuzat? Ce fel de orgoliu mai e È™i ăsta? Þi-am făcut cel mai mare compliment pe care È™tiu eu să-l fac. Te-am cerut de bărbat.
― Mi-ai făcut È™i un compliment mai mare.
Începu să plîngă:
― Prostule! EÈ™ti un prost fără pereche! Avea obrajii umezi. ÃŽi simÈ›eam lacrimile. Și ce dacă ar dura È™ase luni, un an sau doi? Ce-ai pierde altceva decît praful din birou È™i murdăria de pe jaluzele È™i singurătatea unei vieÈ›i destul de pustii?
― Mai vrei È™ampania aia?
― Bine, e-n regulă.
Am strîns-o mai aproape de mine și mi-a plîns pe umăr. Nu mă iubea și asta o știam amîndoi. Nu plîngea pentru mine. Era doar momentul în care trebuia să verse cîteva lacrimi.
Apoi s-a tras deoparte și eu m-am dat jos din pat și ea s-a dus la baie să-și aranjeze fața. Am adus șampania. Cînd s-a întors zîmbea.
― ÃŽmi pare rău că am dat apă la È™oareci, mi-a zis. Peste È™ase luni n-am să mai È›in minte nici cum te cheamă. Hai în living-room. Vreau să fie lumină.
M-am conformat. S-a așezat pe canapea ca și mai înainte. I-am pus șampania în față. S-a uitat la pahar dar nu l-a atins.
― Am să mă recomand eu, i-am zis. O să bem un păhărel împreună.
― Ca astă-seară?
― N-o să mai fie niciodată ca astă-seară.
Și-a ridicat paharul, a sorbit șampania înghițitură cu înghițitură, apoi s-a răsucit pe canapea și mi-a aruncat ultimii stropi în față. Apoi a început iar să plîngă. Am scos batista, mi-am șters fața și i-am șters și ei lacrimile.
― Nu prea È™tiu de ce am făcut asta. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, te rog să nu-mi spui cumva că sînt femeie È™i că o femeie nu È™tie niciodată ce face.
I-am mai turnat puțină șampanie și am rîs de ea. A băut-o încetișor și apoi s-a răsucit iar și a căzut pe genunchii mei.
― Sînt obosită. De data asta o să trebuiască să mă duci în braÈ›e.
După o vreme, a adormit.
Dimineața încă mai dormea cînd m-am sculat și am făcut cafeaua. Am făcut duș, m-am bărbierit și m-am îmbrăcat. Atunci s-a trezit. Am luat micul dejun împreună. Am chemat un taxi și i-am dus valijoara pînă la mașină.
Ne-am spus la revedere. Am urmărit taxiul cu privirea pînă a dispărut. Am urcat scările și m-am dus în dormitor și am făcut patul. Pe una din perne rămăsese un fir de păr lung și negru. Parcă aveam o bucată de plumb în piept.
Franțujii au o vorbă pentru asta. Porcii ăia au cîte o vorbă pentru fiecare lucru și au întotdeauna dreptate.
Orice rămas bun înseamnă să mori puțin.



CAPITOLUL 51

Sewell Endicott zicea că lucrează tîrziu și că aș putea eventual să trec pe la el seara pe la șapte jumătate.
Biroul lui era într-un colț al clădirii. În el era un covor albastru, o masă de scris din mahon roșu cu colțurile sculptate, foarte veche și în mod evident foarte scumpă, obișnuitele biblioteci cu geamuri glisante, pline de tomuri galbene și scrieri juridice, obișnuitele caricaturi ale lui Spy reprezentînd celebrii judecători englezi și pe peretele dinspre sud, singur, un portret mare al magistratului și omului de litere Oliver Wendell Holmes. Scaunul de la masa de lucru era capitonat cu piele neagră. Lîngă el era un birouaș cu ușa rabatabilă, înțesat de hîrtii. Era o încăpere pe care nici un specialist în decorațiuni interioare nu apucase încă să o efemineze.
Endicott stătea fără haină și părea obosit dar avea o figură interesantă. Fuma o țigară dintr-aia de-a lui fără nici un gest și-i căzuse puțin scrum pe cravata desfăcută la gît. Părul negru era răvășit.
Se uită la mine în tăcere, după ce mă așezasem, apoi îmi zise:
― ÃŽn viaÈ›a mea nu cred c-am cunoscut o bestie mai încăpățînată ca dumneata. Să nu-mi spui că tot mai faci săpături în haznaua aia.
― E ceva care nu-mi dă pace. V-aÈ›i supăra dacă măcar acum aÈ™ presupune că atunci cînd aÈ›i venit să mă vedeÈ›i în colivia mea l-aÈ›i reprezentat pe domnul Harlan Potter?
A zis că nu. Mi-am atins ușurel obrazul cu vîrfurile degetelor .Se vindecase și dispăruse și umflătura, dar probabil că una din lovituri mi-atinsese un nerv, fiindcă o parte din obraz era încă amorțită. Și parcă tot nu-i puteam da pace. Cu timpul avea oricum să se vindece.
― Și aÈ™ mai putea presupune că atunci cînd v-aÈ›i dus la Otatoclan aÈ›i primit o misiune temporară ca membru al echipei procurorului È™ef?
― Da, Marlowe, dar las-o baltă. A fost o legătură foarte preÈ›ioasă. Dar poate că am pus eu prea mult accent pe ea.
― Sper că legătura mai există È™i-acum.
Clătină din cap:
― Nu. S-a sfîrÈ™it. Domnul Potter își rezolvă problemele juridice prin firmele din San Francisco, New York È™i Washington.
― Bănuiesc că mă urăște de moarte ― dacă s-o fi gîndind vreodată la mine.
Endicott zîmbi:
― ÃŽn mod destul de ciudat, a dat toată vina pe ginerele lui, doctorul Loring. Un om ca Harlan Potter trebuie să arunce vina pe cineva. Ar fi imposibil să fie el de vină. Impresia lui era că dacă Loring nu i-ar fi dat femeii ăleia niÈ™te droguri primejdioase, nu s-ar fi întîmplat nimic rău.
― Se înÈ™ală. Mă rog, acolo la Otatoclan aÈ›i văzut cadavrul lui Terry Lennox, nu?
― Chiar aÈ™a. ÃŽn cămăruÈ›a dosnică a atelierului unui tîmplar. Acolo n-au propriu-zis morgă, nici pompe funebre. Ala făcea È™i sicriul. Trupul era rece ca gheaÈ›a. I-am văzut rana din tîmplă. Nu se poate pune problema identității false ― dacă È›i-a trecut cumva prin cap ceva pe linia asta.
― Nu, domnule Endicott. Nu mi-a trecut fiindcă în cazul de față ar fi exclus ― sau aproape. Dar nu-i aÈ™a că era puÈ›in deghizat?
― Da, avea faÈ›a È™i mîinile înnegrite, È™i părul vopsit negru. ÃŽnsă cicatricile se vedeau încă foarte bine. Iar amprentele fireÈ™te că au putut fi uÈ™or verificate cu ajutorul celor de pe lucrurile pe care pusese mîna acasă.
― Cam cum e poliÈ›ia pe care o au ăia acolo?
― Primitivă. Aveau un jefe care abia dacă È™tia să citească È™i să scrie. ÃŽnsă la amprente se pricepea. A, È™i È™tii, era cald de tot. Teribil de cald. Se încruntă, își scoase È›igara din gură È™i o aruncă neglijent într-un fel de receptacul enorm din bazalt negru. Au trebuit să aducă gheață de la hotel, adăugă el. Multă gheață. Se uită la mine. Pe-acolo, îmbălsămarea nu prea se practică. Lucrurile trebuie făcute repede.
― ȘtiÈ›i spaniolă, domnule Endicott?
― Doar vreo cîteva cuvinte. Mi-a servit de interpret directorul hotelului. Zîmbi. Un tip elegant È™i spilcuit, individul ăla. Părea destul de dificil, dar de fapt s-a dovedit foarte politicos È™i serviabil. Am terminat foarte repede.
― Am primit o scrisoare de la Terry. Bănuiesc că domnul Potter trebuie să È™tie de existenÈ›a ei, fiindcă i-am spus fiicei lui, doamna Loring. I-am È™i arătat-o. Era în ea È™i un portret al lui Madison.
― Ce-i aia?
― O hîrtie de cinci mii de dolari.
Endicott ridică din sprîncene:
― Serios? Mde, cu siguranță că-i dădea mîna. Nevastă-sa i-a oferit un sfert de milion în ziua cînd s-au căsătorit a doua oară. Am impresia că oricum avea el de gînd să se ducă È™i să se instaleze în Mexic ― indiferent de ceea ce s-a întîmplat. Nu prea È™tiu ce s-a ales de banii ăia, însă. Nu am fost informat în această privință.
― Poftim scrisoarea, domnule Endicott, dacă aveÈ›i chef s-o citiÈ›i.
O citi cu atenție, așa cum citesc avocații totul O lăsă pe birou și lăsîndu-se pe spate privi în gol.
― PuÈ›in cam literară, nu? zise el calm. Mă însă de ce a făcut-o?
― De ce s-a sinucis, de ce a mărturisit sau de ce mi-a scris mie scrisoarea?
― Mă refer la mărturisire È™i la sinucidere, bineînÈ›eles, zise Endicott sever. Scrisoarea e de înÈ›eles. Cel puÈ›in ai o recompensă rezonabilă pentru ceea ce ai făcut pentru el ― chiar È™i de atunci încoace.
― Ce mă deranjează, e chestia cu cutia poÈ™tală. Acolo unde zice că sub fereastra lui era o cutie poÈ™tală È™i că chelnerul de la hotel avea s-o È›ină în sus înainte de a o băga în cutie, pentru ca Terry să-È™i poată da seama că a fost expediată.
ÃŽn ochii lui Endicott ceva adormi:
― De ce? întrebă el pe un ton indiferent.
Apoi și-a scos o altă țigară cu filtru dintr-o cutie pătrată. I-am întins bricheta aprinsă peste birou.
― ÃŽntr-o localitate ea Otatoclan nu puteau să aibă aÈ™a ceva, i-am zis.
― Continuă.
― La început nu prea înÈ›elegeam chestia asta. P-ormă am căutat informaÈ›ii despre localitate. E un biet sat prăpădit. N-are o populaÈ›ie mai mare de o mie-o mie două sute de locuitori. Doar o stradă e parÈ›ial pavata. Șeful poliÈ›iei are ca automobil oficial o maÈ™ină Ford model vechi. PoÈ™ta se află în colÈ›ul unui magazin, iar chanceria la măcelar. Un singur hotel, două birturi, drumuri proaste, un mic aeroport. Pe acolo prin munÈ›i se vînează bine ― chiar foarte bine. Asta justifică prezenÈ›a aeroportului. Este singurul mijloc acceptabil de a ajunge acolo.
― Dă-i drumu-nainte. Am auzit de vînătoare.
― Va să zică, au o cutie poÈ™tală pe stradă. AÈ™a cum au È™i hipodrom, È™i teren pentru cursele de cîini, È™i teren de golf, È™i un jai alai fronton È™i un parc cu o fîntînă colorată, È™i un chioÈ™c pentru muzica militară.
― Atunci înseamnă că a făcut o greÈ™eală, zise cu răceală Endicott. Poate că era ceva care i s-a părut a fi cutie poÈ™tală ― de pildă, să zicem, o cutie de gunoi.
M-am ridicat în picioare. Am întins mîna după scrisoare, am împăturit-o la loc și am băgat-o în buzunar.
― Cutie de gunoi. Da, sigur, asta e. Vopsită în culorile naÈ›ionale mexicane ― verde-alb-È™i-roÈ™u ― È™i cu o inscripÈ›ie cu litere mari È™i clare: PÃSTRAÞI CURÃÞENIA ORAȘULUI. ÃŽn spanioleÈ™te, fireÈ™te. Și cu vreo È™apte corcituri rîioase în jurul ei.
― Nu fă prea tare pe deÈ™teptul, Marlowe.
― ScuzaÈ›i-mă dacă mi-am lăsat inteligenÈ›a să mi se manifeste. Mai e È™i un alt mic amănunt pe care l-am ridicat deja într-o discuÈ›ie cu Randy Starr. Cum a ajuns scrisoarea să fie totuÈ™i expediată? Conform scrisorii, metoda era stabilită dinainte. AÈ™adar, cineva i-a spus despre cutia poÈ™tală. AÈ™adar, cineva a minÈ›it. AÈ™adar, cineva a expediat totuÈ™i scrisoarea cu cinci miare în ea. Uluitor, nu vi se pare?
Pufăi din țigară și urmări rotocoalele de fum cum se îndepărtează.
― Ei, È™i care È›i-e concluzia? Și de ce l-ai băgat È™i pe Starr în ciorba asta?
― Starr È™i cu o jivină scîrboasă numită Menendez ― îndepărtată acum din mijlocul nostru ― au fost camarazi cu Terry în armata britanică. Sînt niÈ™te bandiÈ›i, într-un fel ― aÈ™ zice chiar aproape în toate felurile ― dar încă mai e puÈ›in loc în trupul lor pentru orgoliu personal È™i chestii dintr-astea. Aici în oraÈ™ a fost vorba de un paravan alcătuit din motive foarte evidente. De asemenea, a fost vorba de un alt paravan la Otatoclan, din motive complet diferite.
― Ei, È™i la ce concluzie ai ajuns? mă întrebă el iar È™i mult mai sever.
― Dar dumneavoastră?
Nu mi-a răspuns, așa că i-am mulțumit pentru timpul pe care mi l-a acordat și l-am părăsit.
Cînd am deschis ușa, tocmai se încrunta, dar mi s-a părut că de data asta era o încruntare cinstită, de nedumerire. Sau poate că se străduia să-și amintească înfățișarea interiorului hotelului și prezența sau absența cutiei poștale.
Era doar o altă rotiță pe care o puteai face să se învîrtească ― nimic altceva. S-a tot învîrtit o lună încheiată pînă să se mai întîmple ceva.
Iar apoi, într-o vineri dimineața am găsit un necunoscut așteptîndu-mă la birou. Era un mexican bine îmbrăcat sau poate un sud-american. Ședea lîngă fereastra deschisă și fuma o țigară rău mirositoare din tutun negru. Era înalt, foarte zvelt și foarte elegant, și cu o mustață neagră frumos tăiată iar părul negru, ceva mai lung decît se poartă pe la noi. Era îmbrăcat cu un costum ușor de culoarea căprioarei. Pe nas avea ochelari de soare verzi. Se ridică politicos.
― Señor Marlowe?
― Cu ce vă pot servi?
Îmi întinse o hîrtie împăturită:
― Ura aviso de parte del Señor Starr en Las Vegas, senor. Habla Ud espanol?
― Mda, dar nu aÈ™a de repede. Mi-ar conveni engleza.
― Bine, atunci engleza. Pentru mine e acelaÈ™i lucru. Am luat hîrtia È™i m-am uitat la ea: "Þi-l recomand pe prietenul meu, Cisco Maioranos. Cred că o să-È›i poată fi de folos. S."
― Hai să mergem înăuntru, senor Maioranos.
I-am ținut ușa deschisă. Cînd a trecut pe lîngă mine i-am simțit mirosul de parfum. Și sprîncenele erau al dracului de frumos aranjate. Dar probabil că nu era chiar atît de delicat cum părea, fiindcă avea cicatrici pe ambii obraji.



CAPITOLUL 52

Se așeză pe scaunul clienților și puse picior peste picior.
― După cît am auzit, doriÈ›i unele informaÈ›ii despre señor Lennox.
― Doar scena finală.
― Eram acolo în momentul respectiv, señor. Aveam o slujbă la hotel. Măruntă È™i, bineînÈ›eles, temporară. Eram recepÈ›ioner în tura de zi.
Vorbea englezeÈ™te perfect, dar cu un ritm hispanic. Spaniola ― adică hispano-americana ― are niÈ™te ridicări È™i coborîri foarte precise care pentru urechile americanilor nu par să aibă nici o legătură cu înÈ›elesul. Seamănă cu valurile oceanului.
― Nu prea arătaÈ›i a recepÈ›ioner.
― Mai are omul È™i greutăți în viață.
― Cine mi-a expediat scrisoarea?
Mi-a întins o cutie de țigări:
― ÃŽncercaÈ›i una din astea.
Am clătinat din cap:
― Sînt prea tari pentru mine. Þigările din Columbia îmi plac, dar alea cubaneze sînt moarte curată.
Zîmbi ușurel, își aprinse alt cui de coșciug și aruncă încet fumul pe gură. Tipul era atît de insuportabil de elegant, încît începea să mă calce pe nervi.
― Știu despre scrisoare, señor. Lui mozo i-a fost frică să se ducă în camera acestui senor Lennox după ce s-a instalat guarda. PoliÈ›aiul sau detectivul, cum ziceÈ›i dumneavoastră. AÈ™a că am dus chiar eu scrisoarea la correo . După împuÈ™cături, înÈ›elegeÈ›i.
― Trebuia să vă uitaÈ›i înăuntru. Avea o bancnotă mare în ea.
― Scrisoarea era închisă, zise el cu răceală. El honor nu se mueve de lado como les congrejos. Adică, cinstea nu umblă strîmb ca crabii, señor.
― ÃŽmi cer scuze. ContinuaÈ›i, vă rog.
― Señor Lennox avea o hîrtie de o sută de pesos în mîna stîngă cînd am intrat în cameră È™i am închis uÈ™a în nasul gardianului. ÃŽn dreapta È›inea un pistol. Pe masa în faÈ›a lui era scrisoarea. Și mai era È™i altă hîrtie pe care n-am citit-o. Am refuzat bancnota.
― Prea mulÈ›i bani.
Nu reacționă la sarcasmul meu.
― A insistat. AÈ™a că în cele din urmă am luat bancnota È™i i-am dat-o mai tîrziu lui mozo. Am luat scrisoarea sub un È™ervet pe tava pe care se adusese înainte cafeaua. Detectivul s-a uitat sever la mine dar n-a zis nimic. Coborîsem cam jumătate din trepte cînd am auzit împuÈ™cătura. Am ascuns repede scrisoarea È™i am urcat înapoi scările în fugă. PoliÈ›aiul încerca să deschidă uÈ™a cu piciorul. Am deschis-o eu cu cheia. Señor Lennox era mort.
Își plimbă ușor degetele pe marginea biroului și oftă.
― Restul, fără îndoială, îl È™tiÈ›i.
― Hotelul era plin?
― Nu, nu era plin. Erau vreo cinci-È™ase oaspeÈ›i.
― Americani?
― Doi Americanos del Norte. Vînători.
― Ianchei adevăraÈ›i sau mexicani transplantaÈ›i?
Își plimbă încet vîrful degetului pe stofa pantalonului:
― Cred că unul din ei ar fi putut să fie de origină spaniolă. Vorbea spanioleÈ™te ca la frontieră. Foarte urît.
― S-au apropiat vreodată de camera lui Lennox?
Ridică repede capul, dar pe mine nu mă impresionară ochelarii verzi:
― De ce ar fi făcut-o, señor?
I-am dat dreptate încuviințînd din cap.
― Ei, señor Maioranos, în orice caz a fost foarte drăguÈ› din partea dumneavoastră că v-aÈ›i deranjat pînă aici să-mi spuneÈ›i toate aceste lucruri. Vă rog să-i comunicaÈ›i lui Randy că-i sînt foarte recunoscător. Da?
― No hay ele que, señor. A fost un fleac.
― Și mai tîrziu, dacă are timp disponibil, ar putea să-mi trimită pe cineva care să È™tie cu adevărat ce vorbeÈ™te.
― Señor? Glasul era blînd, dar tonul glacial. Cum adică, îmi puneÈ›i cuvintele la îndoială?
― Voi ăștia vorbiÈ›i întotdeauna despre cinste, onoare. Onoarea este un fel de manta a hoÈ›ilor ― uneori. Stai, nu-È›i ieÈ™i din fire. Stai jos liniÈ™tit È™i dă-mi voie să-È›i spun povestea într-o altă manieră.
Se lăsă pe speteaza scaunului, cu un aer disprețuitor, de mare superioritate.
― Bagă de seamă însă, că merg numai È™i numai pe ghicite. S-ar putea să mă înÈ™el. Dar s-ar mai putea să nu mă înÈ™el. Ãia doi Americanos veniseră acolo cu un anumit scop. Au sosit cu avionul. Ziceau că sînt vînători. Unul din ei se numea Menendez È™i se ocupă de jocurile de noroc. Se prea poate să se fi înregistrat la hotel sub un nume de împrumut, sau sub propriul lui nume. Asta n-am de unde să È™tiu. Lennox era la curent cu prezenÈ›a lor. Și È™tia È™i de ce au venit. Mi-a scris scrisoarea aia fiindcă avea conÈ™tiinÈ›a încărcată. Mă luase drept fraier È™i era un băiat mult prea delicat ca să stea liniÈ™tit după ce a făcut una ca asta. A pus bancnota ― cinci mii de dolari ― în scrisoare pentru că avea o groază de bani È™i È™tia bine că eu n-am. De asemenea, a strecurat acolo un mic fitil, aÈ™a într-o doară, pe care puteam sau nu să-l înregistrez. El era genul de om care dorea întotdeauna să facă ceea ce se cuvine, dar nu È™tiu cum se întîmpla că pînă la urmă făcea cu totul altceva. Dumneata zici c-ai dus scrisoarea la correo. De ce n-ai pus-o în cutia din faÈ›a hotelului?
― Cutia, señor?
― Cutia poÈ™tală. Cred că voi îi ziceÈ›i cajon cartero, dacă nu mă-nÈ™el.
Zîmbi:
― Otatoclan nu e un oraÈ™ mexican, senor. E doar o localitate foarte primitivă. Cutie poÈ™tală pe o stradă din Otatoclan? Nimeni de acolo n-ar înÈ›elege la ce serveÈ™te. Nimeni n-ar ridica scrisorile din ea.
― Aha. Bine, mă rog, să trecem peste asta. N-ai dus nici un fel de cafea, pe nici un fel de tavă în camera lui señor Lennox. Señor Maioranos, dumneata n-ai intrat în odaie trecînd pe lîngă paznic. Dar au intrat în cameră cei doi Americanos. Cu paznicul lucrurile erau aranjate, bineînÈ›eles. La fel È™i cu mai multe alte persoane. Unul dintre Americanos l-a pocnit pe Lennox pe la spate. Apoi a luat pistolul Mauser È™i a scos unul din cartuÈ™e din care a smuls glontele È™i a băgat cartuÈ™ul înapoi pe È›eavă. Pe urmă a dus pistolul la tîmpla lui Lennox È™i a apăsat pe trăgaci. I-a făcut o rană cu o înfățiÈ™are destul de urîtă, dar nu l-a ucis. Apoi Lennox a fost scos pe targă, bine acoperit È™i bine ascuns. Și p-ormă, cînd a sosit avocatul american, Lennox era drogat È™i ambalat în gheață È™i È›inut într-un colÈ› întunecat din carpinteria unde meseriaÈ™ul făcea un sicriu. Avocatul american l-a văzut pe Lennox acolo, era rece ca gheaÈ›a, toropit de un somn adînc, È™i avea în tîmplă o rană cu sîngele înnegrit. Părea într-adevăr mort. A doua zi, sicriul a fost îngropat cu o încărcătură bună de pietre. Avocatul american s-a întors acasă cu amprentele È™i cu un fel de document care făcea cît o ceapă degerată. Ce părere ai de toate astea, señor Maioranos?
Dădu din umeri:
― E posibil, la urma urmei, señor. Ar fi fost nevoie de bani È™i de influență. Ar fi fost posibil, eventual, dacă acest señor Menendez avea legături cu oamenii importanÈ›i din Otatoclan, cu alcaldele, cu proprietarul hotelului È™i cu alte mărimi.
― Mda, È™i asta e posibil. E o idee bună. Poate că asta ar explica de ce au ales tocmai o localitate atît de măruntă È™i de îndepărtată ca Otatoclan.
Se grăbi să zîmbească:
― Atunci poate că señor Lennox mai trăieÈ™te, nu?
― Sigur. Sinuciderea trebuia să fie un fals oarecare cu ajutorul căruia să se poată susÈ›ine mărturisirea. Falsul trebuia să fie destul de bine alcătuit ca să-i ia ochii unui jurist care fusese cîndva procuror districtual, dar l-ar fi putut pune într-o lumină ridicolă pe actualul procuror È™ef, dacă lucrurile luau altă întorsătură. Menendez ăsta nu e chiar aÈ™a de tare cum își închipuie el că e, dar, oricum, a fost un tip destul de tare ca să mă pocnească cu pistolul peste față pentru că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. AÈ™a că era imposibil să nu fi avut el anumite motive serioase. Dacă falsul era dat în vileag, Menendez se trezea în faÈ›a unui scandal de proporÈ›ii internaÈ›ionale. Nici mexicanilor nu le plac escrocheriile poliÈ›iei, cum nu ne plac nici nouă.
― Se prea poate, señor, după cum È™tiu È™i eu foarte bine. Dar m-aÈ›i acuzat de minciună. AÈ›i zis că n-am intrat în camera unde era señor Lennox È™i nu i-am luat scrisoarea.
― Cum să intri, amice, cînd erai deja acolo È™i scriai scrisoarea?
Ridică mîna în sus și-și scoase ochelarii de soare. Multe poate schimba chirurgia estetică, dar nimeni nu poate să-i modifice cuiva culoarea ochilor.
― Mă tem că e cam devreme ca să bem un "burghiu", zise el.



CAPITOLUL 53

Ãia din Ciudad de Mexico îi făcuseră o treabă grozavă, dar, la urma urmei, ce-i de mirare în asta? Doctorii, tehnicienii, spitalele, pictorii È™i arhitecÈ›ii lor ― sînt la fel de buni ca È™i ai noÈ™tri. Ba, uneori, chiar mai buni. Doar un poliÈ›ai mexican a inventat testul cu parafină pentru descoperirea urmelor de praf de puÈ™că. N-au putut să-i facă lui Terry o față chiar perfectă, dar, în orice caz, realizaseră foarte mult. ÃŽi schimbaseră chiar È™i nasul, mai reduseseră din os È™i-i dăduseră o formă mai plată, mai puÈ›in nordică. N-aveau cum să elimine toate cicatricele, aÈ™a că i-au făcut unele È™i pe celălat obraz. ÃŽn țările latino-americane, rănile de cuÈ›it nu sînt deloc o raritate.
― Mi-au făcut pînă È™i o grefă de nerv aici sus, zise el atingînd partea din față care fusese cîndva È›eapănă.
― Ia spune-mi, cît de tare m-am apropiat de adevăr?
― Destul de mult. Vreo cîteva detalii nu erau exacte, dar n-are importanță. Treaba a fost făcută la repezeală, unele chestii au fost improvizate È™i nici eu nu È™tiam exact ce-o să se întîmple. Mi s-a spus să fac anumite lucruri È™i să las urme foarte vizibile. Lui Mendy nu i-a prea surîs faptul că È›i-am scris, dar în privinÈ›a asta n-am vrut să cedez. Se pare că te-a cam subestimat. N-a observat pasajul ăla cu cutia de scrisori.
― Știai cine a omorît-o pe Sylvia?
Nu-mi răspunse direct la întrebare:
― Nu e chiar aÈ™a uÈ™or să dai o femeie pe mîna poliÈ›iei pentru crimă ― chiar dacă n-a însemnat niciodată mare lucru pentru tine.
― Lumea e aspră. Și Harlan Potter era la curent cu toate astea?
Zîmbi iar:
― Te-ai putea aÈ™tepta oare de la el să se dea de gol în vreo privință? Părerea mea e că nu È™tia. După părerea mea, crede că am murit. Cine i-ar putea spune adevărul ― afară doar de tine?
― Ceea ce i-aÈ™ spune eu lui ai putea să înveleÈ™ti într-un firicel de iarbă. Ce mai face Mendy în ultima vreme ― dacă mai face?
― Face bine. E la Acapulco. A È™ters-o din pricina lui Randy. Dar e drept că băieÈ›ii nu prea se apucă să-i ciomăgească pe copoi. Mendy nu e chiar atît de rău cum îți închipui. Are È™i el inimă.
― Parcă È™arpele n-are?
― Ei, cum rămîne cu "burghiul" ăla?
M-am ridicat fără să-i răspund și m-am dus la casa de fier. Am învîrtit discul și am scos plicul în care era portretul lui Madison și cele cinci hîrtii de o sută care miroseau a cafea. Le-am trîntit toate pe birou și pe urmă am ridicat sutarele.
― Pe astea le păstrez eu. Le-am cheltuit cu vîrf È™i îndesat pe investigaÈ›ii È™i tot felul de alte treburi. Cu portretul lui Madison mi-a plăcut să mă joc. Acum e iarăși al tău.
L-am pus în fața lui pe marginea biroului. S-a uitat la hîrtie dar n-a atins-o.
― Ba e a ta È™i te rog s-o păstrezi definitiv, mi-a replicat. Eu am destui bani, slavă domnului. Puteai să laÈ™i lucrurile în pace.
― Știu. După ce È™i-a ucis soÈ›ul È™i a scăpat nepedepsită ar fi putut să se apuce de treburi mai serioase. De fapt, el n-avea cine È™tie ce importanță. Era doar o ființă omenească, cu sînge, È™i creier, È™i emoÈ›ii. Și el È™tia ce s-a întîmplat È™i se străduia din răsputeri să trăiască păstrînd secretul. Scria cărÈ›i. Poate c-ai auzit de el.
― Uite ce e, n-am putut să acÈ›ionez altfel decît am făcut-o, zise el vorbind rar. Nu voiam să fac rău nimănui. Aici n-aveam nici cea mai mică È™ansă. Un om nu poate să-È™i închipuie chiar toate amănuntele aÈ™a, la repezeală. Eram speriat rău È™i mi-am luat tălpășiÈ›a. De fapt, ce trebuia să fac?
― Nu È™tiu.
― A avut È™i ea un moment de nebunie. Putea oricum să-l omoare.
― Da, într-adevăr, nu era exclus.
― Ei, las-o baltă. Hai să mergem să bem un păhărel undeva într-un loc răcoros È™i liniÈ™tit.
― Nu prea am timp în momentul ăsta, senor Maioranos.
― Pe vremuri parcă eram prieteni destul de buni, zise el melancolic.
― Serios? Nu prea mai È›in minte. Mă tem că e vorba de ăilalÈ›i doi indivizi. Cred că mă confunzi. Te-ai stabilit permanent în Mexic?
― A da. Nici măcar n-am venit legal aici. Niciodată n-am avut dreptul să stau în Statele Unite. Þi-am spus că m-am născut la Salt Lake City. De fapt m-am născut la Montreal. Acum o să-mi aranjez destul de curînd cetățenia mexicană. Nu-È›i trebuie altceva decît un avocat de ispravă. Mi-a plăcut întotdeauna Mexicul. Eu cred că n-ar fi chiar aÈ™a riscant să mergem la Victor că bem "burghiul" ăla.
― Ia-È›i banii, señor Maioranos. Sînt pătaÈ›i de prea mult sînge.
― Bine, dar eÈ™ti sărac.
― De unde È™tii?
Luă bancnota, o întinse între degetele subțiri și și-o strecură nepăsător într-un buzunar interior. Își mușcă buza cu dinții aceia care par foarte albi cînd pielea ți-e negricioasă.
― ÃŽn dimineaÈ›a aceea, cînd m-ai condus cu maÈ™ina la Tijuana nu-È›i puteam spune mai mult. Dar È›i-am oferit posibilitatea să chemi autoritățile È™i să mă dai pe mîna lor.
― Nu sînt supărat pe tine. Ce să-È›i fac dacă aÈ™a È›i-e felul? Multă vreme n-am izbutit să te înÈ›eleg deloc. Nu-È›i dădeam de rost. Aveai maniere frumoase È™i calități frumoase, dar ceva nu era în regulă. Aveai anumite principii după care te conduceai È™i încercai să le faci față onorabil, dar erau numai ale tale. N-aveau nici un fel de legătură cu vreun gen oarecare de etică sau de scrupule. Erai un băiat cumsecade fiindcă aveai o fire cumsecade. Dar te simÈ›eai tot atît de bine alături de fraieri sau huligani ca È™i lîngă oamenii cinstiÈ›i. Cu condiÈ›ia ca huliganii să vorbească destul de bine englezeÈ™te È™i să mănînce relativ elegant în lume. Din punct de vedere moral, eÈ™ti un defetist. Cred că războiul te-a făcut aÈ™a, sau poate că de fapt aÈ™a te-ai născut.
― Nu înÈ›eleg. Zău că nu înÈ›eleg. Eu încerc să-È›i plătesc datoria, È™i tu nu vrei să mă laÈ™i. ÃŽnÈ›elege-mă că nu-È›i puteam spune mai mult decît È›i-am zis atunci. Nu m-ai fi crezut, cîtuÈ™i de puÈ›in.
― Ãsta e unul din cele mai frumoase complimente pe care le-am primit vreodată.
― Ei, mă bucur că totuÈ™i nu-È›i sînt total antipatic. Am intrat într-o încurcătură îngrozitoare. ÃŽntîmplător, cunoÈ™team genul de oameni care È™tiu cum să rezolve încurcăturile îngrozitoare. ÃŽmi erau datori pentru o întîmplare petrecută acum mulÈ›i ani în timpul războiului. Probabil că singura dată în toată viaÈ›a mea cînd am făcut ceea ce trebuia È™i iute ca un È™oarece. Iar cînd am avut eu nevoie de ei, s-au executat. Și pe gratis. Să È™tii, Marlowe, că nu eÈ™ti singurul tip de pe lume care nu poartă o etichetă cu preÈ›ul.
Se aplecă peste birou și întinse mîna după o țigară de-a mea. Deși avea tenul bronzat, pe dedesubt se vedea că fața e îmbujorată. Și cicatricele deveniseră mai vizibile.
M-am uitat la el cum scoate din buzunar o brichetă cu gaz de forma unui cartuș și-și aprinde țigara. Dinspre el răzbătu pînă la mine o undă de parfum.
― Ai cumpărat o mare parte din mine, Terry. Cu un zîmbet, un semn din cap, un fluturat al mîinii È™i cîteva păhărele băute în liniÈ™te ici-colo, prin cîte un bar. A fost drăguÈ› atîta cît a È›inut. La revedere, amigo. Nu vreau să-È›i spun adio. Þi-am zis cînd însemna ceva. Þi-am zis adio cînd era un lucru trist È™i singuratic È™i definitiv.
― Am revenit aici prea tîrziu. zise el. OperaÈ›iile astea de chirurgie plastică iau mult timp.
― Nu te-ai fi întors deloc dacă nu te-aÈ™ fi scos eu din vizuină.
Deodată în ochi îi scînteiară niște lacrimi. Își puse repede ochelarii de soare.
― Nu eram prea sigur, reluă el. ÃŽncă nu mă hotărîsem. Ei nu mă lăsau să-È›i spun nimic. Iar eu încă nu mă hotărîsem.
― Nu-È›i fă griji din pricina asta, Terry. Se găseÈ™te întotdeauna cineva care să-È›i facă treaba.
― Am servit în trupele de comando, prietene. Să È™tii că ăia nu te angajează dacă eÈ™ti o fleaÈ™că. Am fost grav rănit È™i n-a fost chiar aÈ™a o distracÈ›ie cu doctorii ăia naziÈ™ti. Anii ăia m-au schimbat foarte tare.
― Le È™tiu eu pe toate astea, Terry. EÈ™ti un băiat foarte bun dintr-o mulÈ›ime de puncte de vedere. Să È™tii că eu nu te judec. Nu te-am judecat niciodată. Numai atîta că nu te mai afli aici. Ai dispărut. Ai haine frumoase pe tine, eÈ™ti parfumat È™i eÈ™ti elegant ca o cocotă cu tarif de cincizeci de dolari.
― Toate astea-s numai teatru, izbucni el aproape cu disperare.
― Dar ce, adică nu-È›i place?
Gura i se strîmbă într-un fel de zîmbet acru. Dădu din umeri în modul acela expresiv, specific popoarelor latine.
― BineînÈ›eles. Teatrul e bun în sine. Altceva nici nu mai există. Aici înăuntru (È™i-È™i bătu pieptul cu bricheta), nu e nimic. S-a terminat cu mine, Marlowe. S-a terminat de foarte multă vreme. Ei, mă rog... Bănuiesc că aici punem punct.
S-a ridicat în picioare. M-am ridicat și eu. Mi-a întins o mînă delicată. I-am strîns-o.
― Bună ziua, señor Maioranos. A fost o plăcere să vă cunosc ― măcar că a fost un timp atît de scurt.
― Rămîi cu bine.
S-a răsucit pe călcîie, a străbătut camera și a ieșit. M-am uitat cum se închide ușa în urma lui. I-am ascultat pașii îndepărtîndu-se pe coridorul pardosit cu imitație de marmură. Zgomotul lor se estompă, apoi se stinse.
Și totuși am rămas să-i ascult. De ce? Oare voiam să se oprească brusc, să revină și să-mi vorbească în așa fel încît să mă smulgă din dispoziția în care mă aflam? Ei bine, n-a făcut-o. De atunci nu l-am mai văzut niciodată.
Pe nici unul din ei nu i-am mai revăzut ― cu excepÈ›ia poliÈ›ailor. ÃŽncă nu s-a inventat vreun mijloc de a-È›i lua rămas bun de la ei.
--------------------