agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-29 | [This text should be read in romana] | Submited by NC Dindărătul nostru auzirăm larmă È™i strigăte. ÃŽn vreme ce noi ne repezeam înainte, MicuÈ›ul È™i Legionarul se opriră să aÈ™tepte, ascunzându se în frunziÈ™ul des al tufiÈ™urilor. Cei patru ostaÈ™i ruÈ™i soseau în goană. Erau tineri de tot. Purtau petliÈ›ele verzi ale trupelor N.K.V.D. Pe piept le atârnau decoraÈ›ii. Erau soldaÈ›i curajoÈ™i, dintr aceia cărora le place vânătoarea È™i le place să ucidă. Se iviră acolo, unde drumul făcea un cot. Legionarul arătă cu degetul gros spre pământ. MicuÈ›ul râdea. Armele lor automate scuipară simultan foc. MicuÈ›ul trăgea, din picioare, cu puÈ™ca mitralieră lipită de È™old; tot corpul său de uriaÈ™ vibra sub violenÈ›a reculului. Legionarul fredona: Vino, Moarte, vino ncoace... RuÈ™ii se prăbuÈ™iră cu capul înainte. Când focul încetă, doi mai miÈ™cau. MicuÈ›ul le dădu lovitura de graÈ›ie. Era o practică ce dura cam de un an, căci până È™i cei grav răniÈ›i continuau să lupte. — Dispozitiv de siguranță, spune el râzând. — Bine, MicuÈ›ule. Bună idee. Acum n o să mai poată să ne mpuÈ™te pe la spate. Plutonul fusese surprins în timp ce pileam cu toÈ›ii într o cabană. Era aniversarea lui Porta. Patrula sovietică se strecurase fără ca nimeni să prindă de veste. Brusc, geamurile zburară în țăndări È™i patru guri negre de pistol mitralieră prinseră să împroaÈ™te cu foc încăperea. Ne am trântit la pământ... Legionarul È™i Porta expediară câteva grenade prin fereastră. Cum de am scăpat — nimeni n ar putea explica. Ne am regrupat în cariera de piatră, pe partea cealaltă a pădurii. Lipseau opt oameni — Pe doi i am văzut eu căzând, spuse Porta. MicuÈ›ul târa după el un locotenent rus. Bătrânul spuse că prizonierul trebuie adus până n liniile noastre. Chiar la marginea câmpului de mine, locotenentul scoase un È›ipăt. MicuÈ›ul râse, Bătrânul înjură Când ieÈ™i din pădure, MicuÈ›ul era singur. — Tâmpitul ăsta de ofiÈ›er a încercat s o roiască, lămuri el. Cu toÈ›i însă băgarăm de seamă că laÈ›ul îi ieÈ™ea pe jumătate afară din buzunar. Era un laÈ› din sârmă de oÈ›el, cu dauă mânere de lemn, zis È™i "moartea tăcută". — L ai gâtuit! strigă, acuzator, Bătrânul. — Și ce i cu asta? Voia s o È™teargă, mormăi MicuÈ›ul È™i È™i frecă buzunarul pantalonilor. — UcigaÈ™ule! rosti Stege. TURNÃTOAREA ToÈ›i cei care mai rămăseserăm din compania a 5 a stăteam trântiÈ›i pe burtă sub niÈ™te meri È™i priveam trupeÈ›ii din completarea pe care o aÈ™teptam de patru zile. Tocmai debarcaseră din camioane È™i se încolonaseră pe două rânduri, în mijlocul drumului. Uniformele È™i armamentul erau vizibil noi. Aduseseră pân aici mirosul de magazie. ÃŽi priveam cu ochi de cunoscători. Adevărul e că i priveam pe toÈ›i cu ochiul unui soldat din linia ntâi, fie ei militari, fie nu. ÃŽn mod tacit am căzut de acord că cei 175 de rezerviÈ™ti înÈ™iraÈ›i acolo sus, pe È™osea, n aveau cine È™tie ce în comun cu soldaÈ›ii. Echipamentul îl purtau ca niÈ™te muhaiale. Prost ajustate, curelele apucaseră să le facă rosături. Cizmele erau lustruite, dar È›epene. Nu fuseseră niciodată lăsate să se nmoaie în urină È™i apoi frământate zdravăn cu mâna ca să se argăsească. ÃŽn cizme dintr astea È›epene era cu neputință să ajungi prea departe. Cizme exemplare erau cizmele lui Porta; atât de moi încât vedeai miÈ™când degetul cel mic înlăuntrul lor. E drept că trăzneau a urină cale de o poÈ™tă. A spus o È™i "Chiorul", colonelul nostru, cu prilejul unei parăzi. — PuÈ›i ca o sută de latrine laolaltă! Dar de interzis, nu interzicea argăseala. "Chiorul" È™tia că picioarele sunt cel mai important lucru pentru un soldat. Arma secretă a infanteriei. Un comandant de infanterie inteligent trebuie să aibă grijă de picioarele trupei sale mai mult decât de orice altceva. MicuÈ›ul îl înghionti cu cotul pe Legionar. — Ce adunătură de amărâți ne au expediat! Ivan o să i bage n mormânt doar holbându se o dată la ei. Dacă nu eram noi doi, "Mergi ori Crapă", războiul ar fi fost de mult pierdut. Bătrânul râse înveselit. Stătea culcat sub un tufiÈ™ care l mai apăra cât de cât de ploaia ce cădea cu nemiluita. — Curios că nu È›i au decernat Crucea de cavaler, MicuÈ›ule. Tocmai unui erou ca tine... — Mă... pe crucea lor de cavaler, bodogăni MicuÈ›ul È™i scuipă în direcÈ›ia unei muÈ™te înecate de ploaie. OfiÈ›erii rezerviÈ™tilor înjurau cât îi È›ineau gura. Unuia din "boboci" îi scăpă pe jos casca de oÈ›el È™i se rostogoli zăngănind pe drum, demascându l. — Jigodie! zbieră un Oberfeldwebel. La È™motru! Recrutul, un om în vârstă, trecu să execute ordinele pe care le urla gradatul. — ÃŽnainte! Pas alergător, marÈ™! Oberfeldwebel ul nu se urni din loc. Stătea acolo în drum È™i comanda cu fluierul: era genul de om care È™tie să scoată untul din recruÈ›i; într un sfert de ceas izbuti să l dea complet gata pe nenorocitul care È™i scăpase casca. Demolat. Isprăvit. Oberfeldwebel ul rânji mulÈ›umit. Ce poate să bucure mai mult inima unui bătrân majur! Comandantul nostru de companie, locotenentul Ohlsen, stătea de vorbă de una È™i de alta cu locotenentul care i adusese pe rezerviÈ™ti. Nici măcar nu băgase de seamă că bătrânelul e pe punctul să È™i dea duhul. Asemenea scene deveniseră o obiÈ™nuință. Se întâmpla atât de des. ÃŽn regulament aÈ™a ceva se numea "menÈ›inerea disciplinei", iar de practicat se practica încă de pe vremea armatei imperiale. Obiceiul cerea să aÈ™teptaÈ›i ca vreunul să comită o greÈ™eală — È™i atunci aveai la dispoziÈ›ie toate mijloacele de a l băga n mormânt. Era simplu È™i eficace. Albi la față, recruÈ›ii priveau la camaradul lor care, la capătul puterilor, cobora panta în patru labe. N ar fi fost în stare să se ridice, chiar dacă Oberfeldwebel ul l ar fi ameninÈ›at cu tribunalul militar. Majurul scuipă în direcÈ›ia sa: — DrepÈ›i, pasca mă tii! Dar bătrânelul continua să zacă, plângând de È›i se rupea inima. Nu mai era nimic altceva decât o masă inertă. Când îl alerga de colo până colo pe câmp, Oberfeldwebel ul căutase cu tot dinadinsul să l bage prin grămezile de bălegar. Acum, chichotind pe înfundate È™i lingându È™i buza de jos, îl contempla pe omul prăvălit la pământ. — Ei bine, cap de bou! Dacă nu pofteÈ™ti să iei poziÈ›ie de drepÈ›i, am eu È™i alte metode. ÃŽÈ›i închipui cumva că ai scăpat? AÈ™teaptă tu un pic să înceapă Ivan să È›i tragă cu gloanÈ›e trasoare în târtiță È™i atunci să vezi cât poate să ndure omul. Și scrâșni: Ia lopata! Bătrtnelul bâjbâi cu mâinile È™i izbuti să È™i desprindă lopata sa de infanterist fa chip reglementar — Foc de artilerie în față! Sapă! Recrutul încercă să sape. Spectacolul era destul de comic. La viteza asta i ar trebui o mie de ani ca să È™i sape un adăpost. ÃŽn perioada de instrucÈ›ie timpul afectat era exact de unsprezece minute È™i treizeci de secunde cronometrate din clipa în care lopata se afla scoasă din tocul ei. Și să l păzească Dumnezeu pe ăla care se mocăia o secundă n plus. Noi, veteranii, eram È™i mai rapizi. E drept însă că săpaserăm mii È™i mii de adăposturi individuale. Puteai să le iei urma de la frontiera cu Spania până pe crestele Elbrusului, în Caucaz; È™i apoi, săpasem în tot soiul de soluri. MicuÈ›ul, de pildă, putea să se ngroape la pământ în È™ase minute È™i patrusprezece secunde, iar dimensiunile lui reclamau un adăpost adânc. Se lăuda chiar că putea să l sape È™i mai iute, dar nu merita să se ostenească fiindcă, oricum, recordul său nu fusese niciodată bătut. Oberfeldwbel ul își înghionti victima cu vârful cizmei. — La ce tot visezi, mă, prăpăditule? Poate c ai de gând să È›i termini adăpostul când vom fi cu toÈ›ii morÈ›i È™i putreziÈ›i în mormânt? Mai repede! Mai repede! Recrutul leÈ™ină. LeÈ™ină uite aÈ™a, pe loc, fără să ceară voie. Oberfeldwebel ul, surprins, se holbă. Clătinând din cap, dădu ordin la doi ostaÈ™i din coloană să ia "cadavrul". — Și ăstora li se zice soldaÈ›i, murmură el. Sărmană Germanie! Tipul ăsta însă îl va È›ine minte, își făgădui tot el. O să l pomenească pe Oberfeldwebel ul Huhn, teroarea Bielefeldului. ÃŽÈ™i frecă mâinile cu voluptate: AÈ™teaptă amice, aÈ™teaptă! O să fii primul din companie care o să dea ortul popii! Pedeapsa însă își făcuse efectul. Nici unul din recruÈ›i nu va mai lăsa vreodată să i cadă casca. — Ce găoază! aruncă neglijent Porta, muÈ™când în acelaÈ™i timp din cârnatul de berbec pe care, cu cinci zile n urmă, îl găsise în sacul de merinde al unui artilerist rus. Aveam cu toÈ›ii cârnaÈ›i dintr ăștia, de berbec. CârnaÈ›i de berbec din Kazahstan. SăraÈ›i, tari ca piatra, dar delicioÈ™i. Rămăseserăm doar doisprezece supravieÈ›uitori. Pierderile mari nu ne mai impresionau defel. AÈ™a ceva ni se întâmplase atât de des. Pădurea însă ne costase scump. ÃŽn pădurea aceea uriașă, pe care o străbăteam retrăgându ne, am dat È™i peste bateria rusească. Ca de obicei, primul care i văzu fu Legionarul. Nici pieile roÈ™ii din romanele lui Cooper nu atacau atât de tăcut ca noi. I am curățat pe toÈ›i cu kandraua . Când terminarăm, era de parcă un obuz de 150 mm ar fi explodat în mijlocul lor. Căzusem peste ei ca trăsnetul. Se prăjeau la soare liniÈ™tiÈ›i, nebănuind nimic. Surprins de vacarm, comandantul lor, un grăsan scund È™i jovial, ieÈ™ise din cabană. — Ah, ticăloÈ™ii! Uite i că iar au tras la măsea È™i acum s au luat la bătaie, îi spuse el adjunctului său, un locotenent. — Ce bordel! Acestea fură ultimele sale cuvinte. Retezat, capul i se rostogoli în iarbă È™i două È™uvoaie de sânge țâșniră din trunchiul cuprins de convulsii. Fără veston, urlând, locotenentul se năpusti spre pădure, dar Heide îl prinse din urmă È™i i împlântă kandraua în piept. OfiÈ›erul căzu fulgerat. Când terminarăm, eram înspăimântători la vedere. Unii dintre noi vărsau. Sângele È™i maÈ›ele put îngrozitor. Ș apoi, mai erau È™i muÈ™tele! NiÈ™te muÈ™te uriaÈ™e, albastre. Nimănui nu i plăcea kandraua. Prea te mânjeai. Ca armă însă, era excelentă È™i nici o altă armă n o egala. Legionarul È™i Barcelona ne învățaseră cum să ne servim de ea. Ne instalarăm, care pe lăzile de muniÈ›ie, care pe stivele de obuze. UÈ™uraÈ›i È™i mulÈ›umiÈ›i, ne apucarăm să mâncăm cârnaÈ›ii lor de berbec stropindu i cu vodcă rusească. Singurul căruia i pierise foamea era Hugo Stege. ÃŽl luam mereu peste picior fiindcă urmase liceul. Nu înjura È™i nu spunea niciodată măscări, iar nouă aÈ™a ceva ni se părea nefiresc. Din pricina limbajului său corect È™i a bunelor sale maniere, îl socoteam chiar niÈ›eluÈ™ È›icnit. Grozăvia cea mare a fost atunci când MicuÈ›ul descoperi că È™i spală mâinile înainte de masă. Un ceas întreg ne am tăvălit de râs pe chestia asta, după care l am sfătuit să consulte un psihiatru. Bătrânul contempla cârnaÈ›ii de berbec È™i vodca. — Să le luăm cu noi. Ãstora de aici n o să le mai trebuiască. — Ce moarte frumoasă! rosti cu emfază micul legionar. Nici măcar nu È™i au dat seama că sunt uciÈ™i. Alah e mare È™i poartă de grijă copiilor săi. Vorbea plimbând cu atenÈ›ie degetul peste lama ascuÈ›ită ca un brici. Când È™tii cum să te slujeÈ™ti e cea mai rapidă moarte din câte pot exista. — ÃŽn fond, e trist, murmură Stege È™i vomită din nou. — Trist? exclamă Porta. Lucrurile astea nu sunt triste. Dar dacă se întâmpla pe dos, adică noi să fi fost cei care trăgeam la aghioase, în vreme ce fârtaÈ›ii de colo ieÈ™eau din pădure? — Și totuÈ™i e trist. Stege era încăpățânat. — Bun. E trist. Dar fir ar să fie, în cazul ăsta e trist È™i faptul că suntem nevoiÈ›i să ne târâm prin afurisita asta de pădure! E cumva din vina noastră? Când È›i au pus pe cap È›ucalul lui Hitler, te a întrebat cineva dacă È›i place au ba să ucizi oameni? — E idiot, protestă Stege. ÃŽn numele cerului, scuteÈ™te ne de filozofia ta. — Mon camarade — spuse Legionarul mutând È›igara dintr un colÈ› într altul al gurii — ceea ce spune Porta e adevărat. Ne aflăm aici ca să ucidem, aÈ™a cum un mecanic se afă într un garaj ca să repare maÈ™inile. — Exact ce gândesc È™i eu! zbieră Porta dând din mâini È™i speriind muÈ™tele care È™i luară zborul de pe cadavre. Ne scoteau din sărite muÈ™tele astea obraznice, care È›i intrau în ochi È™i în nări. Nu pricepuseră încă diferenÈ›a dintre un mort È™i un viu. Porta aÈ›inti spre Stege un deget murdar. — Þi ai făcut rost de kandra; să nu vii să ne povesteÈ™ti că aveai de gând s o atârni pe perete, în primul rând fiindcă n ai aÈ™a ceva È™i cum porumb nu creÈ™te pe aici, nu puteai s o foloseÈ™ti nici la tăiat coceni. AÈ™a că, fie că È›i place, fie că nu, ideea ta era limpede când ai luat cuÈ›itul de la tipul mort. ÃŽl voiai ca să poÈ›i căsăpi cu el pe unul sau pe altul. — Ticălosule, mârâi Stege printre dinÈ›i. — Sunt soldat, replică laconic Porta, — Precum vezi, mon camarade, e acelaÈ™i lucru, spuse Legionarul. Am fost aduÈ™i pe lume de niÈ™te ticăloÈ™i ca să trăim ca niÈ™te ticăloÈ™i È™i să crăpăm ca niÈ™te ticăloÈ™i pe bălegarul cazon. — Vax, bombăni Heide È™tergând de pantaloni lama largă a kandralei. Ce porcărie! S a È™tirbit. Măcar de am avea un polizor, aÈ™ putea o ascuÈ›i: Suntem umani, nu? De ce să i facem pe oameni să sufere mai mult decât e nevoie? Bătrânul se ridică È™i ordonă scurt: — La arme. După mine, prin flanc câte unul. Câteva minute mai târziu furăm ajunÈ™i din urmă de Porta È™i MicuÈ›ul. Rămăseseră să despoaie cadavrele È™i fuseseră cât p aci să se ia la bătaie pentru trei dinÈ›i de aur. Porta avu parte de doi. MicuÈ›ul trebui să se mulÈ›umească doar cu unul singur. Bătrânul spumega: — ÃŽmi vine să vă curăț pe amândoi! Mi e silă când vă văd smulgând coroanele de aur din gura cadavrelor. — Mai lasă te de fasoane! îl luă peste picior Porta. Ce, tu ai îngropa un inel de aur? Sau ai da foc unei bancnote de un miar? Sper că nu, altminteri ai fi nebun de legat. Bătrânul mai bombăni un timp. Știa însă prea bine că în fiecare companie, atât la noi, cât È™i la ei, existau câțiva "dentiÈ™ti", cu cleÈ™tii lor tăioÈ™i prin buzunare. Nu era nimic de făcut. Acum È™edeam pe sub meri mestecând cârnaÈ›ii artileriÈ™tilor morÈ›i. Picăturile de ploaie cădeau în cadență din copaci. Ne era frig È™i trăgeam de "foi" acoperindu ne cât mai mult trupurile ce dârdâiau. "Foaia" era piesa universală a echipamentului nostru: pelerină, cort, halat de camuflaj, sac de transport, saltea, hamac È™i giulgiu. Primul obiect pe care È›i l întindea "molia" de la magazia de efecte È™i singurul care ne însoÈ›ea È™i în mormânt. Porta contempla norii buhăiÈ›i de apă. — Ploaie, ploaie, veÈ™nic ploaie. MunÈ›ii ăștia s o scârnă dacă i vorba să te baÈ›i în ei. Vă amintiÈ›i când ne războiam în dulcea Franță? Era soare întruna È™i n timpul popasurilor ne puteam permite să lenevim în voie. — Potz Sakrament! oftă Julius Heide. O frumuseÈ›e de război. Dar ce baftă pe noi că n am trecut de partea cealaltă. Vă aduceÈ›i aminte de toÈ›i dezertorii pe care i am văzut, după capitularea franÈ›ujilor, târâți de dulăii din poliÈ›ia militară în direcÈ›ia Torgau ? — Nu i câtuÈ™i de puÈ›in sigur că am fi fost morÈ›i, rosti visător MicuÈ›ul. Se aÈ™eză pe iarba udă È™i se plecă înainte. OchiÈ™orii săi negri străluceau. — Am fi fost poate la Londra, acolo unde stă Churchill ăla. Mi s a spus că i o adevărată plăcere să fii prizonier la "ingliÈ™". Vă amintiÈ›i de comisarul cu care am pălăvrăgit la Nicolaev? Ãla de se deghizase în țăran, dar pe care l a demascat "Mergi ori Crapă"? Zicea că ai noÈ™tri se plimbă prin parcurile lorzilor È™i culeg violete pentru saloanele lor, iar noaptea se hârjonesc cu servantele prin fân. AÈ™ fi cel mai mare mincinos din câți există dacă aÈ™ pretinde că nu mi place mireasma fânului. A fost odată o poveste cu mine, c o fată È™i cu o căpiță de fân È™i de atunci, vă zic, mirosul fânului mă stârneÈ™te al dracului de tare. — Totu i să nu fie prea mulÈ›i țânÈ›ari în vârful căpiÈ›ei, spuse Heide aÈ›intind capătul cârnatului său înspre Oberfeldwebel ul care l chinuise de moarte pe bătrânel. Ne am putea distra pe cinste cu majurul ăsta. Simt până n vârful degetului cel mic de la picior că ăsta ne va aduce tot soiul de belele pe cap. — Atunci o să i facem de petrecanie, hotărî MicuÈ›ul suflându È™i zgomotos nasul cu degetele. Fă mi doar un semn; sunt expert când e vorba să curăț gaÈ™peri dintr ăștia. — Ce vom deveni noi oare, când totul se va termina? spuse, gânditor, Stege. Practic, n am învățat nimic altceva decât să ucidem. Am chiar impresia că treaba asta o să È›i lipsească È›ie, MicuÈ›ule. — Nici o grijă! rânji MicuÈ›ul. Va fi oricând nevoie de băieÈ›i iuÈ›i de È™iÈ™. Ei, "Mergi ori Crapă", aÈ™a i ori ba? — Ai dreptate, mon camarade. — Nu pricep boabă din limbile tale străine. Dar cum vine vorba de lichidat pe unul sau altul, îmi aduc brusc aminte că mi a fost întotdeauna târșă de moarte. Saltul cel mare prin stratosferă, zău dacă mi place prea tare. — Þi e teamă pesemne să l întâlneÈ™ti pe Doamne Doamne? întrebă, sarcastic, Stege. — E unii care se gândesc numaidecât la ce i mai rău, bombăni MicuÈ›ul. Nu, aÈ™ zice mai degrabă că, odată È›easta găurită, chestiunea i rezolvată. Punct È™i finiÈ™. Nu cred în Dumnezeu. Dacă există, am feÈ™telit o definitiv, dat fiind cazierul meu judiciar. Se legăna uÈ™or, nehotărât. ÃŽÈ™i încreÈ›ea fruntea îngustă. Căuta cuvintele. — Nu izbutesc să mi închipui că ntr o bună zi n o să mai existe "berea de la È™apte" , ascunsă într o privată È™i băută în tovărășia unor buni prieteni È™i a unei perechi de zaruri. TârÈ™a asta de veÈ™nicul "pe loc repaos" o aveam de copil, înainte de a fi băgat în orfelinat, încă de pe vremea când făceam curse pentru dom' Kleinschmidt, lăptaru' de pe Davidstrasse. Alergam întotdeauna numai pe sub felinare È™i făceam cât mai mult zgomot cu sticlele pentru că mi se nÈ™urubase în bilă ideea tâmpită că dacă nimeresc la ntuneric, tipul cu È™iÈ™ul o să vină È™i o să mă njunghie. Se lăsă în genunchi fixându ne pe rând cu privirea. Apoi urmă: Sfinte Hristoase È™i Maică Maria, ce frică mi era. ÃŽmi aduc aminte mai ales de o intrare chiar în capul străzii Bernhard Nocht. Ca să ajungi la scară trebuia traversat un culoar lung È™i ngust, iar la fiecare etaj se desfăceau niÈ™te coridoare strâmte care duceau spre hogeacuri. Peste tot vagabonzi dormind. Dădeam adesea peste ei, zorit cum eram, aÈ™a ca toÈ›i băieÈ›ii de lăptărie. Ceva îmi spunea că omul cu È™iÈ™ul se afla printre vagabonzii ăia È™i închipuiÈ›i vă că aveam dreptate. Am priceput o când ne au băgat la orfelinat. ÃŽn stabilimentul ăsta împuÈ›it am cunoscut un tip. Un vagabond o căsăpise pe soră sa exact în casa aia de pe strada Bernhard Nocht, în care în fiecare dimineață la orele 4 măndelu umbla cu sticlele lui de lapte. Și dacă eram eu cel pe care l căuta? La ora aia puteam să urlu cât pofteam. ÃŽn toate coteÈ›ele se soilea, zdravăn, ca după beÈ›ie. Nimeni nu s ar fi deranjat pentru un puÈ™ti care zbiera după ajutor. — Nu pe tine te căuta, spuse, cu autoritate, Barcelona. MicuÈ›ul îl privi cu gura căscată: — Ei, fir ar să fie, de unde o È™tii, mă, beÈ›ivanule? — Păi e limpede, lămuri rânjind Barcelona. I a dat fetii câteva cu È™iÈ™ul ca să se poată culca cu ea. Ce, erai vreo dameză tu? N am dreptate? — Ar trebui să fii stătut de tot ca să te dai la MicuÈ›ul, observă, râzând, Porta. Legionarul zâmbi într o dungă: — E o oarecare lipsă pe piață; s ar putea ca MicuÈ›ul să È™i facă un rost în viață ca poponar. — Dac ar încerca vreunul cu mine aÈ™a ceva — È™i trăgând pumnalul din teacă, MicuÈ›ul îl împlântă adânc în pământ — n ar apuca să zică nici "pâs"! Nu mi spun nimic cavalerii ăștia de Kurlanda. Gagicile, da, indiferent cum arată, că au cin'È™pe ani sau o sută, că s curve sau oloage, mă interesează È™i încă al dracului! Dar ăilalÈ›i..., È™i MicuÈ›ul scuipă dezgustat. ÃŽntre timp, locotenentul care i adusese pe recruÈ›i îi alinie în front, înainte de a ne părăsi. Devenise dintr o dată grăbit. Prevenit de instinct, voia s o ia din loc în viteză. Zorul ăsta nu mirosea a bine. Urmă obiÈ™nuitul discurs. Cu asta punea punct îndatoririlor sale față de transportul respectiv. RecruÈ›ii îl ascultau într o tăcere indiferentă. Orăcăia precum o broască astmatică: — Panzergrenadiers, sunteÈ›i acum pe front. Curând aveÈ›i să i înfruntaÈ›i pe sângeroÈ™ii duÈ™mani ai Reich ului, pe oamenii din smârcurile sovietice. Va fi È™ansa voastră de a vă recâștiga onoarea civică È™i dreptul de a trăi din nou printre cetățenii liberi. Dacă veÈ›i fi viteji cu adevărat, cazierul vostru va redeveni curat. Reabilitarea voastră vă aparÈ›ine vouă înÈ™ivă. TuÈ™i, apoi continuă, întrucâtva stânjenit. — Camarazi, Führer ul e mare. Râsul lui Porta îi ajunse la urechi. I se păru chiar că aude cuvântul "rahat". Ne aruncă o privire piezișă. FaÈ›a i se congestionase. Avea aerul unui om căruia i s a făcut frig. ÃŽÈ™i duse mâna la tocul pistolului. — SoldaÈ›i, urmă el, scuturaÈ›i vă de amorÈ›eală. Nu l dezamăgiÈ›i pe Führer. Trebuie să vă răscumpăraÈ›i crimele împotriva lui Adolf Hitler È™i a Reich ului. Trase adânc aer în piept È™i privi direct înspre noi, cei doisprezece, adunaÈ›i acolo, sub copaci. ÃŽntoarsă spre el, mutra de criminal a lui MicuÈ›ul răsărea alături de botul viclean, ca de vulpe, a lui Porta. — VeÈ›i lupta alături de cei mai buni fii ai patriei, orăcăi el, È™i vai de ticălosul care se va dovedi laÈ™. Ar fi cea mai mare mârșăvie! — "Cei mai buni fii", rânji Bătrânul. Zău că i bună! Se vede treaba că nu l cunoaÈ™te pe MicuÈ›ul È™i pe Porta. MicuÈ›ul mârâia aidoma unui lup flămând care adulmecă prada. — Sunt cel mai bun fiu al mamei mele. — Da' ce, mai are È™i alÈ›ii? râse Julius Heide. — ÃŽn prezent, nu, declară MicuÈ›ul. CeilalÈ›i s au dus. — Ce a fost cu ei? întrebă Porta. — Cel mai tânăr s a prezentat, într un moment de nebunie, la Gestapo ul de pe Stadthausbrücke nr. 8. Avea de dat niÈ™te explicaÈ›ii privind o chestie care se petrecuse pe strada Budapesta. Nu mi mai amintesc amănuntele, dar era vorba de un zid, de o cutie cu vopsea È™i de o pensulă. Cretinul avea mania mâzgălitului. De atunci nu l a mai văzut nimeni. Pe "Buller" l au scurtat de un cap în 1939 la Fuhlsbüttel. Tot în ziua aia l au "ajustat" È™i pe babacu' meu. A mai fost Gert. Ãsta era de a dreptul idiot. S a înrolat voluntar în marina de război È™i a fost scufundat cu "U l8" în '940. Drept recunoÈ™tință am primit o prea frumoasă carte poÈ™tală de la amiralul Dönitz. Una d aia, È™tiÈ›i voi, cu marginile poleite È™i cu tot soiul de brizbrizuri "Der Führer dankt Ihnen" . Cartea asta poÈ™tală a cunoscut o soartă tristă, care i ar fi displăcut din cale afară domnului Dönitz. Și MicuÈ›ul muÈ™că o bucată zdravănă din cârnatul de berbec. Dar în măsura în care n a È™tiut nimic... — Ce s a întâmplat cu cartea poÈ™tală a amiralului? întrebă curios Barcelona. — Ce scandal ar fi ieÈ™it dacă povestea s ar fi aflat! Era într o duminică dimineață. Madam Kreutzfeld se instalase comod la privată... "Adă mi niÈ™te hârtie moale", mi a strigat ea. Eu i am băgat pe sub ușă cartea poÈ™tală a amiralului. Fusese tot ce putusem găsi la iuÈ›eală. Atunci au apucat o toate furiile împotriva lui domnu' Dönitz, fiindcă anunÈ›ul era È›eapăn ca o scândură. — Și tu ai devenit unicul fiu? l am întrebat eu. — Da. UnÈ™'pe s au dus dintr un foc. Pe câțiva i au descăpățânat. Trei au pierit pe mare. Cei doi mezini au fost arÈ™i de vii cu prilejul unor vizite, asortate cu bombe, a pretenarilor lu' Churchill. Nu vruseseră să coboare în pivniță. Voiau să se uite la avioane. Acum n a mai rămas decât paÈ›achina aia de madam Kreutzfeld È™i cu mine. Aruncă o privire circulară în jur, apoi urmă: — Oricum, nu toate familiile au adus asemenea jertfe pe altarul lui Hitler! MuÈ™că din nou din cârnatul de berbec È™i È™i stropi îmbucătura cu un gât de vodcă. PuÈ›in mă interesează, urmă el, de toÈ›i ceilalÈ›i, cu condiÈ›ia ca eu să scap teafăr È™i ceva îmi spune că voi scăpa. — Asta nu m ar mira decât pe jumătate, făcu, gânditor, Bătrânul. AtenÈ›ia ni se mută la băutura din marmita Legionarului. Porta mai puse câteva surcele. Focul pâlpâia vesel. Legionarul mestecă puÈ›in în zeama cea groasă. PuÈ›ea cam tare, dar ce beÈ›ie trăsesem! Turnată în bidoane, o cărasem peste tot după noi aproape o săptâmână încheiată. Barcelona declarase că trebuie să fermenteze. Acum urma să dea în clocot È™i, de îndată ce începea să fiarbă, aveam să trecem la distilare. Porta fabricase un alambic senzaÈ›ional. Marmita o furasem dintr un vagon bucătărie. Era una din acele marmite al căror capac se poate înÈ™uruba È™i n care mâncarea se fierbe sub presiune. ÃŽn capac fusese făcută o mică gaură de care să se fixeze aparatul de distilat al lui Porta. Deci, aÈ™teptăm nerăbdători ca zeama să clocotească. — Doamne, ce o să ne mai trotilăm! jubilă Heide. — Heil Sieg! Erau recruÈ›ii care salutau astfel discursul de rămas bun al locotenentului de la transporturi. Fără să se ncurce în alte formalități, locotenentul Olhsen preluă comanda "bobocilor". Celălalt, străinul, dispăru în Volkswagen ul său amfibiu. RezerviÈ™tii rupseră rândurile È™i, grupuri grupuri, se adunară sub copaci. ÃŽÈ™i aruncară echipamentul È™i se lungiră pe iarba udă. Se È›ineau la distanță de noi, cei vechi. ÃŽi intimidam. Foarte sigur pe el, Oberfeldwebel ul Huhn se îndreptă către noi. ÃŽn trecere, lovi marmita Legionarului, făcând să sară câțiva stropi. Păși mai departe, prefăcându se că n a observat nimic. Curelele sale noi scârÈ›iau răspândind pân' la noi mirosul de magazie. Legionarul strânse din buze. ÃŽl urmări pe Oberfeldwebel cu o căutătură rea, apoi îi făcu MicuÈ›ului semnul lui convenÈ›ional, degetul gros îndreptat spre pământ. MicuÈ›ul fornăi pe nas È™i È™i săltă centrironul. ÃŽntr o mână È›inea bucata de cârnat, în cealaltă o cană de tablă plină cu basamac. Calm, cu foaia de cort udă de ploaie fâlfâind în jurul său, porni pe urmele Oberfeldwebel ului Huhn. — Ei, gagiule, strigă el pe neaÈ™teptate, ai răsturnat licoarea lu' domnu! Huhn încremeni pe loc ca trăsnit, apoi se răsuci fulgerător. — Fir ar să fie, ce, ai căpiat? Nu È™tii cum trebuie să te adresezi unui superior? — FireÈ™te că È™tiu, continuă imperturbabil MicuÈ›ul. Da' nu despre asta este vorba. Ai răsturnat licoarea lu' domnu. AÈ™a ceva nu se face. Oberfeldwebel ul își trase cascheta È™i explodă: — Ai înnebunit? Pune È›i creierii la contribuÈ›ie È™i dacă vrei să mi te adresezi respectă H.D.V. ul. Altminteri îți promit că te învăț eu minte!... — Hai, plimbă ursul, îi propuse MicuÈ›ul. Acum discutăm despre licoare. După aia putem să ne ocupăm, cât vrei, È™i de problema ta. Huhn trase adânc aer în piept. AÈ™a ceva nu mai pomenise niciodată. De È™apte ani instruia recruÈ›i în garnizoane sau lagăre. Ultima dată o făcuse la fiorosul lagăr disciplinar al armatei de la Heuberg. Dacă cineva ar fi îndrăznit acolo ceea ce îndrăznea MicuÈ›ul aici, ar fi însemnat pe loc un glonÈ› în cap. O clipă îl încercă chiar gândul acesta plăcut: să scoată pistolul È™i să golească încărcătorul în mutra MicuÈ›ului, dar ceva nelămurit îi È™optea să fugă de o asemenea măsură draconică. ÃŽn jurul lor se lăsase o liniÈ™te stranie: Privirile tuturor căutau spre cei doi. ÃŽi fixau până È™i ofiÈ›erii, locotenentul Ohlsen È™i locotenentul Spät. MicuÈ›ul era tot acolo, cu bucata de cârnat în mână. — Ai răsturnat licoarea lu' domnu, Oberfeldule. AÈ™a ceva nu ne place. Huhn deschise È™i închise gura de câteva ori. Adevărul era că, pur È™i simplu, nu È™tia ce trebuie să facă. Cele ce se petreceau depășeau orice închipuire. Până È™i Curtea MarÈ›ială ar fi refuzat s o creadă. Și cu toate astea n avea încotro È™i trebuia să admită că realmente în faÈ›a sa stătea un idiot de Stabsgefreiter care agita un cârnat È™i l tutuia pe el, un Oberfeldwebel. MicuÈ›ul aÈ›inti cârnatul spre pieptul lui Huhn. — Nu i nimic de făcut, Oberfeldule. Va trebui să i plăteÈ™ti o amendă lui "Mergi ori Crapă". Avem o taxă pe basamac. La noi aici, în doi È™apte, nu merge să l dai aÈ™a, pe jos, iar Legionarul deÈ›ine monopolul pentru fabricarea trăscăului. Ș apoi cărăm marmita asta a noastră de zile n È™ir. O avem de când am capturat o de la Ivan. E o marmită a ntâia! Dacă ar fi să se decearnă "Crucea de fier" marmitelor, asta ar căpăta o. N am scăpat o picătură din ea în tot timpul cât am transportat o; acum, uite că sosim aici, ne întindem liniÈ™tiÈ›i pe sub merii ăștia, în scârba asta de ploaie È™i stăm să dea licoarea noastră un ultim clocot. Când colo, ce să vezi! Apari tu, dai cu picioru' în marmită È™i o mai faci È™i pe ăla ofensatu'. Păi înseamnă că nu pricepi situaÈ›ia. Noi suntem ăia care am fost ofensaÈ›i. Huhn clipi din ochi È™i făcu un pas spre MicuÈ›ul, ducând totodată mâna la tocul pistolului. — Ajunge! Cum te cheamă, buhai jegos? Am să te pun eu cu botul pe labe! Nici o grijă! Mă pricep eu! Și scoase un creion È™i hârtie. MicuÈ›ului nici că i păsa. — Nu eÈ™ti zdravăn la cap, Oberfeldule! Tu ai mult mai multe motive să È›i fie frică de mine, decât viceversa. Acum te afli pe front, într o companie de È™oc fără cloÈ™că pe mânecă , È™i suntem pe aici câțiva È›intaÈ™i de elită care ne am putea ocupa de tine. Pun de altfel rămășag unu contra zece că n ai să È›i vezi casa. EÈ™ti prea tâmpit. Ca să scapi teafăr din războiul asta îți trebuie cap, nu glumă. Dumnezeu È™tie ce s ar mai fi putut întâmpla dacă locotenentul Ohlsen nu intervenea. ÃŽl chemă la el pe Huhn È™i în acelaÈ™i timp se răsti la MicuÈ›ul: — Gura, Kreutzfeld, sau te bag la zdup. ÃŽnÈ›eles? — Bine, dom' locotenent, răspunse MicuÈ›ul luând o aproximativă poziÈ›ie de drepÈ›i. Pocni călcâiele, se întoarse È™i veni către noi târÈ™indu È™i picioarele. — Gagiului asta îi scap eu una peste bot, făgădui el, lăsându se jos. — V am spus c o să avem distracÈ›ie cu el, zise Heide, dând din cap. E o jigodie. O să vedeÈ›i voi cât o să încerce să ne calce pe coadă. — Da' dacă i am agăța o grenadă de boaÈ™e? propuse Porta. — LăsaÈ›i o baltă, amenință Bătrânul. O să vă lege într o zi dacă mai continuaÈ›i aÈ™a să vă lichidaÈ›i superiorii. — Sacré nom de Dieu! ÃŽncepe să fiarbă! constată Legionarul înÈ™urubând capacul. Dă mi furtunul. O să curgă imediat. Plini de pioÈ™enie, contemplam cu toÈ›ii instalaÈ›ia de distilat în care vaporii se prefăceau în lichid. ÃŽn jurul nostru, lume ca la bâlci. Cu ochii È›intă la alambicul improvizat, MicuÈ›ul îl stropea cu apă luată dintr un canal de irigaÈ›ie. — Curge! Pe Dumnezeul meu, curge! zbieră Porta È™i puse la iuÈ›eală dedesubt o sticlă. — CopilaÈ™i, ce sete mi e, murmură Heide. ÃŽncetul cu încetul sticla lui Porta se umplu. Toată noaptea am continuat să îmbuteliem. Oboselea dispăruse ca prin farmec. Locotenentul Ohlsen dădu din cap. — SunteÈ›i nebuni, o să muriÈ›i dacă beÈ›i dintr ăsta. — ÃŽn orice caz, dom' locotenent, va fi o moarte frumoasă, observă Heide mângâind cu degetul gâtul sticlei. — De filtrat nu l filtraÈ›i? întrebă locotenentul Spät urmărind cu privirea picăturile. — N are rost, răspunse Legionarul. — Și cu metilul cum rămâne atunci? întrebă locotenentul. — PuÈ›in ne pasă de metil, răspunse, neglijent, Legionarul. EsenÈ›ial e să ne putem trotila în lege. — Și vom izbuti, rosti, cu profundă convingere, Heide. — Dacă cei de vizavi ar bănui că avem marmita asta, ne ar ataca imediat. — Marmita noastră e "Gekados" , È™opti misterios Porta. Locotenentul Ohlsen râse È™i porni, urmat de locotenentul Spät, în direcÈ›ia tufiÈ™urilor. Și ziua următoare furăm lăsaÈ›i să ne odihnim în livadă. Am bucătărit tot timpul. Ca treaba să meargă mai bine, au fost constituite echipe de lucru. ÃŽncepusem chiar să nutrim naiva speranță că vom fi uitaÈ›i acolo, pe sub meri. Dar iată că îndată după miezul nopÈ›ii auzirăm o motocicletă coborând tunător coasta muntelui È™i oprindu se fix lângă noi. Un subofiÈ›er, plin de noroi din cap până n picioare, sări din È™a: — Comandantul companiei a 5 a, strigă el. Locotenentul Ohlsen se ridică să ia mesajul. Odată înmânat, È™tafeta dispăru ca suflată de vânt. — Merde , o să se lasă cu bum bum, prezise Legionarul. DaÈ›i i zor să terminăm cu basamacul. Ne trebuiesc cel mult vreo zece sticle. — Avem treizeci È™i una de sticle, anunță triumfător Porta. — Când începem să bem? întrebă MicuÈ›ul. Legionarul îl privi bănuitor: — Să încerci numai să È›i vâri botul È™i È›i arăt eu È›ie. Compris, petit ami ? — Du te dracului! se bosumflă MicuÈ›ul. Fluierul locotenentului Ohlsen despică întunericul. — Compania a 5 a, pregăteÈ™te te de marÈ™. ÃŽncolonarea pe drum. Hai, mai repejor, domnilor! Oberfeldwebel ul Huhn se apropie de noi. — Voi, ce, n aÈ›i auzit? Adunătură de cretini! Comandantul de companie ordonă adunarea. — Singurul cretin de aici eÈ™ti tu, È™uieră printre dinÈ›i Legionarul. Huhn se porni pe zbierat. ÃŽn aceeaÈ™i clipă se produse un lucru care i lăsă pe toÈ›i cu gura căscată. Bătrânul veni atât de aproape de Oberfeldwebel ul Huhn încât căștile lor de oÈ›el mai mai se atinseră. — Oberfeldwebel Huhn, începu el cu o voce calmă, dar încărcată de amenințări, trebuie să È›i spun un lucru. Comandantul acestui pluton sunt eu, È™i dacă te mai adresezi o singură dată vreunuia din oamenii mei, te trimit unde È™tii, în doi timpi È™i trei miÈ™cări. Nu sunt decât un Feldwebel de front, nu cunosc viaÈ›a de garnizoană, dar văd în schimb că tu habar n ai ce i aia viață de front. Nu mi plac violenÈ›ele, însă dacă È›i mai bagi nasul în treburi care nu È›in strict de parohia ta, le dau băieÈ›ilor mână liberă să facă ce vor din tine. Porta izbucni în râs. — Bine grăit, dar la ce bun să È›i răceÈ™ti gura pentru un măgar. Huhn fu pe punctul de a se lansa într o nouă tiradă, când o privire a Bătrânului îl opri net. Ne se putu abÈ›ine însă È™i, înainte de a o lua din loc, spuse: — Vă credeÈ›i È™mecheri, ai? Las' că mai vedem noi! După care se apropie de locotenentul Spät È™i începu să i se plângă cu glas tare. Locotenentul însă se duse la ale lui È™i l lăsă să peroreze în gol. — HaideÈ›i, haideÈ›i! comandă din drum locotentul Ohlsen. La arme È™i încolonarea. Pentru dumnezeu, Porta, miÈ™că te odată! Porta È™i MicuÈ›ul înhățară marmita È™i se încolonară în faÈ›a ofiÈ›erului care se făcu însă că nu observă recipientul. Heide È™i Barcelona veneau târându È™i armele. RecruÈ›ii soseau în goană, îmbrâncindu se È™i certându se între ei. Din greÈ™eală unul îl atinse uÈ™or pePorta. — Mă piele roÈ™ie de cinci bani, încearcă figura asta încă o dată È™i o să te pomeneÈ™ti cu un svast de ai s o uiÈ›i È™i pe mă ta È™i pe tac tu È™i pe Hitler! Recrutul rămase cu gura căscată, dar tăcu prudent. — Adunătură de mucoÈ™i! tună MicuÈ›ul. — Compania a 5 a, drepÈ›i! Jumătate la dreapta..., comandă locotenentul Ohlsen. ComandanÈ›ii de plutoane indicară direcÈ›ia. — Ochii drept înainte! Porta, unde dracu' È›i e casca? Nu mai vreau să te văd cu jobenul ăsta! strigă locotenentul Ohlsen. Mă bagi în balamuc! Porta își scoase cilindrul galben. — N ai cască? urmă iritat locotenentul Ohlsen. — Nu dom' locotenent, mi a umflat o Ivan. Locotenentul Ohlsen dădu din cap È™i i aruncă o privire locotenentului Spät. Amândoi se dădură bătuÈ›i. — Bun, atunci acoperă te, Porta. Nu poÈ›i mărșălui fără nimic pe cap. Jobenul se înălță iarăși, aidoma unui horn, deasupra companiei. — Cu ocolire la stânga, pas de voie 'nainte marÈ™!... Ploaia ne biciuia obrajii È™i se scurgea È™uvoi pe spinările noastre. Un iepure traversă drumul. — Uite unul care ne ar prinde tare bine, suspină Porta. — L am face înăbuÈ™it în basamacul nostru, auzi, MicuÈ›ule. — AÈ™a îl gătesc în restaurantele alea mari, explică Heide. — Și i bun? întrebă Porta. — Ah, dac aÈ™ avea o gagică, suspină MicuÈ›ul, înălțând ochii spre cer. Nici nu mai È™tiu cum arăta aÈ™a ceva... — Ai putea s o faci pe o vreme ca asta? întrebă Heide dându i cu cotul. — Eu? Eu sunt gata oricând. Chiar È™i la 50 de grade sub zero. Ce, aÈ›i uitat o pe bătrânica pe care am ciocănit o în zăpadă, atunci când am dat È™i peste comisarul ăla, la frontiera turcă? — Nimeni nu i în stare la minus 50 de grade, protestă Steiner, È™oferul care nimerise la noi pentru că vânduse unui È™napan de italian din Milano un camion aparÈ›inând armatei. E pur È™i simplu imposibil. — Ehe, făcu MicuÈ›ul cu subînÈ›eles, ceea ce contează e căldura umană interioară. — Ba uite că nu te cred. Nici măcar nu È™i poate sălta capul, frigul o face atâtica de mică, È™i Steiner își înconvoie degetul cel mic. — Gura, hoÈ› de maÈ™ini, zbieră înfuriat MicuÈ›ul, gura că te fac zob! — Uite cine se scandalizează! Există măcar un singur articol din Codul Penal care să nu È›i fi fost aplicat? — Fac ceva pe Codul Penal, care, oricum, nu i bun decât ca să profite alÈ›ii după urma lui! Și n plus, È›in să È›i semnalez că am fost condamnat, mai cu seamă, pe baza articolului care se referă la "chestie". Și È›i mai pot afirma că am fost întotdeauna domn când le am ales, nu ca animalul ăla pe care l am curățat acu două săptămâni È™i care le înghesuia numai pe cele sub È™aiÈ™pe ani. Ale mele, fără excepÈ›ie, săriseră de douăzeci. — Poate că, înainte de a le regula, le cereai È™i certificatul de naÈ™tere? îl luă Porta peste picior. — Câte ai pe listă? întrebă, curios, Heide. — Păi, de È›inut socoteala, n am È›inut o, dar sunt destule, afirmă MicuÈ›ul, căzând, brusc, pe gânduri. — Nu mai vorbiÈ›i atât de tare, inamicul e pe aproape, interveni locotenentul Ohlsen. Părăsirăm drumul È™i ne angajarăm pe costa muntelui. Catifelată, iarba înăbuÈ™ea zgomotul paÈ™ilor. Undeva, în întuneric, o vacă mugi încetiÈ™or de plăcere. Ordinele fură È™optite. — Prin flanc câte unul. Oberfeldwbel ul Huhn își aprinse o È›igară. ÃŽntr o clipă locotenentul Spät fu lângă el È™i strigă printre dinÈ›i, la 200 atmosfere presiune: — Idiotule, eÈ™ti È›icnit de a binelea! Zvârle È›igara înainte ca trăgătorii lor să ne repereze. Ai merita să te mpuÈ™c pe loc. MarÈ™ încheietor de coloană, să nu te mai văd pe aici! Huhn dispăru cu coada între picioare. Brusc, înaintea noastră apăru o fermă. Ceva licări scurt. Locotenentul Ohlsen ridică braÈ›ul ordonând "stai!". Abia mai respiram. Ce ascundea această fermă? Inamicul era cumva înăuntru, gata să împroaÈ™te cu mitralierele întreaga companie? — Heide, Sven, Barcelona È™i Porta, È™opti locotenentul Ohlsen, scotociÈ›i baraca, dar prudență! EvitaÈ›i să trageÈ›i, folosiÈ›i pumnalele. Inamicul trebuie să fie pe alături. Cu pumnalele în mână, începură să ne furișăm spre clădiri. Tremuram de nervi. Oare câți erau? Atinserăm aproape È›inta când băgarăm de seamă că MicuÈ›ul se luase după noi. Avea între dinÈ›i un cuÈ›it È™i n mână laÈ›ul lui de oÈ›el. Rânjea plin de speranță. ÃŽl auzirăm È™optind: — Jumătate din dinÈ›ii de aur e pentru mine. Porta ajunse primul. Se strecură prin fereastră ca o pisică. Dinăuntru nu răzbătu nici un zgomot. ÃŽl urmarăm. Pe undeva prin casă scârțâia o ușă. — E cineva, murmură Heide. Arunc o grenadă. — Idiotule! se stropÈ™i Barcelona. MicuÈ›ul plesni scurt din laÈ›ul său. Porta scuipă peste umărul stâng. Ca să i poarte noroc. MicuÈ›ul se topi în beznă. Un sunet uÈ™or ne atinse urechile. Un biet suspin. Apoi, din nou liniÈ™te. Strângeam din răsputeri kandraua, dârdâind din tot corpul, fără să mă pot stăpâni. MicuÈ›ul răsări lângă noi. De laÈ› spânzura o pisică. — Iată inamicul, râse el arătându ne animalul sugrumat. Răsuflarăm cu toÈ›ii uÈ™uraÈ›i. —Uf! Și eu care mă aÈ™teptam la o companie întreagă de ruÈ™i, suflă Barcelona. — Bandă de târșăloÈ™i! făcu dispreÈ›uitor MicuÈ›ul, aruncând cât colo pisica moartă. Ne apucarăm să scotocim prin toate dulapurile ca să vedem dacă nu dăm peste niscaiva lucruri interesante. MicuÈ›ul găsi un borcan cu dulceață. Se instală imediat turceÈ™te în mijlocul odăii, pe jos, È™i începu să se ndoape. Porta trase o duÈ™că dintr o sticlă. Făcu o strâmbătură, privi eticheta, dar se convinse că acolo scria într adevăr "coniac". ÃŽÈ™i mai administră un gât, după care îi întinse sticla lui Heide. — Cam ciudat coniacul. Heide gustă, apoi aruncă sticla È™i scuipă. — Ce porcărie! Asta i tetraclorură. ÃŽncântat de cunoÈ™tință! MicuÈ›ul rânji. — Pe pământ străin, trebuie să consumaÈ›i dulceață. ÃŽncalte È™tii despre ce i vorba. O ușă scârțâi. Sărirăm cu toÈ›ii în sus. Dintr un salt, MicuÈ›ul È™i Barcelona fură în dosul unui bufet. DulceaÈ›a curgea pe podea. Porta se năpusti spre ușă, o deschise cu o lovitură de picior È™i strigă: — Hei, mâinile sus! Eu smulsesem cuiul de siguranță al unei grenade, gata s o arunc. Peste tot însă domnea calmul. Și totuÈ™i era cineva. O simÈ›eam. Eram ca niÈ™te fiare. Gata să ucidem È™i de teamă, dar È™i de plăcere. Câțiva ani de război te schimbă cu desăvârÈ™ire. Cei care se ascundeau aici ne erau duÈ™mani. Dacă nu i ucideam noi pe ei, ne ucideau ei pe noi. Rămânea în viață cel ce se dovedea mai iute. Ascultarăm. — Să chemăm compania, murmură Barcelona. — Mai bine hai să dăm foc coteÈ›ului ăsta, propuse MicuÈ›ul. După aia putem să i curățăm pe măsură ce ies. Nu i nimic mai grozav ca focul atunci când vrei să dai peste careva. — Gura! se stropÈ™i Porta. Dacă dăm foc o să ne trezim imediat cu artileria rusă pe cap. — Știm noi ce s alea obuzele, protestă MicuÈ›ul. Mai bine cu ele decât cu rahatu' ăsta de aici. Un nou scârțâit de ușă. Fără să mai gândească la urmările posibile, Porta aprinse lanterna, se năpusti spre o ușă ce se afla la capătul celălalt al odăii, o dădu de perete È™i mătură încăperea cu fascicolul lămpii. O fată se lipise, înspăimântată, de zid. ÃŽn mână strângea o bâtă cât toate zilele. Rămăseserăm cu toÈ›ii cu gura căscată. Primul care È™i recăpătă glasul fu MicuÈ›ul. O apucă brutal de gușă È™i o gâdilă pe după ureche cu mânerul laÈ›ului său de oÈ›el. — O pampi! VorbeÈ™ti nemÈ›eÈ™te, drăguÈ›o? — Eu nu partizan, declară fata într o germană stricată. Nix, nix. Eu nu comunist, nix, nix. Eu iubeÈ™te mult soldat ghermanski. PanimaieÈ™i? — Oh, asta panimaeÈ™i, rânji Porta. Da' de ce ai pus tetraclorură în sticla de coniac? — Niet înÈ›elege, pan soldat. — Nimeni nu mai înÈ›elege ce i se spune după ce a apucat să facă niscaiva tâmpenii, aruncă, sarcastic, Heide. MicuÈ›ul făcu un gest spre ghioaga fetei. — Cam greu bastonul ăsta pe care l ai. Ce ar fi să l ducă nenea? Și fără să mai adauge ceva, smulse bâta din mâinile fetei. Terorizată, ea nu l scăpa din ochi. — Eu nix bătaie cu băț la soldat ghermanski, bâlbâi ea. Eu bate numai ruski. Ei răi. Ghermanski buni. — Da, da, râse Heide, suntem niÈ™te îngeraÈ™i cu aripioare de ceară care nu suportă să stea prea aproape de foc. — EÈ™ti singură? întrebă în ruseÈ™te Barcelona. Fata se holbă la el. — Tu ofiÈ›er? — Da, minÈ›i Barcelona. Eu general. — CeilalÈ›i sunt în pivniță, sub chepengul secret, explică fata. Porta scoase un È™uierat. — Devine interesant. MicuÈ›ul culese de jos borcanul de dulceață È™i instalându se pe o masă, cu piciarele spânzurând în jos, se apucă să înfulece de zor. — Grozavă dulceață, spuse el fetei. Mai aveÈ›i? — Gura! îl repezi Porta. Avem altele mai importante pe cap decât dulceaÈ›a. Stăm poate peste un muÈ™uroi de ruÈ™i. — Adă i încoace, râse MicuÈ›ul, o să i sugrum de îndată ce apar. — Unde i chepengul? întrebă Porta. Fata arătă spre unul din colÈ›uri. Zărirăm un chepeng bine camuflat. Dacă am fi fost numai noi, nu l am fi observat niciodată. — Ruski soldaÈ›i? întrebă Barcelona. — Niet, niet! dădu energic din cap fata. Familii, prieteni. Nix comuniÈ™ti. FasciÈ™ti, fasciÈ™tii buni. — FasciÈ™ti buni? râse Heide. Tare aÈ™ vrea să văd È™i eu cum arată! — AÈ™a ceva nu există, făcu MicuÈ›ul, clefăind zgomotos. FasciÈ™ti porci. Buni, numai noi. Și zvârli borcanul de dulceață, acum gol. Din odaia vecină se auzi un zgomot. Ne răsucirăm fulgerător, cu armele pregătite. Fata gemu, înspăimântată È™i se repezi spre o ușă. Barcelona o reÈ›inu, apucând o de un braÈ›. — Nu ne părăsi aÈ™a. Ne eÈ™ti atât de dragă! Locotenetul Ohlsen apăru, urmat de întregul pluton. — Ce dracu, faceÈ›i aici? se stropÈ™i el. Dintr o privire înregistră È™i borcanul de dulceață aruncat pe jos, È™i fata lipită de ușă, È™i sticla de coniac pe jumătate goală. V aÈ›i È›icnit de a binelea? O companie întreagă vă aÈ™teaptă, iar voi v aÈ›i pus pe halit dulceață È™i băut coniac! — Nu strigaÈ›i aÈ™a, dom' locotenent, È™uÈ™oti Porta È™i i arătă chepengul din podea. E foarte posibil ca aici, dedesubt, să fie un batalion complet de rusnaci. Cât priveÈ™te coniacul, n aveÈ›i de ce să ne invidiaÈ›i. E infect. Tetraclorură. Locotenentul Ohlsen rămase cu gura căscată. Legionarul răsări È™i el, urmat de Bătrân, amândoi ocupaÈ›i să pregătească un "cocteil Molotov". — Ivan e în pivniță? întrebă Legionarul. Atunci deschide, te rog, chepengul, MicuÈ›ule. — Mă crezi diliu? i o întoarse MicuÈ›ul, trăgându se îndărăt. Dacă vrei chepeng deschis ca să poÈ›i zvârli înăuntru artificiile tale, o faci mata singur. Eu unul sunt ferm hotărât să mă întorc teafăr din războiul ăsta. — Idiotule, aruncă Legionarul È™i înaintă cu pas hotărât spre chepeng. — CăraÈ›i vă că trăsneÈ™te! Fata scoase un È›ipăt. — Nix, nix, malenchi, copii în pivniță. Legionarul o zgâlțâi atât de violent încât o expedie la podea. — Ei, ei! se oțărî Porta. Doar n o să te apuci să baÈ›i o gagică. Am crezut întotdeauna că franÈ›ujii sunt bărbaÈ›i galanÈ›i... — AÈ›i isprăvit cu tâmpeniile? Locotenentul Ohlsen era furios. Nu suntem aici ca să ne distrăm. Până apucăm să zicem peÈ™te, îi avem pe ruÈ™i în cârcă. MicuÈ›ul își scărpină coapsa cu mânerul laÈ›ului. — Dom' locotenent, raportez că am sugrumat un pisoi inamic. TârșăloÈ™ii din pivniță n au decât să poftească. — LuaÈ›i poziÈ›ie în jurul chepengului, ordonă locotenentul Ohlsen. PuÈ™tile È™i pistoalele mitralieră în bătaie! Kalb, fii gata! CurățaÈ›i l pe primul care iese înarmat. Dacă întreprind ceva, orice ar fi, gustă din "cocteil". Cu o miÈ™care rapidă deschise chepengul È™i strigă: — IeÈ™iÈ›i unul câte unul. Vă dau cinci minute, după aceea tragem la grămadă. Mai iute, domnilor, mai iute. Și fără arme, tovariÈ™ci. Prima care ieÈ™i fu o bătrânică ce È™i È›inea mâinile deasupra capului. Urmară alte cinci femei. Una dintre ele avea un sugar în braÈ›e. — Să mă ia dracu dacă astea nu s Flintenweiber , murmură Porta. Apărură apoi câțiva bărbaÈ›i cam trecuÈ›i. Heide È™i Barcelona îi percheziÈ›ionară cu îndemânare. — Oare n aÈ™ putea percheziÈ›iona eu cucoanele? întrebă MicuÈ›ul. — Tu dispari de aici, Kreutzfeld! Să te atingi numai de o femeie, È™i È›i zbor creierii! amenință locotenetul Ohlsen. — Ziceam È™i eu aÈ™a..., se îmbufnă MicuÈ›ul. — Mai e careva jos? întrebă locotenetul Ohlsen pe unul din bărbaÈ›i. Acesta dădu din cap în semn că nu, dar cu prea multă grabă. — EÈ™ti chiar convins, războinicule? îl întrebă mijându È™i ochii Porta. Ia pune i laÈ›ul de gât, MicuÈ›ule. — Cu plăcere, rânji MicuÈ›ul È™i i încolăci laÈ›ul de oÈ›el în jurul grumazului. Omul deveni livid. Apoi MicuÈ›ul slăbi un pic strânsoarea. Porta surâse diabolic. — E un joc dat în mă sa, dar mai cu seamă pentru tine. Dacă mai sunt È™i alÈ›i tovariÈ™ci în pivniță, MicuÈ›ul va strânge laÈ›ul. Hai, grăbeÈ™te te să ne spui singur, înainte de a ne duce noi să vedem. Omul scoase un soi de gâlgâit È™i scutură iarăși din cap. — Hei, o să l sugrumaÈ›i? interveni locotenentul Ohlsen. De câte ori v am spus că nu suport metodele voastre de gangsteri! Deci nu mai e nimeni în pivniță? întrebă el adresându se civililor înÈ™iraÈ›i lângă perete. — Kalb, expediază coletul. Micul legionar dădu din umeri, deÈ™urubă căpăcelul grenadei din mijloc È™i È™i vârî degetul în inelul de siguranță. Una din femei urlă: —Niet! Niet! Legionarul îi aruncă o privire. — Voilà , madame, deci mai sunt? Locotenentul Ohlsen se apropie de chepeng. — Eram sigur. IeÈ™iÈ›i!... Un zgomot. Doi tineri urcară încet scara. Legionarul îi îmbrânci. — AveÈ›i baftă, drăgălaÈ™ilor. ÃŽncă treizeci de secunde È™i eraÈ›i tăciune. Heide È™i Barcelona îi scotociră cu virtuozitate. — Sper că asta i totul acuma, spuse locotenentul Ohlsen. Dintr o săritură, Legionarul È™i cu mine furăm jos. O clipă rămaserăm la pândă în dosul unor butoaie. Apoi cercetarăm pivniÈ›a care se întindea pe sub toată casa. ÃŽn spatele nostru răsună un zgomot surd. Ne răsucirăm pe călcâie, gata să deschidem focul. — Cretinule! tună Legionarul descoperindu i pe MicuÈ›ul. — Mai e ceva dameze? întrebă MicuÈ›ul, hlizându se. Sunt gata să vă dau o mină de ajutor la percheziÈ›ie. — Non, camarade, nu È›i mai fă iluzii. Nu mai sunt. Urcarăm alăturându ne celorlalÈ›i. Porta descoperise alte câteva sticle pe care tocmai le gusta, prudent. — Vodcă? fi întrebă el pe civili. Nix vodcă? Nimeni nu i răspunse. — Bun, sunteÈ›i gata? strigă locotenentul Ohlsen. Plecăm. Heide fuma într un colÈ›, observându i bănuitor pe cei doi tipi care ieÈ™iră ultimii din pivniță. — Ce se ntâmplă? Barcelona. Ce i tot măsori aÈ™a? — Porta, tu cam ce crezi? — AcelaÈ™i lucru ca È™i tine, Julius. Ãștia doi nu cântă în corul biseriicii. Sunt doi colegi, mă prind pe o sticlă de vodcă. Locotenentul devenise, brusc, atent. — Cu siguranță că sunt doar dezertori, spuse el totuÈ™i. Nu ne priveÈ™te. — Cu mutrele pe care le au? chicoti Barcelona. Nu, dom'le locotenent, genul ăsta mi e bine cunoscut. Pe vremea când eram în Spania, de partea republicanilor, în batalionul Ernst Thälmann, uite, tipi dintr ăștia ne mânau din spate cu È™uturi în fund. — Zău că ai dreptate. Specimenele astea nu pot fi întâlnite decât în două locuri: N.K.V.D. È™i S.S. AÈ™a ceva nu dezertează. — Mă întreb ce naiba învârteau ei pe aici? medită Porta cu glas tare. MicuÈ›ul își plesni laÈ›ul. — VreÈ›i să i sugrum? — Jos labele, comandă Porta. Locotenentul Ohlsen, care părăsise încăperea odată cu patrula, reveni urmat de Bătrânul. — Hai, afară cu voi, comandă el. Nu mai avem nimic de făcut pe aici. Cei doi dezertori nu mă interesează. — Dezertori? cugetă Barcelona cu voce tare. ÃŽnÈ›elegeÈ›i nemÈ›eÈ™te? îi întrebă el pe cei doi tineri. Scuturară din cap în semc că nu, încercând totodată să zâmbească. — E rândul tău. VorbeÈ™te le pe limba lui tătuca Stalin. — Cine comandă aici, Feldwebel Blom? Dumneata sau eu? întrebă, sec, locotenentul. Barcelona privi ofiÈ›erul fără să răspundă. — Dacă e nevoie ca prizonierii să fie interogaÈ›i, o să dau eu ordin, continuă Ohlsen. — Bine, dom'le locotenent, răspunse printre dinÈ›i Barcelona. Porta dădu din umeri, își luă automatul È™i părăsi în urma noastră odaia. Din ușă se întoarse È™i privi încă o dată la cei doi. — AveÈ›i baftă, băieÈ›i. Când o să vă revedeÈ›i colegii, transmiteÈ›i le salutări din partea mea. Dacă nu era locotenentul nostru pe aici, vă aranja el, MicuÈ›ul. Apoi, râzând gros: — Să vă spun eu ceva: locotenentul nostru nu s a dumirit ce i cu războiul ăsta. Dar noi, ea È™i voi, o È™tim însă. PanimaieÈ™i tovariÈ™ci? — După mine prin flanc câte unul, ordonă locotenentul Ohlsen. — Unde au dispărut MicuÈ›ul È™i Legionarul? întrebă Bătrânul, cercetând coloana. Nu È™tia nimeni. Ultima dată când i am văzut, erau în cameră. Bătrânul raportă locotenentului. Acesta înjură furios. — Ce bandă de nemernici! Du te de i caută, Beier. Ia câțiva oameni cu dumneata. Trebuie să fie în pivniță, la pileală. GrăbeÈ™te te însă să prinzi din urmă compania. Am pierdut È™i aÈ™a destul timp. Bătrânul luă cu sine grupa întâi. — Dacă s a întâmplat ca aceÈ™ti doi tâlhari să fi găsit niscaiva trăscău È™i l au ascuns de noi, vor auzi ei de mine, Joseph Porta, Stabsgefreiter prin mila lui Dumnezeu. Cu câțiva metri înainte de a ajunge la fermă auzirăm un fluierat de avertisment Fără nici un zgomot, ne furiÈ™arăm In dosul tufiÈ™urilor. Legionarul apăru. — Ce dracu faceÈ›i? întrebă Bătrânul. Unde i MicuÈ›ul? — La vânătoare, dom' majur, ricană Legionarul. Tovarășii noÈ™tri au de gând să ne facă un banc. MicuÈ›ul e pe cale să i împiedice. Brusc, un È›ipăt de femeie sfâșie bezna. — La vânătoare? întrebă, sec, Bătrânul. Dacă ticălosul ăsta s a atins de o femeie, îl curăț pe loc. Sări în picioare È™i se repezi spre fermă cu pistolul mitralieră gata de foc — Bagă de seamă, îl sfătui Legionarul. E un viespar acolo. Ceva despica aerul. Barcelona prinse obiectul din zbor È™i l zvârli îndărăt, de acolo de unde venise. Un fulger spintecă întunericul, apoi bubui explozia. — Ageamii! constată Barcelona. Habar n au să arunce grenade. — Sictir! răsună în beznă glasul lui MicuÈ›ul È™i, imediat, zgomotul unei încăierări violente. ÃŽnjurături, amestecate, în germană È™i rusă. Trosnet de crengi rupte. Scrâșnet de oÈ›el izbind oÈ›elul. Și apoi un horcăit groaznic. — Număru' unu! trâmbiță în noapte glasul mulÈ›umit al lui MicuÈ›ul. Duduit de paÈ™i grăbiÈ›i, un foc de armă. — Fir ar să fie, ce se ntâmplă? întrebă Heide. — ScotociÈ›i primprejur! comandă Bătrânul. ÃŽn lanÈ› de trăgători! ÃŽn tufiÈ™uri ne izbirăm de un cadravru. Porta se aplecă peste el. — Sugrumat, făcu el laconic. Era unul din cei doi ruÈ™i. Alături de el zăcea un pachet exploziv, dintr acelea formate din trei calupuri de trotil, iar la mijloc o cutie metalică plină cu cuie. O asemenea bombă era în stare să secere o întreagă companie. — Se pare că era un mic suvenir pentru noi, zise Barcelona. Bătrânul nu È™i putu ascunde uimirea. — Cum de ai È™tiut? — Ne a spus fata. C'est tout, mon adjutant . — De ce È™i o fi turnat compatrioÈ›ii? întrebă Barcelona. — Fără ndoială pentru că nu i iubea, replică, sec, Legionarul. Când cineva devine turnător, are el destule motive. — Poate c au dezvirginat o cu È›eava unui nagan, sugeră, rânjind, Porta. — Dacă află ei de povestea asta, o spânzură, făcu Barcelona. MicuÈ›ul își făcu apariÈ›ia suflând din greu. — Mi a scăpat, animalul. Scârbele astea de brazi pot ascunde un regiment. I am umflat însă naganul È™i mi place să cred că i am înfipt È™i un glonte în târtiță. Bătrânul luă greul revolver Nagan È™i l cântări, gânditor, în mână. — Armă de comisar. Era cât pe aci să devenim îngeraÈ™i. S o È›ie Dumnezeu sănătoasă pe mica turnătoare. Un hohot sarcastic de râs al lui Barcelona: — Când tovarășii vor pune mâna pe ea, bunul Dumnezeu o va uita cu siguranță. — Asta nu mai e treaba noastră, făcu nepăsător Bătrânul. Stege dădu din cap. — ÃŽntr adevăr, Schiller are dreptate. — Schiller? întrebă Porta. Ce caută aici Schiller? E mort, nu? — Inamicul apreciază trădarea, dar îl dispreÈ›uieÈ™te pe trădător, cită Stege. — Fac ceva pe toată È™tiinÈ›a voastră, bombăni MicuÈ›ul. Principalul e că ne am salvat pielea. N au decât s o spânzure pe pipiță. N au decât să i spânzure pe toÈ›i dacă au chef! Totul e să nu mă spânzure pe mine. Și plesni din laÈ›ul său de oÈ›el. — Dac aÈ›i fi văzut cum i a ieÈ™it limba din gură când am strâns laÈ›ul. N a suflat o vorbuliță. Era cât p aci să mă radă el pe mine, da' am fost mai tare. Cu laÈ›ul, n ai scăpare. — Ai sugrumat ceva la viaÈ›a ta, constată Bătrânul, fixându l cu privirea pe MicuÈ›ul. — Ce È›i place mai mult: să violezi babe sau să sugrumi oameni? se interesă Heide. — Fiecare operaÈ›ie își are farmecul ei, chicoti MicuÈ›ul. — Mă întreb cum de ai ajuns unde ai ajuns? făcu Bătrânul. — Păi, nici eu nu È™tiu prea bine. ÃŽn troaca aia de orfelinat patronat de iezuiÈ›i, ni s a tot spus că regulatul e un mare păcat. Dacă nu insistau atâta, pesemne că nici n am fi căutat s o facem. Dar după ce ai încercat de două, trei ori, pe È™est, devine un obicei. La regiment, s au căznit să mă înveÈ›e cum să ucid, cât mai bine. Iar când am plecat la război, am constatat cât de uÈ™oară i treaba asta. Și n plus, te mai È™i recompensează pentru toÈ›i ăi de i trimiÈ›i pe lumea ailaltă. UitaÈ›i vă la pieptul meu. E vreunul care să aibă mai multe tinichele de astea? EvidenÈ›a se impunea. Dintre noi toÈ›i, el era cel mai decorat. — Ș atunci, fiecare născoceÈ™te metoda lui proprie de făcut îngeraÈ™i. Unii, cum e "Mergi ori Crapă", È›in la cuÈ›it. AlÈ›ii, ca Porta, la puÈ™ca cu lunetă. Julius, de pildă, e cu aruncătorul de flăcări. Sven se descurcă cel mai bine cu grenadele, iar tu, Bătrânule, eÈ™ti un expert al pistolului mitralieră. Am cunoscut un S.S. ist care adora să scoată ochii oamenilor. Eu unul prefer laÈ›ul, È™i băgaÈ›i de seamă, metoda o am de la un sergent englez pe care l am cunoscut în Belgia. El m a învățat figura. Vă amintiÈ›i că asta l a costat viață pe Feldwebel ul Aue. Ar trebui să încercaÈ›i È™i voi o dată. Sunt aÈ™a de caraghioÈ™i când își schimbă culoarea. Ș apoi ochii... — Ce război murdar, oftă Stege. Bătrânul dădu din cap cu resemnare. Pătrunserăm din nou în casă. Civilii se certau în jurul mesei. Nici chiar intrarea noastră nu i făcu să se oprească. — Putoare, ticăloaso! urla un moÈ™neag acuzator, scuipând în obrazul fetei. — Tribunalul particular de urgență, murmură Barcelona. Ce bine le mai cunosc! Sugarul plângea. Fata se repezi spre Bătrânul. — Pan Feldwebel, el — È™i l arătă pe moÈ™neag — denunÈ›at N.K.V.D. soldat germanski. El denunÈ›at Hiwis . — Târfo! urlă moÈ™neagul. ÃŽl omor pe bastardul tău! Copilul începu să plângă È™i mai tare, ca È™i cum ar fi priceput despre ce i vorba. Era culcat pe un scaun È™i toată lumea se trăsese de o parte de parcă ar fi avut lepră. — Logodnic de la mine, Scharführer S.S. vine napoi. El promis la mine, plângea isteric fata. — O să vină N.K.V.D. ul, È›ipă furios moÈ™neagul, È™i ai să È›i capeÈ›i È™treangul. Cu turnătoriile tale l ai asasinat pe locotenentul Vlego. Și tot din vina ta a murit È™i căpitanul Beshov. — Cine eÈ™ti dumneata? întrebă Bătrânul. — Tacă È›i fleanca, neamÈ› împuÈ›it, urlă bătrânul rus. — Þicneală naÈ›ionalistă, diagnostică Barcelona. Cunosc asta. Cuvinte imprudente. Dacă în locul nostru ar fi venit tipii cu cap de mort la petliÈ›e, l ar fi costat pur È™i simplu capul. — ÃŽl gâtui? propuse MicuÈ›ul, plesnind din laÈ›. — PotoleÈ™te te, replică Bătrânul. — Hai să terminăm cu toată gaÈ™ca È™i apoi să plecăm, opină Heide. — După părerea mea ar trebui să i curățăm pe gagii È™i să luăm cu noi damele, zise MicuÈ›ul. — Aici eu comand, tună Bătrânul. — Ei toÈ›i partizani! È›ipă fata. LichidaÈ›i la ei, pan Feldwebel. Ei omorât căpitan ghermanski. Eu arăt la tine unde îngropat. O liniÈ™te sinistră se lăsă în odaie. Heide ridică o sprânceană È™i zâmbi înveselit. — Un cuib de ucigaÈ™i deci. Bătrâne, n ai de ales. Hai să l dezgropăm pe amic, iar tu, MicuÈ›ule, pregăteÈ™te È›i laÈ›ul. — Unteroffizier Heide, răcni Bătrânul cu fulgere n ochi, ordinele le dau eu! Apropiindu se de Heide, împunse cu degetul Crucea de Război clasa I, din argint strălucitor. — Se pare că ai memoria scurtă. ÃŽÈ›i mai aduci aminte cum ai căpătat tinicheaua asta? Cu un denunÈ›, Herr Unteroffizier; cinci suflete pentru o bucată de tablă È™tanÈ›ată. Noi nu l am uitat pe colhoznicul rus. — Nu i frumos din partea ta, mormăi Heide. ÃŽn definitiv, fă ce vrei cu indivizii ăștia. Eu unul mă spăl pe mâini. Legionarul râse încetiÈ™or. — Ce de mai scandal pentru o omletă. Lasă l pe MicuÈ›ul cinci minute singur, dă i ordin să facă o curățenie generală È™i problema i rezolvată. — LuaÈ›i pe mine cu voi, imploră fata. Ei omoară pe mine È™i pe copil. Obosit, Bătânu dădu din umeri. — Nu te putem lua. Dar strânge È›i catrafusele È™i dispari cât mai suntem aici. — Tu împuÈ™ti la ei, pan Fldwebel. Logodnicu' meu spus ordin de la Führer. Tu nu lichidezi, eu spun la logodnic. S.D. vine, tu spânzurat. Eu dau ordin, eu femeie S.S. — È™i trase de sub fustă un Ausweis roz pe care l vârî sub nasul Bătrânului. Știam cu toÈ›ii ce i cu această mică legitimaÈ›ie pătată. — Tu imediat împuÈ™ti la ei, pan Feldwebel, sau tu spânzurat, amenință ea. — Are stofă nu glumă, gagica, ricană Porta. Ce părere ai, MicuÈ›ule? ÃŽÈ›i place genul ăsta? MicuÈ›ul plesni din laÈ›. — Da, cu drăcia asta bine strânsă pe după gât. — Ai chef s o sugrumi? întrebă Legionarul făcând câteva gesturi semnificative. — Și ce chef! oftă MicuÈ›ul. RuÈ™ii se înviorară. Pricepuseră, fără îndoială, despre ce i vorba. Una din babe, care tuÈ™ise întruna, scărpinându È™i totodată burta cu ajutorul unei perii cu coadă lungă, se întrerupse, scuipă pe jos È™i făcu un pas către Bătrânul. — TovariÈ™ci comandant, târfa asta e o turnătoare. ÃŽnaintea venirii voastre È™i a denunÈ›at propria mamă. Mama a fost deportată. Pe urmă a fost iubita unui S.S. ÃŽn acelaÈ™i timp se È›inea È™i cu vlasoviÈ™tii — È™i scuipă din nou pe jos. ÃŽi È™tii, tovariÈ™ci, pe poliÈ›iÈ™tii de la S.D. Ticăloasa asta a denunÈ›at pe toată lumea tipilor ălora. Are un pistol ascuns în bucătărie, după o grindă. Ia i l ca să putem dormi în pace. Dumnezeu o să te răsplătească È™i tot satul o să dea pentru tine un acatist. Ia i È™i plodul È™i dăruieÈ™te l lui Himmler. — Unde È›i e pistolul? o întrebă Bătrânul pe fată. — Am dreptul la el! È›ipă fata, scoasă din minÈ›i. Eu sub protecÈ›ia S.S. ÃŽnainte de a putea spune însă "uf!", MicuÈ›ul îi aruncă laÈ›ul după gât. FaÈ›a îi deveni stacojie. — Bravo, soldatule, strigară ruÈ™ii în cor, sugrum o! Sugarul începu să plângă în disperare, de parcă ar fi înÈ›eles primejdia care o pândea pewnaică sa. Bătrânul se năpusti asupra lui MicuÈ›ul È™i l pocni furios peste mâini cu È›eava pistolului mitralieră. — Lasă fata sau te curăț! MicuÈ›ul slăbi laÈ›ul È™i se întoarse înspre Bătrânul cu aerul cuiva care nu mai pricepe nimic. — Păi e o turnătoare. De ce n am voie s o gâtui? Dacă n o fac eu, o vor face alÈ›ii. AÈ™a am È™i eu o plăcere. — ÃŽnapoi, urlă Bătrânul, despiedicând arma. ÃŽn jurul lui MicuÈ›ul se căscă un gol; È™i noi È™i ruÈ™ii eram convinÈ™i că Bătrânul va trage. MicuÈ›ul vârî laÈ›ul în buzunar È™i i dădu un brânci fetei. — Când o să se termine războiul ăsta, o să mă strădui să devin membru al unei societăți parlamentare unde oamenii vor avea dreptul să discute paÈ™nic. Zău dacă nu È›i se face scârbă de năravul ăsta, pentru un da sau un nu, să È›i se proptească mereu în burtă o È›eavă de pistol mitralieră. — Unde i ascuns revolverul? o întrebă Bătrânul pe fată. — Aici, răspunse din bucătărie Porta, agitând un P.P.D. 38 . N a fost greu să l găsesc, dar socot că i o jucărie cam grea pentru o vrăbiuță ca tine. Ne arătă È™i două încărcătoare suplimentare, dintr acelea tip roată de caÈ™caval, de câte 71 de cartuÈ™e . — GloanÈ›e dum dum? întrebă, incredul, Bătrânul. — ÃŽntocmai, rânji Porta È™i scoțând cu îndemânare un glonte din încărcător, îl azvârli pe perete. CartuÈ™ul explodă cu un plesnet sec. — Exploziv, constată Barcelona. Iată o tânără doamnă care nu umblă cu fleacuri. Respectele mele. Bătrânul se încruntă. — LuaÈ›i pistolul mitralieră. Plecăm. Dacă È›ii să È›i salvezi pielea, fata mea, dispari È™i mai ales repede. Și să nu ne mai ieÈ™i în cale, că las mână liberă lui MicuÈ›ul. — N aveÈ›i dreptul să luaÈ›i arma la mine. Eu plânge la S.S., È›ipă ea. — ÃŽn regulă, răspunse Bătrânul, după care se răsuci pe călcâie È™i ieÈ™i. MicuÈ›ul își frecă mărul lui Adam È™i i aruncă fetii o privire hămesită. — Poate că la următoarea întâlnire, păsărico... — Nu puteÈ›i lăsa la mine aici! urlă ea isterică. Noi însă dispăruserăm deja în beznă. — O să i facă rapid de petrecanie. — ScuteÈ™te mă de amănunte, o tăie, scurt, Bătrânul. — TotuÈ™i tu ai fost cel care a condamnat o, replică Barcelona. — Ea singură s a condamnat, răspunse sec Bătrânul. — Ai dreptate. Nimeni nu are voie să trăiască în afara obÈ™tii. AlungaÈ›i de pe cadavre, corbii protestară indignaÈ›i. Porta trase în ei câteva focuri. Se aÈ™ezară prin copaci È™i de acolo se apucară să ne înjure pe limba lor. Unul dintre ei se încurcase în niÈ™te maÈ›e. Haide îl curăță cu arma cu lunetă. Adunaserăm toate leÈ™urile cu gândul să facem în mijlocul cabanei o grămadă mare. Când văzu treaba asta, locotenentul Ohlsen se puse pe blestemat È™i ne ceru să le rânduim frumos, unul lângă altul. — Sunt unele persoane deosebit de sensibile, îi zise Heide lui Barcelona. ÃŽi aranjarăm aÈ™adar unul lângă altul; doar pe ofiÈ›erii care atârnau de prin paturile lor, în pijama È™i cu beregățile tăiate, îi lăsarăm acolo unde se aflau. Pe podea sângele se adunase în mari pete brune. MuÈ™tele bâzâiau. RuÈ™ii picaseră aidoma trăsnetului din cer senin. — Lucrătură de naltă precizie, admiră MicuÈ›ul. O voce blândă răzbătea din difuzorul radioului!: Liebling, sollen wir traurig oder glücklich sein? Stropirăm totul cu benzină. OfiÈ›erii uciÈ™i avură dreptul la porÈ›ie dublă. După ce isprăvirăm, Barcelona È™i cu mine lansarăm înăuntru câteva grenade. Ca în cuptoarele crematoriilor, unele cadavre se răsuciră de parcă ar fi vrut să se scoale. De partea cealaltă opoziÈ›iilor, ruÈ™ii cântau, beÈ›i criță: "Iesku zavtra voina, Iesli zavtra v pohod, Iesli vrajia sila nagreanit, Kak odin celovec vesi SoveÈ›kii Soiuz..." Bătrânul privi în direcÈ›ia lor. Se aflau dincolo de pădurice, în spatele mamelonului. — Iată È™i războiul pe care l tot cântă. COMPANIE CU MISIUNE SPECIALà Am prins din urmă compania într o pădure de brazi. Locotenentul Ohlsen era furios din pricina îndelungatei noastre absenÈ›e. ÃŽn zilele următoare am avut câteva încleÈ™tări disperate cu unități sovietice răzleÈ›e. Treaba asta ne a costat vreo zece oameni. Devenirăm însă experÈ›i în acest gen de război: gherila. Pe măsură ce timpul trecea, locotenentul devenea tot mai nervos. N aveam nici cea mai mică idee pe unde s ar fi putut afla regimentul. Ar fi trebuit ca demult să facem joncÈ›iunea. ÃŽmpreună cu noi erau È™i È™ase prizonieri: un locotenent È™i cinci ostaÈ™i infanteriÈ™ti. Locotenentul vorbea curent germana. Mergea în capul coloanei, alături de Ohlsen. Amândoi uitaseră că sunt vrăjmaÈ™i. Doi din prizonieri cărau marmita cu basamac. Se crăpa de ziuă È™i coboram de pe un platou. Soarele ne bătea drept în ochi È™i din pricina asta observarăm cabana abia când ajunserăm drept în faÈ›a ei. Era o cabană de munte, cu cerdac. ÃŽn faÈ›a intrării, o pereche de pifani făceau de gardă. Doi ofiÈ›eri ieÈ™iră afară. Primul, un locotenent colonel, purta un monoclu care împroÈ™ca reflexe. ÃŽl salută, condescendent, pe locotenentul Ohlsen. — Compania dumitale pare niÈ›eluÈ™ scărmănată, bombăni el. Ce adunătură de eunuci! Sper că pot avea încredere în dumneata, locotenente. Altminteri, îți atrag de pe acum atenÈ›ia că suntem specialiÈ™ti ai CurÈ›ii MarÈ›iale. Mă recomand: locotenent colonel von Vergil, comandantul unității. Ocupă, împreună cu compania, poziÈ›ie la liziera pădurii, către cota 738, unde se află flancul stâng al batalionului meu È™i ai grijă, domnul meu, să păstrezi bine legătura. Locotenentul Ohlsen salută ducând două degete la viziera chipiului. — Ce te a apucat? strigă comandantul, indignat din cale afară. Nu È™tii să saluÈ›i în mod regulamentar? Locotenentul Ohlsen luă poziÈ›ia de drepÈ›i. — Și acum un salut È™i un "pe loc repaus", conform H.D.V. ului! pretinse, arogant, comandantul. Locotenentul Ohlsen pocni din călcâie È™i È™i duse scurt mâna la vizieră. Comandantul dădu, mulÈ›umit, din cap. — Bun! Iată, deci, că È™tii cum se face, locotenente. ÃŽn unitatea mea nu vreau să văd nici saluturi fanteziste, nici vreo altă manifestare a lipsei de disciplină. AÈ›i fost încredinÈ›aÈ›i unui batalion de infanterie prusacă. Bagă È›i asta bine în cap, locotenente. Vizibil încântat de sine însuÈ™i, locotenent colonelul bâțâi din genunchi. — Cine mai sunt È™i arătările alea, pe care le văd în frontul companiei? — PermiteÈ›i să raportez: compania a 5 a din regimentul 27 tancuri a făcut prizonier un locotenent inamic È™i cinci soldaÈ›i din Regimentul 43 de vânători de munte sovietic. — SpânzuraÈ›i i, hotărî comandantul. Păduchii trebuie striviÈ›i. — Să i spânzurăm? bâlbâi, nevenindu i să È™i creadă urechilor, locotenentul Ohlsen. — EÈ™ti cumva greu de cap? întrebă colonelul. Apoi se răsuci pe călcâie È™i dispăru în interiorul cabanei. Locotenentul îl urmări cu privirea, dând din cap. CunoÈ™tea genul ăsta. ObsedaÈ›i ai Crucii de Fier. Eroi de garnizoană care ar călca pe cadavre numai să capete o tinichea de agățat pe piept. Locotenentul rus protestă: — Doar n o să ne spânzuraÈ›i, domnule locotenent? — Pentru nimic în lume. Dacă e să spânzur pe careva, îl spânzur pe măscăriciul ăla. O fereastră de la primul cat se deschise brusc. ÃŽn ea apăru comandantul: — ÃŽmi fac datoria atrăgându È›i atenÈ›ia că nu tolerez nici o neglijență pe poziÈ›ie. ÃŽmi permit să repet, spre È™tiinÈ›a dumitale, că suntem specialiÈ™ti In materie de Curte MarÈ›ială. Râse răutăcios È™i închise fereastra cu o miÈ™care scurtă. — Ce bâlci, spuse, cu glas scăzut, Porta. Ajută ne, Sfinte Părinte, că tare avem nevoie. — Gura, Porta, porunci locotenentul Ohlsen. Nu i momentul să faci bancuri. Un tânăr locotenent, adjutantul comandantului, apăru în deschizătura uÈ™ii. — Domnule locotenent, comandantul a ordonat ca deplasarea spre poziÈ›ie să se facă în formaÈ›ie regulamentară. — Bine, zâmbi locotenentul Ohlsen. Suntem gata să mărșăluim în formaÈ›ie până È™i n iad. Celălalt dădu din umeri È™i răspunse indiferent. — Dacă doriÈ›i... Adăposturile ni le săparăm mai încolo, pe deal. Solul era compact, dar nu foarte dur. Nu ne trebui multă vreme ca să ne facem gropile noastre de trăgători. MicuÈ›ul È™i Porta cântau în timp ce lucrau. Din ce în ce mai tare. — Să È™tiÈ›i că trag pe ascuns din trăscău, zise Heide. LocotenenÈ›ii Ohlsen È™i Spät È™edeau înr unul din adăposturi È™i discutau pe È™optite cu ofiÈ›erul rus. ÃŽn faÈ›a lor era o hartă pe care o consultau mereu. Barcelona chicoti: — ÃŽi dau mersul trenurilor Iui Ivan. — Și ce vrei să spui cu asta? îl întrebă Stege. Locotenentul nostru e un om cumsecade È™i n are chef să spânzure pe nimeni, ori de unde ar fi venit ordinul. — CredeÈ›i că i va lăsa pe amici să plece? întrebă, neîncrezător, Heide. — Ce altceva ar putea face? spuse Barcelona. Dacă tipii mai sunt aici când vine comandantul, o să i pună pe oamenii lui să i spânzure, iar locotenentul Ohlsen va compare în faÈ›a unui tribunal excepÈ›ional. Refuz în executarea ordinului. Douăsprezece puÈ™ti. Pac Pac! — Am impresia că o să fac eu un pic de curățenie, gândi Heide, cu glas tare. Nu sunt de acord ca È™mecherii ăștia să fie lăsaÈ›i să plece. ÃŽn genere, n am priceput niciodată pentru ce e nevoie de prizonieri. Un glonte n ceafă È™i eÈ™ti liniÈ™tit. Cu morÈ›ii n ai probleme. De altfel, puteÈ›i observa È™i voi, eu, personal, n am făcut niciodată prizonieri. — Da' ce ai spune dacă într o bună zi ai cădea tu prizonier la ruÈ™i È™i unul dintre ei ar sta cu naganul gata pregătit? Furios, Heide împlântă cazmaua în pământ È™i zvârlî cât colo bulgărele scos. — ÃŽn primul rând, cu mine n o să se întâmple aÈ™a ceva; dar dacă totuÈ™i s ar întâmpla, aÈ™ aÈ™tepta glontele în ceafă. Și dacă dobitocii n ar face o, i aÈ™ dispreÈ›ui. Crezi că mi e frică? Am fost cel mai bun subofiÈ›er din toată garnizoana. Sunt nouă ani de când sunt ostaÈ™. N am fost niciodată capturat È™i nu voi fi vreodată. Ridică un picior. — VedeÈ›i ce perfect e dată cu cremă talpa? Se răsuci. — Dunga pantalonilor este sau nu corectă? Dacă aveÈ›i un centimetru, veniÈ›i să verificaÈ›i dacă petliÈ›ele sunt reglementar cusute. ÃŽÈ™i smulse casca. — Cărarea e dreaptă? CartuÈ™iera este sau nu la optsprezece centimetri de paftaua centironului? Dar cutele mantalei, pe È™olduri, au exact trei centimetri? La mine totul e cum scrie la carte. Și este aÈ™a din ziua când am hotărât ca armata să fie pentru mine È™i tată È™i mamă. Mă doare n cot pentru ce anume se bate o armată. O ucid È™i pe bunica dacă mi se dă ordin. Sunt soldat pentru că iubesc să fiu soldat. Trebuia să i dăm dreptate; Heide era întotdeauna perfect reglementar. Chiar È™i după cele mai fioroase încăierări corp la corp, el părea gătit ca de paradă. — Da' ce legătură au toate astea cu împuÈ™catul prizonierilor? întrebă Stege. — Mă, da' căpățânos mai eÈ™ti, își bătu joc de el Heide. Și mai zici că ai făcut studii! Fugi d aici! Eu unul n am decât È™coala primară, da' cunosc viaÈ›a mai bine ca tine È™i ca toÈ›i ceilalÈ›i nerozi. Cum să te foloseÈ™ti de baionetă ai învățat, nu? Fandează, împunge, răsuceÈ™te! Crezi că figura asta era ca să iei prizonieri? Sau să tragi, pe jumătate ori complet adăpostit, să È›i ajustezi perfect linia de ochire cu cătarea prinsă exact In crestătura înălțătorului? Toate astea, Hugo, le ai învățat. EÈ™ti de patru ani membru al "societății", dar de priceput n ai priceput nimic. Uită te la tine: după patru ani, abia Gefreiter. Mie mi au trebuit doar È™ase săptămâni. La capătul a cinci luni eram subofiÈ›er È™i de îndată ce se va termina războiul voi deveni ofiÈ›er într un timp record. Secretul e să pricepi ce e de priceput. ColecÈ›ie de cadavre. DistracÈ›ie plăcută È™i vânătoare spornică! — Ai, fără îndoială, dreptate, capitulă Stege. — Sigur că am dreptate È™i o să i lichidez pe cei È™ase gagii când o fi s o roiască. — O să te raportez locotenentului Ohlsen, îl amenință Stege. — AÈ™a, aÈ™a, râse Heide. Și el ce o să facă? Crezi c o s o pățesc? Apoi se propti în cazma È™i l auzirăm bombănind din fundul gropii. — Mai pupă mă n... student nepricopsit! Terminasem de săpat adăposturile. Șuierând, căzu un obuz. Unul din recruÈ›i scoase un È›ipăt ascuÈ›it È™i sări afară din groapă. — Ajutor! sunt rănit! Doi dintre camarazii săi se repeziră să l sprijine. Tustrei o luaseră la goană înspre interior, cât mai departe de poziÈ›ii. Barcelona se schimonosi. — O, camarade, dragul nostru camarad, eÈ™ti rănit È™i noi te vom transporta departe, departe, până la cea mai îndepărtată infirmerie. — AÈ™a baftă zic È™i eu! râse batjocoritor Heide! Exact înainte de începerea adevăratului circ. Eroii ăștia de un ban duzina habar n au să lupte, da' È™mecheriile cu chiulul le prind în doi timpi È™i trei miÈ™cări. Marmita noastră fusese pusă pe fundul unui amplu lăcaÈ™ de tragere, bine acoperită, să nu care cumva să i se întâmple ceva cu licoarea. Luna dispăru în dosul unei perdele de nori. Noaptea era aidoma unei cortine de catifea. — Ce liniÈ™te, È™opti Bătrânul. Ai zice că poÈ›i călca pe ea. — E idiot, remarcă Stege. E atâta tăcere că È›i se face frică. ÃŽn depărtare auzirăm lătratul unui cline. — Unde or fi sovieticii? întrebă Barcelona. Bătrânul îi arătă brazii, drepÈ›i ca niÈ™te santinele. — Acolo, în găurile lor, înfricoÈ™aÈ›i, la fel ca È™i noi, de tăcere. — Măcar de ar trage careva, mârâi Heide. Calmul ăsta te face diliu. Un hohot sardonic de râs despică, aidoma unui cuÈ›it, tăcerea nopÈ›ii. L ai fi putut auzi È™i la câțiva kilometri distanță. Era Porta. Juca cărÈ›i cu MicuÈ›ul È™i acesta își exprima cu glas tare anumite îndoieli în legătură cu onestitatea adversarului său. De dincolo, clănțăni o mitralieră. Una de a noastră îi răspunse prin două rafale melancolice. ÃŽn depărtare se auzeau È™uierături È™i tunete. Un ocean de flăcări tălăzuia cu detunături formidabile. Părea că înÈ™iÈ™i munÈ›ii tremură de groază. — Baterii de rachete, constată Bătrânul. Noroc că nu plouă cu ele peste noi. Ca niÈ™te dulăi de pază, două mitraliere lătrară în noapte. Câteva trasoare brăzdară tăcut cerul, traiectoriile lor pierzându se departe, înspre nord. Un agent de legătură sosi în goană răcnind ca un apucat: — Raport pentru comandantul companiei a 5 a! Raport pentru comandantul companiei a 5 a! — Gura! strigă la el locotenentul Ohlsen. EÈ™ti nebun de legat! O să pui în miÈ™care tot frontul dacă zbieri aÈ™a! — Dom' locotenent, strigă È™tafeta, trebuie să vă prezentaÈ›i imediat la dom' comandant ca să primiÈ›i ordine importante. — Șterge o d aici! mârâi, furios, locotenentul Ohlsen. — La urma urmei, de unde mai veniÈ›i È™i voi, soldaÈ›ii ăștia de mucava? se interesă Porta, fixându l pe curățelul È™i spilcuitul agent. — Dom' Stabsgefreiter, venim din Breslau, regimentul 49 infanterie, compania de comandă . — Eram sigur! râse batjocoritor Porta. EÈ™ti liber, eroule. Du te È™i caută È›i Crucea de fier. O găseÈ™ti în bălegarul ăla de colo. Ștafeta se răsuci brusc È™i dispăru. Din nou munÈ›ii se cutremurară străfulgeraÈ›i parcă de durere. O văpaie roÈ™u sinilie brăzdă cerul. Un ocean de foc scălda terenul. ÃŽn faÈ›a iadului acesta clocotitor, strângeam pleoapele È™i ne făceam mici în gropile noastre, sugrumaÈ›i de spaimă. Eram la limita a ceea ce poate suporta un om. Salva se abătu asupra poziÈ›iei ruseÈ™ti, împroÈ™când în văzduh pământ, pietre È™i trupuri sfârtecate. — Dumnezeule, gemu Heide, bateriile astea de DO ar putea băga n răcori o lume ntreagă! — AtenÈ›ie! ne sfătui Steiner. ÃŽn adăposturi! GhemuiÈ›i vă. AcuÈ™i încep KatiuÈ™ele! — Mereu ne ard cu blestematele lor de rachete! înjură Heide. Nu apucă bine să È™i termine fraza È™i dincolo pământul se zgâlțâi ca de cutremur. AÈ™iÈ™deri unor cotarle înspăimântate, ne repezirăm în gropile noastre, ascunzându ne capul în mâini. ÃŽntocmai unui uragan, rachetele sovietice brăzdară cerul È™i înălÈ›ară un zid de flăcări exact în spatele nostru. Apoi se lăsă liniÈ™tea. Unii dintre "boboci" se sculară. Nu cunoÈ™teau năravul inamicului. Locotenentul Spät răcni, prevenindu i: — ÃŽn adăposturi, bandă de cretini! Și imediat, detunături. De data asta rachetele explodară în faÈ›a poziÈ›iei. — Seria următoare o încasăm direct peste bot, ne prezise Barcelona. — Scârbele lor de observatori sunt pe undeva prin brazi, spuse Steiner. Porta, strigă el, scoțându È™i capul din groapă, arde i pe gagiu ca să avem È™i noi liniÈ™te! Porta rânji. — Cu plăcere. Totul e să l văd. Stătea culcat pe burtă lângă adăpost È™i scotocea coroanele brazilor prin ochelarii săi cu lentile infraroÈ™ii. O invenÈ›ie diabolică ce transforma noaptea în zi. — AÈ™ putea să mă strecor pân acolo, se oferi MicuÈ›ul, plesnind din laÈ›. O să È™i umple nădragii de frică dacă l oi gâdila oleacă după ceafă. — Rămâi pe loc, ordonă locotenentul Spät. Următoarea salvă căzu printre adăposturi. Auzirăm È›ipete îngrozitoare. — Acum o să avem liniÈ™te un moment, zise Barcelona. — Da, până n clipa când cretinii ăia de la DO uri or să reînceapă! replică Bătrânul. — Cască ochii, Porta, È™opti Legionarul, uite l că se dă jos. Porta duse la ochi puÈ™ca cu lunetă, căutând disperat È›inta indicată. — Unde i, fir ar să fie! MicuÈ›ul i l arătă. — Trei degete la stânga copacului răsucit. Văzut? — Da. — GrăbeÈ™te te, e aproape jos. Mototol mai eÈ™ti! Ceva mai în spate. — Sfinte Sisoe, uite l! exclamă Porta. Un È™tab! Are decoraÈ›ie, poartă barbă, e de soi! Am să i fac cea mai mare surpriză din viaÈ›a lui. Cea mai mare È™i ultima! — Atinge i chiar în clipa în care o să dispară È™i o să zică c a scăpat. — S a marcat, răspunse Porta È™i trase în acelaÈ™i moment. Arma detună cu o plesnitură seacă È™i rea. Porta rânji. — Ce mai tumbă! O jumătate de È›eastă i a sărit cât colo. Pesemne că nici nu valora prea mult. — Bun, băiatule, spuse Legionarul. Dă mi carneÈ›elul să È›i l trec la răboj. Porta îi întinse carneÈ›elul galben pe care l aveau toÈ›i trăgătorii de elită. — Ai, nu glumă! exclamă Legionarul, răsfoind paginile. — Am È™i eu tot atâția, interveni MicuÈ›ul. Da' cu laÈ›u'. Și i mai curajos aÈ™a. Cu puÈ™ca cu lunetă rămâi la distanță. Cu laÈ›ul însă e nevoie să ajungi să i sufli n gură tipului. Apropo, n ai văzut dacă avea ceva aur înăuntru? Porta dădu din cap. — Ticălosul, o dată n a zâmbit, se jelui el. Hai însă să dăm o raită pe acolo È™i facem juma juma. Era È™tab mare, s ar putea să aibă niscaiva dinÈ›i îmbrăcaÈ›i. — Spät, îți predau compania! strigă locotenentul Ohlsen. Merg la comandantul grupului de asalt. Salută, țâșni afară din groapă È™i fugi să se pună la adăpost după cele câteva case aÈ™ezate pe coasta dealului. O mitralieră porni să l împroaÈ™te cu gloanÈ›e trasoare. Cel care o mânuia era însă un ageamiu. Seriile erau prea lungi, iar tirul prea scurt. ÃŽl È™tiam pe locotenentul Ohlsen È™i ni era lesne să ghicim cam ce È™i spunea el în sinea lui despre mitralior. Ajunse cu sufletul la gură la cabană; acolo însă comandantul îi primi raportul cu indiferență. Cei È™apte ofiÈ›eri prezenÈ›i se găseau instalaÈ›i la o masă somptuoasă. Locotenentului Ohlsen nu i venea să È™i creadă ochilor. Față de masă imaculată. Flori în vaze de cristal. SfeÈ™nice cu È™apte braÈ›e, veselă de porÈ›elan albastru. Carafe cu vin È™i ordonanÈ›e slujind îmbrăcaÈ›i în veste albe, cu insigna regimentului la petliță. — Ori am înnebunit, își spuse el, ori visez. Comandantul își ajustă monoclul È™i l fixă pe locotenentul din linia-întâi proptit în faÈ›a lui. Cizmele pline de noroi. Uniforma neagră era ruptă È™i devenise cenuÈ™ie de atâta jeg, adunat lună de lună. Jumătate din împletitura de argint a epoleÈ›ilor lipsea. Capul de mort al unităților disciplinare de blindate rânjea, murdar È™i tern. De mult nu mai fusese el frecat cu sidol aÈ™a cum cerea regulamentul. Obrazul brăzdat È™i supt al locotenentului era vârstat de murdărie. Panglica roÈ™ie a Crucii de Fier se scămoÈ™ase. ÃŽn locul medaliei se căsca o gaură. Medalia se topise odată, când tancul locotenentului luase foc. Mâneca stângă a mantalei nu se mai È›inea decât într o ață. Mâna dreaptă era neagră de sânge închegat. Clapa coburului se căsca liberă. Un centiron soldățesc înlocuia centura de ofiÈ›er. Comandantul avu o strâmbătură de dezgust. Ceea ce vedea nu făcea decât să i confirme părerile. ÃŽn realitate, avusese intenÈ›ia să i ofere acestui ofiÈ›er de tranÈ™ee un pahar cu vin. Un vin senzaÈ›ional, adus din pivniÈ›ele bogate ale Breslau ului. Regimentul 49 Infanterie era un regiment avut. Până de curând două din batalioanele sale staÈ›ionaseră în FranÈ›a, iar unul în Danemarca. Pe rând, făcuseră cu toÈ›ii turul acelor locuri în care curgea laptele È™i mierea. Fusese o viață de huzur pentru regimentul 49. Nimeni din unitate nu mirosise frontul, exceptând perioada ocupării Danemarcei È™i a două zile făcute în FranÈ›a, chiar înaintea armistiÈ›iului. Apoi sosi ziua cea fatală pentru regiment. Un cretin de la biroul personalului armatei de pe Bendlerstrasse dădu peste numele colonelului von der Graz, comandantul regimentului. Colonelul fu avansat general de brigadă È™i numit comandant al unei divizii de infanterie dislocată în Balcani. Cu toÈ›ii speraseră că succesorul său în fruntea regimentului va fi unul din comandanÈ›ii de batalion. Existau chiar doi locotenenÈ›i colonei care urmau să fie înaintaÈ›i colonei. Cel mai vechi dintre ei, unul ai cărui strămoÈ™i slujiseră in primul regiment al regelui Prusiei, se È™i apucase să trâmbiÈ›eze schimbările pe care avea să le facă în momentul in care va prelua comanda regimentului 49 Infanterie. Timp de două luni îndeplini chiar funcÈ›ia de locÈ›iitor al comandantului È™i aceste două luni fură dintre cele mai fericite pentru corpul de ofiÈ›eri. ÃŽntr o vineri, la orele zece fără douăzeci, în vreme ce nori vineÈ›ii se îngrămădeau deasupra clădirilor cenuÈ™ii ale cazărmii, un colonel necunoscut se prezentă pentru a prelua comanda regimentului. Un colonel de care nu È™tia nimeni. Venea direct de la Demiansk, unde comandase o grupare de È™oc. Era un ofiÈ›er înalt, osos, morocănos, cu un ochi ascuns sub un plasture negru. Toată ziua aceea de vineri umblase prin cazarmă, fără să scoată o vorbă, adulmecând ca un câine de vânătoare. Cu toÈ›ii se simÈ›eau îngrozitor de stânjeniÈ›i. Un ghinionist de intendent de la statul major avu strălucita idee să i arate acestui spectru pivniÈ›a de vinuri. Spectrul tuÈ™i de câteva ori, luă în mână două trei sticle bine prăfuite, îl măsură pe intendent de sus în jos È™i plecă fără să zică ceva. Unicul său ochi lucea sinistru. Un ceas mai târziu intendentul își făcea bagajele. Instinctul îi spunea că în curând avea să părăsească regimentul 49. Ce mai cioclu È™i colonelul ăsta! Se făcuse târziu de tot când în sfârÈ™it noul comandant se instală în fotoliul predecesorului său, la marele birou din lemn de mahon. OfiÈ›erii se aflau de mult la Cazinou, dar, pentru prima dată de ani È™i ani de zile, antrenul lipsea. Până È™i È™ampania părea coclită. Apoi urmă catastrofa. Spectrul îi convocă pe ofiÈ›eri. Se strâmbă uÈ™or, constatând că jumătate din aceÈ™ti domni plecaseră încă de joi în permisie pentru week end. Se È™tia că aÈ™a ceva e ilegal, dar devenise de multă vreme o obiÈ™nuință, È™i apoi, oricum, nimeni nu venea la cazarmă înainte de luni. Spectrul ceru lista efectivelor. Conform regulamentului, această listă trebuia È›inută la zi de comandanÈ›ii de companie. De mult însă nimeni dintre ei nu È™i mai bătea capul cu aÈ™a ceva, convinÈ™i că de asta se ocupă majurii. Adjutantul se apucă să telefoneze pe la companii. Rezultatul îl È™tia el dinainte, dar era curios să vadă ce o să urmeze. Lui personal puÈ›in îi păsa. De descurcat se va descurca oricând. Unchiul său era locÈ›iitorul È™efului de stat major al P.S. ului armatei, aflat pe teritoriul naÈ›ional. Ca atare, oriunde ar fi mutat, se va afla tot în siguranță. Mai ales că începuse să se cam plictisească la Breslau. Lăsă deci receptorul în furcă È™i raportă spectrului, cu un mic zâmbet maliÈ›ios, rezultatul diverselor sale investigaÈ›ii telefonice: — Domnule comandant, efectivele nu se cunosc. Hauptfeldwebel ii au plecat în permisie de sfârÈ™it de săptămână. Cel mai mare în grad e subofiÈ›erul de serviciu. Cancelariile sunt închise cu cheia! Spectrul își freca gânditor plasturele cel negru. — OfiÈ›erul aghiotant! răcni el. Cel mai tânăr locotenent se prezentă în goană È™i strigă cu o voce nu tocmai sigură: — Domnule comandant, locotenentul Hanns, baron von Krupp s a prezentat la ordinele dumneavoastră. Spectrul mormăi: — Aha. Și aici există aÈ™a ceva. Locotenente, urmă el cu glas scrâșnit — simÈ›eau cu toÈ›ii că vine furtuna — du te È™i vezi dacă măcar porÈ›ile sunt păzite. Presupun că È™i santinelele au plecat în week end. Dar n apucă locotenentul să iasă din cameră, că fu rechemat: — ÃŽntr un sfert de oră să te prezinÈ›i cu cifra exactă a efectivelor aflate în cazarmă. Baronul von Krupp, poreclit spiritual "baby tun", ieÈ™i. Adjutantul era gata să parieze că efectivele vor fi cam treizeci la sută din ceea ce ar trebui să fie. Până atunci, nimeni nu se interesase de astfel de chiÈ›ibuÈ™uri. Breslau era departe de Berlin È™i È™tăbimea nu prea picase pe aici. Spectrul își exprimă apoi mirarea că nici unul din ofiÈ›erii prezenÈ›i nu aveau o decoraÈ›ie căpătată pe câmpul de luptă. — N am fost niciodată pe front, îi destăinui căpitanul Dose, cel mai tâmpit din tot regimentul. Pentru întâia oară spectrul zâmbi, dar zâmbetul n avea nimic amabil, cum n avea nici aerul pe care l luă când spuse: — VeÈ›i merge. Războiul nu i încă terminat. Abia a început. ÃŽn zilele ce vor urma veÈ›i avea nevoie de întreaga dumneavoastră È™tiință militară. Nu mă îndoiesc că în cursul acestei seri voi primi de la fiecare din dumneavoastră o cerere de repartizare la o unitate combatantă. Apoi, adresându se adjutantului: VeÈ›i expedia în cele patru puncte cardinale telegrame astfel redactate: "Permisia anulată. A se prezenta imediat la regiment. Alarmă gradul 3. Semnat: colonel Bahnwitz, comandantul regimentului". Presupun că È™tiÈ›i unde se află toÈ›i aceÈ™ti domni. Adjutantul dădu imperceptibil din umeri, fără să răspundă. Adevărul e că habar n avea. Hotărî să trimită È™tafete pe la toate barurile È™i bordelurile din regiune cu misiunea de a aduna cât mai mulÈ›i posibil, după care se va considera ca debarasat de toată afacerea asta. ÃŽl privi pe căpitanul Dose È™i decise să i paseze lui corvoada. Drept care îl atinse pe umăr: — Dose, tu eÈ™ti ofiÈ›erul de serviciu. Dose fu într atât de surprins, încât uită să mai protesteze. — Deci, urmă el, e sarcina ta în caz de alarmă să aduni regimentul cu efectivul complet. Și îi întinse căpitanului, incapabil să scoată o vorbuliță, telegramele. — Trimite telegrame tuturor celor plecaÈ›i în permisie. Ca ofiÈ›er de serviciu trebuie să cunoÈ™ti toate adresele. Căpitanul Dose ieÈ™i clătinându se. Spectrul își cântări cu o privire impenetrabilă adjutantul È™i hotărî să l păstreze. Un asfel de om putea fi oricând de folos. La nevoie ar È™ti să se debaraseze de o haită întreagă de gestapoviÈ™ti. Cu moartea n suflet, căpitanul Dose scotocea prin fiÈ™ierul de adrese, È›inut ca vai de lume, dorind din tot sufletul ca un atac aerian să survină pe loc È™i să facă zob blestematul ăsta de fiÈ™ier. Cu toate strădaniile sale, reuÈ™i să pună mâna doar pe nouă din cei o mie opt sute de oameni plecaÈ›i în permisie. Luni, când toÈ›i aceÈ™tia reveniră, bucuroÈ™i să povestească micile lor aventuri, mai mult sau mai puÈ›in picante, găsiră cazarma în plină fierbere. Pe biroul fiecărui ofiÈ›er era o bucățică de hârtie purtând trei cuvinte sinistre: "Direct la comandant". Cei mai puÈ›ini experimentaÈ›i se repeziră de îndată. AlÈ›ii dădură mai întâi câteva telefoane ca să se informeze. Iar cei mai È™mecheri căzură brusc la pat È™i chemară medicul regimentului. Un ceas mai târziu, părăseau cazarma în ambulanță. Printre primii figura È™i baronul von Vergil, căpitan, comandantul companiei de comandă. După trei ore făcea parte dintr un batalion de marÈ™. E drept, fusese avansat maior, dar asta nu l fericea din cale afară, fiindcă în acelaÈ™i timp îi parvenise ordinul de a pleca pe frontul de Răsărit. Și chiar dacă imaginaÈ›ia sa era dintre cele mai vii, totuÈ™i își cam închipuia el ce i rezervă viitorul. Păduchi, se gândea el, cutremurându se. Soldățoi jegoÈ™i, tipi care put. ÃŽl podideau lacrimile, dar se stăpânca. Un comandant care plânge în clipa în care trebuie să plece pe frontul rusesc ce impresie proastă ar face! La capătul a opt zile, regimentul 49 Infanterie nu mai exista. Nici pivniÈ›a cu vinuri. Fiecare ofiÈ›er își luase stocul. Nimeni n avea mai puÈ›in de două camioane pline. Baronul încărcase trei. ÃŽn prezent se găsea în mijlocul munÈ›ilor, comandând o grupare de È™oc. ReuÈ™ise, într un timp record, să se lase încercuit de ruÈ™i. Lansase S.O.S. uri în toate direcÈ›iile È™i, în sfârÈ™it, fu liniÈ™tit, promițându i se ajutor. Dar, Dumnezeule, ce ajutor! Când îi văzu, baronul simÈ›i că l loveÈ™te damblaua. O companie de tanchiÈ™ti fără un tanc, o bandă de vagabonzi zdrențăroÈ™i. Baronul spumega de furie È™i era hotărât să fie dur, dur precum oÈ›elurile Krupp. Nu pricepuse defel că ajutorul trimis îl constituia o companie de combatanÈ›i foarte experimentaÈ›i, condusă de doi excelenÈ›i ofiÈ›eri de linia ntâi. Compania aceasta valora cât un întreg regiment de garnizoană. Ea ar fi încântat pe oricare comandant de unitate combatantă, dar îi dădea fiori unui ofiÈ›er de parte sedentară. ÃŽn ochii lui ea apărea precum un elefant într un magazin de porÈ›elanuri. Baronul von Vergil fixă brasarda albă de pe mâneca stângă a locotenentului Ohlsen, pe care cuvintele "Regiment disciplinar" erau flancate de două capete de mort mutilate. — Locotenente, la poziÈ›ia reglementară de "drepÈ›i", vârfurile picioarelor se găsesc deschise la 45 de grade. Ale dumitale nu sunt. Locotenentul Ohlsen corectă poziÈ›ia picioarelor. Comandantul se legăna pe vârfuri. — Sunt dezolat, locotenente, dar trebuie să È›i atrag atenÈ›ia că la poziÈ›ia de "drepÈ›i" mâna se află pe vipuÈ™ca pantalonului, iar coatele formează un unghi drept cu paftaua centiromului. Ale dumitate nu sunt. Locotenetul Ohlsen potrivi mâinile È™i coatele. Cei È™apte ofiÈ›eri prezenÈ›i se opriră din mâncat È™i priviră, uÈ™or stânjeniÈ›i, pe fereastră. Comandantul lovi cu cravaÈ™a carâmbii strălucitori ai cizmelor sale. — Locotenente, nasul dumitale nu se află pe aceeaÈ™i linie cu nasturele de la gât. Ai capul întors. Bănuiesc că un ofiÈ›er ca dumneata este la curent cu îndatorirea ostaÈ™ului de a È›ine capul drept când e în poziÈ›ie de "drepÈ›i". Locotenetul Ohlsen corectă poziÈ›ia capului. Comandantul scoase o brichetă de aur È™i È™i aprinse tacticos o È›igară pe care, în prealabil, o băgase într un È›igaret de argint. La deget îi strălucea un inel cu blazonul strămoÈ™ilor. Reluă, cu un zâmbet condescendent pe buze: — Conform regulamentului, oricare ostaÈ™ — comandantul accentuă cuvântul "ostaÈ™" — e dator ca îndată după luptă să È™i cureÈ›e echipamentul È™i hainele. Totul trebuie să se afle exact în starea în care a fost când a ieÈ™it din magazie. ÃŽmi este de ajuns o singură aruncătură de ochi asupra dumitale, locotenente, ca să mă conving cât eÈ™ti de neglijent. Þinuta dumitale murdară seamănă a sabotaj. Potrivit literei instrucÈ›iunilor destinate trupelor combatante, cel care se dedă la acte de sabotaj, sau e doar bănuit de aÈ™a ceva, va compare în faÈ›a unei CurÈ›i marÈ›iale care, în caz de necesitate, poate fi compusă chiar, È™i numai din doi ofiÈ›eri. Am aici È™apte È™i aÈ™ putea, deci, institui rapid un asemenea tribunal, dar îmi închipui că un amestec de laÈ™itate È™i frică È›i a zdruncinat nervii È™i că aÈ™a se explică lipsa dumitale de È›inută. Locotenentul roÈ™i până n vârful urechilor. Trebuia să strângă din dinÈ›i ca să se stăpânească. Știa însă din experiență că i ar fi fost fatal să se lase dus de mânie. Un singur cuvânt al acestui maimuÈ›oi ar fi fost de ajuns să facă din el un om mort. — Am onoarea să mă prezint: locotenentul Ohlsen, din regimentul 27, compania a 5 a. ÃŽmi permit să vă raportez că nu am avut încă prilejul să curățăm echipamentul È™i hainele. Compania a 5 a a fost în misiune specială È™i a dus fără întrerupere lupte timp de trei luni È™i jumătate. Compania a revenit acum È™apte zile numărând doisprezece supravieÈ›uitori. Comandantul azvârli cât colo È™ervetul său alb. — Toate astea nu mă interesează È™i È›in să È›i atrag atenÈ›ia că trebuie să taci până în momentul în care eÈ™ti întrebat sau, conform regulamentului, să ceri permisiunea de a vorbi. — Locotenentul Ohlsen, comandantul companiei a 5 a din regimentul 27 tancuri cere domnului comandant permisiunea de a vorbi. — Nu! i o tăie comandantul. Nu ne interesează ce ai putea spune. Te poÈ›i reîntoarce la trupa dumitale È™i să pui acolo totul în ordine, conform regulamentului. Făcu o scurtă pauză, apoi lansă ceea ce socotea el a fi marele său "piron". — Mâine la ora 10 trec subunitatea în revistă È™i stăm noi de vorbă, locotenente, dacă trupa nu se prezintă cum trebuie. Apropo, i aÈ›i lichidat pe ruÈ™ii aceia pe care i aÈ›i adus? Locotenentul înghiÈ›i în sec. ÃŽl privi pe comandant drept în ochi. AtenÈ›iune, își spuse el, e primejdios. — Lichidarea n a fost executată, domnule comandant. Comandantul înălță din sprâncene, scutură cu unghia degetului mic scrumul È›igării, cercetă minuÈ›ios bobul de jăratic È™i constată cu glas scăzut: — Sabotaj È™i nesubordonare. Mută privirea la locotenent È™i urmă sec: — Suntem însă umani, locotenente. Vom presupune deci că nu am exprimat suficient de clar ordinul de lichidare, ceea ce o facem acum la modul cel mai categoric. Locotenente, îți ordon să i spânzuri pe prizonieri. Contăm să primim raport de executare mâine la ora 10, cu prilejul trecerii în revistă. — Dar, domnule comandant, prizonierii nu pot fi executaÈ›i aÈ™a, nitam nisam. — Zău? făcu zâmbitor, comandantul. Ai să vezi dumneata. ÃŽÈ›i atrag însă atenÈ›ia că dacă nu mi execuÈ›i ordinul vom fi nevoiÈ›i să recurgem la măsuri excepÈ›ionale. Scutură È™ervetul dând a înÈ›elege că discuÈ›ia luase sfârÈ™it, își reluă locul de la masă È™i zâmbi ofiÈ›erilor ferchezuiÈ›i care l înconjurau. — ÃŽn sănătatea dumneavoastră, domnilor. Vinul fu găsit pe plac. Era catifelat È™i avea buchet. Locotenentul bâjbâi prin întuneric căutând poziÈ›ia companiei. — Dragă Ivane, se rugă el, trimite peste grămada asta de imbecili câteva rachetele. Doar trei sau patru È™i dintr alea micuÈ›e. Nimic nu clinti însă. Ivan păstra tăcere. Pioasa rugăciune a locotenentului Ohlsen nu fu auzită. Ajuns, sări în adăpostul punctului de comandă. — Cum a mers? întrebă Bătrânul îndesând cu grijă tutunul în pipă. — Comandantul ăsta e o canalie, răspunse printre dinÈ›i locotenentul Ohlsen. E nebun de legat. A ordonat ca mâine, la zece, lumea să fie adunată pentru trecere ta revistă. — Ce e? strigă Porta, nevenindu i să È™i creadă urechilor. — EÈ™ti surd, Porta? Trecere în revistă. Ca la regulament. Porta izbucni în râs. — De mult n am mai auzit una atât de bună. Ne trebuie pe puÈ›in un an ca să ne curățăm. Și ieÈ™ind din gaura săpată în pământ, se apucă să fredoneze. — MicuÈ›ule, ai să È›i mături gaura. Mergem la revistă. — Care gaură? întrebă din întuneric MicuÈ›ul. Aceea a... Probabil hohotul de râs fu auzit la câțiva kilometri. — Gura! răcni locotenentul Ohlsen. Inamicu i în față. — Maică, măiculiță, È™uÈ™oti Porta, prefăcându se înspăimântat. Păi aÈ™a ceva e, desigur, primejdios. Bezna învălui È™i mai strâns munÈ›ii. Luna dispăru. Nici un zgomot. Totul părea paÈ™nic. Locotenentul Ohlsen se instală între locotenentul Spät È™i Bătrânul. — Trebuie să mă ajuÈ›i, zise el. Comandantul vrea ca prizonierii să fie executaÈ›i mâine dimineață, înainte de zece. Cum să i facem scăpaÈ›i È™i cum să rămânem nedescoperiÈ›i? Bătrânul pufni din pipă. — Nu i lucru uÈ™or. E nevoie să i ascundem pe ăștia È™i e nevoie să ne procurăm È™ase cadavre fără a fi obligaÈ›i să spânzurăm pe careva. — Dar dacă i lăsăm pur È™i simplu să evadeze? propuse locotenentul Spät. Cred că Boris exagerează spunând că ar fi executaÈ›i după ce s ar afla că au fost prizonieri. — Adă l încoace, Spät, spuse locotenentul Ohlsen. Trebuie să ne dea o mână de ajutor; la urma urmei, e capul lui în joc. Câteva clipe mai târziu, tânărul locotenent rus sărea în adăpost. — Comandantul nostru, începu locotenentul Ohlsen, ne cere să vă spânzurăm, pe dumneata È™i pe oamenii dumitale, mâine înainte de ora zece. De nu, voi fi eu cel spânzurat. Dacă ai vrei idee, spune ne o, e urgent. Rusul își dezveli într un zâmbet dinÈ›ii albi. — Am mai multe, dar nici una nu face două parale. Dacă evadăm, aÈ™a cum ne am înÈ›eles, tot nu scăpăm cu viață. Există la noi, în armată, un ordin dement care interzice să cazi prizonier. Un ostaÈ™ trebuie să lupte până la ultimul glonÈ› È™i ultima suflare. Dacă apărem aÈ™a, teferi È™i sănătoÈ™i, înseamnă neexecutare de ordin È™i lichidare imediată. Iar ordinul l a dat chiar tătuca Stalin în persoană. — Dar partizanii din împrejurimi? propuse Bătrânul. — Ar fi o soluÈ›ie, dar nici ea nu e bună, răspunse rusul. Toate detaÈ™amentele de partizani sunt în legătură cu câte o mare unitate având un stat major. Cei de acolo vor afla rapid că locul nostru n are cum să fie în partea asta a frontului. DetaÈ™amentul nostru se află la sute de kilometri de aici. Singura noastră È™ansă ar fi să susÈ›inem că am fost izolaÈ›i în timpul unui atac È™i am rămas pitiÈ›i în spatele frontului inamic. Dar treaba asta n o poÈ›i face prea multă vreme nici la voi, nici la noi. Ș apoi partizanii au nervii n pioneze. ÃŽntâi trag È™i pe urmă se informează. Dacă explicaÈ›iile noastre prezintă o fisură cât de mică, vom fi executaÈ›i de teama ca nu cumva să fim spioni. N ar fi prima oară când se întâmplă È™i nici prima ticăloÈ™ie din războiul ăsta. Locotenentul Spät își aprinse o È›igară, făcându È™i palma căuÈ™ ca să mascheze focul. — S ar putea să fiÈ›i nevoiÈ›i să vă jucaÈ›i de a v aÈ›i ascunselea o veÈ™nicie, dar e vorba de viaÈ›a voastră È™i nu putem È›ine seama decât de momentul prezent. Va trebui să îmbrăcaÈ›i uniforme germane, să vă amestecaÈ›i printre soldaÈ›i È™i să nădăjduiÈ›i că va veni o zi când veÈ›i putea pleca. — Ca să fim prinÈ™i în uniforme germane? răspunse, sarcastic, rusul. Nimeni n o să ne creadă. Vom fi spânzuraÈ›i ca Hiwis. Chiar È™i cei mai buni prieteni ar face o fără ezitare. — Și ce propui în loc? făcu, pierzându È™i răbdarea, locotenentul Ohlsen. — N am nici o idee, murmură rusul. Nu rămâne decât să ne lăsăm spânzuraÈ›i. — Să l întrebăm pe Porta, propuse Bătrânul. — Asta i mai tare ca toate! exclamă locotenentul Ohlsen. Suntem aici trei ofiÈ›eri È™i un Feldwbel È™i i cerem sfatul unui caporal asocial. Bun. Cheamă l. M ar mira să nu aibă o idee. Porta se furișă pe brânci în adăpost. — Are careva vreun cui de coÈ™ciug? întrebă el obraznic. Locotenentul Spät îi oferi o È›igară. — Valabil! ÃŽn felul ăsta fac economie l ale mele. — Porta, începu locotenentul Ohlsen, suntem în încurcătură. Trebuie să ne luăm rămas bun de la cei È™ase băieÈ›i. — Toată compania e la curent. Ceva mai devreme, când v aÈ›i dus în vizită la comandant, el v a È™optit: ori se bălăbăne rusnacii, ori te bălăbăni mătăluță. Și asta nu prea vă ispiteÈ™te, nu i aÈ™a? Heide nu vrea să audă de nimic. E hotărât să i cureÈ›e pe prizonieri când o fi să treacă linia frontului. Și n aveÈ›i ce i face, dom' locotenent. Ba dimpotrivă, va trebui chiar să i mulÈ›umuÈ›i dacă va spune că dumneavoastră i aÈ›i dat ordin să tragă, fiindcă în felul acesta vă salvează capul. — Mai tacă È›i gura, Porta, i o tăie Bătrânul. Am apelat la tine ca să ne ajuÈ›i. Văd că eÈ™ti la curent cu toate È™i de asemenea mai È™tii că nu pot trece dincolo fără s o pățească. — ÃŽhî, tizul meu de la Moscova, când face ceva, face bine. Cu legea lui din '41 a stopat complet dezertările. Nici măcar eu n aÈ™ fi născocit o chestie mai isteață. ÃŽmi place. ÃŽi umblă mintea! — Păstrază È›i simpatiile! îl întrerupse locotenentul Ohlsen. — ÃŽl preferaÈ›i, cumva, pe domnul È™ef al Partidului de la Berlin, dom' locotenent? — Nu prefer pe nici unul. — AÈ™a ceva e cu neputință în zilele noastre. Ori eÈ™ti pentru, ori eÈ™ti contra, altminteri, la zid cu tine. ÃŽntrebarea i, ce i de ales: Da zdravstvuiet Stalin sau Heil Hitler? — La noi, interveni locotenentul rus, unul ca ăsta ar fi fost lichidat demult. Porta îi aruncă o privire piezișă, dar amicală: — Norocul dumitale, dragul meu ofiÈ›er ruski, e că te afli aici È™i nu dincolo, altminteri te trezeai mâine cu o zgardă de gât. — Ideile, Porta, ideile! strigă, scos din sărite, locotenentul Ohlsen. — Răbdare, dom' locotenent, răbdare, cum zicea È™i juna aia care încerca pentru a patra oară să È™i facă o bucurie cu o banană prea coaptă. — Cretin! mârâi locotenentul Spät. — Ah, vasăzică e pe d astea, dom' locotenent? Bun, în cazul acesta mă voi retrage în gropiÈ›a noastră personală, a mea È™i a lui MicuÈ›ul. Era pe jumătate afară din lăcaÈ™, când locotenentul Spät spuse împăciuitor: — Ei hai, Porta, ce È›i a sărit aÈ™a muÈ™tarul. Am aruncat È™i eu o vorbă... — De data asta È™terg cu buretele, dom' locotenent, dar să nu se mai repete. La capitolul ăsta sunt oarecum sensibil. Când ai de a face numai cu idioÈ›i, È›ii în mod special să nu fii confundat cu ei. Și râse insolent. Cât priveÈ™te salvarea celor È™ase, treaba nu i atât de grea pe cât pare. E de ajuns ca ei să aterizeze dincolo în chip de eroi. — Explică te, îl rugă locotenentul Ohlsen. — Ne trebuie È™ase cadavre, dom' locotenent. Trei le È™i avem. Celelalte trei, ba încă È™i un supliment, le vom avea, nu i problemă. MicuÈ›ul, "Mergi ori-Crapă" È™i cu mine o să ne deplasăm niÈ›el să vedem cum miros obielele lui Ivan È™i o să i scărpinăm puÈ›in de purici. Câteva rafale de mitralieră în lungul tranÈ™eelor o să i pună fără ndoială în miÈ™care. ÃŽn cinci minute trebuie să aibă impresia că s asaltaÈ›i de un batalion ÃŽntreg, iar când vor da cu ochii de jobenul meu, se scapă pe ei! Apoi o roim È™i ne ascundem în tranÈ™eele observatorilor. Cu ajutorul baionetei, Porta schiță pe pământ planul de acÈ›iune; cei trei ofiÈ›eri È™i Bătrânul aprobară. ÃŽncepu să i prindă ideea. — După aia, urmă el, începe adevăratul circ. Barcelona va fi gata cu aruncătorul de flăcări. Exact în secunda în care eu lansez o rachetă roÈ™ie, el pârleÈ™te È™oricul celor din avanposturi. După treizeci de secunde băgaÈ›i în horă aruncătoarele cu tot ce pot ele da. Sunt sigur sută n sută că acolo n spate, băieÈ›aÈ™ii de la bateriile DO vor face n pantaloni când vor auzi toată zarva asta È™i se vor apuca să tragă salvă după salvă. Sovieticii vor fi convinÈ™i că întreaga armată îi atacă. La rândul lor vor suna È™i ei deÈ™teptarea la batalionul de eroi ai comandamentului nostru de alături È™i nu mă înÈ™el zicând că aceÈ™tia își vor lua picioarele la spinare. Or, aÈ™a ceva e molipsitor. Vor sosi la cantonamentul comandantului È™i a trupei sale de neisprăviÈ›i. Ãia o s o ia È™i ei la goană fără să È™i mai facă valizele. Când începe o asemenea halima, minutele contează, dom' locotenent, È™i situaÈ›ia evoluează mai iute decât ai putea gândi. ÃŽn momentul acela tot armamentul nostru automat intră în acÈ›iune: sturmgewere , mitraliere, toată zestrea. — Pe dumneavoastră, dom' locotenent, urmă el, adresându se ofiÈ›erului rus, va fi nevoie să vă aranjăm niÈ›el, aÈ™a încât să aveÈ›i aerul cuiva care a fost torturat. MicuÈ›ii va face treaba asta cât ai clipi din ochi. Chipurile, aÈ›i scăpat din labele G.F.P . ului în timp ce eraÈ›i duÈ™i la execuÈ›ie. Apoi veÈ›i declara că împreună cu cei cinci ostaÈ™i ai dumneavoastră i aÈ›i atacat pe jandarmi, asta întâmplându se chiar în spatele acestui sector. VeÈ›i adăuga că aÈ›i fost arestaÈ›i împreună cu câțiva partizani pe care i aÈ›i întâlnit pe propriul vostru sector È™i că partizanii v au condus până la ferma în care am făcut razie. E drept că unul din ei a È™ters o, dar nu cred că a izbutit să treacă liniile. Prea era bleg. Apoi veÈ›i povesti, drept încheiere, că după ce aÈ›i scăpat de jandarmi aÈ›i ajuns în poziÈ›iile noastre, că aÈ›i cucerit tranÈ™eea în doi timpi È™i trei miÈ™cări È™i că aÈ›i gonit un batalion întreg. Trebuie să vă miÈ™caÈ›i însă rapid, dom' le locotenent, fiindcă amicii din față vor vrea imediat să atace È™i vor ocupa poziÈ›iile abandonate de eroii noÈ™tri de garnizoană. — Dar dacă va fi atacată È™i compania voastră? se neliniÈ™ti locotenentul rus. Porta rânji. — Nu i nici un pericol. — EÈ™ti È›icnit de a binelea, spuse râzând locotenentul Ohlsen. Și când ai de gând să începi reprezentaÈ›ia? — La 3 fix. MicuÈ›ul, "Mergi ori Crapă" È™i cu mine ne pornim, către ceasul două È™i jumătate. Dar acÈ›iunea trebuie să înceapă fix la trei, fiindcă în momentul acela dăm drumul la pocnitori. Or nu cred că avem de a face numai cu niÈ™te idioÈ›i. Un zâmbet pe buzele locotenentului rus: — MulÈ›umesc. — De ce ora 3? întrebă locotenentul Spät. — E ora când nimeni nu se aÈ™teaptă să fie atacat. Solul e prea umed. ÃŽn munÈ›i e ceață È™i cea mai slabă adiere de vânt o poate risipi. După două ceasuri, ceaÈ›a revine È™i se fixează: deci te poÈ›i ascunde în ea. Toată gaÈ™ca din față trage la aghioase ca È™i eroii noÈ™tri de alături. Când ne or vedea, dă damblaua peste ei. Vă sfătuiesc însă, dom'le ruski, ca după ce vom lansa grenadele s o întindeÈ›i de parcă v ar fi apucat strechea È™i s o apucaÈ›i pe drumul pe care o să vi l arăt. E mai sănătos să veniÈ›i cu mine ca să l recunoaÈ™teÈ›i. Nu vă văd bine dacă vă rătăciÈ›i către laÈ›ul lui MicuÈ›ul. Zilele astea e pornit mereu pe sugrumat. Rusul făcu "da" din cap. — Julius Heide are o lunetă cu infraroÈ™ii È™i e un ucigaÈ™. De MicuÈ›ul o să mă ocup eu, dar pentru Heide nu garantez. E un ticălos. Pe cei noi nu i cunosc. HaideÈ›i, dom'le locotenent, o să vă arăt drumul. FiÈ›i cu băgare de seamă, fraÈ›ii dumneavoastră au împânzit tot terenul cu pândari. Târâș, traversară reÈ™eaua de sârmă ghimpată È™i atinseră "È›ara nimănui". Nici un zgomot. ÃŽntunericul îi înghiÈ›i. După un sfert de ceas erau îndărăt. — De acord? întrebă Porta. Locotenentul Ohlsen făcu da din cap. ÃŽÈ™i controlară ceasurile: 22,05. — Salut, zise Porta È™i dispăru în groapa lui, de unde fu auzit spunându i MicuÈ›ului: — Războiul ăsta e o treabă a dracului de periculoasă, MicuÈ›ule. Ar trebui să ne facem È™i noi testamentul ca barosanii. Restul se cufundă într un murmur ininteligibil. MicuÈ›ul râse nepăsător. Legionarul zbieră la el. Pe deasupra capetelor lor È™uieră un glonte rătăcit. Apoi liniÈ™tea se lăsă peste întregul sector. PuÈ›in după miezul nopÈ›ii cei doi ofiÈ›eri ieÈ™iră să inspecteze poziÈ›iile. — E sinistră liniÈ™ea asta, È™opti locotenentul Spät È™i È™i ridică privirea spre cerul pe care se rostogoleau nori grei. Un zgomot îl opri. Nu era decât un foÈ™net uÈ™or, un freamăt abia simÈ›it al frunziÈ™ului, dar pentru cei doi ofiÈ›eri el se transformă instantaneu într un vacarm îngrozitor, cu o È›eastă de mort rânjind la ei. O clipă rămaseră încremeniÈ›i strângând în mâini pistoalele mitralieră. Apoi locotenentul Ohlsen chicoti pe nfundate. — E un dihor plecat la vânătoare. Natura e È™i ea în război. Continuară să urce dealul. Mergeau fără să facă vreun zgomot. Acolo unde era posibil foloseau camuflajul copacilor È™i tufiÈ™urilor. Profitau de orice umbră. Ceva mai încolo se opriră trăgând cu urechea. Prinseră un sunet ciudat È™i greu de desluÈ™it. Apoi simÈ›iră cum li se urcă sângele la cap: în faÈ›a lor careva sforăia È™i sforăia tare de tot. — Asta i bună! È™opti locotenentul Spat. Amândoi porniră în direcÈ›ia de unde venea insolitul sunet. Iarba fragedă era aidoma unui covor moale, absorbind orice zgomot. Se opriră la marginea unui adăpost individual. Era un adăpost adânc È™i bine executat. Pe fundul lui, făcut colac, dormea un subofiÈ›er È™i sforăia să scoale morÈ›ii din somn. Pistolul său mitralieră zăcea, uitat, alături. Locotenentul Spät se aplecă uÈ™urel È™i apucă arma. Propti È›eava pe pieptul subofiÈ›erului greu de somn, apoi îl trezi, pocnindu l peste cap. SubofiÈ›erul sări în sus, dar se simÈ›i imediat îmbrâncit cu brutalitate. Bolborosi ceva nedesluÈ™it, holbă ochii È™i întrebă năuc: — Ce se ntâmplă? — Cretinule! scrâșni locotenentul Ohlsen. Ce s ar fi petrecut dacă te scula Ivan? O mierleai, ce zici? — Am repartizat schimburile de santinelă, îngăimă subofiÈ›erul încercând să se scuze. — Sigur că da, își bătu joc de el locotenentul Ohlsen. Iar santinelele tale trag la aghioase fiindcă È™tiu că È™i È™eful lor doarme. Dacă Ivan ar fi atacat, aveai beregata tăiată înainte de a deschide tu ochii. Ai merita, pentru neglijenta ta, să te curăț pe loc. Cei doi ofiÈ›eri își urmară drumul. Câteva proiectile rătăcite È™uierară amenințător. Un hohot de râs răsună. — MicuÈ›ul, constatară ei. Apoi aÈ™teptară răspunsul lui Porta care, bineînÈ›eles, nu întârzie. Zăriră È™i jobenul galben înălțându se din verdeaÈ›a înconjurătoare aidoma unui horn plantat acolo de idiotul satului. — Mama mia, È™ase È™ase! îl auziră ei jubilând. — Mă întreb cum de pot vedea zarurile pe întuneric, se minună locotenentul Spät. — Un chiÈ™toc de È›igară le ajunge, răspunse locotenentul Ohlsen. Cei doi ofiÈ›eri se înapoiară la punctul lor de comandă. ÃŽn acelaÈ™i moment zbârnâi telefonul de campanie. — "Emil 27", răspunde cu voce scăzută subofiÈ›erul Heide. Ascultă o clipă, apoi trecu receptorul locotenentului Ohlsen. — E comandantul de batalion. Locotenentul făcu o strâmbătură, după care se prezentă regulamentar. — Aici "Emil l". De patru ori la rând răspunse sec: "Bine, domnule comandant", apoi puse receptorul jos È™i se întoarse spre Bătrânul. — Ordin comandanÈ›ilor de pluton: Compania se prezintă pentru inspecÈ›ie de plutoane, în imediata apropiere a statului major. Plutonul 1 la orele zece, plutonul 2 la unsprezece È™i aÈ™a mai departe. — Grozav mai e È™i comandantul ăsta, murmură locotenentul Spät. — Și feroce pe deasupra, replică Ohlsen. Vrea ca mâine dimineață să i vadă spânzuraÈ›i pe cei È™ase. Se înfășurară în pături cu gândul să se odihnească puÈ›in. Sosi însă Porta. — Am auzit cum că È™eful cel mare a poruncit inspecÈ›ia. ÃŽmi permit să raportez că eu È™i MicuÈ›ul suntem gata. Jobenul È™i picioarele sunt spălate, ba avem È™i panglicuÈ›e roÈ™ii împletite într un anume loc. — Cară te dracului! înjură locotenentul Ohlsen. — Bine, dom'le locotenent. Mă duc. Și Porta își scoase jobenul galben, îl frecă energic de mânecă, suflă peste el È™i l lustrui din nou. — Doamne, ce pălărie superbă! Sunt sigur să domnu' comandant din Breslau va fi încântat ca È™i de pănglicuÈ›ele din curul lui MicuÈ›ul. Dacă cere explicaÈ›ii, o să i spunem că asta i È›inuta de gală. — Iar el, mon camarade, o să dea ordin ca întreaga companie să fie executată È™i cu asta basta, gândi cu glas tare micul legionar. — Porta, amenință locotenentul Ohlsen, îți spun pentru ultima oară: nu vreau să văd jobenul ăsta prin preajma statului major! — Dar e o frumuseÈ›e, dom'le locotenent, obiectă Porta, suflând peste joben ca să înlăture un fir de praf imaginar. ȘtiÈ›i, aÈ™ putea eventual îmbrăca È™i rochia pe care am câștigat o de la baronul român. — Zău că l ar lovi damblaua pe dobitocul ăla de comandant! zise Heide. — Buun! Dar acum Josef Porta, Stabsgefreiter prin graÈ›ia lui Dumnezeu, începe să cam fie nerăbdător. Vom merge să facem o vizită frățiorului nostru Ivan. Nu vă lăsaÈ›i furaÈ›i de somn, căci altminteri riscaÈ›i să fiÈ›i pârliÈ›i pe unde È™tiu eu. Nimeni n avea însă chef să adoarmă. Vag îi zărirăm pe Porta, MicuÈ›ul È™i Legionarul cățărându se afară din tranÈ™ee, strecurându se prin primul baraj de sârmă ghimpată È™i mistuindu se în întuneric. — Dă Doamne ca totul să meargă bine, își rosti cu glas tare gândul locotenentul Spät. Minutele treceau. Blom din Barcelona È™i Bătrânul își È›ineau de mult oamenii în alertă. ServanÈ›ii celor trei grupe de aruncătoare stăteau gata, cu minele în mână. Barcelona È›inea strâns lângă el greul aruncător de flăcări. Pentru nu se È™tie a câta oară îi verifică dispozitivul de funcÈ›ionare. — De aÈ™ fi putut măcar să i schimb valva, murmură el. Nu prea e sigură. A trebuit s o cfrpesc cu o bucată de leucoplast... — Nu mai e timp, răspunse locotenentul Ohlsen. Ne au rămas doar patru minute. Heide stătea culcat lângă mitralieră. Se răsuci È™i fixă amenințător pe fiecare dintre noii veniÈ›i. — Să se È™tie că ăla care nu se È›ine lipit de mine când îi dăm drumul, îl curăț cu mâna mea. PaniemaeÈ™i? Un recrut de È™aptesprezece ani se porni pe plâns. Heide se rostogoli până la el È™i l lovi sălbatic de trei patru ori peste față. — Termină cu smiorcăiala! Tot ce riÈ™ti e să È›i zboare bila. Și nu È›i mai da târÈ™a pe față, altminteri va fi primul È™i ultimul tău atac! Recrutul începu să urle; Heide se năpusti asupra lui È™i l pocni de câteva ori cu dosul labei. — Gura, jigodie, sau te omor! Locotenentul Ohlsen È™i ofiÈ›erul rus contemplau în tăcere scena. Ceea ce făcea Heide era cinic È™i brutal, dar necesar. Frica tânărului recrut se putea întinde peste întreaga companie ca un foc de paie. Un detaÈ™ament care o rupe la fugă cuprins de panică este o pradă din cele mai lesnicioase pentru inamic. Din clipa aceea, grupa de mitraliere avea să se teamă de Heide mai mult chiar decât de ruÈ™i. — Bună treabă, sergent, remarcă ofiÈ›erul rus. — Da, atâta timp însă cât ne aflăm în război, se grăbi să replice locotenentul Ohlsen. N apucă el bine să termine vorba È™i terenul din față păru că zboară în mii de țăndări. O explozie teribilă ne zgâlțâi poziÈ›ia. Apoi răsună un urlet lung È™i infernal È™i trupul de uriaÈ™ al MicuÈ›ului țâșni înaintea noastră. Proțăpit lângă tranÈ™eea inamică, cu melonul pe cap È™i puÈ™ca mitralieră lipită de È™old, trăgea împroÈ™când cu gloanÈ›e trasoare... Surpriza fusese totală. — Barcelona! urlă locotenentul Ohlsen. Barcelona se ridică È™i se năpusti înainte. Aruncătorul de flăcări ilumină terenul. Siluete de oameni fugeau încolo È™i încoace transformate în torÈ›e vii. BraÈ›ul locotenentului Ohlsen se lăsă în jos. Armanentul nostru automat se porni să scuipe foc. Heide, râzând ca un dement, slobozea rafală după rafală. — Aruncătoare, foc! răcni locotenentul Spät. Proiectilele descriseră pe cer traiectoria lor curbă È™i căzură în spatele tranÈ™eelor inamice. Frenezia luptei cuprinse pe toÈ›i oamenii companiei. Orice fel de teamă dispăruse. Am strâns crăcăna puÈ™tii mele mitralieră, am făcut un salt È™i m am instalat într o pâlnie de obuz în plină "È›ară a nimănui". Un grup de soldaÈ›i țâșni afară din tranÈ™eea pe care o aveam în față... Am inspirat adânc È™i am fixat solid patul armei în scobitura umărului. Ca pe poligon. Cu È›inta bine prinsă în cătare, goleam încărcător după încărcător, înlocuite imediat cu altele de către servantul meu, un om de acum în vârstă. Armam È™i apăsam pe trăgaci. Deasupra capetelor noastre tuna. Ua ocean orbitor de flăcări prefăcuse cerul într un gigantic ecran, iluminând terenul ca n plină zi. MunÈ›ii crăpau È™i se năruiau. Porta avusese dreptate. "DO" urile se deÈ™teptaseră. Trăgeau aiurea, salvă după salvă. Fioroasele lor rachete explodau în spatele nostru. Făcui un salt îndărăt È™i mă trântii lângă locotenentul Ohlsen. Rachetele astea îți băgau groaza n oase. Locotenentul rus o luă la goană urmat de oamenii săi. — Dosvidanie! strigă el È™i dispăru. Batalionul comandantului făcu exact ceea ce prezisese Porta. O luă la sănătoasa. Dar spre marea noastră surpriză, ruÈ™ii nu atacară. Abia după vreo È™apte ore sectorul își regăsi calmul. Sovieticii È›ineau terenul nostru sub un foc dens de artilerie. ÃŽntr un târziu, către sfârÈ™itul după amiezii, legătura cu batalionul fu restabilită. InspecÈ›ia se anulă. Oamenii își reocupară poziÈ›iile, firele telefonice fură întinse la loc. Nimeni nu È™tia prea bine ce se întâmplase. Locotenentul Ohlsen raportă un atac prin surpindere al infanteriei inamice. Un detaÈ™ament încercase să ocupe tranÈ™eele noastre. Compania vecină dădu aceeaÈ™i explicaÈ›ie. Istoria fu considerată veridică. Am adunat È™ase soldaÈ›i ruÈ™i morÈ›i È™i i am spânzurat de copaci. Locotenentul Ohlsen fabrică un raport scris în care spunea că lichidarea a avut loc. A doua zi comandantul ni l expedie pe adjunctul său pentru constatare. Adjunctul veni, dar nu È›inu defel să vadă leÈ™urile. ÃŽi spuse lui Ohlsen: — Suntem de acord să declarăm că le am văzut. După plecarea adjunctului, locotenentul dădu din cap: — AÈ™adar, am fi putut renunÈ›a la toată punerea asta n scenă ucigașă... Seara următoare primirăm ordin să trimitem o patrulă în spatele liniilor ruseÈ™ti. Statul major dorea să cunoască valoarea, în guri de foc, a artileriei inamice È™i dacă au sau nu tancuri. BineînÈ›eles, măgăreaÈ›a căzu pe grupa noastră. Ar fi fost, de altfel, o nebunie ca pentru o asemenea misiune să fie folosiÈ›i nou veniÈ›ii. Unul după altul, părăsirăm tranÈ™eele È™i ne îndreptarăm cu paÈ™i de lup spre poziÈ›iile inamice. MicuÈ›ul zorea, cu laÈ›ul în mână. — ÃŽmpărÈ›im aurul, îi spusese Porta o clipă înaintea plecării. Știam prea bine despre ce aur e vorba. Nu treceau niciodată pe lângă un cadavru fără să l examineze È™i să i smulgă, dacă avea, coroanele de aur. — ÃŽntr o bună zi, le prezisese Bătrânul, mania asta de colecÈ›ionari o să vă coste capul. ComiteÈ›i deodată două crime: în primul rând jefuirea unui cadavru, delict recunoscut de toate țările. A doua, recunoscută doar de guvernul nostru, care precizează că toate coroanele de aur aparÈ›in Statului È™i trebuiesc, ca atare, depuse la cel mai apropiat centru S.S. InfracÈ›iune pedepsită cu moartea. — Pesimistule, râse Porta. — Eu unul nu depun nimic, conchise MicuÈ›ul. Cu biÈ™tarii pe care i scot pe ele, am de gând ca după război să mi achiziÈ›ionez o mezelărie È™i un bordel. ÃŽn lagărele de concentrare, esesiÈ™tii le smulg dinÈ›ii de aur din gură încă de vii. Noi suntem umani. Noi aÈ™teptăm să fie morÈ›i. — Ce porcărie! înjură Stege. — Ia nu te mai amesteca, intelectual căcăcios ce eÈ™ti! Ocupă te de terfeloagele tale, iar noi o să ne continuăm afacerile noastre. Și să vedem cine ajunge mai departe... Ne înfundasem adânc în spatele liniilor ruseÈ™ti, când Bătrânul stopă brusc în faÈ›a unei văioage. — E careva acolo, È™opti el. MicuÈ›ul È™i Legionarul se strecurară pe tăcute printre tufiÈ™uri, ca să vadă despre ce i vorba. — VeniÈ›i încoace, ne chemă Legionarul. Vechi cunoÈ™tinÈ›e. Ne apropiarăm. — Vechi cunoÈ™tinÈ›e? întrebă Bătrânul examinând cele cinci cadavre. — ExecutaÈ›i, constată Porta. Câte un glonÈ› de Nagan în ceafă. — Ce scrie pe peticele alea de hârtie prinse de piept? se interesă MicuÈ›ul. Porta desprinse una din foile agățate de pieptul morÈ›ilor È™i traduse. — Trădători ai poporului. — Câtă trudă de pomană, murmură Barcelona, împingând cu cizma unul din leÈ™uri. ÃŽi recunoscusem imediat pe ex prizonierii noÈ™tri. Circul pe care îl organizasem cu atâta grijă se dovedise inutil. — Mă întreb cum s au petrecut lucrurile, făcu Bătrânul. Și unde a dispărut locotenentul? — Doar n o să vărsaÈ›i acum lacrimi pentru niÈ™te jigodii, mârâi Heide. Dac aÈ™ fu È™tiut c o roiesc, îi curățam dinainte. — ÃŽntr o bună zi, dragă Julius, o să te trezeÈ™ti cu o gaură în È›eastă, îi proroci Barcelona. Tipi de alde tine, am cunoscut în Spania. Acum sunt cu toÈ›ii sub pământ. Heide rânji: — Dintre noi doi, tu vei fi primul. — Destul, ordonă Bătrânul. DaÈ›i i drumul înainte. Și mucles! Altminteri riscăm complicaÈ›ii. — Ce s alea, complicaÈ›ii? Un fel de hemoroizi? se neliniÈ™ti MicuÈ›ul. — Idiotule! făcu Porta È™i aruncă peste umăr bileÈ›elul care pieri în noapte, aidoma unei mici păsărici albe. Când revenirăm era aproape de ziuă. Ne petreceam timpul ameliorându ne poziÈ›iile. Comandantul sfârÈ™ise prin a È™i învinge frica È™i ordonase trecerea în revistă pentru a doua zi. Ședeam, instalaÈ›i confortabil, pe fundul tranÈ™eei. Din când în când, o aruncătură de ochi spre cuibul de mitralieră. ÃŽi cunoÈ™team bine pe ruÈ™i. Oricând puteau să se strecoare È™i să ia prin surprindere toată tranÈ™eea. Era întrucâtva specialitatea lor. — PovesteÈ™te ne ceva, Porta, ceru locotenentul Ohlsen. — Da, da, o istorie cu niscaiva întâmplări, propuse Julius Heide. Porta scuipă cojile de seminÈ›e de floarea soarelui pe care le ronțăise. — De acord, dar ce fel de istorie. Doar nu te duci la cinema zicând: "arătaÈ›i mi un film". O aud de aici pe gagica de la casă zbierând: "SpuneÈ›i, ce fel de film?" Eu unul am făcut de câteva ori înconjurul lumii cu trupele lui Adolf. — Una cu târfe, ceru MicuÈ›ul lingându se pe buze. — Numai la asta vă stă gândul, făcu dezgustat Stege. — Bagă È›i o grenadă în fund È™i saltă i siguranÈ›a, urlă, înfuriat MicuÈ›ul. Dacă societatea noastră nu È›i convine... Apoi, întorcându se spre Porta: — O istorie cu dameze, Porta. Ador când mi se povesteÈ™te de gagici care au mâncărimi, È™tii tu unde!? — Ei da, asta È›i închipui tu, făcu Porta zâmbind larg. Povestioare deÈ™ucheate È™i porcoase. Nu, azi o să vă vorbesc pe teme morale. Ia să vedem... Și Porta se prefăcu că reflectează. — De pildă, aceea a proprietarului care l a înÈ™elat pe vidanjorul său. Nu, asta, oricum, n o să vă spună nimic. Trebuie căutat altceva. Ceva potrivit unei zile ca aceea de mâine, când la apogeul acestui atât de primejdios război ni s a fixat o trecere în revistă. Nobilul baron din Breslau, pe care o soartă haină l a scos în calea noastră, pretinde ordine È™i disciplină. Și are perfectă dreptate. Fără ordine nu se poate participa la un asemenea război. Războiul trebuie luat în serios, ca tot ce e militar. Văzut aÈ›i vreodată un ofiÈ›er hlizindu se în timp ce È™i scoate sabia pentru luptă? Nu, domnilor, avem nevoie de seriozitate. Uită te la tine MicuÈ›ule, jegos È™i puturos, fără cască în plin război. Unde È›i e masca de gaze? Habar n ai, nu i aÈ™a? PriveÈ™te È›i un pic uniforma? Parc ai fi un popă beÈ›iv căzut într o hazna. Vascrisu'mă sii, MicuÈ›ule, mai multă È›inută! Dacă o È›ii tot aÈ™a, riscăm să câștigăm războiul. Or, îți dai tu seama câte belele ni s ar trage din asta? — Ba eu nu vreau să câștig războiul, protestă MicuÈ›ul. Spune mi unde să predau legitimaÈ›ia È™i v am zis la toÈ›i pa È™i pusi. — Te cred prea bine, replică Porta, dar uite c aici te înÈ™eli tu. Nu se părăseÈ™te aÈ™a, cu una cu două, frumoasa viață militară. Aici nu i Armata Salvării. Dar o să vină È™i asta. Baftă avem; Iisus, prea iubitul fiu al Mariei È™i al lui Iosif din Nazaret, ne trimite un comandant, un nobil, un aghiasmă n vine. El va face ce i va stă n puteri ca să pierdem războiul. Până una alta, treaba asta n o È™tie nici el. Vrea o trecere în revistă, o frumoasă È™i disciplinată trecere în revistă, ca pe vremurile bune ale slujbei în garnizoană, lunea de dimineață. Și, vârând sub nasul MicuÈ›ului o grenadă: — Știi ce i drăcia asta? — O grenadă de mână, È›ipă MicuÈ›ul neîndrăznind să È™i ia privirea de la primejdiosul proiectil. — Bravo, băieÈ›ică. Exact. O grenadă de mână. Model 1908, născută la maternitatea Bamberg, secÈ›ia furnituri militare. ÃŽmpachetată de gingaÈ™e mâini de putori È™i expediată nouă, eroilor. Știi tu la ce slujeÈ™te? Și Porta se apucă să învârtă grenada pe deasupra capului; văzusem cu toÈ›ii miÈ™cându se inelul cuiului de siguranță. — AtenÈ›ie! îl preveni Steiner. Poate exploda È™i să ne cureÈ›e pe toÈ›i. — Păi asta i È™i misiunea ei, lămuri Porta. E utilă foc. PoÈ›i omorî cu ea un Ivan sau lichida un adăpost. Te poÈ›i sluji de ea ca să deschizi o cramă, cum tot atât de bine poÈ›i expedia un comandant într o altă lume. — Se poate È™i pescui cu ea, se amestecă MicuÈ›ul. — Bravo, făcu Porta. Nu eÈ™ti chiar complet nerod. Comandantul din Breslau va fi fericit să constate ce ai asimilat. ÃŽmi închipui că va urla ceva în genul: "Obergefreiter! Vită încălÈ›ată! O să mă ocup de dumneata! MeriÈ›i pe deplin o moarte onorabilă, cu glonÈ› È™i praf de puÈ™că. O să fie o cinste pentru plutonul de execuÈ›ie!" — De ce să fiu executat? se minună MicuÈ›ul. — D aia. ÃŽntr un război, mai trebuie din când în când È™i câte o execuÈ›ie. E indispensabil dacă vrem ca oamenii să ia războiul în serios. Poporul trebuie să simtă È™i să înÈ›eleagă că moartea amenință de pretutindeni. Ș apoi, generalii È™i comandanÈ›ii vor È™i ei să vadă cum cade ucis un om. E È›elul carierei lor. Și întrucât pe front nu se pot duce fiindcă doctorii lor pretind că au ulcer la stomac, găsesc câțiva pe care să i execute, astfel că, odată terminat războiul, să poată vorbi È™i ei de morÈ›i. ÃŽn cazul tău însă, MicuÈ›ule, execuÈ›ia este exclusă. EÈ™ti un soldat prima! Și nici nu i încă îndeajuns de cald pentru tine în iad. Toate daravelile astea cer timp. MicuÈ›ul fu vizibil măgulit. — Da, da nu i aÈ™a că s formidabil? Porta încuviință È™i urmă: — ÃŽntocmai. Ai exact tot ceea ce apreciază militarii. EÈ™ti analfabet È™i dobitoc. Faci tot ce È›i ordonă, ca un tanc căruia îi merge motorul. Cu ostaÈ™i ca tine, armatele germane vor supune o lume întreagă È™i vor izbuti chiar să È™tampileze cu zvastica târtiÈ›a tuturor. — Porta, Porta, hohoti locotenentul Ohlsen, limba asta a ta o să te ducă într o zi la È™treang. — Italia o să ne atace pe la spate, începu MicuÈ›ul, schimbând fără tranziÈ›ie subiectul È™i abandonând istoria lui Porta care, ca de obicei, nu era o istorie. — Și de ce ne ar sări ea, Italia, È›ie È™i mie în spinare? întrebă naiv Porta. — Nu nouă personal, fireÈ™te, ci nouă în general! mormăi MicuÈ›ul. Bătrânul scoase pipa din gură È™i dădu din cap. — E un pic de adevăr în ce spune el. — Cel mai rău lucru care ni s ar întâmpla, continuă Porta, ar fi să uităm pentru ce anume purtăm război. Și zicând astea, extrase din buzunar un fursec. — Pe ăsta l am primit acu' trei ani È™i jumătate, când am plecat din Viena. Mi l a oferit o coardă nazistă, din cele mari. O preÈ›ioasă amintire. Când încep să uit pentru ce ne batem, iau È™i citesc inscripÈ›ia de pe el. Porta ridică fursecul scorojit astfel ca toată lumea să poată citi literele din zahăr roz "Victorie È™i răzbunare". — Să nu le uitaÈ›i niciodată, băieÈ›i. "Victorie È™i răzbunare". Ah, lăsaÈ›i mă să pun eu laba pe S.S. Heinrich în clipa când amicii noÈ™tri vor câștiga războiul. Locotenentul Ohlsen dădu din cap È™i aruncă o privire în lungul tranÈ™eei în care oamenii se căzneau să dea jos de pe echipamentul È™i uniformele lor noroiul adunat timp de câteva săptămâni. — Băga l aÈ™ de unde a ieÈ™it pe comandantul ăsta! înjură el È™i imediat tăcu, năucit. Până È™i Porta amuÈ›i. Locotenentul Ohlsen, care de obicei vorbea atât de corect, ne uluise. Se scuză, întorcându se către Spät È™i Bătrânul, care È™i fumau pipa pe fundul tranÈ™eei. — Mi am ieÈ™it din sărite. — Firesc, răspunse Spät. Suntem niÈ™te robi, fac cu noi ce vor. Cum era È™i de aÈ™teptat, inspecÈ›ia avu, într adevăr, loc. După ce timp de câteva minute comandantul trecu în revistă detaÈ™amentul, îl apucară toÈ›i dracii. Pentru un ofiÈ›er de front, oamenii erau curaÈ›i. Surprinzător de curaÈ›i. Nici urmă din vechiul jeg. Ne îmbăiaserăm în apa rece ca gheaÈ›a a pârâului. Eram uzi, dar proaspăt spălaÈ›i. Evident însă, cum puteam mulÈ›umi un veteran al tranÈ™eelor cum era È™eful nostru von Vergil? După el, eram împuÈ›iÈ›i prin definiÈ›ie. ÃŽl înfuriară centiroanele, cizmele È™i tot harnaÈ™amentul nostru nelustruit. De unde să luăm vax, asta nu l interesa. Când ne lăsă în pace, fiecare om din companie semăna cu un bulgăre de bălegar. O altă inspecÈ›ie fu ordonată pentru dimineaÈ›a următoare. Și asta, încă trei zile de a rândul. Pedepsele cu închisoarea fură distribuite cu lopata, urmând să le executăm după ce vom fi schimbaÈ›i de pe poziÈ›ie. Un alt detaÈ™ment fu condamnat să se târască pe burtă cinci kilometri, cu mască de gaze pe față È™i cu întregul echipament în cârcă. DistracÈ›ia asta costă viaÈ›a unui recrut. Hemoptizie. Locotenentul Ohlsen încercă disperat să intre în contact cu regimentul nostru, dar peste tot domnea o confuzie generală. ÃŽn mod destul de ciudat, ruÈ™ii ne lăsau în pace. Singura mărturie a prezenÈ›ei lor era un foc de infanterie, dezlânat È™i acela. ÃŽn schimb, către nord se dădeau lupte grele. Tirul armelor de tot felul se auzea zi È™i noapte. Comandantul se comporta ca un dement. Ai fi putut crede că vrea să ne extermine pe toÈ›i. Ne trimitea să executăm cele mai stupide misiuni. ÃŽntr o dimineață, de pildă, la crăpatul zorilor, ne expedie într un câmp de mine ca să le reperăm dispozitivul. Rezultatul: trei oameni mai puÈ›ini. ÃŽl chema întruna pe locotenentul Ohlsen È™i acesta trebuia să parcurgă, cu riscul vieÈ›ii, cei trei kilometri care ne despărÈ›eau de statul major ca acolo să răspundă la tot soiul de întrebări năstruÈ™nice. — E mai rău ca maiorul Meier, înjură Porta. Un bob zăbavă, fraÈ›ilor. Când ruÈ™ii or să atace, mă însărcinez eu să i torn niÈ›el plumb în È›eastă. Zilele treceau. Sectorul nostru rămânea calm. Dacă von Vergil ne ar fi lăsat în pace, ne am fi simÈ›it cum nu se poate mai bine. FireÈ™te, È™i la cei din față, ca È™i la noi, erau câțiva lunetiÈ™ti, din care pricină imprudenÈ›ii mai încasau din când în când câte un glonÈ›. Dar cu aÈ™a ceva ne obiÈ™nuiserăm È™i nu mai dădeam importanță faptului. MicuÈ›ul era convins că războiul avea să se termine în curând È™i că vom putea să ne întoarcem acasă. — Șase luni nu mă dau jos de pe muieri! declară categoric Heide. — Ba, martor mi e Profetul, suntem din păcate încă departe de sfârÈ™it, spuse micul legionar. Chiar în momentul acela sosi în goană Barcelona. — E groasă rău la statul major! gâfâi el. Pesemne că Ivan a dat peste cap tot flancul stâng. Bătrânul se ridică fără grabă, băgă pipa în buzunar È™i È™i armă pistolul mitralieră. — Mă aÈ™teptam. Prea era frumoasă liniÈ™tea asta ca să fie adevărată. Iată că încep necazurile. Ivan e în spatele nostru. — TreziÈ›i i pe toÈ›i! urlă locotenentul Ohlsen. Mai iute, mai iute! Suntem grăbiÈ›i, domnilor! ÃŽn spatele nostru auzirăm rafale dezordonate, amestecate cu explozii de grenade È™i mine. ÃŽncă buimaci de somn, oamenii începură să se adune în faÈ›a punctului de comandă. — Locotenent Spät, rămâi aici cu primul detaÈ™ament È™i asiguri siguranÈ›a È™oselei, ordonă locotenentul Ohlsen. Instalează bine armamentul automat È™i acoperă ne la întoarcere. Restul companiei, prin flanc câte unul, după mine. MicuÈ›ul își înfipse între buze un enorm trabuc. Făcea asta întotdeauna când urma să atacăm la baionetă. Cureaua pistolului mitralieră o petrecu după umăr. O baionetă rusească, lungă, în trei muchii, strălucea sinistru în vârful puÈ™tii sale. ÃŽÈ™i dădu melonul pe ceafă È™i grohăi încântat. — Haidem! Urcarăm colina în pas alergător. Porta bombăni: — Doamne, ce se mai aleargă în porcăria asta de război! Iar eu care nu suport aÈ™a ceva. ÃŽn dosul unor bolovani descoperirăm doi "boboci'', pe jumătate nebuni de frică. — Ce se întâmplă aici? îi întrebă locotenentul Ohlsen înghiontindu i uÈ™urel cu È›eava pistolului mitralieră. — S a terminat cu noi, gâfâi unul din ei. RuÈ™ii au tăbărât aÈ™a, deodată, nu È™tim de unde. — Rahat, făcu Legionarul observând îngusta potecă ce ducea spre cabană. — Nu pricep nimic. Eram numai noi doi de santinelă. Restul se culcaseră. Comandantul nu voia să i creadă pe cei doi care mai fuseseră pe front când aceÈ™tia încercau să l pună în gardă È™i i făcea cu ou È™i cu oÈ›et, spunând că s isterici. Zicea că ruÈ™ii sunt cu toÈ›ii niÈ™te laÈ™i È™i n or să îndrăznească să atace. Ieri le a spus celor de la statul major că i mai periculos într un oraÈ™ de garnizoană în timpul unui bombardament aerian decât aici, pe front. — Iar după aia, hop È™i Ivan! rânji Barcelona. Tânărul recrut făcu "da" din cap. — Nu i am auzit înainte să tabere pe noi. Totul s a petrecut necrezut de iute. N au tras nici un foc: doar cu pumnalul È™i cu patul armei. Singur locotenentul Kahl a reuÈ™it să arunce o grenadă. Noi am fugit È™i aÈ™a am scăpat cu viață. — Dar comandantul? întrebă, neglijent, locotenentul Ohlsen. — Nu È™tim. Eram afară când au venit. — Nădăjduiesc din tot sufletul că i au tăiat aia È™i i au îndesat o în gură, își exprimă Porta dorinÈ›a, însoÈ›ind o de un râs gros. Dacă au făcut o, le voi trimite niÈ™te daruri frumoase de Crăciun. — Fără doar È™i poate că au auzit È™i ei de ticălosul ăsta, mârâi MicuÈ›ul. Să aÈ™teptăm aici, dom'le locotenent, până i căsăpesc pe toÈ›i. Va fi pe placul bunului Dumnezeu, iar noi vom ajunge drept în rai. — După mine! ordonă, sec, locotenentul Ohlsen. — Iar ne luăm picioarele la spinare, Porta, rânji MicuÈ›ul È™i È™i mută trabucul cel gros dintr un colÈ› într altul al gurii. Când ajunserăm sus È™i ocolirăm creasta, dădurăm cu ochii de cabana comandantului. Inamicii miÈ™unau, răcnind È™i cântând. — Pun pariu c au răzbit la trăscăul comandantului, rânji Barcelona. — Hai peste ei până n au băut totul, propuse, nervos, MicuÈ›ul. Prin fereastra primului cat zburau în jos bucăți de uniformă, hârtii, cutii de carton. — Nu se plictisesc băieÈ›ii, constată Porta. Vor avea o surpriză văzându ne. — Mai ales când vor constata că suntem din alt aluat decât cei pe care tocmai i au ciopârÈ›it, adăugă Heide mângâind carabina. Cântecul cazacului care È™i a găsit două fete răzbătea până la noi. — Baionet' arm'! comandă, glacial locotenentul Ohlsen. DirecÈ›ia: cabana! MicuÈ›ul scoase trabucul din gură È™i se întoarse către Porta. — Iată ne din nou alergând. — Mă... pe treaba asta, suflă Porta gâfâind. M am săturat. VeÈ™nic să galopezi! Pe plutoane, desfășuraÈ›i în trăgători, oamenii se aruncară la asaltul cabanei. Bătrânul, Legionarul È™i cu mine alergam alături de comandantul Ohlsen. ParalizaÈ›i, ruÈ™ii fi priveau pe cei care se năpusteau asupra lor urlând ca niÈ™te sălbatici. Armele noastre automate detunară secerând inamicul încă nedezmeticit. Primii se prăbuÈ™iră. Un minut, altul È™i apoi furăm peste ei. Lupta se ntinse crâncenă È™i sângeroasă, fiecare bătându se pentru propria i viață. Baionetele pătrundeau în carne vie, străpungeau piepturi. Drept în faÈ›a mea apăru un gigantic locotenent rus, învârtind pistolul mitralieră ca pe o ghioagă. Mă aruncai într o parte ca să evit lovitura mortală È™i, reflex, izbii de jos în sus cu baioneta. SimÈ›ii o scurtă rezistență, apoi lama își croi drum în pântecele ofiÈ›erului care se prăvăli pe spate, scoțând È›ipete îngrozitoare. ÃŽn cădere puÈ™ca îmi fu literalmente smulsă din mâini. Atunci proptii un picior în pieptul omului È™i smucii de armă, care se frânse. Cu ciotul acela în mână mă năpustii din nou înainte. Nu mai eram un om, ci o maÈ™ină de ucis. De frică. De nevoie. Porta se afla alături. ÃŽnvălmășeala era generală. Oamenii izbeau, se înjunghiau, urlau. MicuÈ›ul era în mijlocul curÈ›ii, cu trabucul cel mare în gură. Fumega ca un horn. Melonul îi tremura în vârful È›estei. Pistolul mitralieră È™i l pierduse. Doi ruÈ™i se năpustiră asupra lui. Scosei un urlet de groază, dar mai iute ca fulgerul, MicuÈ›ul îi înhăță de gât È™i îi izbi de câteva ori cap în cap. Când le dădu drumul, cei doi se prăvăliră, fără viață, la picioarele lui. Atunci se aplecă, ridică de jos un pistol mitralieră È™i deschise, sălbatic, foc asupra unui grup inamic. Dacă se nimeriră să fie È™i câțiva de ai noÈ™tri pe acolo, ghinionul lor. Câți fură uciÈ™i? O sută? Zece? Douăzeci? Habar n am. Un rus căzuse în spatele unei roabe. De la câțiva paÈ™i, îi slobozii o rafală în cap. Þeasta i plesni ca un ou dat de perete. Multă vreme aveam să păstrez în faÈ›a ochilor chipul acestui om. Porta înfipse baioneta în spinarea unui flăcăiandru care se întorsese să fugă. Heide călcă bestial în picioare faÈ›a unui tânăr infanterist rus care, chiar mort, continua să strângă la piept pistolul său mitralieră. Cât timp trecuse? O zi? O oră? Câteva secunde? Nimeni nu mai È™tia. Ne trezirăm în spatele cabanei È™i ne lăsarăm să cădem pe pământ, gâfâind istoviÈ›i, stropiÈ›i de sânge, cu armele azvtrlite, neglijent, alături. Ne descheiarăm la haine, aruncând cât colo căștile. Unii izbucniră în plâns. Ochii injectaÈ›i de sânge căutau chipul camarazilor. Mai existau oare? Teama încerca inimile. Și când se regăseau, cădeau unul în braÈ›ele celuilalt, mulÈ›umiÈ›i, uÈ™uraÈ›i. Iată l pe Barcelona, trântit pe burtă, cu uniforma zdrenÈ›e. Mai încolo Bătrânul fumându È™i pipa la rădăcina unui copac. MicuÈ›ul È™i Julius Heide odihnindu se cu spinările rezemate de un perete. MicuÈ›ul avea un cap de parcă È™i l ar fi muiat într o baltă de sânge. Stege, culcat pe spate, privea norii. Paralizat parcă. Niciodată n avea să fie un adevărat ostaÈ™. Micul legionar È™edea pe o treaptă a scării, cu veÈ™nica sa È›igară lipită de buză. Pe genunchi, pistolul mitralieră gata să intre în acÈ›iune. ÃŽl freca grijuliu cu o cârpă, obiceiul lui dintotdeauna. După cincisprezece ani de lupte È™i campanii È™tia că o armă se cere întreÈ›inută. Steiner se cocoÈ›ase pe zidul năruit al grajdului. Þinea în mână o sticlă cu alcool pe jumătate goală È™i era beat turtă. Da, erau cu toÈ›ii. Cei din vechea gardă. Dar dintre noii veniÈ›i lipsea mai bine de o treime. Zăceau ici È™i colo, aidoma unor insuliÈ›e presărate pe o mare verde. Careva propuse să i îngropăm. De auzit, auzirăm cu toÈ›ii, dar nici unul nu vru să răspundă. La ce bun? Eram sleiÈ›i de oboseală, iar ei — morÈ›i. Nu mai simÈ›eam nimic. Ș apoi ulii È™i corbii trebuie È™i ei să trăiască. Un atac ca acesta costă scump. Cei care tot pălăvrăgesc despre frumuseÈ›ea luptei corp la corp ar trebui s o încerce măcar o dată. Locotenentul Ohlsen ieÈ™i din cabană. ÃŽÈ™i pierduse cascheta È™i o tăietură lungă îi brăzda obrazul. — I au lichidat pe toÈ›i, murmură el trântindu se pe pământ. Porta îi întinse o È›igară. — Și comandantul, dom'le locotenent? — ÃŽnjunghiat ca un porc. — MulÈ›umescu È›i È›ie, Doamne, psalmodie Porta, eÈ™ti cu adevărat drept. Locotenentul Ohlsen se întoarse spre Heide. — Ia doi trei oameni cu tine È™i strângeÈ›i livretele militare ale tuturor morÈ›ilor. — Și ale ruÈ™ilor? întrebă Heide. — BineînÈ›eles. Nu mai pune întrebări idioate. PuÈ›in mai târziu părăseam locul cu pricina, nu înainte de a fi aruncat în interiorul cabanei, care se aprinse imediat, câteva sticle cu benzină È™i câteva grenade. Proiectile de aruncător prinseră să explodeze printre noi. — ÃŽnainte, pas alergător! comandă locotenentul Ohlsen. — Ivan vrea să se răzbune, zise Bătrânul. ÃŽn salturi, atinserăm drumul pe care ne aÈ™tepta locotenentul Spät È™i oamenii săi. — Bătrâne, pune armamentul greu în bătaie! ordonă locotenentul Ohlsen. Ai să acoperi retragerea. — Maică Precistă, se văicări Porta. Mereu pică pe noi măgăreaÈ›a! MicuÈ›ul È™i Legionarul se È™i instalaseră în spatele mitralierei care întâmpină cu tac tac ul ei inamicul apărut la liziera pădurii. Pe colina din spatele nostru, minele de aruncător explodau cu bufnituri surde. — Pas alergător! strigă locotenentul Ohlsen. Mai repede! È™i îmbrânci furios câțiva recruÈ›i care nu se miÈ™cau destul de iute. Unul dintre ei, care apucase să facă o bucată de drum, scoase brusc un urlet atroce È™i începu să alerge în cerc, È›inându È™i pântecele cu mâinile. Sanitätsgefreiter ul Berg se repezi spre el, îl culcă È™i i tăie uniforma. BăieÈ›andrul de È™aisprezece ani murise însă. Berg își reluă cursa, agitând trusa lui sanitară cu cruce roÈ™ie pe ea. ÃŽn fugă își pierdu casca. Proiectilele cădeau chiar în spatele său, dar ca printr o minune nu păți nimic. Ne părea bine, pentru că l iubeam cu toÈ›ii pe Sanitätsgefreiter ul Berg. ÃŽÈ™i riscase de nenumărate ori viaÈ›a ca s o salveze pe a altora. Pe câți nu cărase el în cârcă peste câmpuri de mine È™i reÈ›ele de sârmă ghimpată! Când ne băteam printre fortificaÈ›iile Sevastopolului l am văzut cum se repede într o tranÈ™ee ca să l scoată de acolo pe locotenentul Hinka, grav rănit. Urmase apoi o cursă de trei kilometri, cu locotenentul rănit în spate, printr o ploaie infernală de obuze. Iar când locotenentul Barring îl întrebase dacă doreÈ™te Crucea de Fier drept răsplată, Berg răspunsese cu simplitate că nu face colecÈ›ie de tinichele. Și astăzi, la doi ani de atunci, Berg continua să nu aibă nici o decoraÈ›ie, în afara nobilei medalii de Cruce RoÈ™ie. Compania se adăposti pe după coline, acolo unde pădurea se despica aidoma unui fiord. Eram numai noi. Batalionul din Breslau dispăruse. InstalaÈ›i într o tranÈ™ee, ne apucarăm, după obicei, să jucăm zaruri. Miza era ce mai rămăsese din vinul defunctului comandant. Trecuseră câteva zile de când tot călătoream,oprindu ne în numeroase gări. Ore întregi trenul nostru aÈ™tepta pe linii moarte, printre mărfare încărcate. Marfă eram È™i noi. SoldaÈ›i în război. ÃŽn scripte, trenul nostru figura ca "mărfarul nr. 49". ÃŽntr a È™aisprezecea zi de la plecarea noastră de pe front, lungul convoi se opri, cu o smucitură violentă, porni din nou, apoi iarăși se opri. Scrâșniră roÈ›ile. Locomotiva È™uieră È™i dispăru. Porta se săltă de pe maldărul de paie din fundul vagonului de vite nr. 9, privi uÈ™a glisantă È™i constată lapidar: — Suntem la Hamburg. Micul legionar se întinse. — Pe barba Profetului, diseară vom fi la "Uraganul" lui Tanti Dora. — Azi sunt Rusaliile, spuse, aparent fără legătură, Bătrânul. — Și de ce ne o spui? întrebă Heide: Ce ne priveÈ™te pe noi dacă sunt Rusaliile sau altceva? — Da, È™tiu, răspunse Bătrânul dând din umeri. — Anul trecut de Rusalii eram la Demiansk, spuse Porta. — Iar cu un an înainte, la Brest Litovsk, continuă MicuÈ›ul, amintindu È™i de un temerar furt a patru camioane cu haleală aparÈ›inând unei unități S.S. — Ia nu ne mai aduce aminte pe unde am umblat, se enervă Legionarul. E scârbos. Trebuie privit numai viitorul. — Diseară mă duc la bordel, hotărî Porta frecându È™i mâinile. — "Bernard Sugativă" mă aÈ™teaptă la "Trei iepuraÈ™i", spune Heide. La "Trei iepuraÈ™i" sunt atâtea dame că nici într o lună de zile treizeci de hăndrălăi nu le ar putea veni de hac. REACÞIE ÃŽN LANÞ Cantina răsuna de voci sparte. Ciocnete de pahare. ChelneriÈ›e oțărându se. Duhoare de cârnat prăjit È™i de bere. Totul într un decor afumat de mahorcă. Un Feldwebel pe jumătate beat fixă cu niÈ™te ochi urduroÈ™i pe un S.S. olandez. — Nu eÈ™ti gigea, pretinse el. Ai urechi clăpăuge. Nu mi placi. Zbiera cât putea, folosind limbajul acela de copilaÈ™ la care recurg oamenii simpli când le vorbesc străinilor. ChelneriÈ›ele aduseră halbele cu bere. Porta se întinse peste masă spre un ostaÈ™ care purta pe gulerul negru al tunicii insigna argintie cu litere S.D. È™i izbucni în râs cu acea siguranță de sine a omului beat: — Frățioare, eÈ™ti un cur. Curul unui bărbat. Un avorton scârbos. Și, mai ales, nu È›i imagina că i ar fi cuiva frică de tine. ÃŽÈ™i suflă nasul cu degetele È™i urmă: — Am un cuÈ›it. Avem cu toÈ›ii aÈ™a ceva. Știi la ce slujeÈ™te? S.D. ul fl privi pe Porta, nepricepând nimic. Prudent, nu răspunse. — Habar n ai, mă avortonule! ÃŽn acest ultim cuvânt Porta își puse tot dispreÈ›ul. SlujeÈ™te să le taie puÈ›a avortonilor. Și acum cară te! Nu te vrem la masa noastră. — Dar eram înaintea voastră! protestă S.D. ul, scos din sărite. — Știu, îi dădu Porta dreptate. Dar acum ajunge. Hai, plimbă ursul. — Asta nu! Cine eÈ™ti să mi dai ordin? Porta se ridică, luă de pe jos jobenul cel galben È™i È™i l proțăpi pe È›eastă. Apoi, cu aroganÈ›a unui ofiÈ›er: — Ei bine, soldat S.D.! Ce o fi în capul tău, lepădătură? Și să vorbeÈ™ti la persoana a doua plural când te adresezi unui Stabsgefreiter, lepădătură împuÈ›ită! O clipă Porta cugetă asupra expresiei "lepădătură împuÈ›ită", apoi socoti că ar fi bine să folosească termeni mai adecvaÈ›i: — Limbric nenorocit! Și trăgând o duÈ™că de bere, îl privi pe MicuÈ›ul. — O să pierdem războiul. Dovada? PriviÈ›i i pe tipul ăsta. Nu mai există disciplină. — Ba mie unuia mi ar place, mărturisi MicuÈ›ul. — Tu, frățioare, sfârÈ™eÈ™ti spânzurat, zise laconic Porta, după care se adresă S.D. ului. — Ai dopuri în urechi? Þi am spus să te ridici ctad îți vorbesc. Și vârându i sub ochi mâneca vestonului, continuă, amical: — Oare nu cunoÈ™ti însemnele unui Stabsgefreiter al marii noastre armate? Două galoane în V pe un trinughi de postav? DrepÈ›i, fir ar să fie! — Du te dracului, urlă S.D. ul, scos cu totul din minÈ›i È™i sărind în picioare se spijini cu pumnii de masă fixându l sălbatic pe Porta. — Nesubordonare? Oho! constată Porta, uluit MicuÈ›ule, fii bun È™i fă un raport. — Știi foarte bine că habar n am să scriu, protestă MicuÈ›ul. Dar mă pricep să mă folosesc de cei doi pumni. — AcÈ›ionează! MicuÈ›ul își termină berea, scoase din buzunar un trabuc cât toate zilele È™i È™i l duse la gură. Barcelona îi oferi foc. Apoi se ridică, uriaÈ™, se scărpină pe piept, își săltă nădragii È™i l arătă pe S.D. cu trabucul. — Vino, puiÈ™orule, să È›i tragă mandea o chelfăneală. — Ce vreÈ›i de la mine? Nu v am făcut nimic! urlă S.D. ul privindu l isterizat pe MicuÈ›ul. Acesta îl apucă însă de umăr È™i l împinse, fără bruscheÈ›e, dar ferm către ușă. După câteva minute, MicuÈ›ul reveni singur. ÃŽnhăță paharul lui Heide È™i îl goli. — L am făcut K.O. din al doilea pumn. ÃŽmi plac treburile astea. Þi aduci aminte, "Mergi ori Crapă", de prima noastră întâlnire? — Atunci însă tu erai cel care o încasase, râse Barcelona. — Cum aÈ™a? protestă MicuÈ›ul. Ba el s a lăsat fraierit de figura cu mâna întinsă. — ÃŽntocmai, mon camarade, confirmă Legionarul, dar n o să se mai repete niciodată. — ÃŽn ziua aia însă a fost, râse, mândru de sine, MicuÈ›ul. — AÈ™a i. Porta trânti cu zgomot pe masă cana sa de un litru È™i urlă cât putu pentru a se face auzit în hărmălaia infernală a cantinei: — Băi târfelor, băi putorilor, cinci duble, juma' È™liboviță, juma' bere È™i în galop, fir aÈ›i să fiÈ›i! "Die Grosse Helga" sosi în goană. Crăcănată pe picioare, cu pumnii în È™oldurile sale uriaÈ™e, ea se propti în faÈ›a lui Porta ca un munte de carne, mai fioroasă ca cel mai fioros majur. — Und te crezi, mă? Să nu mi faci fetele târfe, că te zvârl afară! Suntem ospătăriÈ›e cinstite È™i membre de partid. Bagă în cap. Prietenul Gertrudei e la S.D. O să te ia el în fabrică de n o să te mai recunoÈ™ti. Porta făcu un gest de indiferență. — Ai svastică până È™i pe buci, iar fetia È›i ai pictat o în roÈ™ alb negru . — Fetia! urlă MicuÈ›ul, jucând în jurul Helgăi. N are aÈ™a ceva. E mai roasă decât asfaltul autostrăzilor lui Adolf. "Die Grosse Helga" fu pe punctul de a începe să zbiere, dar MicuÈ›ul fi dădu un brânci care o expedie la capătul celălalt al încăperii. — Lasă predica, băi țârcovnic cu fustă al lui Adolf! Þi am cerut bere, È™i nu borâtura asta! — MicuÈ›ul s a făcut cui, spuse Steiner. MicuÈ›ul bătu din palme. — Mai repede, mai repede, boarfelor, cât timp să mai aÈ™teptăm? E cafenea aici, da sau ba? "Die Grosse Helga" sta gata să explodeze. Era într o aprigă discuÈ›ie cu Gerda, o fată lungă È™i slabă, poreclită "Coadă de mătură". Gerda făcea gesturi frenetice, fără să priceapă o iotă din torentul de cuvinte cu care o potopea Helga. Se scărpină pe coapsă, își È™terse mâinile de È™orÈ› È™i amestecă È™liboviÈ›a cu bere, umplând cinci căni mari. — Uite o fată deÈ™teaptă, zise Porta cu un zâmbet larg când "Coada de mătură" aduse berea. — Dac ai avea ceva È™olduri, te aÈ™ lua cu mine n pat, se oferi galant MicuÈ›ul strecurându i o mână pe sub fuste. Dar aÈ™a îmi zdrelesc deÈ™tele de oasele tale. "Coada de mătură" drăcui È™i l pocni peste cap cu platoul. — Nu È›i lipsesc posibilitățile, continuă MicuÈ›ul, numa'că eÈ™ti prea slabă. EÈ™ti mărturia vie a stării de război în cel de al treilea Reich. Dar fie! Dacă mi aduci trei bucăți de slănină sunt gata să mă ocup diseară de tine în dosul gardului. — Porcule! fu unicul comentariu al "Cozii de mătură". Blom, care ne părăsise câteva minute, reapăru, venind direct de la biroul statului major. Blom era scutit de serviciu în afară de birouri. Un pansament uriaÈ™ îi înfășura gâtul: fusese rănit de o schijă de grenadă pe când încerca să salveze marmita cu basamac. Se întâmplase în ultima zi a luptelor din munÈ›i. Pansamentul îl obliga să È™i È›ină capul È›eapăn. Ar fi putut rămâne la infirmerie; preferase însă s o È™teargă. Fusese chiar pe punctul să ajungă la Curtea marÈ›ială, dar colonelul Hinka reuÈ™ise să l scape. ÃŽn ziua aceea, tipii de la Gestapo, care credeau c au È™i pus gheara pe el, fură grav decepÈ›ionaÈ›i trebuind să plece singuri. Porta scuipase în direcÈ›ia lor È™i scrâșnise printre dinÈ›i. — O să i gâtuim pe toÈ›i ticăloÈ™ii ăștia în ziua n care amicii noÈ™trii vor câștiga războiul. Jandarmii militari se opriră o clipă, nu fiindcă ar fi auzit ce spunea Porta, ci fiindcă scuipase. — Ai scuipat, răcni Feldwebel ul lor gata să se dea jos din maÈ™ină. — Și ce? E interzis? — Nu, dar depinde cum È™i pe ce scuipi. — Regulamentul nu zice nimic de scuipat. PoÈ›i să scuipi unde vrei È™i eu unul scuip întotdeauna aÈ™a. Și Porta scuipă exact lângă picioarele Feldwebel ului. — Iar când îmi suflu nasul, fac aÈ™a... ÃŽÈ™i suflă mucii drept pe cizmele celuilalt. Feldwebel ul se năpusti asupra lui cu bâta de cauciuc ridicată. — Văd că vrei să ne faci o mică vizită, ai? Porta dădu din umeri. MicuÈ›ul scoase pe jumătate afară din buzunar trabucul său cel gros. Nu se È™tie ce s ar fi întâmplat dacă n ar fi apărut locotenentul Ohlsen È™i adjutantul care, în doi timpi È™i trei miÈ™cări, îi expediară pe jandarmi. Barcelona fu dat la serviciul interior. Oficial figura ca planton la cancelarie, dar cel mai des putea fi văzut la cantină sau la armurărie. Era fericit să fie din nou la companie. La infirmerie nu te afli niciodată în siguranță. Șefii pot face cu tine ce vor È™i nu se È™tie niciodată unde vei fi trimis la ieÈ™ire. Cineva picat de nou venit într un grup unde nu cunoaÈ™te pe nimeni este practic un om mort. Lui i se repartizează întotdeauna corvezile cele mai periculoase: pusul minelor, legarea lor prin cabluri electrice. Pe când la companie eÈ™ti între ai tăi. Te simÈ›i în siguranță. —Diseară suntem de gardă, anunță Barcelona. InspecÈ›ie la cazarmă la orele 19. — Ce o să păzim? întrebă Porta. Măcar de ar fi un bordel. — Pofta n cui! râse Barcelona. E în piaÈ›a Karl Muck. — Ce porcărie, exclamă Steiner, o să păzim Gestapo ul. Barcelona aruncă Bătrânului ordinul, pe care acesta îl citi cu indiferență. "Plutonul 2, compania a 5 a se va prezenta pentru gardă la SHA , piaÈ›a Karl Muck, Hamburg. Comandat de gardă: Feldwebel ul Wili Beier; locÈ›iitor Feldewbel ul Peter Blom. — Dacă durează tot aÈ™a, o să facă în curând esesiÈ™ti din noi! strigă Heide. — N aÈ™ putea spune că e tocmai treaba după care mă omor, remarcă Stege. Ceva mai rău nici nu găseau să ne dea. — Asta s o crezi tu! zise Barcelona. Plutonul 4 stă È™i mai prost. Au fost numiÈ›i pluton de execuÈ›ie la închisoarea Wehrmacht ului de la Fuhlsbuttel. — De aici ar putea ieÈ™i niÈ™te lovele de buzunar, se lumină la chip MicuÈ›ul. Când careva urmează a fi liberat umblă mai lesne la pungă. — Sper că n ai accepta să fii plătit de niÈ™te oameni căzuÈ›i în nenorocire. — De ce nu? De abia în asemenea cazuri poÈ›i recunoaÈ™te serviciile unui bun camarad. — Evident, făcu Porta convingător. Sunt È™i riscuri. — S a băut prea multă bere, constată Heide È™i numără cartoanele . — Iar tu vei plăti totul, hotărî MicuÈ›ul pe un ton care nu suferea replică. Știu că ai bani în carâmbul cizmelor. — De unde È™tii? mărturisi uluit Heide. — Păi să È›i explic, Julius. Mai ieri, aveam nevoie de cava parale. Tot căutând, m am uitat È™i prin boarfele tale. Dulapul tău se închide prost. Heide își trase nervos cizma, scoase dintre căptuÈ™eală È™i față un teanc de bacnote È™i le numără. — M ai furat! Lipsesc o sută de mărci. — Oh! Dar asta i foarte urât! — Le ai furat! îl acuză Heide. — Cine pretinde aÈ™a ceva? — Nu poÈ›i nega! zbieră Heide scos din sărite. — Și cine m ar opri? Legea e clară: n ajungi numai să crezi È™i să bănuieÈ™ti, mai trebuie È™i dovezi. — Am să te denunÈ›! amenință Heide. Furt în dauna unui subofiÈ›er. RiÈ™ti să te coste scump, MicuÈ›ule. Ai să ajungi direct la Torgau. Eu unul m am săturat! — N ai să faci nimic din toate astea, spuse, categoric, MicuÈ›ul. Dacă mă dai pe mâna G.F.P. ului, s ar putea să am excelenta idee de a colabora cu ei. Iar când aÈ™ termina de ciripit, cazul tău ar umple ctteva dosare. — Turnătoriile! exclamă, scârbit, Heide. — ÃŽn cazul ăsta suntem colegi, râse MicuÈ›ul. — Ce ar fi să cumpărăm una sau două sticle de bere ca să le luăm cu noi? propuse Porta. "Coadă de mătură" ne ar face amestecul. Le am putea dosi în adăpostul ăla antiaerian scos din uz. ÃŽn ultimele două luni au făcut acolo de gardă cei de la vânători. Se pare că i o ascunzătoare formidabilă. Nici unul din È™tabi nu coboară în pivniÈ›a în care i corpul de gardă. — ÃŽn pivniță? întrebă Steiner. Dar tot acolo sunt È™i celulele. — Da, însă numai cele de tranzit, lămuri Porta. ToÈ›i prizonierii sunt mutaÈ›i în a doua zi. Cei cu care Stapo n a terminat încă sunt instalaÈ›i sus, la mansardă. Heide, care renunÈ›ase la ideea recuperării celor o sută de mărci, se amestecă în discuÈ›ie. — Am putea ascunde sticlele în piciorul calului împăratului. E gol pe dinăuntru. — Eu am fost cu ideea, triumfă MicuÈ›ul. N am seamăn când e vorba să descopăr ascunzători imposibil de găsit. — Am remarcat, spuse sarcastic Heide trecându È™i mâna peste carâmbul cizmei. — Hai să cumpărăm trei sticle, propuse MicuÈ›ul. Atât încape în piciorul calului. Și urlă pentru urechile "Cozii de mătură": — "Dortmunder" atâta, indică el cu degetul cantitatea de bere. Restul È™liboviță. ÃŽnÈ›eles, gagico? — PotoleÈ™te te, potoleÈ™te te, bombăni "Coada de Mătură". — Fă ce È›i se spune, o sfătui Porta. Și umplele le bine, s aude? Apoi se întoarse spre micul legionar: — Am zis bine, "Mergi ori Crapă"? ÃŽncepem cu berea, apoi trecem la È™liboviță. — Perfect, mon camarade, făcu Legionarul. — Nu le mai scutura, paÈ›achino! urlă furios MicuÈ›ul smulgând sticlele din mâinile "Cozii de mătură". — UÈ™urel, îl povățui fata. — Gura, garido, sau te trezeÈ™ti cu pumnul meu peste bot! Auzi, să scuture berea noastră!... O agiÈ›i uÈ™urel, uÈ™urel, uite aÈ™a. — De ce? întrebă, prosteÈ™te, "Coada de mătură". — Nu È™tiu, răspunse MicuÈ›ul, dar aÈ™a se face. "Coada de mătură" mai aduse două sticle, luă în tăcere banii, verifică atent flecare bilet ca să se asigure că nu e fals, după care îi făcu să dispară în geanta purtată sub È™orÈ›. Fără o vorbă, se răsuci pe călcâie È™i se îndreptă spre bar. La jumătatea drumului fu însă oprită de urletul lung scos de Porta. — Isuse Mântuitorule, ardă te focul iadului să te arză de putoare! Ce ai făcut cu ienupărul? Și ridică sticlele n sus. — L am uitat, murmură "Coada de mătură". — L ai uitat? È™i mai îndrăzneÈ™ti să mărturiseÈ™ti? Da' poÈ›i să uiÈ›i tot ce vrei, până È™i tampoanele, dacă È›i mai vine, dar ienupărul... — Hai, bai, bombăni "Coadă de mătură" aruncând pe masă un săculeÈ› de boabe. — Ce crezi, fă, că suntem autoservire? o întrebă Porta azvârlindu i îndărăt săculeÈ›ul. — Ah, fir ar să fie! È›ipă ea, dar se apucă totuÈ™i să toarne boabele în sticle. AÈ™ vrea să fie arsenic, nu ienupăr! mai adăugă ea înainte să plece. Steiner ieÈ™i din toaletă, se crăcănă È™i, fără să i pese de ospătăriță, se apucă pe ndelete să se încheie la prohab. — Doamne, tare i bine când te taie. Credeam că s în luna noua È™i o să făt ditamai butoiul de bere. ÃŽnhăță cana sa pe jumătate plină È™i o goli cu lungi înghiÈ›ituri. Mărul lui Adam îi juca precum un ou când clocoteÈ™te apa. Râgâi viguros È™i, punând cu zgomot cana pe masă, se È™terse mitocăneÈ™te pe buze cu mâneca. Apoi linse picăturile rămase. — Tare i bine, zise el. — Ce i aÈ™a de bine? întrebă Porta devenind brusc arțăgos. Provocator, el se lăbărță pe toată banca, ocupând o în întregime. — Să te uÈ™urezi. — Și de ce i aÈ™a de bine? Steiner rămase cu gura căscată. ÃŽÈ™i căuta cuvintele. Se scărpină în vârful nasului. — Păi, se nÈ›elege de la sine. E bine, fiindcă È›i vine. Se lumină la față, încântat la culme: Asta i, e clar. — EÈ™ti diliu la bilă, sau ce? întrebă Porta. Păi dacă nu È›i vine, n o faci. Sau la tine i altfel? Heide se aplecă peste masă, rânjindu È™i dinÈ›ii: — Ia spune ne, cum faci când n ai chef? Cu toÈ›ii izbucnirăm într un râs gros È™i tâmp. — UitaÈ›i vă la dobitocul ăsta! mugi Porta arătându l pe Steiner: Adicătelea, el se duce la umblătoare È™i când n are chef! Steiner se înfurie È™i i arătă lui Porta pumnul. — RoÈ™covan afurisit, îl vrei peste bot? — Oh, da' te rog, chicoti Porta. Furios, Steiner izbi. Porta fentă la iuÈ›eală. — Dumnezeule, ai fi putut să mă atingi! ViolenÈ›a e un lucru tare grav! Steiner își ieÈ™ise complet din sărite. BraÈ›ele lui acÈ›ionau ca niÈ™te biele, dar Porta È™tiu să evite teribilele lovituri. Atunci, furios la culme, Steiner înhăță o halbă È™i o aruncă în Porta. Halba se sparse de perete. "Coada de mătură" se năpusti cu o ditamai măciucă în mână. — Cine a aruncat halba? urlă ea isteric. Zece oameni îl desemnară, entuziaÈ™ti, pe Steiner. "Coada de mătură" îl pocni zdravăn în umăr. Steiner scoase un răcnet sălbatic, dar înainte de a se dumiri bine mai căpătă una peste mutră. Porta fu uitat. Steiner se năpusti asupra "Cozii de mătură", care o luă la goană urlând. O prinse chiar lângă ușă, o blocă È™i începu să i izbească È›easta de uÈ™cior. Ea se porni să zbiere ca în ceasul morÈ›ii È™i se apară ca o leoaică. "Die Grosse Helga" țâșni ca un tanc, cu o sticlă de È™ampanie în fiecare mână. Steiner nu observă acest atac din flanc, extrem de periculos. Helga ochi atent È™i o secundă mai târziu prima sticlă se sfărâmă de ceafa lui Steiner. Sângele È™i È™ampania porniră gârlă laolaltă. — Asasinule! urlă Helga pocnindu l cu piciorul în burtă. Simultan, cea de a doua striclă de È™ampanie ateriză pe scăfârlia lui Steiner. Acesta se prăbuÈ™i. "Coada de mătură" se dezlănÈ›ui. ÃŽnhăță ce mai rămăsese din sticla spartă È™i tocmai se pregătea s o expedieze în mutra adormitului Steiner, când "die Grosse Helga" interveni, dezarmând o cu o rapiditate surprinzătoare la o femeie atât de grasă. — Am să l omor pe ticălosul ăsta! răcnea "Coada de mătură". Gertrude o să l reclame iubitului ei din S.D. Vreau să l văd spânzurat! Gertrude tocmai sosea, cărând o ladă cu sticle de bere. Gertrude mirosea întotdeauna a bere. Avea părul spălăcit È™i un veÈ™nic coÈ™ pe vârful nasului. — Gertrude, strigă "Coada de mătură", găseÈ™te ceva să i ciripeÈ™ti gagiului tău din S.D. Niscaiva chestii împuÈ›ite despre dobitocul ăsta. Și se apucă să l izbească, furioasă, cu piciorul pe Steiner, care zăcea inconÈ™tient È™i plin de sânge. — A la bonne heure , răspunse pe franÈ›uzeÈ™te Gertrude. Habar n avea ce vor să zică vorbele astea, dar socotea că face frumos. Expresia o È™tia de la un marinar francez cu care fusese logodită în cele opt zile cât vaporul acestuia rămăsese la Hamburg. Dacă cineva voia să obÈ›ină ceva de la Gertrude, era de ajuns s o întrebe admirativ; "Cum, tu vorbeÈ™ti franÈ›uzeÈ™te?" Atunci Gertrude se pierdea toată È™i se lansa într o interminabilă istorisire în care era vorba de o familie bogată care dăduse faliment È™i o lungă È™edere într un pension francez. PoziÈ›ia geografică a sus numitului pension nu prea era clară, dar ajungea s o asculÈ›i cu interes È™i admiraÈ›ie ca apoi să obÈ›ii totul de la ea. Porta È™i MicuÈ›ul făcuseră experienÈ›a, mâncând È™i bând o seară întreagă pe cheltuiala ei. E drept că treaba asta îl costase pe MicuÈ›ul o gaură n cap. ÃŽntorcându se la cazarmă, È›inuse să i arate lui Porta cum se execută în mod reglementar comanda "culcat" în arma infanteriei È™i, în special, la regimentul 14 infanterie în rândurile căruia MicuÈ›ul își începuse pe vremuri cariera sa militară. Se trântise deci cu frenezie pocnindu se cu È›easta de un pietroi. Sângele porni să curgă dintr o rană drept în mijlocul frunÈ›ii. Atunci, braÈ› la braÈ›, cântând cât îi È›inea gura: "Soldaten sind keine Akrobaten" , o porniră spre infirmerie, unde MicuÈ›ul fu internat. MicuÈ›ul se ridică È™i i strigă "Cozii de mătură": — Dacă mi plăteÈ™ti două trei beri îl tăbăcesc pe Steiner cu È™uturi în fund, după care i stâlcesc mutra cu picioarele. Micul legionar se interpuse fulgerător: — Non, non, mon ami. Ajunge. Doar n o să l omorâm? — Eu unul n aÈ™ avea nimic împotrivă, zise MicuÈ›ul. Păcat numai că i aÈ™a de greu să scapi de un cadavru. Aici, la Hamburg, singura soluÈ›ie e hârdăul cel mare. — ÃŽnainte de a ajunge tu în port în cârcă cu un cadavru, Kripo te a înhățat demult, observă Blom. — E prost că suntem de gardă în seara asta. AÈ™ avea mai degrabă chef să dau o raită pe la "Motan" ca s o văd pe dama cu rochia verde, mărturisi, din senin, Heide. Sâmbăta trecută i am propus cinci bumăști pentru o È™edință, dar n a vrut. — E chiar atât de scumpă, exclamă Barcelona. Cât ia? — Dublu È™i numai pentru un singur număr. — Bernard Sugativă pretinde c a stat cu "Verzitura" o noapte È™i o bună parte din a doua zi pentru cinci mii de mărci, spuse Porta. — Și eu am auzit la fel, strigă Steiner ridicându se, plin de sânge, de pe podea. Au făcut o de 67 de ori. Bernard Sugativă de abia se mai È›inea pe picioare. — L am văzut când s a întors, clătinându se, la "Trei Iepuri", confirmă Barcelona. A băut patru rachiuri de ienupăr pe loc, după care le a dat afară pe cele două coarde care rezemau barul. Când unul dintre consumatori s a trezit să protesteze, Sugativă a declarat că, trei luni de aici încolo, nu suportă să vadă cur de muiere. Mergea de parcă "Verzitura" l ar fi È›inut o săptămână la saramură. — Te apucă damblaua, filozofă Porta, când te gândeÈ™ti ce poÈ›i obÈ›ine, în zilele noastre, dacă ai parale. Ba, chiar, îmi aduce aminte de experienÈ›a mea cu o damă de consumaÈ›ie... Cufundat în amintiri, Porta sparse un ou de pescăruÈ™ în paharul său de È™liboviță È™i amestecă energic cu baioneta. — E bun? întrebă Heide. — Ba i scârbos, răspunse Porta È™i linse baioneta. — PovesteÈ™te ne cum a fost cu fata pe care ai cerut o de nevastă, spuse Bătrânul pufăind din pipă È™i consultându È™i ceasul. Mai e timp până să mergem la inspecÈ›ie, adăugă el È™i se instală confortabil, cu picioarele pe masă. ÃŽi urmarăm cu toÈ›ii exemplul, chicotind dinainte la gândul poveÈ™tilor lui Porta, un fermecător amestec de adevăr È™i minciună. — Era tocmai înainte de începerea rezbelului nostru, începu Porta. Pe atunci eram în regimentul 11 tancuri, la Padeborn, un orășel plicticos È™i puritan. Dacă aveai chef să te distrezi trebuia să È›i pescuieÈ™ti fata duminică dimineaÈ›a la slujba de la catedrală. Războiul ăsta nu mă prea încânta. ÃŽmi plăcea viaÈ›a tihnită din cazarmă. Mă È™i vedeam pornind către obuze, gloanÈ›e, abstinență, foame, sete È™i victorii amare. "Treaba asta nu i de tine, Joseph Porta", mi am zis eu È™i imediat am fost atins de o maladie gravă. Bătrânul chicoti încetiÈ™or. — N am să uit niciodată. Ai încercat pe puÈ›in treizeci de trucuri diferite, doar doar È›i ai provoca o boală È™i nimic. Ba chiar, după fiecare nouă încercare, arătai parcă È™i mai bine. — ÃŽntr adevăr, confirmă Porta, adunând cu degetul resturile oului È™i lingându le, m am călit aÈ™a de grozav că după aia nici ghiulelele de tun nu m au mai putut atinge. Dar tot am izbutit să intru la infirmeria garnizoanei. — O È™tiu, era în mănăstirea din spatele catedralei, zbieră MicuÈ›ul. Am fost È™i eu acolo când mi se umflase degetul de la picior. Am venit doi kilometri cât erau de la cazarmă pe jos, încălÈ›at cu o singură cizmă. După aia l am întâlnit pe Feldwebel ul Meyer, lua l ar toÈ›i dracii. M a pus să sar de patru ori zidul de lângă brutăria aia mare È™i ntr o asemenea viteză că uitasem aproape cât de tare mă doare piciorul. — Da' ce l a apucat? întrebă Stege. — Nu i am putut explica destul de repede ce i cu mine. S a pornit să ragă de pe trotuarul celălalt unde se oprise împreună cu Gerda, fiica măcelarului. O È™tiÈ›i, zăluda aia care, într un moment de nebunie, a crestat cu briciul ce avea mai de preÈ› gefreiter ul Brandt. Voia să i ia ochii acelei tâmpite. — Kreutzfeld, urlă el, ai inventat cumva un nou regulament în ceea ce priveÈ™te È›inuta militară, de vreme ce umbli cu o cizmă în mână? Și nici măcar n ai salutat. Ai uitat cumva că trebuie să duci laba la partea superioară a corpului atunci când ai cea mai vagă bănuială că un Feldwebel s ar putea găsi pe o rază de o sută de metri? — Dom' Feldwebel, i am zis eu, nu pot saluta fiindcă într o mână am bastonul, iar în ailaltă cizma. Meyer explodă: — Plod de pripas ce eÈ™ti, aruncă imediat bastonul È™i cizma! Salutul din mers! Am aruncat bățul È™i cizma. N aveam chef să fiu spânzurat pentru neexecutare de ordin. După aia, È™ontâc È™ontâc, m am tras nouă paÈ™i îndărăt È™i, È™chiopătând prin faÈ›a Feldwebel ului, am salutat reglementar. Evident, n a fost deloc mulÈ›umit. A trebuit să trec salutând de zece ori prin faÈ›a lui, în timp ce el mă privea cu ochii ăia ai lui de peÈ™te mort. I am expus cazul degetului meu de la picior, care se umfla È™i era tot negru. El l a examinat È™i mi a interzis să l È›in în sus. Trebuia să stau corect în poziÈ›ia de drepÈ›i. Am încercat să i explic că i absolut imposibil să È›in blestematul ăla de deget orizontal. Atunci a devenit bădăran È™i a pretins c aÈ™ avea nevoie de exerciÈ›iu. — Atac de blindate din stânga! mi a comandat el. La adăpost după zid! Eu, executarea. Ordinu i ordin. Da' n am apucat bine să sar zidul înalt de trei metri jumătate È™i să mă trântesc la pământ de partea ailaltă, că i È™i lipseam. — Atac de blindate din dreapta! Eu, iarăși peste zid. Ca să nu fie prea monoton, s a gândit el să mă atace È™i o escadrilă de avioane. Galop peste drum, săritură peste zid. Uite aÈ™a È™i au bătut joc de mine, el È™i Gerda, o jumătate de oră. ÃŽn tot timpul ăsta a trebuit să fac față asaltului combinat al tuturor armelor inamice. Doamne, ce am putut năduÈ™i! Pe urmă, din nou drepÈ›i în faÈ›a lui. — Degetul de la picior orizontal, îmi ordonă el. — Imposibil, dom' Feldwebel, zic, eu, ceea ce era purul adevăr. S a apropriat de mine, mai mai să mă atingă. — Kreutzfeld, îți ordon pentru ultima oară să pui degetul jos pe pavaj. Mă străduiam eu cât puteam, dar degetul tot în sus stătea de parcă È™i ar fi bătut joc de majur. Atunci a făcut un lucru foare nasol: s a lăsat cu tocul cizmei pe deget. Eu am scos un răcnet înspăimântător. El a râs: — Amărâtule! Piei din ochii mei! Nici nu vă puteÈ›i închipui cât m a durut. Până n străfundul rărunchilor. M am târât la infirmerie È™i acolo m au internat. Și, întorcându se spre Porta: — ÃŽl cunoÈ™ti È™i tu pe medicul È™ef, ăla cu piciorul de lemn, maiorul medic Brettschhneider? Tartorul tartorilor. ÃŽntr o zi m a băgat de 81 de ori sub pat fiindcă ascunsesem un cârnat între cearceafuri. — Mersi, îl È™tiu, râse Porta. Am avut cinstea. Vine în prima zi, cu toată suita după el, în sala în care eram. Se uită la mine, îmi tuÈ™eÈ™te în nas, în timp ce eu stăteam întins aÈ™a cum cere regulamentul. ReuÈ™esc să îngaim: "Porta Joseph, Gefreiter din regimentul 11 tancuri, la ordinele dumneavoastră, domnule maior. Sunt paralizat È™i din nefericire incapabil să plec la război". S a uitat la mine de parcă aveam ciumă. Bruta cazonă își lingea de pe acum buzele. Mă aÈ™teptam la niÈ™te răcnete furioase. Când colo, monstrul începe pe un ton blând È™i înÈ›elegător care mă sperie de a binelea. — E adevărat oare? Soldățelul e paralizat. Vai, ce păcat. — Da, domnule, maior, e foarte păcat, zic eu cu aerul că abia mai pot È™opti. El râde ca un È™acal. — Ce nenorocire, soldățelule. Să paralizezi tocmai în momentul în care regimentul pleacă la război ca să i zdrobească pe inamicii Reich ului. — E o foarte mare nenorocire, domnule maior, repet eu întinzându mă È™i mai tare în poziÈ›ie de drepÈ›i. El trage cearÈ™aful de pe mine astfel ca toate infirmierele să mă poată admira, după care se apucă să mă împungă cu un ac prin diverse locuri. Și împungea, ticălosul, nu glumă. Da' È™i eu mă È›ineam tare. Nici un of. De parc ar fi împuns într o scândură. Când s a săturat, s a întors către admiratorii săi: — ÃŽl vedeÈ›i pe soldățelul nostru. ÃŽÈ™i dă perfect seama că s a căptuÈ™it cu paralizia asta într un moment foarte neprielnic. Eu fixam tavanul, în poziÈ›ie reglementară: Mâinile întinse fi lungul corpului, tălpile desfăcute, 45 de grade între degetele groase. ÃŽn militărie e nevoie de ordine. Normal. Altminteri e harababură. — E drăguÈ› din partea dumitale, soldățelule, să vii la noi cu paralizia asta. Nu È›i fie teamă. O să te vindecăm. Știu despre ce i vorba. Te a lovit aÈ™a, deodată, ca un trăsnet. Exact în momentul izbucnirii războiului. Cu o zi înainte, când pacea domnea încă pe pământ, zburdai ca un iepuraÈ™. Nu i aÈ™a, sodățelule? Și se scărpina în dosul urechii, privindu mă cu ochii mijiÈ›i. — Chiar aÈ™a, domnule maior. — Cunosc, cunosc bine, soldățelule, dar povesteÈ™te ne totuÈ™i cum È›i s a ntâmplat. Cazul dumitale e foarte interesant. Ah, mi am zis eu, e uÈ™or de dus măcelarul ăsta. — Iată domule maior. M a apucat când Hauptfeldwebel ul Edel a comandat adunarea pentru împărÈ›irea muniÈ›iei. Am devenit deodată rece, sloi de gheață È™i mi am spus: "Porta, pentru Dumnezeu, ce ai? "Cazarma se nvârtea cu mine ca o moriÈ™că. Ajunsesem în capul scării de la armurărie când m a prins paralizia. Am plâns de dezamăgire la gândul că nu pot nădăjdui la o moarte eroică. Acolo, la Berlin, domnul È™i doamna Porta ar fi fost mândri. Ar fi putut povesti prietenilor È™i vecinilor: "Fiul nostru a căzut ca un erou", în timp ce acum au un biet paralitic, pironit la pat pentru tot restul războiului. Izbutesc chiar să mi storc o lacrimă È™i continui cu un gâfâit de plâns în voce: Eram atât de fericit să fac războiul, domnule maior! ÃŽntr o bună zi toată lumea mă va arăta cu degetul fiindcă n am nici o medalie. Gefreiter ul Porta cu respect își permite să vă întrebe dacă nu există ceva ca un paralitic să poată sluji în vreme de război pe Führer, poporul È™i patria sa? Casapul făcea da din cap È™i mă apăsa uÈ™urel pe burtă. Apoi se făcu al dracului. Fără preaviz mă pocni cu un ciocan peste genunchi: instantaneu picioarele mele țâșniră în sus È™i l izbiră în față, aruncându i ochelarii. Fără să se sinchisească de cuconetul prezent, urlă: — Zvârli din copite, mincinos împuÈ›it! ÃŽÈ™i pipăi nasul È™i scuipă furios. Brusc se opri È™i mă privi cu un ochi acuzator. — Nu i aÈ™a că n ai poftă de mâncare? Pe loc mi am zis "Dumnezeule, de unde o È™ti?" căci tocmai mă gândeam la cârnaÈ›ii pe care i ascunsesem sub cearÈ™af. Mi a vârât un aparat în ureche È™i a scotocit pe acolo multă vreme. Poate că voia să vadă dacă nu s È›icnit. Pe urmă mi a ridicat pleopele. O fi daltonist, mi am zis, È™i am răcnit: — Am ochii albaÈ™tri, domnule maior. — Þine È›i fleanca! Te am întrebat dacă È›i e foame? "Poftim de te descurcă, bătrâne Porta, mi am spus. ÃŽÈ›i ordonă să È›i È›ii fleanca È™i totodată te întreabă ceva." Ce să fac? Mi a ascultat inima, m a pus să deschid gura ca să se uite la amigdale. Pe mine mă încerca un pârÈ› grozav, dar n am îndrăznit să i dau drumul. — Poftă de mâncare? urlă el. Ai poftă de mâncare? — N am poftă de mâncare, domnule maior! Ne era adevărat, aÈ™ fi halit È™i o vacă. — Vom face economie de hrană, zice el cu un zâmbet mulÈ›umit. Și nici somn nu È›i este? — Nu, domnule maior. Bruta rânjeÈ™te È™i È™i arată colÈ›ii de lup. — Da' ce groaznică boală ai. Ne ia aproape cu frică. Ar fi poate mai bine să te izolăm. ÃŽnchisoarea militară ar fi tocmai potrivită. Dar să mai aÈ™teptăm câteva zile. Suntem foarte pricepuÈ›i È™i cunoaÈ™tem o seamă de maladii ciudate. Maladii înspăimântătoare care survin totdeauna când începe un război. Nu È›i fă griji, soldățelule. Suntem pregătiÈ›i, iar tu n ai altă dorință, nu i aÈ™a, decât să te înzdrăveneÈ™ti ca să te poÈ›i bate ca un adevărat erou? — AÈ™ fi foarte fericit, domnule maior, dacă aÈ™ putea deveni curajos. Monstrul dădu din cap È™i È™i lustrui, energic, lentilele ochelarilor. — ÃŽncearcă să te dai jos din pat, soldățelule. Poate că paralizia a È™i dispărut. — Imposibil să mă dau jos din pat, domnule maior. Atunci porunci infirmierelor să mă ajute, dar cum mă puneau alea pe picioare, cum mă prăbuÈ™eam. Fetele se străduiau cât puteau, da' È™i eu nu mă lăsam: era în joc viaÈ›a mea. Trebuie să te È›ii tare, Porta, îmi ziceam. Războiul se va termina curând." Vraciul cel mare avea vizibil chef să mi ardă câteva È™uturi. Patru dintre putorile alea reuÈ™iră să mă culce îndărăt. — N avem noroc, constată el. Ce maladie tenace! Dar o să i venim noi de hac. S au văzut È™i altele pe aici. O să începem printr un tratament plăcut È™i uÈ™or. Spălături stomacale de trei ori pe zi. Concomitent se vor administra vomitive. Regim foarte sever. Din două n două zile, o cură de chinină, dar radicală. Soldățelul nostru e grav atins È™i ar vrea să se vindece cât mai repede ca să poată lupta pentru Führer ul său, pentru patrie È™i popor. Þi se rupe pur È™i simplu inima să l vezi în halul ăsta. Ipocritul se aplecă deasupra patului È™i mă bătu uÈ™urel pe obraz. — Să ai toată încrederea în noi, soldățelule, o să te punem pe picioare într un timp record. Ai să poÈ›i pleca cât de curând pe front È™i acoperi acolo de glorie. — Este oare într adevăr posibil să mă vindec, reuÈ™esc eu să murmur. El dădu din cap că da, zâmbind larg. Atunci îi înhaÈ› mâna È™i i o ling ca un tigru înfometat care a dat peste câteva picături de sânge proaspăt. — Dumnezeu o să vă răsplătească, domnule maior, iar mămica sa, Fecioara Maria, o să cheme la cer sufletul dumneavoastră unde numeroasele dumneavoastră păcate vor fi iertate. El s a uitat la mine o clipă, s a schimbat la față È™i a plecat aproape în fugă, urmat de întreaga sa echipă. ÃŽn un'È™pe zile m au vindecat, lua i ar dracii! Atât de bine că m am întors la cazarmă în pas de gâscă, escortat de trei Sanitätsfeldwebeli. Mă aflam de altfel în tovărășia a patru eroi diletanÈ›i care fuseseră trataÈ›i, respectiv, de reumatism, nefrită, imbecilitate cronică È™i amnezie. Ãsta din urmă fusese atât de radical vindecat, încât ajunsese să È™i aducă aminte de toate amănuntele din viaÈ›a stră stră străbunicii sale, ba chiar data È™i ora când È™i a rupt aÈ›a. Convenirăm cu toÈ›ii că medicina făcuse într adevăr progrese enorme. — La cazarmă, continuă Porta, ne frecau atâta încât cel cu nefrita a găsit cu cale că singurul mijloc de a scăpa de boala sa este să È™i vâre n gură È›eava unei puÈ™ti È™i să apese pe trăgaci cu piciorul. Jumătate din creierul lui a rămas lipită de tavan. SubofiÈ›erul Gerner se străduia să ne ridice moralul cu ajutorul cântecelor ostășeÈ™ti: toată lumea pe vine, cu câte un scaun È›inut în mâinile întinse È™i cântând: Sunt un om liber È™i mândru că s husar, Toate fetele mă iubesc, Stindardul nostru e simbolul libertății, Ola hi, ola ho! Gerner, în picioare, pe masă, bătea măsura cu o cravașă, amenințându ne întruna cu închisoarea pe viață. Gerner ăsta inventase o anume metodă de È™ters praful. Dădea ordin unui soldat să se caÈ›ere pe un dulap È™i acolo să se rostogolească pe burtă. Dacă mai rămânea praf, atunci cei însărcinaÈ›i cu curățenia dulapurilor trebuiau să se culce, iar ceilalÈ›i îi trăgeau de mâini È™i de picioare, frecând cu ei întreaga suprafață. Tot după metoda asta radicală se mătura È™i pe jos. Jumătate din oameni se culca pe burtă, jumătatea cealaltă îi trăgea de picioare. De sus, de pe masă, Gerner urla: — Corvoada pentru măturat, înainte e e'arÈ™! Mergeam în pas de gâscă până la peretele din față, unde făceam o întoarcere la comanda lui Gerner. — Jumătate la dre a a pta! Dacă vreun "aspirator" vede o scamă, s o lingă! — Vi l amintiÈ›i pe Schnitius? râse Porta. Cel căruia i s au amputat picioarele? ÃŽntr o zi a uitat să scuture o scrumieră. Și a dat seama cu o secundă înainte ca Gerner să intre pentru inspecÈ›ie. Atunci, la iuÈ›eală, a ascuns scrumiera plină sub o pernă. Gerner era însă pesemne un extralucid. Avea el un fel al său de al înghesui pe plantonul de serviciu. Schnitius devenea întotdeauna mut de spaimă È™i Gerner trebuia veÈ™nic să i scoată vorbele cu cleÈ™tele din gură. N apucă el să termine raportul: "Sala a fost curățată È™i aerisită", că Gerner scoase unul din urletele sale celebre È™i se apucă să ridice pernele. Dând peste scrumiera plină, răcneÈ™te la Schnitius care se făcuse verde la față: — Tu ai ascuns porcăria asta aici? — Da, Herr Unteroffizier, bâiguie Schnitius. Gerner scoate pistolul È™i l armează. — Ai merita să te curăț pe loc, dar am suflet bun. Te iert de data asta, dacă faci ca mizeria aia să dispară imediat. — ÃŽn ce fel, Her Unteroffizier? — HaleÈ™te o! ordonă Gerner. Schnitius înghiÈ›i tot ce era în scrumieră È™i o linse până începu să strălucească. Dar niÈ›el mai încolo i se făcu rău È™i vru să borască. N apucă să ajungă decât până la uÈ™a privatei, că ce avea în burtă țâșneÈ™te afară. Gerner, care era înăuntru pe tron, îl auzi. — Ce se ntâmplă acolo? urlă el. Schnitius se scutură È™i strigă către ușă: — Pantzerschütze Schnitius anunță că a vomitat, Herr Unteroffizier. — Linge! îi ordonă, sec, Gerner. Schnitius se afla în plină activitate când fu oprit de comandantul nostru de companie. — Cine era comandantul vostru? întrebă Heide. — Bun băiat. Locotenentul Henning. — Bun băiat. L am avut comandant de pluton. Nu suportă È™icanele. Ce i a făcut lui Gerner? — Oho bo! urmă Porta. Ce scandal a ieÈ™it. Henning l a chemat pe Schnitius la el în birou. Schnitius a făcut tâmpenia să povestească totul È™i Gerner a fost frecat zdravăn a doua zi. ÃŽntâi de către Henning È™i după aia de Hauptfeldwe bel ul Edel. Edel le a È›inut subofiÈ›erilor o predică, l am auzit noi urlând: — Nu mi pasă dacă subofiÈ›erii mei stâlcesc mutra oricăruia dintre răcani, dar nu vreau să existe plângeri. Timpul meu nu mi permite aÈ™a ceva. Gerner, ai făcut un rău întregii companii. Pentru asta faci zece zile de pârnaie. Am pus È™i o vorbă bună pentru tine la gardian, Stabsfeldwebel ul Kraus, care mi a făgăduit că o să È›i tragă la picioare n fund până faci hemoroizi la amigdale. ÃŽnainte însă de a È™i încheia discursul, Edel l a adus pe Schnitius È™i, învârtindu se în jurul acestuia, le a spus subofiÈ›erilor adunaÈ›i: — PriviÈ›i această balegă. O noapte întreagă ne a cântat la comandant. E de datoria noastră, domnilor, să l învățăm să iubească adevărul. A avut părinÈ›i proÈ™ti. Trebuie să l reeducăm. — Schnitius fusese tâmpit ciripind, urmă Porta. Acum îi avem pe toÈ›i Feldwebeli i È™i ceilalÈ›i subofiÈ›eri grămadă cu noi. Eu unul am scăpat destul de ieftin; m am învârtit să fiu băgat la zdup până ce se vor potoli lucrurile. — Voiai să ne povesteÈ™ti despre o cerere în căsătorie, îl întrerupse Bătrânul. — AÈ™a i, fir ar să fie! Bun. Aveam un cârlig la o târfă care se È›inea veÈ™nic de coada maiorului medic. Odată, ieÈ™it din spital, i am trimis o carte poÈ™tală, pe care o cumpărasem de la cantină. ȘtiÈ›i, una dintr alea cazone sută n sută, înfățișând un Feldwebel care gâtuie un dragon polonez. ÃŽn partea de sus scria cu litere de o È™chioapă: "Răzbunare". Atâta tot. După ce i am trimis o, mi am zis că frumoasa riscă să nu i priceapă tâlcul È™ atunci i am expediat o alta la care riscul ăsta nu mai exista. — Ce avea pe ea? întrebă Steiner. — O, era foarte miÈ™to! explică Porta. Un aviator È™i o gagică È™edeau pe o bancă, el cu mâna între coapsele ei, iar ea privindu l cu ochi galeÈ™i. Am mâzgălit È™i câteva cuvinte bine alese: "GraÈ›ioasei È™i nobilei mele demoazele". — Era de neam nobil? întrebă uimit Heide. — Pe naiba! râse Porta. Dar e întotdeauna bine să le faci să creadă că aÈ™a le socoÈ›i. Mai spuneam în continuare: "IertaÈ›i mi libertatea pe care mi o iau expediindu vă micuÈ›ele mele rânduri din această cazarmă puturoasă". Cuvântul "puturoasă" nu mi s a părut totuÈ™i potrivit, aÈ™a că l am schimbat cu "prusacă". Am încheiat cerându i o întrevedere de preferință pe un divan È™i într o cameră cu lumină roÈ™ie, tandră. — Și, È™i? întrebă MicuÈ›ul cu sclipiri lubrice în ochi. Ai pus o jos? — Păstrează È›i curiozitățile pentru tine. Nu se vorbeÈ™te aÈ™a în lumea bună. După un schimb de scrisori, cum se spune la Ministerul de JustiÈ›ie când È›i se refuză o cerere de graÈ›iere, dama s a decis să mă vadă. Mi a trimis chiar un mesager, un subofiÈ›er, care nu avusese de a face decât cu vite. După ce mi a înmânat mesajul, a avut neobrăzarea să mi pretindă două mărci ca să se cinstească c o bere È™i o È™liboviță. — Ba doi pumni peste gură! i am oferit eu îndepărtându mă. El însă rămase locului, înjurându mă în gura mare. Tocmai în momentul acela trecea pe acolo un prieten de al meu, Feldwebel ul Skoday, care era U.V.D. în ziua aceea. L am rugat respectuos să l înveÈ›e pe individ principiile respectului la care are dreptul un Gefreiter de nivelul meu. Feldwebel ul Skoday era, fără îndoială, cel mai mare ticălos din tot Wehrmacht ul, lucru pe care l È™tia o lume ntreagă È™i care se vedea de departe. Avea ăsta un fason să se proptească în faÈ›a companiei luni, înainte de instrucÈ›ie, ceva grozav: mâinile în È™olduri, picioarele larg desfăcute, cascheta pe o sprânceană, vă prindeÈ›i, nu? Fixa mai întâi pe fiecare om în parte, apoi saluta, politicos nevoie mare: — Bună dimineaÈ›a, trântorilor! Compania răspundea în cor: — Bună dimineaÈ›a, dom' Feldwebel. După asta trecea de la ostaÈ™ la ostaÈ™. — O să mai fii în viață diseară? — Dumneavoastră hotărâți, Her Feldwebel. Urma comanda: — DrepÈ›i! Pe umăr, arm'! ÃŽnainte însă de a comanda: cu ocolire la stânga, înainte marÈ™, ne făcea un mic È™i drăgălaÈ™ discurs: — Bandă de trântori, să nu vă închipuiÈ›i că sunteÈ›i aici ca să vă distraÈ›i. Diseară sunt gata să vă plătesc la cantină toată berea pe care o s o puteÈ›i bea, dar cu o condiÈ›ie: la întoarcere, compania să aibă efectivul complet. Fără morÈ›i. Fără bolnavi. Știa că e imposibil. Să rupă glezna unui răcan era lucrul cel mai uÈ™or pentru un gradat ca Skoday È™i treaba asta recruÈ›ii o È™tiau. De altfel aÈ™a se È™i întâmpla, fără excepÈ›ie. După un ceas, începeau să cadă primii. ÃŽi luau imediat în fabrică Geraer È™i Richardt. Până când oamenii nu intrau în comă, accidentele nu contau pentru Skoday. Iar pentru obÈ›inerea acestui rezultat, n avea nevoie nici măcar de un sfert de oră. Cu mine însă, lucrurile stăteau altfel. — De ce? întrebă, mirat, MicuÈ›ul. Porta făcu cu ochiul. — Singurul mod de a te apăra împotriva unor tipi ca Skoday este să scotoceÈ™ti prin trecutul lor. ÃŽntr o zi, când stăteam la o halbă de bere, l am făcut să priceapă că È™tiam o groază de lucruri despre el, începând chiar cu zorii existenÈ›ei sale. Evident, s a pornit imediat să zbiere că nu i adevărat È™i că nu pot dovedi nimic. — Cu atât mai bine, i am răspuns eu, în cazul ăsta te doare n cot. Prima oară când ieÈ™im la instrucÈ›ie să încerci să scoÈ›i untul din mine È™i o să vedem ce o să se întâmple după aceea. De acord, ai? Să mi faci semn când vrei să începem. Ei bine, închipuiÈ›i vă, Skoday nu mi a făcut niciodată semn. Dar să mă ntorc la povestea mea cu purtătorul de bileÈ›ele amoroase: m am aÈ™ezat pe o piatră È™i am stat să admir cum Skoday îl punea să plonjeze prin toate gropile È™i È™anÈ›urile. Garidul a fost atât de târnuit, încât atunci când, în sfârÈ™it, a ajuns la el în cazarmă, ăia l au crezut pilit È™i l au băgat la zdup pentru beÈ›ie. Episodul acesta dovedeÈ™te că un lucru de nimic poate avea consecinÈ›e de nebănuit. Omul meu a fost mutat la un batalion staÈ›ionat la Heuberg, unde, cu prilejul unei trageri, a fost ucis de un proiectil de mortier È™i toate astea pentru că s a oferit să fie poÈ™taÈ™ul unei fete È™i mi a pretins două mărci. Dacă își vedea de treburile lui, rămânea la batalionul 929 din Sennelager. L ar fi trimis, poate, în Rusia, unde ar fi căzut sub gloanÈ›ele partizanilor È™i ar fi căpătat, post mortem, Crucea de Fier. Un cioplitor de piatră asudat ar fi gravat pe o stelă funerară la intrarea în Sennelager numele lui, alături de al altor eroi È™i n fiecare an supravieÈ›uitorii batalionului s ar fi adunat È™i, înainte de merge la bordel, ar fi depus flori È™i ar fi rostit frumoase discursuri despre curajoÈ™ii apărători ai patriei. Totul s a întâmplat însă pe dos. Decesul a dat naÈ™tere unei anchete È™i comandantul de companie a avut tot soiul de necazuri, fiindcă nu luase precauÈ›iile necesare în timpul exerciÈ›iului de tir. La batalion s a lăsat cu scandal mare È™i s a pornit să plouă cu adrese È™i rapoarte între pluton, companie, batalion È™i regiment. Nevastă sa a fost cât p aci să È™i termine zilele într un lagăr de concentrare. S a apucat, nenorocita, să ceară o indemnizaÈ›ie pentru pierderea soÈ›ului. AÈ™a ceva n ar fi trebuit să facă niciodată. Mai întâi, a sosit exact când Hauptfeldwebel ul era la mijlocul prânzului. Ãla s a speriat aÈ™a de tare, încât a înghiÈ›it strâmb un rollmops. Cei care erau pe acolo l au culcat rapid pe un birou ca să l poată bate pe spate. Rollmopsul a țâșnit afară È™i a aterizat în zbor planat tocmai pe frumuseÈ›ea de document pe care cu atâta chin È™i trudă îl întocmiseră. De furie, Hauptfewebel ul a fost gata gata să fie lovit de dambla, iar când a aflat cine era È™i pentru ce venise l a apucat cu adevărat turbarea. I a aruncat în cap cu un cârnat È™i s a pus pe urlat: — Vrei o indemnizaÈ›ie, tâmpito? E exact pe dos. Tu ne datorezi nouă indemnizaÈ›ii pentru toată porcăria în care ne a băgat aÈ™a zisul tău soÈ›. Și mai ai neobrăzarea să vii aici È™i să ne faci scandal? Uită te! zbieră el, aruncându i documentul mânjit. Și n plus ai încercat să mă sugrumi. Dar toate astea au un nume: sabotaj! sabotaj! ÃŽÈ›i dau zece secunde ca să dispari din ochii mei, altminteri chem jandarmeria. Amărâta de ea înÈ›elese că se băgase în ceva care o depășea. A plecat de acolo cu moartea n suflet. ÃŽncetul cu încetul începea să priceapă că de aici încolo, datorită răposatului său soÈ›, ea aparÈ›inea pariei societății. Ajunsă la gară, luă hotărârea să se arunce sub tren. Era din cale afară de naivă È™i spera să cadă în aÈ™a fel încât trenul să n o taie. — Voia să se culce între È™ine, cum am făcut noi când ne a surprins trenul în tunel? exclamă MicuÈ›ul. — ÃŽntocmai. Numai că din toate, ea l alesese pe 914, expresul de Köln. Ar trebui să consulte mai întâi mersul trenurilor. Iat o deci pe peron, cu pălăria sa cu pene galbene, aÈ™teptând trenul. ÃŽl vede apărând după curbă. Cele două faruri o privesc drept în față È™i i clipesc o dată ca È™i cum i ar zice: Curaj, fetiÈ›o! Aude locomotiva fluierând de trei ori, aidoma unei invocaÈ›ii către Sfânta Treime, È™i o ia drept un semn bun. Dar ghinionul o pândea. Expresul a tăiat o pe din două. Doar un È™oc scurt când roÈ›ile au trecut peste ea. A avut baftă c a murit pe loc, altminteri ar fi avut neplăceri. Din pricina ei expresul a avut o întârziere de trei ceasuri È™i a fost cât p aci să se ciocnească cu un marfar, marfarul a trebuit îndepărtat pe o altă rută, ceea ce constituie un lucru grav, deoarece marfarul transporta muniÈ›ii. Dar ceea ce a fost È™i mai grav e că un general care călătorea cu expresul n a mai putut sosi la timp ca să asiste la parada de rămas bun a regimentului 47 infanterie È™i n a mai putut bate în lancea port drapel È›inta tradiÈ›ională. Regimentul a trebuit să plece pe front fără drapel. Treaba asta i a deprimat atât de tare pe soldaÈ›i, încât în timpul luptelor din valea Strumei au dezertat cu toÈ›ii la greci. Ceva mai târziu, ai noÈ™tri i au eliberat din lagărul de prizonieri È™i i au expediat direct într un lagăr de concentrare din CarpaÈ›i, unde toată È™leahta a fost fie spânzurată, fie împuÈ™cată. Cazul lor a fost denumit "rebeliune È™i contact ilegal cu inamicul". A fost creat un nou "47", dar pesemne că cifra era cu ghinion, fiindcă ăștilalÈ›i au dezertat la ruÈ™i în timpul bătăliei pentru Kiev È™i au fost eliberaÈ›i de ai noÈ™tri la Harkov. După ce au fost spânzuraÈ›i È™i împuÈ™caÈ›i, s a constituit un nou "47", pe care l au trimis tot în Rusia, unde... — Gata, Porta, i o tăie Barcelona. N ai să ne povesteÈ™ti că È™i ăștia au dezertat la "roÈ™ii", că ai noÈ™tri i au eliberat È™i că... — Tocmai că nu, protestă Porta. A fost È™i mai nasol, dar asta i o altă poveste asupra căreia voi reveni. Cert e că regimentul "47" a fost reconstituit de nouă ori, după care È™tabii s au plictisit È™i au lăsat o baltă. ÃŽn orice caz, azi cifra 47 este în Reich sinonimul înaltei trădări. Dar să revin la domniÈ™oara mea pe care o aÈ™teptam în faÈ›a spitalului. După un ceas, mi a trimis vorbă că e reÈ›inută de o apendicită. Am aÈ™teptat o încă o oră. Răbdarea este o virtute. Tot aÈ™teptând o, m am tăvălit niÈ›el cu o infirmieră care trecea pe acolo. — Era drăguță? îl întrerupse MicuÈ›ul. — Nu era. O ducea prost cu somnul. Avea două slujbe. De la zece în sus făcea trotuarul în piaÈ›a General Goering. La spital treaba asta era o mare taină. Nimeni n are pică pe târfe, dar nici nu vrea să le È™tie. Pe pământul ăsta însă nimic nu poate rămâne ascuns. ÃŽntr o seară, mititica l a întâlnit pe comisarul Zital de la brigada de moravuri. — Vii la mine, drăguÈ›o? i a propus el. Fiind de la È›ară, fata nu cunoÈ™tea primejdiile oraÈ™ului È™i nici cât de ticălos era comisarul. I a cerut zece mărci È™i lăsa la jumătate dacă făceau ce aveau de făcut pe banca din faÈ›a momentului Führer ului. — S a făcut, a râs comisarul de la "moravuri". Ia arată mi condicuÈ›a. Porta lăsă să i cadă braÈ›ele în jos È™i o adâncă decepÈ›ie se zugrăvi pe chipul său. — Să mai intru în detalii? Gurli n avea condicuță. Lucra pe picior, în afara controlului autorităților. Asemenea lucruri nu pot fi admise. Autoritățile ar È™oma, lucru îngrozitor, fiindcă lumea n ar mai avea cui plăti impozitele. Deci, la pârnaie cu Gurli! Miercurea următoare am fost poftit în familia logodnicei mele. Locuia într o veche vilă de pe Bismarck Strasse. Mi am È™ters picioarele pe un È™tergător care cunoscuse È™i zile mai bune. O servantă mi a deschis uÈ™a È™i m a lăsat singur în bol, în timp ce ea s a dus să mi anunÈ›e vizita. — AveÈ›i o carte de vizită? m a întrebat ea înainte de a dispare. — N am nevoie de aÈ™a ceva, sunt bine cunoscut la Padeborn, i am zis eu. AÈ™teptând să fiu poftit, m am apucat să mi lustruiesc cizmele cu o pernă de catifea care se găsea pe o canapeluță. Catifeaua e senzaÈ›ională pentru lustruitul cizmelor, iar încălțămintea sclipitoare, iată ce caracterizează un gentelman. Mi am dat de asemenea È™i de vreo două ori cu pieptenul pe cap. — Aveau o canapea pe coridor? se minună MicuÈ›ul. — ÃŽn asemenea locuinÈ›e, MicuÈ›ule, se zice hol È™i nu coridor, chiar dacă i cât o marcă poÈ™tală. Este absolut esenÈ›ial să È™tii asta dacă vrei să frecventezi lumea bună. — Nu mai pot eu, răspunse grosolan MicuÈ›ul. Deci È›i ai È™ters ciubotele cu perna lor de catifea care zăcea pe o canapea, care la rândul ei se găsea în hol. Și pe urmă? — Răbdare, răbdare, continuă Porta. ÃŽntotdeauna am grijă să nu uit nimic. Cum le zicea È™i comisarul Rauen de la Prefectura de poliÈ›ie din Alex ajutoarelor sale, apropo de interogatorii: Nu uitaÈ›i nimic, fiecare detaliu contează, o virgulă pusă aiurea poate modifica un act de o mie de pagini. Și avea dreptate. ÃŽn timp ce aÈ™teptam în hol, m am apucat să examinez picturile È™i desenele afiÈ™ate mai peste tot. Fiecare tablou înfățiÈ™a eroice hoituri È™i alÈ›i criminali de război aparÈ›inând furtunosului trecut al patriei noastre. Servanta deschise uÈ™a È™i mă pofti să intru. ÃŽnăuntru, o întreagă adunare strânsă în cinstea mea. — Grüss Gott, zic eu. Spre nenorocul meu îmi scapă insă È™i o frumuseÈ›e de râgâitură. Cu toate astea rămân stăpân pe situaÈ›ie È™i le explic că de vină i varza. "Joseph Porta, Gefreiter, prin mila lui Dumnezeu." Apoi mă întorc către tatăl ei. ÃŽntr un stil adaptat situaÈ›iei, aÈ™a cum citisem eu într o carte, îi cer mâna fetei. Printre altele îi zic: — Tată socrule, dă ne binecuvfntarea ta, astfel încât să putem împărÈ›i acelaÈ™i pat conform moralei. AsistenÈ›a a rămas total năucită. Atunci mi am zis: Trebuie să născocesc ceva extraordinar ca să i distrez puÈ›in. Mă înclin politicos în faÈ›a mămicii, o cucoană grasă cu un lornion care i atârna peste piepÈ›i legat de un È™nur. — Scumpă doamnă, aveÈ›i un aer preocupat. ÃŽmi amintiÈ›i cele È™apte plăgi. Nu fiÈ›i tristă. DuceÈ›i vă la biserică È™i rugaÈ›i vă lui Dumnezeu să umple inima dumneavoastră de iubire pentru cel de al III lea Reich. Tata socru se porni pe scandal. N aÈ™ putea spune că răcnea. Mai curând aÈ™ zice că durerea, furia È™i necazul îl cufundaseră într un ocean al indignării. Apoi urmă o tăcere deprimantă. Ceva din mine îmi sufla: trebuie acÈ›ionat cumva, altminteri riscăm un hara kiri colectiv. Le am propus un mic pocheraÈ™. Treaba asta le a trezit pe mămica È™i pe cele trei mătuÈ™i; au făcut front comun È™i au început să cotcodăcească: — Ne aÈ›i ofensat, gâgâi una din hoaÈ™te. — Vă înÈ™elaÈ›i profund, scumpă doamnă. E o afirmaÈ›ie pe care n o puteÈ›i dovedi. De altfel în materie de defăimare e foarte greu să aduci probe. De exemplu: eram într o zi într un bordel, "Þâța de aur", È™i am pornit o discuÈ›ie în contradictoriu cu patroana, madam von Tagenhelm zu Barnfleth, o persoană cu sânge albastru în vine, căci descindea din spiÈ›a Egerbjerg, tema fiind la câte numere consecutive poate rezista cea mai bună dintre coardele ei. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, un oarecare domn Busch din Bremen, comis voiajor specializat în "dessou uri", trăgând cu urechea la ce vorbeam, dar trăgând prost, mi a ars una zdravănă după ceafă È™i s a pornit să mă înjure cu ce i venea la gură. Acest domn Busch din Bremen se înÈ™ela complet asupra situaÈ›iei imaginându È™i că l am jignit — VedeÈ›i dar, scumpă doamnă, până unde te pot duce asemenea confuzii; dar în seara aceea, la "Þâța de aur" lucrurile s au complicat È™i mai rău, propagându se ca o recÈ›ie în lanÈ›. Am fost nevoit să l azvârl pe tip afară. Căzând a avut însă ghinionul să È™i prindă scăfârlia în rampa scării È™i să se dea peste cap ca o maÈ™ină care se pocneÈ™te de un zid. Nu È™tiu dacă cineva dintre dumneavoastră cunoaÈ™te "Þâța de aur"? E acolo la intrare o rampă cu niÈ™te bare împletite. Intervalul dintre bare e exact cât să încapă un cap de porc adult. Domnul Busch È™i a prins deci capul lui de porc între două bare È™i, aÈ™a cum v am mai explicat, s a dat de a berbeleacul, ceea ce, dat fiind poziÈ›ia, a avut drept rezultat că È™i a rupt gâtul. SticleÈ›ii l au umflat cu o ambulanță, iar comisarul de poliÈ›ie Joseph Schneider a declarat: — Ticălosul era beat mort, altminteri n ar fi căzut aÈ™a cum a căzut. Și adresându se celor trei ziariÈ™ti, continuă: Domnilor, scrieÈ›i că defunctul a fost o butie fără fund, dar nu vă puneÈ›i rău cu damezele fiindcă o să vă ardă la proxima ocazie. Ca atare nu pomeniÈ›i de numele casei. Este de a dreptul dezgustător să vezi cum asemenea indivizi încearcă să păteze buna reputaÈ›ie a "Þâței de aur". Se poate considera norocos că a murit. ÃŽn cel de al III lea Reich, defăimarea este considerată un delict foarte grav. Firma din Bremen s a trezit într o situaÈ›ie păcătoasă. Se pare că răposatul era foarte priceput în materie de "dessous uri". Timp de doi ani firma a căutat cu disperare un înlocuitor inserând anunÈ›uri la "oferte de serviciu". Ca text îl aleseseră pe acesta: "Căutăm domn bine pentru frivolități". Primul care a răspuns a fost o secătură tunsă a la Cicero, care voia să încerce "dessous urile" chiar pe vânzătoare. Când ele au protestat, tipul a devenit mojic. Al doilea care s a prezentat era un vânzător formidabil. Purta părul lins, pieptănat pe spate È™i avea un ochi albastru, altul maron È™i amândoi asimetrici. Mai avea È™i un mic defect care nu apărea la prima vedere: uita să È›ină socotelile. Treimea e de la Dumnezeu, au zis cei de la serviciul personal angajând un domn care părea bine sub toate aspectele. Se numea Rudolf Adams È™i făcea parte din celebra familie Adams din Frankfurt, È›inând de spiÈ›a Adams ilor, care se ocupau cu negoÈ›ul de păsări, specialitatea papagali. Rudolf era însă soi rău. Se lăsase de păsărele È™i se apucase de furturi, ticălosul. Acu, nu i cazul să faci o tragedie dacă unul mai È™terpeleÈ™te câte ceva pe ici, pe colo. Cine n o face? Cel care nu se "organizează" e un dobitoc. Dar banditul de Rudolf fura de la cucoane. La mare ananghie merge È™i asta. El însă o făcea în pat È™i într un moment când cucoana avea cu totul alte procupări decât să È™i păzească bijuteriile. Când firma din Bremen a luat cunoÈ™tință de carenÈ›ele morale ale lui Rudolf, i a notificat în scris că de aici încolo colaborarea lui este considerată ca indezirabilă. Mai apoi au dat peste un oarecare domn Brandt din München, care până atunci vânduse dulceață de portocale, dar care avea chef să È™i încerce norocul cu "dessous uri". Domnul acesta auzise că e È™ic să porÈ›i pantaloni reiaÈ›i È™i cravată "gris perle". A sfârÈ™it foarte prost. ÃŽntr o zi se afla la "Þapul È™chiop", o cârciumă din Karlsruhe, pe strada Lützhauer, stând de vorbă cu alÈ›i doi comis voiajori despre unul din foÈ™tii săi È™efi, pe nume Adolf Müller. Primul comis voiajor, domnul Uwe Nehrkorn, vindea sticle de diverse sorturi; celălalt, domnul Kohl, vindea rame de lemn È™i ambii îl cunoÈ™teau pe Adolf Müller. Pe măsură ce dădeau paharele pe gât, vorbeau tot mai tare. — Adolf e cel mai mare tâmpit din câți s au văzut pe pământ. Dar mă voi ocupa personal să l pun la locul lui. AsociaÈ›ia comis voiajorilor îmi va fi recunoscătoare, striga Brandt. ÃŽn clipa aia uÈ™a se deschise brusc È™i Oberscharführer ul S.S. Gelb intră urmat de cinci gealaÈ›i. Domnul Brandt È™i cei doi amici ai dumisale fură umflaÈ›i atât de rapid de ai fi zis că i scamatorie curată È™i transportaÈ›i la numărul 6 de pe Wiekand Strasse, care, oricum l ai lua, e cel mai scârbos imobil din tot Karlsruhe. Acolo rezida Obersekretär ul Host, care i primi pe cei trei cu obiÈ™nuitul său surâs palid. — Noi, ăștia, germanii, suntem un popor cinstit. ÃŽi plăcea mult expresia "noi, ăștia, germanii". El, de felul său, era ungur. MărturisiÈ›i, aÈ™adar, compatrioÈ›i. CărÈ›ile pe masă. Domnule Brandt, dumneavoastră aÈ›i zis că Adolf e un cretin. Domnul Brandt îl îndreptă: — Nu, nu, am spus că i tâmpit, iar cei doi prieteni ai mei îmi dau deplină dreptate. Host, cu un zâmbet dulceag pe buze, clătină din cap plin de înÈ›elegere È™i toată lumea avu impresia că este întrutotul de acord. Cei trei deÈ›inuÈ›i vorbeau tustrei deodată ca să i explice È™i mai bine lui Host ce dobitoc împuÈ›it este Adolf. Procesul verbal fu extrem de scurt După ce l citi, Host, își frecă mâinile de entuziasm. El glăsuia: PROCES VERBAL Geheime Statspolizei Abt 4/II a Karlsruhe Comis voiajorii Ioachim Brandt, Alfred Kohl È™i Uwe Nehrkorn au fost surprinÈ™i astăzi la "Þapul È™chiop" exprimându È™i nemulÈ›umirea față de Führer. Pe rând, ei au strigat: Adolf e un... mai departe urmând cuvinte care nu pot fi citate, dar care constituie cea mai gravă jignire la adresa Führer ului nostru, cel ales de Dumnezeu. De față cu noi, cei trei au repetat în câteva rânduri È™i cu vehemență că È™i menÈ›in sus amintita expresie. DeÈ›inuÈ›ii au fost încredinÈ›aÈ›i S.D. ului în vederea cercetării penale. Host, Kriminalobersekretär. Cei trei cretini fură expediaÈ›i la Dachau, unde li se organiză o primire călduroasă. Toate astea arată cât de prudent trebuie să fii atunci când înjuri pe cineva. Dacă s ar fi gândit puÈ›intel, ar fi strigat Adolf Müller, dar acum nimeni nu mai voia să creadă că vorbiseră de Adolf Müller È™i nu de Adolf Hitler. ConsecinÈ›ele merseră însă È™i mai departe, adică pân' la Bremen, fiindcă în hainele lui Brandt, printre diverse "dessous uri", fu găsit ascuns într un chiloÈ›el prăzuliu un text în care figura numele "Hermann". Imediat se făcu legătura cu Goering. Brandt susÈ›inu că nu văzuse niciodată textul cu pricina È™i minÈ›i pretinzând că patronul său posedă un teanc de asemenea texte. Un telefon la Bremen È™i, un ceas mai târziu, un Mercedes părăsea imobilul cu numărul 9 de pe Adolf Hitler Strasse ducând marelui fabricant o invitaÈ›ie. Omul a murit la Neuengamme. Șeful personalului, care l angajase pe Brandt, fu È™i el invitat. I se dădu drumul, dar tipul suferise un asemenea È™oc, încât în drum spre casă se aruncă în râu. ÃŽl găsiseră abia peste două zile. Mort. După asta firma renunță să mai caute comis voiajori. Ceea ce dovedeÈ™te, doamnelor È™i domnilor, că trebuie să fii extrem de prudent È™i să te fereÈ™ti să jigneÈ™ti lumea. Pot să vă istorisesc, de pildă, cum o brutăreasă, care nu era virgină... — Bine, bine, Porta, îl întrerupse Bătrânul. Ai să ne spui de virgina ta altă data. Suntem de gardă. Ai exact timpul să ne povesteÈ™ti cum s a terminat căsătoria ta. — Oh, s a terminat cum se termină întotdeauna chestiile astea. Brusc m am trezit în dosul fotoliului tăticului ei. Unchi su răcnea că aduce poliÈ›ia militară, ceea ce a È™i făcut. Plăcerea asta m a costat trei zile la zdup. Au zis că am produs "dezordini pe drumuri publice", ca È™i cum un salon e o stradă. ÃŽn momentul acela din difuzor răsună fluierul U.V.D. ului: "Compania a 5 a, câte un om de fiecare pluton, prin flanc, la distribuÈ›ia muniÈ›iei." Ne ridicarăm fără grabă È™i o pornirăm spre ieÈ™ire. "Coada de mătură" È™uieră printre dinÈ›i: — Vedea v aÈ™ crăpând pe toÈ›i! — Eu nu mă tem de nimic, pretinse tinerelul care devora niÈ™te castraveciori, instalat în chiuveta din bucătărie. ÃŽi bag pe toÈ›i în mă sa. Peste tot în bucătărie, în odăi, chiar È™i în baie, erau care aÈ™ezaÈ›i, una direct pe jos, care lungiÈ›i o È™leahtă de tineri, băieÈ›i È™i fete È™i toÈ›i pretindeau că nu se tem de nimic. — Babacii noÈ™tri sunt nebuni, zise cel care È™edea în spălător. O să se cureÈ›e cu toÈ›ii în războiul ăsta al lor. — Crapă prin beciurile Gestapo ului, zise o fată sărutând un foarte tinerel băiat care încă nu cunoscuse niciodată vreo femeie. ÃŽn seara asta o să te seduc. Ea, fata, era departe de a fi tot atât de jună pe cât părea. — Când o să mă cheme la recrutare, o să le dau cu tifla n nas, declară un alt tinerel, isteric È™i cam papiÈ›oi. — N au decât să poftească cei de la Gestapo, adăugă o pereche întinsă după plita de gătit È™i care urmărea, pofticioasă, cum o altă pereche făcea dragoste pe podeaua băii. — NaÈ›iunea ne aparÈ›ine, rosti un tânăr ochelarist care avea mania să declame poeme eroice. Cinci luni mai târziu, într o sâmbătă seara, interesantele lor reuniuni fură întrerupte de vizita a trei bărbaÈ›i. Trei bărbaÈ›i cu pălăriile înfundate pe cap È™i cu pistolul atârnând la subÈ›ioara stângă. Tinerelul isteric încasă o palmă care i închise pe loc gura. O jună cu pletele lungi care refuzase să se scoale din locul unde se afla, căpătă un picior după care luă poziÈ›ia de drepÈ›i. Mititelul cu poemele eroice era culcat, alături de o brună, pe o etajeră din cămară Un potop de obscenități se revărsă asupra lor. Apoi fură aliniaÈ›i, în picioare, lângă perete. RoÈ™covanul care pretindea că babacii sunt nebuni făcea acum în pantaloni. ÃŽi aÈ™teptau două mari autobuze verzi, spre care ei se îndreptară într un lung È™ir. Cinzeci È™i doi de tineri cărora nu le era frică de nimic pe lumea asta. Timp de trei zile rămaseră în clădirea de pe Stadhausbrüke nr.8. Nu fură prea maltrataÈ›i. Se găseau însă unde se găseau, aflaseră ce i aceea frica È™i lacrimile È™i deveniseră bărbaÈ›i È™i femei în adevăratul sens al cuvântului, descoperind că bravura nu i decât o vorbă goală. Brav e numai cel care È›ine pistolul mitralieră de partea unde i trăgaciul. Cu toÈ›ii căpătară câte o uniformă. Unii muriră în timpul instrucÈ›iei. AlÈ›ii preferară ei înÈ™iÈ™i moartea. AlÈ›ii plângeau. Uitaseră râsul. Nu voiseră să lupte. Războiul nu i privea. Dar iată că trebuiau să se bată pentru un lucru care nu i privea. DE GARDà LA GESTAPO Veneau cu o bătrânică între ei. Unterscharführer ii Schultz È™i Paulus, cei mai feroci vânători de capete ai Kriminalrat ului Paul Bielert. IeÈ™irăm plnâ la poartă. — Ce Dumnezeu o fi făcut bătrânica? murmură Porta. Nu i am răspuns. Ce i aÈ™ fi putut spune? De unde era să È™tiu ce a făcut băbuÈ›a îmbrăcată în paltonaÈ™ul ei mirosind a molii? Alerga mărunÈ›el ca să se poată È›ine după picioroangele celor doi S.D. Ne zâmbi, ca È™i când ar fi vrut să ne spună ceva, nouă, doi soldaÈ›i uzi de ploaie, cu căștile È™iroind. Rămase puÈ›in în urmă. Unterscharführer ul Schultz o îmbrânci bodogănind. — GrăbeÈ™te un pic, mătuÈ™ico. Suntem zoriÈ›i. Nu eÈ™ti singura invitată în seara asta. Luară cu toÈ›ii ascensorul până la etajul 3. Porta È™i cu mine intrarăm pe culoar ca să vedem ce se ntâmplă. Paulus ne aruncă o uitătură furioasă. — La ce vă zgâiÈ›i? CăraÈ›i vă, sunteÈ›i de gardă! urlă el. — Gura! strigă Porta. Să nu ne dai ordine, măi, cur pictat! — Asta o s o mai discutăm! zbieră Paulus oprind ascensorul între etaje. Nu uita că sunt Unterscharführer. — EÈ™ti un cur pictat scârbos, asta eÈ™ti! Paulus se plecă pe jumătate în afară. — Ne mai vedem noi, roÈ™covan împuÈ›it! — Desigur, se hlizi Porta, dar o să discutăm mai curând de razia pe care ai făcut o pe Herberstrasse la numărul 7. ÃŽmi spune mie degeÈ›elul cel mic că n ziua aia am dat eu cu zarul È™ase È™ase. Ai un loc rezervat în regimentul nostru È™i o să am eu grijă de persoana ta. — Ce È™tii tu de razie? întrebă stânjenit Paulus. — Ai s o afli curând, È™uÈ›ule. — EÈ™ti nebun? Faci È™uÈ› un Unterscharführer S.D.? — ÃŽntocmai È™i am s o repet unde È™i când voi avea eu chef. Dă mă n judecată pentru calomnie. Paulus înjură, blestemă È™i ascensorul dispăru. Porta se plesni peste coapse. — O să aibă o noapte albă, dobitocul. — Ce s a ntâmplat pe Herberstrasse la numărul È™apte? îl întrebai. — La drept vorbind, nu prea È™tiu mare lucru, mărturisi Porta. Pare se însă că destul ca să l apuce frica. Am aflat că acum patru zile a participat la o razie, aia, È™tii tu, când s au dus să ridice cele două târfe care ascunseseră la ele dezertori. — Dar aÈ™a ceva nu i de ajuns, remarcai. — Nu, dar o altă curvă care stă tot la numărul 7 mi a povestit că Paulus È™i amicul său au È™terpelit cartelele alimentare ale celor două dame arestate. Și au dispărut È™i niÈ™te bani ascunÈ™i în perete. Nu eram sigur că i adevărat, dar judecând după mutra pe care a făcut o, cred că am nimerit la È›anc. — Ai de gând să l torni? — Nu s chiar atât de idiot, râse Porta. Mai întâi storc de la el tot ce are. Iar când n o să mi mai poată fi de folos, o să l expediez la Fuhlsbüttel, dar aÈ™a încât nimeni să nu mă bănuiască. Și n ziua în care tipul o să se trezească într o unitate disciplinară mă îmbăt turtă de bucurie. — Cu condiÈ›ia ca nimănui să nu i vină la o adică ideea să È›i plaseze un glonÈ› în ceafă tras dintr un pistol cu amortizor. — Vax! Li e frică. De la Himmler È™i pân' la ultimul din bandă, nu s decât niÈ™te amărâți. Singura metodă eficace de a te apăra e să È™tii câte ceva compromițător pe seama lor. — Ce or fi vrând să i facă băbuÈ›ei ăleia? gândii eu cu glas tare. — Probabil că i vreo È›icnită care a vorbit prea mult, spuse, indiferent, Porta. Nouă ce ne pasă! — Crezi c o vor tortura? îl întrebai. — Evident, dacă È™i închipuie că are ceva de ascuns. Cizmele noastre È›intuite băteau caldarâmul. Căștile ude de ploaie È™i oÈ›elul armelor reflectau lumina sleită a lampadarelor. — Ce ai zice de o ceaÈ™că de ceai cu È™liboviță? întrebă Porta. — Un deget de ceai È™i foarte multă È™liboviță. Iar p ormă o dameză. O specialistă. Ah, dacă războiul ăsta s ar termina! ÃŽÈ›i imaginezi, bătrâne, ce ar fi dacă, uite, colo sus, în cuibarul Gestapo ului, oamenii ar deschide ferestrele È™i s ar apuca să strige: "Războiul s a sfârÈ™it!" M aÈ™ descotorosi pe loc de uniformă, m aÈ™ aÈ™eza pe chei, bălăbănindu mi picioarele È™i aÈ™ bea bere cu toÈ›i vagabonzii. Porta rânji È™i È™ută o cutie de tablă. — EÈ™ti completamente È›icnit! Auzi idee! Războiul n o să se termine niciodată; de altfel poate că nici n ar fi de dorit. Scumpii noÈ™tri inamici sunt într atât de setoÈ™i de răzbunare, încât nu vor face nici o distincÈ›ie. O să ne vâre pe toÈ›i în minele lor de cărbuni È™ acolo poÈ›i să È™i crăpi dacă vrei. — Nu i adevărat. Tipi care să È™tie să se nvârtă au existat dintotdeauna. — De acord. Dar nu noi, robii. Poate că Bielert, de acolo, de sus. "Frumosul Paul". E un vânâtor de oameni foarte înzestrat È™i ar putea sluji din nou la minele de cărbuni. Noi doi însă la ce ai vrea să servim? "Mergi ori crapă" avea dreptate mai acu o zi. Războiul ăsta a început cu mii de ani înaintea lui Mohamed! Durează È™i acuma È™i o să dureze încă mii de ani după ce noi vom fi tras definitiv pe dreapta. Doar noi ne închipuim că războaiele încep È™i sfârÈ™esc; de fapt e acelaÈ™i război dus pe fronturi diferite È™i în chip diferit. Ridicai din umeri, gândidu mă la discuÈ›ia dintre Bătrânul È™i Legionarul. CapitaliÈ™tii, pretinse micul legionar, sunt cei care pornesc războiul È™i nu vor să l vadă terminându se. Și l tot duc, uite aÈ™a, cu mici antracte. — Dacă vorbeÈ™ti aÈ™a înseamnă că eÈ™ti comunist! urlă Heide. — E o prostie ce ai spus, i o tăie Legionarul. Sunt soldat, veÈ™nicul soldat tâmpit, puÈ›in îmi pasă de comuniÈ™ti ori de naziÈ™ti, eu fac ce mi se ordonă. — Și È›i place ce faci? îl întrebă Bătrânul. — Alah mi e martor că nu, dar nimeni nu mă ntreabă dacă mi place ori ba. Pentru asta mă È™i dispreÈ›uiesc. — Și atunci, de ce o faci? Legionarul rânji aplecându se către Bătrânul. — Da' cui de aici crezi tu că i place? Putem să ne oprim È™i să ne ducem fiecare acasă? Nu. Trebuie să fii idiot ca să È›i pui o asemenea întrebare. De ce continuă oamenii să plătească impozitele? De ce nu conduc maÈ™inile fără carnet? De ce plătesc pâinea? Pentru că li e frică de pârnaie, Bătrâne. Și n ar sta acolo decât o bucată de timp. Pe când dacă noi ne am opri, nu s ar mulÈ›umi să ne bage numai la zdup. Ne ar pune la zid È™i înainte de asta ne ar zdrobi fiecare oscior. ÃŽmi poÈ›i spune numele măcar a unui singur răcan care să fi izbutit s o roiască? Anul trecut, o sută È™aizeci È™i patru de băieÈ›i au încercat figura. ToÈ›i au fost lichidaÈ›i. Bătrânul sfârÈ™i prin a i spune să tacă. Micul legionar È™tia ce vorbeÈ™te. CunoÈ™tea toate cazărmile, de la Marea Chinei până la tundra polară. — Ah, măcar de aÈ™ întrezări capătul acestui război, oftai eu. Sunt ud pân' la piele. Porcăria asta de ploaie îmi curge pe după guler. — Ah, măcar de ar apare o pisică, se maimuțări Porta. AÈ™ trage în ea. E un pic cam monoton pe aici. — Hai pe la tanti Dora când terminăm, propusei. E întotdeauna ceva de agățat pe acolo. — ÃŽntâi trec pe la "Trei iepuraÈ™i", răspunse Porta. "Bernard Sugativă" îmi datorează nouă rânduri. Și È™i desfăcu carneÈ›elul său cu tartale negre. Ajunserăm la intrarea zidită cu mici creneluri. — Hai să intrăm înăuntru È™i să facem un pocheraÈ™, propuse Porta. MicuÈ›ul È™i Heide vin È™i ei în curând È™i o să aducă bidonul. Ne mai încălzim un sfert de ceas. Aici nu ne vede nimeni. ÃŽÈ™i lepădă casca È™i puse puÈ™ca pe jos. — Poate cu ocazia asta îi oferim È™i vreunui amărât posibilitatea să arunce în aer tot traftirul ăsta. ÃŽÈ›i jur că există unii care ar avea un chef nebun s o facă. Ne ghemuirăm într un ungher ca să discutăm ce posibilități avem de a vinde anumite obiecte furate de la armurărie. — "Mergi ori Crapă" a făcut rost de două mii de căști de oÈ›el, explică Porta. Sunt depuse la un suedez care i portar la o casă de pe Bernhardt Nacht Strasse. Un lăcătuÈ™ de pe Thalstrasse le va prelua. Vor trebui depuse într o magazie de pe Erneststrasse, vizavi de gara Altona. N o să le putem însă transporta cu camioanele noastre. — Cât dă el pe kilogram? întrebai. Știu un loc unde există o cantitate serioasă de cartuÈ™e trase. Se poate merge însă numai dis de dimineață È™i numai cu un camion al S.S. ului. Foaia de circulaÈ›ie trebuie să poarte È™tampila S.S. regimentul "der Führer", altminteri nu facem nimic. Au devenit grozav de vigilenÈ›i È™i asta de la dispariÈ›ia celor două locomotive. Cel care mi a vândut pontul e un esesist, unul Schültze, care are boală pe S.S. A încercat o dată s o roiască È™i s a pomenit la Heuberg. Figura asta tipul nu le o poate ierta. — Ne dă 67 de pfenigi pe kilogram, spuse Porta. Cu un pic de noroc, căpătăm 69, dar nici o leÈ›caie în plus. MicuÈ›ul se va însărcina să facă rost de numerele de înmatriculare. Pe urmă umflăm Krupp ul cel mare, ăla de 6 tone cu motor Diesel. Seamănă ca un frate geamăn cu camioanele S.S. Amicul tău esesist o să ne facă rost de o foaie de parcurs. — Cât trebuie să i plătim pentru treaba asta? — Un picior în fund! Nu uita că suntem de gardă la Gestapo. Numai pentru cât a trăncănit până acu' È™i s a asigurat de un bilet până la Torgau. — Șase, vine cineva! Ciulirăm urechile. De departe răsunau paÈ™i. Porta scoase printr un crenel È›eava puÈ™tii. — Dacă i vreun tip din Gestapo, îl curăț. Le explicăm pe urmă c am crezut că i un sabotor. — EÈ™ti nebun? Dăm de belea. — Fleacuri. Merită riscul. Auzirăm un clinchenit. — E MicuÈ›ul È™i Heide, zise Porta. ÃŽi văzurăm. Apărură din spatele adăpostului antiaerian din parc. Din când în când se opreau È™i dădeau din mâini. ÃŽn laba lui MicuÈ›ul se zărea o sticlă. — Domnul fie lăudat pentru piciorul gol al calului imperial, spuse Porta. Nimănui nu i ar veni ideea să se uite înăuntru. Râsul cel gros al MicuÈ›ului bubui. Julius Heide blestema. — O să vadă el, Iuda dracului, mârâi el. Nu pot să l sufăr. — E un "homosocialist" , o adevărată borâtură, hotărî MicuÈ›ul. — O scârnăvie. ÃŽi fac zob mutra, promise Heide. Se opri, scuipă pe trotuar È™i strivi scuipatul sub cizma sa È›intuită. Uite ce o să i fac. — MulÈ›i ticăloÈ™i am văzut eu la viaÈ›a mea, continuă gesticulând MicuÈ›ul. Casca îi sări din cap È™i se rostogoli pe trotuar făcând un zgomot infernal. — Vorbesc de Feldwebel ul Brandt, râse Porta. Asta i sortit să moară asasinat È™i ceva anume îmi spune că bunul Dumnezeu i a ales pentru treaba asta pe MicuÈ›ul È™i pe Julius. MicuÈ›ul își culese de jos casca, È™i o puse la loc pe cap È™i anunță: — O să sar cu picioarele pe burta lui până plesneÈ™te. Heide aprobă strângând dinÈ›ii. — MicuÈ›ule, vită bătrână, simt că mi se nvârte capul numai când mă gândesc. Totul era regulamentar. Eu sunt răcanul cel mai bine îmbrăcat, cel mai îngrijit din tot regimentul, da, da, din toată divizia È™i, fir aÈ™ să fiu, chiar din toată armata. — Iată un lucru adevărat, mârâi MicuÈ›ul. Nimeni nu È›i ajunge la tocul cizmei. Nici chiar Hauptfeldwebel ul Edel. EÈ™ti cel mai chipeÈ™ ostaÈ™ din toată armata. ÃŽncântat, Heide aprobă aÈ™ezând reglementar pe umăr cureaua pistolului său mitralieră. — Mai mult, MicuÈ›ule. Din toată lumea. Uită-te la cureluÈ™a căștii. Ai solda mea pe cinci ani dacă găseÈ™ti vreo urmă de mucegai. Doamne, ce-au mai putut insepcta cureluÈ™a mea pe vremea când se mai purtau căștile cu È›epeluÈ™, da' nici unul n-a izbutit să mă prindă în ofsaid. Când eram la È™coala de subofiÈ›eri, dacă nu găseau nimic de reproÈ™at, ne inspectau până È™i-n găoază. Și zicând asta, Heide făcu un gest semnificativ. — Uită-te, MicuÈ›ule. Pieptenele meu e mai curat decât atunci când l am cumpărat. Măsoară-mi unghiile de la picioare la jumate de milimetru. Nu-i una mai lungă sau mai scurtă. Care-i primul lucru pe care-l fac după ce îmi termin de săpat adăpostul? Ia zi, MicuÈ›ule? — ÃŽÈ›i cureÈ›i unghiile, murmură MicuÈ›ul. — Exact. Și încă folosind o pilă de unghii È™i nicidecum baioneta ca tine sau ca alÈ›ii. Heide își smulse casca de pe cap. — Spune-mi dacă găseÈ™ti un fir de păr care să nu fie reglementar? Până È™i păduchii mei merg în pas de defilare È™i È›in dreapta. Dar Leopold Brandt, Feldwebel-ul dracului, mi-a făcut-o din cauza cărăriil care nu era dreaptă. E pentru prima oară în analele războiului că aÈ™a ceva se întâmplă unui ostaÈ™ ca mine. Știi tu ce-a născocit ca să demonstreze că nu mi-e dreaptă cărarea? Un telemetru de artilerie. M-a proțăpit în marginea opusă a terenului de instrucÈ›ie după care s-a suit pe acoperiÈ™ul dormitorului companiei a 3-a È™i vizând prin telemetru a demonstrat că nu mi-e dreaptă cărarea. Jur însă că a doua oară n-o să se mai întâmple. De ce o fi el aÈ™a? MicuÈ›ul își suflă zgomotos nasul cu degetele, tuÈ™i ca să adune o flegmă È™i, dând capul pe spate ca un gânsac, ochi cu grijă drept în vulturul de la baza zvasticii care împodobea peretele. — E un avorton, declară Heide. — Ah, dacă l-am putea avea cu noi pe frontul de Est. L-am trimite de unul singur în incursiune la ruÈ™i, iar noi am ataca după două ceasuri. Pe mine m-a-nfundat pentru un deget de la picior murdar. — Ãsta-i Leopold, asta-i maniera lui! exclamă Heide către strada tăcută, izbind caldarâmul cu patul armei. Cei doi intrară în adăpost. — VreÈ›i să-l lichidaÈ›i pe Leopold? întrebă Porta. — Exact È™i poÈ›i să ne crezi pe cuvânt. Sunt sătul de el, È™uieră Heide printre dinÈ›i. Dacă reuÈ™im să-l avem ca pontator pe standul nr.3, prima oară când tragem cu muniÈ›ie de război, s-a zis cu frumosul Leopold. — Cum aÈ™a? întrebai. MicuÈ›ul se ghemui È™i-i făcu semn lui Heide: — ÃŽi spunem? Heide fu de acord. — Dacă jură să nu sufle o vorbă nimănui. Porta È™i cu mine jurarăm. MicuÈ›ul jubilă, trase o duÈ™că năprasnică de È™liboviță, râgâi È™i-i trecu sticla lui Porta. — FiÈ›i atenÈ›i. Ieri pe când eram de serviciu în echipa de control a poligonului, m-am gândit la o mică surpriză pentru Leopold Brandt. ÃŽntâi m-am aranjat să fiu numit È›uțăr la Oberfeldwebel-ul Paust. Trebuia schimbată o placă de protecÈ›ie la È›inta nr.3. Le-am oferit băieÈ›ilor bere până i-a apucat pe toÈ›i nevoia, treabă pe care n-au îndrăznit s-o facă decât la privată. ȘtiÈ›i È™i voi că pe Hinka îl apucă turbarea dacă pute în adăposturi. Nu poate să sufere ca cineva să se sloboadă pe bunurile cazone ale celui de-al treilea Reich. Deci, de îndată ce ăia s-au cărat, am sudat placa de protecÈ›ie ceva mai jos, astfel încât, dacă stai în picioare pe biuta de observaÈ›ie, capul este descoperit. Nimeni — È™i aici admiraÈ›i fineÈ›ea lucrăturii, băieÈ›i — nimeni, zic eu, nu È™tie că am fost la È›inta nr.3. Placa e acoperită cu nisip fin. După cum È™tiÈ›i cu toÈ›ii, lui Leopold îi place mult s-o facă pe grozavul pe biuta de observaÈ›ie, È™i cum Mergi-or-crapă are-n seama lui listele de tragere, o să-i fie uÈ™or să-l desemneze pe Leopold pentru standul nr.3. Tragerile se încheie întotdeauna printr-un tir cu puÈ™ca cu lunetă, iar ca È›intă e luată de regulă È›inta nr.3. AÈ›i început să vă prindeÈ›i? MicuÈ›ul rânji È™i, adresându-se lui Heide, spuse: — Þie, Julius, È™i È›ie, Porta, n-o să vă fie defel greu să plasaÈ›i câte-o bucățică de plumb în ambrazura unde-È™i are Leopold capul. La urma urmei, ce vină aveÈ›i dacă trageÈ›i niÈ›eluÈ™ mai alături... — Totul stă în picioare, încuviință Heide. E aproape prea simplu ca să fie adevărat. Curând o să avem o tragere cu muniÈ›ie de război. Ne-a spus-o Mergi-ori-crapă. Nici Sfântu-Duh n-o să-l poată scăpa pe Leopold; către sfârÈ™itul tragerii Legionarul o să ne treacă ultimii pe listă È™i-o să golim încărcătoarele în ambrazura aranjată de MicuÈ›ul. — Dar dacă coboară de pe biută? remarcai eu. — Ne-am gândit È™i la asta, răspunse Heide. Am cronometrat totul. ÃŽi trebuie pe puÈ›in nouăsprezece secunde ca să dispară din dreptul ambrazurii, or, în zece secunde, Porta È™i cu mine avem timp din belÈ™ug ca să-i băgăm câte doi plumbi în È›eastă. ÃŽn viaÈ›a lui n-a fost într-o asemenea budă. De-atâta râs, MicuÈ›ul se frânse de È™ale. — Chel pe dinafară, chel pe dinăuntru! — E cea mai straÈ™nică treabă din ultima vreme! răcni Porta. — Fii atent! spusei. Dacă Bătrânul prinde vreo bănuială, sunteÈ›i în pom. AÈ™a ceva se cheamă asasinat cu premeditare. — Ia spune, bă, te crezi cumva în Armata Salvării? întrebă Porta. Asasinat? Pai asta-i legitimă apărare sută n sută. Dacă strângi de gât o È™toalfă, aia da, e asasinat. — Doar niste derbedei ar putea face aÈ™a ceva, zise MicuÈ›ul, de aia sunt condamnaÈ›i la moarte. Leopold m a avut la mână pe chestia cu degetul de la picior. Toate celelalte erau impecabile. Distribuisem totul pe la recruÈ›i cu ordinul de a le curăți lună. Unul dintre ei a făcut gură, dar l am potolit pe loc. După aceea mi a curățat puca aÈ™a cum nu fusese ea niciodată curățată. Până È™i Leopold a rămas cu gura căscată. — Ce i ai făcut? întrebă Heide. I ai tras o chelfăneală? — BineînÈ›eles că i am scăpat È™i două trei carabe, dar n a fost de ajuns È™i atunci l am băgat cu capul în groapa de scurgere de la latrinele prizonierilor ruÈ™i. Ba un bătrân sergent major de la ei mi a dat chiar dreptate când a aflat cum stau lucrurile. Mai mult, mi a propus să l las să se înece înăuntru. Da' eu sunt băiat bun, l am făcut ordonanÈ›a mea personală, cu dreptul de a mi oferi bere în fiecare sâmbătă. — ÃŽi umflai întreaga soldă? întrebă Porta. — Doamne fereÈ™te, da' n aÈ™ face o niciodată! ÃŽi lăsăm o marcă să aibă cu ce cumpăra cele trebuincioase pentru întreÈ›inerea echipamentului È™i a armamentului. — ÃŽntr o bună zi, MicuÈ›ule, ai s o încurci, îi prezisei eu. — Tot ce se poate, da pân' la urmă eu scap, în timp ce ăla de m a turnat intră singur la spital. — Să fim miloÈ™i cu Leopold, îl întrerupse Heide. ÃŽl ardem drept la mir. Va fi cea mai frumoasă zi din viaÈ›a mea. — Apropo, spuse Porta, È™tiÈ›i că a cerut sa fie mutat la S.S.? L au respins însă. N are decât 1,67 m, iar ei nu iau sub l,72 m. Scoase din buzunar zarurile, suflă peste ele, le scutură în pumn È™i suflă iarăși. — Facem o partidă? Șezând pe vine, MicuÈ›ul îl contemplă cu interes. — La ce bun toate fartiÈ›iile astea, Porta? O lume ntreagă È™tie că s măsluite. Porta dădu din cap indignat. — Aici ai dat o n bară. Am două perechi. Astea s cele bune. — EÈ™ti cumva bolnav? se miră Heide. — Gura! replică Porta. Și dacă stau să mă gândesc, îmi datorezi doi litri de È™liboviță È™i douăsprezece È›igări cu opiu. ScadenÈ›a era ieri, deci dobânda va fi acum de 80%. Julius, datoriile tale or să ajungă să te ngroape. Porta scoase carneÈ›elul său negru, își umezi un deget È™i începu să l frunzărească. — Ia să vedem... Ah, uite c am dat peste tine, secătură: "Julius Marius Heide, Unteroffizier, născut la Dortmund, servind în regimentul 27, compania a 5 a, plutonul 2, grupa a 3 a". Tu eÈ™ti, nu? Heide confirmă cu glas stins. Porta își fixă în orbită monoclul său spart È™i l rugă pe MicuÈ›ul să i lumineze cu lanterna. — Pe patru aprilie: nouă sticle de vodcă. Pe È™apte: două sticle de È™liboviță. Pe 12 era ziua ta. Ghinion, băiete. Ar trebui s o blestemi pe mă ta că nu te a sugrumat imediat după naÈ™tere. Bun, ziceam dară, 12:712 mărci È™i 13 pfenigi, 21 sticle de È™liboviță, un litru de apă de trandafiri, È›igări cu opiu, rachiu danez, o jumătate de ladă de Dortmunder È™i intrare gratuită la bordel timp de o lună de zile. Urmează apoi 20 aprilie, aniversarea lui Hitler, ziua cea mai sinistră dintre toate. Nu uita că ai fost membru de partid. — Da, dar s a terminat, protestă Heide. — Nu i meritul tău. Te au dat ei afară, dezvălui, brutal, Porta. Nu mai aveau chef să te vadă. La aniversarea domnului Hitler n ai pierdut decât bani: 3412 mărci È™i 12 pfenigi. Adaugă acum 80%. Nu mai scapi tu niciodată, Julius. — Trebuie să fie un lucru minunat să È™tii să scrii, spuse cu admiraÈ›ie MicuÈ›ul. Dac aÈ™ È™ti, m aÈ™ îmbogăți la iuÈ›eală. N ar trebui decât să i fac de petrecanie unui tip dintr ăia care se plimbă cu carnetul de cecuri în buzunar. Le aÈ™ semna È™i după aia n ar trebui decât să merg să încasez biÈ™tarii. Nu i răspunse nimeni. Ar fi fost mult prea lung să i se explice că figura cu cecurile nu i chiar atât de simplă. — Julius, continuă Porta, È™tii că sunt un bun camarad. ÃŽmi dau seama că datoria asta te apasă È™i c ai vrea s o achiÈ›i. — O anulezi? exclamă Heide nevenindu i să È™i creadă urechilor. — ÃŽntocmai, afirmă Porta cu un mic zâmbet viclean. — SunteÈ›i martori, zbieră Heide din ce în ce mai excitat. — UÈ™urel, i o reteză sec Porta ca să i mai tempereze entuziasmul. Iată mai întâi care s condiÈ›iile mele: îmi dai trei baloturi de postav, cele pe care le ai ascuns în camera "Cozii de mătură". Și mai vreau cele două butoiaÈ™e de heringi olandezi, pe care tu È™i cu "Cârnatul" le aÈ›i depozitat la dentistul de pe Hein Hoyer Strasse. StupefacÈ›ia lui Heide fu totală. Mintea încetă să i mai funcÈ›ioneze. Sorbea pur È™i simplu cuvintele lui Porta. — Fir ar să fie, de unde o È™tii? OchiÈ™orii porcini ai lui Porta străluciră. Era deci adevărat. Se simÈ›i îndeajuns de sigur pe sine ca să È™i exploateze succesul. — Știu chiar mai mult decât îți închipui. — De covoarele din Paulinen Platz? — BineînÈ›eles, fu răspunsul scurt al lui Porta. Mi le dai È™i pe alea. După aceea îți anulez datoria È™i închid ochii pentru rest. Era o lovitură riscantă, dar norocul se afla de partea sa. — Și n ai să încerci să mă È™antajezi? făcu, precaut, Heide. — Pe cuvânt de onoare, garantă Porta ridicând trei degete în aer. — Cuvântul tău, È™tii tu ce fac pe el! Dă mi o chitanță pentru heringi, postav È™i cinci sute douăzeci È™i cinci de carpete de lână. — Am zis: toate carpetele, replică, suav, Porta. — EÈ™ti nebun de legat! urlă Heide. Opt sute de carpete! Păi nu È›i dai seama că fac mult mai mult decât îți datorez? — UiÈ›i discreÈ›ia mea È™i ea costă scump. AÈ™ putea merge È™i singur să umflu totul în loc să mi pierd timpul discutând cu tine. — Doar n o să te apuci să mă denunÈ›i? întrebă indignat Heide. — La bani mărunÈ›i chiar, dacă merită osteneala. Eu n am uitat, Julius dragă, istoria aia cu țăranul. — Bun, fă o acum pe sentimentalul, mârâi Heide. Am să È›i spun însă una È™i bună: heringii È™i carpetele sunt dinamită curată. Dacă te agață, eu unul nu È™tiu nimic. — Lasă tu grija asta. ÃŽn ziua aceea vom merge la zdup împreună. Mână n mână, ca doi buni prieteni ce suntem. — Cum aÈ™a? — Bă, da' moacă mai eÈ™ti! rânji Porta. Te duci după covoare È™i le vinzi. Treaba mea e să încasez sau, dacă vrei, să controlez. — Asta i bună! Știi că ai haz? Dar să nu È›i închipui că vei căpăta o para chioară din suma rămasă. — Vedem noi, răspunse Porta. — Niciodată, urlă Heide. Știu È™i eu câte ceva despre tine. Am un prieten care este È™eful depozitului SS ului. El mi a È™optit la ureche că sunt în căutarea unui hoÈ› care a zulit niÈ™te căști de oÈ›el. Asta i! La Fuhlsbüttel au o celulă gata pregătită cu tot ce i trebuie. — Nu mai pot eu! zise, imperturbabil, Porta. — Tu eÈ™ti cel pe care l caută! răcni Heide, acuzator. — Gura! exclamai eu. O să treziÈ›i toată lumea. — Dacă mai continui să te amesteci în treburile mele o să mergi să spargi piatră la Torgau, Herr Obergefreiter Joseph Porta, amenință Heide. MicuÈ›ul puse capăt discuÈ›iei lor. Privi în jurul lui È™i pronunță misterios: — ÃŽn ziua când Leopold își va da duhul o să mă ghiftuiesc cu cârnaÈ›i stropiÈ›i cu È™liboviță. Heide încuviință dând din cap. — Leopold È™i cei de alde el pot fi mândri. Au făcut din noi ce È™i au dorit. Nu ni e frică nici de Dumnezeu, nici de dracu. Parcă am fi turnaÈ›i din oÈ›el Krupp. — OÈ›elul Krupp e un fleac în comparaÈ›ie cu mine, zise MicuÈ›ul È™i izbi cu muchia palmei zidul de beton. Acesta se fărâmiță de parcă ar fi fost lovit cu un ciocan. La karate MicuÈ›ul era cel mai tare dintre noi. Putea sparge o cărămidă în două. Odată, frânsese gâtul unei vaci lovind o cu latul palmei. Porta putea È™i el sparge o cărămidă, dar din două lovituri. Steiner încercase È™i el, dar își paradise groaznic mâna. A continuat însă să exerseze când o avea în ghips È™i acum figura îi reuÈ™ea destul de bine. O coadă de lopată o puteam frânge cu toÈ›ii. Momentan, MicuÈ›ul se exersa pe o bară de fier. Cel care ne arătase pentru prima oară figura asta fusese un ostaÈ™ de undeva de prin Asia. ÃŽl expediase pe MicuÈ›ul la podea dintr o singură lovitură. Fix între ochi. Am rămas cu toÈ›ii atât de uluiÈ›i, încât am mers până a i oferi libertatea dacă ne învață cum se face. ÃŽn È™ase săptămâni devenisem aÈ™i. L am înÈ›olit într o uniformă germană È™i l am luat cu noi. ÃŽn ajunul Crăciunului ne am despărÈ›it. L am văzut traversând în fugă liniile... Eram niÈ›el triÈ™ti; fusese un băiat de ispravă. Apoi l am uitat. Un zgomot de paÈ™i se apropie de noi. Ciulirăm urechea. Păreau paÈ™ii unui soldat. — Cine o fi? întrebă Porta. Ia vezi, MicuÈ›ule. MicuÈ›ul ieÈ™i din adăpost făcând mai multă gălăgie decât era necesar. Urlă: — Stai! Parola! PaÈ™ii se opriră. — Ho! PotoleÈ™te te! răspunse un glas din beznă. ÃŽncetează s o faci pe tâmpitu'. — Parola ori trag! repetă MicuÈ›ul. — Băi, eÈ™ti È›icnit? Recunoscurăm vocea lui Barcelona, MicuÈ›ul însă avea pe dracu n el. — Parola, ori te fac ciur. Și MicuÈ›ul armă. — Cretinule, eu sunt! È›ipă, nervos, Barcelona adăpostindu se în rigolă. ÃŽi vedeam umbra căștii. MicuÈ›ul se făcu È™i mai amenințător. — Parola ori te curăț. E război È™i nu mă joc. Fără parolă nu intră nimeni aici! — Stat eu, boule! răcni turbat Barcelona din rigola lui. Sunt Barcelona, prietenul tău, ce dracu'! — Nu cunosc, n am prieteni. Parola ori trag! MicuÈ›ul duse arma la umăr È™i ochi. De frică, nu îndrăzneam nici să suflăm. Când îl apucau pe MicuÈ›ul dracii te puteai aÈ™tepta la orice. — Astâmpără te! îi È™opti Heide. O s o pățim. — Mă doare n fund! zbieră MicuÈ›ul. Sunt un bun ostaÈ™ care nu cunoaÈ™te altceva decât consemnul. Parola sau trag în el. Barcelona însă își pierdu răbdarea. Văzând puÈ™ca îndreptată spre el, îl apucară È™i pe el năbădăile. — Du te dracului, trage dacă vrei! Fac ceva pe tine È™i pe parola ta! Și țâșnind în sus, fu printre noi din trei salturi. MicuÈ›ul se hlizi. — Te au trecut fiorii, ai, budană cu vin? — Ciubotă împuÈ›ită, È™uieră Barcelona. Spune mi È™i mie care i aia, parola. — Habar n am, răspunse cu sinceritate MicuÈ›ul. Da' o parolă există, nu? Tu eÈ™ti Feldwebel, tu trebuie s o È™tii. — Și atunci de ce o faci pe idiotul? fulmină Barcelona È™i se ntinse după sticla de È™liboviță. Dă o ncoace. Bătrânul m a trimis să vă spun că n noaptea asta o să fiÈ›i lăsaÈ›i în pace. La Gestapo e groasă rău. "Frumosul Paul" îi cată de purici pe ciracii săi. Mare epuraÈ›ie, mare. Stau jos la coadă ca să intre la puÈ™cărie. — Dar ce au făcut? întrebă, curios, Porta. — De toate. Sabotaj. Neexecutare de ordine. Neglijență în serviciu. Plus ceva corupÈ›ie È™i furtiÈ™aguri. Rânji. Nu lipseÈ™te nici măcar un mic asasinat. Dacă "Frumosul Paul" o È›ine tot aÈ™a, mâine dimineață a să se trezească singur singurel. Gagiii se scapă în nădragi de frică. PoÈ›i face cu ei ce vrei. Porta dădu din cap. — Ce baftă! Am fi tâmpiÈ›i dacă n am profita. — Vrei să l ajuÈ›i pe "Frumosul Paul"? se miră MicuÈ›ul. — ÃŽntocmai, dar nu aÈ™a cum crezi tu. — Nu mai pricep nimic, spuse Heide. — Qui vivra, vera , surâse Legionarul, care cam ghicise ideea lui Porta. Zece minute mai târziu predam schimbul. Intrarăm în corpul de gardă făcând înadins cât mai mult zgomot cu putință. Porta anunță: — Mă însărcinez eu cu percheziÈ›ionarea È™tabilor destituiÈ›i. Legionarul schiță un zâmbet plin de înÈ›elegere. — Bine, camarade. Ai adulmecat prada. — AtenÈ›ie, Porta, aÈ™a ceva se cheamă deturnare de fonduri. — Ah, ia mai scuteÈ™te mă! începu Porta, dar cineva sună la ușă. Fără grabă, Bătrânul merse să deschidă. Un secretar împinse brutal înăuntru trei inÈ™i în uniforme de S.D. — Iată candidaÈ›ii la zdup. OcupaÈ›i vă de ei. Și aruncă pe masa Bătrânului mandatele galbene de arestare. Barcelona deschise registrul È™i înscrise în el datele personale È™i motivul arestării. Registrul acesta fusese început pe vremea Imperiului, slujise în timpul republicii de la Weimar È™i slujea È™i acum, sub egida orătaniei naziste. Bătrânul întinse pe masă mandatele galbene purtând în partea stângă sus următoarea menÈ›iune: "ÃŽn 48 de ore, deÈ›inutul va fi deferit înaltului tribunal S.S. al poliÈ›iei militare. Provizoriu se va afla sub paza unei companii deisciplinare." Porta se È™i proțăpise în mijlocul camerei. ÃŽmprumutase cascheta lui Heide È™i È™i o pusese à la Feldwebel, cu viziera lăsată pe sprânceana stângă. Le zâmbi deÈ›inuÈ›ilor cu falsă bunăvoință. — UitaÈ›i vă la mine. ÃŽmi cunoaÈ™teÈ›i gradul. Să nu l uitaÈ›i niciodată. De altfel, în orele ce vor urma o să aveÈ›i tot timpul să l memoraÈ›i. Voi hotărâți care vor fi relaÈ›iile noastre viitoare. Pot fi dulce ca un pisoi mângâiat pe blăniță È™i pot fi rău ca un urs siberian când e flămând. Sunt Obergefreiter, coloana vertebrală a armatei. Numele meu e Joseph Porta, din regimentul 27. GoliÈ›i pe masă ce aveÈ›i prin buzunare. Tot soiul de lucruri bizare ieÈ™iră la iveală. Unterscharführer ul S.D. Blank contemplă cu îngrijorare cele cinci È›igări cu marihuana pe care le scosese din buzunar. Porta le arată. — Nu È›i e ruÈ™ine? Asta i contrabandă. Cred că i bine să te avem la ochi. — Mi le a dat un deÈ›inut, zise Blank începând să se justifice. — Ei bine, uite că È™i mie mi le dă, la rândul lui, tot un deÈ›inut, triumfă Porta vârând È›igările în buzunar. Se întoarse apoi către Scharführer ul S.D. Lentz. — Ai primit È™i tu daruri? Și fără să mai aÈ™tepte răspunsul, extirpă din grămăjoara de pe masă cinci mici gogoloaie. — Nu lipseÈ™te decât pipa. Pe Dumnezeul meu, cum îndrăzneÈ™ti dumneata, un S.D., protector al patriei, să posezi opiu? Lentz lăsă privirea n jos. Nu prea È™tia bine ce trebuie să facă. Să răcnească, să înjure sau să i dea un picior în burtă imbecilului ăsta de Obergefreiter? Cu coada ochiului îl privi pe MicuÈ›ul. De tentat l ar fi tentat cel mai mult lovitura de picior, dar zdrahonul de colo părea al dracului de primejdios, aÈ™a cum se jucă el cu o lopată de infanterie, foarte ascuÈ›ită. Deodată, tipul făcu un lucru care le luă arestaÈ›ilor piuitul. AÈ™ezând lopata între două spătare de scaune, dintr o singură lovitură cu muchia palmei frânse coada ei groasă. — Ai văzut, Porta! strigă el. Asta i figură! Pasează mi pe unul din esdeiÈ™tii ăștia puturoÈ™i È™i i frâng È™ira spinării. Vom declara că a sărit la tine. Lentz se cutremură È™i preferă să capituleze. — Ia totul. E al tău. Porta se simÈ›i împărat. — Da' ce credeai tu? Și fără să aÈ™tepte răspunsul celuilalt, înhăță un ceas brățară pe care l duse la ureche. — Excelent ceas. Rezistă È™i la un război total. Ceasul dispăru într unul din buzunare. Lentz suflă din greu, dar evită să protesteze. Privirea de hultan a lui Porta căzu pe inelul pe care l purta la deget Oberscharführer ul S.D. Krug. Lucrat din aur împletit, el închipuia doi È™erpi ale căror capete erau două diamante. — Dă mi l È™i n noaptea asta dormi liniÈ™tit, făgădui el întinzând mâna. Krug protestă indignat, încercând să facă apel la probitatea lui Porta. — Ia potoleÈ™te te, mă gură mare! i o tăie Porta. Dă inelul, È™i ceva mai repejor, auzi, domnu'? Sunt grăbit. Și tu îl ai tot de furat. Oberscharführer ul schimbă atunci tactica. Deveni pur È™i simplu grobian. — Drept cine te crezi, Obergefreiter? Nu vezi cine sunt? ÃŽncetează cu obrăzniciile, altminteri o pățeÈ™ti! Porta râse jovial. — N a priceput nimic Oberscharführer ul nostru! Ia spune, "Mergi ori Crapă", ce părere ai de avortonul ăsta? — E stupid, enunță, lapidar, Legionarul. — Altminteri nici n ar fi în S.D., râse Porta. Krug era furios. Uitase unde se află. Punându È™i mâinile în È™olduri, își bombă pieptul în maniera prusacă. Noi ne stăpâneam cu greu încântarea. Singur Bătrânul se făcea că nu observă nimic. ÃŽÈ™i vârâse nasul în registrul cu deÈ›inuÈ›i, dar È™tiam că n avea nici cea mai mică milă pentru aceÈ™ti È™tăbuleÈ›i scoÈ™i din pâine. — Nu vezi că sunt un Oberscharführer? urlă Krug. — Nu s orb, răspunse, arogant, Porta, dar chiar dac ai fi general È™i tot È›i aÈ™ zice scârnăvie. Krug se porni să zbiere. Glasul îl lăsă. De atâta enervare se bâlbâia. — Cer, fir ar să fie, cer ca persoana mea să fie respectată. Ai datoria să mi te adresezi conform regulamentului. Sunt Oberscharführer ul S.D. Krug, un om care È™i cunoaÈ™te datoria. Ia seama, Obergefreiter. — EÈ™ti un rahat. — Am să È›i fac un raport! urlă Krug. — Și eu o să mă È™terg cu el la fund, fu expresivul răspuns al lui Porta. Află că în prezent toată lumea nu dă doi bani pe rapoartele tale È™i că până la noi ordine eÈ™ti deÈ›inutul meu. Porta accentuă pe ultimele două cuvinte. Iar acum o să mi dăruieÈ™ti drăgălaÈ™ tot ce ai, fără să uiÈ›i inelul. L aÈ™ putea oferi lui "Vera arzoaica" de la "Uragan 11" drept răsplată pentru modul deosebit în care s a ocupat întotdeauna de mine. Dar dacă protestezi în continuare, nu mai garantez de nimic. Și arătându l pe MicuÈ›ul care își făcea de lucru cu o pereche de cărÈ›i ce aparÈ›inuseră lui Blank, continuă: — Te dau pe mâna lui. Vă iubeÈ™te de nu mai poate, pe voi, ăștia de la S.D., È™i face tot ce i spun. Dacă însă eÈ™ti un băieÈ›el cuminte È™i drăguÈ›, îi voi spune lui "Vera arzoaica" că inelul e un dar de al tău È™i ne vom gândi la tine, împreună, peste câteva săptămâni, când vei dârdâi în brigada lui Dirlewanger. Krug trsări auzind numele Dirlewanger. DeÈ™i brigada era cum nu se poate mai "Gekados", Krug È™i amicii săi È™tiau foarte bine ce vrea să zică asta. Era o brigadă disciplinară S.S. care avea drept unică misiune distrugerea prin orice mijloace a partizanilor care se găseau în marile păduri din jurul Minsk ului. Șeful ei era Brigadenführer ul S.S. Dirlewanger, un fost ocnaÈ™ care obÈ›inuse comanda acestei unități datorită unui cinism brutal È™i a pornirilor sale sadice. Cruzimea lui era atât de mare încât până È™i Himmler È™i Heydrich ceruseră la un moment dat să fie deferit CurÈ›ii marÈ›iale È™i condamnat la moarte. Dintre toate capetele de acuzaÈ›ie formulate împotriva lui, violul prizonierelor poloneze era cel mai neînsemnat, dar acest ucigaÈ™ sadic era protejatul Obergruppenführer ului Berger, È™eful È™colilor de cadre S.S. La 22 noiembrie 1941 acestuia îi trebuise o oră întreagă ca să i convingă pe Heydrich È™i Himmler că e necesar ca Brigandenführer ul Dirlewanger sa fie tolerat. Argumentele sale îl impresionară mai ales pe Heydrich, care avea aceleaÈ™i teorii ca È™i Berger. Teroarea trebuie combătută prin teroare. Până la moarte, Heydrich rămase convins că victoria va aparÈ›ine celui care va È™ti să utilizeze mai bine violenÈ›a. Trei zile înaintea atentatului de la Praga, el spunea: "Dumneata nu eÈ™ti decât un țăran sentimental care n a priceput nimic din războiul pe care l purtăm. Probabil va fi nevoie ca 90% din poporul german să fie exterminat. Ca pedeapsă n ar trebui să existe decât una singură: decapitarea. Hrana prizonierilor costă prea scump. Am dat ordin Einsatz kommando uluimeu să împuÈ™te detaÈ™amentele de prizonieri de îndată ce È™i au terminat lucrul. Transportul lor nu este rentabil." Oamenii lui Dirlewanger erau condamnaÈ›i la moarte atât de inamic, cât È™i de propriii lor compatrioÈ›i. Cum risca vreunul din ei să se aventureze pe undeva neînsoÈ›it, cum se curăța. Puteau fi lesne identificaÈ›i după cele două grenade aurite pe care le purtau în chip de petliÈ›e la gulerele negre ale uniformelor lor S.S. ÃŽn calculele oficiale durata lor de viață era apreciată la două luni. Când avea loc un banchet la Statul major al lui Dirlewanger, ceea ce se întâmpla adesea, un comando pleca să efectueze o razie în câte un orășel de prin Polonia sau Bielorusia ca să procure femei. Cariera lui Dirlewanger s a încheiat aÈ™a precum merita, din păcate însă prea târziu. Instituise chiar el barbara pedeapsă care consta în pârpălirea înceată a "vinovaÈ›ilor" deasupra unui foc. Fu găsit spânzurat de un copac, cu capul în jos È™i sfarogit ca o bucată de pâine uitată în prăjitor. Partizani polonezi povestiră că operaÈ›iunea fusese îndeplinită de opt oameni din propria i brigadă. După spusele lor, strigase întruna patru ceasuri È™i jumătate, timp în care cei opt făcuseră un cerc în jurul copacului È™i cântau: So weit die braune Heide geht, gehört das alles mir. Ich bin ein freier Wildbretschütz ... Partizanii nu se atinseseră de cei opt. La muzeul militar din VarÈ™ovia există un tablou ce reproduce evenimentul. Chipul lui Dirlewanger poate fi perfect recunoscut deasupra flăcărilor. Data execuÈ›iei: 21 ianuarie 1945. Oberscharführer ul S.D. nu È™i făcea iluzii în legătură cu viitorul. Știa ce l aÈ™teaptă. Văzuse mulÈ›i plecând spre fioroasa brigadă, dar nu văzuse pe nici unul întorcându se. Și oamenii È™i hârtiile lor dispăreau fără să lase o urmă. Evident, există întotdeauna o È™ansă de una la o mie. Asta depindea de comandantul închisorii Torgau, dar colonelul cel ciung nu se arăta prea blând cu esdeiÈ™tii mătrășiÈ›i. Krug își făgădui sie însuÈ™i să se poarte într un mod exemplar, să blesteme S.D. ul etc. Când, graÈ›ie spionilor săi, colonelul va afla de atitudinea lui, îi va face poate favoarea să l expedieze într o unitate disciplinară. TotuÈ™i protestă vag împotriva pretenÈ›iilor lui Porta. Din două sărituri de trigru, MicuÈ›ul fu lângă el. — Nu mai cârti, scumpu' meu esdeist. Fă ce È›i se spune. GoleÈ™te È›i buzunarele. ÃŽl împinse spre uÈ™a celulei. Iată È›i odăiÈ›a până când amicii tăi vor veni să te caute. Porta râse. — N ai baftă, Krug, urmă MicuÈ›ul, mânia lui Dumnezeu s a abătut asupră È›i. EÈ™ti pe cale să cobori panta. EÈ™ti deja uitat, nu mai exiÈ™ti. — ÃŽntocmai, replică Porta. Și n cazul ăsta, la ce i mai trebuie tot soiul de bunuri? — Oare cum s o fi simÈ›ind unul care i un mort viu? — Nu i nimic de râs aici, protestă Krug È™tergându È™i fruntea cu o batistă nu tocmai curată, împodobită cu niÈ™te iniÈ›iale care nu i aparÈ›ineau. — Doar n ai vrea să m apuce plânsul? Krug mormăi ceva nedesluÈ™it. MicuÈ›ul luă un inel, îl mirosi È™i l examină atent. — L aÈ™ putea vinde lui Emil. Pute a curvă. Zi, Porta, ce scrie înăuntru. — P.L. Ia povesteÈ™te ne, Krug, cine era P.L. — Paula Landau. A murit la Neuengamme. — Și È›i a oferit inelul pentru că te ai purtat frumos cu ea? îl întrebă, blând, Porta. Krug se scărpină în ceafă, cercetându i pe rând cu privirea. Ar fi preferat să nu intre în detaliile afacerii "Paula Landau". Sosise la Neuengamme sub formă de cadavru. Avusese atunci o zi neagră, temându se ca faptele să nu iasă la iveală. ÃŽn chestii dintr astea "Frumosul Paul" era bizar. Nu se sfia să poruncească aplicarea unor torturi înspăimântătoare, dar să l ferească sfântul pe cel care lua cu de la sine putere asemenea iniÈ›iative. Nici chiar în caz de autoapărare. Nimeni din grupa lor nu uitase sfârÈ™itul Unterscharführer ului Willy Hirsch, care fusese prăjit la foc domol începând cu picioarele. ÃŽncet, fără grabă: OperaÈ›iunea durase trei săptămâni. Și totul din pricina a cinci pipiÈ›e care oricum aveau să fie spânzurate. Krug se cutremură. Interesul celor doi malaci trebuia abătut de la Paula Landau. AÈ™a cum arătau, păreau foarte decontractaÈ›i, dar el simÈ›ea că nu i decât o atitudine exterioară pe care È™i o confecÈ›ionaseră. De fapt erau niÈ™te diavoli. Mimând o indiferență totală, își deÈ™urubă tocul cizmei, care lăsă descoperită o ascunzătoare. Scoase de acolo două bacnote de cinzeci de dolari È™i o capsulă mică plină cu pulbere albă. Porta se prefăcu mirat. Mirosi pulberea. — Cocaină ... Ai fost bogat, nu glumă. Ce ai făcut de te ai dus de a berbeleacul atât de iute? Krug se bâțâi stânjenit. — Nu trebuie să te jenezi, continuă Porta, nu suntem prea delicaÈ›i È™i nici fete mari. MicuÈ›ul fi adresă un gest sever È™i luă cuvântul. — Dacă È›i aÈ™ mărturisi secretele vieÈ›ii mele ai cădea în fund, mă javră de esdeist. Lumea zice că MicuÈ›ul e nerod, dar nu chiar atât de nerod ca să mărturisească ceea ce nu poate fi dovedit. De condamnat, nu te condamnă decât în măsura în care mărturiseÈ™ti. Cât timp n ai mărturisit, judecătorii È™i celelalte lepădături n au ce È›i face. Ai mărturisit, dobitocule? Krug făcea semn că da. Ai fi zis că i un creÈ™tin aruncat în groapa cu lei. — Idiotul, constată, sec, MicuÈ›ul. — Ce ai mărturisit? întrebă curios Porta. — Șantaj. CunoÈ™team o gagică din Friedrischsberg, al cărei amant era închis la noi, încă de mult. Mă abăteam pe la ea deseori È™i nu gândeam c o să cad vreodată pe bec, dar farfuza s a dus la "Frumosul Paul". — Ai fi putut nega, zise Porta. — N a È›inut. Mi au întins o cursă. — Și te ai prins ca o muhaia. MicuÈ›ul râdea fără să se ascundă. De asta eÈ™ti la noi? — Iar în curând vei fi în drum spre Dirlewanger, făcu înveselit Heide. — Te ai întins prea mult la caÈ™caval, frățioare, urmă MicuÈ›ul. Nu omori găina cu ouă de aur. Uită te la mine, dacă mi se întâmplă să dau peste zece pipe de opiu, nu iau decât opt. — AÈ™a i, întări Barcelona. — AÈ™a o fi, dar în orice caz, de la mine aÈ›i luat totul. — Cu È›ine i altceva, triumfă Micuju. Tu chiar dacă mai respiri, eÈ™ti deja un om mort. Pe documentele tale e o dungă roÈ™ie. Nimeni nu te cunoaÈ™te. Nimeni nu vrea să È™tie de tine. ÃŽn pădurile Misk ului, partizanii lui Tătuca te È™i aÈ™teaptă. Ai văzut ce le fac haidamacilor lui Dirlewanger? Lui Krug i se învârteau ochii în cap. — Ce le fac? MicuÈ›ul râse diabolic. — Porta, povesteÈ™te i ce le fac. Porta își umezi buzele, după care scuipă pe duÈ™umeaua curată È™i lucioasă. Krug urmări scuipatul cu privirea. — Te interesează? întrebă Porta cu un mic zâmbet în colÈ›ul gurii. Te las să l È™tergi. DrăguÈ›ii tăi de amici de la Fagen m au învățat È™i figura asta. — Nu s eu de vină, protestă Krug. N am fost niciodată la Fagen. — EÈ™ti un rahat È™i i doar o pură întâmplare că n ai fost È™i la Fagen. Când o să vină ziua socotelilor, ai să vezi că nimeni n a făcut nimic. Toată lumea o să declare că a primit ordine de la superiori, până o să se ajungă la ăla de i acu în vârful scării È™i care o să bage mâna n foc că È™i lui i a dat ordine bunul Dumnezeu prin intermediul a doi porumbei albi. — Nu s eu de vină, repetă Krug. — FireÈ™te, își bătu joc Porta. Te au obligat, nu i aÈ™a, să intri în S.D.? — Ei, poate că nu tocmai, mărturisi Krug. Dar la "S.S. Infanterieregiment Deutschland" erau toÈ›i niÈ™te tâmpiÈ›i. Oricum, aici e mai bine. Pentru prima oară de la începutul discuÈ›iei, Bătrânul își ridică privirea. Se uită fix la Krug, se pregăti să spună ceva, apoi renunță È™i se cufundă iarăși în registru. — Sigur că i mai bine aici, răspunse Porta. La regimentul "Deutschland" trebuia s o faceÈ›i pe eroii. Eroi cu nădragii plini. Aici însă ceilalÈ›i fac pe ei. ÃŽnÈ›eleg. Dar într o zi ai să plăteÈ™ti scump pentru toate astea. — Mai termină, Porta, c ai luat o razna, îl întrerupse MicuÈ›ul. Mai bine povesteÈ™te i gagiului ce fac partizanii din păduri. Atunci să vezi cum se scapă pe el. Uite Krug, îți spun cinstit că, în comparaÈ›ie cu meÈ™terii lui nea Iosif Vissarionovici, voi, hitleriÈ™tii ăștia de trei lulele, trei surcele, sunteÈ›i complet lipsiÈ›i de imaginaÈ›ie. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti, Porta, de tipul pe care l am găsit pe muÈ™uroiul de furnici? — Povestea i veche, o È™tim È™i noi, cei de la poliÈ›ia S.S. — Dar pe asta o È™tii? Te leagă între doi copaci, întins ca un arc. ÃŽntâi sunt coÈ›ofenele, pupezele, codobaturile È™i alte păsăruici mai mititele care È›i ciugulesc ochii. Apoi vin pe rând corbii, hultanii, bufniÈ›ele alea mari. Nu scapi din legături decât după ce È›i au sfâșiat toate tendoanele. Dar atunci eÈ™ti de mult mort. — Am văzut o singură dată pe una care să scape cu viață, se amestecă MicuÈ›ul. E vorba de Nadia, turnătoarea aia micuță din Moghilev. Dar nimeni n o să mai vrea vreodată să se hârjonească împreună cu ea. Și zău că nu arăta rău înainte de a cădea în mâna partizanilor. AÈ™ zice chiar că era o gagică trăznet, însă după ce a fost găsită... Blom din Barcelona avu un râs sardonic: — De pomină cum au mai aranjat o! Dar È™i câți au fost spânzuraÈ›i din vina ei! — Ce i au făcut? întrebă Krug. — I au decupat, pe buci, două zvastici, explică MicuÈ›ul. La câteva minute după ce a fost dată jos din copaci, s a aruncat sub un tanc Tiger, complet È›icnită. ÃŽi era frică de orice, chiar È™i de propria i viață. — Alah mi e martor, adăugă Legionarul, partizanii sunt daÈ›i în mă sa! Nici măcar berberii răsculaÈ›i din Rif n ar fi fost în stare să ne aranjeze pe noi, cei din trupele coloniale franceze, atât de miÈ™to. Krug devenise livid. Porta chicoti încetiÈ™or. — EÈ™ti până n gât în rahat, Krug. Cum ai o clipă liberă acolo, la Fuhlsbüttel, pune È›i un È™treang de gât. Dacă apuci să ajungi în faÈ›a CurÈ›ii MarÈ›iale, adio orice È™ansă. Te vor băga în fiare È™i nu È›i le scot decât în momentul în care te vor preda lui Dirlewanger. Să nu È›i închipui c or să te trimită într o F.G.A. Nu i loc de tine acolo. La noi nu vin decât S.S. iÈ™tii cu delicte minore. Crede mă, în cazul tău tot È™treangul rămâne soluÈ›ia cea mai bună È™i cea mai comodă. Tipii lui Dirlewanger sunt expediaÈ›i în locurile cele mai afurisite. Fiecare operaÈ›iune echivalează cu o sinucidere colectivă. Nimeni nu vrea să È™tie de ei. Nici măcar târfele scoase la reformă. Krug, Oberscharführer ul S.D., fiara fiarelor, plângea. Nu crezuse niciodată că aÈ™a ceva i se poate întâmpla. I se prezisese adesea, dar de crezut nu crezuse. ÃŽn prezent, era convins. Ce să facă? Nu voia să poarte două grenade încruciÈ™ate pe un guler negru. Din depărtare auzi glasul MicuÈ›ului urându i noapte bună. Greaua ușă a celulei se închise cu zgomot, despărÈ›indu l de lumea în care trăise până atunci. Se trânti pe podea, singurul loc unde se pulea culca. Celula era perfect goală. Dacă ar fi fost băgat într o închisoare adevărată, ar fi avut un prici È™i o pătură. Aici însă nu exista nimic. O celulă incredibil de curată. ÃŽn felul ei, armata era mai dură. ÃŽn poliÈ›ie te mai puteai plânge; aici, nu. Orice È›i s ar fi făcut, trebuia să spui: bine. Erai un rob printre alÈ›i robi È™i lucrul acesta îl realiza acum pe deplin. ÃŽn fundul sufletului lor, tuturor celor din S.S. È™i S.D. le era teamă de armată. InstrucÈ›ia era grea È™i la unii È™i la alÈ›ii, dar în S.S. erai tratat ca un om, ca un om de elită. ÃŽn armată lucrurile se prezintă altfel. OstaÈ™ul era doar un sclav. Krug contemplă chipiul aÈ™ezat alături. Capul de mort rânjea sinistru la el. Fusese întotdeauna mândru de insigna sa cu cap de mort. ÃŽÈ›i dădea siguranță. Remarcase de nenumărate ori ce efect hipnotic avea această insignă asupra oamenilor. Dintotdeauna dorise să intre într o divizie S.S. "Totenkopf" , singura unitate S.S. care purta un cap de mort brodat pe gulerul negru al vestonului. Fusese însă respins. Era prea înalt. Nu le trebuiau decât indivizi scunzi. Nici unul peste 1,70 m. Mici, dar daÈ›i dracului. Nu l uitase niciodată pe Unterscharführer ui Brikendorf, care făcuse un scurt stagiu la ei, la secÈ›ia IV/2 È™i care într o seară le arătase livretul lui. Când își făcuse serviciul la Gross Rosen expediase cu propria mână pe lumea cealaltă 189 de indivizi. Acest Brinkendorf era într atât de cinic, încât îl refuzaseră până È™i cei de la Rollkommando . "Frumosul Paul" îl dăduse afară după trei luni. Depășise orice limită, operând o razie pe cont propriu în cartierul Teehaus. Fusese trecut instructor la Dirlewanger. De atunci nu mai sosise nici o veste despre el. Acum, poate c avea să l întâlnească din nou. Ferească sfântul să l aibă pe Unterscharführer ul Brinkendorf comandant de grupă. Brinkendorf era făcut din acelaÈ™i aluat cu majoritatea celor din divizia T, capabili să ucidă pe oricine, prieten sau duÈ™man, frate ori soră. EsenÈ›ial pentru ei era să ucidă. Se scufundă într un somn agitat, dar fu trezit de fiece dată când se suna la poarta mare, È™i asta se întâmpla des. ÃŽntreaga închisoare era plină. Nu rămăsese liber decât arestul armatei. Auzea cum cei din gardă se certau cu voce scăzută. O cizmă grea lovi în uÈ™a sa. Nu pricepu de ce. NeliniÈ™tit, privi spre fanta în dosul căreia strălucea un ochi. Un râs sardonic îi izbi urechea. Recunoscu glasul MicuÈ›ului. — Ia te uită, mai eÈ™ti în viață, suflet în uniformă! Am crezut că te ai È™i spânzurat cu ciorapii! Și râsul se pierdu pe coridor. Hotărât lucru, tipii ăștia din armată nu i prea aveau la inimă pe cei de din S.D.... Heide È™i Porta se porniră pe ceartă. Jucau o partidă de 421 È™i Porta fusese prins în ofsaid. Avea asul de pică, dar nu l declarase decât atunci când potul se rotunjise biniÈ™or. Furios, Heide înfipse pumnalul în masă la un milimetru de mâna lui Porta. — TriÈ™ezi! urlă el. — Ei È™i? — Ai avut asul de pică! L am văzut! — Da' ce, e al tău? Heide păli. ÃŽÈ™i pierduse complet stăpânirea de sine. AÈ™a ceva întrecea orice limită. ÃŽnvârtind cuÈ›itul deasupra capului, lovi È›intind faÈ›a lui Porta, ferm decis să l cresteze. Porta abia izbuti să se ferească. Ripostă încercând să l atingă pe Heide cu muchia palmei peste beregată, dar acesta se feri. ÃŽn materie de judo È™i lovituri golăneÈ™ti, ambii erau de forță egală. Porta înhăță o sticlă È™i o sparse la jumătate; cioburile se răspândiră în întreaga încăpere. Apoi azvârli cu ea în obrazul lui Heide, fără însă a l nimeri. Heide scoase niÈ™te răcnete triumfătoare È™i se năpusti asupra lui Porta agitând cuÈ›itul. — Al meu eÈ™ti, roÈ™covan împuÈ›it! Imediat însă scoase un È›ipăt ascuÈ›it. Porta îl pocnise între picioare. CuÈ›itul căzu jos. Mâinile lui Porta îi încleÈ™tară beregata. Matahala deveni moale È™i se prăbuÈ™i. Porta se pregătea să i stâlcească faÈ›a cu talpa sa È›intuită, dar fu oprit de Bătrânul. — Destul, Porta! — Mi e silă de mutra asta de fante, È™uieră Porta. Ar fi trebuit să aibă o ureche mai puÈ›in, ca MicuÈ›ul, nasul zdrobit, ca Sven, un ochi de sticlă, ca Barcelona, È™i cicatrice pe frunte, ca tine. De ce i el singurul care n are nici o zgaibă? — Lasă l pe Porta să i calce mutra măcar o dată, imploră MicuÈ›ul. Dacă nu i o poceÈ™te nimeni, ăsta ajunge într o bună zi ofiÈ›er. — Gura! răcni Bătrânul. Aici comand eu! Și înhățând un pistol mitralieră de pe masă îl armă, È›intindu ne succesiv. ÃŽi pândeam gesturile. Bătrânul n ar fi tras, de asta eram singuri. Nu făcea el aÈ™a ceva, dar ascultam cu toÈ›ii de cea mai mică poruncă a lui. Atmosfera era încărcată de electricitate. Nu ne ar fi displăcut să tăbărâm pe Heide. Merita o chelfăneală. Ne scotea din sărite mutra lui de băiat frumos. Brutalitatea lui cinică atât față de sine însuÈ™i, cât È™i față de alÈ›ii ne stătea ca un ghimpe în carne. — Mii de draci! exclamă Legionarul spărgând astfel gheaÈ›a. Heide se trezi. Sprijinindu se în mâini, își scutură capul ca un câine ieÈ™it din apă. — Ai triÈ™at, spuse el printre dinÈ›i clocotind de furie reÈ›inută. ÃŽÈ™i duse mâna la gâtul care era roÈ™u È™i umflat după strânsoarea brutală a lui Porta. Nu i bine ce ai făcut. — Unteroffizier Julius Heide, zise mieros Porta, nu i acuza pe oamenii cinstiÈ›i. Nu È›i o poÈ›i permite. EÈ™ti un copil rău, Julius. Ș apoi, eÈ™ti prea frumos. Heide se ridică cât era de înalt. — Sfântă Marie, n ai să ajungi niciodată un om cumsecade, îi aruncă el lui Porta. Surpriza vieÈ›ii tale o să fie ziua când roÈ™ii o să È›i expedieze un glonte în scăfârlie. Nimeni de acolo, din cer, n o să vrea să aibă de a face cu tine. O să te descalÈ›e de cizme È™i o să te pună să mărșăluieÈ™ti până n iad numai pe pietre ascuÈ›ite È™i mânat din urmă de majurul cel mai dat în mă sa din câți au fost zămisliÈ›i vreodată. — Ai fără doar È™i poate dreptate, răspunse înveselit Porta, dar ai să mi È›ii tovărășie. S ar putea chiar ca bunul Dumnezeu să mi dea comanda grupei. O să aibă cu siguranță mai multă încredere într un Obergefreiter decât într un subofiÈ›er prusac. Iar eu îți promit că o să cari aruncătorul tot drumul până la cuptorul lui ScaraoÈ›chi. Soneria le întrerupse discuÈ›ia. Intrară doi SD iÈ™ti È™i o bătrânică. Era aceeaÈ™i pe care la începutul serii Porta È™i cu mine o văzuserăm intrând în clădire. ÃŽmbătrânise È™i mai tare în răstimpul acestor ore. Pălăria îi È™edea anapoda pe cap. Unul din S.D. iÈ™ti îi întinse Bătrânului niÈ™te hârtii. — Astea s pentru tine, anunță el. Trebuie completate. Bătrânul protestă vehement: — Nici vorbă! Chestiile voastre nu ne privesc. Suntem militari, nu copoi! — UÈ™urel, mârâi SD istul, È™i aplecându se spre Bătrânul îi È™opti câteva cuvinte la ureche. Bătrânul aruncă o privire către băbuță. — Felicitări! Ce mai echipă! — Ai dreptate, mărturisi SD istul. E scârbos. Pe mine m au luat de la Kripo. Dădu o roată prin corpul de gardă È™i spuse, adresându se tavanului: — AÈ™ prefera să fiu departe de aici. — PârÈ›! rânji Legionarul. Nimeni nu te obligă să fii copoi. N ai decât să pleci. PoÈ›i alege între 33 de divizii S.S. — E mult prea fricos, strigă Heide. Cunosc de alde ăștia. Fac în nădragi doar când se aproprie de un poligon de artilerie. S.D. istul deveni grosolan. — Bă, gură mare! Unde vă treziÈ›i? Ce ar fi să luăm unul doi dintre voi pentru o mică discuÈ›ie particulară, colo sus, în mansardă? — Hm, se poate È™i asta, zâmbi Legionarul. Dar e ceva care mă face să cred că tu o să dai ortu popii înaintea noastră. Arestul e plin de amici de ai tăi. Ieri încă erau la fel de È›anÈ›oÈ™i ca È™i tine. Azi, le a cam pierit piuitul. Scundul poliÈ›ai aruncă o privire veninoasă spre Legionar, cu veÈ™nica lui È›igară în colÈ›ul gurii. — Pe tine te È™tiu. Te È™tie toată lumea. Tu eÈ™ti franÈ›uzul ăla care face să se vorbească de el. Þine È›i botul la distanță. Zilele tale sunt numărate. Pun eu o vorbă bună pentru tine la "Frumosul Paul". Din trei sărituri Porta fu în faÈ›a scundului È™i îndesatului poliÈ›ist, căruia îi vârî sub ochi un glonte de 9 milimetri. — Știi ce i ăsta, frățioare? SD istul dădu din umeri. — Știe toată lumea: un glonte de P 38. — Foarte bine, frățioare. Dar uită te atent la el, insistă Porta răsucind între degete proiectilul. E un glonte cu vârful crestat. Ai văzut vreodată ce gaură face în corpul unui gagiu? Și pot să È›i spun că mai am o cutie plină. — Și ce mi pasă mie? se enervă SD istul. — S ar putea să È›i pese chiar mai mult decât crezi, frățioare. Genul ăsta de gloanÈ›e e rezervat pentru tipi de alte tine. EÈ™ti un S.D. ist. O.K. Porcăriile pe care le faci sunt È™i ele O.K. Þin de meserie. Buzunarele È›i s pline de lucruri È™terpelite. Toate astea sunt foarte simpatice. — Cine È›i a spus că fur? Ei, rahatu' dracului! — Nu i frumos să spui măscări, îl dăscăli MicuÈ›ul din capătul celălalt al încăperii. Nu te a învățat mămiÈ›a când erai mic? Și n orice caz, trebuie să È™tii că un poliÈ›ist e dator să È™i păstreze stăpânirea de sine indiferent de împrejurări. Iar tu te dai în stambă ca o gagică de 38 de ani care È™i pierde fetia cu un golan în colÈ›ul străzii. — Repet: È›i s buzunarele pline de lucruri È™terpelite, continuă, imperturbabil, Porta. EÈ™ti un rahat cu ochi, dar întrucât insiÈ™ti să ne dovedeÈ™ti contrariul, îmi permit să È›i atrag atenÈ›ia că te găseÈ™ti pe domeniul Armatei È™i că Bătrânul, Feldwebwel ul È™i comandantul nostru de gardă, îmi poate ordona să te arestez. O să te percheziÈ›ionăm È™i o să te predăm, ca suspect, "Frumosului Paul". Nu te mai împieptoÈ™a. Lasă te, mai degrabă, moale. E n interesul tău. PoÈ›i face ce vrei, exceptând un singur lucru: să l torni pe vreunul de ai noÈ™tri. Poate c ai reuÈ™i să arestezi unul sau doi, dar s a terminat cu tine. Te facem hoit. Suntem aÈ™i când e vorba de trimis un glonte în ceafă. — Lasă te de predică! strigă Heide. Să i ardem pe loc una peste bot. Nu riscăm nimic. A făcut el destule ca "Frumosul Paul" să ne zică mersi. — Astea s amenințări! È™uieră SD istul pipăind tocul pistolului. Colegul său se È›inea de o parte, examinând cu mare atenÈ›ie fotografiile unor tipese mai mult sau mai puÈ›in goale. — ÃŽÈ›i merge mintea, zâmbi Porta. — Nu mi e frică de voi, urlă, isteric, poliÈ›istul. — Ba tocmai eÈ™ti pe cale să È›i umpli nădragii, contestă, din colÈ›ul său, MicuÈ›ul. — Nu vă certaÈ›i, copiii mei, nu i frumos. E È™i aÈ™a atâta discordie pe lume. UluiÈ›i, o privirăm pe băbuță care venea spre noi, È›inând în sus un deget. — Stat nervii. De vină e războiul, continuă ea cu o voce tremurătoare. Trebuie să fiÈ›i la fel de drăguÈ›i ca È™eful vostru, Herr Bielert. E un om foarte bun: n a vrut defel să mă întorc acasă pe jos la ora asta, È™i ar fi dorit să mi dea o maÈ™ină. E amabil din partea lui, nu i aÈ™a? MicuÈ›ul vru să spună ceva, dar Heide îl pocni cu piciorul în gleznă. PoliÈ›istul se potolise. Cearta fusese uitată. Arătă hârtiile din faÈ›a Bătrânului: — Acum È™tii de ce am vrut să le completezi tu. Bătrânul făcu semn că da. — Bun. Hai, È™terge o. Bătrâna doamnă le strânse mâna amândorura. — Vă mulÈ›umesc pentru tot, soldățeii mei. Dacă aveÈ›i drum prin Friedrichsberg, treceÈ›i să mă vedeÈ›i. Am întotdeauna bomboane È™i reviste cu poze. O să vă placă. Le plac tuturor băieÈ›ilor. — MulÈ›umim, făcură ei stânjeniÈ›i. O să trecem să vă vedem. La mijlocul scării, unul din ei se întoarse. Capul de mort de pe chipiu lucea sinistru. — La revedere, doamnă Dreyer. Ea le făcu semn cu mâna. Apoi uÈ™a se închise cu zgomot. Legionarul răsuci de trei ori cheia în broască È™i trase zăvoarele. De partea cealaltă a uÈ™ii — Gestapoul. Aici — Armata. Două lumi care n aveu ce căuta împreună. Bătrânica scotoci prin poÈ™etă după o punguță cu bomboane. Făcu înconjurul camerei oferindu ne fiecăruia câte una. Tot corpul de gardă sugea. MicuÈ›ul avu dreptul să se servească de două ori. — Să nu vă temeÈ›i de nimic, madam' Dreyer, spuse el, devenit, spre marea noastră uimire, politicos. Totul se va aranja. O să ne ocupăm de gestapoviÈ™tii ăștia. Odată am curățat... Scoase însă un È›ipăt de durere È™i È™i masă glezna. Heide surâse cu subînÈ›elesuri. — Crezi că acum o să È›i È›ii gura? MicuÈ›ul tăcu bosumflat. — Ce i rău dacă i povestesc ce am făcut la Minsk când le am ajutat pe alea trei gagici s o È™teargă de la S.D.? — BotniÈ›a! urlă la el Barcelona. Doamna Dreyer încercă să intervină. — Dar lăsaÈ›i l să vorbească. Nu i decât un copil mare care n ar face rău nici unei muÈ™te. — Ba i un mincinos fără pereche, rânji Porta. Habar n are ce i ăla adevăr. N a auzit niciodată vorbindu se despre aÈ™a ceva. Dacă azi e luni 19, el o să spună că i marÈ›i 20. — Și ar vinde sufletul pentru cinci bani, pretinse Steiner. MicuÈ›ul se pregăti să protesteze. Ridicase chiar un scaun, dar Legionarul îl È›inu de braÈ› È™i i È™opti câteva cuvinte care l potoliră pe loc. Ne apucarăm să jucăm zaruri. Doamna Dreyer aÈ›ipise È™ezând pe un scaun lângă perete. Râsul nostru o trezi. — AÈ™ vrea să merg acum acasă. CredeÈ›i că maÈ™ina o să vină repede? — Banco! strigă Porta arătând cele È™ase zaruri. — Domnul Bielert mi a promis c o să mă pot întoarce curând acasă. Refuzam s o ascultăm. Nu era decât o femeie bătrână care nu pricepuse nimic È™i mai ales că se afla în mâinile justiÈ›iei necruțătoare a unei dictaturi. Heide culese zarurile, le scutură energic, după care le lansă elegant pe masă. Șase aÈ™i. Scoase răcnete de bucurie, le adună din nou È™i le scutură într o tăcere mormântală. —Domnule Feldwebel, n aÈ›i vrea să încercaÈ›i să daÈ›i un telefon ca să vedeÈ›i dacă n a sosit cumva maÈ™ina? Mi e somn È™i sunt obosită. Heide făcu zarurile să se rostogolească. Șase aÈ™i. Nimeni nu sufla. Tensiunea creÈ™tea. Porta luă două zaruri È™i le examină. Heide surâse, citindu i gândurile. — Dezolat, Herr Obergefreiter Joseph Porta, dar nu sunt măsluite. Ca să joci e nevoie de inteligență È™i numitul Heide posedă aÈ™a ceva. Mai scot pentru a treia oară aÈ™ii È™i ori vă umflu tot, ori dublaÈ›i miza. — E cu neputință, îl întrerupse Barcelona. Heide rânji. Agită violent cornetul de piele, îl învârti deasupra capului, ridicând în sus braÈ›ele, apoi îl trânti de masă cu gura n jos. Rămase aÈ™a vreo două minute fără să ridice mâna, după care, foarte decontractat, își aprinse o È›igară. Porta nici măcar nu observă că fusese una de a lui. — Am picioarele umflate È™i mă strâng pantofii, scânci doamna Dreyer. Sunt plecată de dimineață. Heide arătă cornetul care trona în mijlocul mesei. — Ridică l, fir ar să fie, ridică l! gemu Steiner. — Pentru ce? râse Heide. Pot să vă spun de pe acum ce i sub el: È™ase aÈ™i. DaÈ›i mi tot ce aveÈ›i. Al meu e totul! — Lăudărosule, mârâi Porta. — Fie È™i aÈ™a, hotărât Heide. Dacă nu s dedesubt È™ase aÈ™i, mărim de zece ori miza. Porta se răsuci ca pe jăratic, stăpânit de patima jocului. OchiÈ™orii săi porcini i se învârteau în cap. ÃŽÈ™i trecu o mână prin claia sa roÈ™covană. — Fir ar să fie, Julius, faci miÈ™to de noi? N ai de unde È™ti că s È™ase aÈ™i. E imposibil. — E ceasul două, domnule Feldwebwel. Dacă maÈ™ina n a venit, peste trei ore o să iau tramvaiul. — Ai zis de zece ori miza? Mi e cam frică. — Arată ne, imploră Barcelona. Ridică scufia, Julius. ÃŽncet, încet, Heide deplasă mâna spre cornetul de piele. Se simÈ›ea ca un împărat, deÈ™i picături de sudoare îi broboneau fruntea. De enervare, MicuÈ›ul își scărpina obrazul. Uitase că are o È›igară aprinsă È™i nu simÈ›ea cum îi ard buzele È™i mâna. Bătrânul era pe jumătate culcat pe masă, hipnotizat È™i el de cornetul de piele. — EÈ™ti sigur că s È™ase aÈ™i? — ÃŽhî, mormăi Heide. ÃŽntocmai cum v am spus: È™ase aÈ™i. AÈ›i pierdut. — Imposibil, suspină Barcelona. Un pistol mitralieră căzu pe jos. Nimeni nu l băgă în seamă. — Uite o maÈ™ină. Poate că i pentru mine. Doamna Dreyer se sculă de pe scaun È™i începu să încheie nasturii paltonaÈ™ului ei ponosit. ÃŽncet de tot, Heide ridică cornetul. Dedesubt erau È™ase aÈ™i. MicuÈ›ul făcu un salt îndărăt, răsturnând scaunul. — Are un pact cu diavolul! strigă el. Porta ridică privirea. — Cum dracu faci, Julius? Nu mi vine să cred. De trei ori la rând È™ase aÈ™i. AÈ™a ceva n am mai văzut. — Nu È›i bate tu capul cu asta, răspunse arogant Heide, È™i dă mi ce mi datorezi. PoÈ›i È™terge datoriile mele din carneÈ›elul tău negru. Porta miji ochii È™i l fixă intens pe Heide. — Heide, ce ar fi să mai facem o mână? De douăzeci de ori miza. Heide tremura de enervare. Era lac de sudoare. ÃŽi privi pe rând pe cei din jur. Pretutindeni îl pândeau ochi lacomi. TentaÈ›ia era mare. Aruncă însă cornetul pe jos. — Nu, nu vreau. — LaÈ™ule, mârâi Porta, neputându È™i ascunde dezamăgirea. — De ce a venit Gestapo ul să vă caute? o întrebă Heide pe doamna Dreyer, nu fiindcă l ar fi interesat, ci ca să l abată pe Porta de la joc. — Vecina mea, doamna Anna Becker, i a scris domnului Bielert că l am insultat pe Führer. Ciulirăm cu toÈ›ii urechea: insultă adusă Führer ului! — Paragraful 1062b, capitolul 2, din Codul penal al Reich ului, suspină Steiner. Stege se aplecă peste masă È™i recită cu voce scăzută: "Cel care prin cuvânt sau scriere îl insultă pe Führer va fi pasibil de pedeapsa cu temniÈ›a ori cu moartea". O privirăm pe doamna Dreyer cu alÈ›i ochi. Devenise interesantă. Nu probabila ei condamnare la moarte o găseam noi extraordinară. Doar văzuserăm atâtea! Interesant era că ea nu È™i dădea seama de ce o aÈ™teaptă. — Și ce aÈ›i spus? întrebă Heide. Doamna Dreyer își È™terse fruntea cu o batistă micuță ce mirosea a lavandă. — Oh, nimic altceva decât ceea ce spune toată lumea. Era după marele raid aerian de anul trecut. ȘtiÈ›i, când au bombardat Landungsbrüke È™i pensionul din spatele statuii lui Bismarck. Doamna Anna Becker È™i cu mine ne am dus să vedem. Și eu am zis atunci acele cuvinte care nu i au plăcut domnului Bielert: Era mai bine pe timpul ÃŽmpăratului. Nu se bombardau aÈ™a oraÈ™ele. Acum n avem mâncare pe săturate! Și pantofii sunt găuriÈ›i în talpă. Adolf Hitler nu se pricepe. S a născut sărac; numai cei de familie bună È™tiu să guverneze o È›ară. — Dumnezeule! exclamă Barcelona. Dacă a recunoscut toate câte le a spus, s a terminat cu ea. Cunosc treaba asta de pe vremea când lucram la Servicios especiales în Spania. — Ia scutură niÈ›eluÈ™ zarurile, să vedem ce iese, sugeră Porta. Þineam cu toÈ›ii degetul gros lipit de marginea mesei. Heide scutură zarurile. — Pe ce jucăm? — Pe păsărica de pe gardul parcului, răspunse Porta. — As, zise MicuÈ›ul. — As contra È™ase, spuse Porta. — As contra È™ase, făcurăm cu toÈ›ii în cor. Zarurile se rostogoliră pe masă. ÃŽn beciul Gestapoului, opt ostaÈ™i dădeau cu zarul, la fel cum făcuseră cândva niÈ™te soldaÈ›i romani la poalele unei coline de lângă Ierusalim. — PotoliÈ›i vă! SunteÈ›i nebuni, È™opti Bătrânul È™i, întorcându se spre doamna Dreyer, începu o discuÈ›ie animată despre nu È™tiu ce, doar ca să i abată atenÈ›ia de la jocul nostru macabru. Zarurile ne priveau. Patru aÈ™i È™i doi de È™ase. — S a zis cu ea, constată Barcelona. Zarurile nu mint niciodată. — Toată lumea a zis as contra È™ase? întrebă Heide. Porta făcu semn că da. — Șase pentru viață, as pentru moarte. Legionarul începu să fredoneze: "Vino, vino, Moarte". O priveam pe doamna Dreyer care i explica Bătrânului că trandafirii ei au nevoie de apă È™i că arÈ™iÈ›a uscase totul. — SoÈ›ul meu a căzut la Verdun, spuse ea în continuare. Era comandant de escadron la regimentul 3 Dragoni, care È™i avea garnizoana la Stental. Era simpatic la Stental. O cazarmă veche, veche de tot. Bărbatu meu slujea la 3 Dragoni din 1908 È™i a murit la 23 septembrie 1917. Plecase să caute un brad pentru pomul de Crăciun. A căzut pe când se întorcea. Cu bradul peste el. A fost împreuna cu Hauptmann ul Haupt È™i cu Oberleutnant ul Jenditsch când ai noÈ™tri au luat fortul Douaumont. — Prea mult n au stat ei acolo. FranÈ›ujii i au dat afară în doi timpi È™i trei miÈ™cări, constată Heide. — Ah, da, îmi aduc aminte, urlă triumfător MicuÈ›ul. Profesorul nostru de la orfelinat ne a povestit. Prusacii au fost goniÈ›i peste Rin, iar fleÈ›ii din Paris au rămas în fort distrându se să i bumbăcească pe trupeÈ›ii Kronprintz ului. Sictir, ce faci? È›ipă el întorcându se către Heide. ÃŽncetează să mă pocneÈ™ti cu piciorul. Ce am povestit e cât se poate de corect din punct de vedere istoric. — PovesteÈ™te o altfel, îi aruncă Heide. SoÈ›ul doamnei a căzut la Verdun. — Da' eu ce vină am? se bosumflă MicuÈ›ul. Nu i aÈ™ face doamnei nici o plăcere dac aÈ™ zice că prusacii au rămas la Douaumont. Și nici nu exagerez când zic că franÈ›uzii i au alungat cu picioare n fund. — Adevăr grăieÈ™ti, MicuÈ›ule, râse Porta. Parizienii i au caftit atât de rău în bătălia de la Douaumont că tăticu-împăratu' i a tras o praftură straÈ™nică lui fi su, Kronprinz ul. — Babaroasele astea s niÈ™te ticăloase de zaruri, mârâi MicuÈ›ul. Pariez unu la zece că spun adevărul È™i că băbuÈ›a s a ars. — Ce v a spus Kriminalrat ul? întrebă Bătrânul răsucindu se la iuÈ›eală spre doamna Dreyer. Heide se jucă cu zarurile. Doamna Dreyer se uita cu blândeÈ›e la portretul lui Heinrich Himmler. Sub fotografie era scris cu litere aurite: HEINRICH HIMMLER Reichsführer der S.S. Chef der Polizei, Minister des Inneren. — Un om atât de drăguÈ›, Herr Kriminalrat Bielert. M a asigurat că totul s a terminat, că nu trebuie să mă mai gândesc la cele întâmplate È™i că nu se va mai vorbi de mica mea istorie. — V a spus cumva ce o să urmeze? întrebă Barcelona. Au pus pe hârtie ce le aÈ›i povestit? — Da, domnul Bielert i a dictat unui alt domn. Nici n am ascultat ce zicea fiindcă începuse să mi se facă somn. Au umplut multe pagini. Aproape o carte întreagă. Domnul Bielert mi a spus c o să merg la Berlin. — Ca să l vedeÈ›i pe Führer? o iscodi în continuare Barcelona. — Nu, nu de el era vorba, răspunse bătrânica È™i privi portretul lui Himmler. Nu mi mai aduc aminte, dar era ceva cu niÈ™te litere. Barcelona È™uieră printre dinÈ›i È™i rosti încet de tot: — R.S.H.A. — Da, da, R.S.H.A. Doamna Dreyer păru vizibil uÈ™urată. ȘtiÈ›i ceva de ea, Herr Feldwebel? Barcelona ridică din umeri È™i i aruncă o privire lui Heide, care continua să se joace cu zarurile. — Cred È™i eu. E o afacere în stil mare la Berlin. — Și cu ce se ocupă? întrebă, candidă, doamna Dreyer. — Cam cu de toate. E un fel de intermediară între registrul de stare civilă È™i biroul de plasare. Porta râse pe nfundate. — Iată o excelentă comparaÈ›ie. TotuÈ™i nu i cea mai bună definiÈ›ie a ospiciului ăla de nebuni. — Bine, atunci să vă explic, ripostă Barcelona. — Pentru numele lui Dumnezeu, ia mai scuteÈ™te ne de bancurile tale, făcu, sec, Bătrânul. — Mi e teamă c o să întârzii mâine la pedichiurist, gemu doamna Dreyer. O să trebuiască să renunÈ› de data asta, È™i mi e necaz fiindcă de plătit tot o să plătesc. Două mărci È™i douăzeci È™i cinci de pfenigi e o sumă... — Vă supără picioarele? întrebă MicuÈ›ul. Dacă i ceva grav, îl putem ruga pe doftorul nostru să vă examineze. Face tot ce i cerem. ÃŽl avem în buzunarul de la ceas. Cât ne place nouă, atâta rămâne el medic. L am priponit din ziua n care am observat că "Coadă de mătură" îi plasează lovele. Și asta — aici MicuÈ›ul își ciocăni fruntea îngustă cu un aer plin de subînÈ›elesuri — fiindcă ne umblă mintea. Ne am prins că ceva nu i în regulă. De unde până unde să i dea "Coadă de mătură" biÈ™tari unui medic militar? Am îmbătat o pe "Coadă de mătură". Ne a costat 31 de mărci, dar i a rambursat doctoru'. — Ai să taci o dată din gură? se stropÈ™i Porta. Flecăreala ta o să ne ducă ntr o zi la eÈ™afod. Pe MicuÈ›ul însă nu l puteai opri aÈ™a, cu una, cu două. Continuă deci: — Când "Coadă de mătură" s a pilit puÈ›in, a apucat o mâncărimea de limbă. Porta i a dat a înÈ›elege că nouă ni se poate spovedi în liniÈ™te. Era o chestie interesantă È™i ne am prins la iuÈ›eală. ÃŽi procura doctorului clientelă. Tot soiul de cucoane bogate care voiau să scape de un plod făcut pe de lături. I am cerut atunci politicos o gratificaÈ›ie ca să uităm de datoria noastră față de Führer, Popor È™i patrie. Dar "Coadă de mătură" ne a dat cu tifla (ce muiere prost crescută!). Atunci ne am dus la doctor. Era acasă È™i era târziu. Când l am văzut, m a umflat râsul. Avea pe el un halat lung, gri È™i un fular alb. Nu m aÈ™ duce înÈ›olit aÈ™a nici pân' la closet! Totul s a petrecut cum era È™i de aÈ™teptat. A început prin a ne ameninÈ›a cu închisoarea È™i cu Curtea MarÈ›ială. L am rugat atunci să nu È›ipe aÈ™a tare. Dădea din mâini ca un apucat. A fost însă de ajuns ca Porta să i explice că avem dreptul să l arestăm È™i a devenit pe dată foarte amabil. Cum nu era prost, a înÈ›eles lesne că nu i ar sta deloc bine să ajungă el, ditamai medicul, la Gestapo. Ne a oferit deci o primă lunară, destul de rotunjoară, pe care ne o aduce chiar el cu regularitate. — Alah, povestea asta n o È™tiam! exclamă Legionarul. — EÈ™ti cel mai mare idiot din întreaga armată! urlă furios Porta, aruncându i MicuÈ›ului o privire ucigașă. — S a dus secretul, ricană Legionarul. Acum, că tot v a dat combinaÈ›ia în vileag, hai, povesteÈ™te ne ce a făcut doctorul vostru? — O face È™i acum È™i de altfel bine face că o face, bubui MicuÈ›ul. Porta i a dat a înÈ›elege că doar o bună cotă din veniturile lui ne ar putea ajuta să uităm de îndatoririle noastre civice. Tipul ăsta frânează procesul demografic È™i aÈ™a ceva nu i apreciat în È›ara lui Adolf. Porta i a spus: "AscultaÈ›i aici, dom'le doctor. Dacă afacerea asta transpiră, veÈ›i fi trimis la regimentul 27 tancuri, batalionul 2, compania a 5 a, plutonul 1, grupa întâi, unde eu vă voi numi servantul aruncătorului de flăcări, ceea ce e cam nasol. Nici unul din servanÈ›ii aruncătorului de flăcări n a supravieÈ›uit la mai mult de două, hai trei atacuri. Atunci a capitulat, deÈ™i tot a mai încercat să se tocmească niÈ›el. — Măcar o dată taci È™i tu din gură, zise Bătrânul. Pe doamna Dreyer o dor picioarele, altfel decât crezi tu. MicuÈ›ul nu mai pricepea nimic. ÃŽn mintea lui, picioarele nu puteau să doară altfel decât paradite după un marÈ™. — Atunci de ce vrea s o vadă un doctor? Să te doară picioarele când n ai bășici? Slavă Domnului, aÈ™a ceva nu cunosc! Vă amintiÈ›i când am fost la doctor, la "Grasul"? — Gura, fir ar să fie! Și să n o deschizi decât atunci când te întreb eu! porunci Porta. Doamna Dreyer începu să istorisească. Avea aerul că se adresează mai curând portretului lui Himmler de pe perete decât nouă. — Tocmai ieÈ™eam de acasă când au venit. ÃŽnchise ochii È™i se lăsă pe spătarul scaunului. Mă duceam la Gänsemarkt să i achit domnului Berg nota. Până la tren mai avem timp berechet. Ca de obicei. ÃŽmi place să stau pe o bancă în gară È™i să mă uit la lume. E plăcut la gară, Și apoi, pe vremea asta, sunt flori. Domnul Gelbenschneid, È™eful gării, se pricepe grozav să cultive trandafiri. Pesemne că s îngrășămintele pe care i le aduc țăranii. SoÈ›ul m a învățat să vin întotdeauna mai devreme. De fiecare dată era primul. Când am ajuns în stradă, am zărit imediat maÈ™ina. Era un Mercedes mare, cenuÈ™iu, cu niÈ™te fanioane pe care erau S urile acelea în formă de fulgere. Mi am zis că pesemne se duc s o vadă pe doamna Becker, vecina mea. Are un fiu în S.S. E Untersturmführer în divizia "Das Reich". ÃŽnainte de a fi fost avansat ofiÈ›er, fusese în regimentul S.S. "Westland". Ca È™i fiul cel mic. L am certat când s a angajat în S.S. ÃŽl atrăsese uniforma. Sunt sigură de asta. Era un copii bun. Acum e mort. Mi au trimis Crucea lui de fier. S a supărat pe mine când i am spus că tatălui său nu i ar fi plăcut să l È™tie în S.S. Ar fi trebuit să aÈ™tepte încorporarea, la fel ca È™i ceilalÈ›i trei fraÈ›i ai lui. Doi dintre ei sunt la infanterie. Cel mare, la pionierii de asalt. E È™i el mort. CeilalÈ›i doi au fost daÈ›i dispăruÈ›i. Am aflat o acum câteva luni. La plecare, cel mai mic mi a spus: "Mamă, ar fi de datoria mea să te denunÈ› pentru defetism, dar de data asta o să mă fac că n am auzit ce ai spus. Nici măcar n a vrut să mă sărute înainte de a se duce. Acum e mort. Nu mi a rămas decât Crucea lui de fier. Am pus o în sertarul în care le păstrez cămășuÈ›ele de pe vremea când erau mici. Limuzina cea mare È™i luxoasă nu se ducea însă la doamna Beker. Mergea încet È™i când ajunse în dreptul meu se opri. Un tânăr foarte prezentabil coborî din ea. Imediat m am dus cu gândul la Paul, fiul meu cel mic. Semănau între ei. ÃŽnalt, aproape doi metri. SubÈ›irel ca o fată. DinÈ›i albi, frumoÈ™i. Ochi căprui, calzi. Foarte, foarte arătos. Părea binecrescut È™i era extrem de politicos. Păcat că purta mantaua aceea de piele neagră. Nu mi au plăcut niciodată. Sunt reci È™i atât de impresionante. Barcelona îi È™opti Bătrânului: — Are perfectă dreptate. Mantăile astea miros a moarte. Pe vremuri, călăul era un bătrân alcoolic. Azi i au luat locul tinerii binecrescuÈ›i, în mantăi din piele neagră. Doamna Dreyer nu i auzi. Continua să i vorbească portretului lui Himmler. Ne imaginam cu uÈ™urință întreaga scenă. Știam exact ce i spusese tâlharul cu iriÈ™i căprui. Văzut de ochii naivi ai doamnei Dreyer, totul părea atât de drăguÈ›. Noi însă È™tiam că altfel stau lucrurile. — Doamna Dreyer? întrebă el, coborând din maÈ™ină. L a privit mirată, apoi s a prezentat zâmbindu i. — Emilie Dreyer. El È™i a mângâiat bărbia cu degetele i înmănuÈ™ate, apoi a clipit din ochii săi calzi È™i căprui. — Emilie Dreyer, Hindemburgstrasse nr. 9? Exact? Bătrânica a dat din cap. Nu ghicise ce primejdie se ascunde în dosul politeÈ›ii. El a pipăit buzunarul în care È™i avea Walter ul său calibru 7,65 mm. Mai avea È™i un pistol de serviciu într un toc, la subÈ›ioara stângă. — Avem ceva de discutat cu dumneavoastră. PoftiÈ›i cu noi. Ea îi explică însă că aÈ™a ceva era cu neputință. Trebuia să meargă în oraÈ™ să È™i achite facturile È™i apoi avea oră la doctorul Jöhr. SS istul râse cu poftă. ÃŽn toată cariera nu auzise motivare mai stupidă pentru a nu merge la Gestapo. — La pedichiurist! hohoti el. Vă duceÈ›i la pedichiurist, doamnă Dreyer? Și l apucă din nou un râs nebun. Doamna Dreyer însă nu pricepea defel ce i aici de râs. ÃŽi explică aÈ™adar că era absolut necesar să È™i facă pedichiura, că doctorul avea o clientelă numeroasă È™i că, dacă nu erai la ora fixată, te È™tergea de pe listă, însă de plătit tot plăteai. SS istul se înclină politicos. Băiatul avea simÈ›ul umorului È™i nu izbutea să È™i stăpânească râsul. Hotărât lucru, bătrânica asta era de departe cea mai È›icnită persoană din câte îi fusese dat să vadă. TotuÈ™i lămuri că va lua legătura cu pedichiuristul È™i că nu va avea nimic de plătit. Ea continuă să protesteze. Atunci el o apucă de umăr È™i doamna Dreyer observă că n are decât un singur braÈ›. Mâneca stângă spânzura goală. — Vai, Dumnezeule, atât de tânăr È™i frumos, dar ciung de o mână! El mârâi că cealaltă rămăsese la Stalingrad. Ea îi arătă inelul său de S.S. — Și fiul meu a fost în divizia "Das Reich". Pe ciung treaba asta nu l interesa. Ar fi zis că nici măcar nu auzise. Fu aÈ™ezată pe bancheta din spate a limuzinei gri. Mergeau repede. Oamenii în mantăile negre sunt întotdeauna grăbiÈ›i. Șoferul reprezenta un alt fel de tip decât ciungul. Era chior. Ochiul său de sticlă fusese prost făcut È™i È›i venea greu să È›i desprinzi privirea de la el. — Să nu foci pe nebuna, babaco, auzi? amenință el în clipa când doamna Dreyer luă loc. O clipă fu cuprinsă de spaimă întrezărind adevăratul chip al Gestapoului, dar ciungul se stropÈ™i imediat la È™ofer. — Taci din gură, Scharführer. Treaba dumitale e să conduci È™i atâta tot. Ajunseră în tăcere în piaÈ›a Karl Muck. Există funcÈ›ionari incoruptibili È™i lipsiÈ›i de cel mai mic sentiment omenesc. Ciungul era dintre aceÈ™tia. Un lup sângeros într o blăniță de oaie. Unul dintre acei oameni ai Gestapoului care verifică mai întâi dacă documentul e autentic È™i abia apoi citesc conÈ›inutul, capabil, o dată această verificare făcută, să È™i execute propria mamă. Politicos chiar È™i față de un cadavru. Doar cei care cunoÈ™teau bine Gestapoul își puteau da seama cât de primejdios era un astfel de om. Doamna Dreyer respiră adânc È™i deschise ochii. — N a fost frumos din partea È™oferului să mi zică "babacă". Nimeni nu mi vorbeÈ™te aÈ™a. Cunosc cuvântul È™i nu l găsesc drăguÈ›. — Ba eu apuc să zic unele È™i mai È™i, mărturisi MicuÈ›ul. — Iar te bagi! i o tăie Porta. Răspunde prin da sau nu. ÃŽn felul ăsta nu riÈ™ti nimic. — VorbeÈ™ti tu să n adormi! răcni, gesticulând, MicuÈ›ul. Prima oară când am zis "da" în faÈ›a unui tribunal m a costat două luni de pârnaie. De atunci am hotărât să spun întotdeauna nu. Da' È™i cu "nu" ul ăsta a fost cât p aci să mi las pielea la Minsk. — Atunci È›ine È›i gura, propuse Heide. — Nici aÈ™a nu merge, Când am fost la "11 tancuri" È™i a fost furtul ăla baban de la Bielefeldt, am încercat s o fac pe mutul. Vă amintiÈ›i de chestia cu Skoda blindată È™i cu locomotiva lui Goering? Eu am plătit întreaga notă fiindcă am stat mut ca peÈ™tele. Doamne, ce primire mi au făcut atunci la Fagen! Legionarul îi atinse mâna cu un gest care atesta o admiraÈ›ie fără margini. — Bon camarade, dar nu le a mers. — Strict imposibil, hohoti MicuÈ›ul. M au dat afară din lagăr. Cică eram "dăunător pentru disciplină". AÈ™a ziceau. Nu îndrăzneau să mă lichideze direct fiindcă prea veneam din cadrele Armatei. Dimpotrivă, trebuiau să vegheze ca să nu mi se întâmple nimic. Se credeau deÈ™tepÈ›i propunându mi s o È™terg. Unul din cei vechi mă pusese însă în gardă. Era pentru a È™asea oară la Fagen. BineînÈ›eles devenisem prieteni, cu toate că garidul fusese genist, or pe ăștia nu i am putut înghiÈ›i niciodată. Da' el era băiat de comitet. S.S. iÈ™tii mi au promis o groază de lucruri numai să evadez. Era singurul lor mijloc de al pune cu botul pe labe pe unul care aparÈ›ine Armatei. Aveau grijă să aibă la ndemână È™i câțiva civili, membri de partid, ca martori ai evadării. Prima oară m au lăsat pe o piatră È™i mi au spus s o roiesc. Da' eu s mai È™mecher ca ei È™i m am prins că postaseră în dosul tufiÈ™urilor niÈ™te gagii cu puÈ™tile ncărcate. Data următoare, supraoamenii ăștia au ales propriul lor poligon. Era într o după amiază de toată frumuseÈ›ea. Eu È™i alÈ›i câțiva colegi ne distram privind buruienile. Sturmführer ul S.S. care trebuia să ne păzească se instalase pe o piatră. ÃŽl chema Greis. Ãl mai mare ticălos din câți au purtat vreodată chipiul cu cap de mort. Fuma liniÈ™tit o È›igară cu marijuana, dar fuma ca o târfă: o bobiță atâtica vârâtă la mijlocul È›igării. AlÈ›i doi S.S. È™ti veniră în vizită la Greis. Parlagii sadea. Au È™opocăit ei ceva împreună, după care s au pus pe râs. Un râs d ăla care nu înÈ™ală pe nimeni. — Ãștia întâi trag È™i pe urmă te ntrebă, È™opti unul dintre noi. AtenÈ›ie să nu dăm de bucluc! Și È›in te! Un adevărat balet în vârful picioarelor. Grija cea mai mare era să nu depășim nici măcar cu un milimetru zona permisă. După un timp, mă cheamă la el Obserscharführer ul Breit. Era atât de amabil că È›i venea să borăști. Mă plesneÈ™te uÈ™urel cu mănuÈ™tile, după care mi zice cu un zâmbet de unchi cumsecade: — Pariez că È›i ar place să pleci de aici. — Da, Herr Oberscharführer. I a umflat pe toÈ›i trei râsul È™i s au grăbit să mă încredinÈ›eze că voi pleca în curând. Ne am înapoiat în lagăr. ÃŽn coloană de trei, pas de defilare, glezna bine întinsă. Dar odată sosiÈ›i, am plecat din nou cu cei trei S.S. iÈ™ti. Pe drum au discutat prieteneÈ™te ba de una, ba de alta. Le am povestit de copilăria mea petrecută în casa de corecÈ›ie "Sonenheim". Directorul era un fățarnic scârbos. — Þi ar place să cafteÈ™ti un popă? mă întrebă Greis. — N aÈ™ zice ba. Dar Obserscharf ul ne o tăie scurt la amândoi. — N o să caftească nici un popă. O să plece. Și iarăși s au pornit pe un râs nebun. Pe Greis, barem l a apucat sughiÈ›ul È™i i curgeau lacrimile pe obraz. Eu unul nu găseam nimic caraghios în toată treaba asta. Ei mă arătau cu degetul spunând nu È™tiu ce de mutra mea. Și È›in te, din nou râs. Când am ajuns pe poligon, Oberscharführer ul îmi arătă trei mesteceni. — Kreutzfeld, vezi mestecenii ăia de acolo? FireÈ™te că i vedeam, îți săreau de a dreptul în ochi. — Tot aÈ™a ziceam È™i eu, rânji el. Kreutzefeld, eÈ™ti de ani de zile soldat È™i È™tii ce i acela un ordin. Ei bine, eu, Oberscharführer ul tău, îți dau ordin: Vei fugi cât poÈ›i tu de iute până la copacii aceia. Dacă ajungi în mai puÈ›in de două minute, vei fi un om liber È™i te vei putea întoarce la regimentul tău de blindate. — Și dacă nu ajung în două minute? ÃŽntrebarea o pusesem fireÈ™te, aÈ™a, de sanchi. Mai mai să plesnească praporele n ei de atâta râs. Se pocneau cu mâinile peste coapse, nechezau. — Oho ho, MicuÈ›ule, dacă n ajungi se cheamă că n ai ajuns, sughiță unul din ei. Da' fă totuÈ™i ce È›i s a spus. ÃŽncearcă să vezi dacă ajungi. — AÈ™ vrea să È™tiu ce o să mi faceÈ›i dacă n ajung. — O să È›i cumpărăm o floare, hohoti Greis. O floare roÈ™ie, pe care È›i o vom sădi pe burtă. Hai, miÈ™că! Galop! Eu însă mă prinseseră. N aveam nici un chef s o iau din loc. Greis avea o carabină cu lunetă. Știam de a ce vor să se joace. De a iepurele È™i vânătorii. Că doar nu s născut de azi, de ieri! Mă informasem. La Fagen, ăsta era unul din jocurile lor preferate: de a iepurele È™i vânătorii. Doamne, ce am putut să încasez de la ei! A început cu un pat de puÈ™că peste ceafă È™i s a terminat cu un pas de defilare, cu o pietricică rotundă în fiecare cizmă. ÃŽn sine mea îmi spuneam întruna: "Nu te împotrivi, MicuÈ›ule, nu te împotrivi". Băgasem de seamă că unul din ei avea degetul pe trăgaci. M au pocnit în cap cu un pietroi. Am avut însă baftă. Pietroiul era rotund. Am dat ochii peste cap, dar m au trezit cu un È™ut în boaÈ™e. Am țâșnit în sus ca un obuz care explodează într un câmp de mine. — Bun, bun, i o tăie Bătrânul. Restul ni l povesteÈ™ti altădată. Și adresându se doamnei Dreyer, zise: — Ce s a ntâmplat după aceea? — Mergeam cu maÈ™ina. De mai multe ori am fost cât pe aci să dăm peste oameni. De fiecare dată, È™oferul cel chior râdea. La Harvesterhude s au oprit ca să îmbarce o tânără fată care plângea foarte tare. Au lovit o peste tâmplă È™i i au zis că o s o radă cu briciul ăla mare. Ce voiau să spună cu asta, Herr Feldwebel? — Oh, era un fel de a vorbi, răspunse Bătrânul ridicând din umeri. MicuÈ›ul se repezi să explice, dar Legionarul îl opri la iuÈ›eală. Barcelona È™i Heide jucau, în tăcere, zaruri. Porta se lăbărÈ›ase pe un scaun, ocupat să pună n ordine una din perechile sale de cărÈ›i măsluite. O învelea atent în celofan având grijă cum îi pune banderola sigiliu. Fraierii se prindeau regulat la figura asta cu pachetul de cărÈ›i chipurile neatins. Și dacă vreunul insinua cum că ceva nu i în ordine, Porta nu risca nimic, fiindcă l lăsa întotdeauna pe partener să rupă banderola. — Când am sosit aici, la Prefectură, continuă doamna Dreyer, am fost dusă într o cameră de la etajul trei, unde mai era o groază de lume. După un timp, au venit să mă ia È™i ne am dus înapoi la Friedrichsberg. Acolo au scotocit peste tot È™i au luat o mulÈ›ime de scrisori vechi. Apoi am aÈ™teptat iarăși sus, la etajul trei. Nu mi a plăcut. Până È™i pereÈ›ii păreau răi. Ne păzea un bătrân S.S. ist. Unul ciudat. Nu mai È™tia să vorbească omeneÈ™te. De altfel era interzis să vorbim, È™i dacă unii o făceau totuÈ™i, el, S.S. istul, îi lovea. Un domn distins a spus că o să l reclame. S.S. istul s a mulÈ›umit să râdă È™i scuipându l pe domnul cel distins i a spus: Când o să te duci să mă reclami, nu uita că te am È™i scuipat. După câteva ore, Obserscharführer ul acela amabil È™i ciung a venit să mă caute È™i m a dus într un mic birou unde se aflau doi bărbaÈ›i în civil. Unul dintre ei m a întrebat dacă am zis că Führer ul nu pricepe nimic. — N am spus niciodată aÈ™a ceva. El m a mângâiât atunci pe obraz È™i mi a zâmbit prieteneÈ™te. — Dar aÈ›i pretins că Führer ul e prost. Am negat din nou. Cel de al doilea s a ridicat de la biroul lui È™i a venit lângă noi. — AscultaÈ›i mă, doamnă. Nu ne îngreunaÈ›i munca. Vrem doar să rezumăm în câteva cuvinte această poveste. E deja veche, dar n o putem clasa până nu i punem concluzia. MărturisiÈ›i ce aÈ›i spus, semnaÈ›i, iar noi vom trimite dosarul la arhivă È™i totul va fi uitat. I aÈ›i spus vecinei dumneavostră, doamna Becker, că Führer ul a fost prost începând acest război. — Adevărat. Am spus o È™i cred în continuare. Au izbucnit toÈ›i trei în râs, iar Oberscharführer ul ciung a dat de câteva ori din cap, uitându se în tavan. — VedeÈ›i doamnă? RecunoaÈ™teÈ›i deci că aÈ›i spus că Führer ul e prost. Le am explicat că nu la felul acesta de prostie mă refeream eu. Ș apoi, o groază de oameni spun ca È™i mine. — Cine, de pildă? m a întrebat secretarul. — Herr Gelbenschneid, È™eful de gară o spune adesea, le am răspuns eu. Pe urmă doamna Dietrich, asistenta pedichiuristului meu zice È™i ea. Am mai numit câțiva care spun asemenea lucruri. Unul din domni a scris totul pe o hârtie pe care a dat o ciungului. După aia m au întrebat dacă am stat vreodată într o casă de odihnă. — Asta mă întreb È™i eu, murmură Porta. — Au umplut câteva pagini cu vorbele mele. Le am spus c aÈ™ vrea să mi cer scuze. Mi era teamă să nu mă amendeze, fiindcă n am prea mulÈ›i bani. Doar pensioara mea de văduvă. Am început chiar să plâng de frică să nu mi dea o amendă È™i să n o pot plăti. Ei însă m au liniÈ™tit cu amabilitate È™i mi au spus că totul se va aranja. După aceea m au întrebat ei despre Führer. Le am vorbit de Bent, un camarad de al lui Paul, Obersturmführer în divizia "Das Reich". Avea pieptul numai decoraÈ›ii, dar adesea nu era de acord cu ceea ce făcuse Führer ul È™i tot adesea era mânios pe Himmler. ÃŽntr o zi a spus că ce făceau cei doi nu era bine. Ei m au întrebat atunci când a spus Bent asta. Nu mi a fost greu să mi amintesc, fiindcă tocmai era ziua de naÈ™tere a lui Paul, exact în ajunul plecării batalionului pe front. — Doar n aÈ›i spus toate astea? exclamă Bătrânul. — Ba da, ce era rău aici? Mi au replicat chiar că acel Obersturmführer este prea inteligent ca să mai fie È›inut pe front, că va fi mutat la Hamburg. Le am spus că Bent o să se bucure fiindcă È™i a dorit întotdeauna o slujbă tn garnizoană. Ei au făcut mare haz È™i m au bătut prieteneÈ™te pe umăr. Apoi mi au vorbit de nepotul meu Kurt, student la teologie. Gândeau că el trebuia să fi exprimat multe păreri proaste despre Führer. Le am spus că, dimpotrivă, n a vorbit niciodată despre aÈ™a ceva. Atunci s au supărat È™i m au ameninÈ›at. Trebuia să le destăinui ce a spus Kurt, că n o să i se întâmple nimic. Domnul cu un singur braÈ›, care È™edea în spatele lor, mi a făcut niÈ™te semne, îl vedeam că dă din cap de câte ori îl priveam, dar n am priceput Tocmai mă pregăteam să l întreb ce vrea să zică semnele acelea când a sunat telefonul. Și au băgat revolverele îndărăt în tocuri È™i au zbughit o afară. Un alt S.S. ist a venit È™i m a condus în odăiÈ›a cea mică. Treaba asta s a repetat de două sau trei ori. La urmă de tot aveau aerul că s foarte osteniÈ›i. La ultima întâlnire, secretarului îi curgea sânge din nas È™i nu mai erau deloc drăguÈ›i. Au È›ipat la mine È™i au notat tot ce am spus. Scriseseră aproape o carte. Am semnat. Secretarul mi a împrumutat stiloul lui. Am semnat Emilie Dreyer, casnică. După asta au redevenit drăguÈ›i. M au tratat cu o cafea È™i prăjituri. Tocmai atunci a intrat un domn micuÈ› de statură. Purta ochelari negri È™i era tot îmbrăcat în negru. Nu mi a plăcut. Când a intrat, ceilalÈ›i au făcut feÈ›e feÈ›e. Cred că le era teamă de el. Mi a arătat tot ce scriseseră ei despre mine. — Ne aÈ›i povestit multe lucruri, mi a spus el. SunteÈ›i sigură că totul e adevărat? I am răspuns că nu mint niciodată. Auzindu mă, a părut înveselit, după care a spus ceva ce n am înÈ›eles prea bine. — Ce anume? întrebă, curios, Barcelona, aprinzându È™i o È›igară. — A spus că adesea adevărul e stupid. Atât a spus È™i a plecat la fel de neauzit cum venise. Parcă ar fi plutit. CeilalÈ›i mi au spus că poartă tălpi de cauciuc. Ciungul a zis: "Ticălosul"! Nu i voie să vorbeÈ™ti astfel cu È™eful tău, nu i aÈ™a? SpuneÈ›i mi, domnule Feldwebel, credeÈ›i că maÈ™ina o să vină curând? Bătrânul făcu da È™i i aruncă o privire Legionarului, care clătină din cap oftând. — Păcat. — ÃŽntr o zi, când veÈ›i avea timp, treceÈ›i să mă vedeÈ›i, soldăței. Am să vă fac o tartă cu struguri. BăieÈ›ilor mei le plăcea tare mult. — Ar trebui să încercaÈ›i È™i una cu ienupăr. E foarte bună, propuse Legionarul. Bâtrânica notă sfatul, după care adormi sforăind subÈ›irel. Porta terminase cu aranjatul pachetului său de cărÈ›i. Ne propuse o partidă. Am fost de acord, cu condiÈ›ia să jucăm cu cărÈ›ile lui Barcelona. Un timp jucarăm în tăcere. Apoi sună telefonul. Nimeni nu l auzi. Doamna Dreyer dormea. Jocul ne prinse într atât, încât nu mai aveam timp nici să mergem la closet; urinam de a dreptul în chiuvetă. Deodată auzirăm soneria de la ușă È™i lovituri de cizmă în canat. Barcelona se duse să deschidă. ÃŽn prag, doi S.D. iÈ™ti cu pistolul mitralieră pe piept. — Heil Hitler, prieteni. AveÈ›i o oarecare Emilie Dreyer. — Eu sunt. Bătrânica se trezi È™i se ridică în picioare clătinându se. — Bun, spuse unul din S.D. iÈ™ti. LuaÈ›i vă boarfele È™i la drum spre Fuhlsbüttel. — Nu mă duc la Fuhlsbüttel, protestă ea. Eu merg acasă. — Cu toÈ›ii o să mergem acasă, rânji S.D. istul. Dar facem întâi un ocol. Doamna Dreyer începu să se agite. ÃŽn ea se strecura frica. Se uita pe rând la noi È™i pe rând întoarserăm privirea. Cu miÈ™cări de orb, căuta mâna Bătrânului. — Dumnezeu să vă aibă în grijă, murmură el È™i se repezi afară. Acum începuse să înÈ›eleagă. Vorbindu È™i încetiÈ™or sieÈ™i, se luă după cei doi S.D. Unul din È™ireturile de la pantofi atârnau dezlegat. Ciorapii de aÈ›ică tricotaÈ›i făceau creÈ›uri creÈ›uri. UÈ™a pocni, masivă. Jos, în curte, acolo unde aÈ™teptau furgoanele penitenciare, răsunau voci. Nimeni nu rosti un cuvânt. Fiecare își găsise ceva de făcut. Ne era ruÈ™ine. RuÈ™ine de uniforma pe care o purtam. PuÈ›in mai târziu, MicuÈ›ul se sculă È™i ieÈ™i pe culoar, urmat de Porta. Auzirăm deschizându se o ușă, apoi strigăte È™i MicuÈ›ul apăru ca suflat de vânt. — Krug È™i a luat biletul pentru iad! Atârnă acolo spânzurat de bretele! AgitaÈ›ie mare. Ne repezirăm cu toÈ›ii să l vedem. Pe jos, chipiul său cu cap de mort. Se spânzurase de gratii. FaÈ›a era vânătă È™i umflată. Gâtul, nefiresc de lung. Ochii, ca de peÈ™te, cătau, stinÈ™i. — Nu prea arată bine, È™opti Barcelona. — I a dat plasă lui Dirlewanger, zise Legionarul. — Face tribunalul economie de timp, comentă Heide. — Nu le rămâne decât să întocmească procesul verbal de deces, rânji răutăcios Porta. MicuÈ›ul își suflă nasul cu degetele. — N o să l plângă nimeni. Avea o faimă proastă. — Ba unii vor răsufla, cu siguranță, uÈ™uraÈ›i, gândi Stege. Bătrânul se instală la masă ca să È™i scrie raportul. — De n am avea necazuri cu istoria asta. — Oricum, nu i frumos din partea lui, comentă Steiner. Putea să aÈ™tepte pân la Fuhlsbüttel. Aveau amândoi acelaÈ™i grad. ÃŽn ciuda diferenÈ›ei de uniformă, erau, È™i unul È™i altul, doi mari coÈ›cari, doi caizi ai bursei negre care vindeau de toate — de la femei până la cartuÈ™e trase de revolver. Erau soldaÈ›i până în măduva oaselor, dar în ruptul capului n ar fi admis aÈ™a ceva, nici măcar față de ei înÈ™iÈ™i. Șoferul S.S. cântări în palmă È›igara răsucită de mână È™i o mirosi. — Cred că eÈ™ti un mincinos fără pereche, murmură el. Nu simt nimic. Ia desfă È›i cuiele tale de sicriu să văd eu bobiÈ›a de opiu. — Dacă È›i spun că în fiecare È›igară e o bobiță, înseamnă că aÈ™a e, protestă Porta È™i expedie un scuipat pe fanionul S.S. care împodobea aripa dreaptă a Mercedes ului cenuÈ™iu. S.S. istul îi întoarse îndată politeÈ›ea,scuipând pe monumentul infanteriÈ™tilor din regimentul 76 căzuÈ›i în primul război. — Am câteva cauciucuri de maÈ™ină, propuse S.S. istul, dar să È™tii că frig la deÈ™te. — Să vezi ce o să te frigă pe tine la târtiță dacă pici vreodată mesa, îi prezise Porta. Ajungi la noi. Și urmă fără tranziÈ›ie: Am fost È™i eu È™ofer ca tine. Da' la un colonel. M a dat afară. — De ce? întreabă S.S. istul. — Am spălat cu apă È™i săpun drapelul regimentului È™i n plus îi haleam din mâncare. Când i am arătat drapelul bine spălat È™i călcat, patru ceasuri a urlat întruna. Pretindea că jegul ce l spălasem era patina Austerlitz ului. — ÃŽÈ›i pot oferi adresa unei case unde damele urcă goale puÈ™că pe ring È™i se caftesc între ele. Porta ciuli urechea, iar pe față îi apărură pete roÈ™ii. ÃŽÈ™i suflă zgomotos nasul. — Chiar goale, goale? — Ei, nu chiar; au, acolo, niÈ™te pantofi, ciorapi È™i portjartiere. Negre, cu danteluÈ›e. — Și damezele astea ale tale, pot fi È™i închiriate? — Ba bine că nu. Cu duzina, dacă vrei È™i ai cu ce. Se aÈ™ezară amândoi pe scara maÈ™inii È™i târgul fu încheiat la iuÈ›eală. PORTA ȘI S.S. UL ÃŽntr o zi locotenentul Ohlsen fu arestat. Era de doi ani la companie, iar în regiment servea din 1938. La 27 tancuri avea mulÈ›i camarazi. Unii fuseseră simpli soldaÈ›i, ca È™i el, în 21 tancuri. Era acuzat că ar fi întreÈ›inut legături cu un grup de ofiÈ›eri complotiÈ™ti. Mai târziu aflarăm că l denunÈ›ase propria lui soÈ›ie. Un ofiÈ›er È™i doi poliÈ›iÈ™ti veniră să l caute. Sosiseră într o dimineață, pe furiÈ™, exact în momentul plecării la instrucÈ›ie. Le ar fi plăcut să poată dispare tot atât de discret cum veniseră. ExperienÈ›a le o dovedise că e preferabil aÈ™a. Fără tapaj. Asemenea lucruri era bine să se petreacă pe tăcute. Fuseseră însă văzuÈ›i. ÃŽl înÈ™tiinÈ›arăm imediat pe colonelul Hinka. OfiÈ›erul aghiotant se repezi să i intercepteze pe poliÈ›iÈ™ti în timp ce aceÈ™tia ieÈ™eau din clădirea companiei. PorÈ›ile fură închise. Nimeni nu mai putea părăsi cazarma. OfiÈ›erul aghiotant zâmbi amabil È™efului poliÈ›iÈ™tilor. — Comandantul nostru ar dori să stea de vorbă cu dumneavoastră, locotenente. UrmaÈ›i mă, vă rog, până la biroul dumnealui. Locotenentul È™i cei doi poliÈ›iÈ™ti se luară după el, fără a l slăbi pe locotenentul Ohlsen. O aprigă discuÈ›ie izbucni în biroul colonelului Hinka. Firele telefonice zbârnâiau. Toate serviciile posibile fură alertate. Mai întâi comenduirea din Hamburg. Fără rezultat; Apoi divizia sa staÈ›ionată la Hanovra. Fără rezultat. Abwehr ul la Berlin. Fără rezultat. ÃŽn ultimă instanță, Hinka luă legătura cu Serviciul personalului Armatei din Berlin unde reuÈ™i să dea de generalul de infanterie Rudolf Schmit. Evident, o asemenea activitate febrilă desfășurată într o dimineață oarecare nu scăpă neobservată de Gestapo. Un Mercedes cenuÈ™iu, lung È™i jos, având înăuntru doi Unterscharführeri S.S. È™i un civil pirpiriu, îmbrăcat tot în negru, se opri în faÈ›a P.C. ului regimentului. Civilul părea, deopotrivă, È™i înfricoșător È™i ridicol. Semăna cu un mic funcÈ›ionar pornit la o înmormântare într un costum luat cu chirie. Melon negru; palton pe talie, tot negru, mănuÈ™i albe puÈ›in cam mari È™i o eÈ™arfă de asemenea albă, înfășurată de câteva ori în jurul gâtului. ÃŽn plus, o umbrelă neagră cu mâner galben. FaÈ›a era palidă, cu trăsături ascuÈ›ite. Văzându l, te gândeai îndată la un È™oarece rebegit de frig. Căpitanul de cavalerie Brockmann, comandantul companiei de S.P.W. , nu i veni să È™i creadă ochilor când întâlni pe scara mare acest uluitor personaj. — Cine dracu' e ăsta? îl întrebă el pe subofiÈ›erul de serviciu. — Nu È™tiu, domnule căpitan, eu i am cerut actele, dar el a continuat să urce scara de parcă aÈ™ fi vorbit cu un mort. — Un mort? zise căpitanul. AÈ™ zice mai curând un nebun. Un om normal nu s ar înÈ›oli aÈ™a. Apucă telefonul: — Paul, un naÈ™parliu de maimuÈ›oi pică la tine într o clipă. Trimite mi l sub escortă. Se plimbă prin cazarmă ca printr o crâșmă. Râse înveselit, frecându È™i de plăcere mâinile. Căpitanul Brockmann era socotit unul din marii È™ugubeÈ›i ai regimentului. Glumele lui aveau însă un caracter mai aparte. Cu o lună în urmă, îl împinsese la sinucidere pe locotenentul Köhler. Chemă deci la el vreo doi trei din camarazii săi ofiÈ›eri. Ciudatului civil i se pregătea o primire călduroasă. Un soi de competiÈ›ie: cine născoceÈ™te figura cea mai tare. Brockmann socotea că lucrul cel mai nimerit ar fi să l bage la secret È™i să l acuze de spionaj. Apoi ar putea fi vărsat pe È™est într o companie de recruÈ›i. ÃŽn caz de ceva, se putea spune oricând că a fost o greÈ™eală. Civilul cel pirpiriu fu arestat pe culoar de către un Feldwebel È™i doi ostaÈ™i È™i invitat să i urmeze Ia ofiÈ›erul de serviciu. OmuleÈ›ul surâse în chip sardonic, încuviință din cap È™i i urmă fără un cuvânt până la corpul de gardă. Cu pumnii zdravăn înfipÈ›i în È™olduri după moda prusacă, căpitanul de cavalerie Brockmann întâmpină cortegiul făcându le în acelaÈ™i timp cu ochiul camarazilor săi care profitau încântaÈ›i de spectacol. — Cum dracu' îndrăzneÈ™ti să te fâțâi aÈ™a prin cazarmă? începu căpitanul. Civilii n au ce căuta aici, bagă È›i asta bine n cap! Se legănă pe vârfuri, ridicând progresiv tonul: — Ai dopuri în urechi sau È›i e falca blocată, urâtule? Nici măcar n ai vrut să asculÈ›i de somaÈ›ia subofiÈ›erului de serviciu! Plesni cu cravaÈ™a peste cizme, făcând pintenii să sune. Purta întotdeauna pinteni cu rozetă care scoteau un zornăit formidabil. De câte ori clocea în minte un proiect, își sugea o măsea. Gura îi mirosea urât, dar asta el n o mai È™tia. — Te aÈ™ putea închide până putrezeÈ™ti. Unui avorton negru ca dumneata i ar putea da prin cap să arunce cazarma în aer. Pari de a dreptul periculos. OfiÈ›erii mai mai că nechezau de plăcere. Civilul rămânea impasibil, fără o clipire, de parcă nici n ar fi fost vorba de el. — Ai un permis de port armă? continuă căpitanul Brockmann arătând spre umbrelă. — E în mare È›inută de sabotor, constată, încântat, locotenentul Berni. Hohot general de râs. Se nvârteau în jurul civilului È™i l studiau ca È™i când ar fi fost unul din exponatele rarisime ale Muzeului NaÈ›ional. — I ar prinde bine să devină soldat, spuse locotenentul Reichelt, considerat printre ofiÈ›eri ca cel mai mare erotoman. ÃŽntotdeauna avea cel puÈ›in trei amante È™i nu păstrase niciodată pe vreuna mai mult de o lună. Nu exista petrecere ca el să nu le ofere camarazilor un spectacol de virilitate, folosind în acest scop una din invitate È™i canapeaua cea mare din salonul clubului ofiÈ›eresc, totul terminându se într o cadă plină cu clăbuci de săpun. ÃŽn civilie era negustor de vinuri. Nu fusese niciodată pe front; se răscumpăra cu sticle de È™ampanie È™i coniac. Căpitanul de cavalerie proptise capătul cravaÈ™ei sub bărbia omuleÈ›ului. — Cum o fi reuÈ™it babacul dumitale să fabrice un asemenea specimen? — Pesemne avea piedica de siguranță pusă, râse locotenentul Berni. — Semeni cu un cârnat afumat, necheză în culmea încântării intendentul È™ef Schmidt. Acesta din urmă îi compara pe toÈ›i oamenii cu diverse produse alimentare. Nu trăia decât pentru mâncare. Fusese pe punctul de a se sminti când 52 de lăzi cu cârnaÈ›i de Turingia dispăruseră fără urmă. AmeninÈ›ase È™i urlase atât de tare încât îl puteai auzi din stradă È™i era ca È™i cum un cutremur de pământ ar fi zgâlțâit intendenÈ›a. Brusc însă, nimeni nu l mai auzi vorbind de cârnaÈ›ii dispăruÈ›i. Mai mult decât atât, Schmidt pretindea acum că nici nu existaseră vreodată, deÈ™i opt oameni erau gata să jure că fuseseră furaÈ›i dintr o magazie secretă, închisă cu cheia È™i în care nimeni n avea voie să pună piciorul decât escortat de intendent. Magazia n avea ferestre, ci doar ziduri groase. UÈ™a din metal era prevăzută cu patru broaÈ™te È™i un dispozitiv de alarmă verificat zilnic. Intendentul izbuti însă să demonstreze cum că la mijloc era o eroare: cârnaÈ›ii nu figurau în nici un inventar. Cei avizaÈ›i pricepură. HoÈ›ul își găsise naÈ™ul. Dar ceea ce ignorau cu toÈ›ii era că Porta furase cârnaÈ›ii È™i i vânduse unui măcelar de pe Lübecker Strasse, măcelar care negustorea cu tot ce se fura de prin cazărmi. — Brockmann, socot că ar trebui să i verifici livretul È™i documentele, sugeră intendentul È™ef. Nici vorbă că a făcut o coÈ›cărie ca să scape de serviciul militar. Ar ieÈ™i din el un pifan a ntâia. Cu siguranță că È›i ar place, se adresă el civilului È™i adaugă în chip de concluzie: Ce figură! Brusc, un Unterscharführer lung de doi metri apăru în ușă. Pe mâneca sa străluceau, brodate cu argint, literele S.D. Cascheta cu capul de mort, È™i el din argint, stătea dată, impertinent, pe ceafă. Ridică braÈ›ul pentru salut. — Heil Hitler, Standartenführer! Mesaj din partea R.S.H.A recepÈ›ionat prin radioul maÈ™inii. Comandoul de È™oc nr. 7 a operat arestări. OmuleÈ›ul încuviință din cap. De după lentilele fumurii ale ochelarilor, ochii săi aruncau fulgere. — Bine, Müller. Anunță i pe cei în drept că prizonierii trebuie È›inuÈ›i la secret. Secret absolut. ÃŽi privi pe ofiÈ›erii prezenÈ›i. — Vă mulÈ›umesc pentru mica distracÈ›ie. Ne vom mai vedea, domnilor! Heil Hitler! ÃŽn dosul ochelarilor fumurii, ochii i se ghiceau scăpărând de ură. Dintr o dată, camarazii căpitanului Brockmann nu mai găsiră nimic caraghios în pirpiriul civil. — Să mor dacă pricep ceva, murmură Brockmann. Ei, fir ar să fie, sergent, exclamă el, adresându se subofiÈ›erului de serviciu, dacă nu vrei să ajungi într o companie de marÈ™, află mi cine a fost domnul acesta. — Să fi fost Gestapo ul? întrebă intendentul È™ef Schmidt, frământat de amintirea cârnaÈ›ilor săi È™i gândindu se în acelaÈ™i timp la cele câteva lăzi cu È™uncă cu fasole italienească È™i alte câteva flecuÈ™teÈ›e. Dintr o dată se arătă zorit să plece. Se năpusti deci spre biroul său cu toată viteza pe care i o îngăduiau picioruÈ™ele sale dolofane. Zbieră la subalterni È™i o porni în goană prin depozite, reuÈ™ind într un timp record să întoarcă totul cu fundul în sus. Douzeci de minute mai târziu, două autocamioane încărcate vârf cu È™uncă È™i fasole părăseau cazarma. Totul fu depozitat într o ascunzătoare sigură, la intendentul È™ef al regimentului de artilerie. OperaÈ›iunea aceasta îl costă pe Schmidt 19 lăzi cu È™ampanie, adică întregul beneficiu realizat de la È™uncă. Dar, Dumnezeule, ce frică i era. Nu toată lumea din cazarmă se lăsase impresionată de această vizită neobiÈ™nuită È™i mai cu seamă santinela din faÈ›a clădirii statului major, un Obergefreiter. Discuta, la modul cel mai amical posibil, cu È™oferul Mercedes ului despre o afacere ale cărei amănunte e mai bine să nu fie scoase la lumină. — Zi i odată, fir ar să fie! bombăni S.S. istul, care purta pe braÈ›ul drept o brasardă albă cu litere negre pe ea: R.S.H.A. — Cât vrei pe cele douășpe "cuie"? — Sunt scumpe, afirmă Obergerreiter ul! Cât dai? — Un miar, propuse S.S. istul ducând totodată mâna la buzunar ca să scoată de acolo teancurile de bancnote prinse cu un elastic. — EÈ™ti diliu la bilă? îi râse în nas Obergefreiter ul. Ce, crezi că sunt agenÈ›ie de binefacere? ÃŽÈ™i aÈ™eză casca drept pe cap, rectifică poziÈ›ia puÈ™tii, după care își înfundă ambele mâini în buzunare la modul cel mai puÈ›in regulamentar cu putință. Știi, urmă el, nimeni nu te obligă să mi cumperi "cuiele". Þi le propun fiindcă am impresia că eÈ™ti capabil să tragi un folos de pe urma lor. — Le aÈ™ putea avea È™i gratis, spuse S.S. istul È™i scuipă pe placa comemorativă pusă în amintirea ostaÈ™ilor din regimentul 76 infanterie din Hamburg, căzuÈ›i în primul război mondial. — Ei da, c oi fi vreun tolomac, răspunse Obergefreiter ul È™i È™i suflă nasul în degete aÈ™a încât mucii să i nimerească pe zvastica de pe fanionul de tablă fixat pe aripa din față a maÈ™inii. S.S. istul se făcu că nu vede nimic, în schimb, mai scuipă o dată pe monumentul eroilor. Obergefreiter ului puÈ›in îi păsa. Scuipă È™i el, atingând capul vulturului imperial exact în acelaÈ™i loc ca È™i S.S. istul. — S ar zice că nu È™tii cine s eu È™i cine i È™eful meu? se grozăvi S.S. istul. El s a dus să l umfle pe comandantul tău. — Mă... pe È™eful ăsta al tău! — Mira m aÈ™ când È›i oi spune cine e. Presimt chiar că o să mi dăruieÈ™ti "cuiele" tale, doar doar să uit ce mi porunceÈ™te datoria. Și întinse braÈ›ul, arătând brasarda albă. — Și eu sunt un soi de poliÈ›ist. — EÈ™ti un căcănar, constată, impertinent, Obergefreiter ul. Și păstrează È›i sănătos amenințările. Tacticos, făcu de două ori ocolul Mercedes ului, scuipând de fiecare dată pe fanionul S.S. — Și nu È›i mai da atâtea aere, maimuÈ›oi bătrân. Te cunosc eu bine, chiar prea bine. Dacă mi ar da vreodată prin gând să ciripesc niÈ›el, nu mai rămâne mare brânză din tine, mă, linge blide. S.S. istul rânji. Se simÈ›ea cât se poate de sigur pe sine. Se aplecă peste portieră. — Þine È›i bine puÈ™cociul, c o să cazi în fund. Șeful meu e Standartenführer ul S.S. Paul Bielert, "Frumosul Paul". Triumfa. Rostea "Frumosul Paul" cu aceeaÈ™i devoÈ›iune cu care un predicator ar fi vorbit de Iisus unei adunături de beÈ›ivani într o crâșmă. — Ei, È›i a cam pierit piuitul! exclamă el. — Vax! Nu mai pot eu de "Frumosul Paul". — EÈ™ti nebun! strigă S.S. istul È™i l privi pe Obergefreiter ca È™i cum nu i ar fi venit să È™i creadă urechilor. "Frumosul Paul" e a mai mare scârbă din toată È›ara. Până È™i Heinrich S.S. istul face în pantaloni când îi aude numele. Nu există decât un singur om căruia nu i a fost niciodată frică de "Frumosul Paul": diavolul din Praga, Gruppenführer ul S.S. Heydrich. — ÃŽnseamnă că È™i È›ie È›i e frică? — Tuturora le e frică È™i o să È›i fie È™i È›ie când ai să l cunoÈ™ti. Și bagă È›i în cap că atunci când vorbeÈ™ti de È™eful meu trebuie să spui Standartenführer. — Prefer mai curând să i zic hienă. Sau pișătoare. — Dă tu din gură, amice, dar aÈ™teaptă până te oi denunÈ›a eu că ascunzi droguri È™i atunci să vezi ce o să mai crăpi de frică. Și agitând un deget profetic sub nasul Obergefreiter ului, îi È™opti confidenÈ›ial: — Până È™i locotenentului lui Dumnezeu de la Roma, Papei însuÈ™i, i ar fi frică. Ba cred că È™i diavolului în iad. — Ascultă, bă, tac tu era cumva matol când te a fabricat, de suferi de un asemenea complex de persecuÈ›ie? — Þine È›i gura! După ce o să l vezi, ai să fii la fel ca mine. Ãsta trece pe lângă un tip, se uită în fugă la el, se opreÈ™te o clipă, aprinde o È›igară, apoi zâmbeÈ™te È™i zice, aÈ™a, simplu, de parcă ar vorbi de starea vremii: "ExecutaÈ›i l pe acest om". După care se întoarce liniÈ™tit la el acasă È™i È™i vede de treabă. Nouă S.D. iÈ™ti acuzaÈ›i de È™antaj. Până să apuce ei să zică "pâs", au È™i fost atârnaÈ›i la uscat. I au lăsat doar atât cât să zică "Bună dimineaÈ›a, soare. La revedere, soare". Șeful meu adoră să execute oameni. ÃŽi place cum ne place nouă să dăm pe gât un păhărel. — Asta i fleac pe lângă un comandant pe care l am avut mai înainte, se lăudă Obergefreiter ul. ÃŽl chema Lindenau. Noi îi spuneam "papa Lindenau". A ars la Kiev Pavlo. Și l umflă râsul de parcă ar fi găsit ceva nespus de comic în faptul că È™eful său arsese la Kiev Pavlo. — Când "papa Lindenau" primea de la divizie ordin să atacăm, ne È›inea totdeauna câte un mic discurs, o frumuseÈ›e. Ce mare scofală e să zici ca È™eful tău: "ExecutaÈ›i l pe ăsta"? Oricare idiot poate s o facă dacă are un dram de putere. Șeful tău e un tranca fleanca. Am auzit de el cu mult înainte de a fi venit tu să È›i speli obielele la Totenkopf Division. S ar putea chiar să ne È™i cunoaÈ™tem, nu? — Vrei să spui că l cunoÈ™ti personal pe "Frumosul Paul"? Obergefreiter ul râse misterios, făcu doi trei paÈ™i pe lângă maÈ™ină, își trase nasul È™i scuipă pe fanion. — Nu scuipa pe fanionul meu! — Cine i ăla de mi o cere? — N auzi? — Hai, plimbă ursul! Și pentru a È™i sublinia vorbele, Obergefreiter ul mai scuipă o dată. S.S. istul preferă să se facă că nu vede. — Ziceai că l cunoÈ™ti pe "Frumosul Paul". — Aiurea! N am spus niciodată aÈ™a ceva. Am spus că s ar putea să l cunosc. Fă tu însă porcăria cu È›igările È™i ai să vezi dacă l cunosc sau nu. Pot doar să È›i spun că ai să capeÈ›i imediat un bilet numai dus pentru regimentul meu, via Torgau, È™i atunci o să ai prilejul să mă cunoÈ™ti. Știu că È›i voi deveni comandant pe terenul de instrucÈ›ie, căci Dumnezeu e mare, e bun È™i e întotdeauna drept. Ai să ajungi să blestemi ziua în care l ai întâlnit pentru prima oară pe Joseph Porta, Obergefreiter prin graÈ›ia lui Dumnezeu. — BaÈ›i câmpii! ÃŽmi povesteai tocmai de comandantul tău È™i nimeni n a zis c ar vrea să te denunÈ›e. — Ba tu ai zis o! — Fleacuri! Se spun atâtea. Mă gândeam că poate te prind la înghesuială. De unde era să ghicesc cu cine eÈ™ti prieten È™i ce sfinÈ›i ai pe sus? Hai, zi mi preÈ›ul "cuielor" tale. Le iau fără tocmeală È™i n plus îți dau adresa unei case de întâlnire unde vin numai cucoane din lumea bună ca să se dea în bărci cu niÈ™te bărbaÈ›i adevăraÈ›i. Porta se prefăcu că n a auzit nimic. — Bun, zise el, vorbeam de comandantul meu. DrăgălaÈ™ul de el își începea discursul aÈ™a: "TicăloÈ™ilor, a venit ceasul. E ordin să executăm un atac psihologic. Regimentul nostru e singurul căruia Ivan îi face cinstea de a l cita la radio. Nu uitaÈ›i asta È™i fiÈ›i la înălÈ›ime. Porcilor È™i derbedeilor, baioneta la armă! Pas alergător! După mine, candidaÈ›i la moarte!" Alerga, se uita îndărăt È™i urla: "Să păzească sfântul pe lepădătura care rămâne n urmă cu o juma' de metru! ÃŽl spintec cu mâna mea". Și pornea, uite aÈ™a, la goană în fruntea regimentului, cu pistolul mitralieră la È™old È™i cu sabia fulgerând la soare. ÃŽi auzeai înjurăturile de la câțiva kilometri. — Doar nu vrei să mă faci să cred că atacaÈ›i cu arme albe? — La noi se ataca numai la pumnal sau la baionetă, explică Porta cu un gest larg. Suntem specialiÈ™ti ai È™iÈ™ului. Du te È™i te uită la terenul nostru de antrenament, uite colo, în dosul garajelor. Ai să vezi niÈ™te saci cu nisip. Pe ei ne antrenăm zilnic câte două ceasuri la lupta cu baioneta. ÃŽÈ™i mângâie baioneta care strălucea amenințător la È›eava puÈ™tii. Până să apuci tu să i zici "uf", ultimul dintre noi È›i a È™i azvârlit puÈ™ca din mâini. — Fir ar să fie, făcu S.S. istul. — La atac, "papa Lindenau" urla mai tare ca noi toÈ›i. — Ce strigaÈ›i? Ura? — "Ura"? Idiotule! îl maimuțări Porta. Doar pifanii de duzină È™i, fireÈ™te, lepădăturile din companiile voastre strigă aÈ™a ceva. — Pentru tine companiile S.S. sunt lepădături? — Ai dopuri în urechi? Da' ce altceva sunt? Nu strigaÈ›i voi "ura" când atacaÈ›i? — Ba da, fireÈ™te, făcu È™ovăind S.S. istul. — Noi înjuram cât ne È›inea gura. Și din când în când îl mai auzeam pe "papa Lindenau": "ÃŽnainte, candidaÈ›i la moarte, strângeÈ›i rândurile, È™acali râioÈ™i!" Noi alergam cât puteam È™i n timpul ăsta tot căutam momentul potrivit să expediem un glonÈ› în spinarea blestematului de colonel. Cu el însă nu È›inea figura. Era întotdeauna în gardă È™i poseda o mie de ochi. Până È™i n găoază avea unul care se aprindea exact în momentul în care puneai degetul pe trăgaci. Odată, eram într o groapă, la cinci metri de el. Aveam un glonÈ› înfășurat frumuÈ™el într o cârpă, o minune de glonÈ›, crestat în vârf, pregătit special pentru treaba asta. L am vârât în încărcător, dar exact în clipa când ridicam arma ca să l expediez pe scumpul meu "papa Lindenau" drept în braÈ›ele lui ScaraoÈ›chi, îl aud urlând: "Cotarlă râioasă, nu vezi că È›inteÈ™ti în colonelul tău?" Doamne, Dumnezeule, ce spaimă am tras! Am aruncat puÈ™ca din mână de parcă mi ar fi fript deÈ™tele. — Obergefreiter ul Porta raportează că s a înÈ™elat, domn' colonel. Credea că domn' colonel e un ofiÈ›er rus. Ticălosul a rânjit È™i s a apucat să l implore pe bunul Dumnezeu ca în atotputernicia lui să abată peste mine fulgere, tunete È™i un potop de scârnă. La întoarcerea de pe poziÈ›ii am făcut opt ceasuri instrucÈ›ie sub comanda sa personală ca să mă înveÈ›e să nu mă mai înÈ™el. De atunci am devenit gorila lui. — E adevărat că vă lichidaÈ›i ofiÈ›erii, întrebă înfiorat S.S. istul. — Se ntâmplă. De pildă, la compania a doua, unde i o adunătură de ticăloÈ™i, toÈ›i trăgători de elită. Când eram în Finlanda, compania a fost trimisă într o expediÈ›ie în Laponia. La întoarcere, unsprezece zile mai târziu, nu mai aveau nici ofiÈ›eri, nici Feldwebeli. Trei locotenenÈ›i, un Stabsfeldwebel, doi Oberfeldwebeli È™i patru Feldwebeli dispăruseră cu toÈ›ii. Compania o comanda un bătrân sergent major, fără nas. Nasul È™i l pierduse la VarÈ™ovia. I l retezase o fată cu sabia unui ulan polonez. Dintr o singură lovitură, ca un mezelar care taie o porÈ›ie de cârnat. Un motan roÈ™cat a înhățat bucățica È™i dus a fost. De atunci, compania a doua a avut numai ofiÈ›eri cumsecade. — Ãștia dintr a "doua" trebuie să fie niÈ™te tipi daÈ›i dracului. Cum e într o companie disciplinară? S.S. istul se arătă deosebit de interesat. ÃŽn sinea lui își zicea: "E bine să te informezi din timp. Nu se È™tie niciodată ce ne rezervă viitorul". Porta rânji, miji cu viclenie ochiÈ™orii săi porcini, își suflă din nou nasul cu degetele È™i din nou reuÈ™i să nimerească fanionul. — Oh! depinde, depinde mai cu seamă de ofiÈ›eri. Dacă s niÈ™te ticăloÈ™i care vor ca băieÈ›ii să È™i frângă ciolanele pe pista cu obstacole, atunci e nasol. Cu asemenea ofiÈ›eri e normal ca È™i gradaÈ›ii să devină fiare. Cum e stăpânul, aÈ™a i È™i sluga. Am avut odată un Hauptmann pe nume Meyer, a cărui păsărică era să comande: "Sub tanc! Pe tanc!" Uneori maÈ™inile se nfundau în pământul moale È™i l striveau pe cel de dedesubt. Asta îl amuza grozav pe Hauptmann ul Meyer. — Ce i ai făcut tipului? — I am vârât un cartuÈ™ de dinamită n târtiță È™i s a zis cu el, explică lapidar Porta. Am mai avut un Hauptfeldwebel căruia îi ziceam "MaÈ› gros". Ãstuia i am prins, când dormea, câteva grenade de gât È™i i am vârât sub pat un calup de trotil al cărui detonator l am fixat de cizmele gagiului. Urmarea, È›i o închipui. Cum È™i a miÈ™cat copita, cum È™i a luat zborul fără probleme de decolare. Și crede mă, era dat în mă sa "MaÈ› gros" ăsta. Odată, l a pus pe MicuÈ›ul să traverseze de douăzeci de ori un râu târându se pe burtă. Până la urmă, MicuÈ›ul ajunsese să latre, se credea o focă. Noi stăteam È™i ne uitam ca proÈ™tii cum cizmele MicuÈ›ului dispăreau sub apă la un țărm È™i cum, după un timp, casca îi apărea la celălalt. Sufla MicuÈ›ul apa din el ca o balenă când iese la suprafaÈ›a mării. "MaÈ› gros" abia că nu înjura de ciudă de fiecare dată când casca se ivea din nou. — Stânga mprejur, târâș, ÃŽnainte! comanda el È™i iarăși cizmele lui MicuÈ›ul ne făceau "pa È™i pusi". Pe urmă l a pus să mărșăluiască. El îl urma, călare pe o motocicletă. Douăzeci È™i cinci de kilometri, cu echipamentul complet, pe o temperatură de plus 22 de grade. Și bagă de seamă: în manta, cu raniță în spinare È™i cu cartuÈ™ierele umplute cu nisip ud. — Și cu masca de gaze? întrebă S.S. istul. — BineînÈ›eles, rânji Porta. Ce, crezi că ne jucam de a cercetaÈ™ii? Pe MicuÈ›ul îl durea undeva de toate astea, dar noaptea următoare "MaÈ› gros" È™i a luat zborul către stele È™i a dispărut în văzduh propulsat de un pachet de grenade. Pace lui! — Și la noi se lasă uneori cu bubuială, pretinse S.S. istul È™i È™i lustrui capul de mort de pe caschetă. Precepi, eu nu s decât provizoriu la locanta asta. ÃŽÈ™i umezi buzele cu limba È™i urmă cu vădită mândrie: "Adevărata mea unitate e divizia S.S. de cavalerie "Florian Geyer". Am avut însă niÈ™te încurcături pe acolo È™i m au expediat pentru un timp la divizia T. Dar È™i aici am făcut o de oaie È™i m au pus pe făraÈ™. ÃŽnÈ›elegi, i am ras o labă unui Untersturmführer, o brută de la Dachau, venită în vizită. Chiseliță a făcut din mine, scârnăvia. Am stat opt săptămâni la infirmerie, după care m au expediat în convalescență la S.D. ul din Hamburg. Acum sunt È™oferul "Frumosului Paul". Da' să fiu al dracului dacă mi place! Vreau înapoi la căluÈ›ii mei. Eram trompet la escadronul unu. Mă îmbătăm în fiecare seară de dor, însă trebuia să fiu cu băgare de seamă, altminteri, la prima ocazie, luam drumul Torgau lui. E ceea ce, de altfel, îmi explica în fiecare dimineață Hauptscharführer ul nostru, cel mai împuÈ›it Hauptscharführer din lume. A fost È™ef de baracă la Buchenwald. Se spune că i gâtuia pe deÈ›inuÈ›i cu propriile mâini È™i i cu siguranță adevărat. ÃŽntotdeauna îl vezi că se uită cu atenÈ›ie la gâtul oamenilor. S.S. istul se plecă peste portiera maÈ™inii È™i, coborând vocea, È™opti confidenÈ›ial: — Dar nici eu nu s fraier, îi duc cât pot de nas, băga i aÈ™ pe toÈ›i în mă sa. Ceea ce voiam să È›i povestesc era în legătură cu traiul nostru de la "Florian Geyer". Dur al dracului. Comandantul nostru, Standartenführer ul Rochner, a curățat odată trei băieÈ›i pentru că au spus ce gândeau despre Adolf. Era într o seară, chiar înainte de stingere. Tocmai îmi lustruiam trompeta. Stingerea o sunam mai întotdeauna eu. — Și eu cânt din trompetă, spuse Porta. Brusc, îl găsea extrem de simpatic pe S.S. ist. EÈ™ti tare? — Oho, È™i încă ce tare! Sunt cel mai bun trompet din toată armata lui Adolf. Am cântat de două ori È™i la Nürnberg, exact în momentul în care Adolf urca la tribună, cu picioarele lui strâmbe. — E adevărat că are picioare strâmbe? — Doamne, ce, nu È™tii? De câte ori n am râs pe chestia asta. Dreptul îl È›ine totdeauna strâmb, adus înăuntru. — Cum suni tu stingerea? — Uite cum: mai întâi un semnal lung È™i imediat unul scurt, aÈ™a încât să È›i se pară că trompeta plânge după o zi minunată care s a sfârÈ™it. Trompeta e ceva viu, trebuie s o tratezi ca pe o ființă iubită. Altminteri, nu cântă bine. Am cunoscut un trompet care suna deÈ™teptarea dintr o trompetă pătată. Nu ieÈ™ea nimic. Trompeta refuza să râdă È™i să salute ziua cea nouă. A mea insă È™tie s o facă. Când o îndrepÈ›i spre soarele ce răsare, ea se bucură, fiindcă, pricepi tu, trompeta mea n are o pată, o chem pe nume È™i i vorbesc ca unui om. E întotdeauna atârnată deasupra patului. ÃŽntr o zi o să te las să cânÈ›i din ea. N am mai făcut niciodată aÈ™a ceva, dar văd că tu eÈ™ti un adevărat trompet. — ÃŽn cazul ăsta È™i eu te voi lăsa să cânÈ›i din fluierul meu. VorbeÈ™te mi însă de comandantul tău. — Intraseră în dormitor chiar în momentul în care mă pregăteam să sun. I a chemat la el pe cei trei tipi È™i l a întrebat pe primul dacă, într adevăr, a zis cutare È™i cutare lucru despre Führer. Tipul, evident, a negat. "Ticălosule! a zbierat la el Standartenführer ul, îl minÈ›i pe comandantul tău?" Și poc poc, două focuri din Walther ul său de 7,65 mm. Două trei convulsii È™i totul era terminat. Dracu să l ia! Ne a zgâriat cu pintenii superbul nostru parchet. Din pricina asta, câteva zile la rând a trebuit să ne spetim muncind. E o adevărată dambla în unitățile S.S.: vor mereu parchetul lună. Comandantul s a întors către ceilalÈ›i doi. Erau simpli soldaÈ›i. Unul din ei își încinsese sabia, tocmai se pregătea să intre de gardă. Au mărturisit amândoi deodată. Fiecăruia două gloanÈ›e în scăfârlie. Unul dintre ei fusese doar rănit din primul foc. Se arunca de colo până colo prin cameră, cu faÈ›a plină de sânge. Ai văzut vreodată o găină căreia i s a tăiat capul? Comandantul a tras în el fără să l atingă. Sărmanul era înnebunit de groază. A sărit pe fereastră È™i a fugit până la padock ul central. Trei oameni au sărit după el È™i l au găjbit. Tot ei l au È›inut când comandantul i a înfipt în cap un țăruÈ™. ÃŽncearcă de găseÈ™te printre ai voÈ™tri un comandant mai împuÈ›it. — Aici te înÈ™eli. Ceea ce mă interesează însă e să È™tiu dacă ucigaÈ™ul ăsta de comandant mai trăieÈ™te. Dacă un asemenea tip e încă în viață înseamnă că sunteÈ›i o adunătură de haimanale. — S a zis cu el. L au înhățat pe când traversam Elbrus ul. Noi nu ne ucidem ofiÈ›erii. — Pentru că sunteÈ›i niÈ™te târÈ™eloÈ™i. Vă lăsaÈ›i torturaÈ›i È™i îi torturaÈ›i pe alÈ›ii. Ștabii voÈ™tri atâta È™tiu să zică: "ExecutaÈ›i l pe cutare". Din' 33 v aÈ›i obiÈ™nuit aÈ™a de mult să ucideÈ›i oameni inofensivi, încât acuma o faceÈ›i fără să vă mai gândiÈ›i. OfiÈ›erii voÈ™tri nu s la fel de daÈ›i dracului ca ai noÈ™tri. Au chiar mai puÈ›ină imaginaÈ›ie. Să ucizi un om e la îndemâna oricărui idiot. "Mergi ori Crapă", care a slujit 12 ani In Legiunea străină È™i Blom din Barcelona, care a fost trei ani la spanioli, susÈ›in amândoi că la noi e mai dur decât la alÈ›ii. Nu poÈ›i să È›i închipui câte am văzut È™i pătimit în 27 tancuri. Un nasture prost cusut te costă trei ceasuri de alergătură prin nisip cu mantaua în spinare, cu echipamentul de campanie, cu sacii plini de grenade de mână È™i toate astea se întâmplă, fireÈ™te, la orele cele mai călduroase ale zilei. Oberfeldwebel ul Brandt, căruia noi fi zicem "Gangsteru", fiindcă e în stare să cureÈ›e cu pistolul un tip de la 50 de metri distanță, poate să te alerge până crăpi. E atât de dat în mă sa încât atunci când face instrucÈ›ie cu compania, în plin marÈ™, e capabil să i repereze pe cei cărora le au sărit niÈ™te È›inte de la cizme. Fiecare È›intă lipsă înseamnă la noi trei ceasuri de marÈ™ pe nisip. ÃŽn urmă cu 15 zile, MicuÈ›ul s a învârtit de nouă ceasuri. Or, acum noi È™tim că zilele lui "Gangsteru" sunt numărate. Satan îi È™i aÈ™terne culcuÈ™ul. — Recunosc că sunteÈ›i o bandă de duri, dar ia zi mi, facem sau nu afacerea? Ce ai spune tu de trei miare, o ladă cu lapte praf danez furată de la O.T. È™i în plus adresa casei de rendez vous unde vin cucoane. Porta se prefăcu că reflectează. ÃŽÈ™i mai suflă o dată nasul, se scărpină la subÈ›ioară È™i È™i împinse casca pe frunte. ÃŽÈ™i sugea, gânditor, o măsea. — Uite, îmi aduc acum aminte, urmă celălalt, că am È™i un teanc de fotografii cu dame goale pe care È›i le aÈ™ da în plus. NiÈ™te dame grozave, cum n ai mai văzut. Și nu marfă d aia veche, ci dintr acelea care È›i plac È›ie È™i mie. — Ia să È›i văd marfa, ceru Porta întinzând mâna. S.S. istul fremătă de indignare. — Doar nu È›i închipui că sunt vreun fazan. Ai văzut vreo târfă să ceară banii după? Păi ar muri de foame. — ÃŽn cazul ăsta nu facem nici un târg. Și Porta se pregăti să plece. — O clipă, cocoficule! Voi È›ine fotografiile în mână, aÈ™a ca să le poÈ›i vedea. — Știi că È›i vând "cuiele" foarte ieftin? Și asta numai pentru că te găsesc simpatic. EÈ™ti un amărât la fel ca È™i mine. ÃŽmi spune mie ceva că, în curând, ai să fii de ai noÈ™tri. Simt eu, aÈ™a, că la Torgau tocmai se mătură o celulă. — Aici te nÈ™eli, puiÈ™orule. Dacă mă pun pe făraÈ™ cei de la S.S. È™i mă trimit la Torgau, n o să vin în împuÈ›iciunea voastră, ci într un regiment disciplinar de cavalerie. — O să È›i schimbi părerea. VorbeÈ™ti de regimentul 37 ulani. Nu mai există. Divizia 49 de cavalerie "Calmâcă" a făcut din el la cotul Donului tocătură pentru crenvurÈ™ti. Dacă au scăpat zece. De atunci s a renunÈ›at să se mai refacă regimentul. — Crezi, într adevăr, că dacă mă dau afară de aici aterizez la voi? AveÈ›i trompeÈ›i? Porta triumfa. — Te cam trec năduÈ™elile, ai? S a dus cu aerele tale! — Niciodată nu poÈ›i fi sigur de nimic, răspunse cu convingere S.S. istul È™i È™i împinse pe ceafă chipiul cu cap de mort. Când slujeÈ™ti la "Frumosul Paul" nu prea izbuteÈ™ti să faci mulÈ›i purici. Dacă aÈ™ veni la voi crezi că ai avea niscaiva pile care m ar putea ajuta să devin trompet? Și trăgându se îndărăt în maÈ™ină, scoase de acolo o trompetă argintată. O trompetă cu ciucurele auriu al unităților de cavalerie. ÃŽi arătă lui Porta patru insigne fixate pe ea. — Pe asta am căpătat o fiindcă eram cel mai bun. Am cântat odată la un banchet dat de Adolf. ÃŽn '38 i am cântat lui Chamberlain, când s a lăsat dus de nas de Adolf. Eram dat în ziarele englezeÈ™ti cu nume cu tot. Oamenii se uitau mai mult la mine decât la Chamberlain È™i Adolf. Dacă ajung trompet în compania voastră, o să vi se ducă faima. — Suntem È™i aÈ™a cunoscuÈ›i mai mult decât ar trebui, replică, sec, Porta. Dar în ziua în care vei veni — È™i sunt sigur că o să se întâmple — mă voi ocupa de tine. Am niÈ™te relaÈ›ii de mâna întâi. ÃŽIn realitate, eu sunt comandantul companiei. Treci pe la "Bernard Sugativă" È™i arată i ce È™tii să faci. Și "cuiele"? Le vrei sau ba? — BineînÈ›eles că le vreau, deÈ™i preÈ›ul îmi cam taie din poftă. N ai să găseÈ™ti nicăieri fotografii atât de frumoase ca ale mele. Sunt cele mai miÈ™to de pe piață. Numai ele singure valorează cât "cuiele" tale. Scoase una È™i o vârî sub nasul lui Porta: Ia gineÈ™te te încoa. Porta luă un aer detaÈ™at. Dar strălucirea ochiÈ™orilor săi porcini îi trăda interesul. Amănuntul nu scăpă atenÈ›iei S.S. istului, care zâmbi pieziÈ™. Mai scoase o fotografie reprezentând o scenă pornografică dezgustătoare. — Grozavă, nu? Până È™i pe un popă jugănit l ar apuca năbădăile. Și i încă una dintre cele mai nasoale. Când o să înveÈ›i să faci chestiile pe care le reprezintă pozele mele, toate gacicile, de la Atlantic până n Caucaz, vor sta la coadă ca să se nfrupte din talentele tale. — Mă crezi vreun codoÈ™? — Ba bine că nu, rânji S.S. istul. EÈ™ti dintre aceia care ar face orice pentru bani. Până È™i raiul l ai vinde dracului. Dacă ai putea. — Ia nu mai trăncăni atât È™i arată mi catalogul tău de scârboÈ™enii. Mi a mai adus o dată unul o chestie d asta, un pescar care mi a vândut 35 de poze, patru dintre ele erau într adevăr pornografice, dar celelalte erau după basmele lui Grimm. Opt zile l am căutat pe ticălosul ăla. Am ajuns chiar să i făgăduiesc MicuÈ›ului două sticle de vodcă dacă mi l găseÈ™te pe garid, dar parcă l înghiÈ›ise pământul. — Și ce i ai fi făcut dacă l găseai? Porta rânji parÈ™iv È™i scoase din carâmbul cizmei un lung pumnal. ÃŽÈ™i plimbă degetul peste lamă. Vârful limbii îi ieÈ™ea printre buze. S.S. istul dădu din cap. Pricepuse. — Doar nu mă crezi atât de mârÈ™av încât să fraieresc un prieten? Porta îl observă printre gene. — Oricând È™i oriunde. Pentru că îmi semeni, iar eu îi fraieresc pe ceilalÈ›i de câte ori pot. ÃŽnsuÈ™i Dumnezeu a hotărât aÈ™a. Altminteri n ar exista pe lume proÈ™ti È™i deÈ™tepÈ›i. S.S. istul se È™terse la gură È™i își scărpină urechea cu cheia de contact. — Dacă vrei, pot să te las să vezi marfa, dar vreau ca în timpul ăsta să am unul din "cuie" în mână. — De acord. Porta înhăță fotografiile È™i le frunzări precipitat, lingându se pe bot. — Sfinte Hristoase, ce putori! Dacă întâlneÈ™ti una dintr astea È™i te pui pe făcut treabă cu ea până È›i dai duhul, încalte mori fericit! S a făcut, amice. Mă predau. Am găsit chiar È™i un ciubuc formidabil: când o să mă satur de ele, le închiriez. MicuÈ›ul o să È™i dea solda pe an an întreg pentru dreptul de a le privi un ceas. Trei teancuri groase de bancnote trecură dintr o mână într alta. Porta le numără. S.S. istul mirosi È›igările. Dădu din cap satisfăcut. Erau cele mai grozave "cuie" pe care le văzuse în ultima vreme. Pe loc hotărî ca într o bună zi să l îmbete pe Porta, ca să afle cum È™i le procură. — Lipsesc o sută de mărci, constată Porta. — Imposibil, protestă S.S. istul. Erau câte o mie de bancnote în fiecare teanc. Se apucă să le verifice. O făcu de trei ori. Până la urmă dădu din cap, arătând prin asta că nu mai pricepe nimic. Ciudat, fir ar să fie! Mai scoase o hârtie de o sută de mărci È™i i o dădu lui Porta. Porta prinse într un elastic fiecare teanc. — Cu banii am terminat. Mai era însă È™i adresa curvelor din lumea bună. N o uita. S.S. istul scrise o adresă pe un petic de hârtie. — E pe lângă Alster. O casă albă, cu acoperiÈ™ negru. ÃŽnainte vreme stăteau acolo niÈ™te chinezi. — Sunt cumva È™i asiatice? Zău că aÈ™ avea mare chef de una. Am auzit că pot s o facă stând în mâini È™i cu picioarele în aer. — Eu unul n am văzut, dar gagici sunt acolo puzderie. Nu trebuie decât să spui că vii din partea lui Kleber. Rudolf Kleber. Ãsta sunt eu. Iar dacă ai chef într o zi să stăm de vorbă, mă găseÈ™ti la cazarma Longhorn. Acolo mi e domiciliul. ÃŽn aceeaÈ™i clipă scoase un mic fluierat de alarmă È™i se instală È›eapăn la volan. ÃŽntr o fracÈ›iune de secundă se transformase într un automat disciplinat. Porta își potrivi puÈ™ca pe umăr, cu degetul gros pe cureaua armei, strict după regulament. Patruzeci È™i cinci de grade între picioare. BraÈ›ul stâng pe vipuÈ™ca pantalonului, cotul la nivelul cataramei centironului. ÃŽi urmări cu privirea pe cei trei care ieÈ™eau din biroul comandantului. Paul Bielert în civil, un Unterscharführer S.D. cu mâna pe tocul pistolului, iar între ei locotenentul Ohlsen. UriaÈ™ul Mercedes părăsi cazarma. Porta își reluă garda. O clipă se întrebă ce se întâmplase cu locotenentul Ohlsen. Se îndreptă către garaj. Ascuns după doi mesteceni de lângă rampa pentru spălatul tancurilor, se apucă să studieze fotografiile. ÃŽÈ™i aranjă bancnotele în trei teancuri. Dintr un mic buzunărel ascuns în căptuÈ™eala vestonului extrase o hârtie de o sută de mărci. Râse mulÈ›umit. Se pare că Kleber nu cunoÈ™tea figura cu escamotarea unei bancnote în timp ce le numeri. Râzând pe înfundate, își urmă drumul până la stiva de lădiÈ›e cu cartuÈ™e, unde Julius Heide îl aÈ™tepta stând È™i el de santinelă. — Ce dracu i cu tine? întrebă el. MicuÈ›ul a dat pe aici de două ori până acum. — Ia mai slăbeÈ™te mă! Am altceva mai bun de făcut decât să stau de santinelă. — Ai putea să fii puÈ›in mai cuviincios față de mine, bombăni ofensat Heide. La urma urmei sunt superiorul tău. Te acopăr întruna. Știi că Gestapo ul se vântură prin cazarmă? ÃŽl caută pe unul È™i cred că e vorba de tine. Totul îmi spune că o să sfârÈ™eÈ™ti cu o sforicică de cânepă în jurul gâtului. — EÈ™ti în urmă, Julius. S au dus È™i au luat cu ei È™i vânatul. Dar fiindcă tot mi ai zis că mă acoperi, te povățuiesc să continui. Ar fi mai mult decât nasol pentru tine dacă m aÈ™ abate de la principiile mele de discreÈ›ie. Vezi tu, Julius, È™tiu exact care ar fi viaÈ›a ta. Dacă mai trăieÈ™ti după ce vom fi pierdut războiul acesta, vei continua să rămâi în armată, afară doar de cazul când o să decazi È™i mai tare È™i o să te faci poliÈ›ai. EÈ™ti născut pentru treaba asta, Julius. — Și de ce naiba n aÈ™ continua să rămân în armată? întrebă naiv Heide. La fiecare zece zile mi aÈ™ căpăta solda, aÈ™ avea un pat pe cinste È™i aÈ™ fi liber de vineri seara până duminică seara. Le aÈ™ îngădui recruÈ›ilor să mi arate recunoÈ™tință pentru că mă port drăguÈ› cu ei. Cei care n o să vrea să scuipe loveaua vor fi supuÈ™i unui tratament special. Iar îndată ce războiul va fi uitat, ceea ce o să se întâmple după puÈ›in timp, îmi voi lustrui toate medaliile È™i crucile È™i o să vezi atunci cum vin fetele să se vâre în patul meu. Voi fi un erou È™i tuturor o să le placă să umble cu mine. — Știam eu! triumfă Porta. Aici rămâi! Eu unul prefer comerÈ›ul È™i libera concurență. Când o să apari tu în cine È™tie ce hârb de maÈ™ină a armatei, mă vei întâlni într un Mercedes decapotabil cu o damă numai în blănuri alături. O damă extra, cu fusta bine strânsă pe È™olduri. Și în timp ce tu vei zbiera lunea dimineață, pe ploaie, la niÈ™te recruÈ›i amărâți, eu mă voi lăfăi în dosul unui birou mare cât un camion de zece tone, numărându mi biÈ™tarii. Și, ca din întâmplare, scoase fotografiile È™i le trecu la repezeală pe sub nasul lui Heide. — Sfinte Sisoe! Dă să le văd. — Cu plăcere! zâmbi Porta. Þi le las chiar o oră întreagă ca să le iei cu tine la veceu È™i să te bucuri cum trebuie. — Dă le ncoa mai iute! Heide își linse lacom buzele, în timp ce pe obraji îi apăreau două pete roÈ™ii. Porta rânji. Frunzări pozele destul de încet, astfel încât Heide să poată vedea cât sunt de reuÈ™ite. — Cu cât le vinzi? — Nu le vând. Le închiriez cu o sută de mărci ora, întreaga serie, sau cinci mărci bucata. — EÈ™ti bolnav la cap! Crezi că o să È›i dau o sută de mărci ca să mă uit la putorile tale de mâna a zecea? Heide se prefăcu scandalizat. ÃŽÈ™i umflă pieptul ca un adevărat subofiÈ›er ce era, dar Porta nu se lăsă impresionat. — Nimeni nu vă obligă, domnule subofiÈ›er Julius Heide. Dumneavoastră aÈ›i fost cel care le aÈ›i cerut. Făcu să dispară fotografiile în cutia măștii de gaz, dădu o lovitură de picior în broasca unei lăzi cu cartuÈ™e È™i constată cu plăcere că belciugul sărise. — O să aveÈ›i neplăceri, domnule subofiÈ›er, dacă "Cur È™i cizme" vine È™i vede belciugul spânzurând în aer. — Te ai È›icnit? Auzi, să rupi belciugul! Am să fac un raport. — AÈ™a să faci! îi râse în nas Porta È™i plecă nepăsător către garaje, unde avea ascunsă o sticlă cu bere. Câteva clipe Heide privi furios belciugul È™i după oarecare caznă reuÈ™i să l fixeze îndeajuns pentru ca să nu se observe imediat că este smuls. EsenÈ›ialul pentru el era ca stricăciunea să treacă neobservată până la sfârÈ™itul schimbului său. Satisfăcut, dădu din cap È™i o luă la goană după Porta. — Adă ncoa pozele. Þine o sută de mărci. Sper că È™tii că asta i cămătărie curată. — Da' ce, îți închipui că sunt o instituÈ›ie de binefacere? Odată terminat schimbul, Heide se prezentă la postul de control, după care dispăru la closet, unde rămase o oră întreagă în tovărășia fotografiilor. — Au venit să l caute pe locotenentul Ohlsen, spuse Barcelona când Porta apăru în corpul de gardă. — O să se descurce el, răspunse Porta. De ce anume este acuzat? — Asta n o È™tie nimeni, dar întregul stat major e în fierbere. Hinka zbiară atât de tare încât îl poÈ›i auzi de la kilometri. Adjutantul a borât de trei ori de frică. Se pare că vom avea un nou comandant de companie. Mi a spus o Feldwebel ul Grun. — E în budă, oftă Legionarul. Crimă împotriva Statutului. I am văzut plecând. Un Mercedes S.S., 333 300. SecÈ›ia a IV 2 a, secÈ›ia "frumosului Paul". Cei de acolo nu se ocupă decât de cazuri importante. Porta dădu indiferent din umeri: — Prea flecăresc mult domnii ofiÈ›eri! Când o iau razna uită să È™i mai supravegheze limba. D aia sunt atâția care rămân la adăpost din pricina colecÈ›iei de tinichele care le zdrăngăne pe piept, È™ apoi mai e È™i amorul lor propriu! Scuipă pe jos. — Rahat! Pariez zece contra unu că n o să l mai vedem niciodată pe locotenentul Ohlsen. MicuÈ›ul intră ca o furtună. ÃŽÈ™i aruncă puÈ™ca în rastel, zvârli casca peste picioarele lui Barcelona È™i scuipă în ceaÈ™ca lui Heide. Era clar că umbla să stârnească un caft. — E vreunul care are chef de un svast? se informă el furios. Cât am fost de santinelă, m am distrat cu o gagicuță lângă gardul de sârmă electrificată, dar totul s a dus dracului pentru că mi a venit să mă piÈ™. Mă dor până È™i flocii. — Da' ce s a întâmplat? l am întrebat eu, nedumerit. — GreÈ™eala mea. Þâșnitura a atins sârma È™i a fost o descărcare electrică de am crezut că mi dau duhul. Iar curveta dracului, după ce s a prăpădit de râs, a È™ters o peste câmp, cu chiloÈ›ii în mână. După aia, chiar dacă venea o vedetă de la Hollywood să danseze french cancan sub nasul meu, tot nu mai eram în stare de nimic. Porta surâse cu viclenie È™i se scărpină în ureche cu o vergea de curățat arma. — Am reuÈ™it să pun mâna pe câteva poze ale dracului de miÈ™to, MicuÈ›ule! Þi le închiriez o oră. O sută de mărci. Ce părere ai? Exact pe gustul tău. Mai bune decât un film proiectat în cel mai porcos dintre cinematografe. MicuÈ›ul uită de îndată gardul electrificat. — De acord. Nu mi faci din întâmplare credit? Porta se strâmbă la el. — Bine, s a făcut. Mă duc să iau o sută de mărci de la un tip care tocmai a primit un mandat de acasă. Un zgârâie brânză împuÈ›it. Dacă nu mi dă, fi scap câteva labe peste bot. — Asta i hoÈ›ie, spuse Stege. — CâtuÈ™i de puÈ›in, protestă MicuÈ›ul. Ãsta i comerÈ›. O să i vând un pont cum să cureÈ›e È›eava armei cu hârtie igienică. Un asemenea pont face o sută de mărci. — E n regulă, zise Porta. Banii n au miros. Scoase din buzunar cele trei teancuri de bancnote È™i le numără lingându se pe buze. — Poate ar trebui să trag niÈ™te copii fotografice după ele. ÃŽn felul ăsta aÈ™ putea închiria mai multe serii deodată. — Dumnezeule, n ai să te schimbi niciodată? întrebă Bătrânul. Nu te gândeÈ™ti decât la bani. — ÃŽÈ›i spun eu când o să mă schimb. Cel mai târziu la trei ani după ce Adolf își va fi luat papucii, iar eu voi fi restituit uniforma la magazie. Atunci firma mea de neon — roÈ™u, verde, galben — va străluci: "Joseph Porta import export. Cumpără tot. Vinde tot". ÃŽmi vând până È™i fundul dacă sunt bine plătit. — Da de ce roÈ™u, verde È™i galben? întrebă Barcelona. — RoÈ™u pentru dragoste, verde pentru speranță È™i galben pentru ticăloÈ™ie, explică Porta. Să nu vii să zici că nu mi avertizez clienÈ›ii. Aveam 19 ani când am asistat pentru prima oară la o execuÈ›ie, povesti Legionarul. S a întâmplat la Casablanca, pe când slujeam în Regimentul 1 Infanterie al Legiunii străine. Cel condamnat avea în spinare 12 ani de armată. Dezertase. De atunci am văzut multe altele. Dar prima n o uit niciodată. — Eu n aveam decât 18 ani, spuse Barcelona. S a întâmplat la Madrid. Eram în plutonul 1 al Batalionului Thalmann . Am executat pe unul în dosul abatoarelor. Era feciorul unui bogătan. Am tras foarte prost lipsă de antrenament. Þeasta i a explodat ca o grenadă. După aia am borât cu toÈ›ii, sprijinindu ne de puÈ™ti de parcă aveam rău de mare. Legionarul întinse pe jos covoraÈ™ul său de rugăciune È™i se lăsă în genunchi, mormăind. Se ruga lui Alah să l absolve de toate execuÈ›iile la care participase. Heide ridică din umeri — Eu unul nu mă gândesc niciodată la aÈ™a ceva. ÃŽn fond, e acelaÈ™i lucru dacă omori pe unul care i legat de stâlp sau cureÈ›i un pifan înspăimântat care aleargă peste câmp. — Vă amintiÈ›i când am executat o pe Blitzmädel aia din marina de război? întrebă MicuÈ›ul. Ce spectacol! Vina a fost a lui Stege È™i a lui Sven. Voiau s o facă pe galanÈ›ii È™i să o scutească de suferință. Fata a scăpat, a luat o în goană pe culoar È™i pe urmă pe scară. "Gustav cel dur" ne a interzis să tragem. Conform regulamentului, trebuia să fie împuÈ™cată la stâlp. Altminteri, zicea el, nu s actele în regulă. Am reuÈ™it s o înhățăm doar după ce am pocnit o. Infirmierii au trebuit s o ducă pe braÈ›e până la stâlpul de execuÈ›ie, iar doctorul n a vrut să i facă nici o injecÈ›ie. — Era o asasină, spuse Heide, își otrăvise prietena. Am văzut dosarul cu acte la Hauptfeldwebel ul Dorn. Ce făcuse era o ticăloÈ™ie. — Din cauza unui tip, adăugă Porta. — Da, zise Heide, a unui tip cu parale. — Săptămâna viitoare vom fi de gardă la Fuhlsbüttel, murmură Steiner. M am aranjat cu Feldwebel ul de la infirmerie să mi dea scutire medicală. Treaba m a costat două cartuÈ™e de È›igări Am aflat că cinci tipi de acolo urmează să fie lichidaÈ›i. — Pe mine unul nu mă priveÈ™te, zise Porta. Mi s a dat o sarcină care o să mi ia cel puÈ›in o săptămână: să ung mitralierele. — La Fuhlsbüttel căpătăm prime, remarcă, practic, MicuÈ›ul. Am mare nevoie de biÈ™tari. Dacă nu i executăm noi pe cei cinci, o să se găsească alÈ›ii în locul nostru. Și atunci vor umfla ei băniÈ™orii. — PuÈ›in îmi pasă ce trebuie să fac, răspunse Heide. E foarte bine când eÈ™ti de gardă la Fuhlsbüttel. DETENÞIUNE PREVENTIVà În birourile Gestapou lui de pe Stadthausbrücke nr.8, locotenentul Ohlsen È™edea în faÈ›a lui Paul Bielert, Kriminalrat. Locotenentul Ohlsen È›inea în mână un document. "Frumosul Paul" fuma, gânditor, un trabuc, urmărind zâmbitor cu privirea volutele fumului. Era cea de a 123 a arestare din cursul săptămânii. Gruppenführer ul Müller, de la Berlin, nu va putea decât să È™i exprime satisfacÈ›ia. Müller era o canalie. Nu semăna nici pe deoparte cu Obergruppenführer ul Heydrich, cel care fusese asasinat. Acela fusese un È™ef. Inteligent, fără scrupule, arogant. Un arhanghel al diavolului. Până È™i Heinrich, È™eful S.S. ului, se temea de el. Cine È™tie dacă nu cumva Himmler È™i Führer ul nu fuseseră niÈ›eluÈ™ amestecaÈ›i în moartea lui Heydrich. Toată afacerea asta era atât de nebuloasă. Un mister care nu mirosea a bine. De ce nu supravieÈ›uise nici unul din agresori? Ordinul Gruppenführer ului S.D. Nebe, cel care comandase operaÈ›iunile, glăsuia: "Nu se ia nici un prizonier. ToÈ›i trebuiesc lichidaÈ›i, chiar dacă va fi nevoie să fie arsă blestemata aia de biserică în care se ascund". Profesorul pe care până la urmă au reuÈ™it să l găsească în vechea Pragă ridicase labele în sus fără nici un fel de împotrivire, dar înainte de a fi apucat să dea vreo explicaÈ›ie fusese curățat în biroul lui Nebe. ÃŽn ziare s a scris că se sinucisese. Au crezut până È™i englezii, care au dat È™tirea la radio. Paul Bielert deschise sertarul È™i trecu afectuos mâna peste oÈ›elul albăstrui al pistolului său de 7,65 mm. Cu pistolul acesta 3 împuÈ™case pe profesor, ultimul din membrii pretinsului complot. După terminarea anchetei, Nebe fusese îndepărtat. Devenise prea zelos È™i ar fi vrut să continue. "Frumosul Paul" râse încetiÈ™or. El unul se prinsese imediat: era ceva care È™chiopăta în toată afacerea asta. Pricepuse È™i È™i ceruse la iuÈ›eală mutarea. Mai târziu, lichidaseră un sat întreg din apropierea Pragăi. Treaba fusese făcută de unități ale poliÈ›iei militare. Se zvonise că era opera S.S. ului, dar adevărul era că nu fuseseră nici cinci S.S. iÈ™ti în tot comando ul. Fuseseră poliÈ›iÈ™tii militari din Dresda È™i Leipzig. Paul Bielert chicoti gândindu se la toată istoria aceea. Obergruppenführer ul S.S. Berger fusese cel care se opusese ca Waffen S.S. să fie folosite pentru lichidarea satului. AÈ™a ceva ar fi putut prejudicia recrutarea de voluntari din Boemia È™i Slovacia. Ideea cu satul aparÈ›inea lui Himmler È™i Nebe. O idee excelentă. Să consimÈ›i un lucru îngrozitor, care să aibă un uriaÈ™ răsunet în întreaga lume, în aÈ™a fel încât toÈ›i să priceapă cât de stupidă fusese RezistenÈ›a cehoslovacă executându l pe Heydrich. Mânia È™i disperarea provocate de toate aceste represalii urmau să se ndrepte dintr odată împotriva rezistenÈ›ei. Englezii însă au fost mai iuÈ›i. Ei au înÈ›eles care este combinaÈ›ia È™i în ceea ce priveÈ™te batalionul de poliÈ›iÈ™ti È™i în ceea ce priveÈ™te numeroasele execuÈ›ii. Ei au repetat neîncetat, până când le au băgat în cap oamenilor că vinovaÈ›ii au fost S.S. ul È™i Gestapo ul. Voluntarii din Boemia È™i Slovacia au început să dezerteze. Centrele de recrutare au devenit pustii. RezistenÈ›a a căpătat amploare. ÃŽl privi pe locotenentul de tancuri. O să i vină repede de hac. Era o metodă bună să i laÈ™i pe intelectualii ăștia ridicoli să È™i citească mandatul de arestare. Aproape imediat simÈ›eau cum le fuge pământul de sub picioare È™i atunci începeau să È™i deÈ™erte sacul. Zâmbi È™i ciocăni de câteva ori cu degetele mâinii stângi în rezemătoarea fotoliului, contemplând în acelaÈ™i timp scrumul albicios al trabucului său brazilian. Știa că locotenentul reciteÈ™te acum pentru a treia oară mandatul de arestare. O făceau cu toÈ›ii. Prima dată nu pricepeau o iotă. A doua oară începeau să i prindă sensul, iar a treia oară teroarea punea stăpânire pe ei. La a patra lectură pierdeau cu desăvârÈ™ire orice autocontrol. Locotenentul Ohlsen nu constituia o excepÈ›ie de la regulă. Citea încet È™i nu înÈ›elegea nimic. Era desigur un vis urât, un coÈ™mar din care urma să se trezească deândată. PreÈ™edintele Tribunalului Popular. Tribunalul Popular 7.1.639/43 (53/43 693) Hamburg, 3 aprilie 1943 2, Stadthausbrücke Hamburg 2 Mandat de arestare Locotenentul de rezervă Berat Viktor Ohlsen, născut la 4 aprilie 1917 la Berlin Dahlem, servind actualmente în Regimentul 27 tancuri, Batalionul 2, Compania a 5 a, se află cantonat până la noi ordine în cazarma regimentului de infanterie Hamburg Altona. Batalionul 2 urmează să constituie în mod provizoriu batalionul de pază al garnizoanei Hamburg. ÃŽmpotriva lui Berat Viktor Ohlsen urmează să fie deschisă o acÈ›iune judiciară. El este suspectat de a fi voit să tulbure ordinea publică prin difuzare de păreri defetiste È™i prin incitare la sabotaj È™i rebeliune. Motivarea susmenÈ›ionatei acuzări: La 22 ianuarie 1943, în timp ce regimentul se afla pe frontul de Est, Berat Viktor Ohlsen a declarat unui camarad ofiÈ›er: "Scârba asta de război este pierdut pentru Reich ul aÈ™a zis milenar. ÃŽn curând, englezii È™i americanii vor invada Germania prin Italia È™i Balcani. Și atunci va veni rândul jigodiei de Himler È™i a tuturor amicilor lui să treacă prin cuptoarele pe care le au născocit." ÃŽn plus, acuzatul a arătat unui subintendent manifeste de propagandă care îndemnau pe soldaÈ›ii germani să dezerteze. Delictul comis reprezintă încălcarea & 5 È™i a & 91, articolul 1 al Codului Penal. Arestarea È™i instrucÈ›iunea preliminară urinează a fi efectuate de către poliÈ›ia secretă cu sediul în Hamburg 2, Stadhausbrücke, 8. DetenÈ›iunea e motivată de faptul că acuzatul va încerca, probabil, să fugă. Delictul comis este susceptibil să atragă după sine o pedeapsă foarte aspră. Mandatul de arestare È™i detenÈ›iunea pot face obiectul unui apel în faÈ›a PreÈ™edintelui Tribunalului Popular. Dr. MICKERT PreÈ™edinte al CurÈ›ii de Apel Locotenentul Ohlsen lăsă să i cadă din mină faimosul document. ÃŽl privi pe Kriminalrat ul Paul Bielert. — Ce trebuie să spun? întrebă el făcând un gest resemnat. Paul Bielert ridică indiferent din umeri È™i trase din trabuc. — De unde vrei să È™tiu ce intenÈ›ionezi dumneata să spui? Nu eu sunt cel acuzat de înaltă trădare. Dimpotrivă, È›i aÈ™ putea explica ce intenÈ›ionez eu să fac, în calitatea mea de È™ef al instrucÈ›iunii juridice. Se plecă peste birou È™i aÈ›inti asupra lui Ohlsen trabucul. — Aici, la Gestapo, nu suntem niÈ™te idioÈ›i. Când arestăm pe careva, când îl scoatem din viaÈ›a lui cotidiană, avem dovezi serioase. ÃŽn serviciul meu, nimeni nu s a înÈ™elat niciodată. Dacă te încăpățânezi să negi, nu vei reuÈ™i decât să È›i agravezi cazul. Până la urmă, tot vei sfârÈ™i prin a spune ceea ce dorim noi. Zâmbi. Din spatele lentilelor negre ochii săi aruncau fulgere. — Pentru noi nu contează mijloacele. Dumneata însuÈ›i vei decide dacă vrei să ieÈ™i de aici pe propriile È›i picioare sau târât ca un sac de cartofi. Dar nu vei părăsi acest birou înainte de a fi făcut mărturisiri complete. Se răsturnă în fotoliul său È™i l lăsă câteva clipe pe deÈ›inut în pace. Apoi continuă surâzând amabil. Schimba fără încetare tonul. — Dacă însă vei mărturisi imediat, astfel încât să nu pierdem prea mult timp cu prostiile astea... (lovi uÈ™urel cu mâna teancul de hârtii din faÈ›a sa) vei scăpa, după toate probabilitățile, cu două sau trei săptămâni făcute la Torgau, de unde vei fi trimis apoi ca simplu soldat într un regiment disciplinar sau vei eÈ™ua într un FGA *, unde însă vei rămâne maximum trei luni. Locotenentul Ohlsen își trecu mâna prin păr È™i l privi atent pe ofiÈ›erul de poliÈ›ie. — Mi se pare seducător, domnule Kriminalist, È™i presupun că majoritatea oamenilor vă È™i cred. Eu însă am servit într un regiment disciplinar È™i È™tiu că nimeni nu poate supravieÈ›ui mai mult de două luni într un FGA. Bielert ridică din umeri. — Exagerezi niÈ›eluÈ™. Cunosc personal câțiva care au scăpat teferi de la FGA, dar, fireÈ™te, condiÈ›ia era ca aceÈ™ti domni să fie gata să colaboreze cu noi. După părerea mea, n ai de ales. Din pricina prostiei dumitale ai reuÈ™it să fii acuzat de înaltă trădare. MărturiseÈ™te È™i hai să terminăm! Dacă însă faci parte dintre spiritele naive care È™i închipuie că pot să scape basma curată clamându È™i inocenÈ›a, te nÈ™eli îngrozitor. ÃŽl amenință pe locotenent cu stiloul. Ochii îi scăpărau de răutate. — Sunt capabili să monteze împotriva dumitale o acuzaÈ›ie atât de gravă, încât domnul Rottger, călăul din Plotzensee, va avea dreptul să te decapiteze. L ai văzut vreodată slujindu se de securea sa? E un expert. O singură lovitură È™i eÈ™ti descăpățânat ca o găină. Și să nu È›i închipui cumva că i o ameninÈ›are în vânt. Eu unul sunt împotriva oricărui bluf. Ceea ce spunem noi aici, la Gestapo, e o realitate. Nu facem nimic pe jumătate. Dacă am pornit o acÈ›iune, o ducem la bun sfârÈ™it oricare ar fi preÈ›ul. ÃŽn serviciul acesta al meu suntem atât de bine informaÈ›i, încât È™tim până È™i ce vorbesc oamenii noaptea în somn. Informatorii mei se află pretutindeni. ÃŽn naosul bisericii. ÃŽn sala de joacă a creÈ™ei. PuÈ›in îmi pasă de categoria căreia îi aparÈ›in cei ce lucrează pentru mine. Totul e să lucreze. Mă folosesc de generali, de târfe È™i de peÈ™ti. Pe unii îi întâlnesc în saloane, pe ceilalÈ›i în closete de cârciumi împuÈ›ite. ÃŽn răstimpul a 15 zile, domnule locotenent, voi examina viaÈ›a dumitale atât de minuÈ›ios, încât îți voi putea indica culoarea primului dumitale biberon. Locotenentul Ohlsen vru să l întrerupă, dar Bielert ridică mâna oprindu l. — O clipă. Vei avea tot timpul să te explici. De pildă, È™tim de pe acum că ai vorbit cu oamenii dumitale de înaltă trădare, de sabotaj È™i dezertare. L ai insultat pe Führer È™i ai discutat literatură interzisă, în special despre dezgustătorul roman "Pe frontul de vest nimic nou", din care ai citat mai multe pasaje. Toate acestea le pot include în paragraful 91. SoÈ›ia dumitale va face È™i ea alte depoziÈ›ii. Spune tot È™i vom termina întreaga afacere într un ceas. Vei dispare în închisoarea garnizoanei, unde te vei calma la iuÈ›eală. Cam într o lună vei compare în faÈ›a Consiliului de Război, care va aprecia la È™ase È™apte săptămâni de Torgau tâmpenia dumitale, după care vei fi degradat È™i încorporat ca simplu soldat. Dosarul va fi închis, iar dumneata îți vei băga în cap că pe viitor e bine să È›i supraveghezi limba. — ÃŽmi garantaÈ›i, domnule Kriminalrat, că n o să mi se întâmple nimic altceva? Am auzit că unii au fost executaÈ›i pentru È™i mai puÈ›in. — Se spun atâtea, răspunse Paul Bielert. Dar, fireÈ™te, nu eu sunt judecătorul dumitale È™i nu È›i garantez nimic. Am însă suficientă experiență în legătură cu ceea ce pățesc indivizi ca dumneata. Orice sentință trebuie să ne fie supusă spre sancÈ›ionare È™i noi putem modifica pe acelea care nu ne convin. Dacă judecătorul a fost excesiv de blând, avem ceea ce se cheamă lagăre de securitate, în care îi internăm simultan È™i pe judecător È™i pe condamnat. Putem transforma o pedeapsă capitală într o punere în libertate. Zâmbi. Problema e, domnule locotenent, dacă oamenii vor sau nu să colaboreze cu noi. Colaborarea ne interesează întotdeauna. Poate ai vrea să lucrezi la noi. M ar interesa în mod special câteva informaÈ›ii în legătură cu comandantul dumitale, colonelul Hinka. AveÈ›i, de asemenea, în regiment pe căpitanul de cavalerie Brockmann, care se socoate un om de spirit. Furnizează mi informaÈ›ii în legătură cu aceÈ™tia doi. Căpitanul de cavalerie mă interesează în mod deosebit. Mi ar place să i văd capul pe butuc. A vândut la bursa neagră produse alimentare aparÈ›inând armatei. AÈ™ vrea să cunosc numele cumpărătorului, dar înainte de asta hai să terminăm cu afacerea dumitale. MărturiseÈ™te, execută È›i stagiul la Torgau È™i după trei săptămâni voi veni să te caut ca să te reexpediez tot ca locotenent la regimentul dumitale. Lucrurile se vor petrece aÈ™a încât față de camarazii dumitale ele să pară absolut fireÈ™ti. Vei putea dovedi repede că regreÈ›i comportarea dumitale stupidă, dar de forÈ›at nu forțăm pe nimeni să colaboreze cu noi. Decizi dumneata însuÈ›i. Locotenentul Ohlsen se foi nervos pe scaunul său. ÃŽl privi lung pe civilul poliÈ›ist, care È™i ascundea ochii în dosul lentilelor negre È™i mari. Avea impresia că È™ade în faÈ›a diavolului. Ochelarii negri îl făceau pe Bielert anonim. Doar vocea era personală; un lung È™uvoi de vorbe veninoase. — Domnule Kriminalrat, resping categoric acuzaÈ›iile dumneavoastră, iar în ceea ce priveÈ™te colaborarea îmi cunosc îndatoririle de cetățean al celui de al treilea Reich: să comunic imediat orice bănuială legată de cuvinte sau gânduri îndreptate împotriva Statului. Bielert râse. — Nu te lansa prea tare. Nu sunt un idiot. Oare nu înÈ›elegi ce vreau? PuÈ›in îmi pasă de dumneata. Ceea ce doresc este un membru al familiei dumitale. Mă voi mulÈ›umi cu unul singur. AÈ™ putea aresta întreaga familie dacă aÈ™ vrea, dar n o voi face. Ne trebuie doar câte un singur membru din fiecare familie a țării. E o necesitate. Locotenentul Ohlsen se crispă. — Nu vă înÈ›eleg, domnule Bielert. Nu văd în ce măsură cazul meu priveÈ™te È™i familia mea. Bielert frunzări hârtiile din faÈ›a lui. Aruncă cu un gest neglijent ce mai rămăsese dintr un trabuc prin fereastra deschisă. — Ce ai zice dacă am începe prin a emite un mandat de arestare împotriva tatălui dumitale? La 26 aprilie 1941, la orele unsprezece È™i nouăspreze minute, discuta politică împreună cu doi amici. ÃŽn cursul acestei conversaÈ›ii el a spus, printre altele, că a încetat să creadă într o victorie nazistă È™i că socoate Statul drept un colos cu picioare de lut. La prima vedere, domnule locotenent, toate astea nu par deosebit de grave. Dar, după ce le vom fi aranjat noi niÈ›el, vei rămâne pur È™i simplu uimit. N o să fie numai paragraful 91. Fratele dumitale, Hugo, care slujeÈ™te în regimentul 31 tancuri din Bamberg, a exprimat o opinie cel puÈ›in ciudată în legătură cu oamenii de stat din cel de al treilea Reich. AÈ™ putea, de asemenea, trimite o invitaÈ›ie mamei sau surorii dumitale. Să ne oprim o clipă la sora dumitale. Se răsturnă în fotoliu È™i răsfoi prin acte. — Este infirmieră într un spital militar al aviaÈ›iei situat în Italia. ÃŽn timp ce lucra pe un vas spital la Neapole, ea a declarat, la 14 septembrie 1941, că blestemă nebunia semănată de Hitler în lume. El este singurul răspunzător pentru suferinÈ›ele răniÈ›ilor. Paragraful 91, domnule. După cum vezi, È™tim totul. Nici un cetățean, nici un prizonier nu poate întreprinde ceva fără ca noi să nu aflăm. Ascultăm zi È™i noapte. Privirile noastre pătrund până È™i în sicriile din cimitire. Mâna i se abătu cu zgomot pe teancul de documente. — Am aici dosarul unui funcÈ›ionar superior de la Ministerul Propagandei. Idiotul È™i a deschis inima în faÈ›a amantei sale. Când o să i povestesc toate escapadele sale la Hamburg, va fi imediat gata să colaboreze. AÈ™ vrea tare mult să pun un pic de ordine în Ministerul doctorului Goebbels. Doi din oamenii mei au plecat la Berlin ca să i înmâneze acestui scârÈ›a scârÈ›a pe hârtie de la Ministerul Propagandei invitaÈ›ia de a veni pentru o mică discuÈ›ie cu mine. Râse cu plăcere, rectifică nodul cravatei sale gri deschis È™i scutură un pic de scrum de pe costumul său negru. — E de a dreptul ridicol. Oamenii se plâng veÈ™nic că nu prea sunt văzut. Dar când îi poftesc la o conversaÈ›ie intimă, treaba asta nu le mai place. Și când te gândeÈ™ti că stăm cu masa pusă 24 de ore din 24. Oricine este binevenit. Și, în plus, È™tim să ascultăm ceea ce e agreabil în societate. — AveÈ›i un ciudat simÈ› al umorului, nu se putu împiedica să zică locotenentul Ohlsen. Paul Bielert îl privi cu ochii săi reci ca o noapte îngheÈ›ată de ianuarie. — Nu mă interesează umorul. Sunt È™eful secÈ›iei executive a PoliÈ›iei Secrete. Gluma nu ne place. Ne facem datoria. ViaÈ›a noastră e serviciu. Pe umerii noÈ™tri stă siguranÈ›a țării. Lichidăm orice persoană care nu È™tie să trăiască în societatea noastră. Acum însă nu mai am timp să mă ocup de dumneata. Semnează declaraÈ›ia È™i voi lăsa în pace impertinenta dumitale familie. Cum îți spusesem mai adineauri, ne trebuie un singur membru din fiecare familie. Asta a fost ideea lui Reinhard Heydrich. AÈ™teaptă numai să terminăm războiul È™i vei vedea cum toată populaÈ›ia Europei va saluta făcând temenele fiecărui ofiÈ›er din S.S. Acum câteva luni mă aflam în Japonia È™i am văzut acolo olandezi È™i englezi aplecându se umili în faÈ›a unui locotenent de infanterie. Se răsturnă în fotoliul lui mare È™i capitonat, sprijinindu È™i ceafa de mâinile sale fine. Pe rezemătoarele fotoliului era sculptată emblema S.S. ului: capul de mort. Locotenentul Ohlsen se cutremură. Nu lipseau decât câțiva corbi ca totul să semene cu tronul lui Satan ori al vreunei vrăjitoare. ÃŽÈ™i aruncă ochii pe fereastră. Sirena unui pachebot mugea pe Elba. Doi porumbei gângureau drăgăstos pe cornișă È™i deasupra intrării flutura drapelul roÈ™u cu svastică. Semnul născut din sânge. Câțiva pescăruÈ™i își disputau o coajă de pâine. Detesta pescăruÈ™ii din ziua când, după ce fusese torpilat în Mediterana, fi văzuse scoțând ochii comandantului de navă. Comandantul nu murise încă. Corbii È™i vulturii, chiar È™obolanii È™i hienele aÈ™teaptă ca victima să fie moartă. Cu pescăruÈ™ii e altfel. N au răbdare. Ei ciugulesc ochii È™i i smulg din orbite în clipa în care omul nu se mai poate apăra. Uneori pescăruÈ™ii mai mici scăpau ochii din ciocuri. ÃŽn mintea lui, pescăruÈ™ii erau Gestapo ul păsărilor. ÃŽl privi pe "Frumosul Paul" în costumul lui negru È™i îngrijit È™i înÈ›elese brusc că Gestapo ul păsărilor era infinit mai caritabil decât cel al oamenilor. Luă declaraÈ›ia È™i o semnă, apatic. Din clipa aceasta era indiferent orice. Spusese atâtea despre Führer. Lucruri mult mai rele decât cele scrise aici. Denunțătorul nu avusese o memorie formidabilă. Dar putea măcar afla cine fusese acesta È™i să i trimită un mesaj lui Porta È™i Legionarului. Se nveseli o clipă gândindu se ce i se va întâmpla tipului. N ar scăpa, fie el È™i general de brigadă. Porta curățase pe mulÈ›i. Avea întotdeauna buzunarul plin de gloanÈ›e crestate în vârf. Cu unul din acestea îl ucisese pe căpitanul Meyer È™i pe gestapovistul Brandt care, camuflat în simplu caporal, fusese repartizat într o zi la companie. Legionarul descoperise însă insigna ovală a poliÈ›iÈ™tilor. La întoarcerea din prima misiune de cercetare, caporalul Brandt a fost dat dispărut. Când patrula trecuse în repaus, Porta rostise cu voce suficient de tare ca să fie auzit de toată lumea: — Dumnezeu e bun. El mi a hărăzit un ochi sigur È™i un deget făcut să apese pe trăgaci. Tot el aÈ™ază înaintea mea È›intele interesante, căci È™tie în cine se ascunde diavolul. Apoi, întorctadu se către MicuÈ›ul, continuase: — Ar fi bine să mergem la popă È™i să ne spovedim. Acum bătrânul maior Stuber va deveni cu siguranță comandantul companiei a 5 a. Nu era deloc omul potrivit să se măsoare cu hăndrălăii de acolo, n avea nici cea mai mică idee de ceea ce înseamnă un individ dur. Era însă obligat să ceară un post de comandant într o unitate combatantă. Avea nevoie de îndemnizaÈ›ia de front ca să satisfacă ambiÈ›iile grăsanei sale de neveste. Era ambiÈ›ioasă, voia mobilă frumoasă È™i covoare scumpe. Nu admitea nici în ruptul capului să fie mai prejos decât soÈ›ia colonelului. ÃŽÈ™i dorea o servantă ca È™i consoarta comandantului garnizoanei È™i i plăcea să primească vizite. Maiorul Stuber îl implorase pe colonelul Hinka să i încredinÈ›eze comanda unei unități de front. Colonelul dăduse un răspuns evaziv. Știa că Stuber nu era apt să slujească în linia întâi, dar până la urmă, excedat, îi făgăduise, È™i iată că acum compania a 5 a devenea liberă. Compania cea mai dură din toată armata germană. I se mai zicea È™i "compania Diavolului". ÃŽntregul corp al ofiÈ›erilor îi cunoÈ™tea pe trăgătorii de elită ai companiei: Porta, Legionarul, Barcelona È™i MicuÈ›ul. ÃŽi cunoÈ™tea È™i pe aruncătorii de grenade: Steiner, Julius Heide È™i Sven, care puteau să nimerească o È›intă la 80 de metri. Pentru aceÈ™ti È›intaÈ™i È™i grenadieri era atât de uÈ™or să lichideze un indezirabil! De altfel se È™i întâmplase de mai multe ori, fără ca cineva s o fi putut dovedi. E un asasinat, ziceau unii. E o autoapărare, ziceau alÈ›ii. Odată Legionarul spusese: — Participăm la un război în care nu ne batem pentru nimic altceva decât pentru propria noastră viață. Ucidem È™i chinuim oameni aparÈ›inând unor alte naÈ›iuni împotriva cărora n avem nimic, niÈ™te camarazi la fel cu cei alături de care pășim, când inamicul e, de fapt, printre noi. Nimeni nu i răspunsese. Era atât de adevărat, atât de idiot. Kriminalrat ul Paul Bielert luă documentul semnat, oferi locotenentului Ohlsen unul din trabucele sale braziliene È™i constată lapidar: — Iată totul terminat. Locotentntul Ohlsen nu i răspunse. Nu i mai rămăsese mare lucru de spus. Ar fi putut tergiversa instrucÈ›ia, ar fi putut nega, dar rezultatul final ar fi fost acelaÈ™i. Singurele lucruri care contau pentru Gestapo erau mărturisirea È™i judecata. Zece minute mai târziu, doi Unterscharführeri S.D. intrară în birou. Unul dintre ei lăsă o mână grea pe umărul locotenentului Ohlsen È™i rosti vesel: — Vom face acum, domnule locotenent, o mică plimbare cu maÈ™ina È™i ne ar bucura să fiÈ›i cu noi. Râseră. Unterscharführer ul acesta zicea întotdeauna: "Nu trebuie să fii brutal, dacă poÈ›i, fii amabil". Cu câtva timp în urmă, când plutonul său fusese desemnat ca pluton de execuÈ›ie, îi spusese unei doctoriÈ›e în timp ce i lega ochii cu o cârpă neagră: — Nu fac decât să vă pun o perdeluță în faÈ›a ochiÈ™orilor, scumpă doamnă, fiindcă nu totul face să fie privit. ÃŽnchipuiÈ›i vă că ne jucăm de a baba oarba. ÃŽntregul pluton izbucnise în râs. Din ziua aceea nu le spuneau execuÈ›iilor altfel decât "de a baba oarba". AÈ™a era Unterscharführer ul Bock. ÃŽn clipa de față È™edea lângă È™ofer È™i explica tot ce vedea aidoma unui ghid turistic. Se angajară pe Monckebergstrasse, traversară apoi PiaÈ›a Adolf Hitler. Din pricina bombardamentelor fură nevoiÈ›i să facă un ocol È™i s o ia prin Alster, unde trecură prin faÈ›a hotelului "Vier Jahreszeiten". Bock simÈ›i nevoia să spună: — ToÈ›i fecioraÈ™ii ăștia de bani gata stau È™i huzuresc aÈ™teptând să pierdem războiul, dar o să i scoatem noi curând de prin culcuÈ™urile lor. Traversară apoi Gansemarkt, o luară prin Zeughausallee È™i se angajară după aceea în Reeperbahn. Pretutindeni era o foială de oameni veseli, care băteau cârciumile. — Dacă n am fi grăbiÈ›i, zise Bock, am putea rade o sticlă de bere. O coadă interminabilă aÈ™tepta în Kleine Maria Strasse. — Am fost nevoiÈ›i să sporim cu douăzeci de curve noi efectivul existent, explică Bock. Buhaii ăștia proaspăt sosiÈ›i de pe front le vor, fireÈ™te, numai pe cele noi. Și când te gândeÈ™ti că mai sunt unii care pretind că în cel de al III lea Reich serviciile nu sunt bine organizate. Ia spuneÈ›i mi, domnule locotenent, v aÈ›i gândit vreodată ce e, de fapt, naÈ›ional socialismul? Și cum Ohlsen nu răspunsese la această întrebare de strictă actualitate, tot Bock continuă: — Forma optimă a comunismului. — Cum de aÈ›i ajuns la această concluzie? exclamă, surprins, Ohlsen. Bock râse, măgulit. — Suntem niÈ™te naÈ›ional comuniÈ™ti È™i vrem să facem din toate celelalte naÈ›iuni — cu condiÈ›ia, fireÈ™te, să aibă nasul bine croit — teritorii germanice. RuÈ™ii, evident, sunt la fel de comuniÈ™ti, numai că ei nu vor să i transforme pe alÈ›ii în ruÈ™i. Acolo, capeÈ›i una peste bot È™i È›i se spune: "De azi încolo, eÈ™ti bolÈ™evic, È™i ce gândesc eu, vei gândi È™i tu". La noi, purtătorii de sutane sunt lăsaÈ›i în pace È™i nu i sileÈ™te nimeni să poarte svastică; în Rusia, îi spânzură. ÃŽn fond, sunt anumite lucruri care mi plac la amicii moscoviÈ›i. Noi suntem prea moi. Clica asta a papei riscă să ne încalece. E mult mai puternică decât ne închipuim È™i, dacă nu suntem atenÈ›i, va deveni È™i mai È™i. Oamenilor le plac spovedaniile, le place bâlciul ăsta. Personal, m am ferit de aÈ™a ceva ca dracul de tămâie. — Ai chiar atâtea pe conÈ™tiință? întrebă, suav, locotenentul Ohlsen. Bock se uita acum la Konigin Allee È™i la catedrala transformată în ruine. — Mie, unuia, nu mi e teamă de nimic. N am făcut decât să execut ordinele primite È™i voi continua s o fac. Și mi se rupe de cel care dă aceste ordine. — VorbeÈ™ti prea multe, mârâi È™oferul. Iar ce ai spus despre comunism, nu sună chiar bine. — Poate că nu i adevărat? protestă Bock. — Nu È™tiu. Sunt doar un Unterscharführer ul S.D. È™i asta îmi ajunge. MaÈ™ina opri în faÈ›a Statului Major È™i pătrunse încet, în viteza întâi, prin poarta de fier. Balamalele scârțâiră. Nu mai fuseseră unse de multă vreme. — De unde È™i încotro? întrebă santinela vârându È™i capul prin geamul portierei. — Gestapo IV 2 a, Stadthausbrücke 8, lătră È™oferul. Un transport pentru închisoarea garnizoanei. — Ordinul de parcurs, ceru santinela. Controlă cu privirea cele trei persoane, oprindu se o clipă la locotenentul Ohlsen. "S a terminat cu tine", își zise el. "Este ultima ta plimbare pe o banchetă capitonată. Următoarea va fi într o cotigă, sub escorta a 12 oameni". Trecu în faÈ›a maÈ™inii ca să controleze numărul, după care salută ferm pe ofiÈ›erul prizonier. Mercedes ul își continuă drumul prin curtea cazărmii. Un panou indica viteza: 20 km/h pe teritoriul unității. Locotenentul Ohlsen remarcă un grup de ofiÈ›eri în vestoane albe ce urcau larga scară care ducea spre cazinou. CunoÈ™tea cazinoul ofiÈ›erilor de la cazarma cavaleriei, cel mai bun din întreaga regiune militară. Automobilul continua să înainteze încet prin uriaÈ™ul padock unde mii de recruÈ›i, dragoni È™i ulani ridicaseră praf, nu glumă, din 1896, dată când împăratul inaugurase cazarma. Apoi o luă pe lângă grajduri, care acum serveau drept garaje È™i depozite. FocoÈ™ii cai de cavalerie dispăruseră de mult. — Iată ne sosiÈ›i, râse mulÈ›umit Bock. O baie înviorătoare È™i un pat cald aÈ™teaptă în fiecare din garsoniere. Aici deviza e: Totul pentru clienÈ›i. UÈ™ile sunt zăvorâte doar ca să nu poată intra vreun "bau bau" înăuntru. — Ce de tâmpenii mai poÈ›i spune, bombăni È™oferul. — ÃŽn schimb, nu sunt hoÈ›, îi replică rânjind Bock. — Ce vrei să zici cu asta? întrebă È™oferul mijindu È™i ochiÈ™orii vicleni. — Te las să ghiceÈ™ti de trei ori, răspunse Bock cu un zâmbet ce spunea mult. Șoferul murmură ceva ininteligibil. Undeva, în adâncurile închisorii, răsună o sonerie. Se auzi zgomotul unor cizme È›intuite È™i zăngănitul sinistru al cheilor. Un Obergefreiter de cavalerie deschise uÈ™iÈ›a de fier. — Predau un deÈ›inut preventiv aparÈ›inând regimentului 27 tancuri. Trimis de Gestapo IV 2 a Hamburg, răcni Unterscharführer ul Bock. Obergefreiter ul dădu din cap fără să spună o vorbă È™i îl luă în primire pe locotenentul Ohlsen, ca pe un obiect oarecare. — Un candidat la scaune? întrebă el după ce i înmână lui Bock hârtiile semnate. — Nu se È™tie niciodată, râse acesta. Trei braÈ›e se ridicară pentru salut, apoi Bock È™i Obergefreiter ul își strânseră mâinile, urându È™i baftă. Locotenentul Ohlsen încetase să mai existe. Era în viață È™i totuÈ™i murise. — ÃŽnainte, marÈ™, comandă Obergefreiter ul. Al doilea culoar la dreapta. Pas de manevră, un doi un doi! N ai făcut niciodată instrucÈ›ie? De două ori la stânga, înainte, stai! La dreapta! Deschise o ușă È™i ordonă locotenentului Ohlsen să intre într un birou, unde un Stabsfeldwebel de artilerie trona în spatele unui birou din scândură de brad nevopsită. Un individ musculos, chel È™i cu o înfățiÈ™are fioroasă. Pe pieptul său spânzurau Crucea de fier clasa I È™i clasa a II a. Stabsfeldwebel ul nu se arătă defel zorit. Parcurse încet de tot hârtiile locotenentului Ohlsen. Se ridică apoi ca o gorilă ostenită. ÃŽÈ™i mijise ochiÈ™orii săi galbeni. Sprâncenele spălăcite îl făceau să semene cu un porc. I se spunea, de altfel, "Vierul". ÃŽÈ™i ridică o sprânceană, se linse pe buze, extrase cu ajutorul unui chibrit o bucățică de carne rămasă intre dinÈ›i È™i se legănă înainte È™i înapoi, făcând să scârțâie cizmele sale lungi, de artilerist. — Criminal de stat, constată el. Criminal de stat. Tonul era dispreÈ›uitor. N a È™terpelit nimic. Regretabil, foarte regretabil. AdevăraÈ›ii criminali sunt, zău, preferabili vouă, ăstora, cu paragraful 91. ÃŽn cei "verzi" poÈ›i avea încă încredere, dar în voi, ăștia, "roÈ™ii" nici un pic. ÃŽi prefer chiar È™i pe galbeni . E adevărat că ăia halesc biblia cât e ziulica de lungă, dar se dau pe brazdă. Nu sunt idioÈ›i ca voi. Voi vă luptaÈ›i cu morile de vânt. Da' cine poate să bage ideea asta în scăfârliile voastre înguste? Fii atent, deÈ›inut: goleÈ™te È›i buzunarele È™i nu uita de ascunzătorile secrete. ScotoceÈ™te te bine È™i pune totul aici, pe masa mea. De la dreapta la stânga, dar în linie dreaptă, stimabile, două degete distanță între fiecare obiect. Bricheta È™i chibriturile extrema dreaptă. Banii la cea stângă. Hai, în viteză, suntem în război È™i n avem timp de pierdut cu criminalii de stat. Locotenentul Ohlsen privea la lucrurile sale înÈ™irate pe masa Stabsfeldwebel ului: o brichetă, un stilou, un ceas, o pipă, un carneÈ›el de notiÈ›e È™i tot ce mai are, în mod normal, un om prin buzunarele sale. La extrema dreaptă, treizeci È™i două de mărci È™i 67 pfeningi. ÃŽi părea rău că nu trimisese banii aceÈ™tia fiului său în tabăra în care se afla. Totul fu trecut conÈ™tiincios într un inventar. Fiecare obiect separat căpăta o etichetă, ceea ce, la unele din ele, cum ar fi fost pila de unghii sau bricheta, prezenta oarecare dificultăți. — Ce idee să umbli cu drăcii dintr astea prin buzunare! exclamă "Vierul" încercând să le lege cu o sforicică. Când să termine, văzu pe portofelul locotenentului Ohlsen o steluță roÈ™ie. Era cocarda unui ofiÈ›er sovietic, o amintire de la Harkov. — Asemenea chestii nu se păstrează, decise Vierul. Și, smulgând steluÈ›a roÈ™ie, o aruncă pe jos È™i o călcă în picioare. — Luptăm împotriva lor È™i îi nimicim! ÃŽn timpul acestei operaÈ›iuni distractive, până È™i greii pinteni de la cizmele sale păreau că zăngăne cu o ardoare războinică. Stabsfeldwebel ul artilerist Stahlschmid își iubea munca. Știa că e poreclit "Vierul", dar nimeni nu îndrăznise vreodată să i o spună în față. Și să l păzească Dumnezeu È™i dracul pe cel care ar fi făcut o! Curând avea să împlinească 15 ani de când era la închisoarea garnizoanei din Altona. Pe piept avea câteva barete multicolore: medalia de merit È™i medalia pentru serviciu exemplar. ÃŽn timpul primului război mondial, în bătălia de pe Somme, fusese rănit uÈ™or. Un grenadier îi crestase niÈ›el coapsa stângă cu baioneta. Răcnetul pe care l scosese "Vierul" fusese auzit de la distanță de kilometri. ÃŽn timpul convalescenÈ›ei reuÈ™ise să obÈ›ină postul de ajutor la închisoarea de campanie a diviziei 31 infanterie din Mons. Apoi se învârtise să rămână în cadrul închisorilor militare. După ce slujise câteva luni, în 1920, ca simplu soldat sub ordinele generalului von Luttwitz, comandantul Freikorps ului, devenise ajutorul paznicului È™ef la închisoarea civilă din Hanovra. ViaÈ›a civilă nu durase decât două luni. Intrase apoi în Reichswehr. ÃŽn mijlocul acestei armate de o sută de mii de oameni, în cadrul căreia fuseseră concepute toate maÈ™inaÈ›iile susceptibile a i deschide cale liberă lui Hitler, el se simÈ›ise precum peÈ™tele în apă. Fără această armată, naziÈ™tilor le ar fi fost cu neputință să creeze, după numai 11 ani, Werhmacht ul. Reichswehr ul făcuse totul ca să iasă basma curată; nu izbutise însă niciodată. "Vierul" fu numit È™eful închisorii militare în Zelle, o închisoare mică È™i simpatică. Acolo asasinase el pentru prima oară un deÈ›inut. O făcuse cu stângăcie, È™i era cât pe aci s o pățească. Cum reuÈ™ise să È™i salveze pielea, rămăsese o enigmă. Un locotenent se interesase în mod special de această afacere. Dar, lucru ciudat, locotenentul muri întâmplător pe drumul care ducea spre cazarma din Bergen, exact în acelaÈ™i loc unde câțiva ani mai târziu fu instalat lagărul de concentrare. Trei ani mai târziu, "Vierul" era avansat Oberfeldwebel È™i se instala la închisoarea militară Hamburg Altona. Aici l a luat în primire Werhmacht ul lui Hitler. Pentru noua armată, el reprezenta o moÈ™tenire preÈ›ioasă È™i extrem de utilă, lăsată de aroganta Reichswehr, cea care se putea făli cu personaje ca mareÈ™alii Paulus È™i Keitel, fără să l uităm pe Obergruppenführer ul S.S. Berger, comandantul secÈ›iei S.S. de muncitori civili, secÈ›ie compusă din prizonierii Kz . Acum "Vierul" devenise Hauptfeldwebel È™i se simÈ›ea atotputernic. ÃŽn 1940, Wehrmacht ul îl avansase Stabsfeldwebel, gradul cel mai ridicat la care putea aspira. Ședea în fundul închisorii sale, aidoma unui păianjen în mijlocul plasei È›esute. Rar de tot era văzut afară. Unii susÈ›ineau că i era frică de o întâlnire cu foÈ™tii deÈ›inuÈ›i. AlÈ›ii ziceau că murea dacă vedea soarele. ÃŽi ura năpraznic pe toÈ›i ofiÈ›erii. Ura aceasta data dintr o zi de la jumătatea lui august 1940, când scoțându È™i nasul din vizuina sa, dăduse peste un locotenent de 19 ani pe care nu l mulÈ›umise felul în care fusese salutat. BăieÈ›andrul îl mânase pe Stabsfeldwebel ul în vârstă de 52 de ani peste toate obstacolele pistei militare È™i o făcuse cu atâta energie, încât "Vierul" pierduse opt kilograme È™i jumătate. Jurase atunci să se răzbune pe toÈ›i ofiÈ›erii care i ar fi căzut în mână, È™i È™i È›inea jurământul. Acum locotenentul Ohlsen stătea în picioare în faÈ›a lui È™i se afla la cheremul său. Toate lucrurile ce i aparÈ›inuseră fuseseră înregistrare È™i vârâte într un săculeÈ› alb ce urma să fie atârnat de un cârlig pe partea dinafară a uÈ™ii de la celulă. Se trecu la îmbrăcăminte. Acesta era momentul care i plăcea "Vierului" cel mai mult. Plesni din limbă, mormăi satisfăcut È™i È™i È™terse mâinile umede de pantalonul său de călărie, gri deschis. Cu ochii pe jumătate închiÈ™i, îl observa atent pe locotenentul Ohlsen È™i È™i spunea că locotenentul acesta era o cârpă care nu va îndrăzni să protesteze. Pe de altă parte însă, există È™i surprize. Trebuia să È™tii cum să provoci incidentele. EsenÈ›ialul era să ajungi ca prizonierul să urle, după care nu mai era nevoie de mult timp ca să l faci să È™i piardă într atât stăpânirea de sine încât să sară la bătaie. Abia atunci "Vierul" putea să treacă la contraofensivă. Obergefreiter ul Stever era un martor înÈ›elegător. ÃŽn clipa aceea se găsea în faÈ›a uÈ™ii, aidoma unei stânci de carne È™i oase, barând calea oricărei tentative de fugă. Gânditor, "Vierul" își plesnea uÈ™urel cizmele cu o cravașă lungă È™i suplă. Cu câtva timp în urmă avuseseră de a face cu un idiot de colonel de la regimentul 123 infanterie, acuzat de sabotaj la nivel de comandament. Când fu să È™i dea È›oalele de pe el, omul devenise completamente isteric. Urla È™i zbiera, ameninÈ›a È™i înjura, aÈ™a cum se cuvine când eÈ™ti colonel. "Vierul" îi râsese în nas È™i i spusese: — SunteÈ›i colonel È™i comandant de regiment, încărcat de decoraÈ›ii È™i de alte aiureli; aveÈ›i un nume distins, sunteÈ›i din vechea nobilime. Toate astea le È™tiu. Dar, în acelaÈ™i timp, sunteÈ›i un nimica toată scos în afara legii. Dacă o să trăiÈ›i îndeajuns, domnule colonel, veÈ›i fi executat prin împuÈ™care de către 12 trăgători de elită È™i asta chiar dacă sângele dumneavoastră este la fel de albastru ca È™i Mediterana. Am însă un soi de presimÈ›ire că n o să apucaÈ›i ziua aceea. Sunt sigur că o să vă adune ca pe o grămadă de gunoi dintr una din celulele noastre, ca să vă arunce după aceea pe grămada de balegă din dosul grajdurilor ca pe un mânz avortat, iar după aceea veÈ›i ajunge odată cu bălegarul pe o tarla cu cartofi. Și dacă aÈ™ È™ti care parcelă anume aÈ›i îngrășat o, aÈ™ cumpăra toÈ›i cartofii de pe ea È™i i aÈ™ hali. Atunci colonelul explodă. Obergefreiter ul Stever îl îmbrânci din spate în aÈ™a fel încât colonelul căzu peste "Vier", care i expedie imediat un pumn în burtă, urlând: — Pasca È™i dumnezeii, ataci un funcÈ›ionar în exerciÈ›iul funcÈ›iunii? Colonelul țâșni în sus ca un obuz de 75 mm. ReuÈ™i s o zbughească pe culoar galopând, cu poalele cămășii fluturând peste picioarele sale slabe. Nu ajunse însă mai departe de grilaj, pe care se È™i cățără. Atârnat ca o maimuță, È›ipa după ajutor. Chema pe rând când poliÈ›ia, când pe bunul Dumnezeu, dar de venit nu venea nimeni. ÃŽn tocul lor se iviră "Vierul" È™i Stever. ÃŽl traseră jos È™i l aranjară aÈ™a de bine, încât socotiră că e mai prudent să i închidă definitiv gura. ÃŽl uciseră cu un foc de revolver, dar în aÈ™a fel încât să pară o sinucidere. ÃŽn tot timpul acesta colonelul îi implorase să l lase în viață. "Hultanul" (subofiÈ›erul Greiner) îl È›inea în timp ce Obergefreiter ul Stever îl forÈ›a să ia revolverul È™i să apese pe trăgaci. ÃŽn vremea asta, nenorocitul plângea È™i È™i dădea cuvântul de onoare că va tăinui toate cele întâmplate dacă l lasă să trăiască. Le propunea bani, foarte mulÈ›i bani. Pe "Vier" îl apuca È™i acum râsul gândindu se la toată istoria aceea. Doar că nu le oferise, pe deasupra, È™i nevasta È™i fiicele sale! După ce l omorâră, înaintară un raport la statul major al armatei a 10 a. Când citi raportul "Vierului", Stever fu cât pe aci să se înece cu berea pe care o înghiÈ›ea. RAPORT ÃŽnchisoarea militară X76 ID233 Hamburg/Altona 28 august 1941 Către Comandantul General al Armatei a 10 a Hamburg/Altona Astăzi, în timpul plimbării cotidiene, deÈ›inutul colonel Herbert von Hakenau a izbutit să pună mâna pe pistolul Obergefreiter ului de serviciu Egon Stever din Regimentul 3 cavalerie. ÃŽn ciuda unei întervenÈ›ii imediate, deÈ›inutul a reuÈ™it să lipească È›eava armei de tâmpla sa dreaptă È™i se împuÈ™te mortal. Cadavrul a fost ridicat imediat È™i depus în celulă, după care a fost chemat un medic. Haupt und Stabsfelddwebel Trimiseseră după doctor ca să aibă un certificat de deces. Cel care veni era un aspirant medic, un idiot care nu se pricepea la nimic. ÃŽmpinse cu piciorul stâng corpul costeliv al colonelului È™i i ceru lui Stever să i ia pulsul. — E mort, domnule locotenent, anunță Stever. — Da, È™i mie mi se pare la fel, răspunse aspirantul luând stiloul pe care "Vierul" i l întindea. Semnă certificatul de deces, spre imensa uÈ™urare a tuturor. Drept cauză a morÈ›ii, indică sinucidere prin foc de pistol în tâmpla dreaptă. Perforarea craniului. Moarte instantanee. Colonelul fu îngropat în cimitirul criminalilor, treabă de care se însărcină Gestapo ul. Mormântul său căpătă un simplu număr. Pe toate hârtiile sale fu aplicată È™tampila "Secret" È™i ele dispărură într un voluminos dosar intitulat Gekados". De acum încolo, nimeni n ar mai fi putut vreodată să i descopere mormântul. Abandonând aceste plăcute amintiri, "Vierul" se întoarce către locotenentul Ohlsen È™i ordonă: — DeÈ›inut, scoate È›i hainele. AÈ™ază le pe două scaune. Hainele pe cel din dreapta. Lenjeria pe cel din stânga. Cizmele între ele. ÃŽn ordine, te rog. Un moment, îl pândi pe locotenentul Ohlsen. Spre marea sa surpriză, acesta nu avu nici o reacÈ›ie. Tanchistul ăsta era un imbecil. N o să aibă parte de nici o plăcere. O treabă de rutină. Plicticos până la moarte. Va rămâne în celula sa, va fi interogat, se va supune regulamentului. Cei de la tribunal vor veni să l vadă È™i vor umple zece pagini cu tâmpeniile lor. Pierdere de timp. SentinÈ›a va fi oricum aceeaÈ™i, cu sau fără proces. După toate probabilitățile, pedeapsa cu moartea. Vor veni într o dimineață către orele È™apte să l ia. Doisprezece oameni escortă. BăieÈ›i zdraveni, cu cizmele bine lustruite È™i echipamentul strălucind. Vor glumi între ei ca să È™i calmeze nervii. ÃŽn ziua de azi toÈ›i vor să fie luaÈ›i drept duri, chiar dacă fac în nădragi de frică. ÃŽl vor încărca într o cotigă care va porni hurducându se peste poligonul de tir, de partea cealaltă a È™oselei ce duce spre Bremen. Acolo îl vor lega de un stâlp È™i i vor agăța pe piept o È›intă de carton. Iar în celula sa va pătrunde un nou deÈ›inut. Locotenentul Ohlsen se dezbrăcă cu răbdare de înger. "Vierul" simÈ›i că ar face bine dacă i ar zice ceva ca să l iuÈ›ească. — Doar nu È›i închipui că aici e un bordel pentru ofiÈ›eri, unde poÈ›i s o lălăi câteva ceasuri până îți deschei prohabul. Hai, dă i bătaie. Dar nici aÈ™a nu izbuti să l scoată din pepeni pe recalcitrantul locotenent. "Vierul" își dezveli dinÈ›ii galbeni într un rânjet È™i È™i zise: "AÈ™teaptă numa' să fii prezentat comandantului È™i atunci să vezi cum o să zbârnâi. Nimeni n a ieÈ™it încă de la comandant fără să fi încasat câteva labe". ÃŽl privi surâzător pe deÈ›inutul dezbrăcat din faÈ›a lui È™i se lansă într o nouă tentativă de provocare. — DeÈ›inut, eÈ™ti o zdreanță! Dacă te ai putea vedea, acum într o oglindă, È›i ar veni să borăști. Nici tu uniformă, nici tu grade, un zero. Un maimuÈ›oi cu genunchii ascuÈ›iÈ›i È™i picioare strâmbe. ÃŽn comparaÈ›ie cu tine, recrutul ăl mai amărât e un valoros ăzboinic. Și făcându-i cu ochiul Obergefreiter ului Stever; începu să se învârtă în jurul locotenentului Ohlsen. Ai fi zis că e un tanc într o curte pavată. "Vierul" era mândru nevoie mare de călcătură sa. — DeÈ›inut, zece lăsări pe vine cu braÈ›ele desfăcute. Trebuie să ne asigurăm că n ai uitat nimic în anumite ascunzători indecente. Pune palmele pe podea, întinde genunchii È™i apleacă te înainte. Stever, verifică l peste tot! Obergefreiter ul Stever rânji È™i se făcu că verifică; cu ocazia asta îi dădu locotenentului Ohlsen un È™ut în fund, în aÈ™a fel încât ofiÈ›erul căzu brusc înainte, dar, spre marele regret al "Vierului", fără ca măcar să l atingă. Dacă ar fi făcut o, "Vierul" i ar fi putut repezi o lovitură zdravănă de picior în mutră, sub pretextul că deÈ›inutul l a atacat. Cu aproximativ o lună în urmă, avuseseră un feldwebel căruia Stever ît dăduse un asemenea È™ut, încât acela, căzând, îl răsturnase pe major. ÃŽi rupsese trei coaste, după care îl lăsase în grija "Hultanului", ce îl întinsese pe podeaua celulei È™i, suindu se pe o masă, sărise de câteva ori cu picioarele peste burta nefericitului. Feldwebel ul urlase mai bine de un sfert de ceas. Strigătele s erau atât de puternice, încât treziră întreaga închisoare. ÃŽn perioada aceea, în celula nr.7 erau închiÈ™i doi nebuni, doi Gefreiten din regimentul nr.9 artilerie. Nu se È™tia exact din ce pricină deveniseră nebuni. Se vorbea că ar fi opera a doi subofiÈ›eri care ar fi depășit niÈ›eluÈ™ limita sancÈ›iunilor disciplinare, dar care scăpaseră doar cu mutarea la un alt regiment. Feldwebel ul maltratat fu băgat în celula celor doi nebuni. Li se dădu câte o scândură È™i li se porunci să dea în el. Nebunii rânjiseră È™i se puseră să l ciomăgească pe nenorocitul lipsit de apărare. Până la urmă înnebunise È™i el. La câtva timp după aceea i se făcu o injecÈ›ie, fiind considerat incurabil. La fel pățiră È™i cei doi Gefreiten, dar treaba asta nu mai privea administraÈ›ia puÈ™căriei. Þinea de parohia doctorului Werner Heyde. "Vierul" zâmbi mulÈ›umit. Știa el ce face. El era cel care hotăra în închisoare. Comandantul, ce i drept, venea din când în când pentru câte o inspecÈ›ie, dar asta n avea nici o importanță. Comandantul Rotenhausen È™tia să tacă. O anchetă niÈ›eluÈ™ mai aprofundată n ar fi putut să i aducă decât neplăceri È™i ar fi avut drept prim rezultat un marÈ™ forÈ›at către Est. Un om cu mintea întreagă nu È™i taie niciodată craca de sub picioare. — Bretelele È™i centura se lasă în sac, mârâi "Vierul" arătând săculeÈ›ul alb. N avem nevoie de sinucideri aici. Þi ar place să tragi pe sfoară Tribunalul Militar? Ei bine, deÈ›inut, află că aici noi veghem ca clienÈ›ii noÈ™tri să nu tragă chiulul de la nimic. InstrucÈ›ia prealabilă, aÈ™teptarea, procesul È™i, la sfârÈ™it, bucățica cea mai bună: ocnele de la Torgau sau Glatz. Sper că vei ajunge la Glatz. Acolo e colonelul Remfinger. Știe el cum să i vină de hac unui tip ca tine. DomneÈ™te acolo o disciplină care l ar face până È™i pe bătrânul Fritz să pălească de invidie. Þi se măsoară în milimetri dacă distanÈ›a dintre vârfurile picioarelor, atunci când stai în poziÈ›ie de drepÈ›i, este cea mai bună È™i fiecare milimetru în plus sau în minus te costă douăzeci de lovituri la fund. Acolo ăi mai vajnici dintre eroii tranÈ™eelor se prefac în cârpe. Acolo cobori scările de la etajul patru în mâini. Am auzit că trei deÈ›inuÈ›i, dintre care unul era în momentul încarcerării paralizat, s au angajat după eliberare acrobaÈ›i la un circ de renume mondial. Dar, la urma urmei, nici măcar nu e sigur că ai să ajungi acolo, dom' le locotenent. S ar putea să fii decapitat. Cine È™tie? Poate că "Frumosul Paul" vrea să te vadă cu scăfârlia pe butuc. E nasol. Dacă stau să mă gândesc, eu unul prefer stâlpul de pe câmpul Luneburgului. Și "Vierul" se scărpină gânditor după ceafă. — O dată am văzut È™i eu cum e treaba asta. Și mi a ajuns. Ia grăbeÈ™te te niÈ›eluÈ™, deÈ›inut! Pune È›i È›oalele, È™i în viteză. Aici, la mine, nu i loc pentru mocăiÈ›i. Să È›ii minte asta, locotenente. Arăți de parcă ai vrea să faci nani. ÃŽÈ›i închipui cumva că Obergefreiter ul Stever o să È›i spună un basm de Andersen? "Rățoiul cel răutăcios", de pildă? Stever pufni într un râs înăbuÈ™it. Locotenentul Olhsen se echipă în viteză. Acum, fără centură, era obligat să È™i È›ină pantalonii cu mâna. — Aici gulerul se încheie până sus, ordonă "Vierul". Cravata este interzisă. Nu facem lucrurile pe jumătate. Locotenentul Ohlsen își petrecu în tăcere largile revere ale tunicii, îl încheie pe cel de deasupra sub epolet È™i prinse gulerul în copci. "Vierul" dădu din cap aprobator. — Ai să vezi că până la urmă ajungem să scoatem om din tine. MulÈ›i ofiÈ›eri au devenit la noi adevăraÈ›i ostaÈ™i. BraÈ›ele sus! Săritură pe loc cu picioarele alăturate! Hop, hop, hop! Un doi trei, un doi trei! Locotenentul Ohlsen sărea cu braÈ›ele ridicate. Pantalonul îi lunecă în jos. "Vierul" È™i Stever jubilau. Dar locotenentul sărea impasibil È™i părea cu desăvârÈ™ire indiferent. "Vierul" se neliniÈ™ti. E probabil È›icnit, își zise el. Nu văzuse încă niciodată pe un ofiÈ›er suportând aÈ™a ceva. Majoritatea dintre ei explodau în momentul percheziÈ›iei. Cei mai tari È›ineau până la salturi. Și Stever era mirat. Nu mai pricepea nimic. Parcă era de lemn locotenentul ăsta. — Pe burtă, culcat! ordonă "Vierul". Treizeci de răsuciri în jurul buricului. Locotenentul Ohlsen se trânti pe podea. Locotenentul Ohlsen se învârti. "Vierul" îl călcă pe degete. OfiÈ›erul gemu, dar încetiÈ™or, chiar È™i atunci când una din unghii îi fu smulsă. ÃŽi dădură apoi o puÈ™că, o armă grea È™i, sub comanda lui Stever È™i a "Hultanului", Ohlsen se apucă să execute mânuiri, supravegheat de "Vier". — ÃŽn genunchi, luat! comandă Stever. Colegul său, "Hultanul", dădu ocol deÈ›inutului îngenuncheat ca să controleze corectitudinea poziÈ›iei, dar fură dezamăgiÈ›i. Locotenentul Ohlsen È™tia să execute. — ÃŽn picioare, la ochi, luat! strigă Stever. Dar abia ajunse în picioare locotenentul Ohlsen, cu puÈ™ca în poziÈ›ie de tragere, patul bine înÈ™urubat în umăr È™i cotul în unghi drept, că Stever răcni: — Culcat! È™i imediat după aceea: ÃŽn genunchi, luat! La ochi! La dreapta vă aliniaÈ›i! Culcat! Repaus! DrepÈ›i! Stânga mprejur! AtenÈ›iune! DrepÈ›i! PrezentaÈ›i arm'! Baionet arm'! ÃŽnainte, fandaÈ›i! La stânga mprejur! Săritură pe loc! Hop, hop! ÃŽn sfârÈ™it, "Hultanul" îl prinse în ofsaid pe locotenentul Ohlsen. — Ei, asta i bună. Un ofiÈ›er care nu È™tie mânuirea armei! Și mai pretinde să i instruiască pe recruÈ›i! Pentru onor la dreapta, băi, rahat cu ochi! Locotenentul Ohlsen se clătină, dar atât de uÈ™or încât doar cineva ca "Hultanul" ar fi putut să observe. — Uite l că miÈ™că, răcni "Hultanul", miÈ™că în poziÈ›ia de drepÈ›i! "Vierul" È™i Stever se retraseră discret într un colÈ›. Ei nu văzuseră nimic. Ei nu È™tiau nimic. "Hultanul" începea să fiarbă. — Precistă È™i dumnezeii mă sii. Lepădătura tremură ca o cotarlă udă È™i asta în poziÈ›ia de drepÈ›i. La aÈ™a ceva văd roÈ™u înaintea ochilor. Un ofiÈ›er care nu È™tie să execute. Mă, balegă, n ai citit ce scrie deasupra porÈ›ii È™colii recruÈ›ilor? "ÃŽntâi ascultă, apoi comandă." Stai drept, maimuÈ›oiule. Când îți ordon "DrepÈ›i" te transformi în statuie, în bolovan, în stâlp de telegraf, într un munte! Locotenentul Ohlsen se clătină pentru a doua oară. "Hultanul" își miji ochii, aÈ™eză regulamentar tocul pistolului, trase de marginile vestonului È™i È™i dădu pe ceafă cascheta. O caschetă de artilerist, cu paspoal de culoarea sângelui. — Fir ar să fie! scrâșni el. Un simplu subofiÈ›er trebuie să înveÈ›e un ofiÈ›er ce i aia disciplină! MuÈ™cându È™i buza, È›inti faÈ›a locotenentului Ohlsen. Pumnul său țâșni năprasnic, izbind cu sunet surd obrazul deÈ›inutului. Locotenentul Ohlsen se dădu câțiva paÈ™i îndărăt, dar își recăpătă deândată echilibrul. PuÈ™ca reveni la È™old. Drept ca un "i", el înÈ›epeni în poziÈ›ie de drepÈ›i cu tot sângele care i curgea din nas. "Hultanul" urlă dispreÈ›uitor: — Domnul locotenent s a lovit la cioculeÈ›? Se mai întâmplă la instrucÈ›ie. Repaus, È›ap bătrân! DrepÈ›i, bâtlan sălbatic. "Hultanul" era un dicÈ›ionar zoologic ambulant. CunoÈ™tea animalele cele mai bizare, cele mai fantastice. ÃŽncetiÈ™or, dădu roată deÈ›inutului care stătea în poziÈ›ia de drepÈ›i, examinând dacă patul puÈ™tii se află exact pe linia degetului de la piciorul drept È™i dacă degetul cel gros al mâinii stă lipit lângă ultimul inel. — DrepÈ›i, capul la dreapta, cretinule! Nasu' nainte! "Hultanul" trecu apoi la un război al nervilor, aÈ™a cum se practică el în toate armatele din lume. Nu există soldat care să nu fi trecut prin aÈ™a ceva, dar "Hultanul" depășea cu mult limitele admisibile. ÃŽncepu prin a se instala la câțiva centimetri de locotenentul Ohlsen, privindu l drept în ochi. După ce se amuză astfel câtva timp, se apropie È™i mai mult È™i încercă să l facă să È™i coboare privirea. NereuÈ™ind, se apucă să se învârtă în jurul lui Ohlsen. ÃŽncet de tot, fără să scoată un zgomot, asemenea unei pisici care se joacă cu È™oarecele. Unii rezistau cinci minute, cei foarte antrenaÈ›i zece minute. Numai extrem de puÈ›ini È›ineau un sfert de oră. Locotenentul Oblsen rezista treisprezece minute. Apoi pleoapele începură să i se zbată, genunchii să i tremure, degetele să aibă crampe. Era exact ce aÈ™tepta "Hultanul", călău cu experiență. Se plasase în spatele locotenetului Ohlsen È™i stătea acolo, fără să miÈ™te. Brusc, întinse braÈ›ul È™i atinse arma care scăpă din mâna locotenentului Ohlsen È™i căzu pe podea cu un zgomot asurzitor. Prefăcându se indignat, "Hultanul" se porni pe urlat: — Asta le întrece pe toate! MaimuÈ›oiul s a È›icnit de a binelea! Auzi, să arunce pe jos o puÈ™că! Un excelent Mauser german, model 08,15! Culcat, È™obolan mâncător de hoituri. Târâș înainte, È™arpe cu clopoÈ›ei. Ia puÈ™ca È™i linge o, dar târăște te mai departe, cotarlă, altminteri îți deschid botul È™i È›i bag puÈ™ca în burtă! Târăște te È™i linge, linge È™i târăște te! De câte ori nenorocitul trecea prin dreptul "Vierului" È™i al lui Stever, aceÈ™tia îl călcau în picioare, vărsând peste el hârdaie de înjurături, de vorbe scârboase È™i abjecte. ÃŽi sângerau mfinile, îi sângera nasul, iar din gură i se prelingea un firicel roÈ™u. ÃŽl loviră cu picioarele. Făceau cu schimbul ca să dea în el. Râdeau văzându l. Apoi îi apucară furiile pentru că le mânjise cu sânge frumuseÈ›ea lor de parchet. Zbierau furioÈ™i tustrei deodată. Sub viziera caschetelor ochii se bulbucau, demenÈ›i. La un moment dat Ohlsen rămase inert. Ca un balon de gumă care s a dezumflat. Loviturile nu i mai provocau nici o reacÈ›ie. Nici chiar atunci când "HulÈ›anul" îi desfăcu picioarele È™i izbi între ele. Asta se întâmplă pe când lingea parchetul. — Sângele i preÈ›ios, spuse "Vierul". Nu trebuie pierdut. AzvârliÈ›i l la numărul 9, mârâi el până la urmă È™i se ndepărtă cu un mers sonor È™i sigur. Fusese o zi bună. Locotenentul acesta tanchst era al patrulea căruia îi aplicaseră tratamentul de bun venit. ÃŽÈ™i freca palmele de plăcere. Dar unde ar da Dumnezeu să pună el mâna pe locotenentul de artilerie Hans Graf von Breckendorf, mucosul acela infam care l alergase pe el, Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt, pe tot câmpul de manevre ca pe ultimul recrut! ÃŽl apuca ameÈ›eala numai când se gândea la ce i ar face prăpăditului ăluia de tunar. De ar fi să trăiască È™i o sută de ani È™i tot n ar uita o! Era o călduroasă după amiază de sâmbătă, în iulie. "Vierul" se îndrepta spre cantină să bea o bere rece. ÃŽi lăsa gura apă numai când se gândea la asta. ÃŽÈ™i descheiase gulerul tunicii È™i dăduse cascheta pe ceafă. Exact în faÈ›a cantinei, fusese oprit de locotenentul artilerist Graf von Beckendorf, avansat în grad exact în ajunul împlinirii celor 19 ani ai săi. Călărea un cal rotat când îl zări pe "Vier". Galopă până la Stabsfeldwebel ul care nu bănuia nimic È™i se opri atât de aproape, încât clăbuci din spuma calului îi stropiră unforma. Cu lunga sa cravașă, arătă gulerul descheiat È™i spuse pe un ton caustic: — ÃŽn calitatea dumitale de Stabsfeldwebel, ar trebui să È™tii că nu se umblă într o asemenea È›inută. Totodată, plesni uÈ™or cu cravaÈ™a nasul "Vierului". Dar s ar putea ca, ascuzându te atâta timp în închisoare, să fi uitat regulamentul. De altfel, eÈ™ti È™i prea gras, Stabsfeldwebel. Ai nevoie de puÈ›in exerciÈ›iu. DirecÈ›ia câmpul de instrucÈ›ie, pas alergător, marÈ™! "Vierul" începu să alerge alături de cal, care înainta la trap. Din ziua aceea mirosul harnaÈ™amentelor îmbibate de sudoare îl dezgusta profund. Tânărul locotenent îl puse să treacă peste toate obstacolele de pe câmpul de instrcÈ›ie. După ce se strecurase prin reÈ›eaua de sârmă ghimpată, uniforma "Vierului" era toată numai zdrenÈ›e. Când locotenentul se plictisi de câmpul de instrucÈ›ie, reluară È™motrul la manej unde "Vierul" fu obligat să execute salturi. Dar nici asta nu i fu de ajuns locotenentului von Breckendorf. ÃŽi ordonă să se prezinte după fix zece minute în È›inută de campanie, cu masca de gaze, È™i îi ordonă să facă de 36 de ori în fugă înconjorul manejului. ÃŽn tot acest timp, "Vierul" simÈ›ise lângă umărul său vârful ctzmei locotenentului. Când scăpă, în sfârÈ™it, era gata gata să leÈ™ine. Locotenentul îi spuse zâmbind: — Ne vom revedea, Stabsfeldwebel. "Vierul" o nădăjduia din toată inima. ÃŽn fiece dimineață examina febril listele sosite în timpul nopÈ›ii ca să vadă dacă nu figura un deÈ›inut cu numele de Hans Graf von Breckendorf. Aproape că nu mai putea suporta decepÈ›ia. Făcea în sinea lui tot soiul de rugăciuni, doar doar i s o realiza dorinÈ›a. Ceea ce nu È™tia, era că de mai bine de un an locotenentul von Breckendorf murise la Sevastopol în fruntea bateriei sale. Se ntâmplase în zori. Bateria primise ordinul să schimbe poziÈ›ia. Urma să însoÈ›ească infanteria aflată în ofensivă. Locotenentul Breckendorf încălecă È™i acum acelaÈ™i cal rotat. Smulgându È™i sabia din teacă, o înălță deasupra capului È™i, ridicat în scări, strigă ostaÈ™ilor săi, toÈ›i niÈ™te țărani solizi din câmpiile Saxoniei: — Bateriee, după mineee, galooop! Conducătorii biciuiră caii, servanÈ›ii se agățară de chesoane. Locotenentul jubila. Adora clipele acestea. Nu i lipseau decât câțiva ruÈ™i să i masacreze. Preferabil, niÈ™te ruÈ™i neînarmaÈ›i. Căzu exact cum căzuse È™i tatăl său, căpitan în regimentul 2 husari, mort în timpul unei È™arje de cavalerie la Signy l'Abbaye, în septembrie 1918. Călărea È™i el, în fruntea escadronului său, un cal rotat. ÃŽn familia von Breckendorf toÈ›i bărbaÈ›ii fuseseră ofiÈ›eri de cavalerie. Evident, husari. Dar asta pe vremea împăratului. Din nefericire, locotenentul Hans Ulrich von Breckendorf fusese numit la regimentul 22 artilerie. Aici își făcu în schimb un măgulitor renume graÈ›ie succeselor sale ecvestre. TradiÈ›ia familiei cerea însă să moară călare pe un cal rotat. Mai trăi două ore È™i jumătate după ce fu rănit È™i trebui să constate, spre marea sa uimire, că a muri e un lucru extrem de neplăcut. Lăsă în urma lui un băieÈ›el de trei ani ce urma a fi crescut conform tradiÈ›iilor familiale. ÃŽi era interzis să plângă după tatăl său. AÈ™a ceva nu se cădea. ÃŽn fiece duminică era dus la biserică îmbrăcat în uniforma bleu a husarilor, cu dolman roÈ™u, respectuos salutat de toÈ›i locuitorii satului, care îi considerau pe membrii familiei contelui ca pe niÈ™te reprezentanÈ›i ai lui Dumnezeu. BăieÈ›elului i se spunea "Domnule conte". Sărmanul pici transpira ca un purcel pus la frigare sub uriaÈ™a căciulă miÈ›oasă, în uniforma tivită cu blană, È›inuta de paradă a husarilor. ÃŽn zilele următoare, personalul închisorii fu extrem de ocupat, într atât încât unii dintre noii deÈ›inuÈ›i scăpară de ceremonialul înmatriculării. Fusese întreprinsă o acÈ›iune de mare anvergură. Forurile superioare hotărâră să bage spaima în ofiÈ›eri. Unii dintre aceÈ™tia deveniseră niÈ›eluÈ™ cam prea liberali în relaÈ›iile lor cu populaÈ›ia de pe teritoriile ocupate. Un căpitan din regimentul 16 infanterie din Oldenburg fusese arestat fiindcă spunea oricui voia să l asculte că l găsea pe Winston Churchill infinit mai simpatic decât anumite alte persoane. FiÈ™a de pe uÈ™a celulei sale purta menÈ›iunea: parag. 91 b. La Cazino, un locotenent de la Școala nr. 10 de cavalerie din Soltau ridicase braÈ›ul pentru salutul hitlerist. Din nefericire pentru el, în aceeaÈ™i secundă îi veni teribil de originala idee să È™i desfacă degetele schițând "V ul" englez . Cinci zile mai târziu se găsea la "Frumosul Paul", acuzat de infracÈ›iune la paragraful 91. Gestapo ul primise de la Serviciul de ContrainformaÈ›ii un raport de patru rânduri asupra figurii cu V ul. Cele patru rânduri fură transformate la iuÈ›eală în 40 de pagini bine umplute. Pe prima pagină, în dreapta sus, se aplicase o È™tampilă roÈ™ie: "Gekados". Acuzatul dispăru fără să lase o urmă, ca un grăunte de praf suflat de vânt. Majoritatea acuzaÈ›ilor rezistau cam o oră, după care mărturiseau È™i se apucau să înÈ™ire È™i numele diverÈ™ilor camarazi, inocenÈ›i sau nu. Și pentru locotenentul Ohlsen veniră lungi ceasuri neplăcute, consumate în interogatoriul "psihologic", în biroul auster mobilat al "Frumosului Paul". Singura podoabă a acestei încăperi era o vază cu garoafe roÈ™ii, din care, în fiece dimineață, "Frumosul Paul" lua o floare pe care e înfigea la butonieră. ÃŽn celula nr.9, locotenentul Ohlsen zăcea pe jos, răcorindu È™i fruntea înfierbântată de cimentul rece al pardoselii. Regreta tranÈ™eele. Comparate cu viaÈ›a de aici, tranÈ™eele erau un model de confort. Nu înÈ›elegea de ce nimeni din compania sa nu încerca să ia legătura cu el. Poate că îl socoteau deja mort. Gestapo ul ar fi putut foarte bine să anunÈ›e executarea lui. ÃŽl È›ineau strict izolat. Nu i vedea pe ceilalÈ›i deÈ›inuÈ›i decât în timpul plimbării, dar îi era imposibil să le vorbească. Cât È›inea plimbarea erau supravegheaÈ›i de "Vier" È™i de "Hultan". Stever È™i alÈ›i doi paznici È™edeau pe zid făcându se că moțăie, dar nu le scăpa nimic. Plimbarea zilnică era un adevărat infern în care prizonierii trebuiau să alerge prin curte timp de o jumătate de oră, obligaÈ›i s o facă È›inându È™i picioarele È›epene È™i mâinile împreunate la ceafă. Ca spectacol era comic, dar ajungeau chiar È™i numai cinci minute ca să È›i piară completamente pofta de râs. De fiecare dată când călcâiul izbea pământul, durerea te fulgera până în È›eastă. Acest gen de plimbare era invenÈ›ia personală a "Vierului". ÃŽn domeniul său foarte limitat, "Vierul" era un geniu. S.D. iÈ™tii veniÈ›i să l ia pe locotenentul Ohlsen la interogatoriu se amuzară copios văzându i obrazul tumefiat. — AÈ›i căzut pe scară? întrebară ei râzând. ÃŽn hohotele generale, "Vierul" pretinse că locotenentul căzuse din pat. Visase, pesemne, urât. — ClienÈ›ii tăi cad cam des din pat, remarcă un Unterscharführer S.D. Nu crezi că ar trebui să le aÈ™terni pe jos niÈ™te covoraÈ™e? Gluma fu socotită atât de bună înctt simÈ›iră imediat nevoia s o stropească cu ceva în biroul "Vierului". La puÈ›in timp după aceea, întreaga închisoare îi auzi cântând. ÃŽn colÈ›ul dinspre patul locotenentului Ohlsen, cineva zgârâiase pe zid o strofă: Fiul meu drag o, fericirea mea, Trebuie să te las orfan. Părăsesc nu un popor, ci doar pe tine Și o lume ntreagă vei avea drept tată. ERICH BERNERT Colonel 15.IV.1940 Recitea versurile acestea întruna. Se gândea la fiul său Gerd, pe care mama lui È™i familia ei îl plasaseră într o tabără de educaÈ›ie naÈ›ional socialistă de lângă Oranienburg. Acolo, conducători ai Hitlerjugend ului îi vor explica lui Gerd ce ticălos avusese drept tată. Un duÈ™man al poporului. Un individ care È™i a trădat patria. Minunata sa familie, Länder ii cei "distinÈ™i" vor fi, desigur, încântaÈ›i în fariseismul lor. Soacră sa se va simÈ›i ca peÈ™tele în apă. ÃŽl va clasa printre dezechilibraÈ›ii sexuali È™i asasini. Aproape că o auzea povestindu le prietenilor, în timp ce È™i sorbeau ceaiul, ce ruÈ™ine se abătuse asupra familiei. Dar, în acelaÈ™i timp, în fundul sufletului său, îi va fi recunoascătoare pentru că i a furnizat asemenea subiect de conversaÈ›ie. Locotenentul Ohlsen era uitat. ÃŽn lungile ore petrecute în celulă, o disperare adâncă îi cuprinsese sufletul. Dar iată că într o zi Bătrânul È™i Legionarul veniră în vizită. Din clipa aceea își regăsi curajul. Era ca È™i cum o ușă s ar fi crăpat puÈ›in spre lumea din afară. Evident, ei nu puteau să l elibereze È™i nici nu puteau face nimic ca să i amelioreze soarta. Dar îl vor răzbuna. Și totul devenea mai lesne de suportat când È™tiai că cel care te chinuieÈ™te se va trezi într o bună zi în faÈ›a unui braÈ› răzbunător. Micul Legionar îi fotografiase cu privirea pe "Vier", pe Stever È™i pe "Hultan". Stever, care asista la vizită, simÈ›i dintr o dată o stranie neliniÈ™te. ÃŽncerca È™i el să ia parte la discuÈ›ie, dar Legionarul îl È›inea la distanță. Subit, le oferise chiar È›igări, deÈ™i fumatul era interzis. ÃŽl refuzară È™i fumară din È›igările Legionarului. La terminarea vizitei, Legionarul ieÈ™i ultimul È™i oprindu se în ușă se răsuci către Stever, zicându i: — Pe tine te cheamă Stever, nu i aÈ™a? Iar malacul din birou cu trei steluÈ›e pe umăr este Stahlschmidt? Și amicul tău, subofiÈ›erul cu nasul strâmb, e poreclit "Hultanul", nu i aÈ™a? PuÈ›in descumpănit, Stever dădu afirmativ din cap. — Bun. ÃŽn felul acesta o să È™tiu, zise Legionarul. ÃŽntr o zi o să ne ntâlnim tuspatru. Poate la un pahar cu bere. Ai auzit vreodată de ceaiul amar al generalului Thes Sof Feng? — Nu, niciodată, murmură Stever. Cine i ăsta? — Unul care È™i bea întotdeauna ceaiul cu duÈ™manii. Dar ceaiul generalului era dulce. Și Legionarul fredonă: — Vino, vino, vino moarte. După plecarea tor, Stever veni în celula locotenentului Ohlsen. La început pălăvrăgi de una, de alta. Apoi se aÈ™eză într un mod cu totul neregulamentar pe martinea patului È™i declară pe neaÈ™teptate: — Sergent majorul ăla micuÈ›, cu faÈ›a desfigurată È™i ochii de viperă, care spunea atâtea tâmpenii, este individul cel mai îngrozitor din câți am întâlnit vreodată. Cum a putut un ofiÈ›er ca tine să primească vizita unei asemenea brute? Mi a îngheÈ›at până È™i măduva oaselor. Ai zice că i nebun. Locotenentul Ohlsen dădu din umeri. — Nimeni nu l frecventează. Singura lui prietenă e moartea. — Moartea. Nu pricep. E un asasin? — ÃŽntr un sens, da, într altul, nu. E n acelaÈ™i timp judecător È™i călău. Scheletica sa stăpână, femeia cu coasa, îi È™opteÈ™te la ureche pe cine trebuie să l expedieze în împărăția morÈ›ilor È™i, cinci e gata hotărât, el îi fredonează aria. — O invitaÈ›ie la moarte? murmură Stever È™i È™i È™terse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Nu vreau să l mai întâlnesc niciodată pe tipul ăsta. Se sculă È™i făcu câțiva paÈ™i. — Am întâlnit multe bestii la R.S.H.A. Tipi care È›i făceau pielea de găină. Dar ăsta, care a venit să.te vadă, e cel mai înfiorător dintre toÈ›i. Te ia cu frig numai uitându te la el. Stever se aÈ™eză din nou pe pat. Apoi, nemaiputându se stăpâni, zise: — N are nimic împotriva mea, ce zici? — Nu È™tiu, răspunse obosit locotenentul Ohlsen. Nimeni nu È™tie niciodată dacă are sau n are ceva împotriva cuiva. Iar când o afli, e n genere prea târziu. Ai remarcat, poate, Stever, că merge absolut fără zgomot. Este singurul soldat din toata armata germană care poartă tălpi groase de cauciuc. Are patru perechi de cizme cu tălpi dintr astea. Am impresia că sunt americane. Și să È™tii, Stever, că dacă are ceva împotriva dumitale nu vei întârzia s o afli. — Dar, pentru Dumnezeu, nu È™tiu să i fi făcut vreodată ceva. Nu l am văzut niciodată È™i nici nu vreau să l revăd. Acum aproape striga. Izbutise să se înspăimânte pe sine însuÈ™i. Puse mâna în dreptul gurii, scutură din cap, își scoase cascheta, se frecă pe obraz, pipăi cu degetele vulturul de pe mâneca vestonului. — Nu sunt decât un amărât de Obergefreiter, care ascultă de ordine. Se aplecă confidenÈ›ial către locotenentul Ohlsen, care stătea, aÈ™a cum o cerea regulamentul, în picioare lingă zidul de sub fereastră. — O să È›i spun ceva: "Vierul", lepădătura aia, e omul cel mai periculos de aici. E Stabsfeldwebel, mare grangur. Dacă prietenul celei cu coasa vrea să se distreze cu unul din noi din pricina ta, fii băiat de comitet È™i explică diavolului ăla că se nÈ™ală dacă se ia de un prieten. Pe Haupt und Stabsfeldwebel ul Stahlschmidt trebuie să pună el gheara. Marius Alois Joseph Stahlschmidt. Þi o spun cinstit, tipul ăsta mititel nu mi place deloc. O să cer să fiu mutat. Nu mai vreau să rămân aici. Simt că se apropie finiÈ™ul. ToÈ›i cei care au scăpat de aici vor reveni într o zi LămureÈ™te l că nu am ajuas aici într acelaÈ™i fel ca "Vierul" sau "Hultanul. Am fost mutat. Scoase livretul militar, È™i l arătă, ca dovadă, locotenentului Ohlsen. — Uită te, am aparÈ›inut regimentului 12 cavalerie care e la Paris. Măgarii ăia m au dat afară È™i m au trimis aici. Eu n am cerut o niciodată. Dimpotrivă, de câteva ori am solicitat să plec, dar "Vierul" nu vrea să se despartă de mine. Þine la mine în timp ce eu nu l pot suferi. Spune i individului cu mutra plină de cicatrici că l voi ajuta cu plăcere să pună laba pe "Vier" È™i pe "Hultan" È™i dacă va avea nevoie de un alibi după ce o să i cureÈ›e, voi jura pe toÈ›i sfinÈ›ii, cu mâna pe Biblie, că i nevinovat. — Nu crezi în Dumnezeu, Stever? — Nu prea. — Nu te ai rugat niciodată? — Doar o dată, sau de două ori, când m am aflat înfundat rău de tot în mocirlă. Acum o să mă ocup puÈ›in de tine, locotenente. Și am să È›i găsesc ceva de citit, dar bagă de seamă să nu te prindă "Vierul". De "Hultan" să nu È›i fie teamă, n are ce căuta în celulele mele. Uite È™i niÈ™te È›igăni. Ia le, bătrâne. Suntem prieteni, nu i aÈ™a? Stever îndesă sub saltea un pachet întreg. — Fumează le lângă gura de aerisire, locotenente, în felul ăsta nu se simte fumul. Dădu să iasă din celulă, dar, chiar în clipa în care se pregătea să închidă uÈ™a, se răsuci È™i spuse: — ÃŽn seara asta căpătăm raÈ›ia de ciocolată. Am să È›i o dau pe a mea. Am s o pun pe rezervorul de apă ca s o poÈ›i lua când ai să te duci la closet, dar fă mi serviciul ăsta È™i explică i amicului tău că sunt un tip corect. GândeÈ™te te la tot ce risc pentru tine. Mi ai fost simpatic din momentul în care te am văzut. N ai observat că È›i am făcut È™i un semn cu ochiul? Să nu È›i închipui că mi e frică. Nu mă tem de nimic pe lume. Þi o pot spune toÈ›i care mă cunosc. Cele două cruci de fier le am câștigat în Polonia, È™i zău că n a fost aÈ™a uÈ™or acolo. Am fost singurul din companie decorat. Explică i È™i asta prietenului tău. Și eu sunt combatant. La Westa Plata am curățat un pluton întreg. Pentru asta am căpătat EK II . La VarÈ™ovia am lichidat cu aruncătorul de flăcări patru adăposturi antiaeriene. N a scăpat nici unul. Au ars cu toÈ›ii înainte să fi apucat să zică "au!" Pentru treaba asta mi au dat EK I. Vezi È™i tu, deci, că nu sunt un târÈ™elos. Te rog să mă crezi că mi a venit să urlu de ciudă că n am fost È™i eu la Stalingrad. Amicul tău mă nfioară însă. FoloseÈ™te cuÈ›itul? Vreau să zic pumnalul? Locotenentul Ohlsen dădu afirmativ din cap. Stever se cutremură È™i trânti în urma sa uÈ™a celulei. Se duse până la spălător, își vârî capul sub robinetul de apă rece È™i stătu aÈ™a cinci minute. Se simÈ›ea al dracului de prost. Locotenentul Ohlsen respiră adânc. Netezi patul pe care È™ezuse Stever. Apoi se lăsă pe el È™i È™i cuprinse capul în palme. Acum îi era mai bine. Avea aliaÈ›i. După ce Obergefreiter ul Stever se răcori sub robinet, fugi cât putu de iute de a lungul coridorului È™i intră în biroul "Vierului". Fu chiar cât p aci să uite să bată la ușă. Cuvintele îi țâșneau È™uvoi din gură. — I aÈ›i văzut pe vizitatorii de la numărul 9, Stabsfeld? P ăla micu l aÈ›i remarcat? Era dracul în persoană. "Vierul" îl cercetă pe Stever cu privirea. MijiÈ›i, ochiÈ™orii săi vicleni abia se zăreau prin crăpătura pleoapelor. — Nu te enerva, Stever. Erau niÈ™te amărâți. Mititelu cred că era beat. Când pleca l am auzit fredonând ceva ciudat despre moarte. Dacă nu era beat, atunci căpătase probabil o schijă de obuz în bilă. De atâtea decoraÈ›ii mergea cocoÈ™at. Un idiot de linia ntâi care È™i închipuia că ne face praf pe noi, cei de aici, cu vitrina lui de tinichele. Stever se aÈ™eză pe scaun È™i È™i È™terse fruntea. — Ce mutră! Până È™i unui canibal i ar fi ruÈ™ine să aibă una la fel. AÈ›i remarcat cicatricea aia lungă care i tăia obrazul È™i care È™i tot schimbă culoarea? Dar ochii? N o să uit niciodată ochii. Și mâinile? Erau mâini făcute să sugrume. "Vierul" luă permisul de vizită care era în faÈ›a lui, pe masă, È™i citi cu jumătate de voce: — Feldwebel ul Willi Beier È™i sergentul major Alfred Kalb. — Ãsta i! strigă Stever. Alfred Kalb. O să mi aduc aminte de numele acesta. Se apucară împreună să examineze permisul de vizită. Deodată "Vierul" tresări. — Arhanghelul, dumnezeii È™i iadul mă sii! Uită te la semnătura asta. — Da' ce are semnătura? întrebă mirat Stever. — Obergefreiter Stever, te socoteam om inteligent. Altminteri de mult te aÈ™ fi expediat într un batalion de marÈ™. Nu frecventez decât persoane inteligente. CeilalÈ›i te ndobitocesc. Crezi că aÈ™ fi ajuns ceea ce sunt dacă nu mă serveam de creierii mei? Uită te bine la semnătura asta, Stever, ce dracu'?! Stever studie atent semnătura È™i fu nevoit să È™i mărturisească sieÈ™i că nu găsea nimic ciudat. Se feri s o spună cu glas tare. ÃŽn loc de asta, răspunse prudent, lăsându È™i o portiță de scăpare. — UitaÈ›i, acum că mi aÈ›i atras atenÈ›ia, e într adevăr ceva care nu i normal în semnătura asta. — Evident, strigă "Vierul"! Te ai prins È™i tu! Þi s au deschis obloanele! Da' È›i a trebuit cam mult timp, Stever. Trebuie să te culci mai devreme seara. Scoase din sertarul biroului o sticlă de whisky È™i umplu două pahare. — Stever, ai perfectă dreptate, semnătura asta e falsificată. Noroc că ai văzut o. Stever fu cât pe aci să protesteze. Examină din nou semnătura È™i nu înÈ›elese de ce ar fi ea falsă. — Vezi tu, Stever, continuă "Vierul", am văzut destule permise de vizită de când suntem în coÈ™melia asta, dar poÈ›i să mi spui când ne a venit vreunul semnat Standartenführer ul S.D. Paul Bielert în persoană? Și nu o parafă, ci o adevărată semnătură cu stilou È™i cerneală. Pur È™i simplu. AÈ™a ceva nu se poate întâmpla. Ar fi o dovadă de degradare umană. Un om normal, care are posibilitatea, se serveÈ™te de parafă. Chiar È™i tu te serveÈ™ti de a mea. — N am făcut o niciodată, Stabsfeld, protestă indignat Stever. "Vierul" rânji perfid. — S ar putea s o fi făcut fără să È›i dai seama, Stever. Asemenea chestii nu se descoperă decât la o revizie serioasă È™i să È™tii că te ai ars, Stever, dacă te ai servit de parafa mea fără încuviinÈ›are. — De ce aÈ™ fi făcut o? — S ar putea găsi o sumedenie de motive, Stever. "Vierul" se instală mai comod pe scaun, casă se poată bucura în voie de surescitarea lui Stever. Poate din lipsă de bani. Poate pentru rechiziÈ›ionarea unui produs pe care urma să l vinzi pe sub mină. O asemenea parafă poate sluji la multe chestii, Stever. O È™tii la fel de bine ca È™i mine. Faci parte din oamenii inteligenÈ›i È™i ăștia sunt cu toÈ›ii, într o măsură mai mare sau mai mică, bandiÈ›i. — Dar, Stabsfeldwebel, È™i dumneavoastră faceÈ›i parte dintre oamenii inteligenÈ›i. "Vierului" îi sări muÈ™tarul. — Ia aminte la ce spui, Stever. Nu uita că eÈ™ti doar un Obergefreiter. Abia ai apucat să fii clasat printre oamenii inteligenÈ›i. Dar să lăsăm dracului toate astea È™i să examinăm mai atent acest permis falsificat. ÃŽmi spune mie ceva că în curând îi vom avea aici pe cei doi. — Să mi ierte Dumnezeu păcatele! exclamă Stever. Dacă într adevăr se întâmplă minunea asta, o să merg o dată pe lună la biserică È™i am să stau două ceasuri la slujbă. Și mă jur că de fiecare Crăciun o să pun niÈ™te flori la icoana Fecioarei. Să nu uităm că în perioada asta a anului florile sunt scumpe. Să l văd pe diavolul ăla mic înlănÈ›uit la noi aici! ÃŽi scot ochii. Pe toÈ›i dracii, dacă n o fac. "Vierul" își frecă mâinile È™i rânji: — Cum a făcut "Hultanul" cu maiorul de la statul major? — ÃŽntocmai! strigă entuziasmat Stever. Cu degetul cel gros. O cârpă în gură È™i treaba i gata, fără zgomot. — Crezi că ai putea o face, Stever? Stever își suflă nasul. — Cu acest Alfred Kalb, da. Zău că mă simt acum mai bine, Stabsfeld! ÃŽl È™i văd intrând aici, escortat de doi tipi de la Gestapo. "Vierul", sigur pe sine, dădu aprobator din cap. Se simÈ›ea tare pe poziÈ›ie. Apucă telefonul È™i l ceru pe Feldewebel ul Rinken, primul secretar al procurorului militar. — Ei, Rinken, tu eÈ™ti? începu el cu insolență. De ce dracu nu te prezinÈ›i ca să È™tie omul cine pârțâie la capătul celălat al firului? Aici Stahlscmidt. Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt de la închisoarea garnizoanei. Au fost pe aici în vizită doi derbedei. Ai un creion, bă, păduche? Cui îi zic păduche? BineînÈ›eles că È›ie. Cine altcineva ai vrea să fie? N ai să faci niciodată parte dintre persoanele inteligente, Rinken. HaleÈ™ti prea multe paragrafe. Hai, apucă te să notezi numele, È™i mai repede! Fir ar să fie! N am timp de pierdut cu treburi dintr astea. Știi foarte bine cât suntem de ocupaÈ›i cu toate chestiile pe care le lăsaÈ›i în seama noastră. Noi trebuie să facem totul. ÃŽntr o zi ai să mi ceri poate să È›i trimit un om ca să te scarpine pe burtă. Zici că sunt impertinent? Cu tine am să fiu de câte ori îmi place. Nu uita că sunt Stabsfeldwebel. Notează, Rinken: Feldwebel Willie Beier; sergent major Alfred Kalb. Reperează l mai ales pe ăsta din urmă. E un diavol care a suferit un È™oc nervos È™i acum umblă amenințând pe toată lumea. Ce fel de amenințări? Ce È›i pasă È›ie, vezi È›i de treaba ta È™i fă ce È›i spun. Sunt amândoi din subunitatea de pază a regimentului 27 tancuri, batalionul I, compania a 5 a. Au pătruns pe baza unui permis falsificat È™i au vizitat un prizonier aflat la secret. "Vierul" făcu o pauză, apoi urmă: — De rest te las pe tine să te ocupi, Rinken. Eu voi pregăti o celulă pentru Kalb. Spune le poliÈ›iÈ™tilor că trebuie să l aducă în lanÈ›uri. La capătul celălalt al firului, Feldwebel ul Rinken chicoti: — Ia spune mi, Stahlschmidt, ai căzut cumva în cap? E ceva care te apasă? Afacerea ta nu mă priveÈ™te defel. Conform Heeresarmeevorschrift 979 din 27 aprilie 1940, paragraful 12, articolul 8, când o asemenea treabă se întâmplă în sectorul tău, eÈ™ti obligat să înaintezi un raport. Sper însă, în propriul tău interes, că totul n a fost decât un vis urât. Permis falsificat? Contact ilegal cu un deÈ›inut aflat la secret? Ce blestemăție! Nădăjduiesc că i ai arestat pe cei doi înainte de a fi părăsit închisoarea ta! Stever, care È›inea celălalt receptor, îl scăpă din mână ca È™i când l ar fi fript. Cuprins ca de un cârcel, "Vierul" își înghiÈ›i saliva. — Ai înnebunit, Rinken? reuÈ™i el să îngaime. ÃŽÈ›i explic că m am gândit doar că permisul ar putea fi fals. — Asta o spui tu acuma, Stahlschmidt, Da' un minut mai devreme mi ai explicat că cei doi derbedei au pătruns în celula unui deÈ›inut băgat la secret cu ajutorul unui permis de vizită fals. Și am martori ai acestei îngrozitoare declaraÈ›ii. Aici posedăm receptoare duble, Stahlschmidt. — Nu te enerva, Rinken. Nu mi pasă de martorii tăi. N am zis niciodată că permisul era fals. Am zis numai că presupun asta. Rinken râse. — Știi că eÈ™ti bine, Stahlschmidt! Ascultă mă acum: toată povestea asta s a întâmplat la tine, în sectorul tău, È™i ne ai explicat nu o dată că în închisoarea ta eÈ™ti singurul; stăpân pe hotărâri. Presupun deci că, dacă nu te ai È›icnit de a binelea, cei doi sunt de mult priponiÈ›i. Acum, că am auzit de toată tărășenia asta, mă voi duce la procurorul de serviciu, locotenent colonelul Segen, È™i l voi anunÈ›a că ai închis doi indivizi. Apoi voi veni să i luăm pentru interogatoriu. Pe "Vier" îl apucară toate năbădăniile. Furios, dădu un È™ut într o cască care era pe jos imaginându È™i că nu i cască, ci Rinken. — ÃŽnchide È›i pliscul, Rinken! N ai să faci nimic! Râse forÈ›at. Era un banc, Rinken. Am vrut doar să È›i torn o gogoașă. Urmă o scurtă pauză. — Nu mă duci tu pe mine, Stahlschmidt. Cine a eliberat permisul? — "Frumosul Paul". Numele îi scăpă fără voie. Mai bine È™i ar fi muÈ™cat limba. Acum se vârâse în mocirlă până n gât. Nu mai putea da îndărăt. Rinken râse. — N aÈ™ zice c ai fi prea isteÈ›, Stahlschmidt. Sunt foarte nerăbdător să văd permisul de vizită È™i încă È™i mai nerăbdător să i văd pe cei doi arestaÈ›i, dar în clipa asta mă pornesc la locotenent cotonelul Segen, ca să l previn de surpriză. Restul te priveÈ™te, Stahlschmidt. Apropo, È™tii că se formează un batalion de marÈ™ în cadrul regimentului de infanterie È™i că se caută foarte tare subofiÈ›eri calificaÈ›i? — PotoleÈ™te te, Rinken. Ce dracu', începu umil "Vierul". Lasă l în pace pe locotenent colonelul tău. Noi, ceÈ™tilalÈ›i, subofiÈ›erii, trebuie să ne È›inem umăr la umăr. Altminteri, se duce naibii totul. Nu È™tiu, zău aÈ™a, dacă permisul e fals sau nu. A fost doar o idee care mi a trecut prin cap È™i n am arestat pe nimeni. Cei doi indivizi s au cărat. — S au cărat? se miră Rinken, care izbutea cu greu să È™i ascundă plăcerea diabolică. Dar ce, la tine se intră È™i se iese ca ntr o moară? Cine le a deschis poarta, Stahlschimdt? Am impresia că se petrec lucruri ciudate pe acolo, pe la tine. — Știi foarte bine cine i primeÈ™te È™i cine i conduce afară pe cei care vin aici. Eu È™i numai eu. Nu fă pe idiotul. Mai bine dă mi un sfat. EÈ™ti atât de descurcăreÈ›, Rinken, È™i te am socotit întotdeauna drept prieten. — Uite, profitând de faptul că eÈ™ti la telefon, continuă cu răceală Rinken, sper că n ai uitat cele 100 de mărci pe care È›i le am împrumutat È™i nici că dobânda era de 80 la sută? — Știi foarte bine, Rinken, că sunt pe jantă. ÃŽn momentul de față îmi merg prost afacerile. Am cumpărat două uniforme negre È™i a trebuit să plătesc pentru o pereche de cizme ofiÈ›ereÈ™ti de patru ori preÈ›ul. Ca Stabsfeldwebel, oricum, nu mi pot permite să umblu ca un coate goale. Și înplus, suta de mărci a fost dată fără dobândă. — Nu văd, Stahlschmidt, în ce măsură mă pot interesa uniformele tale. Ai împrumutat de la mine o sută de mărci cu 801a sută dobândă, iar acum negi. Fie cum zici tu, dar eu mă duc chiar în secunda asta la locotenent colonelul meu. Se auzi un declic. Rinken închisese. Câteva secunde, "Vierul" privi aiurit telefonul. — Ce a zis? întrebă Stever, care, ca să nu se compromită la telefon, se retrăsese într un colÈ›. — Tacă È›i fleanca! urlă majurul È™i repezi un È™ut în coÈ™ul cu hârtii, care È™i răspândi conÈ›inutul pe jos. Apoi ocoli de două sau de trei ori biroul, scuipă furios în portretul lui Himmler, agățat pe perete, È™i se apucă să l ocărască. — Toate astea s din pricina ta, idiotule! De ce dracu' n ai rămas în Bavaria? ÃŽnhăță telefonul È™i l ceru din nou pe Feldwebel ul Rinken. — Paul, începu el cu o voce mieroasă. Aici Alois. Ascultă, iartă mă pentru chestia aia cu împrumutul. ÃŽmi aduc foarte bine aminte că era vorba de 80 la sută, dar È™tii È™i tu, în treburi dintr astea protestezi din obiÈ™nuință. M a luat gura pe dinainte. — Bun. E n regulă, răspunse destul de rece Rinken. AÈ™tept deci să mi restitui banii, inclusiv dobânda, cel târziu mâine la prânz. — ÃŽÈ›i jur, Paul, că vei avea până la ultimul pitac. O să pun banii într un plic închis, pe care o să l dau lui Stever. Stahlschmidt se făcu că nu vede cum Stever dădea din cap protestând violent. — Ajută mă să ies din încurcătură, Paul. — PoÈ›i face două lucruri, Stahlschmidt. ÃŽi poÈ›i telefona comandantului tău È™i explica afacerea. Dacă este îndeajuns de idiot o s o înghită È™i, în felul ăsta, rămâi liniÈ™tit. Dar dacă are măcar un dram de minte, o să È›i râdă în nas È™i o să se spele pe mâini. ÃŽn acest caz, o să te trezeÈ™ti într o încurcătură din cele mai împuÈ›ite. Mai poÈ›i face È™i altceva. Să nu i spui nimic comandantului tău È™i să telefonezi direct la Gestapo. Dacă o faci, te sfătuiesc să fii foarte atent È™i să È›i cântăreÈ™ti fiece cuvânt. Ar fi bine ca înainte de a suna să procedezi la o repetiÈ›ie generală. Dacă permisul e bun, o să te trezeÈ™ti cu "Frumosul Paul" pe cap È™i atunci vei zbura în doi timpi È™i trei miÈ™cări din postul tău de gardian È™ef al închisorii. Dacă e fals, îți vor cere imediat să i vadă pe cei doi indivizi. Până È™i un copil de țâță È›i ar putea spune ce se va întâmpla când vor constata că i ai lăsat să plece pe tâlhari. Chiar dacă mi ai da un milion È™i tot n aÈ™ vrea să fiu în clipa aceea în pielea ta. "Vierul" sugea un creion, meditând. Aproape că i se auzeau creierii cum scârțâie. Apoi ochii săi mici È™i vicleni se luminară. Jubilă în receptor. — Paul, mi a venit o idee trăsnet. Vrei să uiÈ›i de discuÈ›ia noastră? Să È›i închipui că a fost un vis? Iar eu te invit diseară să tragem un chef la mine în birou. Știi că nu mi place să mi scot nasul afară din închisoare. Voi mai invita vreo doi buni amici. — Să uit? întrebă mirat Rinken. Sincer vorbind, este foarte greu, Stahlschmidt. Am un post expus, dar foarte agreabil, È™i n am deloc chef să ajung într un batalion de marÈ™; pe de altă parte, însă, ideea ta nu i tocmai rea. Prefer să nu am nimic de a face cu permisul tău. Deci, am uitat mica noastră conversaÈ›ie de dimineață. ÃŽmi amintesc doar că m ai invitat pe diseară. La cât să vin? — Către ceasurile opt, dragul meu Paul, strigă bucuros È™i uÈ™urat "Vierul". EÈ™ti un adevărat prieten. Onoarea corpului de subofiÈ›eri. Asta am spus o întotdeauna. Acum voi face să dispară blestematul ăla de permis. Să nu È™tiu de el. O să dau pe gât un păhărel È™i o să uit de toată aiureala asta. — Evident, ar fi bine să fie aÈ™a, Stahlschmidt. Numai că nu È›ine. CunoÈ™ti regulamentul. ÃŽnainte de 24 de ore trebuie să trimiÈ›i la emitent toate permisele vizate în prealabil È™i cum pe acesta există o semnătură excepÈ›ională, È›i se va reproÈ™a că n ai telefonat spre verificare. Aici, în biroul nostru, nu È™tim È™i n am auzit nimic. — ÃŽi telefonez comandantului, spuse "Vierul". N o să mi fie greu să l fac pe dobitocul ăla să mi înghită găluÈ™ca. — ÃŽncearcă, sugeră Rinken. Aici, la noi, nimeni n are treabă cu povestea ta. ÃŽn locul tău, l aÈ™ prefera de departe pe comandant ciracilor "Frumosului Paul". Să fiu al dracului, Stahlschmidt, dacă te invidiez cât de cât. S ar putea ca cheful de diseară să fie un banchet de adio È™i ca mâine să mărșăluieÈ™ti cu o companie spre front. Lucrurile astea merg iute de tot. Furierul n are de completat decât patru rânduri. Odată am cronometrat chiar timpul necesar: fix două minute È™i 40 de secunde. — Ai un fel ciudat de a înÈ›elege gluma, bombăni "Vierul". ÃŽn orice caz, n o să le vină niciodată ideea să mă bage în aceeaÈ™i companie cu ăia de i am aici. — Oh, oricând e plăcut să întflneÈ™ti vechi prieteni È™i să pălăvrăgeÈ™ti cu ei despre vremurile bune de altădată, îl consolă Rinken, în chip de rămas bun. Câteva secunde, "Vierul" contemplă telefonul. Avea o senzaÈ›ie ciudată, ca È™i cum i s ar învârti capul. Era ca un om care se află în mijlocul deÈ™ertului, fără apă, fără busolă. Da' dacă s bolnav? se gândi el. ÃŽn vreme de război apar atâtea maladii stranii! își pipăi pulsul. Apoi îl privi pe Stever. — Poate că aÈ™ face mai bine dacă m aÈ™ prezenta la doctor. Mă simt cam prost, Stever. Cât timp aÈ™ sta la infirmerie, ai putea foarte bine să mi È›ii locul. Stever păli. — Nu cred că ar merge, Herr Stabsfeldwebel! "Hultanul" ar fi mai calificat decât mine ca să vă înlocuiască. De altfel e È™i mai vechi in slujbă. — "Hultanul" e un bou, decise "Vierul". Apoi, luând brusc o hotărâre, ridică receptorul È™i îl ceru pe maiorul Rotenhausen, comandantul închisorii. Auzind vocea scrâșnită a superiorului, sări involuntar de pe scaun. — Domnule maior, răcni el înăsprindu È™i glasul. Haupt und Stabsfeldwebel ul Stahlschmidt raportează că un anume Feldwebel Willie Beier È™i un sergent major, Alfred Kalb, din regimentul 27 tancuri, făcând parte actualmente din batalionul de pază al Hamburgului, s au prezentat aici la închisoare cu un permis de vizită fals. Falsul a fost descoperit abia după plecarea celor doi oameni. Urmă o lungă tăcere, apoi comandantul întrebă scurt: — Pe cine au vizitat? — Pe locotenentul de rezervă Berat Ohlsen, mugi "Vierul". — Idiotule, vreau să È™tiu al cui e deÈ›inutul. "Vierul" clipi din ochi È™i respiră mai iute. SimÈ›ea cum comandantul îi scapă printre degete. "PloÈ™niță, gândi el. PloÈ™niță ticăloasă. AÈ™teaptă să mi pici într o zi ca deÈ›inut!" Se făcu mic de tot pe scaun È™i È™uÈ™oti cu o voce ce abia se mai auzea: — Gestapo IV 2 a, domnule maior. — Cine a semnat permisul? "Vierul" respiră zgomotos. Nimic nu l mai putea salva. — Standardtenführer ul S.D. Paul Bielert, declară el cu jumătate de glas. Acum, "Vierul" È™edea contemplând din nou telefonul mut. Luă permisul È™i îl puse în dreptul luminii. Era o bucată de hârtie obiÈ™nuită, din cele ieftine. O pipăi aÈ™a cum pipăie un specialist care apreciază o bucală de mătase excepÈ›ională. ÃŽn acelaÈ™i timp îl fixa pe Stever, al cărui obraz bronzat își pierduse culoarea. — Stever, constată el confidenÈ›ial, suntem într o încurcătură de toată frumuseÈ›ea. Ce dracu' e de făcut? Prăpăditul ăla de Rinken s a spălat pe mâini, dar las' că i vine È™i lui rândul. E plin de ifose fiindcă îl ajută în fiecare zi pe împuÈ›itul său de procuror să È™i îmbrace mantaua. Secătura asta mică a uitat insă că înainte de armată era băiat de prăvălie la un lăptar. O să se ntoarcă el la sticlele lui, mă jur pe ce am mai sfânt, È™i o să fac în aÈ™a fel ca el să vină să mi pună sticla cu lapte în faÈ›a uÈ™ii. Și o să mă plâng în fiece zi de el. Iar comandantul ce crezi că e? O lepădătură. O să înveÈ›e È™i el să mă cunoască. Stever, pune È›i în funcÈ›iune materia cenuÈ™ie. Cum procedăm? Stever, pe care perspectiva de a fi amestecat în afacerea asta nu l încânta defel, răspunse prudent: — Herr Stabsfeldwebel, veÈ›i găsi dumneavoastră un mijloc de a ieÈ™i din încurcătură. "Vierul" dădu de câteva ori din cap, privindu l cu străruință drept în ochi. "ÃŽÈ›i închipui, pesemne, amice că eÈ™ti È™mecher, gândi el, dar, în ceea ce mă priveÈ™te, te nÈ™eli. Dacă în treaba asta eu îmi frâng gâtul, tu o să È›i frângi spinarea. Dacă va trebui să plec cu o companie de marÈ™, ai să mi È›ii tovărășie. Vom mărșălui mână n mână." Se ridică brusc răsturnând scaunul È™i, îngândurat, începu să măsoare camera. Ca din întâmplare, luă un băț de chibrit din scrumieră È™i l ascunse sub giurgiuvea, în aÈ™a fel încât afară să iasă doar un căpeÈ›el. ÃŽn felul acesta va avea prilejul să l înjure bine pe deÈ›inutul cu curățenia, un căpitan de cavalerie, care aÈ™tepta să plece la Torgau. Idiotul nu va găsi niciodată chibritul. Pentru asta ar fi trebuit să fie È™i subofiÈ›er, È™i inteligent. După un sfert de ceas, ridică de jos scaunul È™i se lăsă greoi să cadă pe el. Scotoci ceva printre hârtiile de pe birou. — Ce grămadă de balegă! strigă el descoperind lista cu numerele de telefoane È™i parcurgând o cu degetul. Stever, care l privea din colÈ›ul său, gândi că e momentul să i vină într ajutor. — Numărul e 10001, Stabsfeld. — ÃŽl È™tiu È™i eu, fir ar să fie, bubui "Vierul" aruncând furios pe jos lista. O tăcere grea se lăsă în birou. Stever se apucă să toarne apă în vasele puse pe calorifer. "Vierul" îl observa interesat. — Aerul devine prea uscat, Stever, când nu i apă în vase. Ce se ntâmplă cu izmenele pe care deÈ›inuÈ›ii de drept comun trebuiau să le cârpească? Sunt gata? — Nu, răspunse Stever. I am tras o săpuneală Gefreiter ului Weil, dar el È™i ceilalÈ›i doi de acolo sunt niÈ™te terchea berchea. E cam multă neglijență în sectorul "drept comun". "Vierul" aprobă din cap cu un aer obosit. — Cred că a sosit timpul să i expediez într o companie de marÈ™. Ce dracu'. Doar nu le o trebui un an întreg ca să cârpească niÈ™te izmene. Chiar în clipa aceea sirenele se porniră să urle. "Vierul" È™i Stever își regăsiră curajul. — Uite i pe canadieni, constată Stever. — Hai să coborâm în pivniță, propuse "Vierul". Să luăm È™i whisky ul cu noi. Poate dă Dumnezeu È™i aruncă o bombă peste Gestapo. — Și peste comandant, visă cu încântare Stever. — Și peste idiotul ăla de Rinken È™i toÈ›i procurorii lui, rânji "Vierul". Dacă s ar întâmpla aÈ™a ceva, pe cinstea mea că aÈ™ trimite o scrisoare de mulÈ›umiri aviaÈ›iei canadiene. Goniră cu toată viteza spre pivniță, în timp ce văzduhul era străbătut de un muget lung È™i continuu. Atacul dură 20 de minute, dar zona vizată fusese partea de sus a portului. Din nou "Vierul" È™i Stever se regăsiră în birou. Atunci, primul luă o hotărâre ce fusese mereu amânată. Trebuie să termin È™i cu asta, își spuse el, È™i făcu numărul detestat: 10001. Dar, enervat cum era, băgă degetul alături È™i formă un alt număr. Când pentru a doua oară greÈ™i, se porni să urle ca un apucat: — La dracu' cu bideurile voastre. ÞineÈ›i vă labele departe de telefon, atunci când nu sună pentru voi. Vă arăt eu cine sunt, las' pe mine! Ce dobitoci! se ntoarse el spre Stever. Fac ceva pe bideurile lor. A treia oară reuÈ™i să facă numărul cel bun. Fu vizibil terorizat când o voce ursuză îi răspunse. — PoliÈ›ia Secretă de Stat, secÈ›ia Stadthausbrücke. "Vierul" își înghiÈ›i saliva È™i cu mare greutate reuÈ™i să îngaime un raport. — O clipă, Stabsfeldwebel, strigă vocea. Majurul vedea parcă aievea capul de mort argintiu de pe chipiu. ÃŽn telefon se auziră niÈ™te pocnituri îngrozitoare. Nu prea au aparate bune, își zise el. Eh, dacă aÈ™ fi eu mai mare peste baraca aia! Le lipsesc persoanele inteligente. O nouă voce îi parveni, făcându l să sară aproape de pe scaun. — Serviciul executiv IV a. "Vierul" se puse să povestească tărășenia cu permisul fals. Sudoarea îi È™iroia pe frunte. Flanela i se lipise de piele È™i È™i scărpina braÈ›ele care l mâncau. — Cine a semnat permisul? întrebă vocea răstită È™i impersonală. — Domnul Standartenführer S.D. Paul Bielert, grohăi umil "Vierul" făcând totodată o plecăciune în faÈ›a telefonului. — PoÈ›i renunÈ›a la "domnul", îl informă de la capătul celălalt al firului gestapovistul. Aici, la noi, am suprimat încă de mult idioÈ›eniile astea plutocratice. "Vierul" fu cât p aci să se scuze. Se mărgini la un scurt "bine", bătând de două ori din călcâie. — Ai legătura cu Standartenführer ul, scrâșni vocea. Urmă un nou zgomot ciudat în telefon. "Vierul" transpira din răsputeri. Se simÈ›ea bolnav de a binelea. DorinÈ›a lui cea mai mare ar fi fost să smulgă telefonul È™i să l arunce în curte. ÃŽn receptor răsuna un glas plăcut; un glas care amintea pe cel al unui preot. — Aici Paul Bielert. Cu ce vă pot servi? Cuvintele țâșniră È™uvoi din gura "Vierului". Nu izbutea defel să se controleze. Povestea totul talmeÈ™ balmeÈ™. Ba gândea È™i credea că permisul era fals, ba constata că era. ÃŽl denunță pe comandant. ÃŽl denunță pe Rinken. ÃŽi denunță pe toÈ›i procurorii militari din cadrul armatei a 10 a. ÃŽi explică că toÈ›i subordonaÈ›ii săi sunt niÈ™te ticăloÈ™i, că închisoarea e o cocină blestemată, iar cazarma o baracă împuÈ›ită. La un moment dat fu nevoit să se oprească, ca să È™i tragă sufletul. Atunci Paul Bielert întrebă suav: — Stabsfeldwebel, oare nimeni nu È›i a spus niciodată că eÈ™ti un idiot? "Vierul" se foi pe scaun; nu È™tia prea bine ce ar fi putut răspunde. Era o întrebare pe care în cei 28 de ani de slujbă nu i o pusese încă nimeni. ÃŽnainte însă de a fi apucat să găsească un răspuns, Standartenführer ul continuă cu aceeaÈ™i voce suavă È™i agreabilă. — Nu cred că eÈ™ti la înălÈ›ime, Stabsfeldwebel. Dacă permisul este într adevăr fals, probabil că È™i numele Feldwebel ului È™i al sergentului major sunt, de asemenea, false? Presupun însă că ai procedat încă demult la percheziÈ›ionarea prizonierului. Și, evident, a celulei. — Obergefreiter ul Stever, adjunctul meu, a făcut cele de cuviință, Standardtenführer! — Și ce a găsit adjunctul dumitale? — Nimic, Standartenführer. "Vierul" se ridică, se scărpină în fund È™i rânji diabolic privindu l pe Stever, care înlemnise în colÈ›ul său, cu gura căscată, uluit de întorsătura pe care o luase povestea asta. — PercheziÈ›ia pe care Obergefreiter ul dumitale Stever a făcut o a fost, se vede treaba, foarte superficială. Ascultă mă cu atenÈ›ie, Stabsfeldwebel. "Vierul" sări automat în picioare È™i răspunse: — Da, Standartenführer! Detașând fiecare silabă, Paul Bielert continuă: — Te fac responsabil de tot ce e în legătură cu acest caz. Dacă deÈ›inutul se sinucide cu ajutorul vreunei otrăvi introduse prin fraudă, vei fi spânzurat. "Vierul" nu mai izbutea să È™i stăpânească dârdâitul genunchilor. Frica îl cuprinse, sugrumându l aproape. Pentru prima oară în viaÈ›a sa ar fi dorit să fie pe front. — Permisul de care vorbim, continuă Bielert cu glasul său monoton, trebuie să fie remis la biroul meu personal, cel târziu într o oră. Și scuteÈ™te mă de orice fel de adrese sau rapoarte. De fapt, ia spune mi, câte persoane ai reuÈ™it să alertezi în legătură cu chestia aceasta? "Vierul" muÈ™că firul de telefon. SimÈ›i cum i se nnoadă maÈ›ele. ÃŽn ordine cronologică, enunță numele tuturor celor cărora le vorbise. — EÈ™ti împăratul cretinilor, constată Bielert. Mă mir că n ai transmis È™tirea È™i presei. N ai semnat oare niciodată o declaraÈ›ie privind secretul profesional? "Vierul" se holbă aiurit la receptorul devenit mut. Avea senzaÈ›ia că sufletul îl părăsise È™i că trupul rămăsese singur singurel undeva departe, în urmă. ÃŽi trecu chiar prin minte ideea să dezerteze. Deci permisul era fals. Scoase pe rând niÈ™te sunete bizare, care îl uluiră pe Stever. Nu l văzuse niciodată pe "Vier" într o asemenea stare. Nu încăpea îndoiala, căzuse complet în budă. Slavă domnului, el unul nu era decât un simplu Obergefreiter. "Vierul" se învârtea ca turbat prin cameră aruncând priviri pline de ură spre portretul lui Himmler. Tot ce se întâmpla era din vina idiotului ăsta de bavarez. Nimic bun nu venise de acolo. N o să mai bea niciodată bere de München! Avea sau nu avea blestematul ăla de deÈ›inut otravă? Poate că o înghiÈ›ea chiar în clipa aceea. Se opri brusc È™i zbieră furios la Stever. — Fir ar să fie, Obergefreiter, de ce dracu' stai È™i nu faci nimic? PercheziÈ›ionează la numărul 9 È™i asta imediat. ScotoceÈ™tete l peste tot! Să mi aduci numaidecât tot ce are la el! Chiar È™i păduchii lui trebuie să se găsească aici, pe biroul meu, în următoarele cinci minute! Stever făcu o săritură È™i țâșni afară din birou. Mirat, "Hultanul" îl întrebă dacă arde pe undeva. — Ai s o afli tu, n avea nici o grijă! fu răspunsul enigmatic al lui Stever. Ia rapid doi oameni È™i vino cu mine. Trebuie să cernem ca prin sită celula nr.9 È™i să aducem tot ce găsim "Vierului". Intrară în trombă la locotenentul Ohlsen, îi smulseră hainele de pe el, sfâșiară salteaua, sparseră practic tot ce era în celulă, smuciră gratiile de la fereastră, sondară podeaua, pereÈ›ii, tavanul, examinară È›ucalul È™i pe față È™i pe dos. Stever reuÈ™i să ascundă faimoasele È›igări pe care i le dăduse locotenentului Ohlsen. Gardienii răcneau È™i zbierau ca niÈ™te apucaÈ›i. ÃŽÈ™i vârâră degetele lor murdare în nasul È™i în gura locotenentului Ohlsen, îi cercetară bucățică cu bucățică tot corpul. Dar nu izbutiră să descopere dintele cu pivot în interiorul căruia era acum ascunsă o minusculă pilulă galbenă. O pilulă conÈ›inând atâta otravă, încât ar fi putut ucide È™i zece oameni. O otravă pe care micul legionar o adusese din Indochina. ÃŽn timp ce se desfășura percheziÈ›ia, "Vierul" se nvârtea de colo până colo în biroul său gândindu se întruna la permis È™i aruncând priviri tandre culegerilor de legi, stivuite pe poliță. Erau cărÈ›i pe care le cumpărase pe rând, în anii slujbei sale. Datorită acestor volume groase, se simÈ›ea aproape un legiuitor. Ibovnicelor sale le spunea întotdeauna că este inspector al penitenciarelor. ÃŽn cârciuma "La cârpa roÈ™ie", unde i plăcea lui să se ducă, toată lumea i spunea "Domnu' Inspector", lucru care l încânta. ÃŽnvățase pe de rost un oarecare număr de paragrafe, pe care le cita ori de câte ori i se ivea ocazia. ObiÈ™nuiÈ›ii "Cârpei roÈ™ii" recurgeau la el ca la un consilier juridic. Mai mulÈ›i dintre ei însă, urmându i sfaturile, avură de suferit amare decepÈ›ii. Ceea ce nu È™tiau era că, de fiecare dată când "Vierul" avea de a face cu o dispoziÈ›ie pe care nu o cunoÈ™tea, inventa pe loc un paragraf cu referire la treaba în chestiune. Telefonul zbârnâi. "Vierul" îl privi enervat È™i ezită mult înainte de a răspunde. ÃŽn răstimpul unei singure ore ajunsese să deteste acest aparat. De aici i se trăgea tot răul. Ridică până la urmă receptorul È™i spuse cu o voce joasă: — ÃŽnchisoarea garnizoanei. Faptul că se prezenta la modul acesta anonim era cu totul fără precedent. De obicei răcnea: "Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt"! Blestematul de permis stricase însă totul. — Pari cam trist, răsună la capătul celălalt vocea lui Rinken. Cum merg treburile? Ai vorbit cu cei de' la "Stapo"? Cum se prezintă chestia? — Oh, mai taci È™i tu din gură, mormăi "Vierul". Cred că voi cere mutarea. Aici, drept recunoÈ™tință pentru munca ta conÈ™tiincioasă, n ai decât necazuri È™i bătaie de cap. — Asta i o treabă lesne de aranjat, Stahlschmidt. Batalionului de marÈ™ tot îi mai lipsesc trei subofiÈ›eri. Vor fi încântaÈ›i să te aibă. Vrei să telefonez? — Vezi È›i de treburile tale, grohăi "Vierul". Mai bine dă mi un sfat. Nu È™tiu cum să ies din încurcătura asta. Mă gândesc întruna la "Frumosul Paul". Diavolul în persoană. Acum vrea să i remit personal permisul. — Þi e cumva teamă să mergi în Stadthausbrücke nr.8? N ai nici un motiv atâta timp cât cugetul È›i e curat. — N o fă pe naivul, Rinken. Nimeni n are cugetul într atât de curat. Până È™i gardienii S.D. de la Fuhlsbüttel È™i Neuengamme fac pe ei când se apropie de Stadthadsbrücke. — Ai să vezi c ai să scapi, răspunse cu veselie Rinken. Există totuÈ™i È™i unii care s au înapoiat după ce plecaseră cu un batalion de marÈ™. "Vierul" n avea de unde să È™tie de vizita pe care o făcuse Legionarul lui tanti Dora, patroana "Uraganului", în ajunul dispariÈ›iei acesteia. Oficial, plecase în Westfelia, la o prietenă bolnavă, văduva unui Gauleiter. Ca de obicei, se aÈ™ezaseră la o măsuță ovală din colÈ›ul "Olandez" al localului. Trăseseră aproape complet perdeaua. ÃŽn față aveau o farfurie cu castane coapte. ÃŽn timp ce flecăreau cu voce scăzută, scuipau din când în când cojile pe jos. Tanti Dora își plimbă pe sub nări paharul cu Pernod, mirosindu l. — Aha! Deci Paul l a înhățat pe micul vostru locotenent. Pesemne că era niÈ›el È›icnit de vreme ce a povestit în dreapta È™i în stânga tot ce a povestit. Legionarul dădu din umeri È™i examină atent băutura sa favorită, "Micul Caporal". O bea dintr un pahar de apă, găsind baloanele pentru coniac întru totul ridicole; prea trebuia să le umpli des. — Ai dreptate, mon amie. Nouă, unora, aÈ™a ceva nu ni s ar întâmpla. Știm cum să umblăm cu È™obolanii turbaÈ›i, dar uite că pe imbecilul ăsta îl cunosc de multă vreme È™i trebuie să fac ceva pentru el. Tanti Dora rânji È™i scuipă dezgustată o castană stricată. — Scroafa asta de bucătăreasă ar merita câteva palme. Ieri s a apucat să facă amor cu unul exact la mijlocul prânzului. E ceva de groază cu personalul din ziua de azi. Fac tot posibilul ca să am ce i mai bun. Contabilul meu, de pildă, un avocat care a făcut trei ani de puÈ™cărie pentru escrocherie, cunoaÈ™te toate sforăriile, dar e o lepădătură. Fetele pe care le am sunt È™i ele târfe de duzină. Le acopăr față de poliÈ›ia de moravuri, dar ele continuă să mă fure. Uite, bunăoară, Lisa de la casă. E a patra oară de când mă anunță că i bolnavă È™i mi telefonează cu o voce sleită. L am trimis pe Gilbert, succesorul lui Ewald, să vadă mai de aproape despre ce e vorba. Tanti Dora privi resemnată tavanul, apoi dădu brusc o violentă lovitură de pumn în masă, făcând paharele să valseze. — Putoarea își făcea de cap c un tip pe malul Elbei! O doare n cot de casa mea, dar las' c o să vadă dânsa! — E ntr adeyăr greu, Dora. De ce nu angajezi personal străin? — A, nu, mulÈ›umesc. N am nevoie de aÈ™a ceva. Prea sunt mulÈ›i informatori recrutaÈ›i de Gestapo dintre străini È™i înainte să apuc eu să zic "uf, m au È™i înhățat de chică È™i m au târât până la Stadthausbrucke. Să revenim, însă, la locotenentul tău. De ce anume i acuzat? Vreau să zic, în care paragraf a fost încadrat? — 91 b, mon amie, răspunse Legionarul luând o castană. ÃŽÈ™i clăti gura cu ce i mai rămăsese în pahar. Lunga cicatrice, care i tăia în diagonală faÈ›a, lucea roÈ™ie ca o dâră de sânge. — Mi e teamă să nu È™i piardă minÈ›ile, continuă el. Gestapo ul e asemenea unui dulău mare È™i hămesit, care nu lasă cu una, cu două osul din gură. Porta mi a făcut cunoÈ™tință cu un tip de la biroul procurorului militar, un naÈ™parliu ce se făleÈ™te cu titlul său de doctor, de fapt o canalie căreia am reuÈ™it să i găsesc punctul slab. A devenit blând ca un mieluÈ™el È™i ne a lăsat să vedem dosarul. Copii după documentele Gestapoului. Totul a fost aranjat cum nu se poate mai bine. Locotenentul Ohlsen trebuie să slujească de exemplu. CunoÈ™ti procedeul: în momentul execuÈ›iei, cazul este prezentat trupei. AÈ™a ceva îi face să pălească chiar È™i pe cei mai curajoÈ™i. — Ce i aia curajul, Alfred? Vorbe în vânt. Un lucru cu care se mândresc anumite persoane atunci când nu le amenință nimic. Nu există oameni curajoÈ™i. Când cei de la Gestapo se pun serios pe treabă, nu le trebuie nici zece minute ca să l frângă pe cel mai îndărătnic. Nu există decât un sigur mijloc de apărare împotriva lor, È™i anume să È™tii ceva compromițător despre ei. ÃŽl È›ii în hățuri numai pe cel pe care l poÈ›i compromite. Oricare om e înclinat să È™i umfle peste măsură propria i greÈ™eală. Legionarul dădu gânditor din cap, trase adânc din È›igară, dădu drumul fumului pe nas È™i se aplecă confidenÈ›ial peste masă. — Ai dreptate, Dora. Practic această filozofie de la vârsta de zece ani. Aveam un învățător, o jigodie, care se È›inea tot timpul scai de mine. Nu eram prea solid, ba chiar eram cel mai pirpiriu din clasă È™i nu prea È™tiam să mă servesc de pumni. Asta am învățat o abia în Legiune. Dar am descoperit că i plăcea grozav nevasta comisarului de poliÈ›ie. Din ziua aceea a devenit deosebit de drăguÈ› față de mine. Ca È™i muierea, de altfel. — La zece ani? râse tanti Dora. Erai al dracului de precoce. Mie mi au trebuit 17 ani ca să mă prind cum e figura. Legionarul zâmbi din colÈ›ul gurii. — Bun, după care ai cumpărat însă locanta asta. N ai putea face rost de un permis de vizită? Știi câte ceva pe socoteala "Frumosului Paul", nu i aÈ™a? Dar poate nu îndeajuns ca să obÈ›ii eliberarea locotenentului Ohlsen. — Cred că aÈ™ putea aranja pentru permis, Alfred. O punere în libertate, însă, e prea greu. Chiar È™i cățelul cel mai blând muÈ™că dacă vrei să i iei osul. Ai spus o chiar tu mai adineauri. "Frumosul Paul" este un È™arpe veninos, doar pe jumătate domesticit. PoÈ›i reuÈ™i cele mai extraordinare figuri de dresaj cu asemenea lighioane atâta timp cât le e frică de tine, dar dacă depășeÈ™ti anumite limite È™i le ceri lucruri mult prea grele, uită de teamă È™i te muÈ™că. Locotenentul Ohlsen e un idiot. Nu i un personaj atât de important încât să am chef să risc totul pentru el; fireÈ™te că dacă ar fi vorba de tine, Alfred, lucrurile ar sta altfel. E primejdios să te atingi de deÈ›inuÈ›ii "Frumosului Paul". — O, È™tiu, murmură Legionarul. ColecÈ›ionează deÈ›inuÈ›i, aÈ™a cum alÈ›ii colecÈ›ionează timbre. — DeÈ›inuÈ›i È™i execuÈ›ii, adaugă tanti Dora luând o castană È™i dând o prin unt topit. E foarte periculos. Eu una o să dispar cârva timp. Voi lăsa cheia locantei Brittei È™i nu voi reveni decât ca să le urez bun venit englezilor. Legionarul râse È™i È™i frecă cicatricea. — Vor să pună gheara pe tine, Dora? ÃŽnseamnă că totuÈ™i ai împins lucrurile prea departe. — Știu È™i eu? răspunse tanti Dora mijindu È™i ochii È™i scărpinându se cu o furculiță în laÈ›ele sale nepieptănate. Aud însă un glas îndepărtat care mi È™opteÈ™te: "Dora, întinde o". De vreo zece zile prea ne au vizitat des tipi cu borul pălăriei lăsat pe ochi. — Dintr aceia care tuÈ™esc după ce beau un Pernod? întrebă Legionarul. — ÃŽntocmai. Indivizi care put a bere de la o poÈ™tă. Vin aici să încerce cum e Pernod ul. Nu izbutesc È™i asta i trădează. — Pentru aÈ™a ceva Pernod ul e ideal, aprobă Legionarul. Demască ipocrizia. ÃŽÈ›i aduci aminte de S.D. istul căruia i am tăiat beregata? Tanti Dora se scărpină între sâni. — Taci din gură, Alfred. ÃŽmi faci pielea de găină. Mi aÈ›i mânjit tot grajdul meu de biciclete. Ewald a fost nevoit să scoată scândurile duÈ™umelei ca să dispară petele de sânge. O sirenă se porni să urle. — Sictir, o alarmă, înjură tanti Dora. Umflă vreo două sticle È™i hai în pivniță. Personalul de serviciu sosi în goană. Sub una din mese fu deschis un chepeng. Se nfundară în pivniță, urmând o scăriță îngustă. Sticlele trecură din mână în mână. Cu toÈ›ii se aÈ™ezară cât mai confortabil. Doar Gilbert, portarul, rămase sus. ÃŽn ciuda sancÈ›iunilor extrem de severe prevăzute de lege, erau dese cazurile de jaf în timpul alarmei. — Uite că se întorc acasă la ei să È™i bea ceaiul aristocraÈ›ii ăștia ai bombei! Alarma dură o oră, după care reveniră cu toÈ›ii la suprafață. Tanti Dora trase de rochie È™i È™i scărpină coapsa. — Merde, zise Legionarul. Consolează te. Acolo, sus, le era la fel de târșă ca È™i nouă jos, în pivniță. — Alfred, o să i dau acum un telefon "Frumosului Paul". Vino să mă vezi mâine dimineață dacă poÈ›i ieÈ™i din cazarmă. Voi încerca să È›i obÈ›in permisul. Dacă nu izbutesc, Paul È™i cu mine intrăm la zdup mână în mână. Legionarul se ridică, își puse pe cap boneta neagră È™i trase de marginile vestonului scurt de tanchist. — Nici tu, nici Paul n o să ajungeÈ›i la zdup. Voi fi aici la ora 11. IeÈ™i în stradă. O pipiță îi zâmbi provocator È™i i ceru o È›igară. O respinse brutal: — Cară te de aici, putoare! Fata îi strigă ceva porcos. Legionarul întoarse capul pe jumătate. TârfuliÈ›a o rupse la fugă înspre Hansa Platz È™i două zile de a rândul nu îndrăzni să scoată nasul afară. Două ceasuri mai târziu, tanti Dora se ntâlni cu Kriminalrat ul Paul Bielert la colÈ›ul dintre Neuer Pferdemarkt È™i Neuer Kamp Feldstrasse È™i intrară la hotelul Johnke, unde se aÈ™ezară la o măsuță retrasă. Tanti Dora merse drept la È›intă. — Am nevoie imediat de un permis de vizită. Sunt grăbită. Personalul îmi face greutăți. N am parte decât de griji. Bielert zâmbi în colÈ›ul gurii. — Dacă vrei, pot să È›i găsesc niÈ™te străini. — MulÈ›umesc frumos, ricană tanti Dora. Þine È›i turnătorii cât mai departe de stabilimentul meu. Am însă nevoie de permis. Gânditor, Paul Bielert fixă o È›igaretă în muÈ™tiucul său de argint. — EÈ™ti foarte pretenÈ›ioasă, Dora. Nu i uÈ™or să obÈ›ii un permis de vizită. E o marfă foarte cerută. — Lasă te de gargară. Comandă mi mai bine un pahar cu rom, dar fierbinte de tot. — FoloseÈ™ti expresii vulgare, Dora. Nu te prind. — PuÈ›in îmi pasă de ce mă prinde È™i de ce nu. Am afacerile mele, care mi înghit tot timpul. Dar ne îndepărtăm de permisul cerut. Sictir, romul ăsta e abia călduÈ›! — Mai întâi trebuie să È™tiu pentru cine e permisul. Tanti Dora îi întinse un petec de hârtie. — Ai aici numele. — Locotenentul Berat Ohlsen? pronunță cu încetineală Bielert È™i studie bucățica de hârtie. Un criminal de Stat? Și ai vrea să i îngădui vizite? N am decât dispreÈ› pentru asemenea indivizi. Pilonii ăștia ai plutocraÈ›iei trebuie lichidaÈ›i cu toÈ›ii. Ah, de aÈ™ avea mână liberă. AÈ™ nimici familii întregi! Obrazul său era desfigurat de o ură bolnăvicioasă. Tanti Dora îl urmărea indiferentă. Câțiva clienÈ›i aÈ™ezaÈ›i în capătul opus al salonului se ndepărtară neliniÈ™tiÈ›i. SimÈ›iseră cine era. Deveniseră brusc extrem de grăbiÈ›i, aruncau banii pe masă È™i părăseau restaurantul. — Am o listă de nume atât de lungă, continuă el, încât Gruppenführer ul Müller ar rămâne cu gura căscată. Aici nu i vorba numai de război. Trăim o revoluÈ›ie È™i mă consider ca fiind unul din È™efii ei. Munca mea e o muncă oribilă, dar o iubesc. — Ai dreptate, îl aprobă tanti Dora observându l printre pleoapele pe jumătate lăsate. Nu trebuie să fii prea moale cu trădătorii È™i dezertorii. Uite, pe mine mă chinuieÈ™te conÈ™tiinÈ›a. Adesea simt nevoia să restitui tot ce am prin diversele mele ascunzători. Lucruri pe care le am uitat de multă vreme È™i, deodată, hop! mă trezesc în mână ba cu niÈ™te fotografii, ba cu niÈ™te documente, despre care È™tiu că e de datoria mea să le trimit la Berlin. Acum o zi sau două l am văzut pe Müller. Venise pe nepusă masă în locanta mea. Nu l mai văzusem de ani de zile. De bucurie că ne am revăzut, ne am îmbătat criță. — Care Müller? întrebă Paul Bielert, cu neliniÈ™te în priviri. — Adjunctul lui Heydrich, È™eful tău decedat. Bigadenführer ul Heinrich Müller. Am stropit zdravăn evenimentul. Nu ne mai văzuserăm de pe vremea când fusese avansat Untersturmführer. — N am È™tiut niciodată că îl cunoÈ™ti pe Heinrich Müller, murmură Bielert neizbutind să È™i ascundă mirarea. Și cu toate astea n ai fost niciodată la Berlin. O È™tiu cu precizie. — Doar n ai să mi spui c o filezi pe vechea ta prietenă, Paul? — Cine vorbeÈ™te de filaj? Nu mă gândesc decât la propria È›i securitate, zâmbi el, dulce ca un pisoi. ÃŽn vremurile astea tulburi se pot întâmpla atâtea lucruri... — EÈ™ti foarte drăguÈ›, Paul, răspunse ea sarcastic. Când însă vorbeÈ™ti de siguranță, nu cumva te gândeÈ™ti mai curând la propria È›i siguranță? Dacă aÈ™ păți ceva, te ai trezi într o mare mocirlă. Bielert dădu din umeri, aprinse o nouă È›igară È™i sorbi din coniac. — Despre ce aÈ›i discutat tu È™i cu Müller? — Despre criminalii de stat, suspină tanti Dora. Era de a dreptul înduioșător cât de perfect ne înÈ›elegeam. Sunt informat, mi a spus el, că È™tii o serie de indivizi care urau "Stapo ul", dar care azi lucrează acolo. Am fost cât p aci să i destăinui unele mici secrete, dar, aÈ™a cum prea bine o È™tii, am o inimă, bună, care veÈ™nic mă face să uit de datoria față de Führer È™i Patrie. Fără pic de jenă, Dora își săltă fusta È™i extrase din niÈ™te chiloÈ›i albăstrii, groÈ™i È™i cu elastic, o scrisoare. Ia uită te ce am găsit mai zilele trecute făcând ordine într un sertar. O scrisorică a dracului de interesantă despre celula nr.31 È™i, închipuieÈ™te È›i, de câteva ori e vorba de un oarecare Paul Bielert în calitatea lui de secretar al acestei celule în care au fost executaÈ›i primii subofiÈ›eri ai lui Adolf. S ar putea crede că tu eÈ™ti acela. ÃŽi întinse scrisoarea. Impasibil, Bielert o citi. — Ia te uită! ÃŽntr adevăr, foarte interesantă. O împături È™i o vârî în buzunar. ÃŽmi dai voie, nu i aÈ™a? Tanti Dora avu un surâs mieros. — Poftim, poftim. Am È™i altele în acelaÈ™i gen. ÃŽntr o bună zi am să deschid poate un muzeu. Bielert holbă ochii. — Cum de ai reuÈ™it să pui mâna pe corespondenÈ›a asta dinainte de '33? Tanti Dora privea în gol. — Paul, pe vremea când tu mai mulgeai vacile la casa de corecÈ›ie a popilor, visând la revanșă, eu m am tras pe tușă aÈ™teptând să se ntoarcă roata. Mi am zis: mai bine să mă asigur din timp. Când ai ieÈ™it din umbră È™i È›i ai trimis mesagerii la celula 31, băieÈ›ii s au oprit la mine să bea un păhărel. Fetele mele le au golit frumuÈ™el buzunarele. Restul nu i greu de înÈ›eles, nu i aÈ™a, Paul? Și Dora îi zâmbi seducător. Dar, la urma urmei, de ce să răscolim toate astea? ÃŽn fond, tot ce È›i cer e un simplu permis. — Vino să l iei de la biroul meu. — Ah, nu, mersi, Paul. Nu cred că aerul de la voi să mi priască la inimă. Trimite mi permisul cu unul din oamenii tăi. — Mă întreb tocmai dacă n ar fi o idee bună să trimit pe câțiva din tinerii mei să È›i răscolească niÈ›el locanta. După aceea te ar putea aduce la mine la serviciu. Acolo am face totul ca să È›i fie bine. Sunt sigur că la capătul câtorva zile ne ai putea povesti o grămadă de lucruri interesante. După aceea am putea face o mică plimbare cu maÈ™ina, în timpul căreia am aranja o drăgălașă tentativă de evadare. Am un Unterscharführer care trage atât de bine, încât nimereÈ™te È›inta chiar È™i cu ochii legaÈ›i. — Evident, ar fi o idee, consimÈ›i tanti Dora dând din cap, ca să arate că a priceput. Cu siguranță că È›i a trecut nu o dată prin minte, dar gândesc că eÈ™ti îndeajuns de inteligent ca să È›i dai seama că nu e lipsită de primejdii. ÃŽn clipa în care m aÈ™ afla într una din celulele tale, tu te ai găsi alături. — AtenÈ›ie, Dora. ÃŽntr o bună zi vei sfârÈ™i prin a te lăsa descoperită È™i atunci securea va cădea. Vei căpăta permisul la ora 3. O să È›i l aducă Grei. — Foarte bine. Grei È™i cu mine ne nÈ›elegem. E foarte mulÈ›umit de gradul său de Oberscharführer È™i preferă uniforma neagră zeghelor vărgate. ÃŽi place să cânte Horst Wessel lied. Tot aÈ™a cum, înainte de '33 cânta, din rărunchi, InternaÈ›ionala. Numai un idiot încearcă să înoate împotriva curentului. Paul Bielert se ridică. — Bagă de seamă, Dora. Ai mulÈ›i duÈ™mani! — Ca È™i tine, Paul. Noi doi ne nÈ›elegem. Standartenfuhrer ul S.D. Paul Bielert se foi punându È™i paltonul negru, strâns pe talie. ÃŽÈ™i È™terse ochelarii negri. Apoi dispăru în ploaie. Un lup. Un lup primejdios în haine de cioclu. Se opri la abatoare. Intră, fără grabă, în marea hală în care vitele erau sacrificate È™i i privi pe parlagii cum spintecau cu îndemânare hoituri de vacă. Nările aspirau mirosul sângelui. Cineva i se adresă. Nu i răspunse È™i È™i văzu indiferent de drum. Sosi un inspector zelos. — Ei, dumneata! strigă el. Crezi că aici e un spectacol de varietăți? Intrarea e interzisă! Te rog să pleci imediat! Inspectorul îl înhăță de braÈ›. Atunci Paul Bielert scoase din buzunar plăcuÈ›a sa ovală È™i o plimbă pe sub nasul inspectorului. Inspectorul îi dădu instantaneu drumul, de parcă s ar fi ars. Făcu servil o plecăciune. — Vă pot fi cu ceva de folos? — Cară te, È™uieră printre dinÈ›i Paul Bielert. Stever era un bun soldat. Slujea de cinci ani în armată. Puteai fi însă bun soldat È™i numai după cinci luni. Aici nu timpul conta. "Vierul" slujea de aproape 30 de ani, dar nu era un bun soldat. Maiorul, comandantul închisorii, purta È™i el uniforma de o bună bucată de vreme. El însă nu fusese niciodată soldat È™i nici nu avea să ajungă vreodată. Nu dorinÈ›a era ceea ce i lipsea, ci pur È™i simplu n avea aptitudini. Atât "Vierul" cât È™i comandantul erau răi È™i însetaÈ›i de putere. Doi buni gardieni, unelte folositoare în statul nazist. Obergerfreiter ului Stever, de la dragoni, puÈ›in îi păsa de putere. Nu era nici rău din cale afară, dar nici deosebit de bun. Era mulÈ›umit. Avea două uniforme de oraÈ™, două uniforme de serviciu È™i trei costume de vară. Toate uniformele lui Stever fuseseră făcute de comandă de un croitor care locuia la "Grosser Burstah" È™i al cărui fiu fusese deÈ›inutul lui Stever. De atunci croitorul Bille îi cosea întotdeauna uniformele. Obergefreiter ul Stever îi clasa pe oameni în patru categorii: soldaÈ›i activi, civili, femei măritate È™i femei nemăritate. Le prefera pe cele măritate. De la vârsta de 15 ani descoperise că majoritatea femeilor măritate sunt, sexualiceÈ™te, subalimentate. De atunci Stever avusese o groază de aventuri erotice interesante. — Cu femeile ai de dus o luptă, nu lipsită de riscuri. Poate chiar să È›i zdruncine nervii. Trebuie să fii drăguÈ› cu ele È™i să nu le vâri imediat mâna sub fustă, îi explica el Obergefreiter ului Braun, căruia rareori îi pica o fată, deÈ™i în mod categoric era mai bine făcut decât Stever. Când Stever părăsea închisoarea ca să È™i viziteze iubitele sale măritate, nimeni n ar fi crezut că ostaÈ™ul acesta, impecabil îmbrăcat È™i cu un surâs mulÈ›umit pe buze, era acelaÈ™i om cu cel care, cu o perfectă indiferență, îi ciomăgea pe deÈ›inuÈ›i. Desigur, n o făcea decât din ordin È™i ar fi fost din cale afară de mirat dacă cineva i ar fi reproÈ™at o. Nu ucisese pe nimeni. Obergrefreiter ul Stever de la dragoni, gardian la închisoarea militară din Hamburg, făcea din treaba aceasta un punct de onoare. DISCIPLINà PENITENCIARà O dată pe lună, comandantul Rotenhausen venea la închisoare ca să i fie prezentaÈ›i noii deÈ›inuÈ›i. Cu aceeaÈ™i ocazie își lua la revedere de la condamnaÈ›i. Nu de la condamnaÈ›ii la moarte. AceÈ™tia din urmă nu l interesau. Doar de la cei care urmau să plece la închisorile militare din Torgau, Glatz È™i Gemerheim. Prefera întotdeauna să vină seara târziu. Niciodată înainte de orele 22. Mai curând către ceasurile 21, când prizonierii apucaseră să adoarmă. ÃŽntotdeauna se producea o învălmășeală totală când prizonierii, încă buimaci de somn, erau scoÈ™i de prin paturile lor È™i goniÈ›i ca să fie prezentaÈ›i comandantului, de regulă uÈ™or ameÈ›iÈ›i. Ceea ce urmează s a întâmplat la patru zile după povestea cu permisul de vizită. Exact înainte de miezul nopÈ›ii. Venea direct de la Cazinou. Elegant, bine dispus. Pelerina sa gri deschis, dublată cu mătase albă, culoarea infanteriei, flutura uÈ™or în vânt. Cizmele de lac scârțâiau. Purta un pantalon, È™i el cenuÈ™iu deschis, cu vipuÈ™că largă. EpoleÈ›ii săi, epoleÈ›i împletiÈ›i din fir ai ofiÈ›erilor de stat major, erau din aur masiv. Maiorul Rotenhausen făcuse în urmă cu trei ani o căsătorie din interes. Maiorul era ofiÈ›erul cel mai elegant È™i mai bine îmbrăcat din întreaga Armată a 10 a. Cascheta sa, care evident era o caschetă de cavalerie, avea calota de mătase, cu liziere de argint. Lizierele galbene ale cavaleriei fuseseră fireÈ™te înlocuite cu cele albe ale infanteriei. DeÈ›inea un post pe care l râvneau mulÈ›i. ÃŽn primul rând era preÈ™edintele cazinoului Statului major al Armatei a 10 a. Cazinoul era deschis È™i pentru ofiÈ›erii din regimentul 76 infanterie. Treptat, li s a permis accesul È™i celor din regimentul 56, dar, fireÈ™te, nu gratuit. Era È™i normal. ÃŽn fiecare lună, domnul Rotenhausen încasa în mod nestatutar niÈ™te bani, care, însă, oficial, figurau drept contribuÈ›ie pentru amenajarea cazinoului. Cazinoul din Altona al maiorului Rotenhausen ajunsese să fie renumit în toată regiunea militară. O singură dată fu cât p aci s o încurce rău de tot. Un foarte tânăr colonel, care È™i pierduse un braÈ› la sud de Minsk, începuse să epureze comandamentul general. Era doar temporar la ei, între spitalul militar È™i front. Când acest băieÈ›andru își făcu apariÈ›ia, toÈ›i membrii cazinoului se simÈ›iră dintr o dată extrem de stânjeniÈ›i. Avea maximum treizeci de ani È™i poseda toate decoraÈ›iile existente, plus medalia de aur a marilor răniÈ›i. Uniforma sa era tot ce poate fi mai reglementar. Doar vestonul fusese făcut de comandă. ÃŽIn rest, mantaua, pantalonul, cascheta, cizmele È™i ptnă È™i tocul pistolului È™i centironul veneau din magazia de efecte. Nu purta nici măcar un Walter, pistolul ofiÈ›erilor, această mică bijuterie pe care o poseda oricare ofiÈ›er de garnizoană dacă se respecta cât de cât. Tânărul colonel purta parabellum ul cazon al cărui toc era plasat conform regulamentului, exact la patru degete în stânga cataramei centironului. Ceea ce i făcu pe membrii cazinoului să devină deosebit de circumspecÈ›i era È™nurul fluierului, care apărea de sub clapa buzunarului din dreapta, de la piept. Exact cât era prevăzut: trei centimetri È™i jumătate. Nici mai mult, nici mai puÈ›in. Colonelul făcea parte din trupele de vânători de munte. Era de ajuns ca să i pună în gardă pe cei de la garnizoană. Pe mâneca stângă lucea mândru edelweiss ul. Gulerul tunicii È™i epoleÈ›ii aveau verdele veninului. O jumătate de oră după sosirea sa, colonelul îi adună pe toÈ›i membrii cazinoului, de la simpli soldaÈ›i până la locotenenÈ›i colonei. Cu o voce seacă, le spuse că a preluat provizoriu comanda Statului major È™i că în acelaÈ™i timp îl înlocuieÈ™te pe comandantul garnizoanei. ÃŽi privea pe fiecare drept în ochi, de parcă ar fi vrut să le smulgă creierii È™i să i cântărească. — Sunt colonelul Greif, din regimentul 9 vânători de munte, se prezentă el, fără însă a da mâna cu vreunul. ÃŽntotdeauna raporturile mele cu subalternii au fost bune. Există un singur lucru pe lume pe care l dispreÈ›uiesc: chiulul. Se legăna pe picioare, lovind uÈ™or cu palma tocul pistolului. Vă este cunoscut oare, domnilor, că unitățile de pe front au nevoie de oameni? ÃŽn regimentul meu sunt soldaÈ›i care în trei ani de zile n au căpătat nici o singură permisie. Separat, întrebă pe fiecare de cât timp se află în garnizoană, mirându se cu glas tare de numărul mic al celor care fuseseră pe front. A doua zi se È™i apucă să formeze companii de marÈ™. ÃŽn a treia zi toate uniformele de fantezie fuseseră dosite. Se adunaseră atâtea caschete de cavalerie, încât un regiment întreg ar fi avut ce pune pe cap. Subit, toată lumea începu să poarte uniforme prost ajustate, venite direct din magaziile de efecte. GradaÈ›ii purtau fluier cu È™iret, iar pistolul reglementar se afla fix la patru degete în stânga cataramei centironului. Nici o caschetă nu mai stătea È™mechereÈ™te pe o sprânceană. Monoclurile dispăruseră È™i ele. Până È™i comandantul regimentului 76 de infanterie, colonelul Brandt, fusese obligat să È™i abandoneze lornionul. ÃŽn poziÈ›ie de drepÈ›i, fu obligat să l asculte pe tânărul colonel, care ar fi putut să i fie fecior, zicându i că se află într o garnizoană militară, în timp de război, È™i nicidecum într o menajerie, unde oricine se poate deghiza cum îi trăsneÈ™te È™i că, dacă are vederea proastă, să se ducă la oculist È™i să È™i comande ochelari. Evident, toată lumea îl blestema pe nfundate. Unii se gândeau chiar că ar putea fi organizat un accident. Un locotenent avu excelenta idee de a expedia un denunÈ› anonim la Gestapo. ÃŽntr o zi, însă, avură o surpriză teribilă È™i toată lumea se felicită că denunÈ›ul nu fusese trimis. Colonelul primi vizita lui Heydrich în persoană. Acum totul era clar. Adjunctul Diavolului! Brusc îi cuprinse pe toÈ›i dorinÈ›a să părăsească Hamburgul. Un comandant, prieten cu Heydrich, putea să aducă belele cu carul. Până È™i pisica cazărmii nu se mai simÈ›ea în siguranță. ÃŽÈ™i părăsi locul său obiÈ™nuit de lângă cămin È™i se refugie în beciul companiei a 21 a, unde se ascunse în spatele unei grămezi de măști de gaz. ÃŽn beci stăpânea Feldwebel ul Luth, care era considerat drept analfabet din punct de vedere politic. ÃŽntr o dimineață, la ora 3, maiorul Rotenhausen fu trezit din somn. ÃŽn ajun fusese la un chef în oraÈ™ È™i era încă destul de mahmur, dar se dezmetici într un timp record, când înÈ›elese ce anume îi spunea subofiÈ›erul de serviciu. Urma să ia neîntârziat comanda unei companii de marÈ™ ce avea să plece a doua zi. Maiorul însă fu norocos. Dumnezeu È›inea o mână protectoare deasupra lui. Cu două ceasuri înainte de plecarea companiei de marÈ™, colonelul Greif fu prevenit printr o telegramă că fusese mutat. I se încredinÈ›a comanda grupării de È™oc a diviziei 19 infanterie, angajată în luptă la sud est de Stalingrad. La trei ore după sosirea telegramei, colonelul decola într un avion de transport Ju 52. N avea să mai revadă Germania. Muri de frig într un troian de zăpadă, exact în faÈ›a uzinei de tractoare "Steaua RoÈ™ie" din Stalingrad. La 3 februarie 1943, cei câțiva ostaÈ™i sovietici care dădură peste corpul lui îl întoarseră cu baionetele ca să vadă daca mai trăieÈ™te. Dar colonelul Greif era rece È™i mort. Maiorul Rotenhausen fu imediat suplinit de la comanda companiei de marÈ™ printr un locotenent de panzer grenadieri. Timp de patru zile È™i patru nopÈ›i ofiÈ›erii garnizoanei sărbătoriră plecarea colonelului Greif. ÃŽnlocuitorul său era un general de brigadă, simpatic de imbecil. Când ofiÈ›erii soseau în vizită împreună cu soÈ›iile lor, generalul de brigadă le pupa mâinile cucoanelor, mai exact le umplea de bale, scoțând totodată niÈ™te sunete bizare, aducând a nechezat de cal răpciugos. Se prezenta: "General de brigadă von der Oost, din infanterie". Lăsa să i scape un râs ca un croncănit, fornăia puternic pe nas È™i trăgea de guler de parcă acesta l ar fi sugrumat. Apoi cotcodăcea: — Scumpă doamnă, scumpă domniÈ™oară, nu È™tiu cine sunteÈ›i. Eu sunt comandantul garnizoanei. ȘtiÈ›i de ce sunt ofiÈ›er de infanterie? Evident, cucoana căreia îi era pusă această întrebare nu izbutea să ghicească. Generalul de brigadă râdea încântat. Simplu, explica el, pentru ca nu sunt ofiÈ›er de artilerie. Nu mi a plăcut niciodată artileria. Face atâta zgomot încât mă apucă durerea de cap. Sosea obosit la cazinou È™i numai că l auzeai cârâind cu vocea sa de bătrân: — Domnilor, astăzi sunt mulÈ›umit. ȘtiÈ›i dumneavoastră de ce? OfiÈ›erii prezenÈ›i cunoaÈ™teau dinainte răspunsul, dar, evident, se făceau că nu È™tiu de ce e mulÈ›umit generalul de brigadă. ÃŽntr al nouălea cer, chicotea: — Pentru că nu sunt trist. După ce lumea râdea complezent de această glumă, el continua: — Ieri am fost îngrozitor de trist. Pentru că n am fost mulÈ›umit Era un comandant ideal. Semna orice hârtie pe care i o băgai sub nas, fără ca măcar să arunce o privire asupra conÈ›inutului, fie că era vorba de o rechiziÈ›ie ilegală a câtorva pachete de margarină, fie de un ordin de execuÈ›ie capitală. Unii răutăcioÈ™i susÈ›ineau chiar că nici măcar nu È™tie să citească. De fiecare dată când semna câte ceva, cotcodăcea: — Iată, domnilor, am făcut o È™i pe asta. Muncim, nu glumă! La noi nu se trândăveÈ™te. Muncim pentru victorie. — Ieri au fost executaÈ›i la Fuhlsbüttel trei soldaÈ›i de infanterie, observă indiferent aghiotantul. — Fiecare război cere sacrificii, explică generalul de brigadă. Altminteri n ar mai exista războaie. ÃŽn timpul Kriegspiel ului adormea regulat È™i asta chiar de la bun început. ÃŽn genere se trezea subit pe la jumătatea exerciÈ›iului È™i începea să strige: — E foarte important, domnilor! Trebuie distruse diviziile blindate inamice, altminteri ele vor pătrunde în Germania È™i vor provoca ambuteiaje pe È™osele. EsenÈ›ialul într o asemenea bătălie este că acÈ›ionezi în aÈ™a fel încât inamicul să nu mai aibă muniÈ›ii. Ce i un tanc fără obuze? E ca o cale ferată fără trenuri. OfiÈ›erii dădeau din cap È™i miÈ™cau conÈ™tiincios machetele prin nisip. Nimeni însă nu fu în stare să găsească un mijloc susceptibil de a împiedica aprovizionarea inamicului cu muniÈ›ii. Ca atare, fiecare nou kriegspiel începea printr o declaraÈ›ie: — Domnule general, inamicul n are muniÈ›ii. Atunci bătrânul își freca mâinile: — Am câștigat. Nu ne rămâne decât să i bombardăm fabricile de muniÈ›ii, după care încheiem pacea. ÃŽntr o zi, pisica, care revenise la cartierul general, declanșă o adevărată catastrofă în lada cu nisip. Se găsise să È™i fete puii drept pe cota 25. Toate machetele de tancuri È™i tunuri erau talmeÈ™ balmeÈ™, de parcă o bombă ar fi explodat în mijlocul lor. Pisica își alesese foarte prost momentul, deoarece de astă dată erau poftiÈ›i la exerciÈ›iu È™i ofiÈ›erii din unitățile vecine. Generalul de brigadă fu apucat de furii È™i ceru ca pisica să fie adusă în faÈ›a Consiliului de război. Jocul trebuia jucat. Doi Feldwebeli înhățară pisica È™i o È›inură cât timp dură procesul. Fu condamnată la moartem pentru sabotarea instruirii ofiÈ›erilor. A doua zi fu graÈ›iată, urmând însă să stea legată de cămin. OrdonanÈ›a generalului primi ordin s o păzească. ÃŽntr o zi, ostaÈ™ul anunță că pisica dispăruse. ÃŽn realitate o dăduse tot el unui brutar din cartierul Saint Georges. Atunci generalul de brigadă, căruia îi părea rău de pisică, porunci să fie cumpărată o alta. Pacea È™i liniÈ™tea domneau în întreaga garnizoană. Puterea maiorului Rotenhausen sporea zi de zi, căci generalul de brigadă adora coniacul franÈ›uzesc, iar maiorul putea să i l procure. Vizita colonelului Greif, de la care se scurseră doi ani, era acum aproape uitată. Maiorul Rotenhausen mergea, deci, cu un pas ferm spre închisoare. Sub braÈ› avea o cravașă lungă. De încălecat nu încăleca niciodată, fiindcă i era frică. CravaÈ™a era destinată oamenilor. DeÈ›inuÈ›ilor din închisoare. Plin de morgă, îl salută pe "Vier", avertizat telefonic de vizita comandantului. Obergefreiter ul Stever fusese adus în grabă din Reeperbahn, unde se delecta cu vizionarea unui oribil film pornografic, ce rula într un cabaret clandestin de pe Grosse Freiheit. Când comandantul intră, abia apucase să È™i încheie centironul. "Vierul" luă poziÈ›ie de drepÈ›i È™i răcni: — DetaÈ™ament, drepÈ›i! Stever, care era în flancul drept, verifică alinierea. — Gefreiter Schmidt, un pic înainte. OstaÈ™ Paul, suge burta. Obergefreiter Weber, piciorul stâng mai în față. După aceea își reocupă locul în flancul drept. — Pentru onor, la stânga! urlă "Vierul". Porni cu paÈ™i È›epeni către comandant, se opri, pocni scurt călcâiele, salută È™i strigă: "Domnule comandant, Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt se prezintă la ordinele dumneavoastră împreună cu detaÈ™amentul de pază al închisorii garnizoanei: 15 subofiÈ›eri, 25 soldaÈ›i, trei bolnavi la infirmerie, un subofiÈ›er în permisie, un Gefreiter dezertor, doi soldaÈ›i arestaÈ›i È™i închiÈ™i la arestul regimentului 12 cavalerie din Elmstedt. ÃŽn închisoarea garnizoanei Hamburg Altona se află 105 deÈ›inuÈ›i. Nici un bolnav. Totul este în ordine. Nimic de semnalat. ÃŽnchisoarea a fost curățată È™i aerisită". Comandantul verifică alinierea, trecu fără grabă prin faÈ›a È™irului de soldaÈ›i bine hrăniÈ›i, înÈ›epeniÈ›i în poziÈ›ia de drepÈ›i, dădu mulÈ›umit din cap, rectifică poziÈ›ia tocului pistolului unui Gefreiter È™i l întrebă pe un Obergefreiter celibatar ce i mai face nevasta. Fără să mai aÈ™tepte răspunsul, se dădu câțiva paÈ™i îndărăt, salută cu două degete la cozoroc È™i se adresă "Vierului": — Sunt mulÈ›umit, Stabsfeld. După cum È™tii, sunt însă grăbit, deci hai să trecem la treabă. Merseră în birou, unde totul fu găsit impecabil. Toate obiectele de pe masă erau aÈ™ezate conform prescripÈ›iilor regulamentului. Cel care ar fi avut chef putea să verifice, ceea ce maiorul se È™i grăbi să facă. Cu ajutorul unei rulete de metal, el constată că între marginea mesei È™i teancul de dosare erau exact zece milimetri. Cu un compas măsură lățimea panglicilor roÈ™ii aplicate pe È™tergarele È™i vestele de bumbac atârnate lângă chiuvetă. Merse la closet È™i ceru să vadă È™urubul de închidere al sifonului, pe care îl săltă de câteva ori în palmă È™i constată oarecum dezamăgit că era perfect curat È™i strălucitor. Trecu apoi la rezervorul de apă, dar È™i acesta era curat. Nici urmă de vopsea cojită sau de rugină. Cu un briceag încercă să descopere niscaiva jeg pe partea dinăuntru a colacului. Dezamăgirea sa era evidentă. Totul era curat. "Vierul" rânji triumfător în spatele comandantului È™i i făcu cu ochiul lui Stever, ca È™i cum i ar fi zis: "E naiv bătrânu'. Trebuie să fie cineva mult prea È™mecher ca să ne prindă în ofsaid". Se reîntoarseră în birou. Și când te gândeÈ™ti, zicea "Vierul" în sinea sa, că un asemenea idiot a putut ajunge ofiÈ›er! Dacă aÈ™ fi fost în locul lui, aÈ™ fi găsit de mult ocazia să urlu. Tolomacul nu cunoaÈ™te nici măcar figura cu bățul de chibrit pe care l ascunzi È™i l găseÈ™ti apoi. Comandantul ceru să vadă lista deÈ›inuÈ›ilor. "Vierul" pocni de trei ori din călcâie È™i i o întinse. Acesta È™i puse monoclul, pe care, de altfel, îl fixă cu greutate, È™i întrebă zâmbitor: — Câți nou veniÈ›i, Stabsfeldule? Câți urmează să fie transferaÈ›i? — Șapte nou veniÈ›i, domnule maior, strigă "Vierul". Un locotenent colonel, un căpitan de cavalerie, doi locotenenÈ›i, un Feldwebel È™i doi simpli soldaÈ›i. 14 pentru transfer. Cu toÈ›ii la Torgau: un general de brigadă, un colonel, doi maiori, un căpitan, un Hauptmann, doi locotenenÈ›i, un Feldwebel, trei subofiÈ›eri, un marinar, un soldat. ÃŽn închisoare se mai află patru condamnaÈ›i la moarte, care urmează a fi împuÈ™caÈ›i. GraÈ›ierea a fost refuzată. AdministraÈ›ia cimitirului a fost informată. Sicriele comandate la tâmplăria batalionului. — Bine, Stabsfeldule. Mă bucur să găsesc totul în ordine. ÃŽÈ›i cunoÈ™ti munca. EÈ™ti un subofiÈ›er în care se poate avea încredere. Nu ca la închisoarea din Lübeck, unde s numai hahalere. La dumneata, Stabsfeldule, totul merge perfect, totul e bine uns. Fii atent însă la accidente. Mă refer la cele mortale. Dacă vreunul din nenorociÈ›ii ăștia își rupe un picior sau pe amândouă, puÈ›in îmi pasă, dar când mor se iscă prea multă tevatură. La Stadthausbrücke există un Kriminalrat pe nume Bielert, un personaj foarte dezagreabil, care începe să se intereseze cam prea mult de închisoarea noastră. Nu mi place treaba asta. Pretutindeni dai de el. Ieri seara a sosit la cazinou È™i încă la două dimineaÈ›a. Pe timpul ÃŽmpăratului aÈ™a ceva n ar fi fost niciodată tolerat. Individul ar fi fost gonit cu picioare în fund. Un locotenent care nu l cunoÈ™tea l a luat drept popă. Halal popă, oftă comandantul. A doua zi am fost nevoiÈ›i să l trimitem pe locotenent la o companie de marÈ™. Totul s a rezolvat prin telefon. Acest Bielert e unul din preferaÈ›ii lui Heydrich. Bagă bine de seamă, Stabsfeldule. Nu i da prilejul să miroasă ceva, altminteri o să ne trezim cât ai bate din palme în pădurile din jurul Minskului. Când vrei să È›i dresezi deÈ›inuÈ›ii, bate i fără teamă, Stabsfeldule. Există o groază de locuri unde poÈ›i lovi fără să laÈ™i semne. ÃŽn felul acesta nu riÈ™ti nimic. O să È›i arăt imediat ce începem prezentările. Apropo, cu siguranță că există unu, doi oameni pe care nu i prea iubeÈ™ti È™i pe care, din principiu, i am putea expedia într un batalion de marÈ™. Făcând treaba asta din când în când, am izbuti poate să mulÈ›umim pe toată lumea. Bun. Și acum să începem. Suntem grăbiÈ›i. Pe coridor fuseseră adunaÈ›i toÈ›i cei care urmau să fie prezentaÈ›i. Mai întâi, nou veniÈ›ii. Un locotenent în vârstă de 58 de ani, care fusese încarcerat pentru refuz de executare a ordinelor, rezistă exact trei minute È™i patru secunde. IeÈ™i clătinându se, sprijinit de doi Gefreiteri. Nici urmă de sânge. Triumfător, Stever rânji È™i i dădu o palmă peste burtă locotenentului. — Doamne, ce mai fetiță! Numai trei minute. Ar fi trebuit să l vezi pe Feldwebel ul pe care l am avut aici. S a È›inut două ceasuri. Comandantul a fost nevoit să se oprească fiindcă se sleise. Locotenentul, leÈ™inat, fu dus de acolo cu o sdrelitură largă pe frunte. Locotentnul Ohlsen stătea pe culoar împreună cu cei care aÈ™teptau să fie prezentaÈ›i. Erau cu faÈ›a la perete, cu vârful picioarelor È™i nasul lipite de zidul vopsit în verde, iar cu mâinile împreunate la ceafă. Două sentinele, înarmate până n dinÈ›i, se plimbau de colo până colo pe culoar, È›inând pistoalele mitralieră gata de tras. Se ntâmplase o dată sau de două ori ca un prizonier să È™i iasă din minÈ›i È™i să încerce să sară la beregata comandantului. Nici unul însă din ei nu putuse povesti eÈ™ecul tentativei sale. Fuseseră scoÈ™i morÈ›i din birou È™i aruncaÈ›i în celula disciplinară din beci, cu o etichetă legată de picioare. — DeÈ›inutul Bernt Ohlsen, locotenent de rezervă, urlă Stever. Prezentarea, fuga marÈ™! Comandantul e grăbit. Locotenentul Ohlsen țâșni, pocni călcâiele È™t încremeni privind drept înainte, exact dincolo de prag. "Acum să fiu atent, gândi el. O singură miÈ™care greÈ™ită È™i se dezlănÈ›uie." își lipi degetele de vipuÈ™ca pantalonului, alinie coatele, stând drept ca o coadă de mătură. Comandantul trona în spatele biroului. Pe masă, în faÈ›a lui, se afla cravaÈ™a. "Vierul" stătea în picioare, exact în spatele său, în mână cu un lung baston de cauciuc, mânjit de sânge închegat. Stever trecu în spatele locotenentului." — Heil Hitler, spuse comandantul. — Heil Hitler, domnule maior! strigă locotenentul Ohlsen. Comandantul zâmbi È™i frunzări dosarul locotenentului. — Cazul dumitale se prezintă prost. Cred că È›i pot preciza cu exactitate ce o să È›i se întâmple. Vei fi condamnat la moarte. Dacă eÈ™ti ghinionist, o să fii decapitat. După părerea mea, eÈ™ti ghinionist. Dacă, totuÈ™i, îți va surâde norocul, vei fi împuÈ™cat. Decapitarea este dezonorantă È™i inestetică. N am putut niciodată suporta spectacolul capetelor care se rostogolescân coÈ™, È™i apoi curge prea mult sânge. Ai vreo plângere? Ai cerut ceva? — Nu, domnule maior. Comandantul ridică alene capul, îl fotografie din ochi pe locotenentul Ohlsen. — DeÈ›inut, nu È›i È›ii capul drept. "Vierul" ridică mâna dreaptă. Stever lovi o dată cu patul pistolului său mitralieră. — DeÈ›inut, când È›i se spune să iei poziÈ›ie de drepÈ›i, trebuie să stai drept, spuse comandantul amabil. O durere fulgurantă È™i arzătoare străbătu corpul locotenentului Ohlsen. ReuÈ™i cu greu să rămână în picioare. — DeÈ›inut, ai miÈ™cat, constată lapidar comandantul. "Vierul" ridică mâna stângă. Stever izbi de două ori, de data aceasta cu È›eava pistolului mitralieră. Lovise cu toată forÈ›a la nivelul rinichilor. Locotenentul Ohlsen avu senzaÈ›ia că ace înroÈ™ite în foc i se împlântă în spinare. Căzu în genunchi. Din ochi îi țâșniră lacrimi. Comandantul clătină din cap cu un aer întristat. — Asta i insubordonare, deÈ›inut! Refuzi să stai în picioare? Te aÈ™ezi în genunchi ca o muiere? Comandantul făcu un semn "Vierului", care ridică mâna stângă de două ori. Stever lovea cu patul, lovea cu È›eava, izbea cu piciorul în corpul ofiÈ›erului prăbuÈ™it la pământ. Ochind buricul, el izbi de patru ori consecutiv. Locotenentul Ohlsen urla. Din colÈ›ul gurii se prelinse puÈ›in sânge. Foarte puÈ›in. Abia un firicel subÈ›ire. Comandantul izbi în masă cu cravaÈ™a. — Obergefreiter, ia ridică mi l în picioare pe deÈ›inut! Acum Stever dădea cu È›eava armei. Cătarea despică adânc pometul stâng al deÈ›inutului. Locotenentul Ohlsen răcnea cât îl È›ineau puterile. Se gândea la Gerd, băieÈ›elul său. Murmura cuvinte de neînÈ›eles, pe care ceilalÈ›i le socotiră proteste. ÃŽn realitate el îi vorbea copilului său. "Vierul" ridică încă o data mâna. Stever înfipse È›eava pistolului său mitralieră în coloana vertebrală a locotenentului Ohlsen. ÃŽl duseră, leÈ™inat, înapoi în celulă. Se trecu apoi la cei care trebuiau să plece la Torgau. Fiecare trebuia să semneze o declaraÈ›ie prin care să afirme că fusese tratat corect È™i în conformitate cu regulamentul È™i că nu are de formulat nici o plângere. Fiecare declaraÈ›ie era contrasemnată de alÈ›i doi deÈ›inuÈ›i care serveau ca martori. Un general de brigadă refuză să semneze. — Domnule maior, spuse el calm È™i cu răceală, am de făcut maximum doi ani la Torgau. Dacă înaintez însă un raport despre dumneavoastră È™i oamenii dumneavoastră, căpătaÈ›i 25 de ani. Aici, în închisoare, s au comis pe puÈ›in două omoruri cu premeditare. După ce mi voi termina stagiul la Torgau, voi face È™ase săptămâni într un lagăr de reeducare. Apoi mi se va restitui gradul È™i voi căpăta, după toate probabilitățile, comanda unei divizii disciplinare de infanterie. Și vă dau cuvântul de onoare că voi răsturna cerul È™i pământul ca să vă am în divizia mea, promițându vă în acelaÈ™i timp că la mine în unitate veÈ›i fi tratat corect, exact după prevederile regulamentului regimentelor disciplinare. ÃŽn birou se lăsă o tăcere de moarte. Stever îl privi pe "Vier", dar acesta nu ridică mâna. AÈ™a ceva nu se mai întâmplase niciodată. Un deÈ›inut care să ameninÈ›e. Un deÈ›inut care să acuze. Comandantul se răsturnă cu nonÈ™alanță în fotoliu, aprinse o È›igară de foi, luă cravaÈ™a È™i o îndoi gânditor. ÃŽl cerceta cu privirea pe generalul de brigadă stând drepÈ›i în faÈ›a lui. — DeÈ›inut, îți închipui cumva că un om de vârsta dumitale va rezista È™ase săptămâni într un batalion disciplinar? După trei zile o să È›i plângi singur de milă ÃŽÈ™i scoase pistolul È™i l aÈ™eză pe marginea biroului, exact în faÈ›a generalului. — Uite, îți fac o ofertă. Ia cu propria dumitale mână acest pistol È™i suprimă te înainte de a pleca spre lagărul de reeducare. ÃŽÈ™i agită cravaÈ™a pe sub nasul generalului de brigadă. ReÈ›inându È™i respiraÈ›ia, "Vierul" se gândea: "Dumnezeule, dacă îl plesneÈ™te È™i tipul soseÈ™te la Torgau cu urme de lovituri de cravașă pe față, suntem în pom. N o să ne putem justifica niciodată". Comandantul rânji cu răutate. —Þi ar prinde bine, nu i aÈ™a, dacă te aÈ™ lovi? ÃŽn felul acesta ai putea, într adevăr, povesti colonelului Vogel de la Torgau ce se petrece aici. Nu suntem însă atât de idioÈ›i. De altfel, ai s o afli destul de repede. Respectăm regulamentul. N avem defel nevoie să auzim de violență când vrem să punem cu botul pe labe un deÈ›inut rebel. Se răsuci spre Stver. — Obergefreiter, în zece minute deÈ›inutul să fie în curte, echipat în È›inută de campanie, cu cinzeci de kilograme de nisip ud în raniță È™i încălÈ›at cu cizmele cele mai scorojite È™i mai È›epene pe care le poÈ›i găsi. ÃŽn fiecare cizmă pui câte o pietricică rotundă. ÃŽncepi cu două ore de pas alergător. "Vierul" rânji. Stever rânji. Comandantul surâse. Figura generalului de brigadă rămase impasibilă. Ordinul comandantului era corect, absolut corect din punctul de vedere al regulamentului prusac. Cu regulamentul acesta puteai ucide un om. ÃŽntrebarea era dacă inima avea să reziste. — DeÈ›inut, stânga 'mprejur! comandă Stever. ÃŽnainte, pas alergător! Comandantul își puse pelerina, strânse centironul său galben, aÈ™eză corect tocul pistolului È™i È™i puse cascheta, aplecată pe o parte È™i lăsată pe sprânceana dreaptă. AÈ™a, avea o înfățiÈ™are îndrăzneață. ÃŽÈ™i luă cravaÈ™a, se plesni uÈ™or peste picior È™i se ntoarse către "Vier". — Vino după mine, Stabsfeldule. Am să È›i arăt ce trebuie făcut când vrei să eviÈ›i complicaÈ›iile. "Vierul" aprobă dând din cap È™i È™i puse mantaua. Fu cât p aci să È™i aÈ™eze cascheta la fel cum făcuse comandantul, dar se abÈ›inu È™i o aÈ™eză pe cap, dreaptă, cu cozorocul lăsat pe frunte. Avea un aer de idiot, dar era mai bine aÈ™a decât s o pățească. De la un comandant atât de distins te puteai aÈ™tepta la orice. EpoleÈ›ii de aur masiv ai comandantului străluceau. ÃŽÈ™i prinse la gât lănÈ›ugul de aur al pelerinei È™i i desfăcu reverele albe. Semăna cu un ofiÈ›er de operetă invitat la un bal mascat. Generalul de brigadă străbătu tropăind lungul coridor, stimulat de ordinele răcnite de Stever. ÃŽn curte, Rotenhausen fu cel care preluă comanda. Verifică mai întâi È›inuta È™i constată că totul era corect. ÃŽnlocui una din pietricele cu alta mai mică. Apoi se instală în capul scării. Stever se postă în fundul curÈ›ii, cu pistolul mitralieră gata de tragere. Chiar È™i un bătrân general putea să piardă controlul asupra nervilor. "Vierul" se proțăpi în stânga comandantului. — Observă cu atenÈ›ie totul, Stabsfeldule, zâmbi comandantul. Dacă i se întâmplă ceva în timpul exerciÈ›iului, nimeni nu se poate atinge de noi. Râse încetiÈ™or. — Dacă cineva suportă acest exerciÈ›iu de două ori pe zi timp de o săpămână, poate să se laude după aceea că este cel mai călit infanterist din lume. Comandantul își săltă centironul È™i desfăcu picioarele după moda prusacă. Se legănă uÈ™or È™i începu să comande răstit: "La dreapta! DrepÈ›i! La stânga! Pas alergător, stai! AtenÈ›ie, înainte, pas alergător! Mai iute, deÈ›inut, mai iute! Genunchii mai sus, mai sus! MiÈ™că te, babalâcule! Culcat! De douăzeci de ori ocolul curÈ›ii târâș!" Generalul de brigadă începu să transpire. Sub cască ochii prinseră să aibă luciri de nebunie. Știa că cea mai mică slăbiciune va fi considerată drept refuz de executare a ordinelor È™i le va da celorlalÈ›i prilejul să se servească de armele lor. Generalul de brigadă slujise 43 de ani în armata prusacă. La 15 ani intrase în È™coala de elevi ofiÈ›eri Gross Lichterfelde. CunoÈ™tea milităria pe degete È™i È™tia până unde pot fi împinse lucrurile. Pierderea cunoÈ™tinÈ›ei era singurul lucru care îl scutea pe un ostaÈ™ să execute un exerciÈ›iu comandat. — DeÈ›inut, stai! Pe vine lăsat, sărind, înainte! Fiecare săritură era un adevărat supliciu în nisipul moale presărat peste cimentul curÈ›ii. Pietricelele din cizme începuseră să È™i facă efectul. "Vierul" se amuza pe față. Comandantul râdea mulÈ›umit. — Hai, deÈ›inut! Mai mult suflet! Un pic de exerciÈ›iu face bine la sănătate! Saltul mai sus, saltul mai lung. Mai iute. PuÈ™ca în mână, braÈ›ele întinse! Acum comenzile se succedau cu repeziciune: Culcat! Târâș înainte! Săritură pe loc cu picioarele apropiate! Pas alergător! Stai! Stânga mprejur! ÃŽnainte, pas alergător! împunge cu baioneta! Atac de cavalerie din dreapta! Parează cu baioneta! La capătul a 20 de minute, generalul leÈ™ină pentru prima oară, însă în două minute È™i jumătate Stever îl readuse la simÈ›iri. Când comandantul termină cea de a treia È›igară de foi, generalul începu să strige. La început nu se auzi decât un geamăt, o È™oaptă vagă. Dar la o oră după ce izbucnise primul È›ipăt, întreaga închisoare se trezi. ÃŽn toate celulele, oamenii ascultau îngroziÈ›i. Cei care erau de mai multă vreme închiÈ™i È™tiau ce se petrece. InstrucÈ›ie specială de infanterie în curte. Bătrânul ofiÈ›er È›ipa acum aproape fără întrerupere. Fiecare strigăt se termina cu un horcăit înăbuÈ™it. Stever izbea cu È›eava pistolului mitralieră în burta deÈ›inutului vizând de fiecare dată acelaÈ™i loc, un centimetru È™i jumătate deasupra buricului. AÈ™a ceva nu lăsa urme. ÃŽn cel mai rău caz se puteau rupe pereÈ›ii stomacului, dar un asemenea accident putea să se întâmple È™i în timpul unui exerciÈ›iu mai riguros, È™i care este armata în care exerciÈ›iile să fie interzise? Comandantul încetase să mai râdă. Ochii îi străluceau. Gura se prefăcuse într o dungă subÈ›ire. — DeÈ›inut, urlă el, în picioare! Obergefreiter, ajută l! Stever izbea ca un automat. Generalul de brigadă reuÈ™i să se scoale în picioare. Se clătina ca un om beat mort. Abia se mai târa prin curte. Fiecare pas era un chin. Comandantul strigă: — Stai! Cinci minute repaus! AÈ™ază te! DeÈ›inut, ai ceva de zis înainte de reluare? Bătrânul privi în gol. Ochii îi erau împăienjeniÈ›i. Părea un mort care încă mai miÈ™că. ReuÈ™i să pronunÈ›e cu un glas ce abia se auzea. — Nu, domnule maior. Stever, care stătea în picioare în spatele deÈ›inutului, cu pistolul mitralieră atârnat pe umăr, se gândi: "O să crape! Din fericire, cel târziu într o jumătate de oră o să fiu în pat, scăpat de individul ăsta. Trebuie să fii bun ca să îndrăzneÈ™ti să l ameninÈ›i pe comandant. Mâine va fi È™ters de pe lista celor trimiÈ™i la Torgau". — DeÈ›inut, sus! È™uieră comandantul. Generalul mai făcu de două ori înconjurul curÈ›ii, apoi se prăbuÈ™i, drept, înainte, ca un butuc. Stever îl izbi de câteva ori cu patul pistolului mitralieră. — Ridică te! ordonă comandantul. Stever stătea în faÈ›a lui, cu pistolul mitralieră în mână, gata să tragă. "E cu siguranță sfârÈ™it, își zise el. De ce n o fi murind, idiotul? Asta ar trebui să facă. De ce dracu' nu nÈ›elege? Dacă povestea continuă încă multă vreme, n o să mai am timp să dorm în noaptea asta. Nu mai sunt decât trei ceasuri până la deÈ™teptare. O să i altoiesc acum una zdravănă, ca să terminăm odată." DeÈ›inutul stătea drept în picioare, cu mâinile lipite de vipuÈ™ca pantalonului. Casca lunecase într o parte. Din ochi îi È™iroiau lacrimi. Părul alb se lipise de frunte. Curelele raniÈ›ei îi tăiau umerii ca niÈ™te cuÈ›ite. Avea senzaÈ›ia că fiecare os a fost smuls de la locul sau. ÃŽÈ™i linse buzele È™i gura i se umplu de sânge. — Domnule maior, vă raportez că nu am plângeri de formulat. Făcu o scurtă pauză È™i respiră adânc. Am fost întotdeauna tratat în mod corect. Cer să semnez declaraÈ›ia. — De acord, făcu maiorul. E ceea ce aÈ™teptam de la bun început. Vezi bine că toată lumea semnează. Se legănă pe vârfuri, aprinse un nou trabuc, suflă fumul È™i privi cu interes scrumul alburiu. — Sper că È›i dai seama că scopul exerciÈ›iului nu a fost acela de a È›i smulge prin forță semnătura. Facem lucrul acesta din când în când numai ca să i menÈ›inem pe deÈ›inuÈ›i în formă, astfel să poată suporta mai bine rigorile lagărului disciplinar. DeÈ›inut, È›i e sete? — Da domnule maior. — PuÈ›ină sete n a făcut rău nimănui. ÃŽn Rusia vei avea deseori ocazia să mărșăluieÈ™ti vreme îndelungată fără a putea bea. Bătrânul fu nevoit să mai alerge o jumătate de oră prin curte. Cădea întruna, dar Stever era un gardian conÈ™tiincios È™i l repunea de fiecare dată pe picioare. ÃŽn ultimele zece minute, generalul începu să vomite sânge. ÃŽn sfârÈ™it, comandantul ordonă: — ÃŽn celulă, pas alergător. Ajuns în celulă, generalul se prăbuÈ™i. Stever avu nevoie de câteva minute ca să l aducă în simÈ›iri. ÃŽncet È™i cu greutate, bătrânul se ridică. Comandantul îl observă cu ochiul la pândă. — DeÈ›inut, dezechiparea pentru baie. ÃŽl vârâră sub duÈ™, dădură drumul la apa rece È™i l siliră să stea aÈ™a timp de zece minute. Apoi îl târâră până la birou È™i i È›inură mâna ca să poată semna. Comandantul flutură hârtia ca să se usuce cerneala È™i întrebă amabil: — De ce n ai făcut o din primul moment? Generalul parcă nici nu l auzi. Privea drept înaintea sa cu ochii aproape stinÈ™i. — DeÈ›inut, mă auzi? strigă comandantul. ÃŽn aceeaÈ™i clipă se produse un lucru îngrozitor. Generalul se uÈ™ură pe parchet, drept în faÈ›a comandantului, în aÈ™a fel încât stropi săriră pe pantalonii cenuÈ™iu deschis cu dungă impecabilă. Furios, maiorul făcu un salt îndărăt. Un asemenea lucru nu se mai văzuse până atunci. "Vierul" explodă furibund, uitând complet de prezenÈ›a superiorului. — Porc bătrân! Te uÈ™urezi pe parchetul meu? Obergefreiter Stever, bate l până faci din el o tocătură pentru cârnaÈ›i! Stever își legănă leneÈ™ bâta de cauciuc, rânjind sardonic. Grozavă chestie! Auzi, să te slujeÈ™ti de biroul "Vierului" ca de o latrină! ÃŽl lovi pe general peste burtă È™i apoi în multe alte locuri, având totodată grijă să nu dea decât acolo unde nu rămân urme. ÃŽl apucă de păr, îl sili să se culce pe jos È™i i vârî capul în băltoacă. Comandantul clătină din cap. — E cu totul regretabil ca un asemenea lucru să i se întâmple unui om ca dumneata, un vechi ofiÈ›er. PoÈ›i să faci cu el ce vrei, Stabsfeldule. Individul ăsta nu mă mai interesează câtuÈ™i de puÈ›in, dar aminteÈ™te È›i ce È›i am spus: fără urme. "Vierul" pocni din căcâie È™i strigă plin de zel: — Am înÈ›eles, domnule maior! Comandantul luă registrul de inspecÈ›ie în care semnă, după ce mai întâi scrise cu litere mari, uÈ™or de citit: Efectuat inspecÈ›ie la închisoarea garnizoanei. Verificat totul. DeÈ›inuÈ›ii au fost prezentaÈ›i pentru eventuale plângeri. Nimic de semnalat. R.ROTENHAUSEN Comandant al închisorii Duse două degete la liziera caschetei È™i părăsi biroul, mulÈ›umit de sine însuÈ™i. Se ducea acum în Blankensee, la amanta sa, nevasta unui locotenent. Și în timp ce savura în intimitatea doamnei o pulpă de căprioară savant pregătită, deÈ›inutul von Peter, general de brigadă, muri. "Vierul" se aplecă furios deasupra leÈ™ului. — Acum poate c o să avem È™i noi niÈ›ică liniÈ™te. Ce dobitoc! Să se uÈ™ureze pe parchetul meu. Și când te gândeÈ™ti că au făcut ofiÈ›eri din asemenea căzături! Ce zici, Stever? Þi ar veni vreodată ideea să te uÈ™urezi pe parchetul meu? — Niciodată în viață, Stabsfeldwebel. — O nădăjduiesc în interesul tău, răspunse sec "Vierul" È™i i arătă cadavrul bătrânului. — Ia l de aici. Nu vreau hoituri în biroul meu. Noroc că nu i s a dat să mănânce prea mult. Ar fi murdărit È™i mai tare parchetul nostru. Lasă l pe amărâtul de locotenent de la numărul 9 să spele È™i să cureÈ›e. E cum nu se poate mai drept ca treaba asta să fie făcută tot de un ofiÈ›er. — Ce să fac în legătură cu decesul? întrebă Stever. — Are cumva urme? mormăi "Vierul" scărpinându se pe piept. Stever examină minuÈ›ios cadavrul. Exceptând câteva vânătăi, nu exista nici o urmă. — Pe cuvântul meu, îți cunoÈ™ti meseria, Obergefreiter, îl felicită majurul. Ai să È›i închei cariera ca gardian È™ef. Þi ar surâde să mi urmezi aici când voi fi numit subofiÈ›er È™ef al închisorii militare din Potsdam? ÃŽÈ™i scărpină coapsa. Cizmele sale lungi de artilerist scârțâiau. Făcu câteva flexiuni cu braÈ›ele întinse. — Pentru că voi deveni. ÃŽnveselit, se apucă să umble de colo până colo prin birou. Cu mâneca vestonului frecă KV ul È™i aÈ™a strălucitor. — Ce ai zice, Stever, de aÈ™a ceva? Þi ai putea agăța È™i dumneata de tunică o drăcie ca a mea. Știi, ca s o capeÈ›i nu i nevoie să dai ochi în ochi cu rusul. — Ar fi dorinÈ›a mea cea mai mare, Stabsfeld, dar nici nu mă ispiteÈ™te din cale afară să fac doi ani la È™coala de subofiÈ›eri de cavalerie de la Hanovra. — N ai nici un fel de imaginaÈ›ie, Stever? Persoanele inteligente n au nevoie să meargă la È™coală. E de ajuns să devii un intelectual, ca mine. N am fost niciodată în nici o È™coală. Nici măcar la cursurile pentru Hauptsfeldwebeli. — E oare cu putință aÈ™a ceva? Stever rămase cu gura căscată. "Vierul" rânji È™i se umflă în pene. — Totul e posibil, Obergefreiter. ÃŽnvață pe de rost cinzeci de citate luate din terfeloagele lui Goethe È™i Schiller. Citează în dreapta È™i n stânga titlurile câtorva bătrâni mâzgălici È™i devii îndată un intelectual, chit că nu È™tii să citeÈ™ti. ÃŽn viață totul este să fii descurcăreÈ›, Stever. RăcneÈ™te tu cât poÈ›i, alÈ›ii vor tace. Să nu încerci însă È™i cu mine. N o să È›i meargă! Uite ce curat am aranjat povestea cu generalul. Ai putea începe să te exersezi de pe acum în aÈ™a fel încât să poÈ›i lua în primire puÈ™căria atunci când voi pleca la Postdam. Din comandantul ăsta cu pelerină facem ce vrem, iar în ziua în care n o să ne mai placă n avem decât să înaintăm un raport anonim prin telefon "Frumosului Paul" È™i să scăpăm de el. Nici unul din ofiÈ›erii ăștia n are pic de minte. Uite câți din ei sunt aici, închiÈ™i la zdup. Le lipseÈ™te È™mecheria noastră, Stever. Stever aprobă gânditor. ÃŽn parte era de acord cu "Vierul". — Obergefreiter, du te È™i caută l pe Grefreiter ul Holzer, continuă "Vierul", È™i faceÈ›i o frânghie din pătura imbecilului ăsta bătrân. AÈ™ezaÈ›i un scăunel sub fereastră È™i puneÈ›i laÈ›ul de gâtul cadavrului. AtenÈ›ie, însă: nodul să fie la ceafă, să nu faceÈ›i aceeaÈ™i tâmpenie ca È™i cu colegul meu de la Innsbruck, care a uitat nodul în față. Pentru asta, idiotul s a ales la rândul său cu un laÈ› în jurul gâtului. ÃŽntr un cuvânt, aranjează mi o sinucidere reglementară. ÃŽn timpul ăsta eu îl scol pe doctor, ca să avem un act de deces care să ne scutească de orice responsabilitate. Doi subofiÈ›eri È™i doi soldaÈ›i trebuie de asemenea treziÈ›i, ca să slujească de martori. ÃŽnainte de a trece la treabă, luară câte un pahar de coniac din rezerva "Vierului". Pe urmă, Stever È™i Holzer cărară cadavrul în celulă È™i procedară aÈ™a cum li se ordonase. Din ușă, priviră la generalul spânzurat. Stever își frecă mâinile. — StraÈ™nic cadavru! Știi, Holzer, mă apucă întotdeauna râsul când văd pe câte unul bălăgănindu se aÈ™a în È™treang. Și când te gândeÈ™ti că sunt unii care È™i închipuie că acum ăsta se plimbă prin ceruri. Uite l cum atârnă! PoÈ›i să È›i l imaginezi în chip de îngeraÈ™, stând cu fundul pe un noriÈ™or pufos? Eu unul, zău că nu. — Nu mi plac chestiile astea, murmură Holzer. De altfel, nu mi place deloc să mă gândesc la Dumnezeu. Când văd pe stradă câte un popă, schimb totdeauna drumul. Ceva îmi spune că într o bună zi ne vine È™i nouă rândul. Prea mulÈ›i din cei pe care i am avut în celule au scăpat cu viață. La ora actuală există la Hamburg un regiment disciplinar de tancuri. Mai acu' o zi eram la cârciuma "Uragan" de pe Hansa Platz. Acolo am întâlnit trei indivizi din regimentul ăsta. Ca să se distreze, mi au pus un juvăț de gât È™i mi au înfipt în burtă È›eava unui pistol. Uite aici, drept în stomac. După care s au pus pe râs, zicându mi: "Azi n a fost decât o repetiÈ›ie". Stever duse mâna la beregată. Zâmbetul i se cam ofili. — Unul din ei nu era cumva mic de statură, cu o cicatrice mare pe față? Fuma cumva È›igară după È›igară? — Da, întocmai. ÃŽl cunoÈ™ti? întrebă uluit Holzer. — Da, a avenit aici la închisoare în vizită. Fredona cumva ceva, Holzer? — Da, ceva despre moartea care o să vină. M a încercat pe loc gândul să l denunÈ› la Gestapo. GăseÈ™ti întotdeauna câte ceva de ciripit. Din fericire, n am făcut o, fiindcă altminteri eu aÈ™ fi fost cel care se trezea la pârnaie. Oamenii lui Paul roiesc uite aÈ™a în jurul cumetrei, care i patroana locantei È™i i lesne de ghicit ce le È™opteÈ™te ea la ureche. Drace, până È™i pe Müller din Berlin îl are în buzunărelul mic. Gestapo ul nu îndrăzneÈ™te să se atingă de ea. Zău, Stever, mi o frică nebună. Ieri seara i am zis vreo două vorbe, aÈ™a, fără să mă gândesc. Și È™tii cine m a scos pe ușă afară? Doi S.D. iÈ™ti care lucrează pentru Dora. Și au făcut o cu atâta delicateÈ›e că era cât pe aci să mi rup gâtul, aterizând în stradă. — Devii È›icnit de a binelea, Holzer, îngăimă Stever. Ce se întâmplă? Nu faci amor destul. — O, ba da. De trei săptămâni, în fiece noapte. Le am încercat pe toate târfele de la Reeperbahn. Și pe cele profesioniste È™i pe cele ocazionale. Dar peste tot, pe unde umblu, dau de oameni din regimentul 27. De câte ori pot, mă îmbăt până mă fac praf. Stever, toate astea nu mi plac. Vreau să plec. Nu mai vreau să stau aici. — Ai căzut în cap, Hölzer? N ai de ce să È›i fie frică. Aici, la închisoare, nu te pot atinge. Dar dacă pleci în est, unde tot soiul de psihopaÈ›i se plimbă cu grenade È™i alte născociri drăceÈ™ti prin buzunare, ai încurcat o în mod sigur. Nu apuci să trăieÈ™ti nici trei zile. Aici eÈ™ti în siguranță. Nu trebuie însă să È›i fie milă. Nu i socoti pe deÈ›inuÈ›i drept camarazi. Sunt niÈ™te ploÈ™niÈ›e care trebuie strivite. Doar n ai să lăcrimezi împreună cu cei care urmează să fie legaÈ›i la stâlp. Fă ce È›i se ordonă È™i nu te mai ocupa de rest. — Știu că ai dreptate. Am încercat tot ce era de încercat, dar nimic. Cât îi ziua de lungă simt că mă doare burta de frică. Mâine trebuie să mai împuÈ™căm pe unul, pe cel de la numărul 20. IzbucneÈ™te în plâns de câte ori intru la el în celulă. Alaltăieri, când nevastă sa a venit pentru vizita de adio, au gemut amândoi de nu se mai termina. M au rugat să i ajut ca È™i cum aÈ™ fi putut o face. Pentru aÈ™a ceva trebuie să te adresezi lui Adolf sau lui Heinrich S.S. istul. Beau, bag în mine la basamac È™i i îngrozitor. De la al È™aselea pahar încep să nu mai văd limpede. Atunci trag direct din sticlă. Noapte de noapte beau È™i fac amor, dar dimineaÈ›a sunt din nou aici, cu mahmureala asta, cu bătăile È™i tot restul. Noaptea este scurtă, ziua lungă. — E ceva în neregulă cu tine, îi explică Stever. ÃŽn fond ce se petrece aici? Nimic deosebit. ÃŽn medie, împuÈ™căm pe săptămână cinci È™ase indivizi. Uneori mai mulÈ›i, alteori mai puÈ›ini. Sunt È™i săptămâni când nu împuÈ™căm pe nimeni. Iar pe front, câte un batalion întreg e curățat la fiecare oră. Crezi că un comandant de tanc are nervii în pioneze din pricină că a terciuit sub È™enile un pluton întreg? Dă o raită pe la spitalul militar de la Saint Georges È™i ai să vezi ce n ai mai văzut. ToÈ›i cei de acolo sunt nevinovaÈ›i. Singura lor crimă este că s au născut nemÈ›i È™i de sex bărbătesc, ceea ce i a obligat să îmbrace uniforma feldgrau È™i să apere Patria. ToÈ›i cei pe care i avem aici însă, È™i cărora le retezăm capul, au făcut câte ceva È™i, dacă stau în puÈ™cărie, e din vina lor. — Stever, mi e târșă să l văd pe omul cu securea. Nici n apucă să È™i È™teargă sângele de pe lamă È™i hop! un alt cap se rostogoleÈ™te, iar condamnaÈ›ii nici măcar nu sunt niÈ™te criminali atât de mari. — Aici te nÈ™eli, Holzer. Dacă ai violat legea înseamnă că eÈ™ti criminal, chiar dacă n ai făcut decât să treci peste "stop". ÃŽn È›ara asta e interzis să spui ce gândeÈ™ti. Celui care o face i se taie capul. Și Stever vârî un deget moralizator sub nasul lui Holzer, sprijinându se de corpul generalului spânzurat. — Ce, noi doi spunem cumva ce gândim? Holzer se scărpină pe sub cască. Rosti apoi categoric: — Dumnezeule, nu. Nu suntem într atât de nebuni. — Vezi bine, râse Stever. Suntem niÈ™te buni cetățeni. N o să ne schimbăm culoarea decât atunci când se va schimba È™i drapelul. Mie unuia puÈ›in îmi pasă dacă trebuie să ridic laba dreaptă È™i să strig: 'Trăiască Cutărică" în loc de "Heil Hitler!" — Nu vreau să mai rămân aici, Stever. Vreau să plec. Când se vor întoarce de pe front îl vor lichida pe "Vier" È™i o dată cu el îl vor curăța È™i pe d alde tine È™i mine. Șterge o împreună cu mine, Stever, dacă ai minte. Ne va suna ceasul cât de curând. ÃŽnfrângerea își va arăta repede chipul. E timpul să camuflăm cămășile brune. — Rămâi, Holzer. Și nu fi idiot! Uite, vom ajuta pe doi trei din deÈ›inuÈ›ii aflaÈ›i închiÈ™i. Vom È™terpeli È™i câteva hârtii È™i, dacă se poate, o È™tampilă. Vom aranja o evadare È™i când toată nebunia asta va sări în aer vom fi doi eroi: asta am fost, asta suntem. N ai nimic de câștigat expunându te, în chip de parapet, gloanÈ›elor ruseÈ™ti. Fă mâine în zori o plimbărică È™i treci pe la cazarma regimentului 76. Tocmai expediază o companie de marÈ™. Mergi cu ei până la gară, flutură din mână în chip de rămas bun È™i urlă "Heil Hitler" până răguÈ™eÈ™ti. Sunt gata să pariez o sticlă de bere de fiecare moacă voioasă pe care o s o vezi, dar n ai să întâlneÈ™ti nici una. Cu toÈ›ii o să aibă niÈ™te mutre de îngropăciune. Vezi tu, È™tiu că ai o drăguță, una nostimă foc, parfumată È™i cochetă. Crezi că în tranÈ™ee o să mai găseÈ™ti aÈ™a ceva? ÃŽn cel mai bun caz vei da peste o cotoarbă scârboasă È™i plină de păduchi. Una care se ntinde pentru o bucată de pâine. Ascultă sfatul unui om înÈ›elept. Rămâi aici. LinguÈ™eÈ™te l pe "Vier". Zi "da" la tot ce È›i spune. Fă tot ce È›i ordonă. Culcă te cu femei È™i bea cât poÈ›i. Ce? E vina ta că închisoarea asta e aÈ™a cum este? No, Sir! Ai fost invitat de ei în ziua când È™i au născocit legile? Nu te au ameninÈ›at cu moartea dacă nu te prezinÈ›i? Dacă ar fi să l plăteÈ™ti, i ai comanda croitorului un costum tot atât de nasol ca cel pe care l porÈ›i acum? — Dumnezeu' mă sii, Stever! Nu pot să sufăr nici verdele, nici griul. Și nici kakiul nu e pe gustul meu. Ce mi place e bleumarinul. Cu o dunguliță albă È™i subÈ›ire È™i cu un pantalon atât de strâmt, încât să ai nevoie de un încălțător ca să l îmbraci. Doamne, Dumnezeule, Stever, Obergefreiter de cavalerie. De am putea să ne schimbăm pielea cât mai curând! Stever rânji. — Fă ca mine. ÃŽnvață de pe acum să zici: Yes, Sir, no, Sir. Gânditori, se uitară la generalul spânzurat. — Asta È™i a schimbat deja pielea, murmură Stever. Dacă e adevărat ce zice popa, acum stă pe un noriÈ™or È™i nu i pasă de noi. Gata cu regulamentul. Gata cu grijile. ÃŽn fond, mi e milă de el. Ar fi putut să ne fie bunic. Dumnezeule, È™i ce am mai cărat la el! A fost unul din tipii cei mai daÈ›i dracului din câți am caftit. Mă pricep la asemenea treabă È™i va fi întotdeauna nevoie de oameni ca mine. ÃŽn viață totul e să devii specialist In ceva. Uite, de pildă, acum o jumătate de oră "Vierul" mi a propus o sumedenie de chestii. Am zis da la toate tâmpeniile lui, dar n am câtuÈ™i de puÈ›in intenÈ›ia să merg pe drumul indicat de el. Am un camarad de regiment care a trecut la S.S. Când l am văzut pentru prima oară la escadron — pe atunci slujeam la regimentul de cavalerie din Stettin — m au È™i pus să l scutur de purici. ÃŽl mardeam seară de seară. Are È™i acum pe buza de jos o cicatrice cât toate zilele datând din vremurile acelea. L am băgat pe sub toate robinetele de apă rece. A ieÈ™it la raport, dar atât căpitanul cât È™i colonelul i au dat cu tifla în nas. Și È™tii ceva, Holzer? Astăzi e Hauptstunnführer S.S. È™i lucrează sub ordinele "Frumosului Paul". Știi ce specialitate are? Ai, Holzer? — Nu, murmură È™ovăitor Holzer trăgând cu coada ochiului la generalul spânzurat în faÈ›a ferestrei. De unde dracu' să È™tiu care i specialitatea camaradului tău de regiment? Sunt chiar bucuros să n o cunosc. Când s o ntoarce roata, ar fi în stare să te umfle chiar È™i numai pentru o chestie ca asta. — Ai perfectă dreptate, Holzer. Nu eÈ™ti prea prost, dar pentru moment vorbim aÈ™a cum vorbeÈ™te È™i camaradul meu de regiment, iar când s or întoarce lucrurile vom pune mâna pe el È™i l vom aduce ca chezaÈ™. N ai să i ghiceÈ™ti niciodată specialitatea. Nici papa n ar ghici o! Camaradul meu de regiment reuÈ™eÈ™te să i facă pe toÈ›i să declare exact ce doresc È™efii săi. Nu se slujesc însă de el decât atunci când au de a face cu câte unul deosebit de încăpățânat. Are un colÈ› al lui în fundul beciului. Acolo locuieÈ™te. — ÃŽncetează, Stever, protestă Holzer. Nu vreau să mai aud nimic din toate astea. Dar curiozitatea fiind mai tare, adăugă: — Pe de altă parte m ar interesa într adevăr să È™tiu cum face camaradul tău. Stever râse. — Simplu ca bună ziua. Electricitate, 220 volÈ›i. Două fire electrice È™i niÈ™te apă. Din când în când un braÈ› rupt. După ce au urmat timp de o jumătate de oră tratamentul pretenarului meu, toÈ›i devin grozav de grăbiÈ›i să mărturisească. El e un tip È™mecher È™i È™i a preparat totul ca în doi timpi È™i trei miÈ™cări să poată sări din tren È™i schimba cocarda. ÃŽn ceea ce ne priveÈ™te pe noi doi, Holzer, nu trebuie decât să facem ceea ce ni se spune. ÃŽntr un cuvânt: fără responsabilități. Această interesantă conversaÈ›ie fu întreruptă de apariÈ›ia medicului aspirant, care sosi în goană, cu halatul alb fluturând după el. Stever își făcu raportul, medicul se uită la spânzurat, ridică din umeri, scoase câteva hârtii din geantă È™i se aÈ™eză la masa din scândură negeluită. Actul de deces fu completat la repezeală È™i È™tampilat. ÃŽntinzându i l lui Stever, medicul nu se putu împiedica să remarce: — Ce bine aÈ™ duce o dacă toate decesele ar fi la fel de simple. Obergefreiter, dezieagă l pe individ È™i îngroapă l. După care dispăru aidoma unui noriÈ™or alb suflat de vânt. Stever È™i Holzer ridicară de jos scăunelul răsturnat È™i se apucară să l dea jos pe general. — RecunoaÈ™te că e idiot, bombăni Holzer. Mai întâi îl spânzurăm È™i ne chinuim al dracului ca să facem un nod ca lumea, iar acum salahorim ca să l dăm jos. M apucă pur È™i simplu năbădăile È™i mi vine să borăsc. — Mar termină cu tâmpeniile, se stropÈ™i Stever. ÃŽn fond, nu i chiar atât de rău aici. Putem sta în dosul gratiilor noastre È™i să le dăm cu tifla pifanilor care se omoară cu instrucÈ›ia. Mai È™tii vreo mânuire de armă? Eu, unul, zău dacă mi aduc aminte când am ieÈ™it pentru ultima oară ia instrucÈ›ie. ÃŽnjurând È™i blestemând, izbutiră să l care pe general până la gura beciului. Acolo, zvârliră cadavrul pe scări, acuzându se reciproc că nu l au È›inut bine. Apucându l de picioare, îl târâră de a lungul coridorului. Cu un zgomot surd, capul mortului se lovi de pragul celulei disciplinare. — Fir ar să fie, ce, suntem ciocli? spuse exasperat Holzer. Nu mai vreau să rămân, Stever! Demisionez chiar astăzi. — Taci odată sau îți cârpesc o pereche de palme! răcni Stever. Dacă te pune dracu' să te duci la "Vier" È™i să i ceri mutarea, o să È™i închipuie cine È™tie ce. Ai auzit vreodată de arme care se descarcă accidental? — Ducă se... murmură Holzer. Dumnezeule, ce silă mi e! Aplecându se peste barul cârciumii "La Motan", Obergefreiter ul Stever aÈ›inti un deget spre Emil "Inimă de piatră", patronul stabilimentului. — Nu pricepi nimic, "Inimă de piatră". Cei mai mulÈ›i se lasă decapitaÈ›i fără să facă pe nebunii. Momentul cel mai îngrozitor este când îi leagă È™i când placa basculează. — Nu vreau să ascult nimic în legătură cu maÈ™inăria ta de ucis oameni, se oțărî Emil. Treaba mea e să vând basamac. Restul nu mă interesează. — ÃŽn momentul de față avem la zdup un locotenent de tancuri. Băiat bun. Le ia pe toate cu seninătate. O să facă È™i el călătoria cea mare. Cumsecade băiatul. Nu se smiorcăie. — Nu mi placi, Stever. EÈ™ti un tip scârbos, zise Emil È™i se prefăcu că se interesează numai È™i numai de paharul pe care l tot lustruia. Stever îl goli pe al său È™i ceru să i fie umplut. — Și de ce, mă rog, sunt un tip scârbos, "Inimă de piatră"? — Pentru că la tine puÈ™căriile È™i războiul sunt tot una. Nu mai eÈ™ti om. ÃŽÈ›i place să faci rău. — Te ai È›icnit, Emil? Nu mi place deloc! Nu mă plac nici măcar pe mine însumi! — Ei, vezi! exclamă triumfător "Inimă de piatră" È™i aÈ™eză paharul pe raftul de deasupra oglinzii. Tu însuÈ›i mărturiseÈ™ti că eÈ™ti un tip dezgustător. Nimeni nu te iubeÈ™te. ÃŽntr o bună zi ai să te bălăbăni într un È™treang. Pe tipi ca tine îi aÈ™teaptă spânzurătoarea. Stever se scutură È™i se răsuci către o jună care È™i aÈ™tepta clienÈ›ii, stând într un colÈ›. Era încă prea devreme. Lumea începea să vină la "Motan" abia după zece seara. — E adevărat, Erika, că sunt un tip scârbos? — EÈ™ti o ladă de gunoi. Emil are dreptate. ÃŽntr o zi vei fi spânzurat. MiroÈ™i a închisoare È™i a eÈ™afod. Stever dădu din cap. — Nu pricepeÈ›i nimic. Mi e milă de cei care pică la noi Pe Dumnezeul meu că da. De ce însă aÈ™ pleca la război când pot fi în siguranță în puÈ™căria mea? ÃŽntr un oarecare birou s a luat hotărârea ca Obergefreiter ul de dragoni Stever să fie gardian È™i niciodată nu trebuie să te împotriveÈ™ti sorÈ›ii. Dacă într o zi îmi vei pune în mână o bucată de hârtie zicându mi: "Obergefreiter Stever, du te să dai nasul cu ruÈ™ii", voi pleca fără nici un fel de împotrivire, pentru că va trebui să plec. Acum mă aflu la închisoare È™i nu din vina mea. Ce, eu fac legile? Eu am pornit războiul? Nu fac decât ceea ce îmi poruncesc È™tabii. Nici mai mult, nici mai puÈ›in. Iar în ziua în care războiul se va termina È™i roata se va întoarce (ceea ce se va întâmpla), îmi voi pune uniforma mea de paradă, cea cu pantalonii gri deschis È™i paspoal galben È™i măvoi duce la "Uragan l1", la Tanti Dora, ca să sărbătoresc pacea È™i noile vremuri. Iar apoi, voi lăsa toÈ›i captivii să iasă din cuÈ™că È™i mă voi pregăti să i primesc pe cei de mâine, iar tu, Emil — Stever îndreptă un deget acuzator spre "Inimă de piatră" — tu, care ai vândut băutură pe datorie tuturor adoratorilor orătăniei, vei mărșălui în pas de gâscă împreună cu ceilalÈ›i de o seamă cu tine, direcÈ›ia: CuÈ™ca. Va fi atunci rândul vostru să primiÈ›i picioare n fund. SavanÈ›ii numesc asta Nemesis. Aruncă pe tejghea două mărci È™i ieÈ™i rânjind. EXECUÞIA ÃŽn ziua următoare, locotenentul Ohlsen fu adus la "Vier", care, rânjind batjocoritor, îi prezentă actul de acuzare. Trebui să semneze în trei locuri diferite, după care fu condus îndărăt în celulă È™i i se lăsă un ceas pentru lectura documentului. Locotenentul Ohlsen despături solemn actul de acuzare: Politia Secretă de Stat SecÈ›ia Hamburg Stadthausbrüke, 8 ACT DE ACUZARE Comandantura Wehrmacht ului, Hamburg Divizia Altona Jura. nr. 14b Către generalul von der Oost, comandantul garnizoanei, regimentul 76 infanterie, Altona. Consiliul de Război 391 X. AcÈ›iune împotriva locotenentului de rezervă Berat Viktor Ohlsen, din regimentul 27 tancuri, născut la Berlin/Dahlem la 12 mai 1919, căsătorit, un copil. Condamnat anterior, la 19 decembrie 1940, pe când făcea parte din regimentul 13 tancuri, staÈ›ionat la Paris, la cinci ani de închisoare pentru abateri în serviciul comandat. După opt săptămâni de detenÈ›iune la fortăreaÈ›a din Glatz, mutat într un regiment disciplinar de tancuri. Actualmente!n detenÈ›iune preventivă din ordinul Gestapo IV 2 a Hamburg. ÃŽnchis în arestul garnizoanei Altona, sub responsabilitatea comandantului regimentului 76 infanterie. Până în prezent fără avocat. Acuz pe Bernt Ohlsen de pregătirea crimei de înaltă trădare prin: 1. Incitare prin cuvinte indirecte È™i în repetate rânduri la asasinarea Führer ului Adolf Hitler. 2. Propagare de glume injurioase la adresa membrilor guvernului celui de al treilea Reich, aleÈ™i de către poporul german conform legilor în vigoare. Sus amintitele "glume" sunt anexate acestui act într un dosar albastru, însemnat cu litera L, numerotate de la 1 la 10 È™i purtând È™tampila GEKADOS. 3. Acuzatul, răspândind zvonuri false, i a ajutat pe duÈ™manii celui de al treilea Reich să saboteze moralul poporului german. ÃŽn temeiul acestor motive, cer ca acuzatul să fie condamnat la moarte conform articolului 5 al Legii privind protecÈ›ia poporului È™i a Statului din 28 februarie 1933, a articolului 80, S 2, articolului 83, 2 È™i 3 punctul 3, precum È™i articolul 91 b, 73, Stbg. Conform articolului 5 din legea promulgată la 28 februarie 1933, incitarea la asasinarea Führer ului atrage după sine moartea de mâna călăului, prin decapitare. Piese la dosarul acuzării: 1. depoziÈ›ia acuzatului. 2. mărturia voluntară a trei martori: a) femeia de serviciu de la cazarmă, doamna K. b) locotenentul P. din departamentul politic militar. c) Gefreiter ul H. de la serviciul politic al securității militare. Martorii nu vor fi prezenÈ›i la tribunal. DepoziÈ›iile lor (18 pagini) sunt anexate acestui act purtând È™tampila "Secret de. Stat". Aceste depoziÈ›ii vor fi distruse imediat după pronunÈ›area sentinÈ›ei, conform articolului 14 din Legea privind securitatea statului. ÃŽntregul caz va fi clasat ca GEKADOS È™i remis la RSHA, Prinz Albrecht Strasse 8, Berlin. InstrucÈ›ia a fost condusă de Standardtenführer ul S.D., Kriminalrat Paul Bielert. F. WEYERSBERG ÃŽnalt comisar Gruppenführer S.S. Procuror General Locotenentul Ohlsen privi spre fereastră. Cer cenuÈ™iu È™i zăbrele. Acest act de acuzare era pesemne o glumă. Numai Gestapo ul putea scorni aÈ™a ceva. La Torgau se ntâmpla adesea ca zece prizonieri să fie scoÈ™i pentru execuÈ›ie. După ce opt erau executaÈ›i, ultimii doi erau graÈ›iaÈ›i. Datorită terorii prin care trecuseră în timpul execuÈ›iei celor opt camarazi ai lor, ei erau gata să colaboreze cu Gestapo ul. ÃŽntregul Gestapo era eÈ™afodat pe existenÈ›a a mii È™i mii de informatori, de oameni aparent inofensivi, dar extrem de primejdioÈ™i din pricina situaÈ›iei în care Gestapo ul îi pusese. Toate acestea locotenentul Ohlsen le È™tia prea bine; ceea ce nu È™tia însă era faptul că în aceeaÈ™i zi o scrisoare a Comandaturii Wehrmacht ului din Hamburg fuese remisă la Comenduirea pieÈ›ii din Altona. Ordin trimis de înaltul Comisar al Corpului Armată din zona de apărare nr.9. GEKADOS EXPRES Această notă urmează a fi distrusă imediat după lectură, de către doi ofiÈ›eri. Confirmarea de primire va fi transmisă oral, prin telefon, ÃŽnaltului Comisar. Obiectul notei: execuÈ›ia acuzaÈ›iilor ca urmare a condamnării la moarte. Tribunalul de urgență prezidat de Generalul Comandant al zonei de apărare nr.9 va pronunÈ›a probabil mâine condamnarea la moarte a patru militari: Oberleutnant ul de infanterie Karl Heinz Berger din regimentul 12 grenadieri; Locotenentul Bernt Viktor Ohlsen din regimentul 27 tancuri; Oberfeldwebel ul Franz Gernerstadt din regimentul 19 artilerie; Gefreiter ul Paul Baum din regimentul 3 vânători de munte. Ultimii doi militari menÈ›ionaÈ›i vor fi condamnaÈ›i la moarte prin înpuÈ™care. Regimentul 76 infanterie È™i instrucÈ›ie va avea grijă să formeze două plutoane de execuÈ›ie sub comanda unui ofiÈ›er. Plutoanele vor fi alcătuite din doi Feldwebeli È™i 12 oameni. Doi oameni din fiecare pluton vor avea sarcina să i aÈ™eze pe condamnaÈ›i la stâlpul de execuÈ›ie. Doctorul W.Edgar, medic de rezervă al infirmeriei de rezervă nr. 19, va asista la execuÈ›ie. CeilalÈ›i doi acuzaÈ›i vor fi condamnaÈ›i la decapitare. Regimentul se va îngriji să aducă de la Berlin pe călăul Rottger. Cazarea călăului È™i a celor două ajutoare cade în sarcina regimentului. Decapitarea va avea loc în curtea închisă B, de la închisoarea garnizoanei. Dacă condamnaÈ›ii o doresc, părintele Blom poate asista la execuÈ›ie. Patru sicrie vor fi rechiziÈ›ionate de la regimentul 76 infanterie. Certificatele de deces vor fi eliberate de către medicul È™ef imediat după terminarea execuÈ›iilor È™i vor fi transmise prin curier administraÈ›iei cimitirului. Cadavrele vor fi îngropate în cimitirul special, sect. 12/31. A.ZIMMEMANN Oberstleutnant ÃŽnainte chiar ca procedura să fi fost începută È™i sentinÈ›a dată, totul fusese prevăzut cu sânge rece în vederea executării È™i înmormântării celor patru oameni. Umanitarismul era ceva necunoscut în cel de al treilea Reich. Totul era construit pe instrucÈ›iuni È™i paragrafe. Cea mai mică încălcare a unui paragraf atrăgea după sine condamnarea fără nici o consideraÈ›ie pentru persoana umană. Cuvintele "circumstanÈ›e atenuante" nu existau. Sala nr. 7 din clădirea Consiliului de Război gemea de lume. Toate locurile rezervate publicului fuseseră ocupate de soldaÈ›i. Nu veniseră de bunăvoie; ci în cadrul serviciului. Rolul acestor procese militare trebuia să fie acela de a băga groaza în oameni. ÃŽn momentul de față, un Gefreiter din vânătorii de munte, palid È™i timid, își aÈ™tepta sentinÈ›a. Curtea se retrăsese pentru deliberare. Procurorul își aranja hârtiile pregătindu se pentru cazul următor. Gefreiter ul din vânătorii de munte nu l mai interesa. Apărătorul se juca cu creionul, un creion galben. Se gândea la Elisabeth Peters. ÃŽi făgăduise pentru seară picioare de porc cu varză. Adora varza cu carne. FireÈ™te, o iubea È™i pe Elisabeth, dar o masă fără varză cu carne nu era masă. Secretara îl contempla pe Gefreiter ul din vânătorii de munte, gândind în sinea sa: Un țăran posac, cu coÈ™uri È™i puncte negre. Nu m aÈ™ putea culca niciodată cu el. Tânărul vânător de munte se uita în pământ, jucându se cu unghia de la degetul său gros. Se apucă să numere scândurile de sub picioare: condamnat la moarte sau condamnat la închisoare. Ajunse cu număratul la "condamnat la moarte", când simÈ›i cu piciorul că mai sunt trei scânduri sub banca pe care È™edea, ceea ce însemna "închisoare". Pe furiÈ™, aruncă o căutătură spre uÈ™a albă din colÈ›ul încăperii. De acolo aveau să iasă cei trei judecători graÈ™i È™i soarta avea să i se hotărască indiferent de ce spuneau scândurile. ÃŽntregul proces intentat ostaÈ™ului de 18 ani durase abia zece minute. PreÈ™edintele completului pusese câteva întrebări. Cel care vorbise aproape tot timpul fusese procurorul. Avocatul se arătase mai puÈ›in vorbăreÈ›. Spuse doar: — Cer indulgenÈ›a tribunalului, dându mi în acelaÈ™i timp seama de situaÈ›ia dificilă în care se găseÈ™te inculpatul. Disciplina trebuie menÈ›inută, fără menajamente față de sentimentele omeneÈ™ti. Povestrea tânărului vânător de munte era limpede, cel puÈ›in din punct de vedere al jurisdicÈ›iei militare. NeliniÈ™tit, tânărul soldat nu È™i mai găsea locul. ÃŽi era frică. Oberfeldwebel ul cu cap de buldog care È™edea lângă el îi aruncă o privire reprobatoare. OstaÈ™ul își frângea mâinile, simÈ›ind o nevoie irezistibilă să urle, să mugească ca un cerb furios într o seară de octombrie, între zidurile umede ale pădurii. De ce nu cădeau de acord cei trei judecători închiÈ™i în dosul uÈ™ii albe? Dar dacă nu erau de acord, înseamnă că mai avea o È™ansă. De aia È™i erau trei, ca totul să fie drept. Nimeni din sala nr.7 nu putea ghici ce făceau cei trei oameni cu epoleÈ›i de fir împletit în odăiÈ›a lor. Și era perfect normal. Omenesc È™i lesne de înÈ›eles. Cei trei gustau pur È™i simplu din viÈ™inată Oberkriegsgerichtsrat ului Jeckstadt. Kriegsgerichtsrat ul Burgholz își ridică paharul È™i se lansă într un amplu discurs despre vinuri. După ce goliră două trei pahare, se hotărâră să se întoarcă în sala nr.7. Evident, cazul în sine nu însemna pentru ei nimic. O jumătate de pagină în procesul verbal al audienÈ›ei. O È™tampilă. Câteva semnături. Și asta era totul. UÈ™a cea albă se deschise. Tânărul ostaÈ™ păli. Spectatorii se ridicară precipitat, fără să li se fi comandat ceva, È™i rămaseră în poziÈ›ie de drepÈ›i. PreÈ™edintele È™i cei doi asesori se aÈ™ezară în spatele mesei ce închipuia o potcoavă. ToÈ›i trei miroseau a rachiu. — Gefreiter ul Paul Baum, din regimentul 3 vânători munte, în vârstă de 18 ani, necăsătorit, citi preÈ™edintele cu un glas surd È™i monoton, este condamnat la moarte pentru dezertare voluntară. Adolescentul se clătină pe picioare, mai alb la față ca zidul. UriaÈ™ul Feldwebel îl sprijini. PreÈ™edintele continuă impasibil: — SentinÈ›a este fără apel. Cererea de graÈ›iere este neavenită È™i dinainte refuzată. SentinÈ›a rămâne definitivă. Oberkriegsgerichtsrat ul termină lectura, împături actele, își tamponă uÈ™or fruntea cu o batistă parfumată È™i aruncă o privire indiferentă băieÈ›andrului din faÈ›a sa. Luă apoi un alt dosar, trecu mâna uÈ™or, ca o mângâiere, peste cartonul roz È™i se uită la placa de argint în formă de semilună, insigna jandarmeriei, de pe pieptul Oberfeldwebel ului: cazul următor. Proces înpotriva locotenentului de rezervă Bernt Ohlsen. Dosar nr. 1966l/M. 43 H. Totul mergea ca pe roate. Nimic nu scârțâia. Un minunat exemplu de ordine germană. Obergefreiter ul Stever deschise uÈ™a celulei È™i i spuse locotenentului Ohlsen, rânjind încurajator: — Hai. Te vor. Se plictisesc fără tine. — Trebuie să merg la tribunal? întrebă încetiÈ™or locotenentul Ohlsen simÈ›ind un gol în stomac. — Da' ce, îți închipuiai poate că ai să mergi la bordel? EÈ™ti pe rol la camera nr.7, la Jeckstadt, o vită împuÈ›ită pe care o s o spânzurăm când s o întoarce roata. E un porc Jeckstadt ăsta, un porc mare È™i gras. Coborâră scara flecărind de una, de alta È™i o apucară în lungul coridorului. Lângă uÈ™a cu aplicaÈ›ii din fier forjat a tribunalului militar, doi jandarmi îl luară în primire pe locotenentul Ohlsen după ce semnară într un registru negru cu un vultur auriu È™tanÈ›at pe el. — Hals und Beinbruch , ricană Stever. Jandarmii mormăiră ceva de neînÈ›eles È™i îl încătuÈ™ară pe Ohlsen. Câte doi gardieni pentru fiecare inculpat. AÈ™a cerea regulamentul. Zgomotul cizmelor lor È›intuite răsună sub bolÈ›ile coridorului. ÃŽnainte de a pătrunde în tribunal se încrucișă cu Gefreiterul condamnat. OstaÈ™ul urla È™i se zvârcolea. Un puÈ™ti, fireÈ™te. Doar 18 ani. — Termină cu nevricalele! îl amenință unul din jandarmi. Tot nu te ajută la nimic. O să meargă repede. Pe mine, unul, nu mă mai impresionează. Văd aÈ™a ceva în fiecare zi. Mai devreme sau mai târziu ajungem cu toÈ›ii la acelaÈ™i sfârÈ™it. Poate că Iisus Hristos te aÈ™teaptă È™i, acolo sus, o să È›i fie mai bine decât pe pământ. — Nu vreau! urla puÈ™tanul smucind de cătuÈ™e. Fecioară Maria, Maica Domnului, ajută mă! Nu vreau să mor! Ochii aruncau licăriri de nebunie. Ca printr o ceață, îl zări pe locotenentul Ohlsen. — Domnule locotenent, ajutaÈ›i mă! Vor să mă împuÈ™te! Zic că trebuie să mor. N am părăsit regimentul decât pentru două zile. Vreau să merg într un regiment disciplinar. Fac orice! Sunt gata să pilotez un Stuka. Heil Hitler! Heil Hitler! Heil Hitler! Fac orice! Numai lăsaÈ›i mă să trăiesc! Se zbătea cu disperare încercând să È™i elibereze mâinile. Izbutise să l răstoarne pe unul din jandarmi È™i toÈ›i trei se prăvăliră jos. — Sunt un bun naÈ›ional socialist: Vreau să trăiesc! Vreau să trăiesc! Am fost în Hitlerjugend! Vocea se stinse într un horcăit. Ultimul cuvânt pe care l putuse scoate fusese "mămico!" Un strigăt care în istoria omenirii făcuse să se cutremure atâtea eÈ™afoade È™i închisori. Apoi își pierdu cunoÈ™tinÈ›a. Dulăii armatei își făcuseră treaba. Se ridicară È™i porniră târând după ei trupul dezarticulat. Unul dintre ei înjură printre dinÈ›i. — Ne a făcut figura, mucosul ăsta! Merită o lecÈ›ie. Uite ce circ pentru că l aÈ™teaptă un glonÈ›! Locotenentul Ohlsen se opri o clipă È™i privi băieÈ›andrul leÈ™inat. — ÃŽnaintează, mârâi unul din jandarmi, smucind de lanÈ›. Hai, înaintează! — Săracul copil, murmură locotenentul Ohlsen. Nu i decât un puÈ™ti. — Destul de mare ca să dezerteze, se stropÈ™i jandarmul cu insigna lui de vânător de oameni. Și destul de bătrân ca să înÈ›eleagă cât îl costă. Dacă l ar fi graÈ›iat, se apucau cu toÈ›ii s o roiască. — Ai copii, Oberfeldwebel? întrebă locotenentul Ohlsen. — Patru. Trei în Hitlerjungend È™i unul pe front. ÃŽn divizia S.S. "Das Reich". — Să sperăm că fiul dumitale din "Das Reich" nu va fi È™i el eliminat la fel într o zi. — AÈ™a ceva n o să se întâmple, dom' le locotenent, râse jandarmul sigur pe sine. Fiul meu este Untersturmführer È™i nu va fi executat. Locotenentul Ohlsen ridică din umeri. — Depinde, în primul rând, de vremurile care vor veni. — Ce vreÈ›i să spuneÈ›i cu asta? întreabă celălalt gardian ciulind urechea. — Nimic, murmură locotenentul Ohlsen. Mi e doar milă de aceÈ™ti sărmani copii. — Nu vă gândiÈ›i la alÈ›ii, zise cel cu patru copii. PăstraÈ›i vă mai bine mila pentru dumneavoastră înÈ™ivă. Lovi uÈ™urel tocul pistolului, își potrivi casca pe cap È™i își mângâie insigna strălucitoare. — Și ia mai tăceÈ›i din gură! Locotenentul Ohlsen intră în sală cu o expresie de totală detaÈ™are. Se prezentă la masa judecătorilor aÈ™a cum fusese învățat la È™coala militară nr.3 din Dresda. PreÈ™edintele dădu din cap cu bunăvoință È™i murmură: — LuaÈ›i loc. Frunzări zelos prin hârtii È™i făcu un semn procurorului. MaÈ™inăria justiÈ›iei se putea pune în miÈ™care. RotiÈ›ele prinseră să se învârtă conform regulamentului. — Locotenente, începu dr. Beckmann. Presupun că nu aveÈ›i intenÈ›ia să vă declaraÈ›i vinovat de acuzaÈ›iile ce figurează împotriva dumneavoastră în documentele întocmite de RSHA? Locotenentul Ohlsen privi podeaua lucioasă, curată. Apoi ridică încet privirea aÈ›intind o către cei trei judecători care È™edeau cu ochii înpăienjeniÈ›i de somn. PreÈ™edintele trona în jilÈ›ul său roÈ™u, cu spetează înaltă, urmărind cu interes evoluÈ›ia unei muÈ™te pe lampa din tavan. De fapt un tăun, È™i nu o muscă obiÈ™nuită. O insectă dintre acelea care suge sângele animalelor domestice È™i al oamenilor. CenuÈ™ie È™i tristă ca aspect, dar din punctul de vedere al unui colecÈ›ionar de insecte o piesă frumoasă. Locotentul Ohlsen lăsă să i alunece privirea înspre procuror. — Herr Oberkriegsgerichtsrat, când am fost anchetat de poliÈ›ia secretă am semnat miÈ™te mărturisiri, aÈ™a încât consider întrebarea dumneavoastră de prisos. Buzele subÈ›iri È™i decolorate ale doctorului Beckmann se crispară într un zâmbet sarcastic. Mângâie documentele care se aflau în faÈ›a sa. — ÃŽn ceea ce priveÈ™te utilitatea unei întrebări, vă rog să aveÈ›i încredere în mine. Pentru moment vom lăsa însă la o parte cele ce vi se reproÈ™ează în actul de acuzare. Scundul doctor în drept se răsuci către judecători È™i continuă cu glas răsunător: — ÃŽn numele Führer ului È™i al poporului german, adaug la acuzaÈ›iile formulate împotriva locotenentului Bernt Ohlsen pe acelea de dezertare È™i laÈ™itatea în faÈ›a inamicului. SurprinÈ™i, cei trei judecători își ridicară nasurile. PreÈ™edintele încetă să se mai intereseze de muscă. Locotenentul Ohlsen simÈ›i că i plesnesc tâmplele. Sări. — Dezertare! LaÈ™itate în faÈ›a inamicului! Minciună! Doctorul Beckmann zâmbi condescendent È™i agită o foaie de hârtie. Era tipul perfect de mic burghez, cel care poartă întotdeauna culorile guvernului aflat la putere. — Răspunsul dumneavoastră nu mă surprinde. Este întocmai ceea ce mă aÈ™teptam. Doctorul Beckmann își savura cuvintele. Exact genul de proces care i plăcea. Cu atacuri surprinzătoare. — Nu mi a trecut niciodată prin minte să dezertez, Herr Oberkriegsgerichtsrat. Doctorul Beckmann încuvință, dând din cap. Se simÈ›ea solid precum stânca Gibraltarului. — Vom vedea. Suntem aici pentru a dovedi temeinicia acuzaÈ›iilor sau, dimpotrivă, netemeinicia lor. Dacă veÈ›i putea proba că acuzaÈ›iile mele sunt nefondate, veÈ›i putea părăsi această sală ca om liber. — Liber? murmură locotenentul Ohlsen. Om liber? Se uită la uÈ™a din fundul sălii, cea ce din spatele băncilor rezervate publicului, È™i se gândi: "Nimeni nu e liber în cel de al treilea Reich. Toată lumea e prizonieră. De la pruncul din leagăn până la bătrânul de pe patul de moarte." — ÃŽn caz contrar însă, mârâi cu răutate doctorul Beckmann aplecându se amenințător peste masă, È™tiÈ›i ce vă aÈ™teaptă. Locotenentul Ohlsen È™tia ce l aÈ™teaptă. PreÈ™edintele aprobă dând din cap. Doctorul Beckmann se întoarse spre judecător: — Cu permisiunea tribunalului, vom face abstracÈ›ie de actul de acuzare iniÈ›ial, formulând noi învinuiri împotriva inculpatului, fără o instrucÈ›iune preliminară. Aceste documente nu mi au parvenit decât azi dimineață, de la 197 serviciul special al poliÈ›iei secrete. Cuprinsul lor e limpede È™i un succint interogatoriu al acuzatului va convinge tribunalul de inutilitatea unei instrucÈ›iuni preliminare. PreÈ™edintele încuviință din nou. — Aprobat. Tribunalul face abstracÈ›ie de instrucÈ›iunea prealabilă. — Locotenente, la 2 februarie 1942 comandaÈ›i compania a 5 a a regimentului 27 tancuri. Exact? — Da. Doctorul Beckmann zâmbi, sigur de rezultat. — VreÈ›i să informaÈ›i tribunalul unde anume luptaÈ›i? — Nu mi mai amintesc cu exactitate. Locotenentul Ohlsen reflectă, contemplând totodată un mare portret al lui Hitler agățat în spatele judecătorului. Führer ul era într o uniformă verde, concepută de el însuÈ™i È™i având pesemne menirea să constituie o imagine a simplității. — Presupun că era pe undeva pe lângă cotul Donului, dar n aÈ™ putea să indic cu precizie locul. Am luptat în atâtea părÈ›i... Doctorul Beckmann lovi triumfător în masă. — Cotul Donului. Exact. Divizia dumneavoastră fusese dislocată în zona Viazma Rjev. AÈ›i primit ordin să ocupaÈ›i împreună cu compania o poziÈ›ie lângă comuna Olenin, la vest de Rjev. Vă amintiÈ›i? — Da. Divizia noastră era pe punctul de a fi încercuită. La sud fuseserăm depășiÈ›i de diviziile a 19 a È™i a 26 a de cavalerie sovietice. Dinspre nord sosea divizia blindată 822. — MulÈ›umesc, mulÈ›umesc, i o tăie doctorul Beckmann. Nu ne interesează câtuÈ™i de puÈ›in ce anume făceau ruÈ™ii. Divizia dumneavoastră blindată continuă să existe, deci toate explicaÈ›iile dumneavoastră sunt fanteziste. ÃŽÈ™i întoarse privirea spre băncile pe care se înghesuiau ofiÈ›eri plini de morgă: O divizie blindată germană nu poate fi încercuită de sovietici, o rasă inferioară. AÈ™a ceva nu e posibil. Un murmur tălăzui prin sală. — LiniÈ™te! mugi preÈ™edintele, izbind cu ciocănelul în masă. — Vă amintiÈ›i bine de sectorul Olenin, locotenente? — Da, răspunse scurt locotenentul Ohlsen. — AÈ›i primit din partea comandantului dumneavoastră, colonelul von Lindenau, ordinul verbal să ocupaÈ›i o poziÈ›ie lângă Olenin, deoarece în zona respectivă se produsese o breșă. Mai precis, breÈ™a era de a lungul căii ferate, la doi kilometri est de Olenin. — Ce cale ferată? întrebă unul din judecători, nu fiindcă l ar fi interesat, nici fiindcă precizarea ar fi avut o cât de mică importanță, dar fiindcă simÈ›ea că trebuie să pună È™i el o întrebare. — Ce cale ferată? repetă surprins doctorul Beckmann. Furios, căută printre hârtii È™i bombăni din nou: Ce cale ferată? Locotenentul Ohlsen îl urmărea placid. — Calea ferată Rjev Nelidovo. — RăspundeÈ›i când veÈ›i fi întrebat! È›ipă iritat doctorul Beckmann. CunoaÈ™tem totul foarte bine. Domnul judecător m a întrebat pe mine È™i nu pe dumneavoastră. Se întoarse spre judecător È™i se înclină servil: — E vorba de calea ferată Rjev Nelidovo. O linie secundară. Locotenentul Ohlsen simÈ›i că trebuie să l corecteze pe doctorul Beckmann. Se sculă în picioare. — ÃŽmi permit să vă atrag atenÈ›ia că nu e vorba de o linie secundară, ci de magistrala dublă Moscova Riga. O roÈ™eață uÈ™oară coloră figura doctorului Beckmann. Strigă, scos din sărite: — VeÈ›i răspunde când veÈ›i fi întrebat. V am mai spus o o dată! — Judecătorul a pus o întrebare, se apără locotenentul Ohlsen. — Domnul judecător mi a pus o mie, nu dumneavoastră, È›ipă doctorul Beckmann. Și în ochii noÈ™tri este o linie secundară. — ÃŽn cazul acesta e o mare linie secundară de circa 1000 km, protestă uÈ™or locotenentul Ohlsen. — Nu asta ne interesează, replică doctorul Beckmann lovind cu palma peste hârtiile de pe masă. Când eu am spus că e o linie secundară, înseamnă că aÈ™a e. Aici vă aflaÈ›i în Germania È™i nu în smârcurile sovietice. Aici avem alte concepte. Vom face abstracÈ›ie de blestemata asta de cale ferată. AÈ›i primit, deci, din partea comandantului dumneavoastră, ordinul de a ocupa o poziÈ›ie la est de Olenin È™i ordinul spunea că nimic, dar absolut nimic, nici Dumnezeu, nici dracul, nici întreaga Armată RoÈ™ie nu trebuie să vă facă să abandonaÈ›i poziÈ›iile. AveaÈ›i datoria să vă menÈ›ineÈ›i în sectorul Olenin asigurând rezistenÈ›a pe direcÈ›ia frontală È™i pe flancuri. E adevărat sau nu? strigă el aÈ›intind asupra locotenentului Ohlsen un deget acuzator, cu unghia frumos îngrijtă. Locotenentul Ohlsen mormăi ceva nedesluÈ™it. — Da sau nu? strigă Oberkriegsgerichtsrat ul doctor Beckmann. — Da. Doctorul Beckmann triumfa. — Suntem, deci, de acord în legătură cu ordinul pe care vi l a dat colonelul dumneavoastră È™i putem continua astfel încât tribunalul să È™i poată da seama de inadmisibila dumneavoastră laÈ™itate. Compania pe. care o comandaÈ›i lupta ca subunitate de infanterie. Nu era însă o simplă companie. Era o companie puternic întărită. PuteÈ›i să mă corectaÈ›i dacă comit inexactități. Conform ordinului scris, printre altele vă fusese detaÈ™at un pluton antitanc, echipat cu tunuri de 75 mm È™i un pluton de pionieri, cu aruncătoare de grele flăcări. PuteÈ›i explica chiar dumneavoastră tribunalului care era efectivul companiei când aÈ›i ocupat poziÈ›ia de lângă Olenin. — Da, răspunse locotenentul Ohlsen ridicându se. Compania era formată din 250 de oamnei, tanchiÈ™ti,din 24 de artileriÈ™ti A.C. È™i din 20 de pionieri cu aruncătoare de flăcări. — Deci o companie de circa 300 de oameni, continuă doctorul Beckmann. Socot că aÈ™a ceva poate fi numit o companie puternică. SpuneÈ›i ne câte ceva în legătură cu armamentul. Locotenentul Ohlsen respiră adânc: È™tia acum ce urmărea acest vânător de oameni. Se uită la preÈ™edinte, care se plictisea È™i se juca cu creionul desenând pe sugativă tot felul de monÈ™tri preistorici. — Compania de sub comanda mea avea două tunuri antitanc de 75 mm, după aruncătoare de 81 mm, trei aruncătoare de 50 mm sovietice, două mitraliere grele, È™ase mitraliere uÈ™oare, patru aruncătoare de grele flăcări, patru uÈ™oare. ToÈ›i comandanÈ›ii de pluton È™i de grupă aveau pistoale mitralieră. CeilalÈ›i, puÈ™ti. Nu mi aduc aminte câte anume. ÃŽn plus, armament de geniu, adică mine, È™i altele. Doctorul Beckmann dădu din cap. — AveÈ›i o memorie remarcabilă. Acesta era, într adevăr, armamentul companiei dumneavoastră întărite. Trebuie doar să adaug că dotarea cu pistoale mitralieră era cu totul ieÈ™ită din comun. AveaÈ›i 128 de bucăți È™i, în ciuda acestui armament formidabil, aÈ›i dat dovadă de laÈ™itate. — Nu e adevărat, articulă, abia auzit, locotenentul Ohlsen. Doctorul Beckmann zâmbi. — Singurul de aici care minte sunteÈ›i dumneavoastră. Cine a dat companiei ordinul de retragere? Unul din subofiÈ›eri? Unul din ostaÈ™i? Nu, dumneavoastră, comandantul ei. — Dar în momentul acela compania era decimată, strigă disperat locotenentul Ohlsen. — Decimată? izbucni doctorul Beckmann. AveÈ›i o concepÈ›ie ciudată despre decimare. Chiar È™i un copil È™tie că aÈ™a ceva înseamnă distrugere totală. ÃŽnsăși prezenÈ›a dumneavoastră aici dovedeÈ™te contrariul. Dar să ne ocupăm de ordinulpe care l aÈ›i primit: poziÈ›ia trebuia păstrată cu orice preÈ›. — Pot cere domnului preÈ™edinte permisiunea de a explica ce s a petrecut pe această poziÈ›ie? Oberkriegsgerichtsrat ului dr. Jeckstadt i se făcuse foame. Procedura îl plictisea. Prea multe cazuri. Și atât de triviale. Ar fi trebuit să fie rezolvate pe cale administrativă. Se uită la ceasul său de aur. Era ora unu. Nici astăzi nu va ajunge acasă înainte de trei. Pe deasupra, mai era È™i seară lui de bridge. Să l ia dracu' pe locotenentul ăsta. Și Beckmann, ce idiot. Nu se putea exprima mai scurt? Știa doar foarte bine cu ce se va termina toată povestea. Atunci, la ce bun acest circ? — ExplicaÈ›i, bombăni el. Dar fiÈ›i concis. — După patru zile È™i patru nopÈ›i de lupte neîntrerupte cu infanteria È™i cavaleria sovietică, începu locotenentul Ohlsen, compania mea întărită de aproximativ 300 de oameni se găsea redusă la 19. Tot armamentul meu greu fusese distrus. MuniÈ›ii, aproape deloc. Mai funcÈ›ionau doar două puÈ™ti mitralieră. Tot ce ne rămăsese ca gloanÈ›e fusese rezervat pentru aceste două mitraliere. Am fi fost striviÈ›i. Luptam unul contra cinci sute. ÃŽn față È™i în spate exploziile de grenadă se È›ineau lanÈ›. ÃŽntregul teren era bătut cu foc de arme automate. Orice tentativă de a continua lupta ar fi fost opera unui nebun. — ÃŽnteresantă ipoteza dumneavoastră! îl întrerupsese doctorul Beckmann. Să ne oprim puÈ›in la ea. Ordinul de zi al Führer ului Adolf Hitler adresat trupelor din sectorul Viazma era de a lupta până la ultimul om È™i până la ultimul cartuÈ™, împiedicând înaintarea sovieticilor. Iar dumneavoastră, un simplu locotenent, numiÈ›i asta opera unui nebun? Dumneavoastră, care, folosindu vă de falsuri, v aÈ›i strecurat în È™coala militară ca să i acoperiÈ›i de ruÈ™ine pe ofiÈ›erii germani? Vocea îi urcă până când ajunse un strigăt furios. ÃŽndrăzniÈ›i să insinuaÈ›i că Führer ul nostru, care se află sub protecÈ›ia lui Dumnezeu, e nebun? Că e, cu alte cuvinte, un imbecil, un alienat? Locotenentul Ohlsen privi calm la magistratul care, mânat de fanatism, răcnea È™i se agita la limita isteriei. AÈ™a îl cunoscuseră È™i tinerii studenÈ›i, înainte de război, când preda la Universitatea din Bonn. ÃŽÈ™i scoase ochelarii cu rame subÈ›iri de aur È™i i È™terse. — Herr Oberkriegsgerichtsrat, rosti foarte calm locotenentul Ohlsen. Când am vorbit de "opera unui nebun" nu mă gândeam la Führer, ci la mine însumi. AÈ™ fi fost nebun dacă aÈ™ fi continuat lupta. De la primirea ordinului de a menÈ›ine poziÈ›ia È™i până în momentul retragerii situaÈ›ia se schimbase radical. Coloanele blindate sovietice ne depășiseră cu mult. — Nu ne interesează asta! strigă doctorul Beckmann. Nu vrem să È™tim nimic de coloanele blindate sovietice! AÈ›i primit ordin să luptaÈ›i până la ultimul om. Nu aÈ›i făcut o! De ce nu aÈ›i luat legătura cu regimentul? — Am găsit regimentul abia după trei zile de la abandonarea poziÈ›iei. — MulÈ›umesc, întrerupse preÈ™edintele. Consider că am ascultat destul. Acuzatul a mărturisit că a dat ordin de părăsire a poziÈ›iei din sectorul Olenin. Führer ul a spus o limpede: "Soldatul german, acolo unde este, acolo rămâne". ÃŽnvinuirea de laÈ™itate È™i dezertare este întemeiată. ÃŽl privi pe locotenentul Ohlsen cu un aer inchizitorial È™i ciocăni în masă cu creionul. Mai aveÈ›i ceva de adăugat? — Herr Oberkriegsgerichtsrat, veÈ›i vedea din actele mele că am fost decorat cu înalte distincÈ›ii pentru curaj în luptă. Ar trebui să constituie o probă că nu sunt laÈ™. Lângă Olenin n am fost preocupat să mi salvez pielea. ÃŽn jurul meu, în zăpadă, zăceau însă 270 de camarazi morÈ›i. Mai rămăseseră în viață doar 19 È™i fiecare dintre ei era rănit. Nu mai aveam hrană. Am mâncat zăpadă ca să ne nÈ™elăm foamea. Jumătate din supravieÈ›uitori trebuiau să fie sprijiniÈ›i ca să poată umbla. O treime aveau degerături grave din pricina frigului puternic. Eu însumi eram rănit în trei locuri diferite. Din considerente umane pentru supravieÈ›uitori, am dat ordinul de retragere. Armamentul lăsat a fost în prealabil distrus. Nimic din ce ar fi putut fi utilizat nu a căzut în mâna ruÈ™ilor. Calea ferată a fost aruncată în aer în câteva locuri. Am lăsat în urma noastră câmpuri de mine, ca să întârziem înaintarea inamicului. — Ce poveste frumoasă! hohoti sarcastic doctorul Beckmann. Dar ea nu schimbă crima dumitale: sabotarea ordinului, dezertare È™i laÈ™itate. Locotenentul Ohlsen privi disperat în jurul său, ca È™i cum ar fi căutat un ajutor de la zidurile acestei încăperi reci È™i neîndurătoare. Atunci abandonă partida. Se lăsă greoi să cadă pe bancă. Nu mai avea curajul să continue. SimÈ›ea limpede că totul se terminase. Pe ultima bancă din fundul sălii observase un om mic È™i uscățiv, înbrăcat în negru È™i cu o garoafă roÈ™ie la butonieră. "Frumosul Paul", Kriminalrat ul Paul Bielext, venise să se asigure că tribunalul își făcea treaba cum trebuie. PreÈ™edintele, doctorul Jeckstadt, îl remarcase È™i el printre cei prezenÈ›i pe omul îmbrăcat ca de înmormântare. ÃŽn dosul ochelarilor negri, privirea îngheÈ›ată a ochilor albaÈ™tri mătura sala aidoma fascicolului unui radar. Stătea pe bancă È™i fuma, indiferent la toate afiÈ™ele care interziceau fumatul. Doctorul Jeckstadt fu cât p aci să izbucnească în urlete. Insolentul fumător îl făcea să turbeze de furie, însă unul din asesori îi È™opti discret cine era omuleÈ›ul È™i preÈ™edintele hotărî să tacă din gură. Și procurorul îl remarcase pe Paul Bielert. O nervozitate evidentă puse stăpânire pe el. Când È™eful secÈ›iei a IV a apărea pe undeva, era semn sigur că aveau să se iÈ™te tot soiul de necazuri. Descoperise oare ceva? Acest Bielert era primejdios. Nu se È™tia niciodată unde avea să lovească. Sigur, fusese povestea aceea cu confiscatul, dar era veche de patru ani. Și cu siguranță că azi n ar mai fi putut descoperi nimic. CeilalÈ›i trei muriseră de mult, iar doamna Rosen fusese spânzurată. Doctorul Beckmann se scutură, înfiorat. Fusese amestecat în toată povestea aceea È™i acum îi părea rău. E drept că pe atunci Paul Bielert nu era decât un inspectoraÈ™ oarecare, fără importanță, È™i nimeni n ar fi putut bănui că acest personaj sinistru avea să se ridice atât de sus. MulÈ›i avură un adevărat È™oc când descoperiră că era prieten cu Heydrich. Doctorul Beckmann își È™terse fruntea cu o batistă albă ca zăpada. Ce bine ar fi fost să nu l fi repezit atunci pentru că se amesteca în afacerea aceea. Bielert căpătase o săpuneală de la superiorul său, Kriminalrat ul Huber. Dar Huber fusese spânzurat acum un an, iar Bielert reapăruse ca să l înlocuiască. Involuntar, doctorul Beckmann își duse mâna la gât. Privea ca hipnotizat garoafa roÈ™ie ce lumina reverul lui Paul Bielert. De acolo privirea sa urcă până la ochii străpungători ai È™efului Gestapo ului, Dintr o dată i se făcu frig. Ce căuta aici personajul acesta diabolic? Venise, desigur, pentru afacerea aceea veche, clasată de atâta timp. Făcu un efort ca să È™i redea curajul. Se afla într un tribunal al justiÈ›iei prusace È™i nu într unul din beciurile Gestapo ului, iar el, doctorul Beckmann, era doctor în drept, avocat general È™i fost profesor universitar. Nu i era frică de Gestapo. Și apoi, fir ar să fie, de ce i ar fi fost frică? Se cutremură de un nou fior. GESTAPO! Ãla de acolo nu era decât un bandit fără educaÈ›ie, un copil al străzii, un păduchios de Kriminalrat. Mult inferior, din punct de vedere ierarhic, Oberkriegsgerichtsrat ului Hans Beckmann, doctor în drept. Hotărî să apuce taurul de coarne. Cu un zâmbet arogant pe buze, își întoarse privirea spre Paul Bielert. ÃŽntâlni faÈ›a lui palidă, ochii îngheÈ›aÈ›i, gura mică È™i treptat surâsul i se È™terse. Se ntoarse cu spatele la Paul Bielert, dar îi simÈ›ea căutătura împlântată în ceafă. ÃŽl cuprinse o dorință teribilă să se repeadă afară din sală, să sară într o barcă È™i să vâslească nebuneÈ™te în direcÈ›ia Angliei, singurul loc unde cineva putea fi, cât de cât, la adăpost de Paul Bielert. Brusc, își dădu seama că tribunalul îi aÈ™teaptă concluziile înainte de a se retrage pentru deliberare. Tresări È™i răcni ca un disperat vrând să sublinieze astfel ireproÈ™abilul său patriotism. — Cer CurÈ›ii ca acuzatul sa fie decapitat conform articolului 197 b È™i articolului 91 b din Codul Penal Militar al RSGB. Doctorul Beckmann se lăsă să cadă greoi pe scaun. Parcurse cu aparentă atenÈ›ie câteva documente, fără să È™tie însă ce anume caută. PreÈ™edintele dădu din cap. Curtea se retrase în odaia albastră unde pe masă se aflau întotdeauna câteva flori proaspete. Doctorul Jeckstadt dădu la o parte carafa È™i ceru bere Dortmunder fermentaÈ›ie specială È™i cu spumă multă. Fiecare trimise să i se aducă câte un litru de la popota ofiÈ›erilor. Bere proaspătă, cu guler. Ciocniră, sorbiră cu înghiÈ›ituri mari, își È™terseră spuma rămasă pe buze È™i scoaseră câte un "ah!" de satisfacÈ›ie. Câțiva cerură cârnaÈ›i. Sosiră È™i cârnaÈ›ii. Erau niÈ™te cârnăciori cenuÈ™ii È™i groÈ™i, pe care i tăvăliră tustrei în acelaÈ™i borcan cu muÈ™tar. — Sunt de părere să dăm curs cererii acuzării, spuse doctorul Jeckstadt cu gura plină de cârnăciori È™i bere. — Este tocmai ceea ce voiam să zic È™i eu, mormăi Kriegsgerichtsrat ul Plenge între două înghiÈ›ituri de bere. Excelentă bere, continuă el. Nicăieri în lume, în afară de Germania, nu găseÈ™ti o bere mai bună. — Este unul din motivele pentru care purtăm războiul, explică doctorul Jeckstadt. Pe ntregul pământ oamenii vor învăța să bea minunata bere germană. Cel mai tânăr dintre judecători, Kriegsgefichtsrat ul Ring făcu o vagă tentativă să È™i mai îmblânzească colegii. — Cred că ar trebui să l condamnăm la moarte prin împuÈ™care, conform articolului 19 c. Decapitarea e inestetică. Dorm întotdeauna prost după o decapitare È™i, în plus, acuzatul a avut o comportare bună înainte. Să È›inem seama de decoraÈ›iile primite È™i să l iertăm de decapitare. — Tinichelele acelea n au nici o importanță, se împotrivi preÈ™edintele pe un ton ursuz. Acuzatul este un individ suspect. A urzit un complot, a diminuat reputaÈ›ia Führer ului în ochii opiniei publice, răspândind glume insultătoare. — Dar care erau, la urma urmelor, aceste glume? întrebă curios Kriegsgerichtsrat ul Plenge jucându se cu toarta cănii sale. Doctorul Jeckstadt aruncă o privire prudentă spre uÈ™a care dădea în sala de audienÈ›e. Precaut, de parcă ar fi fost vorba de un exploziv puternic, întinse asesorilor dosarul. Ring fu primul care izbucni în râs. După el Plenge. Râsul era molipsitor. Acum râdeau toÈ›i trei. Se prăbuÈ™iseră peste masă, cutremuraÈ›i de hohote. Ring se plesnea peste coapse. Plenge răsturnă berea. Apoi, brusc, redeveniră serioÈ™i. Râsul lor gros se curmă brutal. Sandalizat, doctorul Jeckstadt exclamă: — Ah, domnilor, ce comic a fost că domnul Plenge È™i a răsturnat halba. De fapt, o porÈ›ie de râs sănătos face bine. Lovi de câteva ori documentul exploziv. Dar sub nici un pretext nu putem tolera aceste glume injurioase. Datoria noastră este să combatem propaganda inamică. Acceptăm concluziile acuzării È™i aplicarea celei mai severe pedepse. E nevoie de un exemplu È™i este datoria noastră să fim aspri. BlândeÈ›ea degradează un popor. Cu litere mari È™i înflorate scrise: decapitare. Dedesubt își caligrafie numele. ÃŽntinse apoi hârtia peste masă. — Dragi colegi, veÈ›i semna în dreapta parafei mele. Doctorul Plenge semnă fără să reflecteze nici o clipă. Doctorul Ring avu un moment de È™ovăire. Semnă foarte încet, de parcă ar fi regretat fiecare literă. Doctorul Jeckstadt își promise ca la prima ocazie să l mute pe Ring la un tribunal excepÈ›ional, undeva în Răsărit. Acolo, cel puÈ›in, procopsitul ăsta o să nveÈ›e ce nseamnă buna funcÈ›ionare a maÈ™inii judiciare. De nu, va atârna în chip de ornament la capătul unei crengi de mesteacăn. Mai luară câte o bere È™i mai înfulecară doi trei cârnăciori de Turingia. Kriegsgerichtsrat ului Plenge îi scăpă o uÈ™oară râgâitură pe care se făcu că n o observă. Doctorul Jeckstadt îl chemă pe grefier È™i i dictă verdictul, cu toată solemnitatea cerută. Cei trei judecători intrară în pas de gâscă în sala numărul 7, cu grefierul È›opăind în urma lor. OstaÈ™ii aduÈ™i ca s o umple săriră în picioare. Numai Paul Bielert rămase aÈ™ezat, continuând să fumeze în liniÈ™te. Ochii săi mici îi contemplau cu dispreÈ› pe judecătorii ce È™i purtau ceremonioÈ™i toga. Oberkriegsgerichtsrat ul dr. Jeckstadt aruncă o privire piezișă lividului È™ef al Gestapo ului. "Ce mutră obraznică, gândi el. Auzi, să stea jos când noi, judecătorii, intrăm; o să se trezească însă curând domnii funcÈ›ionari ai Gestapo ului. Sovieticii È™i americanii se pare că sunt mai puternici decât crezusem. Una, două È™i vremurile or să se schimbe. Și atunci, toÈ›i indivizii ășia de la Partid È™i de la Gestapo se vor trezi aici, în boxa acuzaÈ›ilor." Gândul acesta îl făcu să zâmbească. Ar fi cu adevărat minunat să i poată condamna la moarte. Evident, judecătorilor nu li se va putea niciodată reproÈ™a ceva. Ei nu judecaseră decât după articolele de lege votate de Parlament. Bine că era judecător. Va fi întotdeauna deasupra tuturor acestor frământări. ÃŽl mai privi o dată pe Paul Bielert È™i dădu gânditor din cap: "EÈ™ti aici, te simÈ›i atotputernic È™i È›i închipui că È™tii totul..." Deodată remarcă că buzele lui Paul Bielert se crispează într un surâs sarcastic. Să È™tie el, oare, ceva? ÃŽn cazul acesta, omul cu satârul va avea de lucru. Fu cuprins de o nevoie frenetică de activitate. Din gura sa, sunând fals, cuvintele țâșniră ca un torent. — ÃŽn numele Führer ului Adolf Hitler È™i al poporului german, rostesc verdictul în procesul locotenentului de rezervă Bernt Viktor Ohlsen din regimentul 27 tancuri. Respiră adânc, cu o senzaÈ›ie ciudată de frică în stomac, de parcă ar fi pronunÈ›at propria sa sentință. — După deliberate, Curtea recunoaÈ™te că: locotenentul de rezervă Bernt Viktor Ohlsen a propagat, în timpul războiului total pe care poporul german îl poartă pentru salvgardarea existenÈ›ei sale, zvonuri degradante în legătură cu Führer ul, a mânjit naÈ›ional socialismul È™i a sabotat moralul subordonaÈ›ilor săi. Și a expus divizia la cele mai mari pericole abandonând, în ciuda ordinelor primite, poziÈ›ia din sectorul Olenin. Este dezonorat pe viață È™i urmează să primească pedeapsa capitală. SentinÈ›a va fi executată de călău, cu securea. Averea sa va fi confiscată. Toate cheltuielile cad în sarcina condamnatului. Numele său va fi È™ters din controale. Corpul său va fi îngropat anonim. Heil Hitler! ÃŽl privi pe locotenentul Ohlsen care stătea în poziÈ›ie de drepÈ›i. — AveÈ›i ceva de adăugat? Trebui să repete de trei ori întrebarea, dar nu obÈ›inu vreun răspuns. Dădu din umeri cu un aer detaÈ™at È™i termină cu obiÈ™nuita formulă: — Această hotărâre este fără apel. GraÈ›ierea se respinge. SentinÈ›a va fi executată înainte de a se împlini zece zile. ExecuÈ›ia va avea loc cel mai devreme peste trei ore, adică la orele 18,40. Heil Hitler! Făcu un semn, cu capul, Feldwebel ului care stătea în spatele locotenentului Ohlsen: "LuaÈ›i l pe condamnat!" ÃŽnhăță un nou vraf de documente È™i trâmbiță: — Cazul următor! Cei doi gardieni îl duseră pe locotenent Ohlsen înapoi la închisoare. Trecând prin tunel, se încrucișă cu deÈ›inutul următor, care era condus în sala nr. 7. Procesul acestuia nu dură declt 23 de minute. Și astfel, doctorul Jeckstadt pronunță cea de a patra condamnare la moarte din ziua aceea. ÃŽÈ™i lepădă toga de judecător, își puse mantaua de uniformă cenuÈ™iu deschis È™i porni către casă, către supa sa de roÈ™ii È™i morunul rasol. Era o joi obiÈ™nuită, cu o vreme tipică pentru Hamburg, adică o ploicică măruntă È™i murdară. Obergefreiter ul Stever îl luă în primire pe locotenentul Ohlsen. UÈ™a tunelului se închise cu zgomot È™i cele două zăvoare fură trase. — S a lăsat cu descăpățânare! rânji Stever. EÈ™ti al treilea pe ziua de azi È™i cel de după tine nu scapă nici el. Patru e însă un fleac! Acum două luni am avut È™aiÈ™pe candidaÈ›i la aripioare de îngeraÈ™i într o singură zi. Nouă dintre ei erau băgaÈ›i într un singur proces. Jeckstadt a È™tiut însă să scape de ei într o oră jumate. ÃŽn felul ăsta s a învfrtit de decoraÈ›ie. Ce porcărie. Când te gândeÈ™ti că noi, ăștia de aici, care facem toată treaba, nu căpătăm nimic! Să nu te necăjeÈ™ti, locotenente. Călătoria asta o s o facem cu toÈ›ii, mai devreme sau mai târziu. Două lucruri sunt sigure: singur vii pe lume, singur o părăseÈ™ti. Diferit e doar modul. Unii își dau ultima suflare întinÈ™i în pat. AlÈ›ii se aleg cu biletul de călătorie în reÈ›elele de sârmă ghimpată ale tranÈ™eelor. Mai sunt È™i idioÈ›i care preferă să È™i facă singuri seama. Dar nu È›i fă sânge rău, locotenente, dacă ar fi să dăm crezare popii — È™i, la urma urmei, de ce nu? — înseamnă că Iisus stă în ușă È™i ia în primire toată È™leahta, fie că au, fie că n au căpățâna pe umeri. — Crezi în Dumnezeu? întrebă locotenentul Ohlsen privind drept înaintea sa. — De ce te gândeÈ™ti la asta? — Pentru că dumneata ai zis că Dumnezeu ne aÈ™teaptă pe toÈ›i. — Ah! Ei, da, poate că i adevărat. N aÈ™ putea zice nici da, nici ba. Eu unul n am fost niciodată, dar pastorul le o spune întotdeauna băieÈ›ilor, înainte de marea călătorie: "Să ne rugăm, È™i Iisus te va primi la sânul său". O fi È™tiind popa ce zice. E o bătrână santinelă la poarta cerului È™ are linie telefonică directă cu raiul. Dar e È™i un mare porc, bătrânul. ÃŽÈ™i suflă întotdeauna nasul în sutană È™i veÈ™nic îi curge ceva din trompă. ÃŽi mai zicem È™i "Hâm Müller" pentru că zice mereu "Hâm". Când cineva îngenunchează alături de el pe podea, i se luminează toată mutra. Ceva îmi spune că de fiecare dată când reuÈ™eÈ™te să l facă pe câte unul să se roage, capătă, aÈ™a, un soi de recompensă, adică vreau să zic că È™i câștigă un locÈ™or bun în cer. — O să mă rog împreună cu pastorul, spuse locotenentul Ohlsen. — E formidabil È™i haios să te uiÈ›i prin vizetă, hohoti Stever. Trebuie s o fac pentru că aÈ™a cere regulamentul, lămuri el boxând cu umbra sa. Lovea un adversar imaginar È™i cizmele sale È›intuite răsunau, ritmând jocul picioarelor. Mă uit ca să pot interveni dacă pe condamnat îl apucă "răul de zdup" È™i l ia cumva la cafteală pe vătaful lui Iisus. Tu ce eÈ™ti? Catolic sau altceva? — Sunt protestant. — Perfect. ÃŽn cazul ăsta, vine bătrânul. Dacă ai fi fost catolic, era mai puÈ›in bine. — Care i diferenÈ›a? întrebă locotenentul Ohlsen. — ÃŽÈ›i explic îndată. Pastorii ăștia protestanÈ›i sunt niÈ™te dobitoci. Fac doar pe nebunii. Odată l am momit pe un tânăr pastor la Emil "Inimă de piatră". L am îmbătat criță È™i l am dat pe mâna a două otrepe, după care i am făcut vânt în stradă, fără nădragi. BineînÈ›eles că presarii l au înhățat imediat. Acum năduÈ™eÈ™te pe undeva pe frontul de Est, ca simplu pifan. Doamne, bătrâne, ce am mai râs! Până È™i Emil "Inimă de piatră", care nu poate să râdă, a scos pe gură niÈ™te sunete ciudate când pastorul a luat o la goană numai în izmene. Cu popii catolici treaba stă cu totul altfel. ÃŽn faÈ›a ăstora înÈ›epeneÈ™ti în poziÈ›ie de drepÈ›i È™i nu mai ai curajul să È›i dai poalele peste cap. Până È™i criminalul ăla de "Vier" se teme de ei. Nu poartă nici un fel de decoraÈ›ie, ci doar un crucifix È™i un plastron. AmuÈ›eÈ™ti numai când te priveÈ™te È™i È›i vine să crezi că însăși Sfânta Fecioară stă lângă el. ÃŽÈ›i trec tot soiul de idei naÈ™parlii prin cap È™i începi să te întrebi serios dacă n ar fi bine ca din când în când să È›i mai bagi nasul printr o biserică. Pe "Vier", de pildă, îl apucă toate celea dacă sunt catolici în puÈ™cărie. Nu se uită niciodată în celulă când popa catolic È™ade acolo de vorbă cu careva, condamnat să se ducă. La plecare, părintele zice întotdeauna: "Dumnezeu să te binecuvânteze", de parcă Dumnezeu n ar visa la altceva decât să l binecuvânteze pe "Vier". Până È™i Heinrich, mai marele peste S.S., va fi în ceruri înaintea "Vierului". ÃŽn plus, treaba merge È™i mai iute la protestanÈ›i. O rugăciune fulger, un pic de lectură din cărÈ›ulia cea neagră È™i apoi un mic psalm la sfârÈ™it. Dacă vrei însă să È›i baÈ›i joc de bătrânel, îi vei face o mare plăcere "Vierului". Adoră să vadă aÈ™a ceva. — Dar pentru mine e un lucru serios, răspunse locotenentul Ohlsen. Stever se opri la mijlocul unui croÈ™eu destinat adversarului său imaginar. Erau în dreptul celulei nr. 19. — Prostii! Am mai auzit eu asta. EÈ™ti cumva vreun sfânt? — Depinde, răspunse locotenentul Ohlsen dând din umeri. — Nici n ar fi de mirare, zise Stever, reluându È™i pugilatul cu umbra. Expedie o lovitură violentă sub centură, flexă genunchiul È™i trimise o directă de stânga care percută violent o falcă imaginară. — Te nÈ›eleg, camarade locotenent. Nu vrei să riÈ™ti. Zău că nu eÈ™ti prost. Se opri o clipă din boxul său dezlănÈ›uit È™i ridică un deget sentenÈ›ios. Eu unul spun totdeauna că trebuie să ne păstrăm o portiță de scăpare. Am văzut pe mulÈ›i plecând de aici, dar pe nici unul înapoindu se È™i, în cazul ăsta, bineînÈ›eles că nu poÈ›i să È™tii niciodată cu siguranță dacă este sau nu este o comisie de revizie în anticamera Sfântului Petru È™i, dacă aÈ™a ceva există, iar tu n ai crezut în Dumnezeu, atunci eÈ™ti în pom. Nimeni nu È›i cere să fii fanatic. Nu de mult, am găsit într o celulă din pivniță o Biblie. Pe ici, pe colo lipseau destul de multe pagini, pe care fostul proprietar le a rupt ca să È™i răsucească È›igări. Tot aÈ™a, nimeni n a zis că trebuie citită în întregime. Eu unul am grijă ca o dată, de două ori pe lună să mă mai uit prin ea È™i în felul ăsta nimeni n o să mi poată scoate pe nas că n am avut niciodată o Biblie în mână È™i, uite, mă jur È™i față de Hristos È™i față de tine că nu m am răstit niciodată la un popă. Nici măcar la ăla de a fost È™i pe care l au atârnat de o cracă. Fusese preotul unei parohii de lângă Lübeck È™i avusese gura prea mare. Dacă s ar fi È›inut mai aproape de Hitler decât de Dumnezeu È™i ar fi salvat pielea È™i n ar fi aterizat niciodată aici. De aÈ™ putea fi sigur că Dumnezeu există! Nici nu È›i închipui, locotenente, ce aÈ™ face eu pentru tine dacă atunci când vei fi de partea ailaltă ai vrea să mi faci un semn cât de mic. Cu siguranță că dacă soseÈ™ti cu capul la subÈ›ioară o să fii bine primit. Mai ales dacă îngenunchem de adevăratelea È™i te rogi cu pastorul. — De ce atunci n o faci dumneata însuÈ›i? Stever își reluă boxul È™i răspunse în mijlocul unui atac furios: — Am încercat de câteva ori. M am pus chiar în genunchi în faÈ›a pastorului, care mi a dat o picătură de vin È™i o înghiÈ›itură de pâine, dar tot eu mi am zis: Asta e înÈ™elăciune curată, Obergefreiter Stever. Ce mutră trebuie să facă Dumnezeu, dacă există într adevăr, citindu mi acum gândurile. Va trebui să mă antrenez să gonesc din mine îndoiala asta, pentru că toată povestea cu iadul nu i din cale afară de atrăgătoare È™i e normal să dai din coate ca să fii repartizat unde i mai bine. Nu m aÈ™ mira să ai dreptate È™i, dacă aÈ™a stau lucrurile, poÈ›i face ceva pe toÈ›i cei care o să È›i taie căpățâna. Bunul Dumnezeu o să È›i o sudeze la loc de îndată ce ai să te prezinÈ›i acolo sus. EÈ™ti prevăzător, jos pălăria! ÃŽn toate poveÈ™tile astea cu Dumnezeu e mai bine să fii în regulă. N am tras niciodată cu puÈ™ca într o cruce. Sunt mulÈ›i însă care au făcut o. Și nici n am È™terpelit vreodată ceva dintr o biserică. Ba chiar, într o zi, am cărat o călugăriță pe motocicletă. ÃŽÈ™i rupsese piciorul. Era pe vremea campaniei din FranÈ›a. Presupun că asemenea chestii sunt trecute în registrul de socoteli al bunului Dumnezeu la capitolul "fapte bune". Adesea îmi spun: AtenÈ›ie, Stever! Suntem cu toÈ›ii pe prima treaptă a scării. Se ntâmplă ades ca protestanÈ›ii care È™i aÈ™teaptă rândul să l dea pe ușă afară pe pastor È™i să l înjure cât È›ine gura. Acum câtva timp aveam aici un genist. I a scăpat pastorului o labă, încât bietul de el s a trezit abia după două ceasuri. Nu era ăsta, bătrânul, ci unul tânăr. După aceea, "Vierul" È™i cu mine ne am dus la dobitoc: oricum nu i voie să cafteÈ™ti un pastor. De zbierat poÈ›i să zbieri cât vrei, de acord. Dar labe, asta nu! L am ciomăgit zdravăn pe spinare cu vergeaua de curățat arma, după care l am legat de calorifer pe idiotul ăla de genist È™i am dat drumul la căldură. O idee de a mea. Mă simÈ›eam de parcă Dumezeu m ar fi ales pe mine să aplic pedeapsa. Genistul s a țăcănit. Din ziua aceea, orice îl făcea să râdă. Odată, "Vierul" i a tras un picior în burtă. Până È™i asta l a făcut să râdă, după cum se hlizea È™i când i au pus È™treangul de gât. S.S. istul care i a făcut vânt de la platformă a devenit după aia scrântit È™i È™i a cerut mutarea din serviciu. Acum e în regimentul 33 È™i È™i aÈ™teaptă glonÈ›ul. Vezi È™i tu, toate astea s au întâmplat pentru că un imbecil de genist l a luat la poceală pe popă. ÃŽnainte de a închide uÈ™a celulei, Stever adăugă pe un ton liniÈ™titor: — Să nu È›i fie teamă, azi n o să se ntâmple nimic. Butucul n a fost încă montat. Și nici operatorul È™ef n a venit. Mai întâi o să te studieze, ca să È™i poată calcula lovitura. E o treabă care trebuie calculată cu mare grijă. De asemenea, trebuie să treacă pastorul È™i să te viziteze comandantul. Toate astea iau timp. Acum vei căpăta pături È™i o saltea. Ai dreptul, în calitate de candidat la ceruri. Vei căpăta È™i o hrană mai bună. Și uite, înainte să plec, cred că n o să te deranjeze, locotenente, dacă o să i spui "Vierului" că vrei să stai în genunchi È™i să te rogi împreună cu "omul lui Hristos"? Adoră aÈ™a ceva căci aici, la zdup, nu prea avem parte de distracÈ›ii. ÃŽnÈ›elegi, nu? Și n plus, "Vierului" îi e o frică de moarte de "Frumosul Paul". A crezut că permisul de vizită al prietenilor tăi era fals È™i atunci a declanÈ™at un adevărat cutremur de pământ. — Bine, răspunse obosit locotenentul Oblsen. — Bravo, se hlizi Stever. AÈ™ fi făcut o oricum, dar e bine că eÈ™ti de acord. Locotenentul Ohlsen se porni să măsoare celula. Cinci paÈ™i până la un perete, cinci paÈ™i până la celălalt. Ceas după ceas. Auzi sunând orologiul cazărmii. Numără. Șase bătăi răsunătoare. Peste patru minute putea începe să aÈ™tepte călăul. Moralmente era deja suprimat. Putea termina cu el când doreau. Toată noaptea ascultă bătăile ceasului. Ce lungă poate fi o noapte când aÈ™tepÈ›i eternitatea, în timp ce afară un ceas sună: jumătate ora jumătate ora. Auzea paÈ™ii santinelei răsunând în faÈ›a închisorii. Fixă îndelung becul electric care ardea neîntrerupt, ziua È™i noaptea. A doua zi fu plimbarea. Totul continua, totul reîncepea. AcelaÈ™i ritm. Iarăși È™i iarăși. O companie de recruÈ›i trecu cântând. Glasuri tinere. Tânăr? Fusese el vreodată tânăr? ÃŽn aceste ultime cinci zile uitase cu desăvârÈ™ire răspunsul. Auzi un tramvai zăngănind peste macaz. Mergea în cer, împreună cu alÈ›i 14 deÈ›inuÈ›i. ToÈ›i cu insigna roÈ™ie pe piept. O insignă care însemna "condamnat la moarte". Cei cu o dungă verde pe fond roÈ™u urmau să fie spânzuraÈ›i. Cei cu o dungă albă — împuÈ™caÈ›i. Și mai erau cei cu un cerc negru la mijloc. AceÈ™tia erau condamnaÈ›i la decapitare. Erau doar doi: el È™i un Oberleutnant. Stever stătea în pragul închisorii È™i fluiera cu indiferență, masacrând o melodie de dans pe care o auzise la "Zillertal". Cu degetul bătea măsura pe patul pistolului său mitralieră: Ai noroc la femei, bel ami... Apoi schimbă melodia È™i începu să fredoneze: Dragă camarade, azi suntem rumeni, mâine suntem morÈ›i. Prizonierii alergau mărunt, în È™ir indian. Trei paÈ™i distanță unul de celălalt. Mâinile împreunate la ceafă. Orice discuÈ›ie între ei era strict interzisă. Deodată Stever deveni deosebit de activ. ÃŽÈ™i umflă pieptul, potrivi pe umăr cureaua pistolului mitralieră È™i răcni cu glas răguÈ™it: — Hai, miÈ™caÈ›i vă, bandă de mortăciuni! ValsaÈ›i, valsaÈ›i! Lovi cu bâta pe prizonierul cel mai apropiat. ÃŽnainte, înainte! Șleahtă de prăpădiÈ›i! DeÈ›inuÈ›ii începură să alerge. Doi trei se apropiară prea mult unul de celălalt. — DistanÈ›a, nemÈ›otei de smârcuri! strigă Stever. Aici nu i o reuniune intimă! Izbi pe doi din prizonieri cu capătul plumbuit al bâtei. Trei metri distanță sau vă sfărâm oasele! DeÈ›inuÈ›ii alergau cât puteau de repede, păstrând însă distanÈ›a. Nimeni n avea chef să primească peste ceafă măciulia grea de plumb. — CadenÈ›a, cadenÈ›a, domnilor! Mai aveÈ›i ceva de făcut. Simt că e de datoria mea să vă antrenez pentru calea de întoarcere. Cine È™tie? Poate că o să fiÈ›i graÈ›iaÈ›i È™i transferaÈ›i într un regiment disciplinar. DeÈ›inuÈ›ii ridicară capetele ca să audă mai bine. ÃŽn ochii lor aproape stinÈ™i se aprinse luminiÈ›a speranÈ›ei. Auzise Stever ceva? GraÈ›iaÈ›i? Regiment disciplinar? Pentru aceÈ™ti condamnaÈ›i, infernul regimentului disciplinar era un adevărat paradis. Lipsa de soldaÈ›i era atât de mare, încât poate că cei de sus nu È™i mai puteau permite să execute oameni. Din toÈ›i ostaÈ™ii executaÈ›i s ar fi putut forma până acum două sau trei divizii. Stever lovea în carâmbul cizmei cu bâta È™i se juca cu închizătorul pistolului mitralieră. Se apucă să râdă de parcă ar fi citit gândurile condamnaÈ›ilor. — V ar aranja, ai? Să aterizaÈ›i într un regiment disciplinar! Nu vă faceÈ›i însă iluzii! N o sâ fiÈ›i prezentaÈ›i la sărbătoarea victoriei. Pot să vă destăinui că în clipa asta se È™i cumpără untdelemnul pentru maslu la băcanul de pe Davidstrasse. Că doar n o să se risipească pentru voi untdelemn sfinÈ›it! Se ntoarse spre santinela de pe zid. Nu i aÈ™a, Braun? — Asta aÈ™a i, mormăi Gefreiter ul Braun. — O să aveÈ›i parte nu de untdelemn, ci de unsoare de armă, aia care se dă È™i pe gloanÈ›e, hohoti Stever. "Vierul" își făcu apariÈ›ia È™i se propti lângă Steyer. — DrepÈ›i! urlă el. ÃŽÈ™i învârti prin aer bâta È™i i dădu drumul nimerind ceafa unuia dintre deÈ›inuÈ›i. Hei, îngeraÈ™ în devenire, ai deschis botul, ia adă mi bățul. DeÈ›inutul, un Oberstleutnant cu o dungă albă pe insigna sa roÈ™ie, ieÈ™i din rând, luă de jos bastonul È™i fugi cu el la "Vier". Acesta îl pocni de câteva ori peste ceafă È™i constată: — EÈ™ti o balegă! Stever râse. — Galop, galop, "nemÈ›otei ai cerului", strigă el, mai iute! Vă învârtiÈ›i ca niÈ™te boÈ™orogi scoÈ™i la pensie. "Vierul" dădu din cap resemnat. — Nu, nu, Obergefreiter, nu aÈ™a! Uită te la mine È™i ai să înveÈ›i. ÃŽnaintă până la mijlocul curÈ›ii, învârti deasupra capului bâta sa lungă, deschise È™i închise gura de parcă ar fi vrut să i verifice mecanismul. Apoi, din gâtlej porni un răget: DeÈ›inuÈ›i, prin flanc câte doi, la dreaaaptaaa! DeÈ›inuÈ›ii executară. "Vierul" își îndoi uÈ™or genunchii, uitându se dacă vreunul îndrăzneÈ™te să miÈ™te. Se simÈ›ea bine. Pentru un prusac, ceea ce se ntâmpla era un lucru minunat, iar gradul de Stabsfeldwebel era cel mai bun din câte există. Nu l ar fi schimbat nici pentru cel de general. Asistase la executarea tuturor gradelor câte pot exista în armată, exceptând pe acela de Stabsfeldwebel È™i nu auzise ca aÈ™a ceva să se fi întâmplat vreodată. Brusc, îi veni în minte povestea cu permisul de vizită È™i un fior rece îi străbătu spinarea. Dar scăpase, asta era sigur. Fără îndoială că "Frumosul Paul" avea lucruri mai importante în cap. Se scutură ca să alunge gândurile neplăcute È™i È™i folosi întreaga energie ca să i arate lui Stever cum procedează un Stabsfeldwebel. — DetaÈ™amentul de prizonieri, în coloană de marÈ™, înainte marÈ™! AtenÈ›ie, capul la stânga! Stever râse. Santinela de pe zid râse È™i ea. "Vierul" se umflă, mândru de el. Nu era nimic să nu poată face. Comandă pas de defilare. Nici măcar un cutremur de pământ n avea voie să strice alinierea marÈ™ului. Unul din deÈ›inuÈ›i leÈ™ină. "Vierul" nici măcar nu catadicsi să l vadă. ÃŽi lăsă pe ceilalÈ›i 14 să l calce în picioare pe cel căzut. După aceea trecu comanda Obergefreiter ului Stever. Ajuns în pragul uÈ™ii, se ntoarse pe jumătate. — Obergefreiter, dacă individul nu s a sculat până la sfârÈ™itul plimbării, arde i câteva peste bot. Stever pocni de trei ori din călcâie. — Bine, Herr Stabsfeldwebel! Spre cumplita decepÈ›ie a lui Stever, deÈ›inutul se ridică înainte de terminarea plimbării. Vărsa sânge. — Curcă plouată, îl luă peste picior Stever. Dar în sinea sa își spuse: Fir ar să fie! Ce tâmpenie! De aici poate sa iasă o întreagă dandana. "Vierul" a mers prea departe. Cel căzut era un prizonier al Gestapo ului. Dacă deÈ›inutul murea înainte de execuÈ›ie, treaba se putea lăsa cu niÈ™te investigaÈ›ii foarte neplăcute. ÃŽn chestii dintr astea "Frumosul Paul" era al dracului de meticulos. Auzise că pentru un fleac asemănător Paul expediase pe front întregul personal al închisorii militare din Lübeck, iar "Vierul" apucase deja să facă o prostie cu blestematul acela de permis. Se scărpină gânditor în cap. Poate că ar fi o idee bună să i facă o vizită "Frumosului Paul" È™i să i explice câte ceva din matrapazlâcurile "Vierului". Nu se È™tie niciodată unde te poate duce o asemenea miÈ™care. Doar se mai întâmplase ca un caporal să ajungă hăt, sus de tot. La prusaci nimic nu e imposibil. La gândul acesta Stever se simÈ›i atât de reconfortat, încât îl bătu pe umăr pe unul din deÈ›inuÈ›i ca să i mai ridice moralul È™i i pasă pe È™est o È›igară. Ar fi făcut orice numai ca să nu ajungă să cunoască prea îndeaproape frontul de Est. Călătoriile lungi nu i spuneau mare lucru. Era dintr aceia cărora le place viaÈ›a sedentară. Duminica următoare locotenentul Ohlsen auzi venind din curte lovituri de ciocan. După două sau trei ore, Obergefreiter ul Stever pătrunse la el în celulă È™i în primul rând ciocăni conÈ™tiincios cu bâta gratiile de la fereastră. — Vreau să văd dacă nu te ai apucat cumva să le pileÈ™ti. Ne ai face o figură din cele mai împuÈ›ite dacă ai roi o în ultima clipă. — S a întâmplat să reuÈ™ească vreunul? întrebă locotenentul Ohlsen. — Nu, nu încă, dar există un început pentru toate. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, dacă nu i în sectorul meu, puÈ›in îmi pasă. Nici măcar nu te aÈ™ împiedica să sări pe fereastră, dacă n ai fi pe coridorul meu. O singură dată am avut de a face cu unul care încercase. ÃŽnainte de a ajunge aici, jucase în echipa de fotbal a Armatei. O luase la goană, fugind în zig zag peste câmp, dar nu i a fost de mare folos. I am plasat două gloanÈ›e de pistol drept în È™ira spinării. A rămas paralizat. Și când te gândeÈ™ti că idiotul n avea de făcut decât È™ase săptămâni. Căpătase permisiunea să meargă cu alÈ›i doi la tăiat lemne. Nimeni nu È™i putuse închipui că ar fi vrut s o È™teargă. Și zău dacă nu i mai bine să tai lemne la noi decât să È›i târâi zilele într o companie de marÈ™! Pe el însă l a pălit dorul de iarbă verde, aÈ™a, dintr o dată, È™i asta tocmai la mijlocul unei poveÈ™ti cu femei, pe care le o istoriseam. — De ce? întrebă locotenentul Otilsen. — Rău de pârnaie, îi explică Stever cu savantă convingere. Te loveÈ™te ca un trăsnet din cer senin. De atunci, îmi zic că absolut toÈ›i vor s o întindă. Nici măcar de mine nu mai sunt sigur. Adesea îmi zic mie însumi: Stever, fără tâmpenii! — Dar dumneata n ai nici un motiv să vrei să speli putina, zise locotenentul Ohlsen. — Nu se È™tie niciodată. Ideea asta poate să i dea prin cap oricărui om care poartă o uniformă. Adevărul e că prea sunt multe ceasuri de plictiseală în armată. Când te plictiseÈ™ti îți trec prin cap tot soiul de aiureli. Nimeni nu vrea s o È™teargă când dârdora i mai tare, iar aici, la zdup, oamenii se plictisesc întotdeauna. — Atunci ar trebui să cauÈ›i altceva, fi sugeră locotenentul Ohlsen. — Crezi că mi umblă gândaci prin creier? Știu exact ce mă aÈ™teaptă dacă încerc să ies de aici. Sunt expediat la regiment, după două zile mă trezesc într o companie de marÈ™, È™i cât ai zice peÈ™te mă pomenesc într o tranÈ™ee pe frontul de Răsărit. N am nici un chef să mi risc pielea pentru Adolf. PuÈ›in îmi pasă dacă după război n o să fiu socotit drept erou; ceea ce vreau e să mă întorc acasă fără să fi văzut vreodată un "Ivan" înarmat. Poate c o să mă numească È™ef aici. După "Vier" sunt cel mai vechi în grad. Și mă pricep niÈ›eluÈ™ la închisori. Știu totul. Arată mi unul care să È™tie să descuie o poartă de închisoare mai repede ca mine. Cu cizmele È›intuite de pifan izbutesc să fac tot atâta zgomot cât o pisică care È™i a prins de labe pernuÈ›e de catifea. Pot fractura È›urloiui oricărui prizonier dintr o singură lovitură de bltă. Mânuiesc pistolul mai abitir ca un cow boy din Texas. Cât ai clipi din ochi pot prinde în cătuÈ™e lăboaiele cele mai groase. DimineaÈ›a, înainte de a coborî din pat, È™tiu deja dacă în vreuna din celule e sau nu dosit ceva. Uite, ăsta i instinctul. Aprinse o È›igară È™i i o întinse locotenentului Ohlsen. — Þine o ascunsă în mână, să nu fii văzut Obergefreiter ul Stever e un om cumsecade căruia nu i e frică să È›i asume un risc pentru cineva care se pregăteÈ™te de călătoria cea mare. Cu degetul gros arătă peste umăr spre curte. — Auzi cum ciocăne? Pariez pe orice că ai ghicit cu ce se ndeletnicesc. Aruncă o privire piezișă locotenentului Ohlesen, care, obosit, se rezemase de zid. Știi ce să fac? Stever rânji È™i, fără să aÈ™tepte răspunsul ofiÈ›erului, schiță un gest semnificativ în jurul gâtului. Montează un mic abator pentru tine È™i alÈ›i zece. ÃŽl fac tipii din compania de nătăfleÈ›i a regimentului de geniu. S au primit È™i lăzile de expediÈ›ie. Nu sunt urâte, dar n au fost vopsite. Au sosit È™i coÈ™urile pentru È›estele voastre. O să plecaÈ›i cu toÈ›ii deodată, ca să se economisească timp. AÈ™a se procedează întotdeauna. Operatorul È™ef vine tocmai de la Berlin È™i n are rost să facă mai multe drumuri. Timpul lucrează pentru victorie. Tot sângele dispăru din obrazul locotenentului Ohlsen. — Montează eÈ™afodul? Deci, în curând, totul se va sfârÈ™i? — Da' de unde! Pe asta nu te poÈ›i baza niciodată. Odată abatorul a aÈ™teptat două luni întregi. S.D. ul È™i Consiliul de Război nu cădeau de acord. Consiliul de Război voia să l graÈ›ieze pe om, iar S.D. ul nu. Tărășenia a ajuns până la FeldmareÈ™alul Keitel. Atunci l a apucat turbarea pe "Frumosul Paul", care l a băgat în priză pe Heydrich. Lui Keitel i s a făcut frică È™i generalul de la noi din celulă È™i a lăsat capul pe butuc. Apropo! Era chiar în celula ta. O rezervăm întotdeauna celor care au un loc reÈ›inut în expresul pentru Doamne Doamne. — Deci voi È™tiÈ›i înainte de sentință ce o să se ntâmple? — Ceea ce o să È›i spun acum e "GEKADOS". ÃŽn orice caz, ceva ce tu nu trebuie să È™tii. De altfel, sunt gata să pariez oricât că, duminica viitoare, n ai să asiÈ™ti la slujbă. Când cineva ne vine cu un VG È™i SG pe actele sale, È™tim în maximum o oră ce l aÈ™teaptă. E o mică însemnare care se face pe foaia de internare, în stânga jos. De pildă, un k mic înseamnă KZ. Judecătorul are în dosar o copie È™i nu i ar merge prea bine dacă n ar judeca după cum vrea Gestapo ul. Tribunalele noastre nu cunosc deloc cuvântul "achitat". Gestapo ul nu se nÈ™ală niciodată. Dacă trimit un individ în detenÈ›iune preventivă, înseamnă că individul e vinovat. SÈ›ever rânji. — ÃŽn cazul că inamicul ne ar ocupa, nimeni n ar putea găsi ordinele pe care le primim. Tot ce e scris se distruge. Până È™i indigoul care se aruncă la coÈ™ e ars. Tot ce e GEKADOS se transformă în fum. DuÈ™manii noÈ™tri n o să afle mare lucru. Dacă pun mâna pe mine, È™i ar putea o face, È™tiu pe de rost ce le voi spune. Am făcut mai multe repetiÈ›ii generale cu "Hultanul". Nu sunt decât un Obergefreiter. Habar n am de nimic. Tot ce am făcut, am făcut din ordin. Și ai să vezi, locotenente, că ăia, inamicii, o să mă ia în armata lor, tot ca Obergefreiter. Eu sunt un om cu scaun la cap, È™i puÈ›in îmi pasă în fundul cui o să trag È™uturi. De vreme ce sunt plătit la fiecare zece zile, aÈ™a încât să mi pot oferi o damă pe cinste, devin daltonist È™i nu mi mai dau seama dacă cutare sau cutare culoare politică mi se potriveÈ™te sau nu. Diseară o să mi ofer una. Bărbatu su e în Rusia. Are niÈ™te bulane trăsnet È™i păsărica rasă, după modelul franÈ›uzoaicelor. Mor după aÈ™a ceva. La început, trecea ea deasupra È™i se zbânÈ›uia mai ceva ca o râșniță electrică. După aia, o apuc de buci, o încalec È™i mă pornesc mai abitir decât un taur spaniol care n a mai văzut vacă de patru ani. Atunci să te È›ii la urlete È™i răcnete! Ultima dată È™i a înfipt colÈ›ii în mine. Sunt vicios, locotenente, È™i mă dau în vânt după chestii mai speciale; aÈ™a, ca la Biblie, sub pătură, cu lumina stinsă È™i jaluzelele trase, nici că mă interesează! Adulterul trebuie să fie o plăcere. La franÈ›uji, toate treburile astea sunt privite mai slobod, nu ca la noi. IeÈ™i, locotenente, È™i fă un tur pe un bulevard mai elegant. Ce ai să vezi? Prăvălii care vând zahăr, varză, cartofi? Aiurea! numai chiloÈ›i din dantelă, ciorapi eleganÈ›i, combinezoane străvezii, portjartiere cu brizbrizuri... Echipament pentru viciul profesionist. ÃŽn lumea asta, totul e numai pentru ce avem între picioare. Ataci, de pildă, cu tancul tău È™i i masacrezi pe toÈ›i ce È›i stau în cale. Pentru asta È›i se agață o Cruce de Fier de piept. SoseÈ™ti în permisie la Berlin. Muierile îți sorb decoraÈ›ia din ochi È™i abia aÈ™teaptă să ajungă în pat cu tine. Cu grămada. Crucii ăsteia de fier ar trebui să i se spună magnet pentru p... Două lucruri contează: paralele, multe parale È™i decoraÈ›iile greu de căpătat. DecoraÈ›ii atât de mari, încât să i pună cu botul pe labe chiar È™i pe cei din poliÈ›ia secretă. AÈ™ da nu È™tiu cât ca să am o cruce de cavaler. Arată mi, locotenente, un singur rege sau un singur mare mahăr care să fie frumos. N ai să găseÈ™ti. Și totuÈ™i gagiii ăștia posedă tot ce le pofteÈ™te inima. De ce? Pentru că au pieptul plin de zdrăngănele. E mai ceva decât un permis de liberă intrare la cel mai grozav bordel! Bun. Acu' o roiesc. Trânti uÈ™a È™i dispăru pe coridor. Luni dimineaÈ›a, maiorul von Rotenhause, comandantul închisorii, sosi pentru citirea sentinÈ›ei. Tot timpul cât dură lectura se bâțâi de parcă ar fi vrut să meargă la closet È™i i ar fi fost greu să se abÈ›ină. ÃŽn dreapta È™i stânga sa se aflau Stever È™i "Hultanul", cu pistoalele mitralieră atârnând pe umăr. Maiorul Rotenhausen nu voia să riÈ™te nimic. PuÈ›in înainte de amiază un ochi se lipi de vizetă È™i l cercetă îndelung È™i insistent pe locotenentul Ohlsen. Un ochi căprui, înconjurat de gene castanii. Ochiul rămase lipit de vizetă timp de aproape zece minute. Privirea era lacomă, ca de căpcăun. După o oră apăru Stever, care È™i făcea rondul. — Operatorul È™ef te a văzut. Tocmai au sosit È™i cele trei satâre ale lui. Vrei să le vezi? Sunt impresionante, lucioase, tăioase. Lângă ele până È™i un brici pare tocit. Sunt în celula de tranzit, în niÈ™te huse de piele galbenă, splendide, purtând pe mâner câte un vultur auriu. "Hultanul" s a È™i exersat cu ele. Grozav i ar place să reteze capul cuiva. Eu unul nu vreau să am de a face cu aÈ™a ceva. Chestiile astea îți poartă ghinion. Stai, cum îi zice la Sfânta Scriptură? Cel care l atinge pe unul peste scăfârlie capătă la rându i aceleaÈ™i scatoalce. Nu văd de ce aÈ™ fi împotriva celor sfinte! — ÃŽncă n a venit pastorul, murmură locotenentul Ohlsen. ÃŽnainte de sosirea lui nu se poate întâmpla nimic. — N ai teamă. O să vină. La prusaci totul e în bună ordine. Nu suntem noi atât de nemiloÈ™i încât să expediem pe cineva la ceruri fără să i fi netezit mai întâi calea. Nu s a prezentat încă. ÃŽntotdeauna dă mai întâi un telefon, după care trebuie să l aÈ™tepÈ›i cam două ceasuri înainte de a È™i face apariÈ›ia. ÃŽn momentul de față oficiază o slujbă pentru o companie de marÈ™ a trenului regimnetar. ÃŽn vreme de război popii È™i chirurgii au întotdeauna o groază de treburi. Când vine pacea nu mai sunt atât de importanÈ›i. Pe seară, un È›ipăt lung È™i dureros trezi întreaga închisoare. Santinelele ripostară înjurând È™i răcnind. PuÈ›in după aceea sosi "Vierul". Se auziră lovituri. Strigătul se stinse È™i o liniÈ™te îngrozitoare se lăsă peste închisoare. Pastorul veni marÈ›i dimineaÈ›a, la zece È™i jumătate. Era mic de statură, gârbovit, cu ochi albaÈ™tri È™i naivi È™i cu glas tremurător. Nasu i curgea tot timpul; È™i l È™tergea cu mâneca sutanei. Aduse cu sine un altar pliant, pe care l desfăcu ajutat de locotenentul Ohlsen. Dintr un geamantănaÈ™ ponosit scoase o statuetă din carton aurit, înfățișându l pe Hristos. Cununa de spini se rupsese, dar o repară cu un pic de scuipat. Mai avea È™i două bucheÈ›ele de flori artificiale, înfășurate în hârtie de mătase. ÃŽÈ™i uitase biblia È™i trebui s o împrumute pe cea a locotenentului Ohlsen, care, de fapt, era a închisorii. Când totul fu gata, arăta destul de bine. Ochiul "Vierului" se lipi de vizetă. Alături de el, Stever asculta, bâțâindu se, relatarea a ceea ce se petrecea înăuntru. "Vierul" È™optea: — Acum îi dă niÈ™te bulcă È™i pileală. Nu pricep cum de i permis. ÃŽn regulamentul penitenciar stă doar scris negru pe alb la pagina 216, alineatul 3, că se interzice consumul de băuturi alcoolice. Și uite la ăla cum îi trage la măsea. Te apucă nebunia, nu alta. Þin te bine, Stever. Acu' începe bâlciul. Bătrânul îl binecuvântează. Și a ridicat labele atât de sus, încât aproape atinge tavanul. Șoapta pastorului răzbătu înăbuÈ™it până la el. "Vierul" rânji. — Să mor dacă m ar mira să văd È™i un înger trecând prin pereÈ›i. Lovi cu palma peste coburul masivului său pistol. Dar, Dumnezeul meu, dacă aÈ™a ceva s ar întâmpla, aÈ™ È™ti cum să l întâmpin. Eu, Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt nu voi suporta nici un fel de încălcare a regulamentului în închisoarea mea. O să nveÈ›e el, arhanghelul lui Dumnezau, să mă cunoască! — Se nÈ›elege, Herr Stabsfeldwbel, găsi Stever de cuviință să zică. "Vierul" se automontase până la furie. — Dumnezeu, îngeri, sau oricine altul, dacă o iau pe altundeva decât indică regulamentul È™i fără permis de trecere semnat de judecător, o să aibă de a face cu mine! ÃŽn sectorul meu domnesc disciplina È™i ordinea! N am treabă cu haosul din Paradis! Uite, Obergefreiter, acum s au aÈ™ezat în genunchi. Măiculiță, Doamne, ce circ! Timp de trei secunde îi cedă vizeta lui Stever. Acesta chiÈ›căia de plăcere. Tocmai erau la împărtășanie. O minunăție de împărtășanie, cum nu vezi în fiecare zi. "Vierul" îl împinse brutal È™i È™i reluă locul său din "fotoliul întâi". — Bun. S a făcut È™i asta. Acum stau pe pat È™i se È›in de mână. Bătrânul se smiorcăie. Halal eroi. — De ce o fi plângând războinicul cerului? întrebă Stever. Doar nu pe el o să l radă. "Vierul" dădu din umeri. Nu prea È™tia ce să răspundă, dar, după ce reflectă câteva momente, ajunse la concluzia evidentă că atunci când eÈ™ti pastor È™i l asiÈ™ti pe unul care urmează a fi executat, trebuie să te arăți îndurerat. Stever îi dădu dreptate. E o situaÈ›ie în care trebuie să plângi. "Vierul" făcu câțiva paÈ™i greoi pe culoar. Apoi arătă cu degetul gros de la mână uÈ™a închisă a celulei. — Nouă aÈ™a ceva n o să ni se ntâmple, constată el. Stever nu răspunse. Ideea de a intra în legătură cu Gestapo ul i se vântura în continuare prin minte. Privi gânditor la grumazul "Vierului" È™i È™i spuse în sinea sa că ar trebui într adevăr o lovitură foarte zdravănă ca să desprinzi căpățâna de gâtul ăsta de taur. Era cel mai gros grumaz din câte văzuse. E de necrezut ce gras È™i scârbos poate deveni cineva dospind în închisoare! — La ce te tot uiÈ›i aÈ™a? întrebă "Vierul". — La gâtul domnului Stabsfeldwebel, zise fără să vrea Stever. "Vierul" își pipăi ceafa. — Gâtul meu? murmură el îngtndurat. Ce are gâtul meu? — E puternic, Herr Stabsfeld'. — Exact, Stever, e un gât de subofiÈ›er. Asemenea gâturi nu se taie cu una, cu două. — Satârul e bine ascuÈ›it, Herr Stabsfeld'. — Pe dracu', ce te a apucat, Stever? Þi e târșă? Uite ce È›i trece prin minte! Nu cumva ai nevoie să te vadă un psihiatru? Fu cât pe aci să È™i înnoade limba pronunțând litera "p". Gândeam că într o zi ai să ajungi Unteroffizier, dar cu asemenea idei bolnăvicioase nu va fi cu putință. Sau poate eÈ™ti beat, Stever? ÃŽn cazul ăsta, te iert. Ar trebui să È™tii că un Stabsfeldwebel n-ajunge să fie executat. Ce dracu', doar e coloana vertebrală a societății. Dacă noi, Stabsfeldwebel ii, ne am pune în grevă, totul s ar duce de râpă. Totul s ar nărui ca un castel de cărÈ›i de joc; lui Adolf, Hermann Heinrich, ăluia de la Kremlin, ne le ar rămâne decât să se culce pe jos È™i să se dea cu capul de podea. Asta să n o uiÈ›i niciodată. "Vierul" izbi cimentul cu cizma dreaptă È™i l fixă pe Stever. Ai înÈ›eles, Obergefreiter? — Am înÈ›eles, Herr Stabsfeldwebel! mugi Stever gândind totodată: ÃŽncă nu È™tii totul, porc gras. Voi fi mai mult decât Unterroffizier. Nu i departe ziua când eu voi fi acela care te voi băga la zdup È™i te voi pune să sari ca să mai lepezi din osânză. MulÈ›umit de sine însuÈ™i, "Vierul" se retrase zgomotos în vizuina sa. ÃŽn timpul plimbării de după amiază, Stever È™i Braun percheziÈ›ionară celulele. Braun luă în primire pe cele din dreapta coridorului, Stever pe cele din stânga. Scotocind, descoperiră câte ceva. ÃŽn celula nr. 21, ocupată de un colonel condamnat la moarte, Braun găsi o bucată de pâine neagră ascunsă sub saltea. ÃŽn celula nr. 34, Stever confiscă un chiÈ™toc lung de doi centrimetri. ÃŽn cea de alături, un capăt de creion. Tot ce găseau puneau într o pătură albastră. Stever jubila. Asta era îndeletnicirea lui preferată. Un fel de joacă, numai că după aceea deÈ›inuÈ›ii urmau să fie pedepsiÈ›i conform unui ritual special instituit de "Vier". Stever tocmai isprăvea de căutat în ultima celulă, când se fluieră terminarea plimbării. Locotenentul Ohlsen se opri o clipă uluit în pragul celulei È™i contemplă îngrozitoarea dezordine lăsată de Stever. Apoi se năpusti spre saltea È™i scotoci febril. Un hohot de plâns îl zgâlțâi. UÈ™a celulei se deschise fără zgomot È™i Stever intră. ÃŽntre două degete È›inea o mică pilulă galbenă. — Nu cumva pe asta o cauÈ›i? zise el zâmbind sarcastic. Locotenentul Ohlsen se repezi spre el, dar bâta lui Stever spintecă aerul È™i îl atinse deasupra genunchiului cu o violență care l făcu să scoată un strigăt de durere. — Când un gardian intră în celulă, deÈ›inutul e obligat să ia poziÈ›ia de drepÈ›i, îi aminti Stever zâmbind în continuare. Dacă nu se execută, avem dreptul să folosim bâta. Pentru asta o È™i avem. Trebuie să mărturisesc că ai combinat bine totul: să înghiÈ›i porcăria asta exact înainte de operaÈ›ie. Cum de te a lăsat cugetul să faci aÈ™a ceva? Noi ne dăm atâta osteneală pentru tine, iar tu vrei să ne înÈ™eli! ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te n ai nimerit o, locotenente. Bănuiam eu mai demult că ai ceva în rezervă. Prea erai calm. ÃŽn chestii dintr astea sunt om cu experiență. ÃŽÈ›i dai seama în ce nasulie m ai fi vârât dacă înghiÈ›eai pilula? Sunt unii de cred că Stever nu vede nimic, dar am un radar până È™i n ceafă. Știu cum să mă feresc de belele. Cunosc regulamentul pe de rost. Cunosc pe dinafară toate HDV urile. D aia am învățat să citesc la È™coală. M ar putea folosi în biblioteci ca HDV viu, într un singur volum. Cum e ceva care mi se pare că nu prea miroase bine, cum cer un ordin scris. Și dacă într o bună zi or să mi spună: "Stever, ai săvârÈ™it un asasinat", o să le râd în nas È™i o să le arăt ordinul scris, zicându le: "N aÈ›i nimerit o! Pe ăl de a semnat ordinul ăsta să l spânzuraÈ›i. Eu nu s decât un sclav care se È›ine de regulament, iar regulamentul nu eu l am făcut." Acum, locotenente, am pilula ta È™i sunt obligat s o păstrez, altminteri, mă paÈ™te Curtea marÈ›ială. Le place să vadă curgând sânge, indiferent al cui e, dar sângele meu n o să curgă. Deci, vom face în aÈ™a fel ca È™i când n ai fi avut niciodată pilula; altminteri am avea prea multă bătaie de cap. O s o dau pisoiului cenuÈ™iu care m a zgâriat ieri când am vrut să l mângâi. Sunt curios să văd cum funcÈ›ionează drăcia asta. Locotenentul Ohlsen plângea. Lacrimile i se scurgeau de a lungul obrajilor. Pilula fusese atu ul său. ÃŽl susÈ›inuse gândul că va putea decide el însuÈ™i asupra momentului. Acuma regreta amarnic că n o luase mai demult. Fusese o greÈ™eală să creadă că ar fi putut fi graÈ›iat în ultima clipă. — Dă mi o, bâigui el, dă mi o, Stever. — Nu È›ine, refuză Stever clătinând din cap. Trebuie să te conformezi regulamentului, dar pot să te consolez spuntndu È›i că totul se petrece foarte iute. O dată ce ajungi cu capul pe butuc, lucrurile merg atât de rapid, încât nici nu È›i dai seama. Se scotoci în buzunar È™i scoase de acolo o scrisoare. Uite ceva pentru tine È™i îți atrag atenÈ›ia că ai putea să mi mulÈ›umeÈ™ti. — Dar o scrisoare nu poate fi periculoasă, spuse descurajat locotenentul Ohlsen. — Nu? Comandantul È™i "Vierul" sunt de altă părere. Cerneala poate fi otrăvită. La München au pățit aÈ™a ceva. O istorie cu niÈ™te studenÈ›i. Unul a fost cât p aci să dea ortul popii. Otravă, a zis doctorul. Și au spart capul să găsească cum È™i a făcut rost de otravă. Și apoi, unul din deÈ™tepÈ›ii de la Kripo s a gândit la scrisorile pe care le primise deÈ›inutul. Au trimis toată scriitura aia la analiză È™i au găsit otravă în cerneală. Și atunci moara s a pus pe măcinat. L au arestat pe cel care scrisese scrisorile. Și l au trimis la eÈ™afod împreună cu ceilalÈ›i. De atunci, scrisorile sunt tabu când există un cerc roÈ™u pe uÈ™a celulei; dar Obergefreiter ul Stever are inimă bună. Oameni suntem cu toÈ›ii. CiteÈ™te scrisoarea aici, cu mine, dar te previn, dacă o duci la gură, capeÈ›i imediat una peste scăfârlie. Locotenentul Ohlsen parcurse la iuÈ›eală cele câteva rânduri ale scrisorii. Venea de la Bătrânul. Stever îi luă scrisoarea din mână È™i se apucă tacticos s o citească. — Alfred despre care vorbeÈ™te prietenul tău e ăla cu cicatricea? Locotenentul Ohlsen tacuvință din cap. — Nu pot să l sufăr. N aÈ™ vrea nici măcar să l am aici. Ceva îmi spune că are un dinte împotriva mea, deÈ™i eu, unul, execut doar ceea ce mi se ordonă. Ai putea să mi faci un serviciu, locotenente: scrie câteva cuvinte de recomandare pe dosul acestei scrisori. De pildă: Obergefreiter ul Stever e un băiat de treabă, care s a ocupat de mine. Nu face decât ceea ce i se ordonă. Ai putea să închei zicând, de exemplu: P.S. E prietenul deÈ›inuÈ›ilor. Apoi semnătura È™i gradul. Asta i ar da un aer mai oficial. Stever întinse scrisoarea locotenentului Ohlsen È™i i dădu un creion chimic. — DovedeÈ™te mai întâi, Stever, că eÈ™ti prietenul deÈ›inuÈ›ilor È™i după aceea scriu. — De acord, rânji Stever. Ce vrei? — Pilula. — EÈ™ti È›icnit, locotenente. Dacă crăpi, mă pun imediat la zid. — Dumneata eÈ™ti cel care hotărăște, Stever. Dar n ai să poÈ›i scăpa de ei. Dacă aÈ™ fi în locul tău, mi aÈ™ confecÈ›iona un guler blindat. Stever se cutremură. — Nu îndrăznesc să È›i dau pilula, locotenente, dar cred că ar fi o idee bună s o întind de aici. Locotenentul Ohlsen fu luat exact după cină. ÃŽl scoaseră în curte prin tunel. ÃŽnaintea lor pășea pastorul, murmurând o rugăciune. Trecură apoi într o altă curte, înconjurată de zidurile penitenciarului. Aici se aflau la adăpost de priviri străine. EÈ™afodul era din lemn negeluit. Pe platformă stătea călăul împreună cu ajutoarele sale, toÈ›i îmbrăcaÈ›i în redingotă, cu joben de mătase È™i mănuÈ™i albe. Celălalt condamnat care urma să fie decapitat sosise cu puÈ›in înaintea locotenentului Ohlsen. La piciorul eÈ™afodului se aliniaseră membrii Consiliului de război È™i câțiva ofiÈ›eri. Unul din judecători citi sentinÈ›a. Nimeni n ar fi putut înÈ›elege ce mormăia el acolo. Era un om care È™tia să se domine. Arta aceasta o deprinsese timp de cinci ani. Cândva fusese un om cultivat. Comandantul închisorii verifică identitatea condamnaÈ›ilor. Primul asistent al călăului înaintă È™i i degradă pe cei doi, smulgându le epoleÈ›ii. Locotenentul Ohlsen era al doilea. Tovarășul său de suferință urcă scara. Pastorul se ruga pentru izbăvirea sufletului său. Cei doi asistenÈ›i îl legară È™i placa basculă la orizontală. Călăul ridică securea. Lama, în formă de semilună, scăpără în lumina apusului. Strigă cu glas tare: — Pentru Führer, pentru Reich, pentru existenÈ›a poporului german! Securea se abătu È™i despică grumazul omului întins pe placă cu un zgomot ca o gâlgâitură. Un horcăit scurt, pornit parcă din corpul decapitat, răsună între zidurile închisorii. Capul se rostogoli în coÈ™. Corpul avu câteva convulsii. Din grumazul secÈ›ionat sângele țâșnea în două È™uvoaie. Cei doi asistenÈ›i ai călăului prăvăliră îndemânatic corpul într unul din sicriele de brad. Capul fu aÈ™ezat între picioare. Oberkriegsgerichtsrat doctor Jeckstadt aprinse tacticos o È›igară È™i se întoarse către confratele său, doctorul Beckmann: — Orice s ar vorbi despre aceste decapitări, ele rămân eficace, rapide È™i uÈ™oare. — Eu, unul, nu prea am încredere în ele, zise un Rittmeister, care auzise, fără voie, ce se vorbea. — Trebuie să fie o senzaÈ›ie bizară să te È™tii legat de placă, spuse doctorul Beckmann. — De ce să ne batem noi capul cu asta? zâmbi doctorul Jeckstadt. Nouă n o să ni se ntâmple niciodată. Nu suntem decât juriÈ™ti È™i nu ne facem decât datoria. E drept că indivizii care nu vor să se supună să fie pedepsiÈ›i. JuriÈ™tii sunt baza tuturor lucrurilor È™i fără noi lumea ar sfârÈ™i în haos. — AveÈ›i dreptate, scumpe confrate, îl aprobă doctorul Beckmann. ExecuÈ›iile sunt necesare, iar execuÈ›iile noastre germane sunt cele mai umane. ÃŽnainte ca locotenentul Ohlsen să poată înÈ›elege cu precizie ce i se ntâmplă, se trezi pe placă. SimÈ›i cum basculează înainte È™i apoi nu mai fu nimic. Călăul se ntoarse către grupul care discuta cu voce scăzută la piciorul eÈ™afodului È™i strigă cu glas tare: — ExecuÈ›iile au fost săvârÈ™ite conform sentinÈ›ei judecătoreÈ™ti. Heil Hitler! Două ceasuri mai târziu, Kriminalrat ul Paul Bielert avea în mână următorul act: Tribunalul Divizionar 56/X Garnizoana Hamburg ÃŽnchisoarea militară Altona Locul execuÈ›iei: ÃŽnchisoarea militară Executarea sentinÈ›ei de moarte pronunÈ›ată împotriva: Locotenentului de rezervă Berat Viktor Ohlsen Au fost prezenÈ›i: Ca preÈ™edinte al comisiei: Oberkriegsgerichtsrat doctor Jeckstadt; ca È™ef al biroului de execuÈ›ii; Sturmbannführer SS von Verkler. La ora 19,05 comandantul a fost scos din celulă È™i i s au legat mâinile la spate. Doi soldaÈ›i l au escortat la eÈ™afod. Călăul Rottger era gata împreună cu cele două ajutoare ale sale. Mai erau prezenÈ›i: Comandantul închisorii militare, maiorul von Rotenhausen. După ce identitatea comandantului a fost verificată, preÈ™edintele a ordonat călăului să treacă la execuÈ›ie. Condamnatul, care era calm, s a lăsat legat de placă fără împotrivire, după care călăul a procedat la decapitare cu ajutorul unui satâr de mână È™i a raportat că sentinÈ›a a fost îndeplinită. "Frumosul Paul" zâmbi È™i aplică È™tampila se personală pe macabrul document. Pentru el cazul era clasat. Câștigase încă o dată. O nouă sentință la moarte ce va împodobi raportul său lunar către RSHA Berlin. ÃŽn stomacul lui Porta paisprezece halbe de bere, nouă pahare de vodcă È™i È™apte de absint își disputau dreptul de a rămâne. Porni clătinându se spre orchestră, dar căzu de câteva ori. Cu multă caznă se îndreptă spre pian, ateriză de trei ori pe jos, se ridică ajutat de unul din muzicanÈ›i. Cu un zgomot de explozie, conÈ›inutul stomacului său țâșni în pian. — Scârbosule! strigă pianistul Borăști în instrumentul meu? — Gura, icni Porta răsturnând o halbă cu bere în pian. Basamacul de ocazie nu i bun, explică el, dar acum jucăria ta are È™i niÈ›ică bere proaspătă. Se aÈ™eză pe scăunel È™i își plimbă degetele pe clape. Era o prea frumoasă imagine a războinicului beat. CântaÈ›i, bandă de lepădături! zbieră el. "Bernard Sugativă" sări pe o masă È™i izbi tavanul cu două sticle de È™ampanie: Vor der Kaserne, vor den grossen Tor, stand eine Lanterne und steht sie noch davor. So woB'n wir uns da viedersehn, bei der Lanterne woll'n wir stehn wie einst, Lili Marleen. Singurul care nu cânta era MicuÈ›ul. Ședea într un colÈ›, cu o gagică pe genunchi, pe care o dezbrăca, aÈ™a cum o gospodină jumuleÈ™te de pene un pui Din când în când fata È›ipa, mai de frică, mai de plăcere. Pianistul continua să njure. Porta îl îmbrățișă surâzându i drăgăstos. — Te ai supărat, bătrân boxer de note? ÃŽn aceeaÈ™i secundă, pianistul, uluit, fu expediat la podea È™i se rostogoli ca un poloboc până câtre bucătărie. Heide È™i Barcelona îl ridicară, îl duseră È›inându l deasupra capetelor până în stradă, acolo îl legănară ca pe un sac È™i l azvârliră peste o grămadă de alÈ›i beÈ›ivani care dormeau somnul berii. ÃŽn acelaÈ™i moment, o mică procesiune compusă din È™ase ostaÈ™i S.D., un pastor, un medic, câțiva funcÈ›ionari de la tribunal È™i de la serviciul de securitate escortând cu toÈ›ii o bătrânică pătrundeau pe sub una din bolÈ›ile închisorii Fühlsbuttel, în spatele aeroportului. Pășeau încet, oarecum nehotârâți, ca È™i când ar fi vrut să tragă de timp înainte de a ajunge în faÈ›a uÈ™ii verzi din capătul coridorului. Un sfert de oră mai târziu, mica procesiune se înapoia. Fără bătrânică. ANIVERSAREA LUI "BERNARD SUGATIVÄ" Un zgomot infernal răzbătea din cârciuma "La Trei IepuraÈ™i" de pe Davidstrasse. Puteai să l auzi până la infirmeria de pe Bernhard Nocht Strasse. Un bâlci în toată regula. La uÈ™a dinspre stradă atârnau ghirlande. ÃŽnăuntru scânteiau lampioanele. "Bernard Sugativă", patronul, își sărbătorea într o odaie dosnică aniversarea. Fuseseră invitaÈ›i doar câțiva prieteni de ai casei, aleÈ™i pe sprânceană. MicuÈ›ul sosi printre primii, când încă nu se nserase. ÃŽl găsi pe "Sugativă" în bucătărie, tronând în vârful unei scări duble, unde dirija preparativele în vederea serii. — Am auzit că e ziua ta, începu MicuÈ›ul. — ÃŽntr adevăr, mormăi "Sugativă". — Bun, atunci fericire È™i baftă! ură MicuÈ›ul împingând spre ceafă ceea ce i slujea de bonetă. — MulÈ›umesc, răspunse Bernard È™i continuă să dea directive uneia dintre fete în legătură cu lăzile cu bere. — Probabil că organizezi ceva cu ocazia asta? întrebă MicuÈ›ul scobindu se în ureche. — Ca n fiecare an, răspunse "Bernard Sugativă". Și È™i suflă nasul cu degetele, prilej cu care câțiv stropi nimeriră în tava cu carne. MicuÈ›ul trase cu ochiul la sticlele aliniate falnic de a lungul zidului. — Ce de sticle ai! Cine o să le bea pe toate? — Prietenii mei cei buni, replică Bernard scuipând prin fereastră. MicuÈ›ul nu prea È™tia bine ce ar trebui să răspundă. ÃŽl încercă dorinÈ›a să tragă o înjurătură, dar își zise că din punct de vedere tactic ar fi fost o greÈ™eală să se certe cu Bernard tocmai într o asemenea zi. — Plecăm în curând pe front, zise el după câteva clipe È™tergându È™i gura. Batalionul nostru de marÈ™ e aproape complet. Vom avea È™i tancuri noi. Asta nu trebuie s o dezvălui nimănui, dar È›ie se poate. Știu că n ai să spui decât cui trebuie. — Asta aÈ™a i! sună răspunsul scurt al lui Bernard, care se căznea să prindă o ghirlandă. Scara se clătină într un mod periculos. Prea multă bere de dimineață. — La drept vorbind, eu am È›inut la tine întotdeauna, continuă MicuÈ›ul. De câți ani faci umbră pământului? — De 42. Ia È™i tu o sticlă de bere È™i bea o în sănătatea mea. MicuÈ›ul întinse mâna È™i luă o sticlă. Tocmai se pregătea s o decapsuleze cu dinÈ›ii, când fu oprit de Bernard, care îndreptă spre el o labă exigentă. — Și cadoul? — Ah, fir ar să fie, înjură MicuÈ›ul. Uitasem. Și scoase din buzunar un mic pacheÈ›el învelit în hârtie de mătase roză. Interesat, Bernard desfăcu pacheÈ›elul. Un obiect util, gen tirbuÈ™on, își făcu apariÈ›ia. — N aveÈ›i pic de originalitate, adunătură de cârpe n cur! urlă înfuriat "Sugativă". E al zecelea pe care l primesc pe ziua de azi. MicuÈ›ul smulse cu dinÈ›ii capsula È™i bău cu înghiÈ›ituri mari. — Se întâmplară rar să primeÈ™ti chiar darul pe care l ai vrea, filozofă el. Veniră È™i alÈ›ii să l felicite pe patron. Cu toÈ›ii se ndreptară spre încăperea destinată festivității. ÃŽncetul cu încetul, MicuÈ›ul, care avea grijă să participe la toate toasturile, se pili. Când veselia era în toi, apăru È™i jobenul galben al lui Porta. — Salut, "Sugativă"! Ai primit cadoul meu? Bernard nu È™i aducea aminte să fi primit vreun cadou de la Porta. — N ai primit de la MicuÈ›ul un tirbuÈ™on de fier în formă de femeie? — Ba am primit porcăria aia, mârâi Bernard. — Bun! Atunci totul e n ordine. De fapt, era un cadou comun, al meu È™i al lui MicuÈ›ul. Hai, dă ncoa trăscăul că sunt uscat pe dinăuntru ca Sahara. Bernard bătu din palme. — HaideÈ›i la masă, băieÈ›i. Ne am adunat cu toÈ›ii. InvitaÈ›ii se mbrânciră, se stropÈ™iră unii la alÈ›ii, dar până la urmă toată lumea găsi unde să se aÈ™eze. Zece fete, îmbrăcate doar în niÈ™te combinezoane negre È™i cu È™orÈ›uleÈ›e minuscule, aduseră bucatele. Porta fu imediat apucat de năbădăi. — Helga! zbieră el, MicuÈ›ul pretinde c ai fi rasă ca o curvă franÈ›uzoaică. Arată mi È™i mie dacă i aÈ™a! Helega îi trânti în față o ditamai farfurie plină cu varză È™i cârnaÈ›i, dar refuză orice fel de demonstraÈ›ie. Porta necheza ca un cal de berar, care simte mirosul butoiului. ÃŽn timpul mesei atmosfera se ncălzi nemaipomenit. Musafirii hotărâseră să intoneze în cinstea lui Bernard un cântec, un cântec lung È™i obscen. Pe lumea asta i de făcut ceva. Deci scoate È›i È™tremeleagul, Căci când potolul a sosit Stăpâne s toate poftele. Sărută sus È™i f... jos, Să bem chiar din bărdacă, Sărută sus È™i f... jos, AÈ™a zicea un maimuÈ›oi Logodit cu o girafă! Răcnetele erau atât de puternice, încit paharele de pe bufet prinseră să zăngăne È™i să se ciocnească Intre ele. Bernard fu săltat pe braÈ›e. Porta se cățără pe masă È™i È™i zvârli cât colo jobenul cel galben. Heide ciocnea din răsputeri două sticle. — Gura, Joseph vrea să vă vorbească! ÃŽncetul cu încetul se făcu liniÈ™te. — "Bernard Sugativă", începu Porta, ai acum 42 de ani È™i te È™tie tot Hamburgul. Ziarele au vorbit de tine È™i ai avut parte de titluri frumoase atunci când ai umflat È™aizeci de zile de pârnaie. Vreau să È›i urez ca totul să È›i meargă din plin, ca trenul tău de aterizare să nu se strice o dată cu trecerea anilor È™i damele să È›i umple totdeauna tractirul, aducând cât mai mulÈ›i clienÈ›i cu parale multe È™i neveste nasoale. Din multe puncte de vedere eÈ™ti un căcănar. Dar te iubim totuÈ™i, È™tii È™i tu că treaba amicilor este să spună adevărul. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc din partea mea È™i din partea prietenilor, iar acum să i zicem un cântec. Bătu măsura cu piciorul: unu, doi, trei È™i dădu drumul celui mai porcos cântec din câte existaseră vreodată. Acum vorbea Julius Heide. Vorbea de eroi È™i de mândre acvile. Dar cum ce spunea nu interesa pe nimeni, fu trimis rapid la plimbare. Barcelona profită atunci de ocazie ca să i prezinte lui "Bernard Sugativă" omagiile sale. Ca de obicei, începu cu Spania, sărind de la coride la luptele de tancuri de lângă Alicante. — Acolo am repurtat prima mea victorie! răcni el È™i duse la gură o cană de un litru. Jumătate îi curse pe piept. Icni. — Cum o chema pe curva aia de spanioloaică a ta? întrebă Porta. Barcelona sughiță din nou È™i l arătă pe Porta degetul. Bătrânul trebui să l sprijine ca să nu cadă de pe masă. — Obergefreiter Joseph Porta, îți amintesc pentru a suta douăzecea oară că trebuie să mi te adresezi cuviincios fiindcă sunt Feldwebel, coloana vertebrală a armatei. — EÈ™ti un cur beat! replică Porta È™i se apucă să bea È™ampanie direct din sticlă. — Sunt amator de arte frumoase, proclamă Barcelona în mijlocul tumultului, la fel ca È™i amicul meu, amicul meu Bernard. Ca să subliniez această amiciÈ›ie, îl pupă pe frunte pe grăsanul de Bernard, cu care ocazie fu cât pe aci să cadă de pe masă. ÃŽÈ™i recăpătă echilibrul È™i continuă: — Ah, artele frumoase! Care din banda asta de păduchi laÈ›i a fost vreodată într un muzeu È™i a fremătat în faÈ›a frumosului? — Eu! zbieră acoperind hărmălaia MicuÈ›ul È™i ridică un deget în sus. Barcelona' amuÈ›i, siderat. — Nu se poate, zise el fără voie. — Pe cuvânt de onoare, răspunse MicuÈ›ul ridicând trei degete. Am fost de patru ori cu compania la Muzeul Militar, da' de mult, când eram încă recrut la regimentul 5 tancuri din Berlin. — Idiotule, i o reteză Barcelona. Asta n are nici o legătură cu interesul pe care eu È™i Bernard îl purtăm artelor frumoase. Care dintre voi a contemplat vreodată o statuie frumoasă dim marmură, înfățiÈ™ind o femeie? Care dintre voi îl cunoaÈ™te pe Thorvaldsen? CredeÈ›i cumva c o fi un peÈ™te de pe Reeperbahn? El e Dumnezeul meu! urlă Barcelona. Un om mare, acum mort. După aceea folosi de câteva ori cuvântul "erou", "rahat", "idioÈ›i", trecând prin "libertate" È™i "înmiresmat crâng de primăvară". Apoi, în capul său totul prinse să se nvârtească. Strigă ceva despre cântecul iepurelui È™i găinaÈ›ul de turturică, lovi cu un gest teatral baretele multicolore ale decoraÈ›iilor insistând asupra faptului că nu le dă nici un fel de importanță, după care, arătând succesiv cu degetul fruntea È™i inima, răcni: Aici, camarazi, sfinÈ›i È™i încercaÈ›i, fraÈ›i de arme, adunaÈ›i azi în taverna lui "Sugativă", asta contează... Mai departe nu apucă să continue, căci fu măturat de pe masă. De jos, de pe podea, mai răcni: Viva España! Fu rândul lui Bernard să urce pe masă, ajutat de Porta È™i de Legionar. ÃŽn mod inexplicabil, își găsi echilibrul. — Trag nădejde, prieteni, că nici unuia dintre voi nu i e sete, pentru că altminteri vă torn pe gât la trăscău până când o să țâșnească afară prin găoază È™i toate alelalte găuri! Trase câteva înghiÈ›ituri din cana pe care Legionarul i o întindea cu prietenească înÈ›elegere. Sper că tractirul meu a fost pentru voi o adevărată casă, un adevărat sălaÈ™. Am să vă destăinui ceva. A fi cârciumar nu i numai o treabă de câștigat parale. E o misiune. Deasupra uÈ™ii mele e figura lui Dionysos, unul din îngerii lui Dumnezeu, ceea ce dovedeÈ™te că noi, cârciumarii, facem parte dintre aleÈ™ii Domnului. Prieteni, unde vă duceÈ›i voi ctnd sunteÈ›i triÈ™ti? La cazarmă? Aiurea! La chioamba de nevastă, cu păru' pus pe moaÈ›e? Nici pomeneală! VeniÈ›i la "Bernard Sugativă". Și cum plecaÈ›i de aici? DeprimaÈ›i? Nu! Dimpotrivă, uÈ™uraÈ›i de toate grijile. — Da' de parale? făcu o voce din fund. Bernard preferă să se prefacă a nu fi auzit nimic. — La mine, ostaÈ™ii, gradaÈ›ii È™i ceilalÈ›i sunt întotdeauna bineveniÈ›i! Glasul său urcă È™i deveni amenințător. ÃŽÈ™i agită pumnul prin aer. Dar ofiÈ›erii È™i celelalte canalii sunt nedoriÈ›i. ÃŽn ochii mei sunt niÈ™te lepădături! Are tot omul dreptul să zică ce i place È™i ce nu! Vocea i se pierdu în urale. ÃŽÈ™i ridică mâinile deasupra lui, ca un boxer victorios. Trase o nouă duÈ™că. — Suntem hamburghezi, continuă el înduioÈ™at. — Hummel, hummel, hummel! urlă întregul cor. — MuÈ™că, muÈ™că, muÈ™că! întregi Bernard lansând clasicul salut hamburghez. Să nu uităm niciodată. Există unii nenorociÈ›i care È™i închipuie că mai e o altă lume in afară de Hamburg. Fals! ArătaÈ›i mi un Zillertal în altă parte decât aici! Unde poÈ›i să găseÈ™ti cele mai straÈ™nice coarde? Unde dacă nu pe Monckebergstrasse găseÈ™ti cei mai parÈ™ivi ochi? Există un singur "Uragan" È™i ăla i pe Hanza Platz, la Hamburg. Cel care a respirat o dată aerul Hamburgului, revine întotdeauna. Hamburgul este ultimul bastion al Europei. Se opri brusc È™i fixă o chelneriță. Silvia, scroafă în călduri, la ce te holbezi aÈ™a? ÃŽnchide È›i pliscul È™i toarnă bere! Uite că mi am pierdut firul. Ei drăcie, unde m am oprit? Ah, da! Ehei, pe vremea mea, când eram în Reichswehr, la regimentul 3 dragoni!... Ãia dragoni! Anafura mă si, ăia È™tiau să bea bere! Când eram pe undeva prin cantonament, nu rămânea o gagică care să nu fete după nouă luni! Iar dacă È™i serba careva ziua de naÈ™tere, nu primea niciodată zece tirbuÈ™oane în dar. Și aici privirea lui se aÈ›inti asupra lui Porta — nici nu găseai prăpădiÈ›i care să cotizeze doi pentru unul singur. Ridică braÈ›ul, făcu un semn pianistului È™i răcni: — BăieÈ›i, fiÈ›i gata pentru imnul Hamburgului. Das Hertz von Sankt Pauli das ist meine Heimat, in Hamburg, da bin ich zu Haus. Cântecul fu întrerupt de Steiner, care semnala primul conviv beat mort, fireÈ™te, un Feldwebel de administraÈ›ie. Un urlet de bucurie urcă spre cer. Șase oameni îl înhățară pe tip, care se afla la toaletă, îl duseră până în stradă È™i l aruncară într o fundătură acompaniind totul cu psalmi cântaÈ›i în surdină. De atâta râs, Porta își scrânti falca, dar MicuÈ›ul i o puse la loc cu un pumn bine È›intit. ÃŽn cursul ceasului următor, È™apte alÈ›i beÈ›ivani luară drumul fundăturii. Aniversarea "Sugativei" era numai fum de È›igară, zbierete È™i damf de bere. Pretutindeni, pe mese È™i pe jos, oamenii zăceau vlăguiÈ›i, doborâți de alcool. Timpanistul căzuse în toba cea mare. BraÈ› la braÈ›, cei È™ase din 27 tancuri se împleticeau pe stradă. — Mi e sete, răcni Porta. Zidurile de pe Herbertstrasse fi răsfrânseră strigătul. Lângă staÈ›ia metroului ajutară pe un bătrânel să lipsească un afiÈ™. Un afiÈ™ roÈ™u ca sângele. Steiner citi cu glas cleios, de beÈ›iv: — Aviz... Porta căzu È™i se sculă cu greu. — Steiner, băiatule. Cine dracu' publică anunÈ›uri atât de devreme? Bătrânelul se împiedică È™i se dădu de a berbeleacul pe scara metroului, rămânând apoi înÈ›epenit între braÈ›ele turnichetului. Ca să l scăpăm furăm nevoiÈ›i să recurgem la o rangă de fier. Sprijinindu se unul de celălalt, Steiner È™i Barcelona citeau împreună cu voce tare. Steiner se cam bâlbâia pe la cuvintele mai dificile, dar Barcelona 9 îndrepta politicos. — Camarazi, fiÈ›i calmi. E un aviz secret al Gestapo ului, proclamă Barcelona în mijlocul străzii pustii. — Pentru că a difuzat zvonuri false... sughiță Steiner. — ...în detrimentul Patriei, continuă Barcelona. Steiner se prăvăli peste afiÈ™, dar izbuti să È™i păstreze echilibrul sprijinindu se în mâini. — Dumnezeu mi e martor! Mi e sete! gemu el. — Ei, fir ar să fie! Uite că au spânzurat pe unul! strigă Barcelona. E scris negru pe roÈ™u. — Asta i ceea ce se numeÈ™te hârtie lux, zise Porta È™i vomă pe rampa metroului. — Cine a fost spânzurat? întrebă Bătrânul aÈ™ezându se pe scări. Barcelona cercetă afiÈ™ul. "Conform sentinÈ›ei tribunalului popular, astăzi la orele 17 È™i 15 minute va fi executată ca trădătoare a Führerului, Poporului È™i Patriei văduva Emilie Dreyer." BraÈ› la braÈ›, ne continuarăm drumul către Palatul de JustiÈ›ie. Printre sughiÈ›uri, Barcelona È™i Legionarul intonau: Dragoner sind halb Mensch, halb Vteth. Auf Pferd gesetzte Infanterie. — Nu i aÈ™a c am întâlnit o pe văduva de au spânzurat o? murmură Heide când ajunseră la cazarmă. — Posibil, oftă Legionarul. Acum însă n o s o mai întâlnim. Acolo unde i ea, n ajungem noi. — Se moare cam mult în vremurile astea, filozofă Bătrânul. Curând luăm drumul frontului. Batalionul de marÈ™ e gata. — Sunt un erou, proclamă zbierând MicuÈ›ul. Porta căzu pe peluza din faÈ›a clădirii statului major. Izbuti cu greu să se aÈ™eze. — Să cântăm pentru lepădăturile cărora li e somn, propuse el. Știu că colonelul Hinka are o damă în pat. O cunosc È™i eu, dar ea ocheÈ™te sus de tot: nu vrea să se ncurce cu un Obergefreiter. Cântecul său favorit izbucni ca dintr o orgă: Im schwarzen Kelter zu Askalon, da kneipt ein Mann drei Tag, bis dass er wie ein Besenstiel am Marmortische lag. — Pe barba tuturor profeÈ›ilor, blestemă Legionarul azvârlindu È™i echipamentul într un colÈ›, s o faci pe soldățoiul la vârsta mea. El era instructor pentru luptă corp la corp afectat completărilor care ne soseau cu regularitate de la închisori, cazărmi È™i din lagăre. ÃŽi lua în primire de îndată ce căpătau banderola cu literele zbV. — De ce te ai făcut majur dacă nu È›i place, întrebă MicuÈ›ul, È™i muÈ™că din bucata de slănină pe care o furase de la furierul companiei a 8 a. Micul legionar dădu din umeri, aprinse una din veÈ™nicele sale È›igări, suflă fumul pe nas È™i apăsă gânditor capătul aprins pe o albină pe jumătate moartă, care se târa pe masă — Da' tu de ce te ai făcut soldat? — La asta nu i greu de răspuns, replică MicuÈ›ul cu gura plină de slănină. Aveam de ales între a fi robul unui țăran fățarnic sau a intra în forÈ›ele armate. La 16 ani m am angajat la cavalerie. Nu m au vrut. Ziceau că s matahală. M au expediat la infanterie, cu câțiva pumni peste bot în chip de supliment. Acolo am dat gata la marÈ™ pe toÈ›i ofiÈ›erii nefăcând altceva decât să pun tot timpul un picior înaintea celuilalt. După câteva ceasuri, nu era unul să nu se sature. Auzi, își închipuiau că pot face marÈ› pe unul care crescuse în orfelinatele publice! Mă puneau să halesc pământ È™i când mă duceam la budă ieÈ™ea la țărână din mine de parcă eram râmă, nu om. Da' tot era mai bine decât să mă spetesc pentru o jigodie de chiabur. Legionarul aprobă — FireÈ™te, mon camarade. Nu cunosc nici orfelinatele publice, nici casa de corecÈ›ie, cunosc doar ce i aceea foamea È™i È™omajul. Bun, într o seară ploioasă a lui '32 am scăpat din mocirla nemÈ›ească. Am plecat la Paris, mă aÈ™teptam să dau acolo de soare. Aiurea, era la fel de trist ca la Berlin. M am lăsat înfiat de o târfă pe care am întâlnit o pe bulevardul Saint Michel, în timp ce aÈ™teptam autobuzul în staÈ›ia Luxemburg. Ea m a învățat limba fraceză, mai ales în pat. Brusc i am avut pe presari în cârcă. Și din toate scârbele alea de uÈ™i franÈ›uzeÈ™ti, am ales o pe cea mai scârboasă È™i anume cea care se deschide spre biroul de recrutare al Legiunii Străine. Acolo m a primit un sergent care, râzând cu gura până la urechi, mi a arătat un formular. Afară, în stradă, mă pândeau sticleÈ›ii. — Ce preferi? întrebă sergentul. Să fii liber la noi sau o È™edere prelungită la fortul Saint Martin de Re? — ÃŽn aceeaÈ™i clipă, continuă Legionarul, unul din caralii băgă capul pe ușă, ceea ce hotărî tot cursul vieÈ›ii mele viitoare. Alah alese. După patru săptămâni haleam nisip lângă Casablanca. O uitasem pe Jeanette, găsisem una pe care o chema Aischa. AcelaÈ™i temperament, numai că locuia în cartierul indigen. Se trânti pe un pat de lângă fereastră È™i răcni la un rezervist: — Mă jigodie, curăță mi echipamentul, dar dă i bătaie, È™i să te păzească sfântul dacă n o să lucească totul ca un sfanÈ› nou atunci când isprăveÈ™ti. Și aruncă o cizmă recrutului înspăimântat, un bătrânel de 63 de ani, care avea să moară ca un erou pe țărmul Niprului, la nord de Kiev. PLECAREA PE FRONT A doua zi, un regretabil eveniment se produse în timpul È™edinÈ›ei de tragere cu muniÈ›ie de război a companiei. Feklwebel ul Brandt fu omorât în adăpostul standului de È›inte. Patru gloanÈ›e îl loviră exact îIn mijlocul frunÈ›ii. OfiÈ›erul de serviciu pe poligon fu arestat timp de câteva ore, după care fu însă eliberat. Când mortul fu aÈ™ezat tn camion, printre lăzile goale de muniÈ›ie È™i materiale de curățat armele, MicuÈ›ul îi spuse cu satisfacÈ›ie lui Porta: — E de necrezut ce greu poate fi un cadavru. Acum, că È™i a dat duhul, ar fi trebuit să devină mai uÈ™or. Amândoi urcară în camion. Porta scoase o pereche de cărÈ›i. Se instalară de o parte È™i de alta a mortului, pe care l folosiră drept masă. Porta extrase din buzunar o sticlă cu rachiu È™i i o oferi MicuÈ›ului. — Julius È™i cu mine am tras exact In acelaÈ™i moment, zise fără să roÈ™ească MicuÈ›ul. Am fost la înălÈ›ime, ce mai! Bău È™i se È™terse la gură. Slavă Domnului c am scăpat de dobitocul ăsta. Porta râse încetiÈ™or. — I ai văzut pe ceilalÈ›i È™obolani de garnizoană cum s au albit la față? Știu că am făcut o dinadins, dar nu pot s o dovedească. Pe ce pariezi că diseară o să putem bea câtă bere vrem fără să scoatem un ban din buzunar? Scuipară la unison pe cadavru. — Crezi că acum e în iad? întrebă MicuÈ›ul. — Fără îndoială, replică Porta. Bunul Dumnezeu nu l ar primi. — Da' pe noi crezi că ne ar primi bunul Dumnezeu, Porta? — Mai taci din gură È™i joacă. Nu vorbi de aÈ™a ceva. — ÞăruÈ™ul È›intei era plin de creierii lui. — Prea mulÈ›i tot n a avut, zise Porta. — Era căsătorit, continuă MicuÈ›ul. O să i fac o vizită nevestei sale È™i o să mă culc cu ea. ÃŽn felul ăsta nu va pierde nimic. — Ai inimă bună, MicuÈ›ule, glăsui Porta. Goliră împreună sticla È™i o azvârliră afară din camion. Porta trânti o carte pe burta cadravului È™i anunță triumfător: — Atu! Când sosiră la cazarmă, se făcuse târziu de tot È™i de comun acord hotărâră să lase cadavrul peste noapte în camion. După două zile, tocmai când regimentul primise ordinul să se pregătească de plecare, un mic detaÈ™ment de trupe proaspete defilă prin curtea cazărmii. Noi eram cu toÈ›ii la ferestrele dormitorului companiei a 5 a. Brusc, Bătrânul tresări: — Ia te uită! Alfred, ai văzut cine e al doilea în rândul trei? Micul legionar râse cu glas tare. — Alah e înÈ›elept, Alah e drept! E Stabsfeldwebel ul Stahlschmidt. Fie binevenit! "Vierul" ridică privirea, îl recunoscu pe Legionar È™i pe Bătrân, păli È™i dădu una cu cotul "Hultanului", care era alături de el. — Zău dacă n am nimerit chiar la poarta iadului. Să l ferească sfântul pe Stever dacă o să l întâlnesc vreodată după ce vom fi pierdut războiul. — Stahlschmidt, È™tiu despre ce anume vorbeÈ™ti È™i È™tiu la ce te gândeÈ™ti. Dar în acelaÈ™i timp bagă È›i bine în cap: eu unul nu te mai cunosc. Porta scoase deodată un urlet: — Heil S.S.! Iată te la noi. Și încă cu cinci minute înainte de plecarea trenului. ÃŽn mijlocul coloanei, un ostaÈ™ cu faÈ›a lividă își ridică ochii. Pe gulerul verde al tunicii sale de bumbac se mai vedeau urmele petliÈ›elor negre ale S.S. ului. Vântul făcea să fluture cele câteva fire de ață cu care fuseseră cusute. O trompetă de argint cu dragonul galben al cavaleriei îi atârna pe umăr. Era fostul È™ofer al Standartenführer ului S.D., Paul Bielert. Hauptfeldwebel Edel îl primi pe nou veniÈ›i după tipicul obiÈ™nuit. — Șleahtă de chiulangii decoloraÈ›i! FiÈ›i bineveniÈ›i la noi. O să faceÈ›i ceva bale înainte de a ajunge pe frontul de est. Sunt bun È™i înÈ›elegător cu cei pe care i iubesc, dar uite că pe voi nu vă iubesc. Mâine È™i poimâine sunteÈ›i cu toÈ›ii de corvoadă la latrine. Precizez de pe acum că scaunele de la closete la vreau strălucitoare ca soarele! Colonelul Hinka se apropie agale. Mantaua sa de piele cenuÈ™ie lucea de umezeală. Sub viziera chipiului un zâmbet de băiat bun îi lumina faÈ›a. Dădu din cap. Edel se răsuci, pocni călcâiele, salută È™i răcni ca un subofiÈ›er cu multă experiență ce era. — Domnule comandant, Hauptfeldwebel ul Edel din compania a cincea, împreună cu 20 de oameni, completare proaspătă, se află la ordinele dumneavoastră. Hinka râse încetiÈ™or È™i aruncă o privire piezișă spre ferestrele la care stătea. — MulÈ›umesc, Hauptfeldwebel. ÃŽncălzeÈ™te i puÈ›in pe băieÈ›i, ca să se simtă ca la ei acasă. Cred că o să i dăm comanda sergentului major Alfred Kalb. — Bine, domnule comandant, strigă Edel, gata întotdeauna să îndeplinească un ordin. Micul legionar se È™i afla în ușă, echipat pentru instrucÈ›ie. ÃŽl salută impecabil pe colonelul Hinka, care răspunse la rândul său. — SubofiÈ›er, băieÈ›ii ăștia trebuie încălziÈ›i puÈ›intel ca să se simtă bine aici, la noi. Dar mai întâi să le dăm bună ziua. Cu paÈ™i rari trecu trupa în revistă, urmat de Legionar È™i de Hauptfeldwebel. ÃŽn dreptul "Vierului" se opri. — Numele? — Să trăiÈ›i, domnule colonel, Stabsfeldwebwel ul... Hinka îl întrerupsese după ce aruncase o privire în dosar: — Vii de la închisoarea militară! Ai mulÈ›i ani de serviciu, pe front n ai fost încă, dar ai să mergi! Suntem un regiment de linia întâi È™i suntem prezenÈ›i totdeauna acolo unde i mai greu. Dădu din cap. Ai fost destituit pentru că îi tratai prost pe deÈ›inuÈ›i? — E o greÈ™eală, domnule colonel, protestă "Vierul" cu voce stinsă. — BineînÈ›eles, Stabsfeldwebel, râse Hinka. La noi se vine întotdeauna numai din greÈ™eală. Legionarul îl fixă pe "Vier", închise un nasture de la buzunarul drept al vestonului È™i zâmbi tăios. ÃŽÈ™i urmară drumul. Hinka se opri în faÈ›a "Hultanului". — ÃŽncă unul de la închisoarea militară. Au făcut curățenie, nu glumă. Continuară să înainteze agale prin faÈ›a È™irului de ostaÈ™i aliniaÈ›i. Când Legionarul trecu prin faÈ›a "Hultanului", îi È™uieră printre dinÈ›i: — Tu. Afară din rând. Te prezinÈ›i la Obergefreiter ul Porta. Corvoadă la closet. Hinka se opri în faÈ›a fostului S.S. ist È™i arătă spre trompetă. — Știi să cânÈ›i? — Da, domnule colonel. Sunt Unterscharführer ul Rudolf Kleber, fost trompet în regimentul de cavalerie S.S. "Florian Geyer". — Trompet? repetă Hinka. Pentru ce ai nimerit la noi? — Bursă neagră È™i furt. — Ce ai furat, ostaÈ™? — Cartofi È™i zahăr. — Observ, ostaÈ™, că ai uitat să adaugi "domnule colonel". AÈ™a se obiÈ™nuieÈ™te în armată. SubofiÈ›er Kalb, învață l pe tipul ăsta să fie politicos. — Da, domnule colonel. Soldat, 20 de culcări! È™uieră el printre dinÈ›i È™i, fără să mai stea să verifice executarea ordinului, făcu exact 16 paÈ™i în urma comandantului regimentului. ToÈ›i oamenii fură interogaÈ›i unul după altul. Colonelul Hinka se informă pe scurt de motivul venirii lor la regimentul 27. Peste unii trecu repede, la alÈ›ii se opri mai îndelung. După aceea le adresă un salut neglijent È™i dispăru urmat de Hauptfeldwebel ul Edel. Micul legionar își înclină cascheta pe sprânceana stângă visând că este chipiul alb al Legiunii Străine. Contrar regulamentului, își înfipse o È›igară în colÈ›ul gurii, după moda franceză. — AscultaÈ›i aici, ăștia nou veniÈ›ii! lătră el fără să È™i miÈ™te È›igara din gură (de aÈ™a ceva e în stare numai un francez!). Vă sfătuiesc, È™leahtă de lepădături, să mă ascultaÈ›i cu atenÈ›ie. Am fost ostaÈ™ în Legiunea Străină. După aceea trei ani în batalionul special al închisorii militare din Torgau. OstaÈ™, ascultă comanda la mine! Pocni de din călcâie, își înclină È™i mai tare chipiul È™i È™i aprinse o nouă È›igară. — DrepÈ›i! La dreapta! ÃŽn coloană de marÈ™, cu ocolire la stânga, marÈ™! Porniră în pas de defilare către terenul de instrucÈ›ie din spatele remizelor, acolo unde nu puteau fi văzuÈ›i de nimeni. Văzându i dispărând, Bătrânul râse încetiÈ™or. — "Mergi ori Crapă" e în largul său. Are ceva personal de răzbunat. Micul legionar începu prin a i alerga de a lungul È™i de a latul pistei presărate cu pietriÈ™. Obosit, colonelul Hinka se rezemase de blindajul acoperit de un strat de ciment al unui tanc "Tiger" È™i privea la exerciÈ›iul care se desfășura comandat într un amestec bizar de franceză È™i germană. Ceea ce se petrecea nu era întrutotul conform regulamentului. Acolo, printre bolovanii cazărmii, se materializau ani lungi de educaÈ›ie rigidă, opt la francezi È™i È™ase la prusaci. — DetaÈ™ament, înainte! Pas alergător, È™uieră Legionarul. ÃŽi puse să se târască prin noroi, gata gata să se înece în el. Le ordonă să sară È™anÈ›ul cu apă. Rânjea numărind capetele care răsăreau la suprafață. Urlă: Pe toÈ›i dracii, e o datorie! Nu mi o luaÈ›i în nume de rău, camarazi! O să vă fac mai tari ca stânca Gibraltarului! Culcat! Botul în noroi, o să respiraÈ›i după aia! Hinka râse. Edel râse. Asta era Legiunea Străină. Asta era reÈ›eta după care se fabricau cei mai buni soldaÈ›i din lume. — Hai, camarazi. Mai iute, pas alergător! răcnea Legionarul cățărat pe o ladă goală. ÃŽi goni în toate părÈ›ile peste bolovani. Se nfundau în noroi ca niÈ™te obuze. — Saperllipopette! , miÈ™caÈ›i vă mai repede, bandă de puturoÈ™i! Brusc i se făcu frică că È™i ar putea pierde glasul È™i atunci înhăță fluierul. Mai întâi le explică însă semnificaÈ›ia fiecărui semnal. Primul fluierat: pas alergător, al doilea: culcat; al treilea: săritură pe loc. Fluieră aÈ™a două ceasuri încheiate. Oamenii începură să se clatine. Legionarul înjura pe franÈ›uzeÈ™te. Colonelul Hinka râdea. Edel râdea È™i el, zicându È™i că i de datoria lui să È›ină isonul colonelului. Făcu semn Legionarului să se oprească. N aveau chef de decese la regiment în timpul exerciÈ›iilor speciale. Legionarul încheie cu o oră de marÈ™ în pas de defilare prin nisip, în jurul cazărmii. Cei douăzeci de oameni fură repartizaÈ›i prin dormitoarele cazărmii. "Vierul" eÈ™uă la noi. I se dădu un dulap unde să È™i aÈ™eze lucrurile. NăduÈ™eala îi È™iroia pe față. Era tăcut È™i morocănos. — Þi ai pierdut cheile! râse careva. "Vierul" preferă să nu răspundă. Legionarul intră È™i se apropie de el. — Să nu te amăgeÈ™ti în legătură cu cele petrecute azi. Þie îți era rezervat totul È™i nu ălorlalÈ›i. L ai văzut pe È™eful nostru murind, dar înainte de asta l ai maltratat. — N am fost eu, se apără "Vierul". Legionarul avu un zâmbet sinistru. — Ascultă mă bine, Stahlschmidt, puÈ›in îmi pasă de ce ai făcut. N am izbutit să l înhaÈ› pe ortacul tău, mai exact, n am izbutit încă. El v a pus pe făgaÈ™, pe tine È™i pe "Hultan". Era mai È™mecher ca voi. O să facem din tine un erou, un erou de mâna întâi. Când mi te adresezi, trebuie să mi spui domnule sergent major, înÈ›eles? — Bine, domnule sergent major! abia suflă "Vierul", pocnind din călcâie cât se pricepea mai bine. Legionarul se răsuci È™i ieÈ™i. "Vierul" continuă să È™i aranjeze efectele. Din nebăgare de seamă, lovi cizmele MicuÈ›ului. — Te ai atins de cizmele mele, mârâi acesta aÈ™ezat pe patul de sus È™i ocupat să mănânce un cârnat. — Fac ceva pe cizma ta, replică provocator "Vierul". MicuÈ›ul dădu din umeri È™i continuă să înfulece din cârnat. După ce termină, își È™terse gura cu dosul palmei, își mută alene picioarele È™i sări cu îndemânare jos. Cu o grohăitură surdă, se ndreptă spre "Vier", își întoarse capul, pumnul MicuÈ›ului despică aerul È™i ateriză sonor în bărbia acestuia. Urmă apoi o ploaie de lovituri care nu se opri decât atunci când "Vierul" ajunse să se zbată pe jos ca un È›ipar. MicuÈ›ul îl răsturnă pe burtă È™i sări de câteva ori cu picioarele pe fundul său. Apoi urcă înapoi pe patul său, scoase două sticle de bere de sub saltea, le decapsulă cu dinÈ›ii È™i bău simultan din ambele, tur de forță de care numai el era capabil. Sticlele goale le aruncă în capul "Vierului" care își revenea cu încetul în simÈ›iri È™i bombăni: — Șobolan de închisoare, ai vrut să ai de a face cu cizmele mele, poftim, È›i am împlinit dorinÈ›a. "Vierul" nu suflă o vorbă È™i se băgă în pat stâlcit de lovituri, abia suflând. Pentru el începea o nouă eră: venise rândul său să încaseze. Porta È™i S.S. istul părăsiră cazarma împreună. Fură văzuÈ›i în nenumărate cârciumi, unde discutară pe È™optite cu diverse târfe È™i peÈ™tii lor. Făcură È™i curse cu taxiuri. Erau grăbiÈ›i. Noaptea târziu urcară agale poteca ce È™erpuia pe Landungsbrucke, până la È™coala de marină din spatele spitalului militar. ÃŽn vârful colinei era o bancă pe care cei doi se aÈ™ezară. Gânditori, contemplau portul ascultând păcăniturile nituitorilor de la arsenal È™i privind ploaia de scântei, ca niÈ™te focuri de artificii, țâșnită din aparatele de sudură. — Dacă È™tii să cânÈ›i atât de bine precum te lauzi, zi mi ceva, ceru Porta. Dacă vrei să te faci iubit de colonelul nostru Hinka, trebuie să cânÈ›i aÈ™a încât până È™i îngerii să te asculte. Fostul S.S. ist Rudolf Kleber dădu din cap în semn că e de acord È™i scoase trompeta sa de argint din tocul aÈ™ezat alături de bancă. Trase apoi din buzunar muÈ™tiucul, învelit în câteva foiÈ›e de hârtie de mătase, suflă în el ca să l încerce, apoi îl fixă, cu o reculegere aproape religioasă, la trompetă. Era un muÈ™tiuc scump de tot. Duse instrumentul de argint la gură aruncând totodată o privire piezișă lui Porta, care, cu totală indiferență, urmărea scânteile aparatelor de sudură. — Am fost trompet la regimentul F6, explică Kleber. Știi, ăia care au numai cai rotaÈ›i. Am cântat È™i la parada cea mare de la Nürnberg. — TrăncăneÈ™te mai puÈ›in È™i cântă, răcane! Nu cred să fii atât de bun cum zici. Kleber trase adânc aer în piept. Primele măsuri răsunară deasupra colinei Landungsbrücke. Era un semnal de cavalerie. Porta nu se lăsă impresionat. Urmă unul de infanterie. Nici acesta nu l impresionă defel pe Porta. S.S. istul îl privi: —Ce ai vrea să asculÈ›i, Joseph Porta? Spune, ce vrei? — Da' tu ce È™tii? întrebă Porta expediind un È™ut indiferent unui dop de sticlă aflat la picioarele sale. S.S. istul se uită la fluviul învăluit în întuneric. — Ce ai zice de un blues? Un blues interzis, aÈ™a cum le place ălora de dincolo de mare. Porta făcu semn că da. — ÃŽn regulă, dar încearcă să nu l strici. Sunt o groază de indivizi care pretind că È™tiu să cânte bluesul. Kleber duse trompeta la gură. tÈ™i puse tot sufletul. Știa ce riscă. Notele urcară spre bolÈ›ile sumbre ale copacilor. Era ca È™i cum întregul Hamburg se trezea din somn ca să asculte. Trompetul se ridică de pe bancă bătând măsura cu piciorul drept; schiță un pas de dans înălțând trompeta către cer. Scăpând de după norii miÈ™cători, luna apăru, reflectându se în luciul trompetei. — AÈ™a mai merge, zise Porta. Continuă. Un poliÈ›ist apăru din senin. Casca îi lucea. Reprobator, Kleber înaintă câțiva paÈ™i spre el cu mâna întinsă È™i continuă să cânte fără să se lase deranjat. — "Memphis Blues", o arie veche, murmură poliÈ›istul bătând È™i el măsura. ÃŽÈ™i scoase casca, își trecu mâna prin păr È™i se aÈ™eză lângă Porta. Două "păsări de noapte" își făcură È™i ele apariÈ›ia. Kleber cânta de parcă ar fi fost în joc propria i viață. Aruncă o privire spre Porta. — Nu i rău, zise acesta. Fredonă câteva note. Pe ăsta îl cunoÈ™ti? S.S. istul duse trompeta la gură È™i începu să cânte "Deep River". Trompeta suna de parcă toate insectele s ar fi pornit să cânte într o noapte de vară. ÃŽn tufiÈ™uri, păsările își miÈ™cau aripile È™i È™i înălÈ›au ciocurile către luna ce strălucea pe catifeaua cerului. PoliÈ›istul È™i cele două târfe dansau înlănÈ›uiÈ›i. SimÈ›eai în văzduh ritmul prizonierilor puÈ™i în fiare în lagărele de muncă. PaÈ™ii infanteriÈ™tilor. Tropotul cailor cavaleriei. Scânteierea săbiilor în razele amurgului. Tunetul tancurilor care È™i încălzeau motoarele. Uruitul camioanelor. Baletul graÈ›ios al zveltelor dansatoare. SfârÈ™it, se opri. — EÈ™ti mulÈ›umit, Obergefreiter Porta? Porta zâmbi. — Nu i rău, dar ar putea fi È™i mai bine. — Fir ar să fie! Ce Dumnezeu se ntâmplă? întrebă poliÈ›istul punându È™i la loc casca pe cap. — Crezi că e destul de bine ca să devin trompetul companiei voastre? întrebă Kleber, fără să binevoiască să i arunce măcar o privire poliÈ›istului. Cele două fete È™i agentul se priviră. AmuÈ›iră. Intuiseră. Aici se petrecea ceva ce nu puteau să priceapă. Era vorba să fie ales cineva care să facă moartea mai lesnicioasă celor umili. Avură dintr o dată revelaÈ›ia unei lumi care nu era a lor, o lume în care bărbaÈ›i tari ca stânca deveneau copii exact o secundă înainte de a primi sărutul de gheață al morÈ›ii. — Știu să cânt È™i "Moartea Muzicantului". "Viva la Muerte", propuse entuziasmat S.S. istul. Porta fi făcu un semn: — Dă i drumul! Acum trompeta plângea, gemea, își spunea nesfârÈ™ita sa nefericire, vorbea de moarte, de moartea muzicantului care cântase până când plesniseră strunele viorii. S.S. istul se aplecă înainte È™i suflă spre pământ, de parcă ar fi vrut să încălzească mormântul rece al muzicantului mort. Apoi se lăsă uÈ™or pe spate, dându È™i capul pe ceafă, È™i È™i trimise notele spre norii călători. — Viva la Muerte! Viva la Muerte! Muzicantul e mort — S a făcut, hotărî Porta bătându l pe umăr. Vei fi trompetul nostru. — MulÈ›umesc, murmură S.S. istul. Trompeta e viaÈ›a mea. Se sculară È™i plecară fără să le dea vreo atenÈ›ie poliÈ›istului È™i celor două fete. Ocoliră institutul B. Nocht. Străbătură fără grabă tot drumul până la cazarmă, oprindu se din când în când È™i fredonând câte o arie. — Da' pe asta o cunoÈ™ti? Astfel se succedară toate marile titluri ale jazz ului. — Uite, asta îmi place. Porta se opri sus pe colină, în faÈ›a bisericii bombardate pe Konigins Alee, scoase din carâmbul cizmei fluierul său È™i începu să cânte "Rapsody in Blue". Kleber îl secondă cu trompeta. Un poliÈ›ist care i deranjă printr un urlet în maniera prusacă fu expediat la pământ de Porta, fără ca cei doi să se oprească o clipă din cântat. Opt zile mai târziu, regimentul 27 tancuri primi ordinul de plecare. ÃŽn întreaga cazarmă domnea o activitate febrilă. Nu ne fusese încă desemnat noul È™ef. Se spunea că va fi unul care ne va sosi mai târziu, pe parcurs. Colonelul Hinka veni personal să È™i ia rămas bun de la noi. Cândva, fusese È™i el comandantul companiei a 5 a. ÃŽi È™tia bine pe cei vechi. Frecându È™i gânditor bărbia, primi raportul Hauptfeldwebel ului Edel, în timp ce dintr o aruncătură de ochi îi examină pe cei 175 de oameni. Apoi, lipindu È™i călcâiele, făcu să răsune glasul său de comandant: — Compania a 5 a, la dreaptaaaa, v aliniaÈ›i! Bătrtaul È™i Barcelona verificară alinierea. Hinka se legănă uÈ™or din genunchi. — DrepÈ›i! ÃŽn coloană de marÈ™, cu ocolire la dreapta, marÈ™! Companie stai! Trompetul companiei, la flancul drept! Din ultimul rând, unde se afla, Kleber se repezi în capul coloanei. Se opri la trei paÈ™i înainte de primul È™ir. De trei ori la rând ridică È™i iar lăsă trompeta, apoi sună semnalul de rămas bun în timp ce întreaga companie încremenise mută. Adio, bătrână cazarmă, Adio, dormitoare împuÈ›ite. Trompeta, reveni lângă È™oldul stâng. Zâmbind, colonelul Hinka comandă: — Pe umăr, arm'! ÃŽnainte marÈ™! Kleber sună din nou. Notele se repercutară de zidurile cenuÈ™ii. Porta aprobă din cap È™i i dădu un cot Legionarului. — Avem din nou un adevărat muzicant, ce zici? Lunga garnitură de vagoane de marfă părăsi încet gara Hamburg. Furăm cât pe aci să plecăm fără Porta. Se dusese să È™i ia rămas bun de la trei fete după un balot de paie. Când reveni, avea, în chip de fular, chiloÈ›ii albaÈ™tri ai uneia din ele. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, în vagonul de stat major, colonelul Hinka rupse sigiliile plicului în care se afla ordinul de misiune. Fără o vorbă, întinse foaia aghiotantului său, locotenentul Wegener. Wegener citi în tăcere: GEKADOS Misiune specială pentru regimentul 27 tancuri. Regimentul intră în subordinea directă a OKW , ca rezervă a grupului blindat de asalt în sectorul MONTE CASSINO. — |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy