agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-24 | [This text should be read in romana] |
Căzu și ultima frunză din nucul lui moș Andrei, un bătrânel gârbovit,cu părul de abia nins, ce avea sprâncenele stufoase și ochii parcă înlăcrimați. Ședea moșul cuminte pe scăunelul josuț de lângă portița sa albăstruie. Ochii săi umezi, erau pierduți
de-a lungul drumului .Parcă ar fi înlemnit moș Andrei ,așa,cu bărbia sprijinită în palmele sale cioturoase. De n-ar fi clipit și oftat din când în când, parcă ar fi fost o statuie ridicată gândului și așteptării. Era sfârșitul lui octombrie și era o zi plină de soare în care mireasma dulce a strugurilor mustoși și aroma îmbătătoare a gutuilor și merelor mălăiețe parcă-ți aduceau aminte de frumoșii ani ai copilăriei când te furișai ștrengărește prin grădinile vecinilor pentru a-ți mai îndulci puțintel sufletul. Nu, da merele, strugurii și gutuile vecinilor sunt, nu știu cum, parcă mai gustoase, asta o știe orișicine. Toamnele cât îs de frumoase, toamnele în Basarabia. Fiece sat i-o gură de rai, nu alta. Cât de dulce e mustul de prin butoaiele gospodarilor, o Doamne! Toamne mai frumoase ca la noi acasă nu-s. Pleacă cocoarele în unghiuri peste dealuri, lunci și văi lăsându-ne mai singuri decât suntem. Þipătul lor ascuțit străpunge văzduhul ca un strigăt de rămas bun plin de tristețe și durere. Ochii împăiengeniți de lacrimi ai bătrânului petreceau amărâți unghiurile misterioase. Petrecînd cocoarele,moșul își petrecea în gând consoarta, mai întâi la biserică,apoi...spre cimitirul de la capătul satului. Spuneau medicii c-a murit de cancer ,dar știe numai unul Dumnezeu. Pe băiatul său,Petrică,îl petrecea .moșul până la autogara din inima Chișinăului. Au trecut aproape vreo patru ani de când plecase și el în lume,cu gândul că poate, poate undeva și-a găsi și dânsul Norocul. După mai multe nopți petrecute prin parcuri și sub poduri, într-adevăr și-i găsise însă, departe de casa părintească, tocmai în inima Portugaliei. Dor îi era de dulceața vinului, de mireasma gutuilor și de mirosul îmbătător al frunzelor de nuc. Nu puține nopți s-a visat acasă,dar nu-1 prea lăsa inima să-și lase Norocul,prea mult îl căutase. Dorul lui de casă era doar un vis sfânt păstrat în adâncul inimii sale blajine. Vreo trei ani trecuseră de atunci de când își sărută el fiica pe creștet,abia,abia stăpânindu-și potopul de durere ce-I avea acolo-n sufletul său de tată. Plecase și ea în lume să-și caute Norocul. Și pe ea o chinuia dorul de casa părintească,de ghiocei, de murmurul izvorului ce curgea zglobiu prin fundul grădinii lor, de verdea pădure de la marginea satului. Cât de mult dorea moș Andrei să mângâie un căpșor de nepoțel și să privească cu blândețe doi ochișori nevinovați de nepoțică. Cât de mult, o Doamne! Numai el putea s-o știe. În fiece lună când se ducea și el la piața din satul vecin. Ca să mai vadă lumea și să mai schimbe vreo două vorbe cu cumătru-său se întorcea acasă cu buzunarele pline de dulciuri,pe care le ascundea în casa mare , într-o lădiță. Se gândea moșul că poate, poate-i vin nepoții așa,pe neprins de veste, și rău ar fi de n-ar fi avut cu ce să-i îndulcească nițel. S-au pierdut cocorii în zare. Moș Andrei tuși răgușit în pumni, îndesîndu-și cușma sa neagră peste urechi. Soarelui îi rămase puțin de tot până a se pierde după creștetul pădurii. Roșu și mare era dânsul ca un măr cu "gust ispititor de toamnă,și mare era dorul moșului. Bătrânul miji ochii săi împăienjeniți de lacrimi privind îngândurat asfințitul astrului ceresc. Și băieții lui Pavel s-au dus, se gândi el. Doi băieți ca doi stejari avea moș Pavel. N-au mai putut răbda dânșii soarta vitregă de acasă și într-o zi de vară, când moșului îi era mai dragă viața, au plecat în lume, lăsându-și tatăl să lăcrimeze, așa cum lăcrimează tații când își petrec feciorii. Cică zice lumea că și-au găsit ei acolo unde s-au dus câte-o nevăstuică. Și cine știe, poate moșul se gândea de acum la nepoței. N-o ducea rău Pavel, avea de toate: și vin bun, și brânză gustoasă și televizor cu telecomandă cumpărat, cum zice el, de la Chișinău. Nu avea de ce se plânge. Dar de când i s-au dus feciorii devenise, nu știu cum, parcă, mai zgârcit la vorbă de cum îl știa satul. Părul parcă-i devenise mai albiu de cum era, iar încrețiturile de pe față se întețiseră, nu știu cum. Nea Pavel, în fiece seară, ieșea la drum și se uita de-a lungul lui. Ochii atunci îi erau umezi și triști. De vedea că nimeni nu se ivește, se ducea încetișor în casă și mângâia pozele feciorilor săi, lăcrimând în tăcere. Moș Andrei oftă necăjit din adâncul plămânilor săi. Măritul soare se ascunse pe jumătate după creștetul pădurii, scăldând cu lumina sa tomnatică casele. Copacii și chipurile obosite și triste ale oamenilor. Și fata lui Tudor și-a Măriei s-a dus, se gândi bătrânul tată. S-a dus să-și călite și ea Norocul,tocmai în Grecia. Tudor căzu la pat vreo două luni jumate în urmă. Cică mergea omul pe drum, așa. cum merg toți oamenii și pe neprins de veste i s-au înmuiat picioarele ,căzând grămadă în colbul drumului. Doctorii Spun că i sau paralizat membrele inferioare. dar cine știe ,doar unul Dumnezeu. Maria,nevastă-sa,umblă cât e ziulica de mare prin jurul casei ,așa ca toate gospodinele. Nu s-a pierdut femeia cu firea când a aflat că Tudor al ei a căzut la pat și ,după cum spun unii pe multă vreme ce a luat dânsa toată gospodăria în monile sale. Ca să nu mai alerge pe la vecini ,fiică-sa îi trimise un telefon mobil și când îi sună dânsa ea fugea fuguța,că încă-i tânără femeia,se suie în pod .apasă pe buton și pune telefonul la ureche,vorbind cu ea de acolo de sus de unde se vede mai bine satul .Ar vorbi ea și de jos. din pragul casei ,dar nu prea prinde el acolo. De fiece dată, după ce vorbește cu fiică-sa,Maria mângâie telefonul de pe ecranul căruia îi zâmbește cu drag odorașul ei cel scump,și zice în gând. «Nu da bună jucărică-i asta» apoi, îl vâră grijuliu în buzunărașul de la pestelcă. Seara pentru nea Tudor și mătușa Mărioara, e vreme sfântă. Atunci pozele copilei lor sunt privite cu drag și răvașele ei sunt recitite în glas, poate chiar, a mia oară. Soarele apuse trist și dureros ca un spin veninos în sufletul lui moș Andrei, care lăsă să-i scape o lacrimă pe obrajii săi arși de soare. Și nevasta lui Anton Cojocaru plecase cu vreo patru ani în urmă, își aduse aminte bătrânul. Plecase lăsându-și bărbatul să crească de unul singur cei doi copii. Iuliana era în clasa a doua, iar Nicușor era de acum în clasa a șasea Ana, soția lui Anton,era învățătoare de clasele primare,cică o învățătoare foarte bună,dar își luase ea într-o zi lumea în cap și-i zise bărbatului său: «Măi Antoine, auzi tu! Da ce dacă m-oi duce și eu peste hotare? Nevasta lui Ion,a lui Vasile și-a lui Nicolaie s-au dus,de ce să nu mă duc și eu. Salariul meu e mizer,și ție nu-ți prea iese cine știe ce». Anton n-a vrui în ruptul capului să-și lase nevasta să plece ,dar Ana,bună de vorbă,îl convinse. « Plec doar pe jumate de an», îi spuse ea. De când plecase Ana, Anton se învățase a coace pâine, a spăla rufe și a petrece copiii la școală. Și-un sărai mai acătării făcu, a început a ține vreo trei porci și păsări avea mai multe, gard mai nalt ridicase, casa, și-o făcu mai frumoasă, antenă parabolică își puse pe acoperiș și copii de acum aveau câte-o bicicletă. Era tânără și frumoasă Ana ca un ghiocel. Anton o ruga cu lacrimi în ochi să se întoarcă acasă, că nu mai pot copiii și nu mai poate el de atâta dor. «încă oleacă mai rămîneți zicea ea. Și iată că într-o bună zi primește Anton un sunet: «Antoine ,iartă-mă ,dar nu te mai iubesc. Hai să divorțăm. Copiii îi i-au la mine dacă vrei». Parcă i se tăiase răsuflarea Bărbatului, auzind rugămintea soției sale. În centrul satului, Anton se aruncase în fața unei mașini, dar scăpase ieftin, doar cu câteva zgârieturi și-o fractură la piciorul stâng. De atunci de la acel sunet nu 1-a mai văzut lumea treaz. A început a vinde totul din casă. Băutura-i amorțea creierul, înecându-i amarul. Își iubea nespus de mult nevasta și rugămintea ei a fost pentru el ca un cuțit ferbinte înfipt în inimă . Soarele se topi în zare. Razele lui tomnatice luminau sfioase norii răzleți, rătăciți ici și colo. Moș Andrei își îndesă, mai bine, peste urechi căciula sa ciobănească așa cum prinse de la taică-său. Chipu-i era trist de-o tristețe ucigătoare. Da băiatul Lenuței și-a lui Viorel Florea în ce hal ajunse, se gândi moșul, îl știa de mic, de pe când trăgea mițele de coadă. Era băiat cuminte și ia locul lui, dar, de când îi plecaseră părinții să-și caute lor și copilului lor Norocul, de atunci Ștefan, căci ăsta era numele băiatului, se schimbase. Viorel Florea, gospodar de felul său, ridicase împreună cu nevastă-sa, o minune de casă. Bordel, discotecă,bar iată ce devenise cuibușorul lor acum. Până hăt dimineață îi zbârâie ferestrele, de-ți e frică să mergi pe lângă ele, căci al impresia, că acuși, acuși se vor face țăndări. De câte ori au rămas găinile flămânde și, de câte ori îl găsise lumea pe Ștefan, beat turtă, dormind pe sub gardurile oamenilor, numai unul; Dumnezeu o știe. Moș Andrei oftă din nou, adânc, din străfundul sufletului său mâhnit. Pe cer deasupra pădurii, frumos și mândru, cu razele înmuiate-n roșeața tomnatică a asfințitului se ivi Luceafărul de seară. Moșul își șterse o lacrimă. Fata Irinei și-a lui Vitalie Pânzaru a plecat astă primăvară cu Leonid, bărbatu-său, își aduse aminte bătrânul. Au plecat tinerii soți lăsându-și cei doi copii, încă mici, acasă la părinți. Când mai sună, picii îi întreabă cu lacrimi în ochi când au să se întoarcă. Când îi apucă dorul ambii își lasă jucărelele în pace își iau câte-un scăunel și se așează la fereastra de lângă drum,și sprijinindu-și bărbia în pumnișorii lor micuți,privesc îngîndurați peste geam, cine știe poate, poate... Noaptea, cu aripile sale de smoală, începu a sorbi roșeața asfințitului,așa cum moș Andrei în serile lungi de iarnă sorbea în liniște fiertura de flori de tei,măcieș sau mintă. Da ce s-o mai fi întâmplat cu fata Veruței se întrebă bătrânul tată,trăgând în piept aerul rece al serii. A terminat fata unsprezece clase în sat,da la învățătură unde să se ducă,căci, unde nu te-ai duce trebuie să ai acolo în buzunar ceva parale. Și a plecat dânsa cu vreo două prietene de-a ei din satul vecin,cică,să lucreze chelnerițe,undeva într-un oraș din nordul Italiei. Era frumoasă fata și Veruța n-a vrut să-i de-a drumul. « Unde să plece dânsa,abia terminase școala,copilă-i încă» ,se gândea ea. Dar n-a avut încotro,se gândea că poate și-a întîlni și ea Norocul acolo în Italia. Și la raion a fost Veruța de-a anunțat poliția,dar nimic,nici o veste. Era încă tânără femeia,dar de acum începuse să-i albească părul. Seară de seară se ruga la Domnul cu lacrimi în ochi așa cum nu se mai rugase vreodată. Moș Andrei tresări,caci glasurile a două fetișcane îi spulberară gândurile. — Și ce vrei să faci fa,Viorico, după ce termini școala.? Parcă spuneai că vrei să intri la « Creangă», întrebă una. —Care « Creangă» , Dorino! Nu mă mai duc eu la nici un fel de «Creangă». Plec Ia Neapole, să lucrez cu mama, și cine știe poate peste vreo câțiva ani,dacă mă va arde dorul învățăturii, poate... Fetele dispărură în beznă, iar moșul oftă adânc. Cât ai avut de îndurat sărmană Basarabie, lăcrimă el. Fosta-i tăiată de fier moscălesc și turcesc,hăcuită de gloanțe ai fost,de ți-au sângerat rănile ani și ani la rând. Prin foame cumplită ți-a fost dat să. treci,de ți se vedea fiece oscior,și deportată ai fost în Siberiile de gheață,unde ți-a fost Hat să cunoști ucigătorul frig nordic. Prin case de nebuni și pușcării pline de păduchi și șoareci ai fost băgată. Iar acum rămasa-i pustie și tristă, îți stau casele părăsite . Buruieni au început de-acum să răsară de sub pragurile ușilor, iar lăcățele de mult au ruginit. Vor de acum să li se surpe pereții,podul parcă vrea să li se lase. Flămânde li-s hogeagurile de-o gură de fum, și triste li-s ferestrele,ce privesc,adânci și mâhnite,în depărtare.' Pământurile, cândva îngrijite și mănoase acum ți-s buruiană. Pustie și tristă-ai rămas Basarabie. Mahalale-ți sunt dornice de râsete și jocuri nevinovate de copii. Pădurile-ți așteaptă fetele și flăcăii. Florile tale se vor mirosite. Pământurile tale se vor lucrate. Apa izvoarelor tale se vrea băută. Dar pustie ai rămas sărmană Basarabie, sărmană. Norocul nostru e la noi acasă. Februarie-iunie 2007 Ștefan-Vodă |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy