agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-25 | [This text should be read in romana] | Tocmai terminasem a unsprezecea de liceu, era vară, era vacanță dar… eu de ani buni nu mai aveam vacanță „școlară” pentru că în vacanță munceam pe rupte nu numai în gospodăria alor mei ci mai cu seamă pe „șantierele patriei”, muncă grea alături de șantieriști de meserie dar mai cîștigam un ban pe lîngă banii puțini ai tatălui meu. Nu regret deloc verile acelea de „tras din greu” pentru că au fost pline de experiențe de viață și învățături și m-au călit devreme ca bărbat cînd alții erau încă niște copii la vîrsta mea. Construiam căi ferate în Dej-Triaj, era o vară neobișnuit de fierbinte, cu atît mai fierbinte cu cît noi lucram cu fiare încinse la soare și cu traverse de stejar impregnate cu creozot, o smoală extrem de usturătoare și corozivă pentru pielea noastră fină de adolescenți imberbi. Tocmai încheiasem ziua de lucru… parcă mă văd stînd pe o bancă pe peronul gării și așteptînd trenul personal ce urma să mă ducă spre casă… * Sunt destul de „pleoștit” după o zi grea de muncă pe brînci, sub soarele necruțător. Sunt obosit și înfometat, pielea mă ustură îngrozitor nu numai arsă de soare ci și de creozotul pișcător. Sunt trist și abătut la gîndul că, la ora aceea, alți colegi de-ai mei de generație, mai favorizați de soartă, sunt acum cu prietenii și prietenele lor pe la terase răcoroase, prin baruri ori prin parcuri, pe la munte ori pe la mare… Eu stau aici singur și măninc în silă cîțiva biscuiți uscați și tari ca lemnul și mă uit lung după cîteva „gîsculițe” apetisante, sumar îmbrăcate, doar într-un maiou, șort și șlapi, care nu prea mă bagă în seamă, le înțeleg, aspectul îl face pe om, deși sunt băiat înalt, atletic și arătos nu am „față” de ele acum, în hainele de muncă murdare și cu pielea murdară de smoală și rugină. Mă simt și mai deprimat și mai singur pe această bancă ascunsă sub o salcie plîngătoare… La un moment dat se apropie un bărbat între două vîrste, probabil nu are mai mult de patruzeci de ani dar arată ca de șaizeci. Și asta pentru că are fața palidă, adînc ridată și nerasă de multă vreme, mersul tîrșîit. Merge aplecat de spate, pare sfîrșit de oboseală. În haine de ceferist, soioase și ponosite, cu o geantă jerpelită care parcă-l trage la pămînt. Mă roagă să-i dau voie să stea lîngă mine. Aprob din cap fără chef de vorbă. Se așază oftînd din adîncul pieptului scofîlcit. Își scoate apoi din geanta veche merindea, pîine și slănină învelite într-un ziar, apoi cu briceagul taie răbdător feliuțe din fiecare și molfăie îndelung cu gura știrbă, privind în gol cu ochii tulburi de oboseală. Într-un tîrziu termină de mîncat și cu greu încropim un oarecare dialog să nu stăm muți unul lîngă celălalt. Mă întreabă unde lucrez și eu îi spun pe scurt povestea mea de tînăr nevoit să muncească din greu de la o vîrstă „fragedă”, că e grea viața asta… Din politețe, deși văd bine că e în uniformă de ceferist, îl întreb și eu la rîndul meu ce lucrează. - Sunt scriitor… - răspunde el trist, cu glasul abia auzit. Rămîn perplex. Mă uit mai bine la el și parcă nu-mi vine să cred că un scriitor poate să arate astfel. Mă gîndesc cu tristețe cît de vitregă poate fi viața asta pentru unii intelectuali într-o societate care nu-i apreciază așa cum merită. Sunt trist dar și profund indignat. Vai de țara care nu-și prețuiește oamenii de artă și cultură! Cum e posibil – îmi zic – ca un scriitor să fie nevoit să coboare la „munca de jos” ca să supraviețuiască?! Sunt profund dezamăgit pentru că altfel îmi imaginam eu starea unui scriitor. Dar iată că din scris nu se poate trăi măcar cît de cît decent în țara asta. Și eu care-mi făceam iluzii că voi ajunge un poet și scriitor cu o bună situație materială pentru că și eu începusem să scriu de ceva vreme poezie și proză. Mă simt dintr-o dată profund solidar cu „confratele meu” într-ale scrisului și dialogul cu el îmi pare dintr-o dată interesant. - Și… ce scrii dumneata? – îl întreb, curios să aflu ce fel de literatură ar putea scrie un om ca el care numai a scriitor nu arată. - Sunt scriitor de vagoane – mi se destăinuie el. Aici în Triaj. Scriu cu cretă pe vagoanele de marfă, la triere, care încotro merge… scriu litere… și numere… de-astea… Într-o clipă îmi trece toată apatia și deprimarea, mă ridic vioi în picioare și strîng cu toată simpatia mîna omului care e speriat de-a binelea de veselia mea bruscă, apoi cu fața numai zîmbet și murmurînd o melodie săltăreață, urc în trenul care, cu un scrîșnet de frîne, tocmai oprise în gară. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy