agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-29 | [This text should be read in romana] | Submited by NC CAPITOLUL ÃŽNTÃŽI — Mă întreb, spuse MicuÈ›ul, punându È™i mâna la ochi È™i uitându se în zare, dacă poÈ›i să ajungi în Anglia înot? — Probabil că da, răspunse Legionarul, cu o voce plictisită. — Dac ai fi peÈ™te, adăugă Bătrânul. — Și ai avea cu tine È™i hrană câtă îți trebuie... — Oricum, È›i ar lua o groază de timp. — Hm! MicuÈ›ul își aÈ›inti din nou privirea către orizont, încruntându se È™i scărpinându se în vârful capului. — Dar a făcut o careva? spuse el într un târziu. — Sigur, dar nu de aici. — Unde ai ajunge, dac ai porni de aici? insistă MicuÈ›ul, care nu ar fi fost el dacă nu s ar fi È›inut cu ncăpățânare de o idee, când îi cășuna pe ea. Legionarul ridică din umeri. — Al naibii să fiu dacă È™tiu... Poate la Dover. — Atunci, cam cât de departe zici că ar fi? încercă iar MicuÈ›ul. — Mm... treizeci de kilometri. Optzeci de kilometri. Un drum al dracului de greu, în orice caz. — De ce nu l am încerca? Bătrânul zâmbi: — Pentru că te ai îneca înainte să ajungi la jumătate. — Faci pariu? — De ce nu? Sunt sigur de ceea ce îți spun! — Desigur, murmură Barcelona, există întotdeauna È™i un alt punct de vedere. Dacă te ai rătăci, ceea ce ar fi foarte probabil, fiindcă fiecare părticică din mare arată exact la fel ca oricare altă părticică din mare, nu ai cum să È™tii unde ai ajunge până la urmă. S ar putea să fii destul de norocos să te trezeÈ™ti pe coasta Irlandei, dar dacă ai trece pe lângă ea, ar trebui să o È›ii aÈ™a tot înainte, până în Groenlanda. — AÈ™ fi în stare să risc, spuse MicuÈ›ul. AÈ™ prefera să înot de acum încolo de a lungul È™i de a latul oceanului, pentru tot restul vieÈ›ii, decât să mai lupt în războiul ăsta mizerabil. Oricât ar părea de absurd, am început efectiv să ne antrenăm pentru asta. ÃŽn fiecare zi înotam cu puÈ›in mai departe decât în ziua precedentă, făcând mereu eforturi până când simÈ›eam că am ajuns la capătul puterilor, regula fiind ca cel mai slab să „țină pasu" cu cel mai puternic. ÃŽn ce mă priveÈ™te, eu am renunÈ›at la ideea de a ajunge înot până în Groenlanda în ziua în care eram gata să mă înec din cauza unui cârcel. Dacă n ar fi fost Gregor, pentru mine războiul s ar fi terminat. Dar vreo doi din grup È™i au continuat încă o vreme programul de antrenament. Amândoi s au întors la miezul nopÈ›ii, după ultima lor excursie pe apă, complet epuizaÈ›i, dar declarând plini de entuziasm că au văzut la orizont țărmul Angliei. — ÃŽncă vreo două săptămâni, își dădu cu părerea MicuÈ›ul, È™i cred că vom reuÈ™i. N au avut însă această È™ansă. Din anumite motive necunoscute nouă, paza s a dublat de a lungul întregii coaste È™i, înainte ca MicuÈ›ul È™i echipa lui de candidaÈ›i la traversarea înot a Canalului Mânecii să fi găsit mijloacele de a trece neobservaÈ›i, istoria a pus capăt ambiÈ›iilor lor prin debarcarea din Normandia. Războiul intervenise din nou. NICI O CRUÞARE PENTRU PLUTONUL NOUÃZECI ȘI UNU Se aruncau grenade în mijlocul nostru. Cazemata în care ne aflam fusese lovită deja în plin È™i stătea înclinată asemenea unui beÈ›iv, cu un umăr adânc înfipt în nisip È™i cu celălalt arătând spre cer. AcoperiÈ™ul se lăsase în jos de la mijloc. Părerea mea este că grenadele sunt È™i mai diabolice decât bombele. ÃŽÈ›i toacă nervii cu È™i mai multă cruzime. Zgomotul pe care îl fac este infernal, È™i au obiceiul să cadă unde sunt mai puÈ›in aÈ™teptate. Când este vorba de o bombă, ai măcar È™ansa de a i calcula punctul probabil de aterizare. ÃŽncă o explozie. Cazemata È™i a primit a doua lovitură în plin. De data aceasta, acoperiÈ™ul s a prăbuÈ™it definitiv. O ploaie de țărână È™i nisip căzu cu zgomot pe lângă urechile noastre, bucăți de beton se făcură țăndări de jur împrejur È™i toate luminile se stinseră brusc. Aceia dintre noi care puteau, au ieÈ™it afară. Maiorul Hinka fu proiectat violent, cu capul înainte, È™i ateriză cu un zgomot surd pe un morman de dărâmături. Se ridică de acolo încet, cu multă grijă. Avea sânge pe față, uniforma îi era zdrenÈ›uită, iar ciotul braÈ›ului drept îi ieÈ™ea într un mod grotesc printr o ruptură a mânecii. ÃŽÈ™i pierduse braÈ›ul cu doi ani în urmă. Ciotul nu apucase încă să se vindece cum trebuie. O hoardă de È™obolani chițăind se revărsă dintre ruinele cazematei dărâmate. Unul, intrând în panică, se repezi la maior, i se agăță de piept, căscându È™i puternic botul hidos, dând la iveală un È™ir de dinÈ›i ascuÈ›iÈ›i È™i galbeni. MicuÈ›ul azvârli cu dosul palmei animalul, care zbură prin aer È™i în clipa în care atinse pământul fu apucat de camarazii din pluton È™i sfâșiat în bucățele. Din larg, artileria marinei trăgea asupra noastră fără oprire, demolând încetul cu încetul zidurile de beton în care ne pusesem speranÈ›ele de a fi protejaÈ›i. Trupele de infanterie recent debarcate înaintau, iar noi le respingeam cum ne pricepeam mai bine, aruncând grenade. MicuÈ›ul legăna neglijent în mână o grenadă, în vreme ce ajuta la scoaterea unui supravieÈ›uitor de sub dărâmăturile cazematei. ÃŽl priveam înmărmurit: cuiul grenadei era pe jumătate scos, iar el nu dădea nici un semn că ar fi observat. MicuÈ›ul însă È™tia ce face, când era vorba de grenade. El È™i cu mine eram, ca să zic aÈ™a, campionii în domeniu. MicuÈ›ul le arunca la o distanță de 118 metri; eu la 110. Până la acea dată, nimeni nu fusese în stare să ne depășească performanÈ›ele. ÃŽntre timp, distracÈ›ia continua. Dura deja de câteva ceasuri bune È™i începuse să ne plictisească. Era ca È™i cum ne am fi aflat în interiorul unei tobe uriaÈ™e, în care ar fi bătut un milion de nebuni. După un timp, simÈ›urile È›i se toceau È™i îl percepeai ca pe un simplu zgomot de fond. Porta propuse un joc de cărÈ›i, dar cine se putea concentra asupra lui? Nervii ne erau încordaÈ›i la maximum, iar urechile ne pocneau la cea mai mică schimbare în calitatea zgomotului provocat de infernul ce făcea ravagii de jur împrejurul nostru. Bănuiam însă că aceasta nu era decât o joacă de copii, în comparaÈ›ie cu ceea ce, cu siguranță, avea să urmeze. Mai curând sau mai târziu, vor lansa un atac pe scară largă, un adevărat măcel. Dea Domnul să nu folosească aruncătoare de flăcări. Dacă ar face o, am fi pierduÈ›i. Știam că ei nici nu cruÈ›au È™i nici nu aÈ™teptau cruÈ›are. Avuseseră grijă să ne informeze că singura noastră posibilitate de a scăpa era să ne predăm, căci intenÈ›ionau să lupte până când ar fi È™ters de pe faÈ›a pământului È™i pe ultimul dintre noi. Propagandă, fireÈ™te. Lansam È™i noi astfel de prostii. Când ar fi sosit momentul, fie că s ar fi folosit aruncătoarele de flăcări, fie că nu, noi trebuia să luptăm până la ultimul, cu spatele la zid, fără ca vreun gând de a ne preda să ne treacă prin minÈ›ile noastre bine instruite. Bătrânul stătea în picioare, singur È™i părăsit, într un colÈ›, legănându se uÈ™or dintr o parte în alta, privindu È™i cu o expresie îngheÈ›ată casca de oÈ›el pe care o È›inea cu ambele mâini. Nu È™tia că l privesc, È™i pe obrajii lui am văzut două È™iroaie curate de lacrimi rostogolindu se prin stratul de fum È™i murdărie. Iată, mi am zis, un om care nu mai putea îndura prea mult dezgustătoarele imagini È™i zgomote È™i mirosuri ale războiului. Bombardamentul continua. Absolut pe neaÈ™teptate, fără nici un semn prevenitor, tavanul noului nostru adăpost se prăbuÈ™i. Pentru o clipă, dominară panica È™i confuzia. Ca un telegraf bătând în neÈ™tire, în minte mi se întipărea gândul: deci asta simÈ›i când eÈ™ti îngropat de viu. Deci asta simÈ›i când eÈ™ti îngropat de viu. Deci asta... Și apoi, deodată, m am trezit în picioare, lângă MicuÈ›ul, amândoi chinuindu ne să sprijinim o traversă grea, pentru a preveni o nouă alunecare de pământ. MicuÈ›ul nu spunea nimic: stătea doar acolo, transpirând È™i strângând din dinÈ›i. Aveam senzaÈ›ia că fiecare oscior din trup mi se frânge sub apăsare. Aproape că mi doream ca MicuÈ›ul să renunÈ›e la această luptă inegală pentru ca pe urmă È™i eu, fără să mă fac de râs, să pot da drumul părÈ›ii mele de povară È™i să mă scufund în pace pentru a mi da sfârÈ™itul sub dărâmături. Dar MicuÈ›ul rămase cu încăpățânare pe poziÈ›ie È™i, înainte ca eu să mă fac de ruÈ™ine, apăru Gregor cu un ciocan È™i niÈ™te proptele. Nu eram îngropaÈ›i de vii, dar fusesem pe aproape. Un capăt al adăpostului era, evident, expus încă pericolului, aÈ™a că ne îngrămădeam în tăcere È™i treceam fără un cuvânt, de la unul la altul, È›igări aprinse È™i o sticlă de calvados. Singurul zgomot, în afara urletului bătăliei ce se desfășura afară, erau gemetele răniÈ›ilor, care te umpleau de milă. Un băietan de È™aptesprezece optsprezece ani urla din toate puterile, în agonie, zăcând într un colÈ› cu ambele picioare zdrobite până la măduvă de greutatea unui tun. L au scos în grabă È™i l au îmbibat cu morfină, dar eu nu aÈ™ fi pariat pe È™ansele lui. Oricum, sigur era că n ar mai fi putut vreodată să umble. Porta se târa printre picioarele oamenilor, căutându È™i pachetul de cărÈ›i pe care l împrăștiase explozia. Legionarul desfășură calm un mic postav verde È™i începu să joace zaruri, cu mâna stângă contra mâinii drepte. Noi, ceilalÈ›i, stăteam în picioare, sau aÈ™ezaÈ›i, înghesuiÈ›i unul într altul, într o atmosferă încordată ca un arc. Atinsesem acea limită a spaimei È™i tensiunii care te aduce în pragul nebuniei, când orice remarcă întâmplătoare sau incident neînsemnat îi poate duce pe oameni dincolo de limita raÈ›ionalului È™i îi poate transforma în animale sălbatice care să se sfâșie È™i să se arunce în luptă unul împotriva celuilalt. A fost o uÈ™urare când a apărut o a doua hoardă de È™obolani: ne a dat un pretext legitim pentru a acÈ›iona violent È™i, probabil, a prevenit un mic dezastru. Orele treceau, încet, greoi, una după alta, într o procesiune ordonată, târându se înainte, spre o nouă zi sau o nouă noapte. Nu mai eram siguri ce oră era, sau de câtă vreme ne aflam acolo. Stăteam È™i aÈ™teptam, pur È™i simplu. Nu puteam face nimic altceva. Unii dintre noi fumau, alÈ›ii stăteau de vorbă, alÈ›ii dormeau. Majoritatea È™edeau È™i priveau. Legionarul își strânsese demult postavul verde, iar MicuÈ›ul își scosese muzicuÈ›a È™i ne cânta, iarăși È™i iarăși, aceleaÈ™i melodii. Câțiva dintre noi îl ocărau, dar majoritatea sufeream în tăcere. Dacă nu altceva, armata te învăța măcar să ai răbdare. Afară nu puteai să È›i dai seama dacă era zi sau noapte. Un nor gros de fum atârna ca un giulgiu între cer È™i pământ. Nu părea posibil ca cineva — sau chiar ceva — să fi supravieÈ›uit crâncenului atac. La un moment dat, Porta a scos cele patruzeci È™i nouă de cărÈ›i de joc pe care reuÈ™ise să le salveze È™i a început să le împartă celor care stăteau în apropierea lui, dar chiar È™i entuziasmul lui se topi în faÈ›a totalei noastre letargii. ÃŽn primul rând, era aproape imposibil să vezi cărÈ›ile fără să aprinzi mereu chibrituri, iar pe de altă parte, cui naiba îi mai păsa dacă pierde sau câștigă? — Nici măcar să triÈ™ezi nu È›i mai vine, fir ar să fie, mormăi Porta, adunând pachetul È™i amestecând cărÈ›ile cu un aer supărat. Nimeni nu se deranjă măcar să nege. Continuam să ne îndeplinim istovitoarea sarcină de a aÈ™tepta. — AÈ›i putea să mâncaÈ›i, dracului, în loc să staÈ›i pe nenorocitele voastre de funduri È™i să nu faceÈ›i nimic. Porta trecu cu privirea roată peste noi, în întuneric. Nimeni nu miÈ™că nici măcar un muÈ™chi. Dând din umeri cu indiferență, el își soase raÈ›ia de supravieÈ›uire È™i începu să o halească. Priveam cu ochii goi. Nici măcar maiorul Hinka nu comentă, deÈ™i deschiderea raÈ›iei de supravieÈ›uire, ca să nu mai vorbim de consumarea ei, era interzisă în mod expres până la, sau fără, ordinul unui comandant. Porta continuă să mestece cu sârg, folosindu È™i vârful baionetei drept furculiță. Când își termină raÈ›ia, bău din apa ce se folosea pentru răcirea mitralierelor. Nimeni nu protestă. Nimănui nu i păsa. Cine ar fi vrut să răcească mitralierele când în orice clipă era în pericol să fie făcut fărâme de către inamic? Porta, aparent impertubabil, își încheie masa scobindu È™i unicul dinte rămas cu o bucată de cârpă unsuroasă, folosită la curățirea puÈ™tilor. Se aÈ™eză apoi pe spate, cu mâinile sub cap È™i cu un zâmbet de mulÈ›umire pe buze, ca unul care ar fi terminat o masă cu trei feluri de mâncare È™i o sticlă de vin. ÃŽn sfârÈ™it, bombardamentul dădu semne că s ar potoli. Ne ridicarăm cu grijă, luarăm puÈ™tile în mână, împinserăm plăcile protectoare din dreptul deschizăturilor din zid È™i instalarăm mitralierele în poziÈ›ie. Ar fi fost un adevărat miracol dacă, în iadul lumii de afară, cineva ar mai fi rămas în viață. Peisajul devenise de nerecunoscut de când îl văzusem utima oară. De jur împrejur, pe distanță de kilometri, zăceau împrăștiate dărâmături. InstalaÈ›iile cu sârmă ghimpată, supravegheate cu atât drag de Rommel, dispăruseră cu desăvârÈ™ire. Maiorul Hinka făcu încercări disperate, dar lipsite de succes, de a contacta baza la telefonul de campanie. Nu mai exista telefon. Nu mai exista bază. Toate poziÈ›iile pe care le deÈ›inusem fuseseră pesemne rase de pe faÈ›a pământului de bombardament. Iar acum, inamicul se revărsa din ambarcaÈ›iunile de desant È™i miÈ™una cu miile pe plaje. Val după val de figuri îmbrăcate în kaki, cărora nici nu le trecea prin minte că ar putea să mai întâmpine vreo opoziÈ›ie. La urma urmei, cine ar fi putut supravieÈ›ui atacului sălbatic, pentru a putea opune vreo rezistență? Și apoi, deodată, mortierele începură să arunce o cascadă neîntreruptă de grenade în mijlocul hoardelor kaki. Pentru o clipă, infanteria ezită,dădu înapoi, evident È™ocată de această primire neaÈ™teptată. ComandanÈ›ii lor nu le oferiră nici un răgaz. Dădeau ordine cu glas ridicat, încolo È™i încoace, È™i își grăbeau oamenii prin miÈ™cări nerăbdătoare de braÈ›e È™i zmucituri din cap. Mitralierele tăiau în plin în È™irurile care se apropiau, secerându i cu zecile. Aruncătorul de flăcări al lui Porta își trimitea limbile lui drăceÈ™ti printre aceÈ™tia, înhățând ici pe câte unul, dincolo pe altul. Ne ridicarăm din gaura noastră de iad pentru a i privi cum mor. Era acum rândul nostru să le arătăm ce înseamnă o distrugere în masă. Siluetele în kaki cădeau una peste alta, călcau peste camarazii lor căzuÈ›i, se împiedicau È™i se încurcau în picioare, dar continuau să vină. Am văzut un soldat împiedicându se de un morman de dărâmături È™i străpuns în cădere de sârma ghimpată ascunsă. Þipetele lui erau îngrozitoare chiar È™i pentru urechile mele surescitate. A fost o binefacere când, prins în focul mitralierelor, a fost aproape tăiat în două. Cel puÈ›in au încetat È›ipetele. Maiorul Hinka se ridică brusc în picioare È™i se năpusti afară strigându ne să l urmăm. Pornirăm pe urmele lui, cu MicuÈ›ul È™i Legionarul în frunte. Cu o mână È›ineam arma care atârna la spate, prinsă de cureaua agățată în jurul gâtului. Cu mâna liberă, trăgeam grenade de la brâu È™i le aruncam în puzderia de inamici. Peste tot în jurul nostru, erau oameni care È›ipau, strigau, trăgeau cu arma, încurcaÈ›i în sârma ghimpată, murind în tăcere pe nisipul îmbibat cu unsoare. Chiar în faÈ›a mea a răsărit un soldat în kaki. ÃŽÈ™i pierduse casca. L am izbit cu genunchiul în stomac, l am doborât cu patul puÈ™tii, l am lăsat lat acolo È™i am alergat mai departe. Deodată mi am dat seama că Barcelona era lângă mine. Ne am croit drum împreună, bălăcindu ne cu bocancii noÈ™tri grei într o mare de sânge È™i cadavre. Iar acum, inamicul se retrăgea. La început lent, apoi accelerându È™i gradat ritmul, până s a ajuns la o năvală nebunească spre mare, lăsând în urmă, în goană, arme, măști de gaze, căști. Venise rândul nostru, È™i triumfasem. Dar cum È™i de ce, pentru cine È™i în ce scop? Pentru Patrie? Pentru Führer? Pentru onoare, pentru glorie, pentru medalii È™i promovare? Nicidecum. Nici pe departe. Am luptat din instinct. Pentru a ne conserva preÈ›ioasele noastre vieÈ›i cu orice preÈ›. Și fiecare minut fusese un coÈ™mar. Ba luptând umăr la umăr cu un prieten, ba, în clipa următoare, întorcându È›i capul să constaÈ›i că ceea ce fusese cândva o ființă umană acum nu mai este decât o masă sângerândă de carne sfârtecată È™i de oase zdrobite. Și timp de câteva minute te simÈ›i distrus, simÈ›i că lacrimile te îneacă, îți izbeÈ™ti capul cu patul puÈ™tii, simÈ›i că înnebuneÈ™ti, nu mai suporÈ›i. Iar câteva clipe mai târziu, eÈ™ti din nou în focul bătăliei, luptând din nou pe viață È™i pe moarte, plin de ură pentru toÈ›i È™i pentru toate, luptând pentru a ucide È™i ucigând din plăcere. De îndată ce sosi un moment de acalmie, gândurile lui Porta se întoarseră din nou la mâncare. N am cunoscut niciodată pe cineva care să mănânce atât de mult È™i atât de des, ca acest om. Iar în timp ce el È™edea È™i se îndopa, MicuÈ›ul porni să È™i îndeplinească obiÈ™nuita sarcină macabră de a inspecta gurile cadavrelor pentru a găsi dinÈ›i de aur pe care îi extrăgea cu grijă È™i îi băga într un săculeÈ› pe care l È›inea totdeauna asupra sa. Bătrânul obiÈ™nuia să facă mare scandal È™i să bombăne că o să l ducă în faÈ›a CurÈ›ii marÈ›iale, dar nu se inventase încă ameninÈ›area care să aibă cel mai mic efect asupra MicuÈ›ului. Cei mai mulÈ›i dintre noi ne întinsesem pe jos, în spatele adăpostului de beton È™i îl priveam pe Porta cum își deschidea prada — cutii cu conserve È™terpelite cine È™tie de pe unde. Se dovedi că prima cutie era plină de unsoare pentru curățat armamentul. La fel È™i a doua. Și a treia, È™i a patra. Era clar că tâmpitul jefuise un depozit de armament. El era însă singurul căruia nu i se părea amuzant ce se întâmplase, È™i chiar începu să ameninÈ›e că ne sparge capul, până când Legionarul îi abătu atenÈ›ia sugerând că ar trebui să legăm cutiile de o grenadă de mână È™i apoi totul de un baton de fosfor, ca să le aruncăm în rândurile inamice. Dacă nu ar fi pus Bătrânul piciorul în prag, Porta ar fi încercat, fără îndoială, noua armă, acolo È™i atunci. Atacul începu din nou. Mitralierele se înfierbântaseră la maximum. Barcelona mânuia mortierul cel mare, iar mănuÈ™ile lui cu armură de oÈ›el atârnau în zdrenÈ›e. Nu cunoÈ™team repaus, nu aveam loc să respirăm, nu aveam timp să gândim. Lupta era pe viață È™i pe moarte, È™i atât noi cât È™i inamicul înotam în sânge până la glezne. Fâșia de nisip care ne despărÈ›ea, odată atât de lină È™i argintie, se transformase acum într un amestec inform, lipicios, brun ruginiu. ÃŽn depărtare, pe mare, părea să fi crescut o adevărată pădure de catarge. ÃŽntre mare È™i plajă, o puzderie de nave de desant revărsau tot mai multe siluete pe uscat. Multe mergeau numai câțiva metri pe plajă, înainte de a se prăbuÈ™i definitiv. Dar asaltul continua. O întreagă armată era aruncată pe coasta Normandiei pentru a ataca. Dacă încercarea dădea greÈ™, le ar fi trebuit cu siguranță ani de zile înainte de a È™i putea aduna forÈ›ele pentru a face o nouă tentativă. ToÈ›i eram, de acum, pe jumătate înnebuniÈ›i de sete, È™i nu mai făceam nazuri ca mai înainte în a i urma exemplul lui Porta È™i a ne îmbuiba cu apa folosită pentru răcirea mitralierelor. Era caldă, unsuroasă È™i urât mirositoare până la dumnezeu, dar È™ampanie să fi fost, nu era mai binevenită. De altfel, nici noi nu eram prea frumos mirositori, dacă tot veni vorba. Un grup dintre ai noÈ™tri stătea È™i privea cu indiferență cum un soldat necunoscut ardea până se făcea scrum, într o pală de un albastru pur. Era un nou tip de grenadă folosită de inamic. ConÈ›inea fosfor È™i ardea violent în contact cu aerul. Explozii puternice, izbucnite ca la un semnal, ne au aruncat din nou în acÈ›iune. Þâșnirăm înainte, înlăturându i grăbiÈ›i pe muribunzi È™i răniÈ›i, dintre care mulÈ›i ni se agățau de picioare, se târau spre noi prin nisipul năclăit. Era contraofensiva, nu aveam nici timp, nici lor de milă. Alergam înainte, cu grenadele È™uierând pe la urechi È™i explodând în dreapta È™i în stânga. Alergam fără să ne gândim la nimic, orbeÈ™te, ca roboÈ›ii. Cine stătea pe gânduri, era pierdut. Și mai multe vapoare, È™i mai multe ambarcaÈ›iuni, È™i mai multe nave de desant. Siluetele în kaki care ieÈ™eau din apă È™i se revărsau pe plajă păreau să nu se mai sfârÈ™ească. Dar majoritatea nu erau decât niÈ™te copii. Tot ce È™tiau învățaseră acasă, pe terenul de instrucÈ›ie, în cursul manevrelor, în sala de lectură. Aici era botezul focului pentru ei, È™i alergau ca nebunii, nevinovaÈ›i, spre gurile puÈ™tilor noastre. ÃŽncet, ne retrăgeam. Englezii ne urmăreau. ÃŽi ademeneam până ajungeau exact acolo unde doream noi, dedesubt, în bătaia aruncătoarelor noastre de flăcări. Ei se făceau una cu pământul, căutându È™i adăpost în spatele povârniÈ™urilor calcaroase ce se ridicau pe plajă. Cât despre noi, ne adăposteam printre ruinele de beton ale cazematei, strecurându ne în cratere È™i gropi de obuze. Eram jegoÈ™i, eram extenuaÈ›i È™i miroseam îngrozitor. Nu încape îndoială. M am trezit dorindu mi, în mod absurd, să putem fi comparaÈ›i, în starea în care ne aflam, cu bravii luptători de la Nürnberg, toÈ›i membri devotaÈ›i al Partidului, care executau marÈ™uri È™i contra marÈ™uri ca niÈ™te jucării mecanice, în veÈ™nică paradă, cu toată pompa strălucitoare È™i cu figurile sufocant de bine îngrijite, bătând în tobe, suflând în trompete È™i fluturând frumoasele lor steguleÈ›e. Noi zăceam murdari, plini de sânge È™i de păduchi, în tranÈ™eele noastre, dar eu aveam cumva sentimentul că, în comparaÈ›ie cu noi, marionetele acelea de la Nürnberg puteau să pară complet stupide! M am uitat întâmplător spre camaradul din stânga. Și a arătat dinÈ›ii către mine, în ceea ce trebuia să fie un zâmbet, È™i m a străfulgerat gândul că el nu mai era o fiinÈ›a umană, ci un animal sălbatic. Eram toÈ›i animale sălbatice, noi toÈ›i cei care luptam în acest război nenorocit. Un geamăt de mânie È™i spaimă se ridică È™i mă înăbuÈ™i, mă făcu să tremur din tot trupul È™i să mi clănÈ›ene dinÈ›ii. Am muÈ™cat cu furie patul puÈ™tii, am strigat È™i am urlat, am chemat o pe mama aÈ™a cum fac întotdeauna bărbaÈ›ii când îi lasă brusc nervii. Era o melodie frecventă în linia întâi. Mai devreme sau mai târziu, tuturor ni se întâmpla asta. Și atunci, nu aveai decât un singur gând: să scapi dracului de acolo! Să te ridici È™i să fugi! La dracu' — Curtea lor marÈ›ială; la dracu' — închisorile lor, Torgau rile lor; la dracu' — toată adunătura lor de rahat... Am fost oprit cu o zmucitură, de mi au trosnit oasele, de un genunchi înfipt în spate. O mână uriașă m a apucat de păr. O alta, la fel de mare, mi a îndesat casca înapoi în cap. M am uitat în sus È™i l am văzut pe MicuÈ›ul. — Respiră adânc È™i liniÈ™teÈ™te te, spuse el, ciudat de raÈ›ional având în vedere persoana. O să treacă, bătrâne, o să treacă. Nu te speria, cât ai capul încă pe umeri. ÃŽmi rânji încurajator, dar fără nici un folos: mă lăsaseră nervii, È™i odată cu ei È™i autocontrolul. ÃŽn trecut, văzusem asta întâmplându li se altora, urma s o văd întâmplându li se È™i mai multora în viitor. Poate È™i lui Porta, MicuÈ›ului însuÈ™i. Bătrânul fusese pe aproape, Legionarul trecuse de câteva ori prin ea, deÈ™i era, un adevărat veteran, cu o experiență de 14 ani. Dar deocamdată era rândul meu să sufăr, È™i stăteam tremurând în strânsoarea de urs a MicuÈ›ului. El îmi È™terse sudoarea de pe faÈ›a cu o bucată de cârpă murdară, mă împinse mai adânc în ruinele cazematei È™i imi înfipse o È›igară între buze. Mi am dat seama, vag, că Bătrânul se târa spre noi. — Ce se ntâmplă? Nu te simÈ›i prea bine? Respiră È™i încearcă să te relaxezi. GhemuieÈ™te te aici până îți trece. N ai de ce să intri n panică, n o să reînceapă lupta imediat. Calm, scoase o rolă de leucoplast, rupse o fâșie È™i mi o lipi pe rana întinsă ce mi brăzda fruntea. Cum È™i când o căpătasem, nu mi puteam aminti. Continuam să suspin, dar È›igara avea un efect liniÈ™titor. Și, mai presus de orice, nu mai eram singur. Eram cu prieteni, prieteni cărora le păsa, prieteni care înÈ›elegeau. Știam sigur că È™i ar risca viaÈ›a pentru mine, că È™i ar împărÈ›i ultima coajă de pâine cu mine. Probabil că, singura consolare a războiului este această prietenie extraordinară È™i generoasă între oameni constrânÈ™i să trăiască È™i să lupte împreună zi după zi, săptămână de săptămână, nu se È™tie pentru cât timp. Treptat, m am calmat. Criza trecuse È™i È™tiam că, deocamdată cel puÈ›in, puteam să continui să lupt. Vor veni È™i alte atacuri, aproape sigur. Și se vor năpusti asupra mea brusc, fără nici un avertisment. Era însă inutil să mă gândesc prea mult la asta, pentru că aÈ™ fi înnebunit. Bătrânul propuse să jucăm cărÈ›i. Ne aÈ™ezarăm în gropile noastre de beton, ei mă lăsară să câștig, eu È™tiam că m au lăsat, ei È™tiau că am È™tiut, dar, ce dumnezeu, eram prieteni. Și deodată, fără nici un motiv, ne apucă râsul, È™i deÈ™i viaÈ›a nu era chiar roză, nu mai era nici aÈ™a de cumplită ca înainte. Ziua Z plus 1. Ziua de după... Contactul cu inamicul fusese întrerupt. Pierderile de ambele părÈ›i erau îngrozitoare. Nu prea mai rămăsese sat neatins de jur împrejur. Cele mai multe fuseseră făcute una cu pământul. Porta continua să mănânce. Cred că ar fi putut devora o vacă întreagă fără să sufere consecinÈ›e vizibile. ÃŽnalt, subÈ›ire È™i osos, tras la față È™i cu ochii adânciÈ›i în orbite, mânca, râgâia, trăgea vânturi, mânca din nou, râgâia din nou, părea permanent într o stare vecină cu inaniÈ›ia. Și totuÈ™i rămânea expresia celei mai zdravene sănătăți. MaÈ™ina de război îi dereglase în mod evident metabolismul. De data asta, avusese un festin cu fasole. Nu mai dăduse de cutii cu unsoare, ci descoperise o ascunzătoare cu conserve argentiniene cu carne de vită. Am tăiat o bucăți È™i am încălzit o în căștile de metal, la spirtiere. Porta amesteca încet, cu vârful unei baionete, MicuÈ›ul îi adaugă un strop de rom pe care l furase de pe undeva. Până È™i maiorul Hinka consimÈ›i să ni se alăture la mâncare. Era cea mai bună din tot ce mâncasem de multă vreme încoace. Eu eram de pază la mitralieră. Era o sarcină neplăcută, căci o ceață groasă părea să se ridice din fiecare groapă È™i să se întindă pe pământ ca un giulgiu. Din când în când, câte o rachetă sau un trasor își croiau drum prin pâclă. Camarazii mei dormeau încovrigaÈ›i pe jos, ca niÈ™te câini. Cădea o ploaie uÈ™oară, iar vântul trecea pe undeva, pe deasupra ceÈ›ei. Eram singur È™i era al naibii de frig. M am înfofolit mai tare în mantaua mea cea grozavă, mi am tras casca pe urechi, dar ploaia tot își croi drum È™i începu să mi È™iroiască rece pe spinare. Verifică mitraliera. Verifică precutorul, verifică alimentarea È™i ejectorul de cartuÈ™e. Era o treabă plictisitoare, dar vieÈ›ile noastre puteau depinde de ea. De undeva, dincolo de punctul unde consideram că se află inamicul, se auzi un zgomot slab, scurt, ca un declic. Insidios È™i ca de oÈ›el. Oare ce mai pregăteau acum? Ascultare atentă de câteva minute, dar nu se întâmplă nimic. Mai încolo, spre dreapta, e o păpădie, de un galben strălucitor, înălțându se stingheră în pustietate. Singura floare, pe o întindere de kilometri de jur împrejur. Cum era oare È›ara asta înainte să vină războiul È™i să o distrugă? Copaci, câmpii È™i vaci. Piciorul cocoÈ™ului È™i margarete. Iarbă grasă, verde, pământ mănos, garduri vii frumos îngrijite È™i poteci unduitoare. Cum arată acum? Desfigurată È™i însângerată. Mă întreb unde s au dus oamenii, mai trăiesc ei oare, se vor mai întoarce oare vreodată? Departe spre nord, răpăitul artileriei grele. Deodată, cerul se aprinde, devine purpuriu închis. Trebuie să fie Omaha, unde debarcă americanii. Mă întorc spre sud È™i urmăresc traseul rachetelor în flăcări care brăzdează cerul nopÈ›ii È™i distrug orice formă de viață oriunde ating pământul. Porta vorbeÈ™te în somn. La început îl asculÈ›i, doar doar va spune ceva interesant, dar curând È›i se face lehamite. Monologurile lui nocturne sunt, mai mult ca sigur, mereu pe aceeaÈ™i temă: mâncarea. Pe tăcute, Legionarul își părăseÈ™te poziÈ›ia încovrigată din timpul somnului È™i porneÈ™te în căutarea unui colÈ›iÈ™or mai întunecat. Face un zgomot ca de cascadă. E greu de înÈ›eles cum poate cineva să doarmă într o asemenea larmă, dar, incredibil, ei dorm. Legionarul se întoarce împleticindu se È™i se prăbuÈ™eÈ™te cu un geamăt între MicuÈ›ul È™i Gregor. MicuÈ›ul tresare în somn. Gregor se întoarce pe spate È™i începe să sforăie. Noaptea se scurge greu. După un timp, îmi dau seama că visez, iar visul este atât de viu încât pare că se întâmplă în realitate. Am din nou cinsprezece ani. Mă aflu iar în Copenhaga. Văd clar străzile umede È™i alunecoase de atâta ploaie. Este o noapte ca aceea în care l au înhățat pe Alex. Ne pierdeam vremea fără nici o noimă, ca toÈ›i tinerii È™omeri din Copenhaga, când s au năpustit asupra noastră; erau patru contra noastră, doi. Dar ne am bătut cu ei, am reuÈ™it să scăpăm È™i nu ne am oprit din goană până am ajuns la Havnegade. Pe unul îl izbisem eu în burtă. Eram destul de încântat. Alex È™i cu mine îi uram pe curcani. Era o chestiune de mândrie să le poÈ›i răspunde cu aceeaÈ™i monedă. ÃŽn seara următoare însă, am aÈ™teptat zadarnic în faÈ›a restaurantului Wivel, lângă gară, căci Alex nu s a mai arătat. Ne înÈ›elesesem să ne întâlnim acolo ca să putem da târcoale pe la bucătării. Uneori, câte un bucătar mai bun la suflet deschidea uÈ™a din dos È™i azvârlea resturile din farfuriile bogătaÈ™ilor în mâinile nerăbdătoare ale cerÈ™etorilor È™i È™omerilor. Alex însă n a venit deloc. Nu l am mai văzut niciodată. Am aflat mai târziu că îl ridicaseră în timpul uneia din raziile lor periodice, odată cu un tânăr suedez (Ce naiba căuta în Copenhaga? Ar fi trebuit să aibă mai multă minte decât atât.) È™i îi trimiseseră pe amândoi în detenÈ›ie în Iutlanda. Alex a evadat de câteva ori, dar de fiecare dată a fost prins. ÃŽntr o bună zi, i am văzut fotografia în ziar. Se îmbarcase clandestin pe un vapor, Odin, È™i se înecase când acesta s a scufundat. Nu sunt foarte sigur, pentru că s a întâmplat demult, dar cred că am plâns când am citit È™tirea. Alex fusese prietenul meu. Singurul meu prieten. După ce a murit el, n am mai scăpat niciodată de senzaÈ›ia că sunt complet singur pe lume. Mi am trecut mâna amenințător, mângâietor, peste încărcătorul mitralierei. N aveam decât să trag piedica, È™i ea ar fi fost gata pregătită pentru sarcina i ucigătoare... Doamne, cum mai uram aÈ™a numitele lor democraÈ›ii, cu tiradele lor ipocrite È™i interminabilele lor minciuni! E aÈ™a de uÈ™or să stai È™i să dai sfaturi când te afli la loc sigur, cu burta plină È™i È›i e cald È™i bine. Dar ce se întâmplă cu cei 275.000 de È™omeri din Copenhaga? Și asta numai în Copenhaga! De ce nu i ai împuÈ™ca pe toÈ›i, să termini odată cu ei? Asta le ar rezolva câteva din problemele lor democratice. Ultimul Crăciun la Copenhaga... Ce bine mi aminteam de acel ultim Crăciun! ÃŽmi aminteam cum îmi târam picioarele pe străzi, fără mănuÈ™i, cu mâinile înfundate în buzunarele găurite, răscolind zăpada cu pantofii mei jerpeliÈ›i, privind în sus către luminile feerice din pomul din mijlocul PieÈ›ei Primăriei. Uram pomul acela. Era simbolul siguranÈ›ei È™i mulÈ›umirii de sine. Al siguranÈ›ei lor, nu a noastră. M am apropiat È™i am urinat pe el, cât de sus am putut, È™i apoi m am îndepărtat lăsând o urmă gălbuie în zăpada îngheÈ›ată. Rătăceam singur pe Vesterbrogade. La fiecare fereastră vedeai câte un pomiÈ™or sau luminiÈ›e aprinse, sau frumoase figurine de hârtie. Crăciun fericit! Sărbători fericite tuturor! Erau cuvintele de ordine pe buzele oricui. Crăciun fericit, Crăciun vesel. Doar vorbe frumoase, nimic mai mult. Nu însemnau nimic. ÃŽncearcă numai să baÈ›i la o ușă È™i să cerÈ™eÈ™ti din bucatele de Crăciun, È™i te vei trezi cu un picior în fund cât ai clipi. Și cu toate acestea, era perioada bunelor intenÈ›ii, iar ei erau mulÈ›umiÈ›i de ei înÈ™iÈ™i È™i împăcaÈ›i cu întreaga omenire. A doua zi de Crăciun, târziu după amiază, m am întâlnit cu un băiat pe care îl cunoÈ™team, pe nume Paul. O mulÈ›ime de lume se grăbea spre cinematograf, deoarece era ziua în care schimba programul È™i rula un film nou. ÃŽmi amintesc că rulau o mulÈ›ime de filme despre război È™i unul despre moartea lui Al Capone. Toate erau foarte sângeroase, foarte potrivite pentru acea perioadă a anului. Paul È™i cu mine ne am aÈ™ezat într o cafenea È™i am împărÈ›it o ceaÈ™că de cafea È™i un corn. Undeva pe strada respectivă, mai în jos, era un post de poliÈ›ie, aÈ™a încât nici unul dintre noi nu ne puteam simÈ›i la largul nostru. — Ce părere ai avea de o slujbă? mă întrebă Paul după un timp. Vorbise foarte degajat, ca È™i cum ofertele de serviciu ar fi fost pe toate drumurile. M am uitat fix spre el È™i am ridicat din sprânceană, sceptic. — O slujbă adevărată, cu plată adevărată în fiecare vineri, spuse el, mai degajat ca oricând. — Fugi de aici! spusei eu. — Vorbesc serios. A urmat o pauză. ÃŽl priveam sfidător fără să cred un cuvinÈ›el din toate acestea È™i provocându l să continuie, să spună limpede ce vrea să zică. După puÈ›in timp dădu din umeri. — Am crezut c ar putea să te intereseze... Mi a dat cineva o adresă din Germania. Ei duc într adevăr lipsă de braÈ›e de muncă acolo, dacă poÈ›i să È›i închipui aÈ™a ceva... Sunt dispuÈ™i să te înveÈ›e o meserie È™i să te plătească în acelaÈ™i timp. Este o fabrică, nu È™tiu de care... Mi s a spus că într un an poÈ›i agonisi o sumă destul de bună. O clipă am rămas încremenit. Să ai o slujbă... bani de buzunar... burta plină, haine pe tine È™i un pat adevărat în care să poÈ›i dormi... Și acuma îmi vine greu să cred că a fost adevărat. ÃŽnainte de a putea întreba mai multe amănunte, apăru lângă noi proprietarul cafenelei gesticulând furios È™i arătându ne uÈ™a. Exista o limită pentru timpul pe care îți permitea să l petreci de vorbă în cafenea cu o singură cafea È™i un corn. Cinsprezece zile mai târziu, Paul È™i cu mine soseam în Berlin după ce călătorisem ca pasageri clandestini într un tren de marfă Foarte curând după aceea, Paul a murit într un accident la fabrici È™i, ca urmare, am intrat în armată. Pentru prima oară în mai mulÈ›i ani decât îmi puteam aminti, mâncam trei mese pe zi È™i dormeam noaptea într un pat. Munca era grea, dar la fabrică fusese È™i mai greu. ÃŽncet am început să mă îngraÈ™, gropile din obraji s au împlinit, au început să mi se dezvolte muÈ™chii. Mi am îngrijit dinÈ›ii cariaÈ›i È™i sparÈ›i la dentistul armatei È™i totul pe gratis. Mi s a dat o uniformă frumoasă È™i am cunoscut luxul de a schimba lenjeria o dată pe săptămână. Dintr o dată, devenisem o ființă umană. Dintr o dată, am înÈ›eles ce este fericirea. Apoi a venit războiul È™i odată cu el s a sfârÈ™it È™i fericirea de a trăi pe care o aflasem de curând. Camarazii împreună cu care trăisem de când intrasem în armată fuseseră uciÈ™i, mutilaÈ›i sau transferaÈ›i în alte unități. Noi, soldaÈ›ii, nu mai eram trataÈ›i ca fiinÈ›e umane, ci ca instrumente necesare ale războiului. Eram importanÈ›i dacă se dorea continuarea războiului, dar la fel de necesare erau tancurile È™i tunurile È™i minele. Zilele lenjeriei curate È™i ale tratamentului dentar gratuit apuseseră. Devenisem zdrențăroÈ™i È™i murdari, nespălaÈ›i È™i plini de paraziÈ›i. Frumoasele uniforme gri verzui, de care eram atât de mândri cândva, se decoloraseră până ce ajunseseră de culoarea È™i consistenÈ›a cârpelor de vase. Regimentul își pierduse identitatea, contopindu se cu restul maÈ™inii de război. Și părea că tot timpul suntem în marÈ™. Mărșăluiam pe ploaie, mărșăluiam pe vreme însorită; mărșăluiam pe cele mai groaznice călduri È™i pe cele mai groaznice friguri; pe ceață È™i pe zăpadă, pe gheață È™i prin noroi, ne potoleam setea bând apă din lacuri acoperite cu muÈ™iță, sau din È™anÈ›uri pline de buruieni. Ne înfășuram picioarele în cârpe când ni se găureau bocancii. Și la ce te puteai aÈ™tepta în viitor pentru a păstra vie o rază de speranță? Pentru oricare dintre noi erau numai trei variante posibile: ori erai atât de grav rănit încât puteai fi reformat ca nefolositor; ori puteai fi luat prizonier È™i să scapi de război într un lagăr de prizonieri", ori — cel mai sigur — să sfârÈ™eÈ™ti sub o lespede singuratică la marginea vreunui drum necunoscut. Visului meu i a pus capăt lumina orbitoare a unei flăcări ce ardea pe cerul nopÈ›ii. Instinctiv, m am aruncat la pământ È™i m am târât pentru a mă adăposti. Nu a fost nevoie să i trezesc pe ceilalÈ›i: reacÈ›iile lor au fost la fel de spontane cu ale mele. Ce se întâmpla oare acolo, afară, în „Þara nimănui"? Am tras piedica mitralierei. Bâtrânul lansă o rachetă luminoasă È™i terenul din faÈ›a noastră fu scăldat în lumina crudă a acesteia. Ne È›ineam respiraÈ›ia È™i ascultam. De undeva, din depărtare, se auzeau vibraÈ›iile unor motoare grele È™i, din când în când, un răpăit ascuÈ›it de mitralieră. — Tancuri, È™opti Gregor cam agitat. — Vin spre noi, încuviință Porta. Bătrânul lansă încă o rachetă. LiniÈ™te. Afară, în beznă, dincolo de lumina rachetei, nu miÈ™ca nimic, È™i totuÈ™i È™tiam că e ceva acolo. Stăteam înÈ›epeniÈ›i, cu urechile ciulite È™i cu ochii È›intă. Mâneca goală a hainei maiorului Hinka flutura încoace È™i încolo, în bătaia vântului. Lumina pieri, È™i îndată auzirăm scrâșnet È™i zăngănit de È™enile, venind din întuneric. Soseau tancurile. In aceeaÈ™i clipă ne am pus în miÈ™care, pregătind aruncătoarele antitanc. Era o întreagă armată. Pământul se cutremura È™i gemea sub ele. ÃŽl puteai zări deja pe primul, înaintând pe coama stâncoasă, unul din È™irul lung, cenuÈ™iu, de monÈ™tri preistorici. Sub focul încruciÈ™at de mitraliere grele, ne am târât afară, în „Þara nimănui", pentru a instala aruncătorul de grenade antitanc Pak. Nu trecu mult până l am pus la punct, È™i nici până când rachele lui își atinseră È›inta. S a auzit un zgomot ca de tunet È™i un fulger roÈ™u, strălucitor, a brăzdat cerul. Churchill ul din frunte încasă o grenadă exact sub turelă, È™i ceea ce, câteva secunde mai înainte, era o fortăreață amenințătoare din oÈ›el, îndreptându se cu lăcomie spre pradă, se transformase brusc într un uriaÈ™ foc de artificii. La cincizeci de metri depărtare, înspre partea dreaptă, un Cromwell își croia drum, huruind, către noi. MicuÈ›ul se întoarse, își potrivi liniÈ™tit aruncătorul de flăcări pe umăr, È›inti închizând un ochi È™i apăsă pe trăgaci. O limbă de flăcări izbucni până departe. Cromwell ul avu aceeaÈ™i soartă ca È™i Churchill ul. Scena se repetă, cu mici variaÈ›ii, de nenumărate ori. O mulÈ›ime de tancuri pieriră în flăcări, o mulÈ›ime de oameni fură arÈ™i de vii, dar mereu veneau alÈ›ii din urmă să le ia locul. Oameni È™i tancuri se revărsau asupra noastră într un È™uvoi neîncetat. Pak ul fusese ras de pe faÈ›a pământului, iar artileria inamică se distra acum pe socoteala noastră. Aerul era plin de resturi zburătoare, din care unele de origine umană. Un fum fetid ne umplea plămânii, ne ardea gâtul È™i ochii. Urechile ne răsunau dureros din cauza nenumăratelor explozii. Zăceam lipit de pământ, cu pumnii strânÈ™i, cu capul pe jumătate îngropat în nisip. Acum înÈ›elegeam de ce oamenii numesc pământul „mamă" È™i îl venerează. AÈ™a murdar È™i plin de sânge cum era în acel moment, el era totuÈ™i o mare mângâiere. La câțiva metri de mine, am văzut un soldat englez lipit de pământ ca È™i mine. M a văzut È™i el în aceaÈ™i clipă. Și pot spune că în aceaÈ™i clipă ne pregăteam să ne ucidem reciproc. Eu nu voiam să ucid, nu aveam nici ură personală împotriva lui, dar, pe de altă parte, nu voiam nici să fiu eu cel ucis. Fără doar È™i poate, el simÈ›ea la fel. Legile războiului cereau ca unul din noi să moară, È™i nu era timp atunci să stai să te gândeÈ™ti dacă legile erau înÈ›elepte È™i bune. Se punea problema ca tu să omori pe altcineva ca să poÈ›i trăi. Aveam o grenadă în mână. Fără îndoială că È™i soldatul englez avea una. Am tras cuiul grenadei cu dinÈ›ii. Ședeam acolo È™i număram. Douăzeci È™i unu, douăzeci È™i doi, douăzeci È™i trei, douăzeci È™i patru... Grenada a È™uierat prin aer spre soldatul englez. ÃŽn calea sa, a trecut pe lângă a lui care È™uiera prin aer, în direcÈ›ia mea. El o aruncase în exact acelaÈ™i moment. Dar nici una nu a nimerit. Evident, am avut amândoi aceleaÈ™i reacÈ›ii È™i ne am rostogolit din calea lor la timp pentru a ne salva pielea. Eu am făcut un salt până la mitralieră È™i am tras câteva rafale. Explodă o a doua grenadă. De data aceasta era gata să mă nimerească. ÃŽn faÈ›a mea izbucni un fulger viu. Mi am simÈ›it capul — bine acoperit cu casca de oÈ›el — plesnind, parcă, din încheieturi. Un moment am simÈ›it frica, iar apoi, aproape imediat, m a cuprins o furie nebună. Până în acea clipă nu resimÈ›eam o ură personală contra inamicului. A l ucide era o necesitate. Acum devenise o plăcere perversă. Fără îndoială, nu aveam intenÈ›ia să mor pe câmpurile mocirloase ale FranÈ›ei. Ne am aruncat unul asupra celuilalt, în luptă corp la corp. Era o luptă crâncenă pentru supravieÈ›uire, fără scrupule. Ne am lovit cu paturile armelor, ne am izbit unul pe celălalt cu bocancii noÈ™tri grei, ne am zgâriat È™i ne am tăiat cu baionetele. Englezul mi a pus piedică È™i am simÈ›it o durere ca o împunsătură ascuÈ›ită. M am năpustit asupra lui cu o furie reînnoită. Din nefericire pentru el, i a căzut casca. S a ales cu o rană adâncă în frunte, mare cât un pumn. Eram prea istovit ca să mai continui lupta. Deocamdată nici nu era nevoie, deoarece omul zăcea la picioarele mele. L am privit cu prudență, dorind să l văd mort, să se sfârÈ™ească odată. Puteam să pun eu capăt luptei, dar, la fel de brusc cum mă cuprinsese, setea mea de sânge dispăru. Omul privea în sus spre mine cu ochii lipsiÈ›i de expresie, cu respiraÈ›ia gâfâită, crispându se dureros... Sângele îi acoperea faÈ›a, scurgându i se din colÈ›ul gurii. M am simÈ›it slab È™i vulnerabil. Mă durea piciorul È™i dacă vreunul din camarazii lui m ar fi găsit acolo, nu mă puteam aÈ™tepta la milă. M am întors să plec, dar respiraÈ›ia gâfâită a omului pe care încercasem să l omor mă È›inea pe loc. Am îngenuncheat în grabă lângă el, i am bandajat fruntea cât am putut mai bine, am scos bidonul meu de apă. — Bea, spusei poruncitor. El continua să mă privească fără să facă vreo miÈ™care pentru a primi apa. Ce aÈ™tepta prostul? Vroia să i pun eu bidonul la gură È™i să risc să mi bage un cuÈ›it în coaste? I am lăsat apa la ndemână È™i am fugit cât am putut să mi scap pielea, la adăpost, de partea noastră, în ciuda schijelor care zburau în toate părÈ›ile È™i a grenadelor rătăcite. L am găsit pe Legionar ghemuit sub rămășiÈ›ele arzânde ale unui „Churchill", trăgând rafale rapide cu automatul lui. Nu prea departe l am văzut pe MicuÈ›ul cu faÈ›a iluminată de flăcări, având figura aporape satanică. Mi am scos batista din buzunar È™i am legat o strâns în jurul piciorului. Deocamdată, inamicul fusese respins. Aveam un moment de respiro, dar acesta putea să fie foarte scurt È™i noi profitam cât mai mult de el. Porta înfuleca a cincea cutie de carne conservată, Barcelona trecea din mână în mână o sticlă cu gin, Bătrânul se jucă în dorul lelii cu un pachet de cărÈ›i. ÃŽn spatele nostru, Formigny era în flăcări. Bombardierele grele „Wellington" erau în aer, deasupra Caen ului, È™i flăcările se ridicau sus, spre cer. Sub noi, pământul tremura È™i se zguduia anticipând, parcă, o catastrofă. ÃŽntr un jeep abandonat, Porta găsise un gramofon vechi È™i câteva plăci. Le am pus să ne cânte una după alta, îmbătaÈ›i de sunetul muzicii după zgomotele oribile, obiÈ™nuite ale luptei, È™i după ce am ascultat o pe ultima le am luat din nou de la capăt. Eram la a treia rundă când din penumbră ieÈ™i un grup de soldaÈ›i care veneau spre noi. Păreau neînarmaÈ›i. Purtau un steag cu o cruce roÈ™ie mare È™i pe căștile lor purtau aceeaÈ™i emblemă. MicuÈ›ul ridică arma, dar înainte ca el să poată trage, Bătrânul i o zmuci din mână. — Ce dracu' vrei să faci? MicuÈ›ul se întoarse spre el indignat. — De ce se îngrijesc numai de răniÈ›ii lor? Ai noÈ™tri de ce nu sunt ridicaÈ›i? — Cine trage în ăștia de la Crucea RoÈ™ie, zise Bătrânul, să aÈ™tepte de la mine un glonÈ› direct între ochi. E clar? A urmat un moment de liniÈ™te plină de stinghereală, apoi Porta izbucni în râs. — Tu ai greÈ™it războiul, Bătrâne! Ar trebui să te înrolezi în Armata Salvării, acolo ai ajunge general în doi timpi È™i trei miÈ™cări! Se întoarse È™i scuipă, dar Bătrânul dădu dovadă de înÈ›elepciune rămânând liniÈ™tit. Nimeni nu se mai încumetă să ridice arma. Ultimul dintre răniÈ›i fusese ridicat, ultimul dintre brancardieri trecuse înapoi linia inamică. Era liniÈ™te peste tot. Și apoi, deodată, sus în tranÈ™ee, un tânăr locotent dădu un È›ipăt ascuÈ›it È™i căzu pe spate, în noroi. GlonÈ›ul unui machisard își găsise È›inta. Un alt glonÈ› veni È™uierând în direcÈ›ia noastră È™i în câteva momente lupta sângeroasă reîncepu. Trei mitraliere își răpăiră replica È™i câțiva din echipa de brancardieri căzură. Legionarul sări în picioare înaintea noastră È™i alergă înainte,strigând spre noi să l urmăm, aÈ™a cum făcuse de atâtea ori în trecut, în stepele îngheÈ›ate ale Rusiei, pe povârniÈ™urile de la Monte Cassino. ÃŽn îngrozitoarea ambuscadă care urmă, aproape întreaga echipă de brancardieri È™l răniÈ›ii pe care îi culeseseră au fost făcuÈ›i una cu pământul. ÃŽncă o dată, pământul se umplu de cadavrele oamenilor din ambele părÈ›i. Era nevoie de o nouă echipă de brancardieri pentru a ridica noii răniÈ›i. Atac, contraatac. Moartea era cuvântul de ordine. Nu exista nici o cruÈ›are pentru Plutonul 91. CAPITOLUL DOI Porta se juca cu aparatul de radio întorcând butoanele într o parte È™i în alta, încercând să izoleze vocea sonoră a postului B.B.C., dintre bolboroselile È™i pocnetele ce se auzeau. — EÈ™ti nebun, spuse Heide dezgustat. Te laÈ™i prins în joc È™i dus la tăietor fără să clipeÈ™ti... De fapt, ce rost are? Nu poÈ›i crede un cuvânt din ce spun ei, chiar dacă îi prinzi. Porta făcu un semn din mână. — Taci din gură, pentru Dumnezeu! Asta e, i am prins. Sunetele unui gong puternic, foarte deliberat È™i amenințător. Apoi vocea rece, corectă, a postului de radio B.B.C.: „Ici Londres., ici Londres, B.B.C. pour Iu France..." FireÈ™te, ceea ce nu înÈ›elegeam noi atunci era că, practic, întreaga miÈ™care de rezistență franceză asculta aceeaÈ™i emisiune. „Ici Londres, ici Londres... AtenÈ›iune, atenÈ›iune. Iată câteva mesaje personale: „Les sanglots longs des violons de l'autômne". Repet: „Les sanglots longs des violons de l'autômne" (Suspinele lungi ale viorilor toamnei). Era primul vers al unui poem, „La Chanson d'autômne" de Verlaine. Era mesajul aÈ™teptat de toată lumea de săptămâni întregi. Locotenentul major Meyer de la Cartierul General al Armatei a XV a, a cărui sarcină era să recepÈ›ioneze toate emisiunile B.B.C, informă emoÈ›ionat È™i în mare grabă pe guvernatorul militar al FranÈ›ei, precum È™i pe È™efii de comandament din Olanda Belgia. A fost tratat cu dispreÈ›ul pe care părea că l merită. Ce să spun, aÈ™a un mesaj important! Pur È™i simplu trăncăneală fără noimă despre toamnă. Evident, tipul era un cretin. Locotenentul major Meyer a ridicat din umeri È™i a continuat să asculte. „Ici Londres, ici Londres. Continuăm să transmitem mesaje personale: „Les fleurs sont d'un rouge sombre. Les fleurs sont d'un rouge sombre" (Florile sunt roÈ™u închis). Era mesajul pentru reÈ›eaua RezistenÈ›ei din Normandia. „Hélène épouse Joe. Hélène épouse Joe." (Elena se căsătoreÈ™te cu Joe)." Semnalul pentru întreaga regiune Caen. El a declanÈ™at o întreagă serie de atentate, de sabotaje, dintre care multe au reuÈ™it. S au prăbuÈ™it poduri, linii de cale ferată au sărit în aer, legături telefonice au fost tăiate. La Cartierul General al Armatei a XV a era general acceptată acum ideea că ceva, undeva, mergea foarte prost. — Nu poÈ›i tu să înÈ›elegi nimic din toate astea, Meyer? întreba neliniÈ™tit generalul von Salmuth. Meyer dădea din umeri È™i continua să asculte. Timp de trei zile a fost liniÈ™tit, după care mesajele au reînceput cu vigoarea È™i inventivitatea reînnoită. „Ici Londres, ici Londres..." „Les dés sont jetés" (Zarurile sunt aruncate). Repet: „Les dés sont jetés". Ca urmare, o mulÈ›ime de santinele È™i au pierdut pe când nici nu se aÈ™teptau viaÈ›a, înjunghiate pe la spate È™i aruncate în râuri sau mlaÈ™tini. „Jean pense à Rita." (Jean se gândeÈ™te la Rita) „Jean pense à Rita." Crainicul pronunÈ›a cuvintele foarte rar È™i cu grijă, cu pauze între ele. Porta râdea încântat. — Ce de tâmpenii! Jean se gândeÈ™te la Rita cea pierdută... Nu cred că tipul face asta. Și la urma urmelor, cine dracu sunt ei? Cine sunt aceÈ™ti Jean È™i Rita? Pare un basm pentru copii. — Este codificat, explică Heide, care pretindea întotdeauna că È™tie totul. Am fost cândva radiofonist. Foloseau mesaje de astea tot timpul. „Le dimanche les enfants s'impatient." (Duminica copii devin nerăbdători) „Le dimanche les efants s'impatient." Asta era adresat membrilor RezistenÈ›ei care aÈ™teptau sosirea paraÈ™utiÈ™tilor în Normandia. „Ici Londres. Vom transmite noi mesaje peste o oră." ULTIMA ORà Înveleam morÈ›ii în giulgiu din pânză groasă înainte de a i îngropa È™i lângă fiecare puneam o cutie de bere goală, în care băgam actele personale.Mai curând sau mai târziu,probabil când războiul se va termina, ne închipuiam că cineva se va ocupa de niÈ™te cimitire corespunzătoare, cu morminte adevărate, cu È™iruri după È™iruri de mici cruci albe È™i când va veni acel timp È™i vor dezgropa morÈ›ii în descompunere din È™anÈ›uri È™i din porumbiÈ™te, ar fi fost bine să se cunoască identitatea fiecărui cadavru. Deci — cutiile de bere È™i actele. Ni se părea o necesitate categorică, pentru ambele părÈ›i, să existe cimitire îngrijite, pline cu eroii căzuÈ›i. Altfel ce le ar putea arăta în viitor tinerilor recurÈ›i pentru a i impresiona? — Iată, băieÈ›i, aici sunt mormintele glorioÈ™ilor noÈ™tri ostaÈ™i căzuÈ›i pentru patrie în războiul trecut... Sub crucea de aici zace Paul Schultze, un simplu soldat care, cu ambele picioare zdrobite de o grenadă, a rămas totuÈ™i la post È™i a È›inut piept inamicului. Acest simplu soldat a salvat un întreg regiment. A murit în braÈ›ele comandantului său, cu un cântec patriotic pe buze. Erau atâtea cadavre de înmormântat, încât nu aveam suficiente cutii de bere pentru toate. După o dimineață de muncă grea la săpatul mormintelor ni s a permis o jumătate de oră să mâncăm, după care am fost trimiÈ™i în misiune pentru dezamorsarea minelor. Asta era mult mai greu decât săparea de gropi. ViaÈ›a oricui lucra la dezamorsarea minelor era considerată, în genere, al dracului de scurtă È™i, fără îndoială, deloc dulce. Minele erau magnetice È™i potrivite astfel încât să explodeze la apropierea celei mai mici È™i nesemnificative bucăți de metal. De aceea, am renunÈ›at la toate obiectele metalice pe care le aveam cu noi, scoțându ne până È™i nasturii È™i înlocuindu i cu bucățele de lemn. Nu ni se dăduseră bocanci cu talpa de cauciuc, È™i cei mai mulÈ›i dintre noi trebuia să ne descurcăm înfășurându ne picioarele cu cârpe. Porta însă, atât de priceput în inventarierea cadavrelor, avusese marele noroc să pună mâna pe o pereche de bocanci americani veritabili, din cauciuc galben. Era imposibil să te bazezi pe dispozitivul de detectare a minelor, deoarece reacÈ›iona nu numai la mine, ci È™i la cele mai minuscule particule de metal, astfel încât, potrivit personalității fiecăruia, ori înnebuneai de teama permanentă, ori deveneai apatic datorită obiÈ™nuinÈ›ei cu falsele semnale. Și una È™i alta însemnau un permanent pericol. Pentru a avea cea mai mică È™ansă de supravieÈ›uire când ai de a face cu minele, trebuie să fii mereu atent, să ai nervi de oÈ›el, să acÈ›ionezi întotdeauna cu cea mai mare precauÈ›ie È™i să ai mâini cât mai sigure. Locul care È›i se pare cel mai lipsit de pericol poate ascunde cele mai mari primejdii. FireÈ™te, Rommel fusese iniÈ›iatorul capcanei mortale cu aparență inofensivă, È™i al ridicării la un atât de înalt grad de perfecÈ›iune. UÈ™a care se deschide È™i îți explodează în față, roaba care îți barează drumul astfel încât trebuie să o ocoleÈ™ti, iar la primul pas pământul se deschide È™i te înghite; uÈ™a dulapului care rămâne deschisă, iar când o închizi produce o asemenea nebunie încât sare în aer un întreg È™ir de clădiri. Apoi, este sârma aceea aproape invizibilă, ascunsă dibaci sub un covor de frunze: cei din fruntea È™irului calcă pe ea, È™i o jumătate de companie dispare într o fracÈ›iune de secundă. ÃŽnvățasem o mulÈ›ime de lucruri despre mine, È™i cu cât învățam mai multe, cu atât ne plăceau mai puÈ›in. Făcusem cunoÈ™tință cu mina P.2s, conectată în releu, care declanÈ™a o reacÈ›ie de explozii în lanÈ›. Și cu acele mine care trebuiau distruse prin detonare. Și cu acelea — probabil cele mai groaznice — care trebuie demontate bucată cu bucată până ajungi la detonatorul făcut din cea mai fină sticlă posibilă... Dacă îți doreai moartea È™i în plus îți era în fire să È›i petreci ore în È™ir căutând o singură piesă dintr un puzzle foarte complicat, totul era în ordine, putea să È›i facă plăcere să lucrezi în astfel de condiÈ›ii. Dar dacă erai cât de cât ca mine, transpirat de spaimă È™i complet neîndemânatic atunci, fără nici o îndoială, te potriveai ca nuca n perete. ÃŽnaintam încet, înÈ™iraÈ›i, tatonând terenul pas cu pas, niciodată destul de liniÈ™tiÈ›i, nici măcar când ne aflam la coadă È™i deci ne puteam aÈ™tepta să fim relativ feriÈ›i de pericol. La fiecare zece minute ne schimbam capul de coloană (ca È™i bocancii de cauciuc). Astfel, ne riscam viaÈ›a doar câte unul, È™i fiecare È™tia că perioada în care era supus pericolului avea măcar o limită. MenÈ›ineam tot timpul o distanță de siguranță între noi È™i fiecare pășea cu grijă pe urmele celui din faÈ›a sa. Pentru câteva momente, totul mergea bine, inima își mai potolea bătăile nebune, sudoarea se mai liniÈ™tea... È™i deodată, cu un È™uierat care È›i îngheÈ›a sângele în vine, omul din fruntea coloanei făcea semne disperate cu mâinile È™i ne oprea. Detectorul de mine reacÈ›ionase din nou... Ne oprim cu toÈ›ii. Nefericitul aflat temporar în posesia bocancilor îndreaptă detectorul înainte, într o parte, în spate. Indică locul care provoacă tot necazul, se lasă pe vine, È™ovăind, lângă el, È™i începe să râcâie cu teamă pământul la suprafață. Trec cinci minute. Cinci minute de sudoare È™i teroare. Și tot ce iese la iveală este o bucată de È™rapnel, o frântură de obuz sau o rămășiță de grenadă. Mereu aceeaÈ™i poveste. Sau aproape mereu. Ne eliberăm de tensiunile noastre interioare prin adevărate crize de nervi È™i înjurături la adresa prizonierului care a declarat că regiunea ar fi plină de mine, împotriva Serviciului de InformaÈ›ii care răspândise È™tirea È™i era deci răspunzător pentru faptul că ne aflam acolo. Era clar că prizonierul minÈ›ise È™i că Serviciul de InformaÈ›ii era o adunătură de tâmpiÈ›i creduli. Pornim mai departe ceva mai repede, supăraÈ›i È™i bombănind. O explozie bruscă ne È›intuieÈ™te locului. Bietul om care se întâmplase să fie în frunte este aruncat cu putere spre cer, de unde cade pe pământ în mii de bucăți, de nerecunoscut. AÈ™adar, prizonierul nu minÈ›ise, iar Serviciul de InformaÈ›ii nu e plin de tâmpiÈ›i creduli, ci de tipi foarte inteligenÈ›i, care fac o treabă excelentă,... ajutându ne să sărim în aer. Poate este vorba despre o mină T, fabricată special pentru distrugerea tancurilor. Dacă i aÈ™a, atâta È›i trebuie: greu să È›i închipui că cineva scapă cu viață după explozia unei mine T. Pe de altă parte, dacă este o mină S, situaÈ›ia nu i aÈ™a de cruntă: mai poÈ›i scăpa, pierzându È›i doar picioarele. Ei, asta nu i cea mai mare tragedie în vremurile de război pe care le trăim. O să È›i pună o pereche de minunate picioare artificiale È™i, dacă nu se dovedeÈ™te că eÈ™ti un cretin irecuperabil, o să fii primit la un curs de subofiÈ›eri. Există o mulÈ›ime de ologi la astfel de cursuri în ziua de azi. Poate fi È™i mai rău. PoÈ›i să te înrolezi pentru treizeci È™i È™ase de ani, să aÈ™tepÈ›i să devii „Feldwebel" după vreo cinspreze ce optsprezece, È™i să te pensionezi la È™aizeci È™i cinci de ani cu un venit gras. De aceea, în general vorbind, când nu eram implicaÈ›i efectiv în detectare, priveam problema minelor cu sentimente amestecate. Pe de o parte, puteai să È›i pierzi viaÈ›a. Pe de altă parte, puteai să È›i pierzi numai picioarele cu avantajul enorm de a deveni invalid È™i a părăsi linia frontului pentru totdeauna. Dar, să fie clar: n avea nici un rost să È›i pierzi un singur picior sau un singur braÈ›. Trebuia să fie ambele, sau deloc. Erau destui È™chiopi pe front, iar ciungii erau atât de numeroÈ™i încât ajungeai să i consideri drept fiinÈ›e umane perfect normale È™i bine adaptate. Maiorul Hinka, de pildă, își luase adio de la braÈ›ul drept cu vreo doi ani în urmă, È™i de atunci a fost tot timpul în forul acÈ›iunii. Iată mă acum pe mine, pentru un timp în postura de conducător de coloană, purtând bocancii galbeni, riscându mi viaÈ›a È™i picioarele. Cu nervii încordaÈ›i pentru a sesiza orice semn de pericol, m am aplecat cu precauÈ›ie È™i am netezit un smoc de iarbă deasă. O fi aici ceva... ceva metalic? Chiar în spatele meu se opriseră Porta È™i Legionarul. SimÈ›eam apriga tentaÈ›ie să mă întorc È™i s o iau la goană. Din nefericire, era imposibil. M am aplecat încet È™i mi am pus urechea la pământ. Auzeam oare un ticăit, sau era numai imaginaÈ›ia laÈ™ului din mine? Era oare o mină magnetică, sau o mină cu acÈ›iune întârziată? Eram deja asudat tot, dinÈ›ii îmi clănțăneau nervos È™i genunchii îmi tremurau mai să se ciocnească. Era, într adevăr, o mină.Tăcută deocamdată, dar nu mai puÈ›in periculoasă. O cobră ar fi fost mai puÈ›in de temut. Cu vârfurile degetelor pipăiam conturul antenelor invizibile, calota boltită, plăcuÈ›a subÈ›ire de sticlă uÈ™or casabilă. Era o mină T clasică. — Acu i acu'. Controlează te, învinge È›i frica, dacă vrei să trăieÈ™ti. AminteÈ™te È›i tot ce te au învățat... Două degete pe sub calotă, două răsuciri spre stânga... Dar încet, încet... Dacă spargi sticla, s a zis cu tine, Sven, băiatule! Roagă te la Dumnezeu să nu aibă vreun fir ascuns, să nu fie legată de alte mine, cei care pun capcanele astea ale morÈ›ii își folosesc toată viclenia de care sunt în stare... Două răsuciri. Am făcut o È™i pe asta. Acum, doi milimetri mai sus, trei răsuciri spre dreapta... Nu se miÈ™că! Nenorocita nu se miÈ™că! Ce dracu' vrea să nsemne asta? Un nou soi de mină? Una de care nici nu ne au pomenit? Dumnezeule mare, fă mă să scap de aici! Ducă se la dracu' tribunalele lor marÈ›iale È™i acuzaÈ›iile lor de laÈ™itate! Vreau să trăiesc. Cu puÈ›in noroc, se sfârÈ™eÈ™te războiul până mă condamnă ei. RaÈ›iunea îmi dictează să mă întorc È™i să o iau la goană. Trupul meu însă, într un mod detaÈ™at È™i parca făcându mi în ciudă, rămâne pe loc. Bun, am rămas. Ei, acum ce fac? Să scot blestemăția asta afară înainte de a o dezamorsa? De ce nu, când nu i vorba decât să te sinucizi? ÃŽn tot acest timp când eu stau fără să fac nimic, blestemata de mină zace acolo, disreÈ›uitoare, în pământ. Privind în sus, la mine, cu obrăznicie. Bătându È™i joc de mine. Apoi, îmi vine o nouă idee, È™i mai îngrozitoare: dacă e o mizerie de aia cu efect întârziat? Þinând în continuare calota cu dreapta, îmi vâr uÈ™or mâna stângă pe sub corpul minei. ÃŽncep să trag cu dinÈ›ii smocurile de iarbă de pe ambele părÈ›i. De ce n or dresa niÈ™te nenorocite de maimuÈ›e să facă treaba asta? Alea ar putea să È™i folosească È™i mâinile È™i picioarele. Și în plus, ar face È™i o treabă mai bună, pentru că n ar trebui să se lupte tot timpul cu spaima. De ce nu s o fi gândit nimeni la asta mai de mult? Au folosit porumbei, È™i câini, È™i cai, È™i porci, de ce nu È™i maimuÈ›e? (ÃŽn Polonia foloseam porci. ÃŽi mânam peste câmpurile minate pentru ca să cureÈ›e drumul. Necazul era că porcii ajunseseră să valoreze greutatea lor în aur, È™i în cele din urmă s a hotărât că oamenii sunt mai ieftini). Cu o încetineală chinuitoare, am tras mâna în sus. Era mai grea decât prevăzusem, dar în sfârÈ™it era afară, la vedere, în toată grozăvia ei. Oribil de urât obiect. Tare i aÈ™ mai fi dat un È™ut puternic, s o văd zburând, dar plăcerea asta trebuia amânată până când aÈ™ fi reuÈ™it s o dezamorsez. I am chemat È™l pe ceilalÈ›i. Porta È™i Legionarul se târâră până la mine. Porta, deÈ™i nu făcuse o pregătire specială, era un geniu în mecanică, el se uită întâi la mină È™i apoi îmi aruncă o privire dispreÈ›uitoare: — Tâmpit nenorocit ce eÈ™ti! Ai întors mizeria asta de mină exact pe dos! Ãsta nu i un fir franÈ›uzesc normal, credeam că până È™i tu ai fi în stare să È›i dai seama. Se întoarse È™i i făcu semn MicuÈ›ului: — Adu ne o cheie franceză! Cheia apăru. Un timp, Porta studie mina. — ÃŽn regulă, întoarce o din nou. M am supus, cu un aer umil. Legionarul își È™terse palmele transpirate de turul pantalonilor. Porta ridică cheia. — Bun, băieÈ›i! Capetele jos, mâinile pe fund! Se aplecă spre mină, fredonând ca pentru sine o frântură de melodie aleasă întâmplător: Ce va fi cu noi, iubito? Vom fi fericiÈ›i sau triÈ™ti? Cum o vom sfârÈ™i, iubito? ÃŽn lacrimi, sau optimiÈ™ti? Þepeni ca niÈ™te beÈ›e, Legionarul È™i cu mine stăteam È™i l priveam. Porta ridică mâna cu nepăsare. — Uite o! rânji el spre noi. Inofensivă ca un pui de găină. Se întoarse È™i se împăuna către ceilalÈ›i, È›inând mina sub braÈ› ca pe o minge de rugby. Deodată, o aruncă spre Gregor. — Ia o! încearcă tu! Eu nu mă descurc cu ea! Gregor scoase un È›ipăt ascuÈ›it de groază È™i se aruncă la pământ. Porta se aplecă spre el, ridicând din sprâncene. — Ce i, mititelule? Te ai speriat? — Imbecil nenorocit! îi spuse Gregor dându i È™uturi la gioale lui Porta. Ticălos prost È™i nenorocit ce eÈ™ti! — TerminaÈ›i odată, spuse Bătrânul cu oboseala în glas. N am chef de joc È™i distracÈ›ie. GândiÈ›i vă totuÈ™i că am pierdut È™ase oameni până acum cu treaba asta. — ÃŽmi plânge inima, spuse Porta. Hai, Sven, dă mi gumarii. E rândul meu să fiu erou. ÃŽmi luă bocancii È™i se îndreptă spre fruntea coloanei, să È™i ocupe locul, dar nu făcu decât câțiva metri È™i se opri, se aplecă, examină locul È™i ne făcu semn Legionarului È™i mie, care ne aflam în spatele lui. Ne am uitat unul la altul. Știam ce se întâmplase: Porta dăduse de o mină în releu È™i avea nevoie de încă cineva să l ajute. Care dintre noi să fie? Avui o clipă de ezitare, È™i atunci Legionarul ridică din umeri È™i înaintă. Va fi rândul meu data viitoare, È™i în clipa aceea, mi aÈ™ fi dorit să fi fost eu cel care s a dus de data asta, ca să scap. Porta È™i Legionarul se târâră, urmărind firul. Existase cândva o vreme când ei ar fi putut tăia pur È™i simplu nenorocitul de fir È™i gata, dar de atunci inamicul devenise mai deÈ™tept.Acum înveleau firul în cupru. Dacă îl atingeai cu ceva metalic, curentul trecea prin el È™i detona mina. Ne trebuise ceva timp până să descoperim acest nou truc. Inamicul avea grijă să nu lase instrucÈ›iunile de folosire prin apropiere, iar noi pierdusem câțiva oameni până să descoperim secretul. Acest mic cadou special fusese agățat într un pom È™i era conectat la trei grenade 10,5. Porta strigă enervat peste umăr: — Vino încoace, pentru Dumnezeu! Doar nu ne ducem la biserică! Cu o dureroasă strângere de inimă, mi am dat seama că eu trebuie să mă duc, cu uneltele necesare; ca să scoatem nenorocitul de detonator. Nu era o treabă uÈ™oară. MulÈ›i oameni buni avuseseră un sfârÈ™it rău pe când demontau detonatoare, È™i, în plus, exista oricând riscul ca inamicul să ne fi pregătit încă o mică surpriză pentru a ne arunca în aer. Porta, pe jumătate urcat în copac, È›inea cele patru fire care veneau dinspre mină. M am întins în față, strângând bine uneltele. Era o mină T. Detonatorul nu era mai mare decât un pachet de È›igări, dar mie mi era prea de ajuns. Pe una din grenade, vreun glumeÈ› scrisese mesajul: „Lua v ar dracu, FriÈ›i blestemaÈ›i". Era semnat, simplu, Isaac. Dacă te gândeai, puteai să vezi punctul de vedere al necunoscutului Isaac. Nimeni cu un astfel de nume nu avea vreun motiv special să ne iubească. Prin cine È™tie ce minune, am avut noroc. Ne am descotorsit de mina antitanc È™i de declanÈ™atorul ei disimulat, È™i am furat câteva clipe de odihnă deÈ™i ne simÈ›eam oarecum cu un picior în groapă. Ne am aÈ™ezat pe jos, înghesuiÈ›i, în semicerc, È™i am fumat — ceea ce, în condiÈ›iile date, era strict interzis. — ȘtiÈ›i ce? spuse Porta deodată. Pun pariu că dacă nea Adolf ar fi obligat să vină ca noi pe un câmp minat timp de o jumătate de oră, n ar mai fi aÈ™a al naibii de È›anÈ›oÈ™... Și poate nici n ar mai È›ine aÈ™a mult la nenorocitu' ăsta de război! Gândul ăsta, spus aÈ™a de simplu, ne înveseli pe toÈ›i. Ședeam acolo È™i râdeam fără grilă, până când ajunse la noi restul grupei, condus de locotenentul Brandt, care răspundea de întreaga operaÈ›iune. Brandt fusese cu noi încă de la început. Dispăruse din timp în timp, la cursuri de pregătire, dar se întorsese de fiecare dată la noi È™i aveam tendinÈ›a să l considerăm mai curând ca pe unul de al nostru decât ca pe un ofiÈ›er, până ntr acolo încât îi spunem pe numele de botez È™i îl tratam cu stilul nostru propriu de familiaritate obscenă. Era un adevărat ofiÈ›er de front È™i unul dintre puÈ›inii oameni care reuÈ™eau să ne impună un anume respect — altfel acordat cu mare greutate. — Ticăloase mine, mormăi el. Dacă o mai È›ine mult tot aÈ™a, o să sfârÈ™im cu toÈ›ii jucând arÈ™ice, la casa de nebuni. — O să visăm nenorocitele de mine, zise Porta, È™i când o să ne ntoarcem acasă È™i o să ne săpăm grădina de zarzavat. O să ne trezim încercând să detonăm È™i cartofii, uitând unde, ne aflăm. Porta spunea totdeauna „când", niciodată „dacă". Cred că de fapt toÈ›i gândeam cam în aceiaÈ™i, termeni, dar cei mai mulÈ›i dintre noi erau prea superstiÈ›ioÈ™i pentru a o spune cu glas tare. Pe undeva, nu reuÈ™eai nicicum să È›i imaginezi că într o zi s ar putea să È›i vină rândul să sfârÈ™eÈ™ti într un È™anÈ›, lângă o cutie de bere coÈ›inând actele tale personale. Te gândeai deseori la moarte, te trecea o sudoare rece, dar în străfundul inimii nu puteai crede cu seriozitate că asta È›i s ar putea întâmpla È›ie vreodată. Destul de des, înaintea unui atac masiv, ajutam la pregătirea mormântului comun, îl căptuÈ™eam cu fân, înfigeam crucile mici de lemn. Niciodată, în tot acest timp, nu È›i imaginai propriul cadavru aruncat acolo, împreună cu ale altora, deÈ™i, Dumnezeu mi e martor, moartea era o experiență foarte la ndemână. De câte ori pe zi nu auzeai È™uieratul ascuÈ›it al unei grenade, bufnitura ei în cădere, apoi explozia, apoi È›ipete de durere, ca să È›i dai seama că omul care se aflase lângă tine cu o secundă în urmă nu mai era... De câte ori, nu se întâmplase ca jumătate din pluton să sară în aer, de jur împrejurul tău să zacă numai oameni morÈ›i sau muribunzi È™i tu singur să fi rămas teafăr? Știai că norocul nu poate dura o veÈ™nicie È™i totuÈ™i, instinctiv, simÈ›eai că norocul tău era cu siguranță inepuizabil. Porta iar mânca. De data aceasta era o cutie cu conserve de ananas pe care o găsise într un jeep american abandonat. — Curios cum niciodată până acum nu am apreciat ananasul la justa lui valoare, spuse el meditativ. Primul lucru pe care o să l fac când s o sfârÈ™i războiul o să fie să mă duc într un restaurant È™i să mă îndop până mi s o face rău È™i mi o ieÈ™i pe urechi. Acesta era, fireÈ™te, semnalul pentru una din distracÈ›iile noastre preferate: jocul de a „când s o sfârÈ™i războiul...". De fiecare dată vorbeam despre asta cu o vigoare reînnoită È™i, cumva, jocul nu È™i pierdea niciodată atracÈ›ia, deÈ™i dintre noi toÈ›i Heide era singurul care È™tia sigur ce vroia să facă în viață. Era deja subofiÈ›er È™i se hotărâse demult să facă cerere pentru a fi primit la cursurile de ofiÈ›eri. ÃŽn acest scop, el își consacra zilnic d parte din timp, indiferent unde eram È™i ce făceam, învățării a zece pagini din Manualul Campaniilor Militare. Ne băteam joc de el fără milă, deÈ™i eram probabil puÈ›in invidioÈ™i pe hotărârea; lui încăpățânată de a reuÈ™i. ToÈ›i È™tiam, dar nimeni nu ar fi recunoscut, că am fost ostaÈ™i pentru prea multă vreme pentru a ne mai putea întoarce la viaÈ›a civilă, obiÈ™nuită. Bătrânul zicea că numai fermierii își pot relua în mod fericit activitatea dinainte de război È™i, probabil, avea dreptate. Pentru mine fermierii erau, oricum, o rasă aparte. Arată le numai un câmp de cartofi, sau un È™ir de meri, È™i ai toate È™ansele să i vezi ieÈ™indu È™i din minÈ›i. MulÈ›i fermieri au dezertat din cauza unui măr în floare. Aporoape toÈ›i erau prinÈ™i două trei zile mai târziu È™i căraÈ›i în faÈ›a curÈ›ii marÈ›iale unde bolboroseau înfriguraÈ›i vrute È™i nevrute despre porci sau pruni. Din nefericire, nici o curte marÈ›ială, din câte am cunoscut, nu putea să înÈ›eleagă È™ocul pe care îl trăiau aceÈ™ti oameni puÈ™i față în față cu o părticică din adevărata natura vie, iar rezultatul era, inevitabil, plutonul de execuÈ›ie. Trecuseră zece ore de când pornisem să croim drum prin câmpul de mine. Zece ore de tensiune, zece ore de mers, într adevăr, pe calea morÈ›ii, zece ore fără întreruperi, căci ce înseamnă o pauză de douăzeci de minute ici È™i colo, când È™tii că treaba nu i făcută nici pe jumătate? Dar, în cele din urmă, ne am apropiat de sfârÈ™it. Tocmai fixasem indicatorul alb de trecere fără pericole a tancurilor È™i ne puteam destinde. Eram pe punctul de a înfige ultimul par, când cu coada ochiului am văzut ceva. M am oprit È™i m am uitat în sus. CeilalÈ›i stăteau înÈ›epeniÈ›i ca niÈ™te statui, cu gurile căscate È™i cu ochii holbaÈ›i. ToÈ›i se uitau spre locotenentul Brandt. Se afla ceva mai departe de grupul principal, cu picioarele imobilizate, cu braÈ›ele puÈ›in depărtate de corp... De spaimă, am simÈ›it cum mi se face pielea de găină pe mâini È™i pe picioare. Știam foarte bine ce însemna poziÈ›ia aceea stranie: Klaus se afla direct pe mină. Cea mai mică miÈ™care È™i ea va exploda. Puteam să văd firele care porneau de la ea. Klaus È™tia probabil la fel de sigur ca È™i noi ceilalÈ›i că îi venise ceasul. Cei aflaÈ›i mai aproape de el au început să se retragă, pas cu pas, mergând de a ndăratelea. Și ei erau în mare pericol. Era evident, din poziÈ›ia firelor, că era legată de altele. Unul singur manifestă dorinÈ›a să se repeadă înainte, într o încercare eroică, dar, fără îndoială, sinucigașă, de a veni în ajutorul locotenentului È™i acesta a fost MicuÈ›ul. L am reÈ›inut prin forță È™i a fost nevoie de trei dintre noi pentru ca s o putem face. Abia reuÈ™isem să l liniÈ™tim, când pe Barcelona îl apucă o criză de nebunie È™i începu să se târască încet spre Klaus, care continua să stea imobilizat în capcana morÈ›ii. — Prinde l pe tâmpitu' ăla de nebun, strigă Porta. FaÈ›a locotenentului era oribilă, ca de plumb. Era unul dintre cei mai curajoÈ™i oameni pe care îi cunoÈ™team, dar chiar È™i cei mai bravi oameni au dreptul la o oarecare îngăduință când se află pe o mină amorsată. Noi pregăteam o seringă cu morfină, scoteam bandaje È™i faÈ™e. Dacă, printr un miracol, supravieÈ›uia, ar fi avut nevoie de toate bandajele de care dispuneam. Legionarul își scoase revolverul. IntenÈ›ia lui era clară: orice s ar fi întâmplat, Klaus nu trebuia să sufere mai mult decât era necesar. ConsideraÈ›i o crimă, dacă vreÈ›i, dar el fusese împreună cu noi timp de È™ase ani, luptfnd umăr la umăr cu oamenii de sub comanda lui în unele dintre cele mai grele momente ale războiului. Când cunoÈ™ti, iubeÈ™ti È™i respecÈ›i pe cineva aÈ™a cum îl cunoaÈ™tem, îl iubim È™i îl respectăm pe Klaus, nu te mai interesează prea mult ce va gândi restul lumii, ci vei merge mai departe, făcând ceea ce trebuia făcut. Să fii prins în acest mod de o mină relativ simplă, expus privirilor tuturor, era una din ironiile războiului atât de greu de suportat. Și totuÈ™i, cred că era aproape inevitabil ca ceva asemănător să se întâmple. După zece ore de muncă încordată în mijlocul unui câmp de mine, nu este foarte surprinzător dacă atenÈ›ia te părăseÈ™te pentru o clipă sau două. Din nefericire, absenÈ›a atenÈ›iei — fie È™i pentru o fracÈ›iune de secundă — este prea adesea fatală în asemenea circumstanÈ›e. Deodată Porta îi strigă lui Klaus: — Sări! Este singura ta È™ansă! Klaus ezită — È™i cine l ar putea acuza! Una e să spui că e unica È™ansă È™i cu totul altceva să ai curajul să È›i încerci norocul. ÃŽntre timp, noi aÈ™teptam. Și moartea È™i ea, la fel de răbdătoare, o pradă care era foarte sigură. După un timp — zece minute? O jumătate de oră? Zile, săptămâni, luni? Părea o veÈ™nicie — Klaus a ridicat mâna spre noi în semn de adio, È™i a îndoit genunchii pregătindu se pentru unica sa È™ansă... Mi am acoperit urechile cu mâinile. Klaus a rămas în poziÈ›ia aceea ca un alergător în aÈ™teptarea pistolului de start. Cred că toÈ›i i am împărtăși agonia ultimelor lui gânduri. Atâta timp cât rămânea pe loc era un om viu; în momentul în care se miÈ™ca, el devenea, probabil, un om mort. ÃŽÈ™i înfipse vârfurile degetelor în pământ pregătidu se pentru momentul când trebuia să È™i încerce norocul. Apoi, deodată, se îndreptă din nou. — AruncaÈ›i mi mantalele de luptă! Zece mantale fură aruncate imediat spre el. Numai trei au ajuns la el. MicuÈ›ul se repezi din nou, dar Porta îi trase pe loc o casma È™i îl trânti la pământ. — Să i mulÈ›umeÈ™ti din partea mea, spuse Klaus cu gravitate. ÃŽÈ™i înfășură cele trei mantale în jurul corpului protejându È™i abdomenul È™i pieptul cum putea mai bine. Apoi ridică din nou mâna în semn de salut. — Sări! Pentru numele lui Dumnezeu, sări! M am auzit imediat È™i pe mine È™optind comanda dar sunetul se înecă în dangătul brusc înlănÈ›uit al clopotelor din întreaga È›ara. Clopotele anunÈ›au eliberarea FranÈ›ei. Vântul ne aduse dangatul victorios care striga că FranÈ›a este liberă. Oamenii uitaseră ororile războiului, iadul debarcării din Normandia, clădirile ruinate È™i câmpurile devastate. Știau numai că erau din nou liberi. Pe străzi soldaÈ›ii americani dansau cu fetele franceze. „Vive la France! Mort aux Allemands!" Locotenentul Brandt își încordă muÈ™chii È™i sări. Iar o explozie care ne sparse timpanele acoperi dangătul clopotelor. O limba de foc... Am sărit înainte. Ambele picioare îi fuseseră retezate Unul zăcea în apropiere, lângă el, celălalt Dumnezeu È™tie unde era. ÃŽntregul corp îi era acoperit de arsuri, dar era conÈ›ient încă. Bătrânul îi făcu imediat injecÈ›ia cu morfină. Porta È™i cu mine îi legarăm bandajele în jurul cioturilor picioarelor. Uniforma îi atârna în zdrenÈ›e: se simÈ›ea miros de carne friptă. Klaus strânse din dinÈ›i cât putu, dar curând durerea începu să îl răpună È™i È›ipetele lui de durere izbucniră È™i se împletiră cu dangătul vesel al clopotelor. — Mai faceÈ›i i morfină! strigă MicuÈ›ul care își venise în fire după lovitura de cazma a lui Porta. — Nu mai avem, spuse Bătrânul încet. MicuÈ›ul se întoarse spre el. — Ce dracu vrei să zici, că nu mai avem? — Ce am zis, spuse Bătrânul aruncând seringa cu un gest de dezgust. Nu mai avem morfină. Ce mai putem face? Nu prea mult. Numai sa ne aÈ™ezam lângă locotenent È™i să împărÈ›im agonia cu el. Cineva îi puse o È›igara între buzele care se învineÈ›iseră deja. — O să È›i fie bine... — O perioadă simpatică la spital... — O să fie în regulă când o să te ducem la bază... — Auzi clopotele? E sfârÈ™itul războiului! Sfârsitul războiului È™i curând sfârÈ™iÈ›ul vieÈ›ii însăși pentru locotenentul nostru. Muri peste câteva secunde È™i noi porniram înapoi prin câmpul de mine, printre indicatoarele albe pe care el ne ajutase să le instalăm, purtându l pe umeri, o procesiune mortuară având ca acompaniament clopotele triumfătoare. MicuÈ›ul mergea în frunte. Porta încheia procesiunea cântând din fluierul sau o melodie melancolică. Era "Călătoria lebedelor sălbatice", una dintre melodiile care lui Klaus îi plăceau cel mai mult. CAPITOLUL TREI Rusul, locotenentul Koranin din Batalionul estic 439, împreună cu compania sa de tătari, făcu o descoperire uimitoare: într un avion de desant american, lângă trei ofiÈ›eri morÈ›i, zăcea o casetă cu documente. Koranin puse imediat mâna pe caseta cu documente È™i alergă cu ea la comandantul companiei sale, care cu aceeaÈ™i iuÈ›eală hotărî că este o problemă de competenÈ›a generalului Marcks, comandantul Armatei a 84 a. ÃŽn consecință, cei doi au plecat împreună cu preÈ›ioasa casetă cu documente. Generalul își dădu imediat seama de valoarea descoperirii lui Koranin È™i nu pierdu nici o clipă, transmițând imediat vestea Armatei a opta. Spre surprinderea È™i indigantea lui însă, la Armata a Opta i s a râs în nas È™i i s a comunicat graÈ›ios că ceea ce spune el este un nonsens. Un timp, generalul Marcks fu prea înmărmurit de furie pentru a mai face altceva decât să stea È™i să fumeze, în timp ce ajutorul său de câmp È™edea plin de tact de o parte È™i citea pentru sine conÈ›inutul nenorocitei de casete du documente. Ambii erau convinÈ™i că actele sunt autentice. — Nu cumva credeÈ›i că Serviciul Secret... Generalul aÈ™a credea. Serviciul Secret trebuie informat imediat. Nu încape îndoială că documentele sunt de cea mai mare importanță. Următorul pas a fost să l contacteze pe feldmareÈ™alul von Rundstedt È™i să i spună că el, generalul Marcks, deÈ›inea planuri strict secrete ale aliaÈ›ilor referitoare la invazia din Normandia. Planurile demonstrau clar adevărul asupra ceea ce până acum era considerat o chestiune de pură conjunctură: recentele debarcări erau numai preludiul invaziei totale pe care toată lumea o anticipa în ultimii patru ani. — Prostii! zbieră von Rundstedt È™i trânti telefonul. Rămase neclintit în convingerea lui. Planurile erau falsuri. O capcană pusă la cale intenÈ›ionat. Au fost plantate acolo pentru a prinde în mreje exact niÈ™te creduli proÈ™ti ca generalul Marcks. Dacă e sä judecăm, înseÈ™i debarcările au fost efectuate cu intenÈ›ia de a induce în eroare. Von Rundstedt avea propriile sale idei asupra acestui subiect. FireÈ™te că AliaÈ›ii plănuiau o debarcare, orice idiot È™tia asta, dar debarcarea din Normandia nu era preludiul ei. Ba fusese concepută ca o foarte complicată diversiune. — LuaÈ›i i generalului Marcks comanda! ordonă von Rundstedt iritat. Omul ăsta e un idiot. Visează, È™i nu are dreptul să aibă comanda unei armate. DescotorosiÈ›i vă de el. PE MUNTELE GOLGOTA Era noapte. Ne deplasam pe trei coloane spre cota 112. O ceață deasă, venind dinspre Marea Nordului plutea în aer, È™i își făcea drum sub hainele noastre, sub pielea noastră, cobora în piepturile noastre È™i ne pătrundea până la oase. Noi mărșăluiam undeva, spre coada uneia dintre coloane. Avangarda dispăruse de mult în ceață. Trecuse o vreme de când îi văzusem ultima dată È™i luam drept de la sine înÈ›eleasă, pe încredere, prezenÈ›a lor permanentă în fruntea coloanei. De data asta, Porta nu vorbea despre mâncare. Se ancorase în cel de al doilea subiect preferat de conversaÈ›ie È™i înÈ™ira una din interminabilele lui poveÈ™ti despre prostituate. Bătrânul încheia coloana mergând apatic, cu capul între umeri, cu nelipsita i pipă înfiptă în colÈ›ul gurii È™i casca atârnându i de armă. ÃŽntotdeauna îi spusesem Bătrânul. Chiar de la început. De fapt, el era feldwebel Willy Beier, conducătorul plutonului nostru. Ilustra foarte puÈ›in ideea armatei despre ostaÈ™ul perfect strivind drumul cu o pereche de bocanci cu câteva numere mai mari decât măsura lui, având uniforma ponosită È™i barba nerasă de o săptămână, dar era cel mai bun conducător de pluton pe care l am cunoscut vreodată. Am cotit, părăsind È™oseaua, È™i mergeam acum prin ceea ce, în urmă cu câteva zile, era o întinsă È™i minunată pădure. Copacii erau însă acum doborâți, pământul răscolit de trecerea È™enilelor de tancuri; tot felul de resturi arse, jeepuri abandonate, camioane răsturnate zăceau, unele lângă altele, pe tot terenul. Nici grămezile de cadavre umane nu erau mai rare. — Isuse, au avut niÈ›ică treabă ăștia, mormăi MicuÈ›ul, părând pentru prima oară în viață aproape impresionat. Porta făcu o binevenită pauză în povestirea sa despre dame È™i prostituÈ›ie. — Obuze grele, spuse el. — E un tip nou de mortier, îl contrazise Heide care era întoteauna la curent cu ultimele informaÈ›ii. Se evaporă pe uniformă È™i te ard. — Nostim, nostim! spuse Porta aplaudând. Abia aÈ™tept să încerc una! ÃŽntr adevăr, cadavre carbonizate erau la tot pasul. Și mai erau È™i alte priveliÈ™ti cutremurătoare. Proptit de trunchiul unui copac, era un corp fără picioare. Picioare È™i mâini erau împrăștiate peste tot. MicuÈ›ul dădu peste un cap retezat, acoperit încă de cască È™i îi dădu un È™ut puternic de se rostogoli ca o minge de fotbal. Legionarul, care de obicei nu era cea mai impresionabilă persoană, își puse mâna la gură È™i își întoarse privirea. — Sunt câteva lucruri, care pur È™i simplu îmi întorc stomacul pe dos, ne spuse el. Și vederea capetelor de oameni È›opăind aÈ™a, singure, se întâmplă să facă parte din această categorie. — E ca într un abator aici, remarcă Gregor într una din rarele sale dovezi de imaginaÈ›ie. Peste tot atârnă hălci de carne. — Mai curând ca în bucătăria iadului, dacă vreÈ›i părerea mea, spuse Porta. Pun pariu că aici e suficientă carne friptă să hrănească jumătate din Armata germană o săptămână întreagă. — Mai tăceÈ›i din gurile alea scârboase! izbucni Bătrânul deodată. Ne cufundarăm într o liniÈ™te jenantă. Porta tocmai începuse să întrebe dacă ne a spus o vreodată „pe aia despre...", când pământul se zgudui È™i dudui sub picioarele noastre È™i se auzi zgomotul asurzitor al unei explozii. Instinctiv, am căzut în genunchi toÈ›i ca unul. — AruncaÈ›i chiÈ™toacele! ÃŽmprăștiaÈ›i vă! Ne am împrăștiat în grabă. O trombă de flăcări țâșni strălucitoare spre cer, peste capetele noastre. Probabil că venea dinspre bateriile Dora, baterii de rachete cu douăsprezece È›evi. ÃŽn È™ir indian, aplecaÈ›i de la mijloc, ne am furiÈ™at la adăpostul unuia dintre zidurile de piatră care abundau în această parte a țării. Inamicul ne făcea viaÈ›a mai grea decât era absolut necesar, schimbându È™i poziÈ›iile după fiecare nouă salvă, muncind din greu să È™i mute tunurile în locuri noi pentru a trage asupra noastră din cine È™tie ce punct neaÈ™teptat. — MiÈ™caÈ›i vă odată, n auziÈ›i? È™uieră Bătrânul. Se apropie tot mai mult. AcuÈ™i acuÈ™i ne cad în cârcă. Remarca era absolut justificată: chiar în spatele nostru se ridica un nor de fum dens, străbătut din când în când de flăcări purpurii. Judecând după urletele È™i È›ipetele înfiorătoare care ne ajungeau la urechi de dincolo de nor, se părea că mulÈ›i nefericiÈ›i o pățiseră. Ne strecurarăm pe lângă zid. ProtecÈ›ia pe care ne o oferea acesta era mai mult psihologică decât reală, dar din fericire nimeni nu stătea să se gândească atunci la asta. Un locotentent de artilerie, observator din linia întâi, sări deodată dintr o gaură de obuz È™i ne întâmpină mânios. Era plin de noroi È™i de sânge È™i avea o rană proaspătă în frunte. — Ce dracu se întâmplă aici? întrebă e. Cine răspunde de adunătura asta de cretini? Locotenentul major Löwe, care îl înlocuia pe fostul nostru locotenent, Brandt, tremura de enervare: — Cui îi zici tu adunătură de cretini? Locotenetul își ridică braÈ›elel spre cer, într un gest de disperare. — Nenoricitei dumitale de companii, fireÈ™te! Nu puteÈ›i să plecaÈ›i dracului de aici? AtrageÈ›i focul inamicului spre noi! GhemuiÈ›i în spatele zidului de piatră, noi urmărea discuÈ›ia cu interesul nostru obiÈ™nuit pentru astfel de ocazii. — Vrea un È™ut zdravăn în fund, declară Porta cu voce tare. Ce È™i închipuie că facem aicea? Că ne jucăm de a baba oarba? Bateria de rachete era aÈ™ezată pe poziÈ›ie, la câteva sute de metri distanță, pe cealaltă parte a drumului. Proiectilele veneau mereu, dese È™i rapide, iar umbrela de foc lumina aerul ceÈ›os pe distanÈ›e de kilometri. Noi continuam să stăm la adăpostul iluzoriu al zidului, grămadă, înghesuiÈ›i unul într altul, Flăcările nu mai erau acum aÈ™a departe. ÃŽÈ™i adunau forÈ›ele È™i, fără îndoială, vor năvăli È™i ne vor înghiÈ›i. Locotenentul Löwe dădu ordin să pornim în È™ir indian, subliniind că vrea să plecăm într adevăr unul câte unul È™i să nu se producă agitaÈ›ie È™i indisciplină pentru ocuparea locurilor din frunte. Am pornit disciplinaÈ›i. Ne depărtasem foarte puÈ›in când, uitându ma înapoi, am văzut o avalanșă de flăcări rostogolindu se de a curmeziÈ™ul drumului È™i lovindu se de baza zidului care fusese adăpostul nostru. Pentru o clipă conturul unui om se profila pe lumina orbitoare, apoi își ridică încet mâinile È™i căzu înapoi, în flăcări. Era arogantul locotenent de artilerie. Dacă n ar fi pierdut atâta timp pentru a încerca să l pună la punct pe locotenentul Löwe, poate că ar mai fi viu. Dar, asta i viaÈ›a, cum îmi reaminti vesel Porta. Mi am amintit de altă ocazie când, din pură întâmplare, lucrurile au ieÈ™it bine pentru noi È™i prost pentru alÈ›ii, iar Porta a făcut aceeaÈ™i remarcă. Grupul nostru se adăpostea într o pădure în compania unor oameni dintr un corp de tehnicieni. Ploua cu găleata È™i după puÈ›in timp eram la fel de uzi ca È™i când am fi stat sub cerul liber. MicuÈ›ul, ca de obicei, se plictisise să nu facă nimic. — Mi ajunge! declară el. N am putea să plecăm mai departe? Și aÈ™a, a trebuit să plecăm. ÃŽnainte de a ne fi depărtat cu 50 de metri se auzi o explozie asurzitoare È™i atât copacii cât È™i tehnicienii au sărit în aer în mici fărâme. Iar altă dată, îmi amintesc, ne instalasem într o casă părăsită într un sat — am uitat unde eram — È™i el juca o partidă de cărÈ›i cu un grup de băieÈ›i de la aruncătoarele anititanc. Numai purul noroc a făcut ca ochii lui Porta să rătăcească tocmai în colÈ›ul aceia de cameră unde se puteau vedea două sârme pe lângă plită. — StaÈ›i aÈ™a, spuse el. Ce i acolo? Fiind suspicioÈ™i atât prin natură cât È™i prin experiență, noi am pus jos cărÈ›ile È™i am început să urmărim sârmele. BăieÈ›ii de la aruncătoarele antitanc au rămas la locurile lor înjurându ne că am întrerupt jocul. Câteva secunde mai târziu noi urmărea sârmele după ce ieÈ™isem pe uÈ™a din spate È™i înainte de a ajunge la capătul lor casa sări în aer, cuprinsă de flăcări. Dar, asta i viaÈ›a. ÃŽn cele din urmă am ajuns la cota 112 È™i am preluat o în ordine de la compania pe care ni se ordonase s o eliberăm. Erau SS iÈ™ti din Divizia a 12 a Panzergrenadieren, din diviziile Hitler Jugend. Nici unul dintre ei, cu excepÈ›ia ofiÈ›erilor, nu avea mai mult de 17 ani, dar în ultimele trei zile aceÈ™ti băieÈ›i liniÈ™tiÈ›i, È›epeni, îmbătrâniseră, deveniseră adulÈ›i cu feÈ›ele brăzdate, cu capul vârât între umeri, cu ochii ficÈ™i È™i adânciÈ›i în orbite. Mai mult de jumătate din compania lor căzuse în luptă. La sosirea noastră, ei È™i au împachetat fără un cuvânt efectele È™i au rămas în picioare, asteptând semnalul de plecare. Predaseră până È™i situaÈ›ia cartuÈ™elor folosite. Erau un model de perfecÈ›iune È™i asta era cea mai tristă priveliÈ™te din lume. Ne uitam la ei cum plecau È™i dădeam din cap a uimire. Numai Heide era impresionat favorabil. — AÈ™a o disciplină v ar trebui! spune el cu admiraÈ›ie. Ce mai soldaÈ›i sunt băieÈ›ii ăștia! VedeÈ›i, ei își merită ofiÈ›erii pe care îi au... AÈ›i văzut? ToÈ›i aveau Crucea de Fier Clasa I a, fiecare om... Doamne, ce n aÈ™ da să fiu comandant de pluton la băieÈ›ii ăștia! — Să È›i fie de bine, spuse Porta laconic. Este absolut sinistru, dacă vreÈ›i să mi È™tiÈ›i părerea. — La dracu, cu nenorociÈ›ii ăștia de eroi, adăugă MicuÈ›ul pentru echilibru. Rămăsesem în picioare uitându ne lung cum coloana se îndepărta È™i cum aceÈ™ti adevăraÈ›i bătrâni, înÈ™iraÈ›i doi câte doi, dispăreau din câmpul nostru vizual, dincolo de vârful dealului. Uniformele le erau imaculate, È›inuta militărească, echipamentul strălucea È™i scânteia prin ceață — toate astea după trei zile de lupte grele! Pentru noi toÈ›i, cu excepÈ›ia lui Heide, priveliÈ™tea era aproape insuportabil de patetică. Pentru Heide ea părea perfecÈ›iunea însăși. Ochii îi străluceau È™i părea incapabil să priceapă cum de noi, ceilalÈ›i, simÈ›im altfel. — Du te după ei, dacă asta vrei, mormăi Porta. Cine dracu' te opreÈ™te, ațâțător de război nenorocit ce eÈ™ti! Heide a rămas indiferent la cuvintele lui Porta. După toate probabilitățile nici măcar nu le auzise. Era pierdut în propriile visuri intime despre glorie. ÃŽn imaginaÈ›ia sa el se visa deja ofiÈ›er într un regiment trăznet. I am văzut mâna ridicându se spre piept, fără îndoială căutând Crucea de Cavaler care într o zi va trebui să îi împodobească tunica. MicuÈ›ul dădu din cap a dezgust. Rupse în grabă două crenguÈ›e È™i le legă împreună în formă de cruce. — Na! Vezi dacă îți e bună ca mărime! Heide îl privi cu ochii goi È™i i adresă un zâmbet mai curând frumos, deÈ™i absolut gol. MicuÈ›ul se întoarse È™i trase un scuipat. ÃŽncepu să plouă, iar picăturile reci răpăiau dezolant pe căștile noastre È™i ni se scurgeau pe spate în jos. Ce climă nenorocită era în partea asta a țării! Ceață, ploaie, vânt, noroi — noroi în special. Nu te puteai miÈ™ca fără să te înnămoleÈ™ti. Era un fel de clei gros, lipicios È™i roÈ™u, care se agăța cu încăpățânare de uniformă È™i de echipament È™i care lăsa o pată roÈ™iatică pe orice. PuÈ›in înainte de căderea serii inamicul atacă. Ei nu È™tiau că trupele S S care apăraseră poziÈ›ia în ultimele trei zile fuseseră retrase È™i noi nu i lăsarăm să se apropie suficient pentru a È™i da seama de schimbare. Noi aveam propria noastră disciplină îndârjită când ne aflam în bătaia focului, disciplină învățată în condiÈ›ii amare, pe frontul rusesc. Inamicul părea să fie reprezentat aici mai ales printr un regiment canadian. ÃŽi uram în mod special pe canadieni È™i metodele lor sadice. Auzisem că ei obiÈ™nuiau să lege prizonierii cu sârmă ghimpată È™i să i atace cu tancurile È™i È™tiam sigur că dacă am fi căzut în mâinile lor, lucrul cel mai bun la care puteam spera era un glonte în ceafă. După un timp, canadienilor li s au alăturat Highlander ii, iar scoÈ›ienilor nu le purtam vreo ranchiună specială. Ba am mers până acolo încât am salvat trei răniÈ›i de ai lor care se încurcaseră în sârma ghimpată a tranÈ™eelor noastre. BăieÈ›ii nenorociÈ›i erau îngroziÈ›i È™i evident sub impresia că îi vom împuÈ™ca la prima vedere. Dumnezeu È™tie de unde aveau o asemenea informaÈ›ie. Propaganda, presupun. Zvonuri răspândite de ziariÈ™ti cu limba ascuÈ›ită care, dac ar fi după mine, ar merita să fie măcelăriÈ›i pe loc fără nici o problemă. Ne am petrecut întreaga zi sub foc continuu. Britanicii lansau un atac aerian asupra Caenului, iar cerul era plin de bombardiere È™i obuze È™i alte proiectile zburătoare. — Sper, pentru Dumnezeu, că nu se gândesc să ne trimită încolo, mormăi Porta dând din cap în direcÈ›ia Caenului. ÞineÈ›i minte cum a fost la Kiev, cu ruÈ™ii la numai doi paÈ™i în spatele nostru tot timpul? Ce dracu! Nu pot să sufăr lupta în oraÈ™e. — Dar despre Roma, ce zici? îl provocă'MicuÈ›ul. Te ai distrat al dracului de bine la Roma, dacă mi amintesc eu bine. Ca prin minune ai scăpat să nu ajungi cardinal. — Ei, Roma a fost altceva, zise Porta. O mitralieră inamică împroÈ™că terenul din faÈ›a noastră cu o ploaie de gloanÈ›e. Casca lui Barcelona îi zbură din cap È™i se rostogoli până la capătul tranÈ™eei. El È›ipă È™i se aplecă să È™i o ridice. — Adunătură de scoÈ›ieni nenorociÈ›i! Hai, veniÈ›i încoace È™i vă arăt eu vouă! O bruscă acalmie în furia măcelului. ÃŽntinserăm repede mantalele È™i ne aÈ™ezarăm la capătul tranÈ™eei, la un joc de cărÈ›i. Ochii mici È™i strălucitori ai lui Porta fulgerau pe sub sprâncenele stufoase iscodind într o parte È™i în alta în încercarea de a vedea ce cărÈ›i au ceilalÈ›i în mână. Heide, mereu bănuitor, își È›inea cărÈ›ile la piept È™i trăgea din când în când cu ochiul la ele. Era, probabil, o precauÈ›ie înÈ›eleaptă, se È™tia că Porta triÈ™a întotdeauna È™i că ochii lui erau adevărate raze X. Din expresia de pe faÈ›a lui Gregor, mi am dat seama că se gândea la o È™mecherie cu cel puÈ›in toate cinci cărÈ›ile. M am întors să mă uit la MicuÈ›ul, dar acesta era departe, întins pe spate, cu picioarele lui urât mirositoare sprijinite pe geanta unei măști de gaze, scobindu È™i dinÈ›ii cu limba. Doamne, cum îi mai miroseau picioarele! Trebuie să fi fost săptămâni de când nu mai văzuseră apa, È™i numai Dumnezeu È™tie când au venit în contact cu săpunul ultima oară. Barcelona aruncă o privire la cărÈ›ile din mână È™i declară pe un ton dezgustat: — Hombre! Eu am terminat o cu voi! Și își aruncă pe jos toate cărÈ›ile. ÃŽn ultimul timp, Barcelona devenise mai spaniol decât oricând. VeÈ™nic visa la anii petrecuÈ›i în Spania, luptând în Războiul Civil. Păstra chiar o portocală uscată în buzunar, ca amintire. — E chiar din Valencia, obiÈ™nuia să ne spună el cu dragoste în glas. Legionarul își luă cărÈ›ile È™i le privi fără emoÈ›ie. N aveai ce înÈ›elege dacă fi studiai figura. Anii petrecuÈ›i în Legiunea Străină franceză își lăsaseră amprenta asupra lui, ochii săi cenuÈ™ii erau întotdeauna ficÈ™i È™i reci, iar gura întotdeauna strânsă într o linie sinistră. Mi era greu să mi amintesc dacă l am văzut vreodată râzând. ÃŽn general mă gândeam că, probabil, nu l văzusem, pentru că dacă aÈ™ fi făcut o mi aÈ™ fi amintit cu siguranță ocazia. Bătrânul scoase un zgomot din fundul gâtului È™i își aruncă jos cărÈ›ile, apelând la draga lui pipă să l consoleze. ÃŽntr un fel sau altul, Bătrânul îmi amintea de Kat al lui Erich Maria Remarque. Bătrânul fusese cel care ne învățase pe toÈ›i cum să recunoaÈ™tem diversele grenade după sunetul pe care l fac, exact aÈ™a cum făcuse „Kat" pentru grupa lui. Tot Bătrânul fusese cel care ne învățase aproape tot ce È™tiam acum, È™i Dumnezeu mi e martor că mulÈ›i dintre noi n ar mai fi fost astăzi în viață dacă n ar fi fost el. El scosese compania dintr o mulÈ›ime de situaÈ›ii neplăcute la vremea lor. Și existau mulÈ›i tineri ofiÈ›eri, abia ieÈ™iÈ›i de la È™coala de antrenament militar de la Potsdam, care aveau motive să i mulÈ›umească. Și nu trebuia să l uit pe Oberstürmführerul SS care ne a fost trimis să È™i ispășească o parte din pedeapsă. Nu i luase mai mult de o jumătate de oră pierderea unei întregi companii, pe care ruÈ™ii o încercuiseră pe nesimÈ›ite, chiar sub ochii lui. Oberstürmführerul fusese unul dintre puÈ›inii care reuÈ™iseră să rupă încercuirea È™i să supravieÈ›uiască, È™i, dacă n ar fi fost firea îndurătoare a maiorului Hinka omul ar fi fost fără îndoială târât în faÈ›a curÈ›ii marÈ›iale. Dar aÈ™a, el a devenit dintr o dată plin de umilință È™i s a dovedit, până la urmă, unul dintre cei mai silitori învățăcei ai Bătrânului. Am auzit odată, din întâmplare, o conversaÈ›ie între Bătrân È™i unul dintre medicii ofiÈ›eri de pe lângă Statul Major, care declara cu febrilitate că trebuie să câștigăm războiul, deoarece suntem mai buni decât adversarii noÈ™tri. — Din nefericire, spuse Bătrânul pe un ton sec, nu totdeauna cel mai bun câștigă, È™i în orice caz, nu uÈ™or. — Ei, da, spuse medicul, probabil că ai dreptate. Personal, nu È™tiu prea multe despre problemele astea militare... Dar spune mi, când crezi că o să primim acea splendidă armă nouă pe care ne o promit de atâta vreme? — Armă nouă? Bătrânul își scărpină lobul urechii cu marginea pipei È™i își râse în barbă. Știi, nu pun prea mare bază pe acest mit despre o nouă armă. Vreau să continui să lupt cu alea vechi... Și se întoarse făcând un semn spre noi. Spre Porta, cu gâtul lui lung È™i slăbănog, cu picioarele în paranteze; spre MicuÈ›ul, un bărbat de proporÈ›iile unui bou, cu o inimă mare È™i cu un creier mic; spre Barcelona cu groaznicul lui platfus; spre mine, cu ochii mei slabi care nu suportă lumina, spre Gregor, care își pierduse jumătate din nas, È™i spre maiorul Hinka. El își pierduse braÈ›ul drept. — O adunătură la care îți e milă sa priveÈ™ti, recunoscu Bătrânul, când maiorul era destul de departe ca să nu l mai poată auzi. Dar, crede mă, prefer să l am pe ei lângă mine decât orice arme noi. Oameni ca ei l au È›inut pe inamic în loc, nu rachetele sau bombele voastre zburătoare. Doctorul oftă. — Ei, da, spuse; el din nou, È™i de data aceasta suspină categoric a disperare, probabil că ai dreptate. Personal nu È™tiu prea multe despre problemele astea militare... Două zile mai târziu am aflat că își trăsese un glonte în creier. M am întrebat de multe ori dacă remarcile Bătrânului nu au fost mai mult decât putea el să suporte. La prima vedere nu apăream chiar ca o echipă care să inspire multă încredere. Probabil că l a zguduit rău gândul că pe oameni ca noi trebuie să se bazeze pentru câștigarea războiului. Deodată sună alarma, ascuÈ›it È™i alert. ÃŽn sfârÈ™it, veneau. O hoardă de soldaÈ›i, îmbrăcaÈ›i în haine kaki, săriră peste sârma ghimpată, împroÈ™cându ne cu grenade precedate de valuri de foc ce se rostogoleau. Prin flăcări, le puteam vedea baionetele strălucind. Obiectivul lor era să ocupe cota 112. Ordin de la generalul Montgomery, care dorea să captureze Caenul cu orice preÈ›, chiar dacă asta însemna să piardă o întreagă divizie de scoÈ›ieni.Cota 112 urma să devină în curând un al doilea Munte Golgota. ScoÈ›ienii atacau frontal. Pe ambele flancuri erau divizii blindate. Gregor servea mortierul de 81 mm pe care îl mânuia ca pe o mitralieră. ÃŽÈ™i pierduse casca È™i faÈ›a îi era plină de fum, ici È™i colo brăzdată de È™iroaie de, sudoare. Maiorul Hinka, cu mâneca goală a hainei vârâtă în buzunar, preluase o mitralieră grea È™i trimitea salve de gloanÈ›e în masa de infateriÈ™ti care se apropiau. Era ajutat de o ordonanță de la serviciul medical. Nimeni nu spunea un cuvânt, gurile le erau strânse într o linie gravă, iar unifor-mele pline de noroi. MicuÈ›ul pregătea câte două grenade deodată. Ambele explodau în clipa în care își atingeau È›inta. Se È™tia că MicuÈ›ul nu dă niciodată greÈ™, când e vorba de grenade. ÃŽn ce mă priveÈ™te, eu aveam probleme cu mitraliera. Era un model care mie nu mi plăcea deloc. Din experienÈ›a mea, pierdeai mai mult timp meÈ™terind nenorocita de maÈ™inărie decât trăgând rafale cu ea. De data asta, ca în atâtea altele, un cartuÈ™ seânÈ›epenise în dispozitivul de încărcare. Cu o înjurătură stridentă, am scos baioneta din armă È™i am început să învârtesc glonÈ›ul vinovat. Nu obÈ›ineam nici un rezultat, decât poate să l împing mai în interior. Din fericire, Porta îmi veni în ajutor. — Dă te la o parte, tâmpitule! Mă dădu la o parte cu cotul, È™i câteva secunde mai târziu mă împinse spre o armă care funcÈ›iona perfect. ÃŽn acele câteva secunde, scoÈ›ienii aceia sinucigaÈ™i își croiseră deja drum È™i se întindeau acum în faÈ›a ochilor noÈ™tri ca o masă unduitoare de culori. RoÈ™u, verde, albastru, galben... atât de frumoase, dar atât de periculoase! Urlau cu toÈ›ii ca nebunii, aruncând se peste sârma ghimpată, fără să È›ină seama de bubuitul neîncetat al grenadelor È™i al focului de mitraliere. Era evident că Montgomery își dorea într adevăr nespus de mult Caeenul. ScoÈ›ienii mureau cu sutele pe sârma ghimpată. Diviziile de blindate mureau în chinuri în tancurile lor, care luau foc. Și totuÈ™i, ei continuau să vină, pentru că oraÈ™ul Caen trebuia cucerit. Grupa care deÈ›inea poziÈ›iile în flancul din dreapta noastră era în pericol de a fi distrusă. ÃŽn tranÈ™eele înguste începuse lupta corp la corp. Vecinii noÈ™tri duceau acum o luptă disperată pe viață È™i pe moarte, cu baionetele, paturile puÈ™tilor È™i cuÈ›itele, È™i È™tiam că dacă ei cădeau, noi eram următorii. Maiorul Hinka s a întors o clipă de la mitraliera lui. Dădea din mână cu putere, cu un gest imperios, È™i striga ceva care s a pierdut însă în zgomotul general. Știam ce ni se cerea. Nu era nevoie să repete. Barcelona își întoarse arma către tranÈ™ee È™i trimise o salvă constantă de focuri în mijlocul încăierării. Prieteni sau duÈ™mani, toÈ›i au fost măcelăriÈ›i. Nu era loc de sentimentalisme pe Muntele Golgota. De undeva mai sus, de a lungul liniei, am văzut ridicându se un steag alb, de fapt, o vestă cenuÈ™ie È™i veche, clătinându se nesigură în vârful unei puÈ™ti. Am văzut un mic grup de canadieni îndreptându se spre ea. I am văzut cerându le germanilor care se predau să È™i părăsească adăpostul È™i să se alinieze la marginea tranÈ™eei, să lase jos armele È™i să È™i pună mâinile la spute. Am auzit ordinul „foc". Un sergent È™i a ridicat automatul È™i oamenii în cenuÈ™iu căzură unul după altul la pământ. — TicăloÈ™ii! zbieră Legionarul cât putu de tare. Cu o zvâcnire rapidă a capului către Porta È™i MicuÈ›ul, îi chemă la o È™edință fulger È™i aparent decisivă. ÃŽn clipa următoare, Porta trăsese deja o vestă găurită de pe cel mai apropiat cadavru, È™i o legase de puÈ™că È™i se târa încet în „țara nimănui", către grupul de canadieni care se adăposteau acum, cu un aer victorios, în tranÈ™eea care le nghiÈ›ise victimele. ÃŽn spatele lui Porta se furiÈ™au MicuÈ›ul È™i Legionarul, trăgând cu ei aruncătorul de flăcări. Porta își flutură steagul cenuÈ™iu È™i strigă la canadieni. L am văzut pe sergentul cu automatul ridicându se în picioare în tranÈ™ee: zâmbea. L am văzut pregătindu se să tragă. ÃŽnainte ca degetele să i atingă trăgaciul, două lucruri se întâmplară aproape simultan: aruncătorul de flăcări intră în acÈ›iune È™i Porta aruncă o grenadă în tranÈ™ee. Canadienii fură raÈ™i de pe faÈ›a pământului în răstimp de câteva secunde. — Asta o să i înveÈ›e minte pe ticăloÈ™i, mormăi Legionarul când ajunse iar înapoi, lângă mine. N o să mai folosească trucul ăsta prea curând. N am avut timp să l felicit: tancurile inamice se îndreptau în forță spre noi. O formaÈ›ie compactă de Churchill uri È™i Cromwell uri, care ne spărsese deja prima linie. Noi manevram tunurile antitanc cât puteam mai bine, dar peste tot împrejurul nostru oamenii își abandonau poziÈ›iile È™i se împrăștiau din faÈ›a tancurilor care înaintau mereu. Maiorul Hinka ne strigă: folosim Goliat urile. Acestea erau un anumit tip de mini tancuri, controlate prin radio È™i conÈ›inând fiecare 100 de kilograme de explozibil. Cu multă plăcere, am trimis aceste folositoare piese de armament drept în mijlocul inamicului. Era clar că nu întâlniseră încă aÈ™a ceva. Primele două Goliat uri, cu aspectul lor neînsemnat È™i inofensiv, traseră pe dreapta È™i se opriră chiar în faÈ›a unei companii de soldaÈ›i care avansau. Trebuie să li se fi părut că tancurile nu pot înainta datorită vreunei defecÈ›iuni mecanice. Inamicul era complet nedumerit. La început, le tratară cu o oarecare precauÈ›ie, iar apoi, ca È™i cum nimic nu s ar fi întâmplat, deveniră mai curajoÈ™i È™i începură să se îndrepte spre ele. Cineva scoase un aparat de fotografiat È™i le făcu o poză; alÈ›ii, foarte cutezători, întindeau mâna È™i le atingeau, de aici era numai un pas până la momentul în care un spirit mai avântat să ridice bocancul È™i să i aplice unuia din Goliat uri un È™ut din toată inima. Câțiva plonjară încercând să se adăpostească, dar clovnul companiei stătea prosteÈ™te pe un al doilea mini tanc È™i începu să cânte tare refrenul din „Tipperary"... Chiar în acea clipă, Barcelona apăsă butonul. Goliat ul explodă aruncând o imensă limbă de foc È™i sări în aer cu un zgomot infernal, ducând cu el un amestec pestriÈ› de material uman. — NenorociÈ›i tâmpiÈ›i, mormăi Legionarul. Ca niÈ™te copii proÈ™ti, trebuiau să meargă È™i să pună mâna pe toate... Nu trebuie să te joci niciodată cu obiectele neidentificate... E o chestie elementară, nu? Șaptezeci de tancuri inamice au sărit în aer cu totul. Și È™aptezeci de echipaje de tanchiÈ™ti au ars până s au făcut scrum. Dar Caenul trebuia cucerit, È™i erau veÈ™nic noi tancuri È›inute în rezervă. Lupta a continuat timp de optsprezece ore, cu obiÈ™nuitele pierderi îngrozitoare de ambele părÈ›i. La capătul acestui interval, nici nu È™tiam, nici nu ne mai păsa ce se întâmplase cu Caenul.. Rezistase, sau căzuse? — Nu mi pasă nici cât negru sub unghie, spuse Barcelona. — Și în fond, cui dracu' îi trebuie? se enervă Porta. Mie, sigur, nu! La câteva secunde după schimbul de cuvinte, ambii se prăbuÈ™iră la pământ, cufundându se într un somn adânc. Noi, ceilalÈ›i, căzurăm pe lângă ei ca un castel din cărÈ›i de joc care se prăbuÈ™esc. Cui dracu' îi trebuia oraÈ™ul Caen, în fond? Lui Porta nu. Nici mie. Numai lui Montgomery îi trebuia, după cum vedeam eu. Și, dac ar fi fost după cum simÈ›eam eu în acel moment, n avea decât să l ia. CAPITOLUL PATRU MulÈ›i francezi anonimi, membri ai RezistenÈ›ei, È™i au acordat sprijinul forÈ›elor aliate, iar numărul exact al celor care È™i au pierdut viaÈ›a nu a fost cunoscut niciodată. Cu puÈ›in timp înainte de a avea loc invazia, Londra solicitase cu mult sânge rece ca omul care conducea reÈ›eaua RezistenÈ›ei pentru oraÈ™ul Caen, un inginer pe nume Meslin, să i furnizeze informaÈ›ii detaliate privind fortificaÈ›iile germane din zona respectivă. Cei de la Londra È™tiau prea bine ce sarcină uriașă, ba s ar putea spune chiar imposibilă, îi dădeau, dar aveau pretenÈ›ia să le prezinte răspunsuri corecte la problemele puse. Meslin a ascultat solicitarea în tăcere, s a luat doar cu mâinile de cap È™i s a întrebat cum dracu' o să facă minunea de care era nevoie. Fiecare È™osea, sau nu, fiecare străduță, fiecare alee care ducea la malul mării era păzită cu strășnicie È™i sub supraveghere permanentă. Oricine ar fi fost destul de inconÈ™tient să se lase surprins colindând încoace È™i ncolo fără o aprobare oficială ar fi fost împuÈ™cat pe loc. Cu cât Meslin cugeta mai mult la căile È™i mijloacele pe care le avea la dispoziÈ›ie, cu atât își dădea mai bine seama că aceste căi È™i mijloace erau într adevăr foarte limitate. Inexistente, era el tentat să spună. Chiar dacă È™i ar fi găsit de lucru în cadrul OrganizaÈ›iei Todt, el n ar fi putut să vadă decât o minusculă parte din plajă. Și erau nu mai puÈ›in de 160 de kilometri de țărm cu totul. Era clar că ar fi fost nevoie de câteva sute, dacă nu mii de agenÈ›i pentru a acoperi întreaga regiune. Sarcina era de a dreptul absurdă. Meslin judecă situaÈ›ia din toate unghiurile posibile È™i hotărî să transmită următorul mesaj la Londra: nu putea să le spună prea multe despre fortificaÈ›iile nemÈ›eÈ™ti, dar putea să le spună ce să facă cu solicitările lor aberante în viitor. ÃŽn acest moment a intervenit È™ansa, aducând schimbarea planului. Unul dintre membrii grupului era pictor È™i decorator, se numea René Duchez È™i era poreclit „Sang Froid" (Sânge Rece). ÃŽn timp ce rătăcea pe străzile din Caen, chibzuind asupra aceloraÈ™i probleme ca È™i Meslin, îi atrase privirea un anunÈ› agățat pe peretele postului de poliÈ›ie: „OrganizaÈ›ia Todt caută un pictor cu experiență." Câteva clipe, Duchez puse în cumpănă toate argumentele pro È™i contra, până la urmă hotărându se în favoarea celor pro. Se întoarse È™i se îndreptă către birourile OrganizaÈ›iei Todt, când deodată o santinelă îl împinse cu brutalitate de acolo, înainte ca el să fi avut măcar timpul să scoată o vorbă. Duchez nu cedă, ci solicită să fie dus în faÈ›a unui ofiÈ›er. Santinela, neÈ™tiind franceza, nu cedă nici ea, aÈ™a că rămaseră amândoi aÈ™a, burzuluindu se unul la altul, până când sosi un subofiÈ›er să rezolve lucrurile. CunoÈ™tinÈ›ele de franceză ale acestuia erau minime, dar își serveau scopul, È™i astfel Duchez se trezi condus dincolo de punctul de pază, într un birou pe uÈ™a căruia scria „Controlor de lucrări È™i construcÈ›ii civile". Controlorul își notă numele È™i adresa lui È™i îi promise să l anunÈ›e în decurs de opt zile dacă OrganizaÈ›ia doreÈ™te să i accepte oferta. Duchez își dădea prea bine seama care era scopul celor opt zile: în această perioadă Gestapoul va cerne detaliile vieÈ›ii lui trecute È™i prezente printr o sită din cele mai fine. Orice lucru cât de dubios, orice ar putea să le sugereze ceva legat de activitățile lui din Rezistență, nu numai că i ar refuza participarea, dar È™i viaÈ›a i ar fi pusă în pericol. TotuÈ™i, treaba merse strună. ÃŽn a opta zi, Duchez se prezentă la lucru cu o gamă largă de mostre de materiale, È™i fu introdus în biroul unui Oberbauführer. Nu trecuseră câteva clipe de când se afla acolo, când uÈ™a se deschise È™i intră unul dintre ingineri. Acesta îi salută atât pe Duchez cât È™i pe Oberbauführer cu un „Heil Hitler!" imparÈ›ial È™i aruncă pe masă mai multe schiÈ›e. — Nu acum,pentru Dumnezeu! spuse Oberbauführerul dând nerăbdător din mână. Vino mai târziu, acum sunt prea ocupat ca să mai văd È™i asta. — Cum doriÈ›i. Nu mă grăbesc. Inginerul dădu din umeri cu indiferență È™i ieÈ™i din încăpere. SchiÈ›ele rămaseră pe masă. Oberbauführerul le desfăcu bombănind, iar Duchez din spatele acestuia, își întinse gâtul să vadă. Abia îi venea să È™i creadă ochilor: schiÈ›ele nu erau altceva decât preÈ›ioasele planuri ale fortificaÈ›iilor germane de a lungul zidului atlantic, de la Honfleur până la Cherbourg, documente dorite cu ardoare la Londra. Oberbauführerul nu părea interesat în fortificaÈ›ii. ÃŽnsăși prezenÈ›a schiÈ›elor părea că este suficientă pentru a l scoate din fire. Le făcu sul È™i le înghesui într un colÈ›, după care se întoarse la Duchez È™i la discuÈ›ia despre ce vopsea È™i ce tapet urma să folosească. Câteva secunde mat târziu au fost din nou întrerupÈ›i, de data aceasta de către un ofiÈ›er arogant, care înlătură orice alte preocupări din atenÈ›ia Oberbauführer ului È™i îi ordonă să treacă într o cameră alăturată biroului pentru a discuta „probleme confidenÈ›iale". Duchez, rămas singur în cameră, înÈ™făcă imediat, cu o miÈ™care reflexă, schiÈ›ele. Până în clipa în care le a avut în mână nu se oprise să se gândească ce va face cu ele. Era inutil să încerce să le ascundă undeva asupra lui. Privirea lui disperată se opri asupra unui imens tablou al lui Hitler agățat pe peretele din spatele biroului Oberbauführer ului. I se părea foarte puÈ›in probabil ca tabloul să fie vreodată mutat È™i, de asemenea, nu părea să existe vreun motiv ca cineva să se uite vreodată în spatele lui. ÃŽnghesui la repezeală sulul de schiÈ›e între portret È™i perete È™i se întoarse la grămada de vopsele È™i tapete, chiar în momentul în care Oberbauführerul revenea în birou. — IdioÈ›i! NiÈ™te idioÈ›i cu toÈ›ii! ToÈ›i ăștia de pe aici sunt niÈ™te idioÈ›i nenorociÈ›ii urlă acesta. Apoi îl privi pe Duchez ca È™i cum ar fi sugerat că nu trebuia să se considere exceptat. — Vreun tâmpit a amestecat o grămadă de zahăr în ciment. Ce dracu' să fac eu? Să l scormonesc cu unghiile? Din fundul gâtului îi ieÈ™i un sunet de dezgust. — Hai să ne uităm o dată la mostrele alea ale dumitale, mârâi Oberbauführerul. ÃŽn cele din urmă, au stabilit ce culoare È™i ce tapet să folosească. Lui Duchez i s a spus să se prezinte luni dimineață la ora opt, sarcina lui urma să fie redecorarea birourilor OrganizaÈ›iei. Duchez plecă, după ce salută cu entuziasm È™i zâmbi plin de înÈ›eles spre portretul Führerulut. Era vineri. ÃŽÈ™i petrecu întregul sfârÈ™it de săptămână într o stare de frământare, îngrozit deodată de idioÈ›enia pe care o făcuse, aÈ™teptându se să i pice Gestapoul pe cap dintr o clipă într alta. Acum, gândind la rece, i se părea absolut evident că schiÈ›ele vor fi date dispărute în cel mult douăsprezece ore, È™i că Oberbauführerul va arunca, fireÈ™te, vina asupra lui. Nu numai că el era francez, È™i în consecință, în mod automat suspect, dar petrecuse câteva secunde, în mod clar vitale, singur în cameră cu nenorocitele alea de schiÈ›e. Era deja ca È™i mort. Somnul nu se lipea de el. Colinda apartamentul de la un capăt la altul, în timp e nevastă sa dormea sforăind, într o fericită ignoranță. Spaima, acea spaimă umedă, plină de sudoare, a anticipării nenorocirii, îl înnebuni aproape. Se blestema pe sine È™i i blestemă pe englezii retraÈ™i în insolenÈ›a lor pe insula de peste Canal. Tropăitul unor bocanci grei pe caldarâm îl făcu să sară în sus ca o marionetă. Privi pe fereastră: O patrulă de poliÈ›ie, înarmată cu mitraliere uÈ™oare, își făcea rondul. Raza unei lanterne puternice lumină apartamentul È™i el se retrase în umbră, lângă perdele. Patrula își continuă drumul. Duchez înÈ™făcă o sticlă de vin È™i petrecu restul nopÈ›ii într o transă alcoolică brăzdată de coÈ™marul despre Gestapo, care imediat, îl trezea din beÈ›ie. Gestapoul însă nu veni. Și, în orice caz, până luni Duchez devenise aproape indiferent față de soarta sa. A pornit spre OrganizaÈ›ie cu borcanele lui de vopsea È™i cu pensulele È™i constată că se obiÈ™nuise cu teama È™i că nu l mai tulbura aÈ™a de tare acum. ÃŽÈ™i prezentă permisul de intrare, fu percheziÈ›ionat de omul de gardă È™i trimis la locul lui de muncă. ÃŽn timpul weekend ului, Oberbauführerul fusese transferat la un alt serviciu. Se părea că nimeni altcineva nu avea vreo idee despre ce este vorba, È™i Duchez se trezi salutat cu guri căscate È™i umeri ridicaÈ›i când se prezentă fluierând în primul birou pe care trebuia să l decoreze. ÃŽn cele din urmă găsiră, cu greu, un Stabsbauführer care mărturisi că auzise vag despre această intenÈ›ie. Stabsbauführerul, însă, era deocamdată ocupat cu artileria grea È™i cu adăposturile, de care considera că este mult mai important să se ocupe, lăsând decorarea birourilor în grija altora. — Dă i drumul, fă ce È›i s a spus să faci, zise el cu aroganță. Nu mă bate pe mine la cap cu asta. Am altele pe cap, nu pot fi deranjat cu nimicuri de astea. Timp de două zile Duchez munci din greu la zugrăveala lui. Oamenii se obiÈ™nuiseră să l vadă acolo È™i, în majoritatea cazurilor, îl ignorau. Până în după amiaza celei de a treia zile nu riscă să se uite în spatele portretului Führerului. SchiÈ›ele erau încă acolo. Nu se aÈ™tepta să fie, È™i vederea lor îl readuse în starea de panică de la început. Hotărî să le lase acolo, dar în ultima clipă le înÈ™făcă È™i le ascunse într un sul de tapet. Pe când părăsea clădirea fu oprit de santinelă. Era un tip nou, unul pe care nu l mai întâlnise, unul pe care nu l cunoÈ™tea È™i care n avea încredere în el. Duchez simÈ›i deodată că i se face rău. Omul îi pipăi buzunarele, se uită în sacul lui de pânză. — Bun, poÈ›i să pleci. Duchez ieÈ™ea pe poartă. — Stai o clipă! Ce ai în găleÈ›ile alea? — Pap, spuse Duchez cu sfială. — Pap? — Pentru tapet. Duchez arătă cu capul spre tapetul făcut sul, în aÈ™a fel încât schiÈ›ele sä fie ascunse înăuntru. — Aha? Neîncrezător, santinela mestecă cu vârful baionetei în masa vâscoasă din găleÈ›i. — ÃŽn regulă, am vrut să fiu sigur. Din nefericire nu poÈ›i avea încredere întotdeauna în francezi. Duchez scoase un râs nefericit È™i reuÈ™i să plece pe picioarele lui ca din plumb. Imediat ce avu ocazia se prezentă la Café des Touristes, cartierul general al RezistenÈ›ei în regiunea respectivă, È™i predă tapetul împreună cu schiÈ›ele. Se bucura din toată inima să scape È™i de unul È™i de celelalte deoarece acum până È™i tapetul îl putea incrimina. De la Caen schiÈ›ele au fost duse pe ascuns la Champs.Elyssées. Maiorul Toumy, dându È™i seama de întreaga semnificaÈ›ie a loviturii, se declară uluit È™i debusolat. Aproape imediat adăugă însă că este puÈ›in spus, dar nu are alte cuvinte. — Fantastici Strălucit! declară el când îi reveni graiul. Atinse schiÈ›ele cu un deget, mai curând cu nervozitate, ca È™i cum ele s ar fi putut sfărâma în pulbere. — Omul ăsta — cum îl cheamă? Duchez — omul ăsta a dat cea mai mare lovitură din întregul război... Și ce spun acum, adăugă el, este tot prea puÈ›in spus. ÃŽNCARTIRUIREA Micul VW amfibie trecu clătinându se pe lângă primele case răzleÈ›e care marcau canatul satului, iar Gregor îl trase pe dreapta È™i l opri cu un scârțâit neplăcut al frânelor. Cu armele semiautomate pregătite, cercetau cu atenÈ›ie strada aparent pustie. Cel mai mic semn de miÈ™care suspectă în întuneric, la vreo ușă sau fereastră, È™i eram gata să tragem pe loc. Eram ca niÈ™te animale de pradă care stau la pândă. Nu ne puteam permite să riscăm nimic. De prea multe ori se întâmpla să riÈ™ti, descoperind imediat după aceea că rolurile se inversau brusc È™i că acum tu erai prada, iar necunoscutul — vânătorul. Tăcerea era adâncă È™i anormală. Ne învăluia ca o pătură grea. Porta fu primul care ieÈ™i din maÈ™ină, urmat de Bătrân È™i de mine. Gregor rămase la volan, cu arma rezemată de parbriz È™i degetul pe trăgaci. Drumul era accidentat È™i plin de cotituri, È™erpuind prin tot satul, printre tristele case cenuÈ™ii È™i grădinile devastate, È™i dispărând până la urmă în depărtare, peste câmpuri È™i prin păduri. Satul însuÈ™i nu era mai mult decât o aglomerare neînsemnată de mici gospodării, fiind marcat numai pe hărÈ›ile la scară foarte mare. La treizeci de kilometri depărtare, cei mai mulÈ›i nici nu auziseră vreodată de existenÈ›a lui. Cu armele pregătite, ne am îndreptat spre casele cele mai apropiate. Știam din experienÈ›a proprie că oamenii vor protesta, uneori chiar violent, împotriva acestor neîncetate solicitări de cazare a trupelor germane. ÃŽi înÈ›elegeam, dar n aveam timp de pierdut cu discuÈ›iile sau explicaÈ›iile: treaba noastră era să aranjăm încartiruirea companiilor care se îndreptau acum spre est, È™i dacă nu ne îndeplineam sarcina înaintea sosirii lor, am fi fost acuzaÈ›i atât de ofiÈ›eri cât È™i de soldaÈ›i. Pe furiÈ™, cu ochii în toate părÈ›ile È™i paÈ™i făcuÈ›i pe înfundate, satul se trezea la viață. UÈ™ile se deschideau pe jumătate, draperiile se dădeau uÈ™or la o parte. Mergeam din casă în casă, verificând camerele È™i hotărând câți oameni era posibil să cazăm acolo. ÃŽn general, satul trecuse prin război destul de puÈ›in vătămat. Convoaiele făcuseră chisăliță drumul È™i distruseseră grădinile, dar altfel nu fusese făcută nici o stricăciune, nu căzuse acolo nici un singur obuz. ÃŽn vreme ce plecam dintr o casă È™i ne pregăteam să traversăm strada către următoarea, o fetiță de vreo È™apte opt ani veni alergând către noi È™i își încolăci braÈ›ele în jurul taliei Bătrânului. — Papa, te ai întors! Știam că o să te întorci! Am spus eu c aÈ™a o să faci! Se lipea strâns de el, iar Bătrânul rămăsese acolo pe loc, stingherit È™i neajutorat. — Hélène! se auzi vocea aspră a unei femei, dintr o casă. Ce s a ntâmplat? Ce ai mai făcut? — E tati! S a întors! Vino să vezi, bunico, s a întors! O femeie în vârstă, osoasă, cu părul negru pieptănat strâns spre spate È™i lăsând să se vadă pregnant faÈ›a slăbită, cu ochii adânciÈ›i în orbite, apăru în uÈ™a casei. Abia dacă îi aruncă o privire Bătrânului. — Nu fi prostuță, Hélène. Nu i taică tu. Vino înapoi în casă. — Ba este, este! De data asta chiar el este! Cu o brutalitate de care nu era nevoie, femeia întinse o mână muÈ™chiuloasă, smulse fetiÈ›a de lângă Bătrân È™i o împinse înăuntru, în casă. Am observat că purta doliu, ca atâtea alte franÈ›uzoaice în acea vreme. Vorba îi era severă È™i lipsită de orice gingășie. — Trebuie s o scuzaÈ›i. E dezechilibrată mintal. Taică su a căzut la Liège în 1940, dar ea continuă să creadă că el încă este în viață. Și maică sa a murit. Omorâtă de o Stuka. Nu i uÈ™or să te descurci aÈ™a. — Sigur că nu, îngăimă Bătrânul. Oarecum timid, arătă creta pe care o foloseam pentru a însemna casele: — Trebuie să hotărăsc încartiruirea... Nu vă supăraÈ›i? O să scriu pe ușă... Plutonul I, grupa a 3 a... — FaceÈ›i ce vreÈ›i, spuse femeia acru. AÈ™a faceÈ›i întotdeauna, nu i aÈ™a? ÃŽn casa de alături ni se oferi câte un pahar de vin. Stăpâna casei purta o rochie lungă de mătase, care trebuia să fi fost la modă cu o jumătate de secol în urmă. Camera mirosea puternic a naftalină. SoÈ›ul gazdei se învârtea în jurul nostru, ne umplea paharele de fiecare dată când sorbeam chiar È™i o înghiÈ›itură, repetând mereu că suntem bine veniÈ›i, întotdeauna bine veniÈ›i, foarte bine veniÈ›i, privindu ne tot timpul uniformele, cu o sclipire de nebunie în ochi. Erau obiÈ™nuitele uniforme negre ale tanchiÈ™tilor, având insigna cu cap de mort pe guler. — Văd că sunteÈ›i de la Gestapo, observă în cele din urmă bărbatul. ÃŽn sat se petrec niÈ™te lucruri despre care trebuie să vă informez. Aici au loc întâmplări stranii. De pildă, miÈ™ună comuniÈ™tii. Maquisarzii... SpuneÈ›i le cum vreÈ›i, sunt tot un drac. Se aplecă, mă bătu pe umăr È™i arătă prin fereastră spre o casă din vecini. — Acolo... vezi?... Drept în față? Ei bine, acolo au fost omorâți cinci dintre oamenii voÈ™tri de la Gestapo. UciÈ™i! Mă nÈ›elegi? Au făcut o cu sânge rece. Se îndreptă È™i mai spuse: — M am gândit c ar fi bine să È™tiÈ›i. Un bărbat purtând halat de in trecu pe bicicletă. Avea o găină moartă agățată de ghidon. Gazda ni l arătă cu degetul, spunând surescitat: — ÃŽl vedeÈ›i pe omul ăla? E Jacques. Frate su e în jandarmeria locală. Jacques e în Rezistență. Știu sigur. Și nu numai asta, dar dacă s ar È™ti adevărul, că el este răspunzător de toate crimele astea... Și nu m ar mira dacă frate su ar fi mână n mână cu el. De fapt, sunt sigur că e. Ne umplu din nou paharele. — Ar trebui să aflaÈ›i lucrurile astea. Am vrut doar să vă fiu de ajutor. SoÈ›ia lui aprobă viguros din cap, cu ochii ei spălăciÈ›i, rozalie, strălucind deodată de mulÈ›umire. Am pus jos paharele cu vin È™i ne am luat la revedere. Pe ușă am scris cu creta „Plutonul I, grupa a 4 a". — TicăloÈ™i nemernici, bombăni Porta. Fac orice să È™i salveze preÈ›ioasa piele. — Oricum, nu i treaba noastră, hotărî Bătrânul. Nu suntem aici pentru treburile Gestapoului. Nu mi pasă nici dacă îi termină pe alÈ›ii, chiar o duzină să fie! Mai departe, în sat, ne întâlnirăm cu Pierre, fratele suspect al lui Jacques. Avea un képi murdar pe cap È™i îl purta dat mult pe spate. Când ne a zărit, a țâșnit deodată în picioare, verde de frică, aruncându È™i chipiul cât colo È™i răsturnând pe podea o sticlă de Calvados. Calvadosul fu recuperat È™i oferi nouă, cu respect. Pierre însuÈ™i bău în sănătatea noastră de mai multe ori într o succesiune rapidă, strigă cu entuziasm câțiva "Heil Hitler!" È™i i dădu drumul unui È™uvoi de vorbe incoerente. — SoldaÈ›ii germani sunt cei mai buni din lume, daÈ›i mi voie să vă umplu iar paharele, domnilor, întotdeauna am susÈ›inut asta È™i pe lângă toate celelalte e È™i un fapt dovedit, toată lumea o È™tie că voi veÈ›i câștiga războiul. Aici râse nervos, îl bătu pe Bătrân pe umăr, dădu drumul la o nouă serie de "Heil Hiter!" pentru a se uÈ™ura È™i ne arătă o poză a nevestei lui cu familia. — Mai beÈ›i câte un pahar... ÃŽn sănătatea dumneavoastră, domnilor! VeÈ›i câștiga războiul. Războiul a fost conceput de evrei. Iată... Scoase o foaie de hârtie È™i ne o vârî cu insistență sub nas. — Asta e o listă cu toÈ›i cei pe care i am arestat. Dac ar fi după mine, toată È›ara ar trebui curățată de evrei. Nu ne aduc decât necazuri. GândiÈ›i vă la Dreyfus! — Dreyfus a fost nevinovat, protestă Bâtrânul. A fost o eroare judiciară. — A, dar asta nu schimbă faptul că era un evreu nenorocit! — Măcar era evreu! murmurai eu. Porta își trase deodată arma într un mod care mă sperie până È™i pe mine. Pierre se holbă la el cu ochii cât farfuriile. — Ni se spune, zise Porta amenințător, că lucrezi pentru Rezistență È™i că în sat au loc o mulÈ›ime de lucruri stranii. Ce ai de spus despre asta? — Cum? Cum? strigă Pierre cu disperare. Ce aÈ™ putea să spun? Sunt niÈ™te minciuni murdare! Am fost pro german încă de la început, È™i toată lumea o È™tie! — Aia de acolo nu o È™tiu, spuse Porta arătând cu degetul spre casa din care plecasem de curând. Dac aÈ™ fi în locul tău, amice, aÈ™ fi cu ochii pe ei. Nu par să te ndărăgească prea tare. — Dar femeia asta mi e veriÈ™oară! — Verii pot fi la fel de răi ca oricare alÈ›ii. L am părăsit pe Pitrre, care È™i rodea unghiile, È™i am scris pe ușă "Plutonul 2, grupa I". Am zâmbit, încântat, întrebându mă dacă lui Pierre i ar mai place nemÈ›ii la fel de mult după ce l ar întâlni pe MicuÈ›ul. Pierre îmi văzu zâmbetul È™i veni în grabă la ușă promițânu ne cea mai bună mâncare È™i băutură petru oamenii care vor fi încartiruiÈ›i la el. Ne am uitat înapoi în timp ce plecam È™i l am văzut dând pe gât Calvadosul într un ritm ameÈ›itor. — Aproape a făcut pe el de frică, observă Porta dezgustat. NiÈ™te "eroi" nenorociÈ›i, păpuÈ™i de mucava cu toÈ›ii! — Nu i aÈ™a de uÈ™or să trăieÈ™ti într o È›ară ocupată, murmură Bătrânul. ÃŽn casa următoare, un țăran bătrân cu Croix de Guerre agățată în piept ne primi foarte rece. ÃŽn timp ce cercetam casa, simÈ›eam ochii lui mici È™i reci urmărindu ne cu răutate. — Ha! O baie! Porta își aduse, cu zgomot mare, descoperirea în mijlocul camerei. O cadă veche de tablă, mică È™i cam ciobită, dar totuÈ™i o cadă. Căzile de orice fel erau o raritate în satele mai mici. — Mai bine scrie o cu cretă pentru unii din superiori, ne sfătui Porta. Ei sunt cei care par mai atraÈ™i de apă. Ne am pus din nou în miÈ™care să l vizităm pe primar, un bărbat rotofei cu mustață mare, stufoasă. Ne salută cordial È™i ne informă imediat că e membru al Partidului. — Perfect, spuse Porta. Hai să i l repartizăm lui Hoffmann. Mă îndoiesc că cineva ar mai rămâne în Partid după ce l întâlneÈ™te. ÃŽn continuarea străzii, aÈ™ezată pe un tăpÈ™an, la destulă distanță de restul satului, era o căsuță care la prima vedere părea părăsită. Ne am apropiat cu precauÈ›ie, dar n a răspuns nimeni când am bătut la ușă, aÈ™a că până la urmă am lăsat o baltă È™i am mers să căutăm locuri de cazare în altă parte. După amiaza târziu, a sosit È™i batalionul, cu obiÈ™nuita agitaÈ›ie, cu nervii, zgomotul È™i norii de praf. ReuÈ™isem să găsim cazare pentru toată lumea, dar din fericire experienÈ›a noastră în materie fusese destul de îndelungată pentru a ne da seama că nu era cazul să aÈ™teptăm vreun cuvânt de mulÈ›umire. Și bine făceam, pentru că nici nu am primit, cu excepÈ›ia MicuÈ›ului, care a fost întâmpinat de un Pierre radios È™i de imaginea unei pivniÈ›e bine asortate. Lăsându i pe ceilalÈ›i, m am retras pentru a mai privi o dată casa părăsită din vârful tăpÈ™anului singuratic. Aveam un sentiment ciudat în privinÈ›a acelei case, È™i de aceea m am apropiat cu grijă, nu pe poartă È™i pe aleea principală, ci printr o gaură din gardul viu È™i des, într o parte a curÈ›ii. Era acolo un fel de grădină fermecată. Florile creÈ™teau în pâlcuri neregulate, violele È™i albastre, aurii È™i roÈ™ii; iarba era înaltă până la gleznă, de un verde umed È™i strălucitor, puÈ›in mai închisă la culoare pe sub meri. Pe jumătate acoperită de muÈ™chi È™i iederă, era acolo o fântână veche, cu ciutura întoarsă cu gura în jos È™i cu lanÈ›ul rupt. Am rămas ca hipnotizat câteva clipe. — Ce doriÈ›i? La sunetul vocii care plutea imperios către mine din adâncimile înflorite ale grădinii, am apucat instinctiv revolverul È™i m am ascuns în spatele trunchiului unui copac gros din apropiere. Era o reacÈ›ie spontană, deÈ™i vocea de femeie pe care o auzisem nu era neprietenoasă. Venea din celălalt capăt al grădinii, unde acum vedeam o tânără de vreo douăzeci È™i cinci de ani, aÈ™ezată într un hamac legat de doi meri. S a ridicat într un cot È™i s a uitat la mine cu niÈ™te ochi bănuitori, migdalaÈ›i. — Ce căutaÈ›i? — Nimic, am spus înaintând către ea, dar È›inând revolverul în mână. Credeam că locul acesta e părăsit. Am venit aici azi dimineață, dar nu ne a răspuns nimeni... Căutam locuri de cazare pentru trupele noastre. — ÃŽnÈ›eleg. Fata își coborî picioarele din hamac cu o miÈ™care graÈ›ioasă. Purta o tunică în stil chinezesc cu guler înalt È™i cu două fante pe ambele părÈ›i care lăsau să se vadă niÈ™te coapse bine formate. — Tocmai voiam să beau o cafea. VreÈ›i È™i dumneavoastră una? — LocuiÈ›i aici? am întrebat. De fapt, era o întrebare prostească. ÃŽn momentul acela eram cam È™ocat la vederea unor astfel de picioare, È™i nu m am putut gândi la nimic mai inteligent de spus. Mi a zâmbit cu încetineală, parcă dându È™i seama de starea mea de confuzie. — Uneori locuiesc aici, uneori la Paris... CunoaÈ™teÈ›i Parisul? — Nu încă. Dar sper că în curând! Am râs, dar apoi m am gândit că sunt lipsit de tact. — SunteÈ›i măritată? am întrebat cu stângăcie. — ÃŽntr un fel. SoÈ›ul meu e într un lagăr japonez de prizonieri de război, undeva prin Indochina. Ultima veste pe care am avut o de la el a fost acum trei ani. — ÃŽmi pare rău, am îngăimat eu. Ea dădu din umeri. — De ce vă pare rău? Ce altceva îi este dat unui bărbat în zilele noastre? Fie în spatele sârmei ghimpate, fie în spatele unei mitraliere. Nu prea aveÈ›i de ales, nu i aÈ™a? Am tăcut. Ceea ce spunea era în mod atât de evident adevărat, încât nu era cazul nici măcar să i dai dreptate. — CredeÈ›i, spuse ea deodată, că războiul se va termina curând? Am ridicat din umeri, apatic. Sigur că eram de părere că războiul se va termina curând. Sunt de părerea asta de câțiva ani buni. ÃŽncă de când a început. Era singurul mod în care reuÈ™eam să mă păstrez întreg la minte. — E minunat aici, îmi spuse ea. Aproape că poÈ›i uita ce se în tâmplă în restul lumii. Dar în acelaÈ™i timp, lucrul ăsta mă sperie. E atât de izolat de oameni. E atât de rupt de realitate... Mâine mă întorc la Paris. E mai bine acolo. CondiÈ›iile sunt mai proaste, dar măcar nu eÈ™ti atâta timp singur... CredeÈ›i că vor face din Paris un oraÈ™ deschis, cum e Roma? N avem nici cea mai mică idee. Nici măcar n avem habar că Roma e un oraÈ™ deschis. Nimeni nu ne spunea nimic nouă, la armată. Eram doar soldaÈ›i: maÈ™ini care ascultau de comenzi. De ce să ni spună ce se petrecea? Fata se apropie de mine. Una dintre mâinile ei o atinse pe a mea. Era moale È™i catifelată, È™i un tremur de surescitare mă cuprinse pe măsură ce simÈ›urile mele adormite reveniră la viață deodată. ÃŽÈ™i ridică cealaltă mână È™i îmi scoase ochelarii de soare, dar lumina mă izbi, evident, atât de dureros, încât ea mi i puse imediat la loc. — Iartă mă. ÃŽmi zâmbi, nesigură, vrând parcă într adevăr să se scuze. — Nu mi am dat seama... Am crezut că i porÈ›i doar de frumuseÈ›e. Să pari mai interesant... — AÈ™ vrea eu să fiu, am spus cu amar. Mi am petrecut trei luni zăcând în pat, orb ca o cârtiță È™i concepând diverse moduri de a mi lua zilele după ce m am potcovit cu o astfel de soartă. — Dar unde ai..., dădu ea din mână. Cum s a întâmplat? — M a prins o grenadă cu fosfor tocmai când săream dintr un tanc în flăcări. Presupun că sunt mai norocos decât alÈ›ii. Acasă sunt mii de oameni care au orbit în război. Eu cel puÈ›in nu mi am pierdut vederea. Am numai problema asta, că nu suport nici un fel de lumină în ochi. — Nu mi aÈ™ fi închipuit că în condiÈ›iile astea È›i se poate cere totuÈ™i să continui să lupÈ›i! spuse ea indignată. E dezgustător! — Un braÈ›, un picior, un ochi... asta i tot ce È›i trebuie pentru războiul ăsta, am spus eu. Ea se uită la mine o clipă. — Cât timp rămân soldaÈ›ii voÈ™tri aici? — De unde să È™tiu? Câteva ore, câteva zile... Numai ofiÈ›erilor li se spun lucruri de astea. — Da, desigur, spuse ea, ca È™i cum abia acum È™i ar fi dat seama, nu eÈ™ti ofiÈ›er, nu i aÈ™a? Nu observ niciodată lucrurile astea... Din ce parte a Germaniei eÈ™ti? — Barăcile, în Padeborn... De fapt, sunt din Danemarca. — A, deci nu eÈ™ti german? — Ba acum sunt, Dacă aÈ™ avea încă naÈ›ionalitatea daneză, mi aÈ™ face serviciu] militar în Waffen SS. Un fel de legiune străină. Se sprijini de un trunchi, de copac, privindu mă cu solemnitate. — De ce Dumnezeu te ai înrolat? — ÃŽn principal, ca să mi câștig o masă pe zi È™i un acoperiÈ™ deasupra capului. La vremea aceea, nu părea să existe altă cale... È™i pe urmă, „Nimic nou pe frontul de vest" a fost cartea mea de căpătâi în tinereÈ›e. ÃŽl consideram pe soldatul german de rând drept cea mai romantică figură din lume. Nu m am vindecat complet niciodată de imaginea asta. — Serios? Dar eu am crezut întotdeauna că acea carte este împotriva unor astfel de lucruri? — Poate că da. Dar încearcă să i spui asta unui băieÈ›el! Nimeni nu l va convinge vreodată pe el că pacea e mai grozavă decât războiul, sau că un bărbat fără uniformă ar putea fi vreodată la fel de plin de eroism ca unul îmbrăcat în uniformă, cu o puÈ™că pe umăr È™i o cască pe cap... Și pe urmă, nu poÈ›i nega că în armară există un adevărat spirit de camaraderie. Știi ce vreau să spun? EÈ™ti cu toÈ›i împreună, la pace sau la război; îți oferă posibilitatea de a aparÈ›ine unui grup, te face să te simÈ›i parte din ceva. — Dar de ce armata germană? insistă ea. De ce nu armata daneză? — Pentru că nu prea exista aÈ™a ceva! Iar soldaÈ›ii nu erau iubiÈ›i în Danemarca. Erau scuipaÈ›i de oameni pe stradă. Asta li se întâmpla È™i ofiÈ›erilor È™i soldaÈ›ilor. Chiar È™i poliÈ›ia se făcea că nu vede. — Presupun că de asta a È™i căzut Danemarca aÈ™a uÈ™or în 1940? — Oricum nu puteam face nimic. Germania e cea mai mare forță militară din întreaga Europă. Nici măcar francezii n au putut rezista prea mult. Ochii migdalaÈ›i se micÈ™orară. — FranÈ›a nu a renunÈ›at la luptă, fii liniÈ™tit! Câtă vreme Anglia rezistă, noi vom continua să luptăm. lar Anglia nu va cădea, poÈ›i să fii sigur de asta. Și nici nu ne va înÈ™ela aÈ™teptările! Am râs, sincer amuzat de naivitatea ei. — Vrei să È™tii pentru cine luptă Anglia? Luptă pentru ea È™i numai pentru ea însăși. Nu i pasă de FranÈ›a nici cât negru sub unghie. De altfel, v a mai înÈ™elat aÈ™teptările o dată. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de Dunquerque? ÃŽÈ›i aminteÈ™ti ce s a întâmplat acolo? Am privit o câteva clipe în tăcere înainte de a continua. — NaÈ›iunile nu fac niciodată nimic pentu alte naÈ›iuni. Numai pentru ele însele. — S ar putea, spuse ea, dar È™tii prea bine că pentru Germania războiul este ca È™i pierdut. De ce nu fugi cât ai încă timp? — Vrei să spui să dezertez? — De ce nu? Au mai făcut o È™i alÈ›ii. Maquisarzii ar avea grijă de tine dacă ai lucra pentru ei, aici. — N aÈ™ putea dezerta. S ar putea să lupt pentru o cauză pierdută, dar asta nu e important. Dacă m aÈ™ retrage acum, i aÈ™ dezamăgi pe prietenii care ar rămâne în urma mea. Ei se bazează pe mine, aÈ™a cum È™i eu mă bazez pe ei. Nici unul dintre noi n ar putea dezerta cu sânge rece. Am fost împreună mult prea mult timp. Umplându mă de entuziasm, mi am pus mâinile pe trunchiul copacului, de o parte È™i de alta a umerilor fetei, aplecându mă spre ea È™i uitându mă în jos la ea în timp ce vorbeam. — Noi ăștia cinci, am trecut prin focurile iadului împreună... în tranÈ™ee, în tancuri, sub tirul inamic... Când ai făcut toate astea, nu poÈ›i să părăseÈ™ti pe cineva, aÈ™a pur È™i simplu. — Dar războiul e pierdut! ÃŽncepusem să mi cam pierd răbdarea. — Sigur că e! Știm asta de luni de zile. Cu mult înainte ca politicienii să È™i dea seama. — Atunci de ce nu dezertaÈ›i cu toÈ›ii? ToÈ›i deodată? Ce simplu suna totul în gura ei! Am dat din umeri: — De ce nu au dezertat cei din Primul Război Mondial? Are ceva de a face cu camaraderia, presupun. Chiar dacă am dezerta cu toÈ›ii, ne am pierde acel sentiment că aparÈ›inem unii altora. Ne am trezi din nou singuri pe lume. Nu pot să explic prea bine... Remarque te face să înÈ›elegi asta din cartea lui. ÃŽncearcă s o citeÈ™ti din nou È™i poate o să găseÈ™ti un răspuns, deÈ™i e greu să ai aceleaÈ™i sentimente când nu È™tii ce nseamnă să nu i pese nimănui de tine. S a ridicat uÈ™or pe vârfuri È™i întinzându È™i braÈ›ele mi a încolăcit uÈ™or gâtul într un început de îmbrățiÈ™are: — Eu sunt singură pe lume, a spus. Știu ce simÈ›i. — Mă îndoiesc, am murmurat eu. Am îmbrățiÈ™at o la rândul meu, strângându i talia subÈ›ire È™i, multă vreme, am rămas acolo, încrâncenaÈ›i, sărutându ne lacom È™i orbeÈ™te ca È™i cum am fi fost lihniÈ›i. Probabil că, într un anumit sens, eram. Trecuse atât de multă vreme de când mă dorise o femeie de asemenea calitate; atâta vreme, de fapt, de când mi se oferise o astfel de posibilitate, oricum ar fi fost ea. ÃŽncurajarea ei a avut asupra mea acelaÈ™i efect ameÈ›itor pe care I ar fi avut o sticlă de vin băută pe stomacul gol. Deodată pământul începu să se cutremure sub greutatea unei coloane de tancuri care intra în sat. Am simÈ›it în obraji răsuflarea fierbinte a gazelor de eÈ™apament È™i, mână n mână, ne am îndreptat spre casă pentru ceaÈ™ca de cafea promisă. Cafea naturală! Uitasem ce gust are. Am sorbit o încet, nerăbdător să simt plăcerile ce urmau să vină, È™i totodată cu teama de a risipi fie È™i o singură picătură din preÈ›ioasa licoare fără a o savura la maximum. — Ce fel de om eÈ™ti? a spus ea. De adevăratelea, vreu să zic. — Un soldat obiÈ™nuit, am răspuns. De fapt, are vreo importanță? Dădu din cap, râzând. Apoi, mă îmbrățișă încet, cu grijă. ÃŽncepu lent È™i cu miÈ™cări ample, să È™i dea jos hainele de pe ea, rămânând sveltă È™i minunată ca ieÈ™ită din crisalidă. — Uită te ia mine, am spus eu cu tristeÈ›e. Uită te la hainele mele...mormane murdare de ulei È™i noroi? Cum îți spun: sunt un simplu soldat. Antrenat să omoare È™i nimic altceva. Uneori, până È™i mie îmi este scârbă de mine. — Dacă È›i ai putea alege, ce ai vrea să fii? Am dat din umeri. Problema alegerii nu se pusese, È™i probabil nu se va pune niciodată. — Greu de spus. Am fost soldat prea multă vreme ca să mă mai pot gândi doar la mine. Sunt atât de obiÈ™nuit să îndeplinesc ordine, să respect disciplina strictă È™i să mi conducă alÈ›ii viaÈ›a, încât mă ndoiesc că aÈ™ putea să mai trăiesc altfel. — Sunt sigură că ai putea, dacă ai vrea într adevăr, spuse ea trăgându mă spre pat. ÃŽntr adevăr, pentru câtva timp, aÈ™a am făcut. Războiul a continuat fără mine È™i nici unuia nu i a lipsit celălalt. Treceau tancuri cu zgomot pe sub ferestre, iar eu nici nu le observam. Jos, în sat, camarazii mei beau, înjurau È™i jucau carÈ›i, iar eu nici măcar nu mă gândeam la ei. Cafeaua rămasă s a răcit încet în ibric. Cine mai avea nevoie de ea?... Mă întreb câte ore am reuÈ™it să i răpim astfel îngrozitoarei vârtelniÈ›e a morÈ›ii È™i distrugerii? Poate o oră, poate două. Sigur, nu mai mult. Dar suficient pentru a mi face cunoscut gustul unei vieÈ›i diferite de cea pe care eram forÈ›at să o trăiesc; suficient pentru a mă face să mă simt iritat când am fost treziÈ›i din dulcea semi reverie de zgomotul de pumni È™i bocanci lovind în ușă. Mi am dat seama că drumul ce ieÈ™ea din sat se umpluse de zgomote, în timp ce înainte era calm È™i liniÈ™tit. Auzeam strigăte È™i înjurături, È™cârțâit de frâne È™i zornăitul È™enilelor de tancuri, bocanci grei zdrobind pietriÈ™ul, voci răguÈ™ite strigând ordine. Ne am ridicat amândoi È™i ea mi a aruncat cămaÈ™a, trăgându È™i cearceaful până sub bărbie. Cel de la ușă obosise ciocănind. Se auzi un zgomot de ușă spartă È™i apoi paÈ™i grei pe culoar. Era Porta, care, roÈ™u la față È™i indignat, îmi adulmecase urma. — Deci aici erai! Ce dracu faci? Te am căutat peste tot, imbecil nenorocit. — Cară te! IeÈ™i, târâtură, È™terge o! N avem nevoie de tine. Du te n altă parte să faci glume. Porta înaintă, îmi ridică hainele de pe podea È™i mi le azvârli în față. — Intră în ele, È™i repede! N am venit să glumesc, băiete... nu când vin yankeii! Mi am croit drum printr o grămadă formată din pantaloni, cămașă È™i alte accesorii de luptă, apoi mi am ridicat ochii spre el: — De unde vin? — Dumnezeu È™tie! Și, oricum, cui dracu i pasă? Pur È™i simplu vin. nu i suficient? Ei vin È™i noi plecăm... Se întoarse către fată È™i îi aruncă parodia lui grotească de zâmbet cuceritor, cu buzele descoperindu i gingiile È™i cu dintele strălucindu i ca un colÈ› de vampir. — O să mă scuzi, iubito. Nu mi place să stric plăcerea nimănui, dar, după cum spuneam, vin yankeii. Dacă È›i foloseÈ™ti atuurile cum trebuie, o să i poÈ›i găsi un înlocuitor destul de curând. Se întoarse spre masă, luă ibricul de cafea È™i È™i afundă nasul lui mare, adânc în el. ÃŽl scoase de acolo cu nările fremătând de plăcere. — Cafea! spuse el cu o voce strangulată. ÃŽi dădu drumul pe gât, rece cum era, È™i pocni din degete spre mine. — Dacă nu te miÈ™ti, amice, o să te caute pentru dezertare. Aproape toÈ›i ceilalÈ›i au plecat deja. Suntem aproape ultimii... Apropo, MicuÈ›ul e ca turbat, l am lăsat în sat urlând È™i înjurând... Pe locotenentul Schmidt l au tras jos din patul în care zăcea È™i i au spus că va fi dus în faÈ›a curÈ›ii marÈ›iale dacă nu se face bine imediat, iar Feldwebel Mann — îl È™tii pe Feldwebel Mann? — primul lucru pe care l a făcut după ce s a instalat a fost să încuie uÈ™a în spatele lui È™i să se împuÈ™te... A, da, È™i Obergefreiter Gert a È™ters o. Nu mă surprinde. A fost întotdeauna prost È™i fricos ca o muiere. ÃŽl caută È™i o să l găsească, probabil, în vreo două ore... sau nici atât, nu cred... ÃŽn timpul inepuizabilului torent de vorbe revărsat de Porta, îmi tot trăgeam în grabă hainele pe mine. Fata se aruncă deodată din pat la mine È™i izbucni în hohote de plâns chiar în mijlocul ultimei informaÈ›ii vitale pe care mi o dădea Porta. — Sven! Nu pleca! E o nebunie să continui lupta, Știm cu toÈ›ii că aÈ›i pierdut războiul... Rămâi aici È™i eu o să te ascund! Te rog, Sven! — Nu pot. Þi am mai explicat. Nu i rău să te laÈ™i furat de visuri din când în când, dar niciodată să nu le amesteci cu realitatea. — Realitatea? Ce nseamnă realitatea? întrebă ea cu lacrimile curgându i È™iroaie pe obraji. Sânge È™i mizerie, È™i cruzime, È™i moarte, pentru o cauză în care nu crezi? — Nu i vina mea, am răspuns. Porta, care se scărpina într o ureche cu coada linguriÈ›ei, mă privi cu sinceră uimire. — Ce È›i tot stoarce ochii? Are o casă neatinsă, nu i aÈ™a? Și mâncare destulă să È™i umple burta. Și bani destui să È™i cumpere cafea la negru! Scuipă cu scârbă. — Mi e silă, mai spuse el. Cred c ar trebui să fie mulÈ›umită cu ce are, tu n ai fi? — Taci din gură È™i ieÈ™i! i o tăiai eu. M am întors spre fată, dar ea refuză să È™i ia rămas bun. Am plecat fără să mă uit înapoi, dorind ca visele să mai aibă uneori È™i un sfârÈ™it dulce, dar nefiind gata să vărs vreo lacrimă pentru asta. Compania se grupase deja în piaÈ›a mare, È™i era imposibil să mă strecor la locul meu neobservat. Maiorul Mercedes mă zări imediat. — Unde naiba ai fost? Crezi că o să È›inem războiul pe loc numai pentru tine? — Nu fiÈ›i prea sever cu el, îl rugă Porta. Dacă aÈ›l È™ti prin ce a trecut... O veselie gălăgioase izbucni din rândurile adunării. Eu am arborat un zâmbet de Don Juan, iar maiorul își revărsă mânia asupra tuturor. — TerminaÈ›i cu scandalul ăsta tâmpit! Ce credeÈ›i voi că i aici? Teatru? Vreun spectacol cu lanternă magică? Tu... Se întoarse iar, brusc, spre mine: — Tu, la arest! Intră în rând È™i să nu È›i mai văd mutra imbecilă până nu te chem... Oberleutnant? Ia i de aici, È™i repede! Maiorul se vârî în maÈ™ină, trânti uÈ™a È™i dispăru într un nor de praf. Oberleutnant Löwe își împinse casca pe spate È™i mi făcu semn cu capul: — Intră în rând, pui de cățea, afemeiat nenorocit ce eÈ™ti! Companie! 'TenÈ›iune! Companie... La dreaaa pta! Pentru o clipă, ne urmări cu ochi critic cum stăteam È›epeni È™i corect aliniaÈ›i. ÃŽn clipa următoare fu însă pus la grea încercare să È›ină pasul când o sută È™i optzeci de oameni, într o dezordine sălbatică, s au aruncat spre tancurile care i aÈ™teptau. A trebuit să dăm aproape o luptă ca să l tragem pe MicuÈ›ul, care era beat, înăuntru, împreună cu noi. Avea sportiva tentaÈ›ie să se caÈ›ere pe tanc È™i să se târască deasupra lui zbierând. A fost nevoie de trei dintre noi să l înghesuim, cu capul în jos prin turelă. Odată ajuns înăuntru, din fericire, a adormit È™i am putut să l înghesuim într un colÈ› È™i să uităm de el. Cu un zgomot de tunet care se apropie, douăzeciÈ™icinci de Tigri ieÈ™iră din sat. — Drept înainte, spuse Bătrânul. Þine o aÈ™a până ajungem la È™oseaua principală. ÃŽncărcaÈ›i tunurile. VerificaÈ›i toate sistemele. Cu o bruscheÈ›e uimitoare, m am trezit cuprins de un puternic acces de nostalgie după acea lume de vis din care fusesem Smuls atât de brutal. Am început să execut, apatic, ordinele Bătrânului, apăsând pe butoane, verif icând echipamentul. Mintea îmi era plină de civilizaÈ›ie, de femei È™i case, È™i băi calde, È™i cafea naturală. Pat È™i grădini, È™i săruri de baie, È™i zahăr, carnaÈ›ie roză È™i moale, È™i parfum de trandafiri... — Asta i ochiul meu, mă, tâmpit nenorocit ce eÈ™ti! — Iartă mă, spusei È™i mi luai degetul de pe ochiul lui Porta pentru a l apăsa apoi cu putere pe butonul pe care l căutam de fapt. M am uitat în jos, în interiorul întunecat al tancului. Mirosea a ulei, a metal încins, a sudoare È™i a dinÈ›i nespălaÈ›i. Asta era realitatea. Fie că È›i plăcea, fie că nu, asta era realitatea. Visuri dulci despre o astfel de viață te ar înnebuni cu siguranță. MicuÈ›ul deschise un ochi umflat, mă văzu È™i se aplecă confidenÈ›ial spre mine. Râgâi È™i duhoarea de băutură stătută se ridică în sus, sufocându mă. — Hei, Sven, rânji el, È™i îmi împunse un deget deșănÈ›at în vintre. Am auzit cum te ai destrăbălat! Cum era, ai? Mi am lipit faÈ›a de a lui: — Du te n..! i am spus. Când am ajuns la punctul în care strada satului mergea înainte, iar cărarea ce ducea spre casă o lua la stânga, n am încercat în nici un fel să mă abÈ›in să mă uit prin vizetă. M am bucurat c am aruncat această ultimă privire. Jacqueline era acolo, în picioare, lângă gardul viu, făcându ne semn cu mâna. ÃŽncă se mai vedea satul când s a raportat că un tanc inamic se afla la 700 de metri distanță, pe direcÈ›ia ora două. Am intrat brusc în acÈ›iune È™i eu am fost împins cu o viteză ameÈ›itoare înapoi, în mijlocul realității. S a întâmplat să fie alarmă falsă — un tanc ars, la marginea drumului, cu două cadavre carbonizate sub el — dar asta a pus capăt definitiv viselor mele cu ochii deschiÈ™i. Curând se înnopta È™i cerul era luminat, din când în când, de o lună palidă, fantomatică. Tancurile înaintau zdruncinând casele din temelii. De a lungul întregului drum oamenii se trezeau la auzul zgomotului, perdelele erau date la o parte, ochi cuprinÈ™i de nervozitate apăreau, scânteind în lumina lunii, pentru a urmări trecerea noastră, pentru a afla cine suntem — deoarece, din acest moment al războiului încolo, cine È™tie? Puteai fi prieten sau duÈ™man — american sau german. Trei batalioane de tancuri grele înaintau cu greu prin întuneric pentru a i lua pe britanici prin surprindere. Uruind, Tigrii È™e întinseră pe toată lățimea È™oselei. Din eÈ™apamente ieÈ™eau flăcări strălucitoare, lungi de câte un metru. VibraÈ›iile motoarelor pocneau È™i bufneau în liniÈ™tea nopÈ›ii, iar ferestrele mai multor case se sparseră în timp ce treceam pe lângă ele. Unele clădiri fură È™i mai lipsite de noroc: ne stăteau chiar în drum, aÈ™a că le demolarăm pur È™i simplu, trecând peste ele È™i lăsând în urmă grămezi de moloz. — Vino, dulce moarte! intona Legionarul, vesel, în spatele periscopului lui. MicuÈ›ul se cutremură È™i se întoarse către Porta: — Mă trec fiori de moarte, se plânse el. Ai ceva de băut la tine? Porta îi întinse, cu amabilitate, o sticlă din cel mai bun È™naps, pe care o È™terpelise dintr un depozit de provizii cu puÈ›in timp în urmă. Șnapsul fusese iniÈ›ial rechiziÈ›ionat pentru un comandant de divizie, dar spre nenorocul acestuia Porta ajunsese acolo primul. După spusele lui Porta, simÈ›ise mirosul de alcool de la câțiva kilometri distanță, È™i nasul l a dus pe urmele lui. MicuÈ›ul, atacând È™napsul aÈ™a cum le făcea pe toate — cu deplin entuziasm È™i plăcere — dădu pe gât jumătate de sticlă. Râgâi apoi, scuipă împotriva vântului prin vizetă primind totul înapoi în față, la care înjură îngrozitor È™i se È™terse cu o cârpă plină de ulei. Asemenea scurte momente emoÈ›ionante erau de pbicei sarea È™i piperul zilelor noastre. Ne continuam drumul, ore în È™ir, spre liniile inamice. Acum drumul era mai congestionat cu rămășiÈ›ele războiului. MaÈ™ini arse, rămășiÈ›e de tancuri englezeÈ™ti È™i germane, resturi de fiinÈ›e umane carbonizate răspândite deasupra, dedesubtul È™i între maÈ™inării. O întreagă coloană de infanterie zăcea împrăștiată la marginea drumului, în atitudinile groteÈ™ti ale morÈ›ii. — SoldaÈ›i afumaÈ›i, spuse Porta fără emoÈ›ie. Nu te mai poate emoÈ›iona prea tare măcelul după ce l ai văzut în întregul lui de atâtea ori. — Vă amintiÈ›i cântecul ăla vechi despre tancuri, pe care obiÈ™nuiau să l dea la radio? întrebă deodată Barcelona, aparent fără vreo legătură. Se întoarse spre noi ceilalÈ›i È™i începu să cânte încet cântecul pe care îl auzeam atât de des prin 1940. Cuvintele nu mai păreau foarte potrivite: „Departe, dincolo de Maas, Scheide È™i Rin, Spre Frankfurt, în coloană, o sută de tancuri vin! Suta de tancuri germane È™i ai Führerului Negri Husari Vin să cucerească FranÈ›a; se aud urale de zile mari! O sută de motoare gem, È™enilele în zgomot se întrec, O sută de È›ancuri germane victorioase pe câmpuri trec." Un cântec banal din vremurile cele mai bune, părea acum absolut absurd. Un hohot de râs plin de ironie izbucni atât din tancul nostru cât È™i din celelalte tancuri din coloană: lăsasem deschis radioul È™i întreaga companie savurase momentul de nostalgie al lui Barcelona. — TerminaÈ›i! răsună prin radio vocea răguÈ™ită a lui Heide. Ce i cu voi, ăia de acolo, canalii idioate? Nu i momentul pentru aÈ™a c4eva! Bietul Heide! Suferea îngrozitor pentru soarta războiului. Noi, ceilalÈ›i, am râs până n am mai putut. Cele o sută de tancuri È™i Husarii Negri ai Fiihrerului nu mai treceau triumfal peste corpuri, ci luptau cu disperare în ariergardă împotriva duÈ™manului care înainta. Ne oprirăm brusc din râs la vederea unui grup straniu care mergea răzleÈ›it de a lungul drumului. La început nu mi am dat seama ce sunt. Poate prizonieri? Nu, prizonierii n ar fi păziÈ›i de călugăriÈ›e; È™i deodată am văzut că figurile acelea fantomatice, alergând încoace È™i în colo ca niÈ™te lilieci, făceau parte dintr un ordin de surori medicale care încercau în zadar să restabilească ordinea în grupul lor de... ce? Mi am frecat ochii pe sub ochelarii de soare. — Nebuni! È™uieră MicuÈ›ul în urechea mea. NiÈ™te nenorociÈ›i de nebuni scăpaÈ›i de la balamuc, asta sunt! Avea dreptate: un ospiciu de lângă Caen fusese evacuat, È™i sosirea coloanei lungi de tancuri crease panică în rândurile lor deja cuprinse de confuzie. Se împrăștiaseră în toate părÈ›ile, unii bătând din palme È™i rânjind, alÈ›ii răgând È™i urlând ca niÈ™te animale sălbatice. Câțiva stăteau, absenÈ›i, în mijlocul drumului, cu capetele rostogolite într o parte È™i mâinile atârnânde. Un biet idiot se aruncă sub un tanc È™i fu zdrobit. CălugăriÈ›ele È›ipau cu disperare È™i È™i agitau braÈ›ele în aer, dar hoarda de demenÈ›i părea înclinată spre autodistrugere. Deodată din beznă apăru un om purtând un halat alb de medic care înaintă spre noi amenințător. — Stop! strigă Bătrânul prevăzând un dezastru. OpriÈ›i, pentru Dumnezeu! Radioul continua să fie conectat. Trei batalioane au auzit ordinul È™i încet întreaga coloană de tancuri se opri. Aproape în acelaÈ™i moment, automobilul maiorului Mercedes trecu într o goană furibundă pe lângă noi, mergând cu toată viteza înainte È™i făcând ca grămezi de călugăriÈ›e È™i de È›icniÈ›i să se rostogolească în È™anÈ›. ÃŽi auzirăm vocea furioasă prin radio. — Ce cretin a dat ordin de oprire? Oricine ar fi, să se aÈ™tepte să l duc în faÈ›a curÈ›ii marÈ›iale pentru prostie crasă! PorniÈ›i din nou, noi nune oprim pentru nimeni! ÃŽntr o stare de agonie, tancurile grele porniră din nou să se miÈ™te, zguduindu se din toate încheieturile. Unul dintre ele nimeri direct într un grup de nebuni. Conducătorul, mai mult ca sigur, se speriase È™i pierduse controlul, iar vehiculul se oprise cutremurându se în mijlocul drumului, condamnându se odată în plus la nemiÈ™care. De ambele părÈ›i ale tancului încriminat zăceau cadavre zdrobite. O călugăriță în vârstă înaintă furioasă până la tanc È™i începu să lovească cu pumnii încleÈ™taÈ›i în metalul lui. — Criminalilor! Nu sunteÈ›i decât niÈ™te criminali cu toÈ›ii! Nu i dădu nimeni vreo atenÈ›ie. MaÈ™ina maiorului opri cu un scârțâit nervos de frâne lângă scena respectivă, capul maiorului apăru prin fereastră, încruntat È™i hidos în furia sa. Pata cea neagră săgetă cu răutate deasupra ochiului său drept. — Idiotul ăsta nu i în stare să conducă o maÈ™inuÈ›a pentru copii, ce să mai vorbim de un È›anc nenorocit! TreceÈ›i careva în locul lui, pentru numele lui Dumnezeu! Iar în ce te priveÈ™te — se zgâi el la locotenentul care se cățăra nervos spre turelă — o să avem noi de a face cu tine mai târziu! Din toate tâmpeniile, numai asta... Din fericire, nu È™i găsi cuvintele. Se întoarse spre noi, ceilalÈ›i, È™i făcu semn coloanei să pornească înainte. PorniÈ›i È™i mergeÈ›i fără oprire! Pe Cristos însuÈ™i dacă l vedeÈ›i mergând pe drum, noi nu ne oprim pentru nimeni... ÃŽnÈ›elegeÈ›i bine: pentru nimeni! E clar? Oricine ne stă în drum a pățit o. ÃŽnvățaÈ›i l să nu mai fie aÈ™a de neatent data viitoare. ÃŽn acest moment, înainte ca maiorul să aibă timp să pornească din nou, un grup de vehicule cu însemnele Crucii RoÈ™ii încerca, fără succes, să ne depășească. NeÈ›inând seama de cererea lor de a obÈ›ine depășirea, noi am rămas pe loc, lăsându i să se răstoarne în È™anÈ›. Tigrii nu s au oprit în faÈ›a nimănui; Tigrii n au făcut loc nimănui. Un locotenent de infanterie veni ca o furtună pe jos lângă noi, însoÈ›it de un ofiÈ›er din Feldgendarmerie, cu insigna sa în formă de semilună scânteind diabolic în întuneric. ÃŽÈ™i scoase revolverul È™i nu părea dispus să aibă cu noi o conversaÈ›ie amabilă. ÃŽl auzeam È›ipând în timp ce înainta. — Asta i sabotaj! Cineva trebuie să dea socoteală pentru asta. Cine i prostul care comandă adunătura asta de imbecili? Era foarte sigur pe sine. Feldgendarmeria, în general, nu se temea de nimeni, nici de dracu', nici chiar de Führerul însuÈ™i. Un maior obiÈ™nuit nu era nimic pentru el. Din fericire, maiorul Mercedes nu era un maior obiÈ™nuit. Nici el nu punea prea mare preÈ› nici pe oameni, nici pe diavolul însuÈ™i, È™i nu cred că Führerul i ar fi inspirat simțăminte deosebit de reverenÈ›ioase. — Tigrilor! Vocea lui mugi de a lungul coloanei rostogolindu se È™i răsunând ca un ecou dintr o parte în alta a drumului. V am dat un ordin: porniÈ›i! Nu ne oprim pentru nimeni! ÃŽn ceea ce te priveÈ™te, domnule — se întoarse el spre cei doi, împingându l de o parte pe jandarm È™i adresându se locotentului — te sfătuiesc să È›i iei din drum scaunele astea rulante mizerabile È™i să le duci cât mai departe, dacă vrei să nu fie zdrobite. ÃŽn locul dumitale, adăugă el la a doua gândire, aÈ™ porni o înapoi, prin È™anÈ›. Cred că ai putea să constaÈ›i că e mai sigur. Tigrii porniră înainte. Am reuÈ™it să parcurgem o oarecare distanță înainte de a da peste o nouă coloană de oameni, aproape la fel de bizară la vedere ca È™i grupul de nebuni din Caen. ÃŽn primul rând, deÈ™i coloana purta uniforma armatei germane, era compusă din jumătate din popoarele Europei. Erau acolo ruÈ™i, ucrainieni È™i cazaci; bosniaci din divizia musulmană, bavarezi, alsacieni, unguri, polonezi, italieni. Și nu numai atât, dar întreaga coloană nu avea, evident, decât un gând în mintea ei multinaÈ›ională, È™i acel gând era: să fugă. Veneau de a valma pe drum, în direcÈ›ia noastră, cu un amestec straniu de panică È™i hotărâre pe feÈ›ele lor. Din rândurile noastre răsună o veselie nestăvilită atunci când avangarda hoardelor în retragere trecu fulgerător pe lângă noi. — Armata germană! strigă Porta entuzist. Dumnezeu să i binecuvânteze! Dac ar fi Adolf aici să i vadă... Arătă cu degetul un grup de oameni care se miÈ™cau în grabă, făcând parte dintr un regiment de paraÈ™utiÈ™ti: — Dac ar fi Herman aici să i vadă! — Este oare posibilă una ca asta, să pierdem noi războiul? rosti foarte solemn Barcelona. — Niciodată! strigă Porta. Râsul nostru răsuna sălbatic în interiorul tancului. — Salutare! zise Bătrânul, aruncând din nou o privire în afară. Cine vine oare?... Era o unitate de cavalerie. Se apropiau într un galop furios, izbind în dreapta È™i n stânga cu săbiile în hoardele de dezertori, împrăștiindu se într un larg evantai pentru a cuprinde întreaga masă. I am recunoscut, după gulerele lor roÈ™ii, ca fiind cazacii generalului Vlassov, specialiÈ™ti în astfel de acÈ›iuni. Călăreau ca niÈ™te demoni, stând drepÈ›i în scări, pe armăsarii lor mici, dar solizi. Strigau comenzi aspre, în rusă; săbiile le luceau È™i fulgerau. ÃŽn câteva minute, adunaseră întreaga coloană È™i o încercuiau, urlând tot timpul ca sălbaticii. Unii descălecau È™i se afundau în masa fremătătoare de trupuri, biciuind È™i tăind în neÈ™tire până când începură să curgă râuri de sânge vizibile de departe. Nimeni nu opuse nici un fel de rezistență. Fie că erau speriaÈ›i, fie că își abandonaseră armele în panica iniÈ›ială a fugii. Tigrii n au mai putut să înainteze cu nici un chip. Priveam scena plini de dezgust È™i ură. Asemenea brutalitate era tot ceea ce te puteai aÈ™tepta de la cazaci. Din punctul nostru de vedere, armata germană s ar fi putut dispensa de ajutorul lor. L am văzut pe un ofiÈ›er de la Feldgendarmerie bătându l pe umăr pe un căpitan rus, evident felicitându l pentru o treabă bine făcută, È™i furia noastră se înteÈ›i. MulÈ›i dintre ruÈ™i își duseseră caii la adăpat la un pârâu din apropiere È™i acum, întinÈ™i pe burtă, beau apă alături de dobitoacele lor. PriveliÈ™tea nu era foarte surprinzătoare: în regimentul de cazaci, omul era egal cu calul. De nevoie, tancurile făcuseră o nouă haltă temporară. Cazacii înaintau acum spre noi, cu ochii lor mici È™i negri strălucind ca la maniaci, cu steaua roÈ™ie a Rusiei lucind pe căciulile lor de blană. Un caporal îndesat, duhnind a vodcă, se opri lângă Tigrul nostru. ÃŽÈ™i purta sabia atârnând de a curmeziÈ™ul, iar într o mână avea nagaica, nelipsitul bici al tuturor cazacilor. — Salut, gospodin! Privea în sus spre noi È™i râdea. ÃŽi simÈ›eam pe ceilalÈ›i, lângă mine, fierbând de ură. — Hei, tovarisci! Porta se aplecă deodată către el. Þi ai ghicit vreodată viitorul? — Nu. De ce mă întrebi? — Pentru că eu È™tiu să l ghicesc, de aia! Vrei să È›i l spun? — De ce? Porta dădu din umeri: — Ar putea fi interesant. — De ce? întrebă rusul din nou, în felul lor înnebunitor de flegmatic. — Þi e frică? rânji Porta. Nu m ar mira. Multora le este. N au curajul să privească n față adevărul, dacă este neplăcut. Cazacul se încruntă. Făcu un pas înainte È™i întinse o mână păroasă. — Nu mi e frică. Dar nu i bine întotdeauna să È›i È™tii viitorul. — ÃŽncearcă È™i o să vezi. Porta îi prinse mâna, înainte ca el să È™i o retragă È™i chipul său luă o expresie transportată, ceea ce mie îmi părea numai imbecilitate pură. Se vedea că pe simplul caporal îl impresiona, dar, fireÈ™te, el nu l cunoÈ™tea pe Porta cum îl cunoÈ™team eu. — Hm...aa... mm... Da! Văd. Porta își supse bine dintele, gânditor: — Ai fost caporal la tătucu' Stalin, aÈ™a i? Ai purtat o cască cu o cruce roÈ™ie, aÈ™a i? Și ai staÈ›ionat într o garnizoană la... Maikof. Am dreptate? Omul dădu din cap È™i rămase cu gura căscată. Oricine ar fi luptat pe frontul rusesc È™i ar fi întâlnit, ca noi, atâția cazaci în armata germană, ar fi putut ghici la fel de bine, dar succesul de început al lui Porta adună în jurul lui un mic grup de soldaÈ›i care priveau, cu feÈ›ele încruntate È™i cu o strălucire de vagă înÈ›elegere în ochi. — Deci, am dreptate! spuse Porta triumfător. Omul își făcu cruce È™i încercă să È™i retragă mâna, dar Porta i o reÈ›inu. — AÈ™teaptă! Să È›i spun ce văd pentru viitor... Văd un drum lung, prăfuit, care nu duce nicăieri, dar care continuă la infinit... Nu tu mahorcă, nu tu apă, nu tu hrană... O coloană lungă de oameni, toÈ›i purtând aceeaÈ™i uniformă ca aceea pe care o porÈ›i tu acum... ToÈ›i fac parte din regimentul generalului Vlassov. Aici apare o brodeală. EÈ™ti suficient de tare să auzi adevărul? Privi în jos la caporal È™i bolborosi în continuare înainte de a putea fi oprit: — Văd o mulÈ›ime de generali americani aÈ™ezaÈ›i la o masă, împreună cu o mulÈ›ime de generali ruÈ™i. Beau whisky... È™i vodcă... fumează È›igări groase de foi... Acum semnează niÈ™te hârtii È™i își strâng mâinile unii altora. Porta își închise ochii ca lovit de o imensă durere. — Mai văd ceva! Adolf a căzut È™i cazacii sunt duÈ™i înapoi în È›ara lor... Văd... Văd... Porta dădu un È›ipăt de spaimă: — Tovarisci! AÈ›i auzit desigur de Dalstroi ? Ei bine, asta am văzut, tovarisci! Nu i prea bine, eh? dădu el din cap cu înÈ›eleaptă satisfacÈ›ie. Cazacul își smuci mâna È™i sări înapoi cu un amestec de furie È™i îndoială pe față. ÃŽncepu să È™uiere într un torent sălbatic de vorbe ruseÈ™ti, prea rapid ca să înÈ›eleg ce spune, dar MicuÈ›ul dintr o săritură fulgerătoare fu afară din tanc È™i peste caporal. ÃŽl apucă cu laba lui uriașă È™i îl zgâlțâi bine. — Þărănoi rus mizerabil, schimbă tonul imediat, sau o să te burduÈ™esc eu însumi până la Dalstroi, folosind chiar nagaica ta! Urmă alt È™uvoi de cuvinte ruseÈ™ti. Evident, înjurături. Aproape sigur obscene. Nu există limbă ca rusa când este vorba de înjurături. Ar merita să o înveÈ›i măcar pentru asta. MicuÈ›ul se mulÈ›umi să l înjure È™i să l arunce cât colo, în scârbă. Cazacul se repezi spre cal, sări în È™a È™i porni ca din puÈ™că pe urmele camarazilor lui, care dispăruseră prudenÈ›i la prima menÈ›iune a numelui de Dalstroi. El se întoarse pentru a È™i ridica sabia cu un gest amenințător È™i mai strigă spre noi câteva obscenități, care însă nu avură mare efect asupra MicuÈ›ului. — DuceÈ›i vă de vă spânzuraÈ›i, țărănoi mizerabili! strigă el. Regimentul de cazaci, mânând din urmă presupuÈ™ii dezertori, dispăru încet în depărtate È™i locotenentul Löwe veni lângă tancul nostru exprimând, prin toată fiinÈ›a lui dezaprobare. — Obergefreiter Porta, nu permit oamenilor de sub comanda mea să È™i bată joc de aliaÈ›ii noÈ™tri... în special când este vorba de aliaÈ›i voluntari! Unii din păcătoÈ™ii lor de ofiÈ›eri mi s au plâns de dumneata. — IertaÈ›i mă, domnule, spuse Porta cu multă seriozitate în glas. Omul a vrut să È™i afle viitorul, aÈ™a că i l am spus. Asta i tot. — Aa! N am È™tiut că ai darul prevestirii! Și ce i ai spus? — Numai adevărul, spuse Porta arătându se jignit. — Adică? — I am spus că È™i va sfârÈ™i zilele acasă, cu Tătucul Iosif, fierbând în suc propriu la Dalstroi. Orice prost ar putea prevedea asta. — Pentru Dumnezeu, mai È›ine È›i gura aia clămpănitoare, măcar din când în când! izbucni iritat Löwe. O să sfârÈ™eÈ™ti într o bună zi tu însuÈ›i la Dalstroi, dacă nu eÈ™ti atent! — A, da, foarte probabil, acceptă Porta cu un suspin. Locotenentul se îndepărtă, evident nemulÈ›umit. Coloana porni din nou înainte, însoÈ›ită de È›ipetele ascuÈ›ite ale bufniÈ›elor, ce răsunau de undeva, din pădurile apropiate. Noaptea era pe sfârÈ™ite È™i întunericul începea să se transforme, ceÈ›os, într o nouă zi. ÃŽn interiorul tancului, pregătirăm un fel de mic dejun, fierbând surogat de cafea pe o spirtieră, cu riscul enorm de a ne da foc È™i a arunca Tigrul în aer. Scobeam bucăți de pâine dintr un bloc tare, ca de cauciuc, care în armată trecea drept franzelă. Și, pentru a le face mai gustoase, le ungeam cu un strat gros de câțiva centimetri dintr un gem de sfeclă pe care Porta îl luase, întâmplător, odată cu È™napsul. ÃŽn sfârÈ™it, se făcu ziuă, o zi cenuÈ™ie È™i nesuferită. Coloana se opri pentru o vreme. Un regiment de grenadieri, sosiÈ›i, nu se È™tie de unde, toÈ›i înjurând fără menajamente È™i într o indispoziÈ›ie fără margini, a instalat o baterie Flak. Porta le înrăutăți starea mai mult decât era strict necesar, spunându le în zeflemea că ei n ar fi capabili să nimerească o formaÈ›iune de bombardiere nici măcar la cinci metri distanță, la nivelul solului. Din fericire, înainte de a se dezlănÈ›ui o bătaie, ni s a ordonat să pornim din nou la drum. Greoi, Tigrii se avântară, cu gemete de protest, înainte, unul în spatele celuilalt. Câteva avioane inamice apărură deasupra noastră, lansară câteva bombe, la întâmplare, de a lungul cofoanei È™i se depărtară în zbor, absolut neatinse în ciuda eforturilor sălbatice ale bateriilor Flak. Am ajuns în cele din urmă pe poziÈ›iile ce ne erau destinate. Se dădu semnalul de atac. Tigrii porniră în formaÈ›ie, din nou în postură de asasini. Sub fiecare piatră, în spatele fiecărui tufiÈ™, fiecărui copac, fiecărei cute a terenului, moartea aÈ™tepta pe orice neatent, sub forma tancurilor È™i aruncătoarelor de grenade, tunurilor, minelor magnetice È™i aruncătoarelor de flăcări. Prin periscop, puteam să ne dăm seama de poziÈ›iile inamicului. Pentru infanteriÈ™ti, un atac de amploare al tancurilor grele este pur È™i simplu o atrocitate, iar cercetaÈ™ii inamici ne È›ineau de mult sub observaÈ›ie. Ploua deja cu grenade asupra noastră, dar noi înaintam cu o viteză de patruzeci de kilometri pe oră È™i nimic nu ne putea opri atacul. — ÃŽnchideÈ›i trapele, comandă Bătrânul. Turela pe direcÈ›ia ora două. DistanÈ›a È™apte sute. Pak ul bine camuflat. Prin faÈ›a ochilor îmi jucau linii È™i pătrate. Bătrânul mă bătu pe umăr. — Ai găsit o? — Nu încă. Tot ce pot vedea sunt câteva tufiÈ™uri È™i o grămadă de ruine. — Acolo e, spuse Bătrânul, ursuz. Focul unui tun, declanÈ™at brusc, dezvălui bateria antitanc camuflată. O grenadă explodă la numai câțiva centimetri de noi. M am apucat din nou, în grabă, de lucru, È™i cifrele alergau È™i săreau: 600, 650... punctele se întâlniseră, lentila prezenta o imagine clară. — Hai odată! spuse Bătrânul nervos. Am tras. Presiunea aerului ne lovi ca un pumn, iar tubul gol al obuzului, înroÈ™it, căzu pe podea. Un declic, È™i tunul era din nou pregătit. Dar deocamdată nu mai era nevoie: din resturile care zburau prin aer, ne am dat seama că ne atinsesem È›inta. Tunul antitanc fusese scos din acÈ›iune È™i ce mai rămăsese din el fu curând făcut praf È™i pulbere sub È™enilele noastre. — Turela pe direcÈ›ia ora două! DistanÈ›a cinci sute. Trage direct. Motorul torcea, turela se roti, iar eu văzui imediat È›inta: tancuri Churchill, care erau întotdeauna uÈ™or de identificat, cu corpurile lor lungi È™i turelele lor joase. Erau È™ase È™i staÈ›ionau în linie. Ne am oprit. Numai cel fără experiență trage în timp ce înaintează. Și totuÈ™i, factorul viteză era esenÈ›ial, dacă voiam să folosim pe de a ntregul avantajul situaÈ›iei. Un tanc care staÈ›ionează este, cum s ar spune, o È›intă sigură. MicuÈ›ul deschise unul din panourile laterale, ca să privească spectacolul, dar se trezi cu Bătrânul strigându i în ceafă: — ÃŽnchide prostia aia! — Ce te sperii? spuse MicuÈ›ul împăciuitor. Și te rog să È›ii minte că sunt Obergefreiter, deci coloana verticală a armatei germane. Bătrânul înjură È™i se întoarse spre mine, considerându mă mai maleabil. — Ia l întâi pe ultimul dintre nenorociÈ›ii ăia, apoi încearcă l pe cel din frunte. Bine?... Foc! Tunul, masiv, tresări în mâinile mele. O limbă de foc izbucni È™i am avut timp să, văd tancul Churchill clătinându se sub lovitură înainte ca turela mea să se rotească È™i să trag în liderul coloanei. De data asta, am avut satisfacÈ›ia să privesc È›inta dezintegrându se complet È™i zburând spre cer într o masă de metal ce se rotea prin aer. — Schimbă poziÈ›ia! Porta dădu înapoi, în spatele unei ridicături de teren, în vreme ce eu urmăream prin periscop Churchill urile care mai rămăseseră. Am ales unul dintre ele, am ochit È™i am tras. De data asta, n am mai fost aÈ™a de norocos, obuzul a ras turela. Probabil că cei dinăuntru au avut parte de câteva clipe de groază, dar ei deschideau deja trapele È™i săreau afară. Heide i a dat drumul imediat cu mitraliera, iar noi primirăm o salvă de grenade drept răspuns. Din fericire, nu ne au ajuns, dar a fost suficient pentru a l trimite pe MicuÈ›ul înapoi, în interior, cu sudoarea curgându i de pe frunte. Am fixat prin periscop următorul Churchill. Obuzul zbură iute È™i sigur spre È›intă, dar tancul rămase pe loc. Pentru un moment am stat nedumeriÈ›i, dar văzurăm apoi o spirală subÈ›ire de fum ridicându se din vehiculul lovit. Câteva secunde mai târziu se produse o explozie. Flăcările își făcură drum afară, înălțându se lacome în căutarea a orice altceva care putea să ardă — Schimbă poziÈ›ia! Dincolo de ruine. Turela pe direcÈ›ia ora două. DistanÈ›a 300... Foc! Ultimele două Churchill uri au fost o pradă uÈ™oară. MicuÈ›ul insistă să sară afară din tanc atunci, pe loc, È™i să marcheze pe turelă cele È™ase cercuri ale victoriei. Era îngrozitor să È›ii piept mâniei Bătrânului, dar MicuÈ›ul nu avea idee de disciplină, iar amenințările nu erau decât pierdere de vreme. El È™i Porta deÈ›ineau, probabil împreună, recordul indisciplinei. ÃŽn spatele nostru artileria de câmp deschisese focul È™i noi eram sub o umbrelă de foc protectoare. Inamicul curăța Plaja 109 È™i infateriÈ™tii canadieni luptau cu fanatism, cu tot ce le cădea în mână. Un sergent, în căutare de ceva cât mai aducător de moarte, încercă să arunce asupra noastră chiar È™i bolovani. Ca de obicei, pierdusem noÈ›iunea timpului. Puteam să fim în luptă de o oră sau de douăspreceze ore. ÃŽntotdeauna ni se păreau interminabile. Dar, în cele din urmă, terminarăm, Tigrii făcură o binevenită oprire È™i o stranie liniÈ™te căzu asupra noastră. Trosnetul È™i pocnetul flăcărilor era tot ce puteai auzi. Coborârăm È›epeni pe pământ, cu gâturile È™i plămânii tăbăciÈ›i de permanenta inhalare a fumului. Porta, cu faÈ›a neagră ca o mină de cărbune, reperă aproape imediat o ruină acceptabilă, nu prea departe. Probabil că în chiar dimineaÈ›a asta acolo fusese o casă locuită; acum nu era decât ceva mai mult decât un morman de cărămizi sparte È™i lemne carbonizate. Porta, însă, se îndreptă spre ea, cu la fel de mult entuziasm ca spre Hotel Ritz È™i, ca de obicei, încrederea sa fu justificată. Instinctele lui Porta nu dădeau niciodată greÈ™ când era vorba despre mâncare È™i băutură: câteva minute mai târziu se întoarse cu braÈ›ele pline de cutii cu bere. Lăsă să cadă, ciocnindu se È™i zăngănind, la picioarele noastre, cutiile È™i, fără măcar să se oprească să È™i tragă sufletul, se răsuci pe călcâie È™i porni înapoi strigând: — Este o ladă întreagă acolo. E bere „Victoria" È™i e al dracului de bună, puteÈ›i să mă credeÈ›i pe cuvânt... Am È™i dat pe gât vreo două cutii! MicuÈ›ul dădu un strigăt de luptă victorios È™i alergă pe urmele lui Porta. Se întoarseră cu lada, purtând o amândoi de câte o parte, dar înainte de a avea timp să ne bucurăm de rezultatul loviturii lor, constatarăm că vreun nebun de trăgător scormonea pământul la picioarele noastre cu gloanÈ›e de mitralieră. — NenorociÈ›ilor, strigă MicuÈ›ul în timp ce ne aruncarăm la pământ, să ne adăpostim. Heide trase cuiul unei grenade È™i o aruncă, peste o movilă, spre tărăboiul invizibil. Aproape imediat după explozie o siluetă în kaki apăru pe coama dealului, se opri o clipă, apoi se rostogoli spre noi în chip de torță... Când a ajuns în apropierea noastră era mort È™i se pare că fusese singurul luptător din zonă, fiindcă nu ne a mai deranjat nimeni. Din nefericire însă el ne făcuse cel mai mare rău înainte de a muri: preÈ›ioasele noastre cutii de bere fuseseră străpunse de gloanÈ›e È™i licoarea se risipea acum în țărână, în timp ce noi ne uitam la ea. Porta se duse È™i dădu un È™ut lăzii. — Ãsta este nenorocitul vostru de război! se oțărî el. CAPITOLUL CINCI Membrii RezistenÈ›ei din Caen au primit ordinul să l asasineze pe unul dintre cei mai activi colaboraÈ›ioniÈ™ti Luden Brière, care nu numai că lucra în legătură directă cu poliÈ›ia germană, dar avea tupeul să fie prieten bun cu È™eful Gestapoului din regiune, comisarul Helmuth Bernhardt. Brière purta răspunderea pentru executarea unui mare număr de francezi. Era un tip, pe nume Arsène, care s a oferit voluntar să ducă la îndeplinire acest ordin. ÃŽmpreună cu trei ajutoare, el reuÈ™i să pătrundă în casa È™i biroul lui Briere din strada Fossis Château È™i să arunce un mănunchi de grenade în partea locuită a casei. Din nefericire, atentatul nu reuÈ™i să provoace nici o daună serioasă, È™i cei patru conspiratori fură destul de norocoÈ™i pentru a scăpa fără a fi identificaÈ›i. Din acest moment, casa a fost păzită zi È™i noapte de membri ai Waffen SS, aÈ™a că orice nouă încercare de a l asasina pe Brière în propria lui casă era aproape imposibilă. ÃŽn acest timp, RezistenÈ›a își încetase acÈ›iunile, discutând la ne sfârÈ™it È™i respingând la nesfârÈ™it noi metode de a È™i duce la îndeplinire misiunea, până ce, în cele din urmă, Arsène își pierdu răbdarea È™i anunță că va face el singur treaba. ÃŽntrebat despre metoda pe care intenÈ›iona s o folosească, el nu făcea decât să dea din umeri È™i să declare că se va baza pe noroc. De fapt, el l a ucis pe Brière în cel mai simplu mod cu putință: apropiindu se de el în timp ce mergea pe stradă È™i trăgându i două gloanÈ›e în cap. Evident, Brière a simÈ›it pericolul în momentul în care l a văzut pe Arsène venind spre el, dar Arsene nu avea intenÈ›ia să dea greÈ™ a doua oară È™i omul muri chiar dacă se întorsese ca să fugă. ÃŽn momentul respectiv strada era pustie. Trecătorii care văzuseră petrecându se asasinatul se topiră, prudenÈ›i. Dintre cei care au fost martori te acÈ›iune din spatele perdelelor dormitoare lor lor, marea majoritate erau probabil în favoarea ei. Oricum Arsène a avut timp să È™i scoată aparatul de fotografiat È™i, liniÈ™tit, să l fotografieze pe mort, înainte de a porni ca la plimbare pe o stradă lăturalnică, dispărând de la faÈ›a locului, cu un calm desăvârÈ™it. Trei zile după aceea, lui Brière i se făcură funeralii de martir, onorate cu prezenÈ›a prietenilor săi de la Gestapo. ÃŽntregul Caen ieÈ™ise în stradă să se bucure È™i să cânte Marseieza. Arsène, deÈ™i anonim, era, fără îndoială, eroul zilei. ÃŽN STILUL LUI HEMINGWAY ÃŽn Normandia nu exista o linie de front continuă. Puteai să mergi în acÈ›iuni de recunoaÈ™tere timp de ore întregi È™i să nu dai cu ochii de un singur soldat inamic. ÃŽn această etapă târzie a războiului puteai încă să dai peste sate neatinse ai căror locuitori păreau aproape să nu È™tie că, la numai câțiva kilometri distanță, confruntările militarea au măturat de pe faÈ›a pământului o întreagă comunitate paÈ™nică È™i câteva regimente de luptă. Era noapte când am intrat în satul Montaudin Ne am apropiat cu prudență, căci nu se È™tie niciodată când dai peste un cuib de viespi al trupelor inamice, dar strada principală era întunecată È™i pustie È™i nu se vedea nici urmă nici de săteni, nici de soldaÈ›i. — Hei, uite, o cârciumă! È™uieră Porta arătând emoÈ›ionat înainte, spre singura clădire luminată de pe stradă. Hai să ne oprim, să vedem dacă au ceva de haleală. Sunt al dracului de înfometat, îmi ghiorăie burta. Porta devenea foarte convingător când venea vorba despre mâncare È™i, în plus, eram prea obosiÈ›i să mai discutăm cu el. Parcarăm Puma în mijlocul pieÈ›ei mari a satului, ca orice turist pe timp de pace, È™i apoi, sfârÈ™iÈ›i, murdari, cu braÈ›ele È™i picioarele înÈ›epenite, năvălirăm în aerul nopÈ›ii. Eram în misiune de recunoaÈ™tere de două zile È™i asta era o treabă obositoare È™i anostă. — Sunt terminat, bâigui Heide, care deschise larg gura într un căscat zgomotos, de i trosniră fălcile, apoi se întoarse È™i trase un È™ut într unul din cauciurile grele ale Pumei. — Vehicolul ăsta nenorocit mă scoate din minÈ›i!... — Unde suntem? Suntem în spatele liniilor? întrebai eu. — Ale cui linii? Ale noastre sau ale lor? zise Porta cu un zâmbet diabolic. — Și ale lor È™i ale noastre, din câte îmi dau seama. Bătrânul își scărpină ceafa, apoi își frecă nasul cu un deget, în sus È™i în jos, gânditor. — Cât È™tii tu, atâta È™tiu È™i eu, dar ca să fim siguri, mai bine să ne lăsăm caschetele în tanc. Sunt singurele care ne dau de gol. — Eu îmi iau naganul, anunță MicuÈ›ul, ridicându È™i cu drag revolverul greu, rusesc, pe care îl obÈ›inuse în chip misterios, într o anumită perioadă a războiului. — Oamenii nu sunt prea prietenoÈ™i în zilele noastre. — Hai să ne aprovizionăm cu toÈ›ii, am propus eu. Ne am îndesat buzunarele laterale cu grenade de mână È™i am băgat revolverele în buzunarele de la piept, iar apoi Legionarul, cu arma în mână, deschise brusc uÈ™a hanului cu piciorul È™i ne conduse înăuntru. O singură lumină, slabă, era aprinsă, sus de tot, pe tavan, iar localul părea la fel de părăsit ca È™i strada pe care venisem. — Salut, patroane! strigă Legionarul în cea mai bună franceză pe care o putea vorbi. „Y a des clients!" (Ai clienÈ›i). Mi am dat seama deodată că Heide mă strângea de braÈ› È™i mi arăta ceva, chiar în față, cu un deget tremurător. I am urmat firul privirii È™i mi am înăbuÈ™it un È›ipăt de groază. Prin semiîntuneric, am început să disting forma unui om uriaÈ™, prăvălit pe bar, cu o mână atârnând È™i cu capul aÈ™ezat pe o sticlă de whisky răsturnată. Era, fără putință de tăgadă, un american. Beat criță, dar totuÈ™i american. Degetele lui Heide îmi strângeau nervos braÈ›ul. — Să ieÈ™im de aici! È™uieră el. — Pe dracu! spuse Porta destul de tare pentru a trezi È™i un mort. — Dar e un yankeu... — Nu mi pasă nici dacă ar fi nenorocitul de Eisenhower însuÈ™i. Nu plec de aici până nu mănânc ceva. — Bine, dar suntem în spatele liniilor inamice... — De unde È™tii? întrebă Porta furios. De unde È™tii că halca aia de grăsime de acolo nu este el în spatele liniilor noastre? ÃŽl luă pe Heide È™i l zgâlțâi până începură să i clănțăne dinÈ›ii. Porta era foarte „sensibil" când bănuia că hrana îi este în pericol. — Se poate ca el să fi greÈ™it, nu noi. Ne am uitat la american. Þipetele È™i cearta noastră îl deranjaseră È™i acum sforăia puternic, cu gura căscată. — Eu mânânc, spuse Porta foarte calm. Legionarul aprobă din cap È™i îl strigă din nou pe patron. Un scârțâit de scări undeva, în dreapta noastră, anunță că patronul se dăduse jos din pat. Un bărbat îndesat, de vârstă mijlocie, apăru căscând È™i cu ochii roÈ™ii, cu un halat de casă murdar aruncat pe umeri. Se uită la noi È™i își ridică ochii spre cer a rugă. — AlÈ›i americani! Dumnezeule, dă mi putere să rabd! — Patron, spuse Legionarul blând, „excusez le dérangement, mais est ce qu on pourrait avoir une soupe genre bouillabaisse? Si vous manquez de personnel, on est là pour le coup de main". (ScuzaÈ›i ne că vă deranjăm, dar ne aÈ›i putea servi o bouillabaisse ? Dacă nu aveÈ›i personal la bucătărie, suntem aici ca să vă ajutăm). Omul rămase uitându se la el cu gura căscată. — SunteÈ›i francez? Credeam că sunteÈ›i alÈ›i nenorociÈ›i de yankei din ăia. — Sunt francez, minÈ›i vesel Legionarul. Prietenii mei sunt germani, membri ai Legiunii străine cu toÈ›ii. Suntem en route spre Paris. Patronul își vârî picioarele într o pereche de papuci de casă din pai È™i porni spre noi, în jos, pe scările scârțâitoare, cu faÈ›a radiind de bucurie. — „Voalà des Français!", strigă el către cei de la etaj. „Vive la France!" VeniÈ›i jos cu toÈ›ii! Cu miÈ™cări rapide, aidoma unui barman de profesie, proprietarul prezentă un È™ir de sticle venerabile, acoperite de praf. Instinctiv, americanul adormit deschise un ochi, privi de jur împrejur, nasul lui spunându i în mod evident că era rost din nou de băutură. Mustățile îi erau ude de whisky È™i, dacă ai fi aruncat un chibrit aprins pe uniforma lui, ar fi sărit în aer, arzând mai repede decât un tanc petrolier. Ne zări È™i ridică greoi o mână. — „Hiya Mac!" Ai ceva scotch la tine? Nu a aÈ™teptat răspunsul nostru, ne a servit numai un zâmbet fermecător È™i a recăzut printre băltoacele cu whisky. — E criță, spuse patronul cu indiferență. Și a petrecut întreaga după amiază È™i jumătate din noapte bând cu niÈ™te camarazi de ai lui. Au sosit aici ieri de dimineață È™i nu cred că s au poprit vreun pic din băutură. — Dezgustător spuse Legionarul. Aăă... ce s a întâmplat cu prietenii lui? — Au plecat. S au suit într un jeep È™i au plecat fără el. Asta a rămas aici, turtă, cum îl vedeÈ›i. L am privit cu toÈ›ii, solemn pe american. Zăcea acolo gemând È™i suflând ca o morsă, dar după cum se pare, forÈ›a dezaprobării noastre unanime pătrunse până la creierul lui înceÈ›oÈ™at. Deschise ochiii. Erau injectaÈ›i, lăcrămoÈ™i È™i opaci. Se ridică foarte încet, cu multă demnitate, în picioare È™i începu să bată cu pumnul tejghea. — Patroane! Unde i nenorocitul ăla de scotch pe care l am comandat? Proprietarul strânse din umeri: — Ce v am spus? Cred că toÈ›i americanii sunt alcoolici. — E dezgustător, spuse din nou Legionarul. ToÈ›i aprobăm solemn, cu ipocrizie. Americanul porni legănându se ca o marionetă spre Barcelona. — Știi ceva, Mac? Ai o față a dracului de urâtă... mi se pare că seamănă cu o față de friÈ›. Știi ce? Arăți ca un friÈ›. Scoase un hohot de râs profund, din abdomen, È™i căzu pe podea, unde se rostogoli pe spate È™i începu să cânte „Bătrâna mea casă din Kentucky". Proprietarul ne conduse, pășind peste el È™i apoi ne invită să luăm loc. — Nu m ar mira să fie un caz de delirium tremens. Este corespondent de război. Ãștia sunt întodeauna cei răi la băutură. Oricum — râse el sumbru — pentru un timp nu o să mai poată să transmită corespondenÈ›ele. Și a spart maÈ™ina de scris după ce a dat primele două sticle de wisky. Spunea că maÈ™ina lui de scris nu È™tie ortografie, ce ziceÈ›i? Să spună că maÈ™ina nu È™tie ortografie... Și costă banii, È™tiÈ›i, maÈ™inile astea de scris costă. Am încercat să o fac la loc, dar e un timp cât toate zilele È™i a făcut treba până la capăt. Asta când o face o treabă nu se încurcă! Era într adevăr un malac mare, la fel de mare ca MicuÈ›ul. Personal, nu mi ar fi plăcut să am o întâlnire cu el È™i am zâmbit ingrat când s a ridicat în picioare È™i ne a făcut semn cu mâna. — Ia È™i bea, amice! Ia câteva pahare. Eu plătesc... Hei, Mac, È™tii cine sunt eu? pendulă el spre Bătrân. Nu vreau să dezvălui secrete, fireÈ™te, dar eu sunt un tip foarte important.... exact cum îți spun: al dracului de important, asta i tot È™i trebuie să ajung la Paris înainte ca războiul să ajungă la nenorocitul lui sfârÈ™it... Te a întrebat vreodată cineva pe tine, băiete, dacă este greu să mori? ÃŽÈ™i fixă ochiul imflamat în direcÈ›ia mea. Am clătinat din cap, ca hipnotizat. — Ei bine, am să È›i zic eu, că m am gândit mult zilele astea È™i cred că am găsit răspunsul. Se aplecă în față, confidenÈ›ial: — Răspunsul e simplu: nu. Pur È™i simplu, nu. Ce părere ai? E mai al dracului de greu să trăieÈ™ti decât să mori, te ai gândit vreodată? Pariez pe dulcea ta viață că nu te ai gândit. Sunt singurul tip care gândeÈ™te in toată È™andramaua asta nenorocită... Hei, tu de acolo! Tu ăla mare. Porni la repezeală spre MicuÈ›ul, iar acesta rămase pe loc privind È™i pipăindu È™i naganul, fără îndoială, întrebându se dacă n ar fi o bună idee să i aplice acestui american obositor una la cap È™i să termine povestea. — Vino încoace È™i am să È›i spun un secret... Haide, vorbesc serios. Eu È™tiu când văd un tip din Alabama È™i să nu încerci să mi spui că nu eÈ™ti din Alabama, că n am să cred o vorbă... Vino aici È™i am să È›i fac niÈ™te confidenÈ›e. MicuÈ›ul făcu câțiva paÈ™i spre el, cu mâna în buzunar. — Ai mâncat vreodată carne de negru la micul dejun? întrebă americanul. Pariez că ai mâncat, tu, bătrâne mâncător de negri! Acuma ascultă mă È™i am să È›i spun de unde să iei băutură tare. ÃŽÈ™i coborî vocea într o È™oaptă răsunătoare, severă: ÃŽn spatele barului, al treilea raft la stânga oglinzii. MicuÈ›ul sări ventral, ca la prăjină, făcu un salt peste tejghea È™i mătură o labă de a lungul sticlelor de pe raftul al treilea. — Whisky! strigă el ca È™i cum ar fi descoperit o mină de aur. E destul pentru a pune la apă un vapor de luptă. — Lasă băutura. Ce se aude cu mâncarea mea? se burzului Porta. Câteva femei enervate apăruseră în capul scărilor. Proprietarul le făcu semn, arătându le bucătăria. — Acolo. VeniÈ›i È™i spuneÈ›i mi ce doriÈ›i. Porta țâșni spre bucătărie ca glonÈ›ul, È™i după o scurtă ezitare, l am urmat, curios să văd pregătirea vestitei lui ciorbe pescăreÈ™ti, despre care vorbea mereu. — Să vedem ce ai, spuse el scurt. Proprietarul radia: — Homari. Câteva conserve. Am făcut rost de ele de la americani, spuse el dând obosit din mână. I am tot aÈ™teptat pe yankei de când a nceput războiul, È™i acum, când în sfârÈ™it au ajuns aici, ce fac? Beau până nu mai È™tiu de ei, în toate satele È™i oraÈ™ele, de la Caen È™i până la Paris. Asta se numeÈ™te război? Eu l aÈ™ numi... Cum l ar numi el n am aflat niciodată, pentru că a fost întrerupt de un urlet sălbatic venind dinspre bar È™i de zgomote de sticle sparte. — Mille diables! (Mii de draci!). Proprietarul smulse un baston de cauciuc de pe masa din bucătărie È™i l agită deasupra capului: — ToÈ›i sunteÈ›i la fel, voi, soldaÈ›ii! Nu È™tiÈ›i altceva decât băutură È™i bătăi! Ne am dus în camera de alături, lăsându l pe Porta ocupat cu un deschizător de conserve. I am găsit pe MicuÈ›ul È™i pe Heide în căieraÈ›i pe podea, într o încleÈ™tare pe viață È™i pe moarte. Bătrânul își bea resemnat whisky ul într un colÈ›, Barcelona È™i americanul stăteau pe margine, încurajându i prin strigăte. Legionarul era, ca de obicei, indiferent la astfel de treburi. Două lovituri precise cu bastonul de cauciuc, fix între ochi, au fost suficiente pentru a i despărÈ›i pe cei doi bătăuÈ™i. AceÈ™tia au căzut pe spate, pierzându È™i cunoÈ™tinÈ›a, iar spectatorii au aplaudat furtunos. — Frumos ochit, am spus cu admiraÈ›ie. Dar eu m aÈ™ feri din calea MicuÈ›ului când se va trezi. — Merde! spuse proprietarul È™i se întoarse hotărât în bucătărie. L am urmat îndeaproape. Porta, echipat cu o bonetă de bucătar È™i un È™orÈ› de măcelar, își ridică privirea spre noi È™i ne făcu semn cu mâna plină de făină. — Ce era acolo? Proprietarul se dezlănÈ›ui într un val de cuvinte franÈ›uzeÈ™ti, iar Porta È™i cu mine schimbarăm priviri nedumerite. — Nu vorbiÈ›i germana? întrebă Porta ca din întâmplare. Franceza mea nu e tocmai perfectă. — Cuum? Omul îl privi deodată cu suspiciune. — De cât timp sunteÈ›i în Legiune? — De vreo doi ani, dar n am nici un talent la limbi. ÃŽn afară de asta, toÈ›i avem tendinÈ›a să folosim mai mult limba proprie. Nu ajungi să înveÈ›i prea mult din limba altor popoare. — Bine, e adevărat că se numeÈ™te Legiunea Străină, acceptă proprietarul, scărpinându se între picioare. Oricum, mi se pare cam ciudat... — Foarte ciudat, spuse Porta repezit, dar n am timp de asta deocamdată. Mă interesează mai mult să îmi reuÈ™ească ciorba pescărească. Legumele, te rog! Proprietarul, cu un aer distrat, începu să mi le dea mie. RoÈ™ii, morcovi, ceapă, cartofi. Eu i le dădeam lui Porta în noua lui calitate de bucătar. Se vedea pe faÈ›a lui că asta i făcea o plăcere nebună. — O să mi mai trebuiască È™i cimbru È™i foi de dafin. Pe urmă lămâie È™i pătrunjel, dacă ai. ÃŽn timp ce proprietarul, eu È™i cele două femei morocănoase alergam prin bucătărie aducând È™i prezentând, tăind È™i È™tergând, Porta amesteca fericit diversele ingrediente într o cratiță mare, cântând cât putea, deÈ™i nu avea pic de voce, un cântec într o limbă străină. — E un cântec al pescarilor unguri, ne explică el, deÈ™i lucrul ăsta nu ne sporea entuziasmul. — ÃŽn Ungaria se înnebunesc după ciorba asta. Acolo am învățat reÈ›eta asta, în urmă cu mulÈ›i ani. — Ce are a face nenorocitul ăsta de cântec în toată povestea, întrebai eu acru. Mi am julit degetul cel mare de la mână pe râzătoare, mi am tăiat jumătate dintr un deget cu un cuÈ›it È™i începusem să urăsc rolul meu de servitoare. Cinci minute mai târziu, proprietarul a considerat necesar să ne despartă, pe mine È™i pe Porta, cu bastonul lui de cauciuc. — Domnilor, vă rog! N ar trebui să continuăm prepararea mâncării? — Ai absolută dreptate, spuse Porta. Este o chestiune de cea mai mare importanță. Necesită pace, liniÈ™te È™i multă pricepere... Sven, ori nu te mai amesteca, ori du te la bar È™i murează te... Patroane, dă mi niÈ™te vin alb! Cel puÈ›in două sticle! Și n a vrut numai vin È™i homar, È™i creveÈ›i, È™i legume, È™i verdeață, È™i lămâie, ci mai ceru È™ofran È™i scorÈ›iÈ™oară È™i peÈ™te È™i rom. Cel mai surprinzător, însă, a fost că le a È™i primit. Cinsprezece minute mai târziu amestecul, fierbând cu furie È™i mirosind până la Dumnezeu, a fost declarat gata pentru a fi consumat. Când am apărut cu haleala prin uÈ™a despărÈ›itoare, i am găsit pe toÈ›i aÈ™teptând, ca niÈ™te copii cuminÈ›i È™i pofticioÈ™i, venirea mesei. MicuÈ›ul È™i Heide se liniÈ™tiseră. Până È™i beÈ›ivul nostru american se târâse până la un scaun de la bar È™i făcea eforturi evidente să rămână pe loc. Nările îi fremătau cu lăcomie când Porta începu să servească ciorba fierbinte. — Afurisit să fiu dacă ăsta nu e cel mai al dracului de bun lucru care mi s a întâmplat de când am venit în È›ara asta. Ne aruncă un zâmbet rapid, È™iret. Trebuie, însă, să vă spun ceva, băieÈ›i: v am urmărit de aproape È™i cred că È™tiu ce hram purtaÈ›i... Legiunea străină, pe dracu'! Se balansă hohotind pe scaunul său È™i probabil niciodată nu va È™ti cât de aproape a fost de moarte. L am văzut pe MicuÈ›ul băgându È™i mâna în buzunar È™i pe Barcelona ridicându se pe jumătate de pe scaun. — Ce vrei să spui? întrebă Legionarul cu răceală. Americanul se roti pe scaunul său È™i dădu din cap pentru a arăta că È™tie el ceva. — Știu ce hram purtaÈ›i, Mac... Știu! Se lăsă o liniÈ™te încordată. Apoi Porta, cu un gest foarte natural, își scoase pistolul său greu P.38 È™i trase două focuri în tavan. Proprietarul dădu un strigăt È™i bătu cu furie în tejghea. — Nu s a întâmplat nimic, spuse Porta, continuând să È™i savureze capodopera culinară. Doar un avertisment, asta i tot. — Am fost cu ochii pe voi, continuă americanul cu insistenÈ›a obtuză a celor beÈ›i criță. — Las o mai moale, eÈ™ti afumat, mârâi Heide. — Afumat, criță, pilit, ce dracu, tot am fost cu ochii pe voi. Am ajuns la concluzia că sunteÈ›i o adunătură de muieri... nu È›ineÈ›i la băutură, asta e problema voastră. Legionarul ridică din sprâncene cu răceală. MicuÈ›ul se ridică urlând cu furie. Noi, ceilalÈ›i, înÈ›elegând că americanul era prea beat ca să vorbească logic, È™i că nu suspecta nimic în legătură cu identiatea noastră, ne am întors uÈ™uraÈ›i la farfuriile cu mâncare. — Cine îmi zice mie, muiere? strigă MicuÈ›ul, înaintând cu pumnii strânÈ™i spre americanul ghinionist. — Oh, pentru Dumnezeu! izbucni Porta. Luând o sticlă goală de whisky, îi aplică MicuÈ›ului o lovitură la meserie, în cap, È™i pentru a doua oară în acea seară MicuÈ›ul se prăbuÈ™i, È›eapăn, la podea. Un timp am fost destul de liniÈ™tiÈ›i, mâncând tacticos fiertura mirositoare, care avea ceva mai bun decât mirosul, făcând goluri în provizile de whisky ale proprietarului. Bătrânul vomita în liniÈ™te peste o fereastră deschisă, Barcelona È™i americanul zăceau întinÈ™i, cu capetele unul lângă altul, Legionarul avea o expresie concentrată. Se vedea că băuse zdravăn în timp ce noi pregăteam mâncarea la bucătărie È™i eu m am grăbit să i ajung din urmă. Curând Porta a pierdut teren, fiind distrus de brusca reapariÈ›ie a celei mai puÈ›in în vârstă dintre cele două femei ale casei. O aÈ™eză pe genunchi È™i începu să È™i strecoare experimentat o mână pe sub fustele ei. Expresia i se schimbă într una de surpriză È™i mulÈ›umire. — Hei, n are chiloÈ›i pe ea! strigă el. Americanul se trezi È™i întinse un pahar gol. — Pentru femeile care nu poartă chiloÈ›i! Pentru America! Pentru război! Pentru moartea friÈ›ilor cu miile! Pentru... Fu întrerupt de urletul de furie nestăpânită al MicuÈ›ului, care își revenise din nou. — Ce căzătură m a buimăcit? — Pentru Broscari! Pentru englezi! Porta era în mare învălmășeală cu ultima lui cucerire. Barcelona vomită pe spatele proprietarului, el însuÈ™i prea beat ca să È™i dea seama. Heide își lăsase capul să i cadă în castron È™i era pe jumătate înecat înainte ca Legionarul să i l ridice. Americanul se întoarse plin de speranță spre mine: — Spune mi, Mac, nu vă duceÈ›i, din întâmplare, la Paris? — Ai auzit vreodată de vreo călătorie prin FranÈ›a care să nu se termine la Paris? l am tatonat eu, în expectativă. — Trebuie să ajung acolo înainte ca războiul ăsta nenorocit să se termine, îmi spuse el expirând masiv spre mine vapori de whisky. Trebuie să mă asigur că nenorociÈ›ii ăia de friÈ›i n au aruncat în aer barul de la Ritz. V aÈ™ fi foarte recunoscător dacă m aÈ›i lua È™i pe mine. Din fericire, atenÈ›ia i a fost atrasă de MicuÈ›ul, care turna în castron un amestec de rom, whisky È™i coniac È™i pentru câteva momente se punea problema dacă vreunul dintre noi va supravieÈ›ui până dimineață: amestecul cobora sălbatic prin gâtlej ca o limbă de foc È™i ardea în stomac precum cărbunii înroÈ™iÈ›i. MicuÈ›ul apucă un sifon È™i se stropi cu el, iar propietarul căzu sub tejghea, oftând È™i bolborosind. Numai americanul părea neafectat. Reveni plictisitor la subiectul său — Parisul. — Dacă vreunul dintre voi, băieÈ›i, ar avea un jeep de vânzare... — Avem un tanc, spuse Porta, care, plictisit deodată de compania feminină își azvârli ultima captură sentimentală, grămadă, pe podea. E afară, parcat în piață. — Parcat în piață?!... Americanul se ridică în picioare cu o surpinzătoare agilitate È™i se îndreptă către ușă; — Doamne, sper că mai e acolo! Jandarmul de aici se face foc È™i pară când e vorba de parcare greÈ™ită. Nici n apuci să clipeÈ™ti, È™i te È™i trezeÈ™ti că È›i a remorcat maÈ™ina. L am urmat în stradă. Puma noastră era încă acolo, iar americanul se uita la ea vrăjit. I a luat multă vreme să observe ceea ce m a izbit pe mine din prima clipă: — Hei, cine dracu' a avut ideea nenorocitei ăleia de cruci nemÈ›eÈ™ti pictate pe ea? ToÈ›i ochii se întoaseră spre svastica incriminatoare. — Cine È™tie cine a vrut să facă o glumă, spuse Porta cu amărăciune. Þi s o fi părând ciudat, yankeule, dar nu tuturor le face plăcere aici ideea că sunt eliberaÈ›i de americani. — Bine, la dracu, cu chestia asta, hai mai bine să găsim niÈ™te vopsea albă È™i să rezolvăm problema. Doar n o să conduc prin È›ară părând că aÈ™ fi un friÈ› nenorocit. Proprietarul fu ridicat de sub o masă È™i trimis să găsească vopsea albă. Se conformă. Porta È™i americanul È™terseră solemn orice urmă din jignitoarea svastică, apoi se aÈ™eză unul lângă altul pe jos, fumând È™i admirându È™i mulÈ›umiÈ›i munca. — O.K., spuse americanul. Ne am înÈ›eles, mă luaÈ›i la Paris cu voi. Cum ajungem acolo, trimit un mesaj la ziarul meu. ȘtiÈ›i fa ce titlu mă gândesc? ÃŽÈ™i ridică braÈ›ul drept È™i mimă scrisul în aer, la câțiva metri înălÈ›ime: — Un corespondent de război È™i un conducător de tanc eliberează Parisul: un milion de friÈ›i se predau. Ce ziceÈ›i? Știi să faci fotografii, frate? — Sigură că da, spuse Porta, mândru. — Perfect. ÃŽn cazul ăsta, o să i aliniem pe toÈ›i generalii friÈ›i È™i o să le facem poză în barul de la Ritz, înainte de a i trimite, cu câte un È™ut în fund, È™i cu capul înainte, în noroi. Hai, băieÈ›i, daÈ›i i drumul! Săltă în picioare, făcu doi paÈ™i spre Puma, apoi căzu grămadă, complet È™i definitiv, în mijlocul pieÈ›ei. Capacitatea lui de îngurgitare a alcoolului putea trezi respectul oricui, dar se pare că până È™i americanii au limitele lor. L au lăsat zăcând acolo, iar noi ne am cățărat È›epeni înapoi în tanc. Porta ne conduse într o cursă nebună în zig zag, de a lungul pieÈ›ei, È™i apoi pe strada satului. Nu mi era prea clar dacă eu sau drumul săltam în sus È™i n jos, dacă cercurile luminoase ce se roteau în faÈ›a ochilor mei erau simple iluzii, sau un nou tip de armă a inamicului. Barcelona sforăia cu capul pe genunchii Legionarului; Bătrânul își strângea tâmplele în mâini, MicuÈ›ul ba râgâia, ba gemea, complet nemuzical. La început, am crezut că Heide încerca să cânte, deÈ™i nu era o persoană cu astfel de înclinaÈ›ii. Și abia când ne aflam la o distanță de sat È™i el sări deodată în sus cu mâinile încleÈ™tate pe burtă, am început să am dubii. — Ce se întâmplă cu el? întrebă Porta, impacientat. Heide gemu de câteva ori, apoi depozită zgomotos toată încărcătura de mâncare È™i băutură de la cină pe podeaua tancului. — E nenorocitul ăla de whisky american, mormăi el. Mirosul era îngrozitor, încât nu se putea pune problema compătimirii. Ne am vărsat nervii pe el, înjurând. Heide însă se chirci ca un covrig È™i scoase câteva È›ipete. — Nu l luaÈ›i în seamă, ne sfătui MicuÈ›ul. Am făcut tot ce am putut, dar omul insista, È™i e greu să nu iei în seamă pe cineva care urlă în urechea ta stângă la fiecare câteva secunde. — Nu credeÈ›i că e într adevăr bolnav? am îndrăznit eu să spun, după o vreme. ToÈ›i se întoaseră È™i priviră în mod critic forma ghemuită de pe podea. — OpriÈ›i, spuse Bătrânul. Ia să ne uităm mai bine la el. Porta opri la adăpostul unor copaci de pe marginea drumului, È™i fu nevoie de patru dintre noi pentru a l extrage pe Heide, care urla într una, din tanc È™i a l aÈ™eza pe iarbă. — Trage i un glonÈ› în cap, sugeră MicuÈ›ul, scapă l de chinuri. Mult mai simplu, la urma urmei. — Taci din gură, spuse Bătânul. Ajută mă să l dezbrac. I am rupt tunica, i am tras pantalonii în jos. Bătrânul palpă cu grijă ici È™i colo, iar Heide scoase un urlet de durere È™i începu să înjure. — Apendicită, spuse Bătrânul sec. Are nevoie de operaÈ›ie imediat, altfel se sparge... Necazul e că singurul loc unde poate fi operat se află în spatele liniilor americane. Ce părere aveÈ›i? — Să riscăm să fim împuÈ™caÈ›i pentru amărâtul ăsta? întrebă Porta îngrozit. Nu prea cred! Să l ia dracu cu apendicita lui! Legionarul clătină din cap. — E o copilărie să crezi că americanii se vor deranaja să opereze un soldat german. Sunt prea ocupaÈ›i să câștige războiul, nu È™i pot permite să È™i piardă timpul sau să irosească munca oamenilor. Avem È™ansa să ne împuÈ™te pe toÈ›i. — Fă ceva ca să nu mai sufere, spuse rugător MicuÈ›ul. Ne am uitat cu toÈ›ii la Heide care se zvârcolea. Porta găsi o È›igară de marijuana în unul din buzunare È™i È™i o vârî nervos în gură. MicuÈ›ul își freca nervos mâinile, Barcelona nu prea era în apele sale. Bătrânul își freca nasul, semn sigur că era îngrijora. Heide bolborosea febril, pomenidu l o dată sau de două ori pe Dumnezeu. — E cam târziu ca să mai putem face ceva pentru el, spuse Porta, tăios. Bătrânul se hotărî. — Vom încerca să luăm legătura prin radio cu una din unitățile noastre. Trebuie să fie una pe aici prin apropiere deÈ™i, numai Dumnezeu È™tie pe unde o fi. ÃŽncercăm până intrăm în legătură cu cineva. Legionarul s a aplecat, a luat căștile È™i a început să învârtă butoanele radioreceptorului. S au auzit tot felul de pârâituri È™i apoi o voce: — Alo, alo, aici Betty Grable. — Nu mai spune, zise soldatul. ÃŽncerca fără oprire. Prinse o altă voce: — Aici Hella 27. Aici Hella 27. Avem urgent nevoie de un doctor. Hella 27. Hella 27. ÃŽncă cineva într o situaÈ›ie disperată, dar asta nu putea nici să l consoleze, nici să i ia durerile lui Heide. — Mai încearcă, spuse Bătrânul cu încăpățânare. De abia după vreo cinci minute reuÈ™i să intre în legrătură cu cineva din tabăra noastră. — Pisica sălbatică 133. Ascult. — Avem nevoie de un chirurg, spuse tăios Legionarul. Un caz de apendicită. — Bine, È›inem legătura. Unde sunteÈ›i? Legionarul înjură. — Drept cine mă iei? Vezi È›i de treabă È™i găseÈ™te un chirurg. La celălalt capăt se auzi un chicotit. — Bine, bine, păstrează secretul. Acum vorbeÈ™te medicul. Baftă, amice. După o pauză se auzi o voce. — Aici locotenent colonel Eicken. De unde È™tii că este apendicită? Legionarul îi înÈ™iră repede simptomele lui Heide. — Da, cred că ai dreptate. Nu È™tiu unde sunteÈ›i, dar oricum nu pot să ajung la voi, aÈ™a că trebuie să vă descurcaÈ›i singuri. O să spun pas cu pas ce aveÈ›i de făcut. Daca vreÈ›i să mi urmaÈ›i instrucÈ›iunile bine, dacă nu, o să vă treziÈ›i cu un cadavru în braÈ›e. Este clar? Legionarul se uită la Bătrân È™i aprobă din cap. — O.K., suntem gata. — ÃŽn ordine. Primul lucru, spălaÈ›i vă mâinile cu alcool. Apoi, ungeÈ›i cu iod abdomenul pacientului È™i asiguraÈ›i vă că este bine legat. Spre groaza MicuÈ›ului, Porta începu imediat să l cureÈ›e pe Heide cu whisky curat. Nu exista iod în trusa de ajutor, iar whiskyul părea tot atât de bun ca orice alt înlocuitor. — După ce faceÈ›i asta, sterilizaÈ›i instrumentele în alcool. Ar trebui să aveÈ›i un litru de alcool. — Avem, spuse surprins Barcelona. Dacă aÈ™ fi È™tiut nu ar mai fi fost acolo! — ÞineÈ›i la îndemână tampoanele de vată ca să aveÈ›i cu ce opri sângele. Scalpelul trebuie È›inut ferm, dar delicat. FaceÈ›i incizia pe diagonală, tăiaÈ›i aproximativ zece centimetri. Vocea continua să dea cu asprime detalii precise unde trebuie făcută incizia. Bătrânul făcea tot ce îi era în putere ca să respecte instrucÈ›iunile. Am observat că mâna lui era surprinzător de sigură, deÈ™i fruntea îi era transpirată toată. A fost imposibil să anesteziem pacientul, aÈ™a că urletele demonice ale lui Heide treceau peste capul nostru, È™i aveam senzaÈ›ia că îmi umblă cineva cu o freză stomatologică în gură. ÃŽl legasem cu curelele de la măștile de gaz, dar tot ar mai fi fost nevoie de încă patru ca să l È›ină liniÈ™tit. — Curge foarte mult sânge, raportă Legionarul, care urmărea operaÈ›ia de la postul Iui. — Nu vă faceÈ›i griji cu sânge le. FolosiÈ›i tampoanele de vată È™i încercaÈ›i să menÈ›ineÈ›i curată zona unde operaÈ›i. LuaÈ›i pensele È™i cu ele È›ineÈ›i pielea depărtată de o parte È™i de alta a inciziei. Acum tăiaÈ›i adânc, dar cu grijă să nu ajungeÈ›i la intestine. Cum respiră pacientul? — ÃŽncă mai poate să urle, spuse Legionarul. — Bine, să aveÈ›i pregătită masca È™i oxigenul în caz că va fi nevoie. PuteÈ›i să vedeÈ›i apendicele? Este cam de mărimea degetului mic, puÈ›in curbat. Bătrânul încuviință din cap. Heide È›ipa în continuare. MicuÈ›ul închise ochii când văzu sângele țâșnind. Bătrânul își È™terse transpiraÈ›ia de pe față È™i clătină din cap. — Ar trebui potolit în vreun fel. Nu o să l mai pot suporta multă vreme. MicuÈ›ul deschise ochii. Ridică braÈ›ul cu pumnul încleÈ™tat. — O să mă ierÈ›i Julius. Nu este decât spre binele tău, nu am nimic cu tine. Doi pumni au fost de ajuns. Urletele care îți zgâriau nervii au încetat È™i am pus masca de oxigen pe faÈ›a lui. — Am anesteziat pacientul; raportă Legionarul. — Cum? — I am dat doi pumni. Se făcu liniÈ™te. — Mai respiră? Cum e pulsul? — Destul de accelerat. — Foarte bine. Unul din voi să se ocupe de puls È™i să mi raporteze imediat ce apare ceva în neregulă. AÈ›i găsit ampendicul? — Da, l am găsit. — Cum arată? CurioÈ™i, împotriva voinÈ›ei noastre, ne am întins gâturile È™i ne am uitat în burta deschisă a lui Heide. — Mare È™i umflat, spuse Bătrânul. — Perfect. Scoate din trusă instrumentrul curbat. Þine intestinul astfel încât să nu l atingi È™i taie apendicele la capete. Nu te grăbi, nu intra în panică. Trebuie doar să ai grijă să nu tai intestinul. După ce ai îndepărtat apendicul, spală cu alcool partea rămasă. Mai târziu, Bătrânul a mărturisit că pentru el personal, apendicotomia lui Heide a fost cel mai greu moment din tot războiul. Eu îl cred. Dacă nu ai mai văzut vreodată măruntaiele cuiva, este destul de greu să te descurci È™i nici până astăzi nu È™tim cu siguranță dacă ceea ce a tăiat Bătrânul a fost într adevăr apendicele. Dar el a tăiat ceva È™i a scos afară ceva, apoi a cusut cu foarte mare abilitate rana, exact cum i a spus doctorul, făcând È™ase împunsături care variau considerabil în dimensiune, dar legate cu noduri strânse. Apoi am presărat pudră de sulfamidă È™i am înfășurat pacientul în bandaje. Iar cea mai mare minune a fost că după toate astea încă mai trăia. — Va trebui să rămână acolo unde este pentru următoarele două ore. Pacientul nu poate fi miÈ™cat mai repede. Dacă se întâmplă ceva, dacă vedeÈ›i că ceva nu este în ordine, căutaÈ›i mă pe aceeaÈ™i lungime de undă. Voi fi aici tot timpul, iar voi mai bine închideÈ›i până nu începe duÈ™manul să se intereseze de noi. După cele două ore încercaÈ›i să ajungeÈ›i la bază, È™i aduceÈ›i pacientul la spital imediat. Noroc — È™i orice s ar mai întâmpla nu încercaÈ›i să l mai anesteziaÈ›i... Legionarul È™i a scos căștile. LiniÈ™titoarea voce a autorității nu mai era cu noi È™i ne simÈ›eam singuri È™i neajutoraÈ›i când ne uitam la faÈ›a mumificată a lui Heide. Am făcut tot posibilul ca să stea confortabil. Am camuflat tancul È™i am stat la pândă, tensionaÈ›i, cu armele pregătite. ÃŽncet, Heide a început să È™i revină. FaÈ›a îi era albă È™i lovită, pulsul abia se simÈ›ea. — Mor? È™opti el. — Nu ai tu norocul ăsta, spuse Porta cu voiciune. Dacă ai supravieÈ›uit tu la măcelăreala asta, supravieÈ›uieÈ™ti la orice... Uite ce am scos din tine! Heide s a uitat È™i imediat a leÈ™inat. Barcelona s a întors spre noi cu degetul la buze. — Convoi inamic pe drum. După camuflajul precar oferit de copaci È™i de propriul nostru tanc, am urmărit procesiunea maÈ™inilor blindate umplute ochi cu infanteriÈ™ti americani. ÃŽn acelaÈ™i timp, trei Jabo s au năpustit din cer È™i s au lăsat aÈ™a de jos că puteam vedea cum atârnă bombele din burÈ›ile lor. — Dacă ne văd, suntem morÈ›i, bombăni Porta. Coloana trecu, avioanele zburară. Cam o oră am avut liniÈ™te după care iar s a aglomerat traficul pe È™osea. I am văzut când erau departe, două Sherman uri cu stelele lor albe, conducând o coloană de jeep uri È™i maÈ™ini blindate. Pe când ne depășeau, echipajul din turelă cânta È™i striga cu o inconÈ™tiență sublimă, nerealizând că erau la mică distanță de Puma noastră puternică care ar fi putut cu uÈ™urință să i zdrobească ca pe niÈ™te coji de ouă, în cazul în care am fi fost îmboldiÈ›i de sentimente războinice. — De ce nu i am atacat? dori să È™tie MicuÈ›ul, care aproape întotdeauna avea porniri agresive. Pun pariu că au gura plină de aur. — Nu merita, răspunse Porta. Erau prea mulÈ›i. MicuÈ›ul se uită cu ură la coloana care dispărea de a lungul drumului. Cele două ore trecuseră, aÈ™a că era timpul să transformăm Puma noastră într o ambulanță pentru Heide. Am aruncat scaunul din față È™i cu mari dificultăți È™i cu multe gemete care veneau de la pacientul semiconÈ™tient am reuÈ™it să l vârâm prin deschizătură. — Tacă È›i gura, voinicule, îl repezi Porta. Nu mai ai nici pe dracu, că doar È›i am scos bucata aia împuÈ›ită. Faci atâtea fasoane pe degeaba. Gura! Am evitat drumul principal, era prea aglomerat, aÈ™a că am mers pe drumuri ocolite, ignorate de americani. Cu puÈ›in înainte de căderea nopÈ›ii, am ajuns la bază È™i Heide a fost imediat transferat într o ambulanță de câmp. ÃŽn ceea ce ne priveÈ™te, am fost târâți în faÈ›a medicului È™i ni s a È›inut o lecÈ›ie lungă despre obiectele lipsă din trusa medicală. Se pare că nu numai iodul lipsea, dar È™i un sul de leucoplast È™i două copci. — Numai dacă, desigur, nu le am cusut în Julius, spuse mirat Barcelona. Era numai o supoziÈ›ie. CAPITOLUL ȘASE Un anume Robineau, care făcea parte din reÈ›eaua rezistenÈ›ei de la Port en Bessin, a avut ghinionul să cadă în mâinile Jandarmeriei (Fetdgendarmerie), care nu È™i a pierdut timpul È™i i a aplicat categoria specială de tortură pe care o păstra în rezervă pentru cei de teapa lui. L au bătut, l au ars È™i aproape l au înecat. I au rupt braÈ›ele în mai multe părÈ›i È™i l au învățat să È™i lingă voma. ÃŽntr un târziu a mărturisit că cel care îi dădea ordinele era Dr. Sustendal din Luc sur Mer. Doctorul a fost invitat să vină pentru ceea ce se numea în mod eufemistic „interogatoriu". Pentru început a negat cu îndârjire toate acuzaÈ›iile care i se aduceau, ceea ce era o sursă de mare veselie pentru anchetator: cu cât un suspect rezista mai mult, cu atât era mai amuzant. I au aplicat acelaÈ™i tratament ca È™i lui Robineau, dar doctorul rezista. ÃŽn cele din urmă, s au decis să l pună față în față cu ceea ce mai rămăsese din Robineau, o masă de carne informă È™i de nerecunoscut È™i să È™i dea seama de vinovăția lui după reacÈ›iile pe care le va avea. Prin urmare, cele două victime au fost puse față în față. La început doctorul a rămas impasibil: acest obiect ghemuit, cu faÈ›a umflată ca o lună plină, cu gura învineÈ›ită È™i fără dinÈ›i, atârnând deschisă, cu braÈ›ele bălăbănindu se inutil, plin de sânge, nu semăna deloc cu bărbatul pe care îl cunoÈ™tea ca Robineau. Robineau era un om mândru, în floarea vârstei, cu umerii laÈ›i, cu spatele drept È™i care nu îngenunchia în fâța nimănui. Din păcate, nenorocitul de Robineau l a recunoscut pe doctor. I a căzut, plângând cu sughiÈ›uri, la picioare, rugându l cu o voce de copil să l ierte. ÃŽn momentul acela doctorul a cedat. Tortura o putea suporta, dar când a realizat că epava aceea umană nu era altceva decât insolentul de Robineau de acum câteva săptămâni, nu a mai putut să suporte. A mărturisit tot È™i a fost condamnat la moarte. A doua zi, Robineau È™i a reconsiderat drepturile ca ființă umană È™i a reuÈ™it să se spânzure în celula închisorii. O MITRALIERà PIERDUTà Grupul nostru de luptă, împreună cu locotenentul maior Löwe, a fost încartiruit într o casă mare la intrarea unui sat. Locatarii casei erau un cuplu în vârstă, care cu greu realizau că este război, È™i aproape sigur nu își dădeau seama ce se întâmplă. Pe perioada ocupaÈ›iei stătuse în gazdă la ei un ofiÈ›er german de È™coală veche, care mai credea că este în serviciul împăratului. ÃŽnainte să plece a dat o petrecere somptuoasă pentru toate personalitățile satului, civili È™i militari la un loc, unde gloria încoronată a fost aristocratul von Holzendorf, care spunea mereu cu dispreÈ› despre Hitler „micuÈ›ul caporal din Boemia". Deci, din experienÈ›a d lui È™i d nei Chaumont, ofiÈ›erii germani erau o specie de supermani care degajau eleganță, maniere perfecte È™i gusturi extravagante, È™i aveau cele mai bune relaÈ›ii. Era o plăcere să priveÈ™ti confuzia lor când s au trezit cu locotenentul maior Löwe. Cum putea această creatură din topor, cu uniforma murdară È™i ghetele prăfuite să fie un veritabil ofiÈ›er prusac? După expresia feÈ›ei lor, mi am dat seama că aveau mari îndoieli. Löwe schiță un salut È™i îi anunță că s a hotărât rechiziÈ›ionarea casei. — Poftim, domnule? spuse cu indignare bătrânul. Löwe ridică o sprânceană. — Am spus că această casă a fost rechiziÈ›ionată pentru armată... ÃŽmi pare rău dacă nu vă convine, dar după cum È™tiÈ›i este război. Domnul Chaumont se postă indignat în cadrul uÈ™ii, încercând să o proteieze cu braÈ›ele. — Vă sugerez, domnule, să mi arătaÈ›i ordinul de rechiziÈ›ionare. Locotenentul maior Löwe îl fixă pe bătrân cu o uimire rece. ÃŽn spatele meu cineva chicoti, iar în spatele d lui Chaumont soÈ›ia sa stătea înmărmurită de groză, privind fără să i vină să creadă la Porta, care arăta îngrozitor. Desigur, MicuÈ›ul nu era chiar persoana care ar fi putut să liniÈ™tească o doamnă în vârstă. — Dar este un abuz, spuse ea — apoi îl văzu pe MicuÈ›ul traversând cărarea cu braÈ›ele pline de fire telefonice È™i aparate È™i pentru moment am crezut că o să leÈ™ine. — Ce i asta? întrebă ea, arătând cu degetul la el. Löwe întoarse brusc capul. — Unul din oamenii mei îndeplinindu È™i ordinele, răspunse agasat. Vă repet, doamnă, îmi pare rău dacă asta vă nclâniÈ™teÈ™te, dar toÈ›i trebuie să suportăm o anumită cantitate de neplăceri. MicuÈ›ul își văzu paÈ™nic de drum È™i o coti în spatele casei. Heide, refăcut după experienÈ›a traumatică cu cuÈ›itul, îl urmă fiind foarte ocupat cu desfășurarea cablului. Urmau instrucÈ›iunile È™i se pregăteau să monteze postul telefonic în bucătărie. — Nu pot să nu protestez, spuse domnul Chaumont, tremurând din toate mădularele. Ultimul ofiÈ›er care a stat aici era un adevărat gentleman, care nu s ar fi purtat niciodată aÈ™a. Vă previn că, dacă nu renunÈ›aÈ›i, o să mă plâng la forurile cele mai înalte! — Fă o, spuse Löwe, cordial. AÈ™ putea să vă sugerez să luaÈ›i legătura personal cu von Rundstedt? Dacă nu vă face dreptate sunt sigur că generalul Eisinhower va fi foarte încântat să vă ajute. Bătrânul fu redus la tăcere È™i cedă, dar când veni momentul să montăm o mitralieră pe acoperiÈ™ izbucni din nou. — SpuneÈ›i că sânttÈ›i ofiÈ›er, domnule? Sunt uluit! Contele nu s ar fi purtat niciodată aÈ™a necivilizat. Era un gentleman perfect din toate punctele de vedere È™i era o plăcere să îl avem în mijlocul nostru. El a fost un oaspete în casa noastră. ÃŽn acel moment MicuÈ›ul trase o înjurătură. Locotenentul maior Löwe, exasperat, se întoarse spre el nervos, dar înainte să spună ceva, Gregor Martin se năpusti în cameră È™i se aruncă plin de noroi È™i de toate alea pe canapea. — Trupe inamice, spuse pe nerăsuflate. Câteva coloane se apropie de sat. Löwe înhăță binoclul È™i se năpusti spre fereastră. — Trebuie să avertizăm regimentul. Unde este Holtzer? Idiotul ăsta nu este niciodată de găsit când ai nevoie de el. — Știu unde este, spuse MicuÈ›ul, calm. Mă duc să îl aduc. Se întoarse după câteva minute — fără Holtzer, dar cu câteva sticle de calvados. — Prea târziu, spuse trist. Nu mai este — aÈ™a că am adus de băut în loc. Löwe scoase un sunet din gât È™i se întoarse iritat spre Bătrânul. — Feldwebel Beier, tu răspunzi aici. Apără poziÈ›ia, cu orice preÈ›. Voi doi — se întoarse spre Barcelona È™i spre mine — voi veniÈ›i cu mine. Trebuie să transmitem un mesaj. Am ieÈ™it din casă, am mers pe strada principală È™i am ajuns în câmp deschis. Trupele inamice atacau deja satul È™i a trebuit să ne strecurăm sub o ploaie constantă de grenade È™i trasoare. Generalul Staff își instalase cartierul general la un castel È™i primul lucru pe care l am văzut a fost un ofiÈ›er de artilerie tolănit într un fotoliu elegant, bând È™ampanie. Ne a salutat destul de vesel. — Locotenent Löwe, dar este minunat! Nu ai întâmplător niÈ™te gheață la tine? Se pare că este destul de greu să faci rost de ceva gheață prin locurile astea. Și totuÈ™i, lăsând la o parte această inconveniență de loc neglijabilă, găsesc că locul este destul de acceptabil. Ai văzut draperiile? Sunt grozave, nu i aÈ™a? Francezii au gust, am spus o întotdeauna. — Du te dracului! i o tăie Löwe. Chiar când îl repezea, maiorul Hinka a intrat în cameră. Avea pe el o cămașă È™i niÈ™te pantaloni scurÈ›i È™i se lupta cu o sticlă de È™ampanie. — Ia te uită, Löwe! Ce cauÈ›i aici? S a întâmplat ceva? — Și încă ce! Löwe smulse o hartă mototolită din buzunar È™i o întinse pe masă. DuÈ™manul se apropie de sat, domnule. Aceasta este poziÈ›ia: noi suntem aici — englezii sunt cam pe acolo. Atacă în forță È™i am nevoie de mai multe trupe dacă va trebui să îi È›inem în loc. OfiÈ›erul de artilerie termină sticla de È™ampanie, mai luă una È™i începu să fredoneze un cântec obscen de pahar. Löwe îi aruncă o privire supărată. — Se descurcă bine în cazuri de extremă urgență! Maiorul Hinka puse jos sticla de È™ampanie. ÃŽÈ™i aprinse o È›igară È™i se aplecă gânditor deasupra hărÈ›ii. — ÃŽn regulă, locotenente. Nu trebuie să intrăm în panică. SăpaÈ›i tranÈ™ee aici, în spatele dealului È™i apăraÈ›i poziÈ›ia. La urma urmei ce sunt câteva trupe engleze? Și dacă erau nenorociÈ›ii de ruÈ™i? Chicoti cu veselie È™i suflă un nor gros de fum. OfiÈ›erul de artilerie își legăna picioarele pe braÈ›ul scaunului. Vedeam cum Löwe era pe punctul de a È™i pierde cumpătul È™i îmi părea rău de el. ÃŽntr adevăr, ce erau câteva trupe engleze când stăteai confortabil Și în siguranță, închis într un castel cu o cantitate considerabilă de È™ampanie È™i È›igări de foi? Löwe deveni rigid. — Și totuÈ™i, aÈ™ dori cel puÈ›in o companie de tancuri ca să ne ajute, domnule. Consider că altfel nu mă pot descurca. — Dragul meu locotenent, spuse Hinka cu mult sarcasm, accept că probabil înÈ›elepciunea È™i experienÈ›a ta sunt mult mai mari decât ale mele — aÈ™ dori să fie în puterea mea să te promovez pe loc ca È™ef al regimentului. AÈ™ putea atunci să mă retrag la Köln, aÈ™a cum doresc de mult timp să fac. Fără îndoială, la toÈ›i ne ar fi mai bine. Din păcate, nu stă în puterea mea È™i amândoi trebuie să ne plecăm în faÈ›a unei autorități superioare È™i să ne îndeplinim rolurile care ne au fost rezervate. Prin urmare, îți sugerez să te limitezi la sarcina de a comanda Compania a 5 a È™i să duci la bun sfârÈ™it ordinele care se dau. Lasă tot restul în seama mea. Löwe salută ursuz. — Exact cum spuneÈ›i, domnule. — ÃŽn regulă, Löwe, în regulă, nu o lua personal! Cred că amândoi am fost cam nervoÈ™i. Partea proastă este că avem curentul împotriva noastră È™i nu putein, fir ar al dracului, să facem nimic. — ÃŽncă mai avem cea mai bună armată din lume! spuse repede Löwe. — Asta nu comentez. Dar cu ce se luptă? Cu mâinile goale, arcuri È™i săgeÈ›i! Maiorul Hinka clătină din cap. O situaÈ›ie al dracului de proastă. Singurul lucru care mai face să meargă tancurile este Comandantul suprem de la Wehrmacht. Se lăsă tăcerea. Chiar È™i ofiÈ›erul de artilerie părea să È™i fi pierdut „la joie de vivre". Maiorul oftă. — Apără poziÈ›ia cât poÈ›i de mult, locotenente. La ora 21,15 plecăm de aici la cinsprezece kilometri vest. Se întoarse spre hartă È™i își înfipse un deget în ea. ÃŽn acest punct. Nu cred că avem de ales... La 22,30, este rândul vostru să plecaÈ›i. Lasă o parte ca să te acopere; cea mai bună pe care o ai. — Asta înseamnă plutonul Feldwebelului Beier, domnule. — Tu hotărăști. Asigură te că podul nu mai există înainte de a pleca. Dacă rămâne intact în mâinile duÈ™manului, cineva va plăti al dracului de greu. — Da, domnule. Löwe arăta deprimat È™i bănuiam ce gândeÈ™te: compania se va retrage pe spinarea grupei Bătrânului. Probabil că maiorul Hinka i a citit È™i el gândurile. A pus o mână pe umărul lui Löwe. — Nu È›i trădezi camarazii, locotenente. Nu È›i salvezi tu pielea... Þine minte, salvezi un batalion, un regiment, poate chiar întreaga divizie. Știu că este greu, nu, nu trebuie să È›i mai spun că suntem în război, cred că ne dăm seama de asta cu toÈ›ii acum... Nu îți poÈ›i permite să îți faci probleme pentru o singură grupă, aÈ™a cum eu nu mi pot permite să mi fac probleme pentru o singură companie. Important este cadrul general. Brusc, ofiÈ›erul de artilerie izbucni într un râs homeric. — Ar trebui să fii mândru, locotenente! ÃŽntreaga naÈ›iune îți va fi recunoscătoare, chiar aÈ™a cum a promis Führer ul. De data asta Löwe nu se mai putu stăpâni. Se îndreptă spre ofiÈ›er È™i îi smulse sticla de È™ampanie din mână. — Cred că în una din zilele astea o să l las pe MicuÈ›ul să È™i verse mânia pe tine, spuse el amenințător. — Cum doreÈ™ti, bătrâne, cum doreÈ™ti. Maiorul Hinka interveni, verificând È™i potrivindu È™i ceasul cu Löwe. — AÈ™a... Ei bine, noroc, locotenente. Nu uita că viitorul întregii divizii este în mâinile tale. Pe când părăseam castelul È™i treceam pe sub fereastra camerei în care tocmai fusesem, am auzit glasul piÈ›igăiat al ofiÈ›erului protestând pe un ton plângăreÈ› È™i bineînÈ›eles că m am oprit ca să ascult, făcându i semn lui Barcelona să tacă. — Compania a 5 a este o companie bună. Mă întreb dacă își dau seamă că sunt azvârliÈ›i la câini? — Știi ceva, remarcă maiorul, ai început să mă calci pe nervi. Cinismul constant... — Presupun că este o formă de autoapărare, domnule. Familia mea a sacrificat deia cinsprezece din fiii È™i fiicele sale pentru patrie. Eu sunt ultimul. După mine... făcu o pauză. Pur È™i simplu nu a mai rămas nimeni în afară de mine. Și am început să mă întreb ce ar trebui să pun pe cavoul familiei, o cruce de fier sau un vulltur. Nu ara fost niciodată prea religios È™i nici nu pot să spun că nu încred prea mult în chestia aia cu „Gott mit uns". Nu mi se pare că Dumnezeu... — Căpitane, spuse maiorul Hinka, îmi pare rău că sunt nevoit să te întrerup, dar am de rezolvat probleme mai importante decât să mă ocup de detalii privind locul de înmormântare al familiei tale. Te rog să mă scuzi. Am ridicat din umeri È™i am alergat după ceilalÈ›i doi. Nu era nici o noutate pentru mine că eram azvârliÈ›i la câini. ToÈ›i ne am dat seama de asta de la bun început È™i pe lângă asta am mai fost de multe ori azvârliÈ›i la câini È™i am reuÈ™it să supravieÈ›uim. Cu mult înainte de a ne adăposti în tranÈ™eele din spatele dealului a început o ploaie rece de Normandia, pe cinste. Când s a lăsat întunericul eram toÈ›i uzi până la piele È™i foarte nemulÈ›umiÈ›i. Din partea cealaltă a dealului se auzea zgomotul de neconfundat făcut de cineva care sapă. — Lasă i să vină, nenorociÈ›ii dracului! zbieră MicuÈ›ul. Sunt pregătit! Mângâie M.G. ul cu o mână È™i cu cealaltă mă izbi pe mine în coaste. Fii gata, prietene. Pot veni din clipă în clipă. L am împins, iritat, departe de M.G. Era mitraliera mea. Eu răspundeam de ea. MicuÈ›ul avea treabă numai s o încarce. Eram cel mai bun mitralior din toată compania È™i MicuÈ›ul nu putea să mi spună un lucru pe care să nu l fi È™tiut deja. Am verificat mecanismul de încărcare È™i de aprindere, deÈ™i È™tiam că amândouă sunt în perfectă stare, pentru că le mai verificasem de trei ori în ultima jumătate de oră. Mitralierele sunt creaturi sensibile, trebuie răsfățate dacă vrei să scoÈ›i totul din ele. DuÈ™manul ne atacă în forță, în zorii zilei. Porta tocmai făcuse cafeaua — cafea adevărată. Nu reuÈ™eam deloc să înÈ›eleg de unde făcuse rost de cafea È™i tot îmi venea în minte Jacqueline, o fată, È™i mă tot întrebam dacă nu a făcut puÈ›ină prestidigitaÈ›ie când a fost pe la ea. ÃŽn orice caz, era cafea adevărată È™i aroma ei a fost luată de briză È™i cu siguranță a făcut oamenii să saliveze pe o distanță de mulÈ›i kilometri. MicuÈ›ul ar fi putut să jure că numai ispita cafelei a fost aceea care i a adus pe scoÈ›ieni peste noi aÈ™a de repede. I am urmărit cum înaintau, minunându ne de precizia lor ca la carte. Alergau zece metri, se aruncau la pământ; săreau în picioare fără vlagă, alergau alÈ›i zece metri, iar se aruncau la pământ. Parcă ar fi fost la instrucÈ›ie. Era minunat de privit, dar o mare idioÈ›enie în situaÈ›ia prezentă. MicuÈ›ul a început să i încurajeze cu voce tare, iar Gregor îl aprobă gânditor în timp ce se posta în spatele mitralierei. — RecruÈ›i, spuse el. Nu o să ne dea prea multă bătaie de cap. — Să nu subestimăm niciodată inamicul, spuse Heide, care era făcut pentru astfel de observaÈ›ii. Nu sunt chiar aÈ™a de proÈ™ti încât să trimită un regiment de ageamii. Nu È›i face griji, È›in ei în rezervă vreo porcărie. Am atins uÈ™or cu degetul mare siguranÈ›a trăgaciului, cântărind situaÈ›ia È™i în acelaÈ™i timp mi am sprijinit picioarele de un bolovan. Atunci când foloseÈ™ti un 42 este esenÈ›ial — reculul este atât de puternic că nu poÈ›i să È›i È›ii niciodată echilibrul dacă nu eÈ™ti bine ancorat. ScoÈ›ienii erau cam la 200 de metri È™i se apropiau de zona pe care o minaserăm noaptea. AÈ™teptam încordaÈ›i. Curând văzduhul se umplu de strigătele È™i gemetele răniÈ›ilor, primul val se retrăgea zăpăcit. Este cam deprimant, pentru a nu spune mai mult, când descoperi că eÈ™ti la marginea unui câmp minat, iar o parte din camarazii tăi zac în jurul tău zdrobiÈ›i, fără mâini È™i picioare. OfiÈ›erii È›ipau înnebuniÈ›i la oameni să se întoarcă. MicuÈ›ul mă înghionti È™i făcu semn cu capul spre unul din ei. Alerga spre tranÈ™eele noastre cu fusta toată învolburată. Era pictural, dar È™i demenÈ›ial. Omul era evident unul dintre acei eroi orbi È™i nechibzuiÈ›i, care își jertfesc viaÈ›a fiindcă sunt surescitaÈ›i È™i È™i au pierdut controlul È™i fac ca alte sute de oi sărmane să l urmeze. Am aÈ™teptat până a fost cam la 150 de metri. Degetul s a curbat pe trăgaci. Am făcut miÈ™carea de a trage — È™i brusc am fost victima unei senzaÈ›ii pe care am mai încercat o o dată sau de două ori înainte. Brusc, am paralizat. Tremuram È™i transpiram, îmi venea să vărs de frică, degetul meu refuza să se miÈ™te. Știam că atunci când o să trag, rafala va fi scurtă. MicuÈ›ul mă înghionti furios. — Trage, dobitocule! Am tras. Rafala fu scurtă, exact cum È™tiam că va fi. Numai prima rafală din viaÈ›a mea m a făcut să simt aceeaÈ™i senzaÈ›ie. S a mai întâmplat È™i înainte È™i nu pot să înÈ›eleg de ce. Momentul trecuse È™i eram din nou stăpân pe mine. Locotenentul Löwe se repezi ca o furtună asupra mea. — Ce dracu faci? Dacă nu È›i vii în fire, curtea marÈ›ială te aÈ™teaptă. Traversaseră câmpul minat, primii fiind la numai o sută de metri distanță. Dintr un moment în altul trebuia să înceapă să cadă grenadele. Ochiul meu drept, care era mai mult afectat decât stângul de grenada cu fosfor, începu să mă sâcâie. Mă ustura, mă înÈ›epa È™i în general îmi făcea viaÈ›a amară. M am lipit de mitralieră, concentrându mă asupra sutelor de picioare care alergau spre noi. MuÈ™chii îmi erau încordaÈ›i. Mitraliera începu aproape de bună voie să scuipe o ploaie de cartuÈ™e. Oamenii cădeau ca muÈ™tele în faÈ›a ei. Momentul de slăbiciune trecuse, îmi intrasem în mână, mă simÈ›eam una cu mitraliera. Löwe trecu prin spatele meu È™i mă bătu aprobator pe umăr. MicuÈ›ul punea bandă după bandă. Mitraliera deveni insuportabil de fierbinte, plămânii mei fiind plini de fum înÈ›epător. Frica dispăruse demult, eu îmi făceam datoria, stăpân pe mine, o muncă de rutină, È™i nu prea mă interesa cursul general al luptei. ÃŽncepu să burniÈ›eze, dar pica bine, ne mai răcorea. Primul asalt a fost respins. Mă întrebam dacă idioÈ›ii nu È™i dădeau seama că pentru a distruge un cuib de mitralieră este nevoie de artilerie È™i nu de oameni cu puÈ™ti È™i grenade de mână. Erau mai încăpățânaÈ›i È™i mai persistenÈ›i decât ruÈ™ii, nebunii ăștia de scoÈ›ieni, dar aveam o oră de răgaz înainte de a începe din nou. — De ce nu trimit bombardierele? întrebă MicuÈ›ul. — Habar n am, i am răspuns. Poate vor să obÈ›ină crucea Victoria. Vor gloria numai pentru ei. — Cine are nevoie de glorie? È™uieră MicuÈ›ul. La ora H am început să ne retragem în liniÈ™te, conform instrucÈ›iunilor maiorului Hinka. Din fericire, era o perioadă de acalmie, când duÈ™manul zăcea la pământ È™i È™i lingea rănile, È™i am avut grijă ca să nu simtă miÈ™cările noastre. Ultimul lucru pe care l am fi dorit ar fi fost ca o hoardă de scoÈ›ieni înnebuniÈ›i să se năpustească asupra noastră È™i să ne prindă într un moment în care eram foarte vulnerabili È™i fără apărare. Un grup nerăbdător de geniÈ™ti ne aÈ™teptau la pod. — SunteÈ›i ultimii? întrebă Oberfeldwebel. — Ca de obicei, confirmă MicuÈ›ul. Omul încuviință È™i se întoarse spre artificierii care aÈ™teptau. După ce aruncă podul în aer, pot să fugă È™i puÈ›in le mai pasă de ceilalÈ›i. Nu avea importanță nici ce a fost înainte, nici ce o să fie după. Ne am ascuns printre copacii care se aflau de o parte È™i de alta a drumului. Oberfeldwebel ul aruncă o ultimă privire asupra podului. — Bine, daÈ›i i drumul! Oamenii lui s au repezit spre o maÈ™ină parcată în susul drumului. Oberfeldwebel ul apăsă mânerul detonatorului. Se auzi o explozie de să È›i spargă urechile È™i podul căzu în apă. Oberfeldwebel ul dispăru fulgerător È™i văzurăm maÈ™ina lor gonind pe drum. — O să vedeÈ›i, spuse Legionarul, că or să ajungă aici alergând... Le dau două minute. A greÈ™it cu o secundă. ÃŽnainte chiar de a fi apucat să fixăm mitraliera, primul pluton inamic a apărut pe malul celălalt. Cei mai impulsivi s au aruncat în apă È™i au început să înoate spre noi. MicuÈ›ul a aÈ™teptat cu răbdare până au ajuns la mal, apoi a aruncat câteva grenade de mână în mijlocul lor. — Bine, ajunge! strigă Bătrânul. Hai s o È™tergem de aici. Ne am întors cu dificultate la drum, trăgând echipamentul greu după noi. Am ajuns la timp ca să vedem cum ultimul dintre camioanele noastre dispărea într un nor de praf, legănându se È™i izbindu se de terenul accidentat. — Netrebnicii! zbieră Porta, aruncând cu o piatră după ei. Imediat apărură avioanele Jabo, atacând în picaj coloana de camioane. Intâmplător ne aflam încă în viață tocmai datorită faptului că nu ne aÈ™teptaseră. Drumul era ticsit cu maÈ™ini care ardeau È™i cu răniÈ›i È™i tocmai când avioanele se repezeau pentru al doilea atac l am auzit pe locotenentul Löwe zbierând să lăsăm dracului totul È™i să fugim cât de repede putem, ceea ce în caz de urgență însemna să abandonăm răniÈ›ii. — Englezii o să aibă grijă de ei. Löwe ne făcea semne disperate cu mâna arătând înainte. — Este mult mai important să ajungem la punctul de întâlnire. Nu pot să mi permit să pierd toată compania asta afurisită. Am ocupat o nouă poziÈ›ie într un sat bombardat, la câțiva kilometri distanță. Cine o fi distrus locul, fie ei englezii, americanii sau germanii, sau mult mai probabil toÈ›i la un loc, cu siguranță au făcut o la meserie. Străzile erau numai gropi È™i cratere pline cu apă. Nici o clădire nu mai era întreagă. Numai ruine. NiÈ™te mormane de pietriÈ™ È™i lemn. Grămezi de gunoi duhnind, maÈ™ini distruse, locuri virane acolo unde cândva erau rânduri de case. Nu mai rămăsese nimic de stricat. Tot ceea ce s ar fi putut distruge era distrus; tot ce ar fi putut arde, arsese. Și peste aceste ruine plutea mirosul greu, dulceag, al morÈ›ii, însoÈ›it în mod inevitabil de roiuri de muÈ™te atrase de carnea umană intrată în putrefacÈ›ie. Grupa noastră s a instalat într o grămadă de moloz care fusese cândva o parte din È™coala satului. De o parte È™i de alta mai rămăseseră pereÈ›ii de cărămidă; în spatele È™i în faÈ›a noastră se vedeau mormane înalte de dărâmături, grinzi de acoperiÈ™, bârne de fier, sticlă sfărâmată, cărămizi, mortar, tencuială. Și oameni. Slavă Domnului, în mare parte erau îngropaÈ›i în moloz. Doar le ghiceam prezenÈ›a. Doar cadavrul în descompunere al unui copil se vedea foarte bine È™i numai Porta, cu sângele lui rece a putut să l mute de acolo. L a aruncat în stradă, iar eu m am întors involuntar È™i am început să vărs când am văzut că un picior se desprinsese de trup. Aproape în acelaÈ™i moment, un câine vagabond cu blana galbenă țâșni de undeva din umbră, înhăță mădularul È™i fugi cu el. Bătrânul era cel mai afectat... Se retrase în propria sa găoace È™i nu mai vorbi cu nimeni în următoarele patruzeci de minute. Te poÈ›i obiÈ™nui cu aproape orice în armată în timpul războiului, dar mai toÈ›i avem un punct vulnerabil care nu poate deveni insensibil. ÃŽn cazul Bătrânului, acesta era copiii. Numai Dumnezeu È™tie câți copii am văzut omorâți sau mutilaÈ›i în ultimii ani, iar o parte din noi am ajuns să acceptăm lucrul acesta cu o anumită detaÈ™are, dar cu Bătrânul lucrurile stăteau altfel. Știam ce simte È™i îi respectam sentimentele, aÈ™a ca l am lăsat singur până È™i a revenit. Surpriză, surpriză, sosise poÈ™ta în mijlocul zilei. Marea majoritate erau vechi de câteva săptămâni, dar numai faptul în sine, de a primi scrisori era suficient pentru a produce agitaÈ›ie. Lui Barcelona i s a înmânat un plic mare, maro, care conÈ›inea decizia de divorÈ›. Avocatul îi scria să l anunÈ›e că oficial copiii au fost încredinÈ›aÈ›i soÈ›iei. — Infidelitate, citi cu voce tare Heide, trăgând cu coada ochiului peste umărul lui Barcelona. Alcoolism... Cine ar fi crezut? Porta scuipă cu dezgust. — Oricine este un alcoolic în războiul ăsta înflăcărat, aÈ™a cum oricine este un înflăcărat necredincios. Alcoolismul nu ar trebui să fie acceptat ca motiv de divorÈ› în timpul războiului. După o astfel de judecată, întreaga armată poate fi urmărită în justiÈ›ie. — Copiii proveniÈ›i din căsătorie sunt daÈ›i spre creÈ™tere mamei, continuă Heide, soÈ›ul fiind considerat ca necorespunzător. — Isuse, este puÈ›in cam mult! mârâi Porta, ca È™i cum Heide ar fi fost responsabil de sentință. Se întoarse indignat spre Barcelona care se uita în gol, amărât, fără să se citească nici o expresie pe faÈ›a sa. — Te întreb! Ai luptat de la nenorocitul ăla de Ebro È™i până la Stalingrad È™i cu ce te ai ales? Cu un È™ut în fund, cu asta! — Și cu un glonte în cap, adăugă serviabil MicuÈ›ul. — Și cu un glonte în cap, fu de acord Porta, amintindu È™i de momentul când Barcelona era cât pe ce să moară. Ai chiar È™i o cicatrice cu care poÈ›i să dovedeÈ™ti È™i ai È™i sângerat foarte mult. Nu i se pot încredinÈ›a spre creÈ™tere proprii lui copii! Și cine spune asta? Vă spun eu cine. Un amărât care nu poate deosebi o grenadă de mână de un ou proaspăt ouat. Solemni, ne am întors toÈ›i spre Barcelona să vedem ce reacÈ›ie are. A dat din umeri, fiind evident că se resemnase È™i nu i mai păsa. — Ce poÈ›i să faci? Nici nu poÈ›i s o învinuieÈ™ti. Necazul este că te duci acasă pentru o permisie de cinsprezece zile È™i È›i se urcă la cap... ÃŽnainte să È›i dai seama unde eÈ™ti te trezeÈ™ti bând cu oricare Johann sau Hans care se află în preajmă. LaÈ™i nevasta acasă cu copiii — „Mă duc până la circiumă să mă întâlnesc cu băieÈ›ii, nu stau mai mult de o oră" — È™i crezi ce spui, crezi cu adevărat! Numai că È™ase ore mai târziu tu eÈ™ti încă acolo, înotând în lacrimi È™i povestindu le cum i ai ajutat tu să câștige războiul. Ãsta este necazul, zise pe un ton plângăreÈ› Barcelona, eÈ™ti încurajat cu căldură. ÃŽÈ›i cumpără de băut, te tratează ca pe un erou afurisit È™i nu mai È™tii de tine... Și, adăugă el cu o anumită expresie pe chip, mai sunt È™i fetiÈ›ele. PuicuÈ›ele alea care se învârt în jurul tău aÈ™teptând să fie agățate. Este de ajuns să vadă un soldat în uniformă È™i gata... Nu era chiar aÈ™a de uÈ™or înainte de război. Nu le găseai nici pentru dragoste, nici pentru bani. Nu le interesa nimic... Dar du te acum acasă în permisie È™i ieÈ™i la plimbare în uniformă È™i toate îți cad în braÈ›e numai dacă le întrebi de vorbă. Și, spuse el simplu, le întrebi. Cine nu ar face o? BineînÈ›eles că oricare dintre noi. Am fost de acord cu el, înÈ›elegându l perfect. — Și puicuÈ›ele astea, continuă Barcelona, sunt tinere È™i singure. Nici nu le pasă că È›ie îți este al dracului de bine, de uiÈ›i complet de vaca aia bătrână de acasă, care te aÈ™teaptă cu bigudiuri în păr, răstindu se la tine ca să taci că scoli copiii, cicălindu te că ai făcut pe tine, nedorind să se culce cu tine pentru că puÈ›i È™i pentru că te ai culcat cu altă femeie... Oftă din greu. Nu poÈ›i s o învinuieÈ™ti de nimic, nu i aÈ™a? Chiar dacă este o vacă bătrână... Dar credeÈ›i mă, după ce se termină totul, nu mai vrei altceva decât să te întorci È™i să lupÈ›i în războiul ăsta afurisit Pentru un timp căzu pe gânduri. — Treaba e că deja cei de acasă nu ne mai înÈ›eleg. — Cred că am lipsit prea mult, spuse MicuÈ›ul. Legionarul deschise gura ca să È™i spună È™i el părerea, dar nu am È™tiut niciodată ce a vrut să spună. O explozie puternică, neaÈ™teptată, undeva în cătunul distrus, ne a făcut să ne căutăm câte o ascunzătoare. Au urmat alte explozii în lanÈ›. Cele două ziduri care mai rămăseseră întregi s au prăbuÈ™it într o grămadă de praf È™i moloz. ÃŽn faÈ›a noastră pământul fusese răscolit È™i transformat într un gheizer de nămol. Fără îndoială inamicul ne reperase. Era un baraj complet È™i a continuat fără întrerupere timp de două ore. La primul semn de acalmie, ne am târât afară din ascunzătorile noastre È™i am început cu înfrigurare să asamblăm grenade de mână È™i mitraliere. Focul de baraj a fost numai preludiul: ne putem aÈ™tepta acum la atac. BineînÈ›eles că aÈ™a a fost. Opt tancuri Churchill se îndreptau spre ruine, urmate de roiuri de infanteriÈ™ti. I am văzut pe Gregor È™i Barcelona traversând repede strada, cu aruncătoarele în mână. Barcelona îngenunchie calm în spatele unei grămezi de cărămizi È™i È›inti: cel mai apropiat Churchill care se legăna pe È™enilele sale, se opri È™i explodă. Gregor lovi turela celui din spate. Tancul a rămas intact, dar nu cred că vreun membru al echipajului a mai rămas în viață. ÃŽn susul străzii, un Churchill se opri. Heide, fără nici o ezitare È™i cu obiÈ™nuitu i sânge rece, s a îndreptat spre el, a aplicat o mină magnetică chiar pe turelă, după care s a azvârlit într o groapă salvatoare, câteva secunde înainte să explodeze mina. I am acoperit retragerea cu rafale de mitralieră. Churchill urile care mai rămăseseră erau nehotărâte. Au făcut o semi întoarcere È™i au luat o pe drumul pe care veniseră. MicuÈ›ul, într un acces de furie, s a năpustit după ele, aruncând cu grenade. Unul dintre tancuri explodă chiar sub ochii noÈ™tri. Cu ăsta, MicuÈ›ul atingea cifra de douăzeci È™i nouă de tancuri distruse de el personal, cu grenade de mână sau cu cocktail uri Molotov — un record uimitor. De fapt, în general vorbind, era un lucru al dracului de greu de atins È™i majoritatea oamenilor se considerau norocoÈ™i dacă izbuteau să distrugă unul sau cel mult trei tancuri, după care renunÈ›au. MicuÈ›ul avea un noroc porcesc, însă el credea cu tărie că totul se datorează talismanului pe care îl purta înfășurat la gât. Era de fapt pielea unei pisici pe care o prinsese în VarÈ™ovia È™i din care făcuse o tocană gustoasă, dar credinÈ›a lui în talisman era atât de mare, că dacă s ar fi întâmplat să l piardă, cred că s ar fi întins la pământ È™i s ar fi lăsat să moară, numai ca să dovedească că a avut dreptate. A fost al doilea moment de respiro, după care sosi al doilea val de infanterie. Fără îndoială, englezii erau hotărâți să pună stăpânire pe sat, aÈ™a distrus È™i numai moloz cum era. Aproape imediat, trei din mitralierele noastre au fost scoase din funcÈ›iune, însă MicuÈ›ul avea un cuib de grenade È™i M.G. ul era bine camuflat È™i încă în perfectă stare. — Nu mai trageÈ›i, murmură Legionarul. LăsaÈ›i i să se apropie mai mult. ÃŽncet, È›inându È™i respiraÈ›ia, a început să îngâne celebrul cântec al Legiunii: „Vino dulce moarte... " Și inamicul venea, aproape, mai aproape, atât de aproape că am putut să recunoaÈ™tem faimosul regiment al generalului Montgomery, al 9 lea Regiment de grenadieri. — Stai, aÈ™teaptă, È™opti Legionarul, punându È™i o mână pe braÈ›ul meu. Toate la timpul potrivit... AÈ™teaptă până ajung la noi. Am aÈ™teptat. ÃŽi puteam auzi cum râdeau È™i se strigau unul pe altul în timp ce își croiau drum printre dărâmături. Păreau foarte siguri pe ei. — Plin de nemÈ›i morÈ›i pe aici! L am auzit pe unul strigând. Cred că tot ce mai putea încă să umble a È™ters o de aici. — Atât te duce capul, am murmurat eu, iar degetul meu atinse nervos trăgaciul M.G. ului. Am apăsat cu putere umărul de mitralieră. Degetele de fier ale Legionarului erau încă strânse pe încheietura mâinii mele. De partea noastră, MicuÈ›ul pregătise o grămadă de grenade, legate două câte două. Primii din trupele inamice erau la mai puÈ›in de treizeci de metri distanță. — Foc! È™uieră Legionarul. Tot iadul s a dezlănÈ›uit imediat asupra lor. Cei care au supravieÈ›uit primei salve s au ascuns repede în gropi sau după movile de cărămizi È™i au început să tragă cu furie în noi. M.G. ul scuipa continuu gloanÈ›e È™i mă gândeam că dacă s ar opri brusc am fi terminaÈ›i. In stradă, cadavrele zăceau în mormane, unele peste altele. Majoritatea erau băieÈ›andrii, recrutaÈ›i de curând, care nu aveau experienÈ›a bătăliilor. Singurii care puteau să supravieÈ›uiască în acest gen de luptă erau veteranii, ca noi; aceia care învățaseră să È™i folosească toate simÈ›urile automat È™i simultan, care puteau simÈ›i pericolul cu câteva secunde înainte de a apare È™i È™tiau ce gândeÈ™te duÈ™manul, anticipându i următoarea miÈ™care. Era un joc al vicleniei È™i brutalității È™i nu era pentru novici. ÃŽi seceram chiar dacă ne era milă de ei. Loviturile M.G. ului îmi învineÈ›iseră rău umărul, care mă durea foarte tare. Am încercat să mi bag bereta pe sub cămașă, dar nu m a ajutat prea mult. Ochii îmi curgeau È™i mă ardeau, gâtul mă ustura È™i de fiecare dată când înghiÈ›eam, parcă îmi trecea lama unui cuÈ›it prin el. Dar cel mai rău lucru era că muniÈ›ia se împuÈ›ina îngrijorător de mult. Un moment de respiro care s a prelungit minut după minut până când a ajuns o oră întreagă. Și apoi au revenit, dar de data asta în forță. Au început cu avioanele care urlau deasupra capetelor noastre È™i aruncau bombe cu napalm. Jos era artileria, urmată îndeaproape de mai multe tancuri. MicuÈ›ul a înÈ™făcat o mină T È™i a aruncat o spre un Churchill care tocmai venea spre noi. De data asta nu a mai fost atât de norocos. Mina e explodat fără să atingă tancul, iar MicuÈ›ul s a trezit cu picioarele în sus din cauza suflului. Furios, s a ridicat È™i a privit în jur. Tancul era încă acolo, intact, făcându È™i drum printre mormanele de cadavre. Urlând ca scos din minÈ›i, MicuÈ›ul s a năpustit după el, s a cățărat pe turelă È™i È™i a descărcat mitraliera prin deschizătură. Nesatisfăcut cu asta, a mai aruncat câteva grenade de mână înainte de a se rostogoli în drum, căutând să intre în cea mai apropiată groapă. Churchill ul se întoarse cu greutate pe osii, se înălță în aer, se roti în semicerc, zdrobi câțiva infanteriÈ™ti, merse cu spatele până se ciocni de niÈ™te stejari, ca în final, să se oprească în bot, împăștiind peste tot benzină în flăcări. Locotenentul Löwe, cu faÈ›a mânjită de sânge, È›ipa să ne retragem. In grupuri mici, unul câte unul, compania se retrăgea. A venit È™i rândul nostru È™i, în starea de emoÈ›ie È™i confuzie în care mă aflam, am început să trag rapid, È›inând mitraliera pe È™old, uitând cu desăvârÈ™ire că aÈ™a ceva nu era posibil cu un 42. PuÈ›in a lipsit ca să nu i omor pe Porta È™i Barcelona, iar eu am fost aruncat la pământ de recul. Mitraliera zăcea ceva mai încolo, trăgând nebuneÈ™te de capul ei, iar eu mă aflam în postura bizară de a mă apăra de propria mi armă. Din nefericire, unul din gloanÈ›e făcu o gaură în pulpa MicuÈ›ului. A trebuit să i se întâmple lui È™i nu altcuiva. MicuÈ›ul nu era omul să lase să treacă de la el un astfel de afront. Furios, izbi cu piciorul în mitralieră, se lovi la deget, trase un urlet È™i se dezlănÈ›ui. — Criminal nenorocit. ÃŽÈ›i arăt eu È›ie! Mie mi se adresa È™i nu mitralierei. Imediat, ca la un semn, a aruncat după mine cu ultima grenadă de mână pe care o însoÈ›i cu o răpăială de împuÈ™cături. CredeÈ›i mă, când o masă de carne È™i oase fără raÈ›iune își pierde controlul, nu mai stai să comentezi. M am întors È™i am început să alerg, dar am alunecat pe o pată de ulei È™i m am întins cât eram de lung. ÃŽntr o secundă MicuÈ›ul a fost deasupra mea, îi puteam simÈ›i respiraÈ›ia fierbinte pe față, iar mâinile sale uriaÈ™e în jurul gâtului meu. Nu eram de acelaÈ™i calibru nici ca talie, nici ca forță, dar pur È™i simplu de frică, am reuÈ™it să scap de sub el. Mi am scrântit glezna într o groapă, m am împiedicat de niÈ™te cărămizi È™i am căzut în patru labe, dând nas în nas cu un tanc Churchill care se oprise pentru a lua doi soldaÈ›i răniÈ›i. Pe urmele mele venea masa de carne dezlănÈ›uită, care se numea MicuÈ›ul. ÃŽnnebunit de groază, am scos revolverul È™i am tras două focuri care se risipiră în aer. Am făcut un pas înainte È™i imediat am căzut cu faÈ›a în jos într un È™anÈ› plin cu noroi. Pe undeva, pe aproape, se auzea vocea locotenentului Löwe care dădea ordine, dar nu mai puteam eu în acel moment de locotenentul Löwe! Nici un mareÈ™al nu ar fi putut să mă oprească. Am ieÈ™it din È™anÈ› clătinându mă, cu apa È™iroind, am traversat câmpul È™i m am ghemuit după niÈ™te tufiÈ™uri. Trupe inamice au început să apară de peste tot, alergând pe lângă tufiÈ™urile unde stăteam eu ascuns. ÃŽn comparaÈ›ie cu MicuÈ›ul erau nevinovaÈ›i ca niÈ™te bebeluÈ™i. Mă întrebam unde dracu este, dacă nu mă spionează de după vreun copac È™i am început să mă rog cu înfrigurare ca o grenadă să i zboare creierii. Deodată, l am zărit la dreapta, făcându È™i drum printre tufiÈ™uri, cu un aruncător de flăcări în mână Cu un È›ipăt, m am aruncat în cel mai apropiat È™anÈ› È™i am început să alerg È™i nu am mai ieÈ™it decât cu jumătate de kilometru mai încolo. Am sărit peste o poartă, am ajuns în drumul secundar È™i am dat peste locotenentul Löwe È™i restul diviziei. Nu au părut prea încântaÈ›i când m au văzut. — O să te duc în faÈ›a curÈ›ii marÈ›iale, aÈ™a să mă ajute Dumnezeu, urlă locotenentul Löwe. CeilalÈ›i stăteau ursuzi È™i duÈ™mănoÈ™i, în timp ce el mă zgâlțâia de mi rupea hainele. Am încercat să le explic despre MicuÈ›ul È™i gustul lui pentru sânge, dar nu am impresionat pe nimeni. — Bine îți face dacă te prinde, mârâi Löwe, fără nici o compasiune. Heide mă măsură din cap până în picioare. ÃŽn privirea lui n am citit decât dispreÈ›. — Unde este M.G. ul? întrebă el, sever. — Da, unde este M.G. ul? întrebă È™i Löwe, intuind un motiv de nemulÈ›umire. — Oh, eu... am pierdut o. — Ai pierdut o?! repetă Löwe, fără să i vină să creadă. Ce vrei să spui cu „am pierdut o"? Nimeni nu pierde o mitralieră din dotare! Ai face mai bine să te duci È™i s o cauÈ›i È™i să nu te mai văd până nu ai adus o aici. — Dar eu... — Nu încerca să te scuzi inutil, omule! O să aduci M.G. ul înapoi, chiar dacă va trebui s o ceri lui Montgomery în persoană! — Idiotule! È™uieră Heide. Era cât p aci să omori întreaga companie. Porta scuipă dezgustat în direcÈ›ia mea. Ca È™i cum acesta ar fi fost un semnal pentru inamic ca să reia lupta, a început să plouă cu grenade È™i toată lumea s a împrăștiat să se ascundă. Nu avea nici un rost să mă alătur lor. Am sărit din nou în È™anÈ›, căutându mi adăpost acolo. Când am îndrăznit să scot capul, dispăruseră cu toÈ›ii, lăsându mă în voia soartei. Am auzit zgomot de cizme È™i voci englezeÈ™ti È™i pe loc mi am È›inut respiraÈ›ia. Au trecut atât de aproape, încât am simÈ›it mirosul de piele de la curelele lor noi, È™i a trebuit să mai treacă zece minute, până să îndrăznesc să mă aventurez afară. Curând, am ajuns în locul unde oprise tancul pentru cei doi răniÈ›i. Churchill ul plecase, iar între timp, unul dintre ei murise. Celălalt se uita la mine cu niÈ™te ochi opaci. Părea prea slăbit ca să poată să mi facă vreun rău, dar i am dat ocol precaut, cu mâna pe cuÈ›it, fiind gata să l omor la cel mai mic semn ostil. — Apă!... È™opti muribundul. ÃŽl priveam cu suspiciune, dar era prea grav rănit ca să fie periculos. Jumătate din burta lui era afară, probabil vreo grenadă, iar sângele îi curgea din colÈ›ul gurii, în jos, pe bărbie. Am întins mâna spre el, uitând că È›ineam cuÈ›itul în ea, È™i el s a tras într o parte, cu siguranță fiind convins că vreau să i tai gâtul. Am pus cuÈ›itul înapoi în teacă, l am È™ters de sânge la gură È™i am scos trusa de ajutor, ca semn că nu vreau să i fac nici un rău. Cu grijă, i am desfăcut uniforma, pentru că o parte din ea era una cu rana. Nu puteam face nimic pentru el. L am bandajat cât de bine am putut, mai mult ca un gest umanitar, iar când am terminat bandajele, mi am sfâșiat cămaÈ™a È™i i am legat burta. ÃŽncă mai gemea slab È™i cerea apă. Nu ar fi trebuit să bea, aÈ™a rănit cum era la burtă, dar era pe moarte, aÈ™a că i am È›inut capul cu o mână È™i cu cealaltă, i am pus la buze sticla mea cu apă. Nu aveam să i dau È›igări, numai ciocolată. Am rupt din ea È™i i am băgat în gură È™i a mestecat o cu plăcere È™i chiar cu un început de zâmbet. Dacă aÈ™ fi fost sigur că ar fi murit în următoarele minute aÈ™ fi rămas cu el, dar tot atât de bine ar fi putut să mai dureze încă o jumătate de oră È™i M.G. ul nu mi ieÈ™ea din minte... Nu era nevoie să mi se spună că o mitralieră era mai importantă decât un umăr. Puteam să mi dau viaÈ›a, dar nu să pierd o mitralieră. Am pus o mască de gaze pe faÈ›a omului, am înfipt o puÈ™că lângă el cu o cască deasupra, ca să fie mai uÈ™or de găsit de brancardieri, atunci când vor veni să caute răniÈ›ii, după ce se termină măcelul. Ce altceva mai puteam să fac? Nu prea mult. I am lăsat È™i restul de ciocolată È™i i am pus în mână o fotografie cu soÈ›ia È™i copilul, pe care am găsit o în buzunarul lui. AÈ™a cel puÈ›in nu murea singur. Trei bombardiere de luptă inamice au trecut urlând, foarte aproape de pământ. Am aÈ™teptat până au trecut, apoi, precaut, m am îndreptat spre satul în ruine. ÃŽn mod miraculos, mitraliera zăcea acolo unde o lăsasem. Fericit, am uitat să mi iau cele mai elementare măsuri de precauÈ›ie. Am alergat drept spre ea È™i aproape imediat m am trezit între doi soldaÈ›i englezi. Nu m am oprit ca să mi pun întrebarea de unde veneau, mai ales pentru că erau destule gropi ca să se ascundă o armată întreagă. Am reacÈ›ionat instinctiv, aÈ™a cum am fost învățaÈ›i în cursul antrenamentelor È™i aÈ™a cum am mai făcut de nenumărate ori; m am lăsat repede pe vine, am lovit cu un genunchi în vintrele unuia dintre atacatori È™i l am izbit fulgerător pe celălalt la gât. Slavă domnului, nu erau veterani, sau nu erau pregătiÈ›i pentru o astfel de ripostă, dar eu eram mult prea grăbit ca să termin cu ei È™i să mi recuperez M.G. ul. Mi am luat mitraliera È™i am luat o la fugă pe drum È™i apoi pe câmp. Soldatul rănit murise în lipsa mea. Am văzut dintr o privire că era mort, dar nu am avut timp să mă uit bine. O ploaie de gloanÈ›e împroÈ™că pământul la picioarele mele È™i când m am întors să văd ce este, am zărit un grup de soldaÈ›i englezi conduÈ™i de un sergent voinic, care urcau panta după mine. M am întors È™i am luat o la fugă, trăgând în acelaÈ™i timp cu mitraliera deasupra capului, reuÈ™ind să o fac să meargă exact la timp. L am văzut pe sergent căzând ca È™i pe toÈ›i ceilalÈ›i. Pentru moment, stăteam cam prost cu muniÈ›ia: două benzi È™i trei grenade de mână. Am înhățat mitraliera, m am repezit spre câmp È™i m am rostogolit până am ajuns la vechiul meu prieten, È™anÈ›ul. GloanÈ›ele m au însoÈ›it tot timpul, sfârtecând pământul, dar È™i cizmele mele. Unul din ele mi a sfâșiat toată talpa È™i până la urmă m am împiedicat de ea È™i am căzut cu faÈ›a în jos, în noroi. De abia trăgându mi sufletul, am luat o grenadă È™i am azvârlit o spre englezii care veneau. Unul din ei a prins o, dar până să apuce să o azvârle înapoi, i a explodat în mână. Le am aruncat È™i pe celelalte două, după care mi am reluat fuga. Nu mai È™tiam în ce direcÈ›ie merg. Alergam orbeÈ™te, cât mar departe de pericolul prezent. La o cotitură a drumului m am trezit față în față cu duÈ™manul. Dar de data asta numai cu unul singur. Un om mărunt, cu pielea închisă la culoare, având capul bandajat cu un turban gri. Era unul din înfricoșătorii Ghurkas, care, după cum se spunea, îți tăia urechile numai când se uita la tine. Era greu de spus căruia din noi doi îi era mai frică. Ne am aruncat unul asupra altuia, ca două fiare sălbatice. Imediat, i am aplicat lovitura la gât, de l am făcut să zboare, dar cât ai clipi din ochi a È™i fost în picioare, cu un cuÈ›it înspăimântător în mână. A ridicat braÈ›ul, iar eu m am aruncat asupra lui: ne am prăbuÈ™it la pământ È™i aÈ™a încleÈ™taÈ›i am început să ne muÈ™căm, zgâriem È™i să ne lovim cu o ură sălbatică. Þinând pumnalul în mâna stângă, a încercat să mă lovească în cap È™i în acelaÈ™i timp, m a izbit cu piciorul, de m a aruncat la un metru de el. Apoi, s a repezit spre mine, dar eu, instinctiv, m am aplecat È™i l am lovit cu capul în burtă, ca un È›ap turbat. S a clătinat. L am apucat de urechi È™i am început să l izbesc de niÈ™te pietre, până a devenit o masă de sânge È™i carne, iar mâinile mele erau roÈ™ii È™i lipicioase. Chiar È™i aÈ™a, eram prea înspăimântat ca să l las să moară în pace; am luat pumnalul de jos È™i i l am înfipt în piept pentru a fi mai sigur. Oprindu mă numai ca să mi trag răsuflarea, am înÈ™făcat mitraliera È™i am luat o la fugă, cu picioarele tremurându mi din toate încheieturile. A fost ceva îngrozitor; peste câmpuri, prin păduri, trecând prin râuri, ascunzându mă noaptea în È™anÈ›uri, până când în sfârÈ™it, am dat peste una din diviziile noastre È™i am crezut că mă pot relaxa. Nu aveam eu norocul ăsta: comandantul lor m a tratat ca pe un dezertor. — Nu mi spune, te rog să nu mi spui, că È™tiu! Þi ai pierdut unitatea È™i nu È™tii cum să i găseÈ™ti... Tot ceea ce pot să È›i spun, este ca un soldat adevărat nu trebuie să ajungă într o astfel de situaÈ›ie degradantă! Dacă ar fi după gândul meu, te aÈ™ preda curÈ›ii marÈ›iale, pentru dezertare. M a măsurat de câteva ori, din cap până în picioare ca È™i cum aÈ™ fi fost cine È™tie ce exemplar curios. Ei bine, acum spune. Ce regiment? — Douăzeci È™i È™apte Panzer S.B.V., Compania a 5 a, domnule. Se aflau într un cătun la aproximativ patru kilometri vest. Sosirea mea a provocat o serie de glume proaste, dar trecusem de faza în care mi ar fi păsat de ele. Plictisit, m am prezentat la locotenentul Löwe, care vorbea cu Hauptfeldwebel Hoffmann. — Fahnenjunker Hassel, domnule, raportează întoarcerea cu M.G. ul 42 pierdut. — Era È™i timpul, spuse Löwe È™i nu mai comentă. M am târât spre plutonul meu unde l am găsit pe MicuÈ›ul într o dispoziÈ›ie excelentă. — Ai avut noroc că nu te am prins! Să mi aminteÈ™ti să È›i scot dinÈ›ii È™i apoi să È›i i vâr înapoi pe gât, când o să crezi că sunt în dispoziÈ›ia necesară. — Să fim mai preciÈ™i, spuse Bătrânul, unde dracu ai fost tot timpul ăsta? Am dat din umeri È™i nu am răspuns. M am prăbuÈ™it la pământ È™i, mecanic, am început să curăț blestemata de mitralieră care era cauza tuturor necazurilor mele. Porta a venit È™i s a aÈ™ezat lângă mine È™i mi a tras amuzat niÈ™te ghionturi în coaste, de mi au sărit ochii din cap. — Ei bine? Cum arată? mă întrebă. De ce n ai adus o aici, ca să ne bucurăm È™i noi de ea? — Ia mai lasă mă, È™i vezi È›i de treaba ta!... Câteva secunde mai târziu au început fluierăturile È™i locotenentul Löwe a început să È›ipe la noi să încetăm, pentru că iar ne mutam. Maiorul Hinka a venit în inspecÈ›ie È™i când Löwe a salutat, am observat pentru prima oară că avea capul bandajat. — Compania a 5 a gata de plecare, domnule. Am pierdut un ofiÈ›er, trei sergenÈ›i È™i È™aizeci de oameni. Un sergent È™i paiÈ™pe oameni spitalizaÈ›i. Patru lipsă... A, da! Și o mitralieră pierdută È™i acum recuperată. Hinka aparent indiferent, îl salută È™i el pe Löwe È™i È™i aruncă ochii asupra noastră. — MulÈ›umesc, locotenente. A mers încet de a lungul liniei, inspectând fiecare om în parte. Nu a văzut nimic care să l enerveze sau să i placă, până a ajuns la mine, unde aproape a făcut o criză. — Locotenent Löwe, de ce acest soldat se prezintă în halul ăsta? ÃŽncheie È›i haina È™i bagă È›i cămaÈ™a în pantaloni! Ia să È›i văd mitraliera. Din fericire, cel puÈ›in M.G. ul era curat È™i mai presus de orice critică. Maiorul mormăi È™i mi o înapoie. — Notează l, locotenente. Nu voi tolera o È›inută neglijentă! Löwe aprobă resemnat, È™i i făcu semn Hauptfeldwebel ului Hoffmann, care își scoase repede carneÈ›elul È™i începu să scrie cu un aer oficial, numele meu pe pagina goală. Compania se puse în miÈ™care de a lungul drumului, cizmele bătând cadenÈ›a pe caldarâm. Cineva începu să cânte, ceilalÈ›i alăturându se. „Weit ist der Weg zurück ins Heimatland, So weit, so weit! Die Wolken ziehen dahin daher Sie ziehen wohl übers Meer Der Mensch lebt nur einmal Und dann nicht mehr..." — Cântă, mă îndemnă MicuÈ›ul, care mărșăluia la stânga mea. — Du te dracului È™i lasă mă în pace, i am spus iritat. Eram prea obosit ca să mărșăluiesc, prea obosit ca să cânt. Prea obosit ca să fac orice, în afară de a mă întinde È™i a muri. Ochii mi se închideau, de abia mă mai È›ineam pe picioare. — Cântă, fir ai al dracului! È™uieră MicuÈ›ul. Mai bine ai deschide gura È™i ai cânta, că altfel, îți dau una de È›i înghiÈ›i dinÈ›ii. „Lung este drumul spre Patrie, Prea lung, prea lung... Vântul te aruncă de colo colo, Peste mări È™i țări, Și asta când ai o singură viață, Și pe urmă, nimic..." La început cu o oarecare ezitare, pe urmă din ce în ce mai tare, pe măsură ce mi reveneam, am început să cânt împreună cu ceilalÈ›i. CAPITOLUL ȘAPTE ÃŽn nord, sud, est È™i vest, soldaÈ›ii germani își pierdeau vieÈ›ile ca niÈ™te adevăraÈ›i eroi: iar departe, acasă în patrie, mamele germane mulÈ›umind Domnului cu lacrimi în ochi, își purtau doliul cu fruntea sus È™i un aer mândru apărea pe feÈ›ele lor... Cel puÈ›in aÈ™a susÈ›inea ziarul „Volkisher Beobachter". Istoria se repeta. Părea că tineretul Germaniei era sortit să fie cuprins de agonia sacrificării propriei vieÈ›i pentru o cauză nobilă È™i să nu moară fără murmurul patriotic pe buze. Trăiască ÃŽmpăratul, Trăiască Patria sau simplu Trăiască Hitler! Oamenii cădeau în luptă cu miile în cele patru colÈ›uri ale globului, sunetul de tobă È™i trompetă îi însoÈ›ea pe drumul lor; È™i nici o mamă, soÈ›ie sau logodnică nu s ar fi degradat să È™i plângă eroul pierdut. Astfel mistifica propaganda ororile războiului. Nimeni nu vorbea vreodată despre crudele realități. Femeile Germaniei nu trebuiau să audă nicicând despre bărbaÈ›i în agonie, care È›ipă cu picioarele zdrobite sau atârnaÈ›i, ca mase informe de carne rău mirositoare, în afara turelelor tancurilor cuprinse de flăcări, sau îngrămădiÈ›i orbeÈ™te pe câmpul de luptă cu craniile deschise È™i creierii la vedere. Nimeni nu vorbea despre aceste lucruri cu excepÈ›ia trădătorilor sau nebunilor. ToÈ›i soldaÈ›ii germani cădeau ca niÈ™te eroi pe câmpul de luptă È™i moartea eroică nu implică dezgust È™i lipsă de demnitate. ÃŽn cărÈ›ile de istorie, eroii germani erau oameni în uniforme strălucitoare, cu piepturile pline de medalii. Și cântau când mărÈ™luiau în cadenÈ›a tobelor È™i trompetelor care făceau să pulseze sângele în vene... È™i steagurile care fluturau mândre când ei plecau la război... È™i un milion de mame germane îmbrăcate în negru își È›ineau capetele sus când ei nu se mai întorceau acasă... Eroii n au trăit niciodată în noroiul È™i murdăria tranÈ™eelor, eroii n au vorbit niciodată despre înfrângere È™i nici nu au acuzat pe acei politicieni care au pus la cale maÈ™inaÈ›iile războiului; eroii nu mureau nicidată plângând ca pruncii pentru mamele lor, dar încercau să È™i împingă intestinele înapoi în pântecele lor... Acesta a fost războiul pe care cei mai mulÈ›i dintre noi l au cunoscut È™i presupun că eu l am cunoscut mai bine ca oricine. DESCOPERIREA UNUI DEPOZIT AMERICAN De a lungul drumului, pe distanță de un kilometru sau mai mult, mulÈ›imea cuprinsă de panică era aruncată în È™anÈ›uri, iar alÈ›i oameni, îngrămădiÈ›i unul lângă altul, se adunaseră înspăimântaÈ›i lângă camuflajul de frunziÈ™. Era ca È™i cum o mână nevăzută i a culcat la pământ, lăsând un spaÈ›iu gol acolo unde odată au fost oameni. Ironia era că nemÈ›ii fugeau în panică pentru a È™i feri vieÈ›ile din faÈ›a altor nemÈ›i. Coloana de autocamioane È™i automobile care se apropia, se miÈ™ca cu o vietză extrem de periculoasă, iar È™oferii claxonau neliniÈ™tiÈ›i demonstrând clar că nu intenÈ›ionează să oprească pentru nimeni, prieten sau duÈ™man. — Cineva este într o grabă afuristă să ajungă acasă, a murmurat Porta, aruncându se în È™anÈ›, lângă mine. — ToÈ›i bravii noÈ™tri eroi dau bir cu fugiÈ›ii, cât mai este timp, am răspuns ironic. Două limuzine Mercedes se apropiau de noi, însoÈ›ite de subunități de pază ale Jandarmeriei pe motociclete, realizând o trecere în forță. De la geamurile Mercedes urilor, ofiÈ›eri spilcuiÈ›i, cu nasuri lungi È™i buze subÈ›iri, plini de petliÈ›e de aur, ne priveau cu un aer de superioritate uÈ™or dezgustător. Alături de ei stăteau logodnice sau prostituate, sau ceea ce vreÈ›i să credeÈ›i, plinuÈ›e È™i aparent strălucitoare, privind înainte cu mândrie. Una a fost destul de nesăbuită să privească în direcÈ›ia noastră. Porta a făcut brusc un gest obscen È™i ea s a întors perplexă, înroÈ™indu se până la rădăcina părului. Am avut o satisfacÈ›ie ca È™i cum am fi obÈ›inut o victorie personală împotriva clasei pe care o uram. Câteva secunde mai târziu eram acoperiÈ›i de praf după ce o unitate de mijloace de transport grele ne a scurtcircuitat, trecând cu fanioane fluturând obraznic. — Vedea i aÈ™ îngropaÈ›i, mârâi Heide, chinuit de ochiul în care îi intrase nisip. Eroi afurisiÈ›i din spatele frontului, care stau pe fundurile lor afurisite în timp ce noi luptăm pentru ei! Ei sunt primii care o È™terg când simt pericolul È™i scuipă pe toÈ›i ceilalÈ›i! — Nu i nimic nou, a spus Porta morocănos. Ne am târât afară din È™anÈ› È™i am urmat scârbiÈ›i ceea ce se mai putea vedea din coloana motorizată care dispărea. Am reuÈ™it să i ajungem pe cei dinaintea noastră È™i treptat ne am dat seama de ce înaintarea lor era aÈ™a de ciudată È™i nehotărâtă; erau toÈ›i fie infirmi, fie orbi, unii dintre ei răniÈ›i foarte grav. Aveai impresia că un corp întreg de ambulanță a intrat subit în panică È™i a È™ters o lăsându i să se descurce singuri. Sărmanii nenorociÈ›i se miÈ™cau de a lungul drumului ca o turmă de oi; păreau atât de siguri de apropierea morÈ›ii încât erau copleÈ™iÈ›i de o adâncă È™i gravă stare de apatie. Doi bărbaÈ›i cu ochii bandajaÈ›i duceau un camarad care putea vedea dar nu putea să umble; o coloană de È™ase bărbaÈ›i orbi mergeau greu, cu mâna pe umărul conducătorului lor, care È™chiopăta în cârie; trei oameni lipsiÈ›i de vedere È™i unul cu un braÈ› purtau o targă pe care zăcea o figură liniÈ™tită, mumificată, în bandaje de la cap până la picioare. Nu È™i dădeau seama cât de departe au mers. Câțiva kilometri după părerea unuia din ei È™i probabil că avea dreptate, È›inând cont de starea jalnică în care erau. Numeroasele vehicule care îi depășeau nu erau pline cu trupe de luptă, ci cu ofiÈ›eri È™i dpamnele lor. ToÈ›i ignorau coloana de răniÈ›i. Când i s a spus acest lucru, locotenentul Löwe aproape că a înnebunit. Credeam că îl văzusem în toate fazele de nebunie, de la sarcasmul grav, la furia violentă, dar ceea ce se întâmpla acum era evident finalul suprem al manifestărilor sale È™i cred că ne a surpins pe toÈ›i. Urla în mijlocul drumului È™i la trecerea convoiului de vehicule își agita cu furie braÈ›ele. Spre surpinderea mea, protesta vehement la oprirea prost inspirată. Din maÈ™ina care conducea convoiul, un colonel rigid È™i a scos capul din maÈ™ină agitându È™i pumnul în direcÈ›ia lui Löwe. — Ce dracu se întâmpla aici? Dă te la o parte înainte să te pedepsesc. Un maior din Feldgendarmerie a sărit de pe motocicletă È™i alergând spre Löwe își scoase pistolul din teacă. — Eliberează drumul, scursură murdară! Ne giăbim! A făcut un gest cu mâna deasupra capului, lovindu È™i degetul în aer, ca un semn făcut conducătorului din primul vehicul să È™i continue drumul. Löwe de abia a avut timpul necesar să sară în È™anÈ› înainte ca să pornească convoiul. Unul din răniÈ›i nu a fost aÈ™a de abil. A fost izbii în cap datorită impactului È™i probabil că a murit imediat. Löwe È™i a strâns buzele într o linie subÈ›ire È™i hotărâtă È™i s a întors spre Bătrân. — Feldwebel Beier, aÈ™ează È›i oamenii de fiecare parte a drumului. Sergent Kalb, ai grijă de Bazuka. Feldwebel Blom, atenÈ›ionează primul vehicul cart vine. Dacă refuză să oprească — uitându se la noi cu înÈ›eles — este la discreÈ›ia ta să l faci sa înÈ›eleagă asta. Porta a scos un strigăt de bucurie È™i È™i a scuipat în palme. Cred că toÈ›i îi împărtășeam sentimentele. Ne am ocupat poziÈ›iile repartizate. Grupul de răniÈ›i s a ghemuit în fundul È™anÈ›ului, iar Barcelona s a aÈ™ezat în mijlocul drumului. Legionarul a îndepărtat cu grijă cadavrul. Am aÈ™teptat numai câteva minute È™i un Horsh cenuÈ™iu a apărut în depărtare, gonind ca un liliac aruncat din iad, ca È™i cum întreaga armată britanică era pe urmele lui. Barcelona È™i a agitat braÈ›ele. Horsh ul a scrâșnit datorită opririi bruÈ™te, când era aproape deasupra lui, iar un locotenent colonel a sărit afară din maÈ™ină. — De a ce crezi că te joci, Feldwebel? Opui rezistență È™i semnalizezi în mijlocului drumului! Ce dracu ai de gând? Locotenentul Löwe s a târât afară din È™anÈ› È™i a pornit spre colonel, cu mitraliera îndreptată în direcÈ›ia pieptului galonat al ofiÈ›erului. — Eu am ordonat rechiziÈ›ia vehiculului pentru că am nevoie să mi transport răniÈ›ii la postul de prim ajutor sau spitalul cel mai apropiat. După cum vedeÈ›i nu posed un mijloc de transport pe care să l pot folosi. De aceea sunt obligat să vă cer să mi puneÈ›i la dispoziÈ›ie vehiculul dumneavostră. Colonelul s a umflat ca un balon È™i a continuat să se umfle până când am crezut că exploada în propria uniformă. — Nu ai observat gradul meu, locotenente?!... — BineînÈ›eles, domnule. Dar cred că sunteÈ›i de acord că răniÈ›ii trebuie să aibă prioritate înaintea unui simplu gradat. Dacă sunteÈ›i atât de amabil să rugaÈ›i pe cele trei doamne să coboare — pot să È™i continue drumul pe jos, sunt atât de tinere È™i sănătoase... Și ar fi bine să È™i ia È™i echipamentul, vom avea nevoie de tot spaÈ›iul pe care îl putem obÈ›ine. Unii din oamenii mei trebuie să stea lungiÈ›i — Ai înnebunit?! a urlat colonelul. Am o întâlnire importantă la care trebuie să ajung neapărat. — Din respect pentru gradul dumneavoastră, domnule, a spus Löwe, foarte politicos, nu voi insista să ne însoÈ›iÈ›i pe jos. Presupun că sunteÈ›i în stare să conduceÈ›i vehicolul. Dacă da, puteÈ›i spune È™oferului să coboare È™i luaÈ›i i locul. Să văd numai că se manifestă grijă de oamenii mei È™i apoi sunteÈ›i complet liber să vă respectaÈ›i importanta întâlnire. Löwe a zâmbit È™i È™i a întors brusc capul spre cei mai îndrăzneÈ›i camarazi ai noÈ™tri, MicuÈ›ul È™i Porta. — ScoateÈ›i i pe toÈ›i de acolo È™i vedeÈ›i câți din răniÈ›i pot fi luaÈ›i. MicuÈ›ul È™i Porta îndeplineau bucuroÈ™i ordinul, asistaÈ›i de ceilalÈ›i camarazi ai noÈ™tri. ÃŽn timp ce răniÈ›ii erau instalaÈ›i în spatele vehiculului, È™oferul È™i cele trei femei se miÈ™cau pe drum cu feÈ›ele mohorâte, dar fără să fi opus vreo rezistență. — Am să te trag Ia răspundere pentru asta, locotenente! N ai să poÈ›i scăpa, cred că îți dai seama! A încercat să È™i scoată revolverul dar Barcelona s a repezit ca un fulger înaintea lui È™i i I a smuls. Löwe clătina trist din cap. — ÃŽmi pare rău că vorbiÈ›i în felul acesta, domnule. Nu mi am dat seama că armata È›i a pierdut curajul în halul ăsta. Desigur, zise el zâmbind, unii își pierd din sensibilitate după ce au fost pe front tot timpul. TotuÈ™i am impresia că ceva nu s a schimbat È™i probabil că trebuie să vă daÈ›i silinÈ›a să vă reamintiÈ›i: conform ordinelor Führer ului, ofiÈ›erul în funcÈ›ia de comandă a unei unități de luptă este singurul om care È™tie ce trebuie în propriul lui sector. Sper că sunteÈ›i de acord că tactica este încă valabilă... Dacă încercaÈ›i să mă ameninÈ›aÈ›i, am tot dreptul să vă împuÈ™c — O să vedem, domnule! spuse colonelul. S a aÈ™ezat tăcut È™i morocănos în spatele volanului. Löwe a dat din cap afirmativ. — Un ultim cuvânt de avertizare È™i vă rog sa luaÈ›i notă de el: voi informa ofiÈ›erul meu la comandă despre situaÈ›ie. Am notat de asemenea numărul dumneavoastră È™i voi verifica personal sosirea în siguranță a oamenilor mei. MaÈ™ina a pornit pe drum legănându se. Strigătele de mulÈ›umire ale răniÈ›ilor erau încă în urechile noastre când am auzit zgomotul unor motociclete care se apropiau È™i am văzut un Mercedes năpustindu se spre noi cu însoÈ›itorii obiÈ™nuiÈ›i, urând È™i strigând să eliberăm drumul. — OpreÈ™te maÈ™ina! a È›ipat Löwe. Barcelona s a aÈ™ezat vitejeÈ™te în mijlocul drumului, dar de data asta È™oferul a continuat să conducă direct spre el È™i a fost nevoit să sară într o parte în ultimul moment, spre a È™i slava viaÈ›a. — OpreÈ™te maÈ™ina! a È›ipat cu furie Löwe. S a auzit un foc de armă la distanță, lângă drum. Mercedes ul a derapat, a descris un semicerc È™i s a oprit. Priveam toÈ›i fix, cu interes, la ocupantul locului din spate: un general maior, în toată splendoarea lui, galonat cu aur, epoleÈ›i roÈ™ii de mătase, nasturi strălucitori de argint È™i decoraÈ›ii în toate culorile curcubeului. — Am prins unul mai grozav de data asta, a È™uierat Porta în urechea mea. Foarte încet, foarte impozant, generalul maior s a dat jos din maÈ™ină, ajutat de doi Feldwebeli servili. Cizmele lui de piele străluceau È™i scârțâiau. După cum i se potriveau, am ghicit că fuseseră făcute de comandă. S a îndreptat arogant spre Löwe È™i apoi, spre marea noastră încântare, È™i a răsucit monoclul de la ochiul stâng. — Ei, locotenente?!... Vocea era gravă È™i decepÈ›ionant de blândă. A păstrat o oarecare distanță de Löwe È™i a vorbit cu autoritate. — Trebuie să presupun, în propria ta apărare, că în momentul comiterii acestui ultragiu nu È›i ai dat seama de persoanele cu care ai de a face? Löwe s a îndreptat spre el cu obrăznicie È™i l a salutat cu două degete. — Regret foarte mult deranjul, domnule. Cu siguranță că dacă omul dumneavoastră ar fi oprit maÈ™ina de la început, n am fi găsit necesar să tragem. — ÃŽmi închipui că ai o bună motivaÈ›ie pentru această obrăznicie! — Desigur, domnule, când am să vă explic situaÈ›ia, cred că veÈ›i găsi o motivaÈ›ie suficientă. Am un număr de răniÈ›i grav È™i transportul lor spre spital intră în obligaÈ›iile mele. Sunt total inapÈ›i să meargă pe jos È™i unii din ei vor muri dacă nu li se acordă un ajutor medical rapid. — Nu mă interesează câtuÈ™i de puÈ›in, locotenente. — ScuzaÈ›i mă, domnule, dar vehiculul dumneavoastră este suficient de mare ca să găzduiască câțiva din oamenii mei. Generalul È™i a rearanjat monoclul. — Trebuie să È›i fi ieÈ™it din minÈ›i, locotente. Voi fi destul de îngăduitor dacă o să consider fapta dumitale ca o stare nervoasă pentru care mi se pare că ai nevoie urgent de atenÈ›ie medicală. Consideră te fericit că sunt gata să uit incidentul. S a întors să plece, dar Löwe a înaintat spre el. — Domnule! Vă repet că unii din aceÈ™ti oameni vor muri cu siguranță dacă nu, primesc un ajutor rapid. — E timp de război, locotenente. ÃŽn fiecare zi mor mii de oameni. Nu mi pot permite să mi se murdărească maÈ™ina cu aceste trupuri pline de sânge. Executarea transportului răniÈ›ilor nu intră în sfera mea de îndatoriri. ÃŽn orice caz, se întâmpâă să fiu pe drum ca să mi întâlnesc divizia. Am sarcini mult mai urgente în grijă decât să iau în maÈ™ină soldaÈ›i relativ neimportanÈ›i. Și a dres glasul. Adică, neimportanÈ›i în schema generală. — Pot îndrăzni să vă întreb care este divizia dumneavoastră, domnule? — Nu, nu îndrăzni! Pleacă de bunăvoie din drumul meu, înainte de a mă forÈ›a să dau ordin de tragere oamenilor mei! L am văzut pe Löwe devenind palid. Mă rugam să nu renunÈ›e în acel moment. Cred că dacă ar fi făcut o, MicuÈ›ul È™i Porta ar fi luat problema în propriile lor mâini, dar Löwe era foarte încăpățânat când era vorba de o problemă de principiu. — ÃŽmi luaÈ›i sau nu răniÈ›ii cu dumneavoastră? a reluat el discuÈ›ia, pe un ton pe care nici chiar un general maior n ar fi îndrăznit să l folosească față de un alt general maior. A urmat o pauză, i am văzut pe cei doi locotenenÈ›i schimbând priviri È™i instinctiv m am concentrat pentru o explicaÈ›ie. ÃŽnainte de împuÈ™cături, un nou vehicul a apărut pe scenă, un transportor blindat uÈ™or, de trupe. S a oprit È™i am văzut, È™ezând alături de È™ofer, un general de Brigadă din SS. A coborât tacticos din cabină È™i s a îndreptat spre Löwe. Era foarte înalt È™i foarte slab, cu umerii laÈ›i È™i o față trasă pe care puteam citi că vrea unele explicaÈ›ii... Uniforma era veche È™i decolorată, prăfuită de drum, fără semne distinctive pe guler. Și totuÈ™i, toÈ›i, l am recunoscut; era comandantul Diviziei a 12 a de tancuri, Panzer Meyer, cel mai tânăr general din Armata germană. — Ce se întâmplă aici, locotenente? Löwe a început să l privească în tăcere. Ochii lui cenuÈ™ii s au micÈ™orat, maxilarul lui hotărât a luat o poziÈ›ie agresivă. — Refuză să È›i ia răniÈ›ii? a întrebat generalul. — Refuză să ia răniÈ›ii noÈ™tri, a confirmat Löwe, încă foarte palid. După propria sa afirmaÈ›ie, domnul general maior nu È™i poate permite să È™i murdărească maÈ™ina cu trupuri pline de sânge. Panzer Meyer È™i a întors privirea clară È™i rece, acum vădit tulburată, spre general. — Sunt pe cale să mă alătur diviziei mele, a spus acesta în grabă, iar acest locotenent nebun nu numai că mi a stricat maÈ™ina cu o rafală de armă, dar m a reÈ›inut în ultimele 15 minute cu o convorbire insolentă. — Cărei divizii sunteÈ›i pe cale să vă alăturaÈ›i, generale? — Divizia 21. — Adevărat? Panzer Meyer È™i È™i strâns buzele È™i a ridicat gânditor o sprânceană. Am fost chiar acum la generalul Bayerling, pe care, presupun că îl cunoaÈ™teÈ›i, deoarece este comandantul Diviziei 21. Tot ce pot să vă spun, generale, e că mergeÈ›i într o direcÈ›ie cu totul greÈ™ită dacă este intenÈ›ia dumneavoastră să reîntâlniÈ›i această divizie. General maiorul È™i a È™ters nervos monoclul. — Mă acuzi de dezertare, domule? — Da, cred că sunt pe cale să vă acuz, a murmurat Meyer, ca È™i cum ideea aceasta i ar fi venit chiar atunci în minte. Și, făcând un semn scurt spre Löwe, a încheitat discuÈ›ia spunând: „Știi ce trebuie să faci". Löwe, la rândul lui, È™i a întors capul spre MicuÈ›ul, care nu a mai aÈ™teptat nici o altă invitaÈ›ie. Sub privirea speriată a celor doi aghiotanÈ›i general maiorul a fost dus cu forÈ›a lângă un stâlp de telegraf de la marginea drumului È™i acolo a fost bine fixat cu propria lui centură din piele strălucitoare. Löwe a privit spre Panzer Meyer, dar acesta abia dacă a ridicat uÈ™or din umeri È™i s a întors să È™i continue drumul. General maiorul a murit urât. Toată aroganÈ›a dispăruse, urla pentru iertare chiar atunci când gloanÈ›ele pornite din naganul MicuÈ›ului i au intrat în inimă È™i i au sfârÈ™it viaÈ›a. Cei doi aghiotanÈ›i ai săi l au părăsit în primul moment favorabil È™i i am lăsat să ne ajute să instalăm restul răniÈ›ilor în Mercedes ul lor confortabil. Convoiul a pornit È™i Panzer Meyer a rămas numai să dea mâna cu Löwe È™i apoi a urcat È™i el în maÈ™ină, dispărând într un nor de praf. Noi am continuat să mergem în urma coloanei pe jos, simÈ›indu ne deodată epuizaÈ›i după momentul iniÈ›ial de exaltare. O motocicletă care gonea zgomotos de a lungul drumului a oprit lângă noi. Era Werner Krum, unul din agenÈ›ii noÈ™tri de legătură. Ne a adus È™tirea că au fost reperate tancuri inamice È™i că ordinele sunt să apărăm drumul până la ultimul om È™i până la ultimul cartuÈ™. Locotenentul Löwe È™i a potrivit bandajul în jurul frunÈ›ii È™i a spus ceva abia perceptibil, desigur o înjurătură. — Grupa a doua, alinierea! a comandat Bătrânul, punându È™i mitraliera pe umăr. Am pornit în marÈ™ forÈ›at È™i am ajuns într un mic cătun, format numai din câteva case izolate. Prima imagine cu care s au întâlnit ochii noÈ™tri a fost cadavrul descompus al unui băiat. Uniforma era încă nouă È™i relativ curată, dar carnea putrezise pe oase. — Hai să l îngropăm, a fost de părere Bătrânul. A fost uÈ™or să săpăm un mormânt în acest pământ moale È™i bogat. Pe câmpul din apropiere puteam vedea crescând sfeclă È™i conopidă. Am fost cuprins de nostalgie È™i am rămas cu privirea în gol mult timp după ce băieÈ›ii au aruncat È™i ultima lopată de pământ peste cadavrul tânărului È™i au plecat de acolo. Când în sfârÈ™it am dat de ei, i am găsit într o stare ciudată, un amestec de excitare È™i consternare, datorată activității celor doi tipi din SS care veniseră cu noi. Aveam impresia că fierbeau ceva într un vas mare, dar nu mi am dat seama despre ce era vorba. Fixaseră capacul aproape ermetic È™i când m am apropiat l am zărit pe Heide ghemuit în spatele urnea căruÈ›e. — Ce faci aici? l am întrebat. — Nimic. Se întâmplă să am mai multă minte decât alÈ›ii! mi a răspuns el iritat. — De ce? Ce se găseÈ™te aici? Dinamită? Heide s a strâmbat la mine. — Când se va lua capacul n o să mai fie aÈ™a de vesel. M am dus lângă Barcelona, care își făcea de lucru prin apropiere. — Ce se fabrică acolo, Barcelona? — Rachiu, mi a răspuns el, scurt. — Rachiu? Și de ce într un vas de fiert?... — E aproape gata. Fructe sălbatice È™i zahăr în stare de fermentare... AÈ™teptăm ca totul să explodeze... — Hei! a strigat deodată MicuÈ›ul. Pentru ce a fost pregătit termometrul? Ce doi SS iÈ™ti priveau la toate frământările noastre cu o totală indiferență: — Dacă mercurul va urca deasupra liniei roÈ™ii, a explicat unul din ei, e posibil ca obiectul să explodeze. — EÈ™ti nebun cu adevărat! a È›ipat MicuÈ›ul, luând o din loc pentru a se pune la adăpost. A depășit marcajul roÈ™u de 15 minute. Fără vorbă, i am urmat cu toÈ›ii exemplul. SS iÈ™ti au ridicat doar din umeri, văzându ne agitaÈ›i. — Foarte probabil, dar nu prea awem mult timp, zise unul din ei. Nu vreÈ›i un păhărel înainte de sosirea yankeilor?... Și am băut, dar fără să ne zboare capetele de pe umeri. Am rămas prudenÈ›i la adăpost până ce a trecut pericolul È™i mixtura a fost gata pentru consm. Luând în considerare comportamentul nostru, cred că a fost generos din partea celor doi bucătari să ne lase nu numai să gustăm băutura, dar chiar să i ajutăm să o termine. După un timp eram gata să ne riscăm de bună voie capetele ca să preparăm al doilea lot, dar am fost întrerupÈ›i de MicuÈ›ul care ne a invitat să privim spre câmpul de sfeclă. — Vin eliberatorii! Cu siguranță că yankeii au un nas fin pentru a mirosi băutura... Am sărit în sus cuprinÈ™i de panică, dar erau numai doi americani ce pășeau cu nepăsare prin noroi È™i nu s au arătat deloc surprinÈ™i de prezenÈ›a noastră. — Ar trebui să i capturăm, a spus Bătrânul. — GlumeÈ™ti! a protestat Porta. Cine vrea să muncească după ce a tras la măsea? Nimeni nu dorea, dar o anumită nebunie ne reamintea că încă e război. Plini de băutură È™i nesiguri de picioarele noastre, ne am ascuns într un tufiÈ™, aÈ™teptând ca cei doi americani suspecÈ›i să se apropie. Unul era caporal, celălalt un civil. Veneau râzând È™i vorbind È™i au sărit È™anÈ›ul pe care îl săpasem noi mai devreme. Cu nepăsare, am ieÈ™it uÈ™or din ascunziÈ™ È™i i am abordat: — SunteÈ›i arestaÈ›i! a strigat Heide. Au tresărit brusc, ca È™i cum o grenadă se îndrepta spre ei. — Ce dracu faceÈ›i aici? m a întrebat caporalul. — Luăm aer, a spus Porta. Ai ceva împotrivă? — Formidabil! Ne au spus că nu sunt nemÈ›i în această regiune. — Vă pot spune orice, dacă asta îi face fericiÈ›i. — LuaÈ›i loc È™i faceÈ›i vă comozi, ca acasă, a spus Barcelona. Mai avem pe plită ceva rachiu. Cei doi SS iÈ™ti, pierzând complet interesul pentru discuÈ›ie, puseseră o altă mixtură la fiert. Supravegheam termometrul cu mai multă atenÈ›ie de data aceasta, acompaniind cu strigăte orice ridicare a mercurului cu un grad. — Prietenii voÈ™tri trebuie să fie pe aproape, a fost de părere Heide. — Prieteni! a strigat caporalul, cu o furie subită. Nu mi pomeni de adunătura aia de rahaÈ›ii. Nu ne am dat seama niciodată de unde erau, nici de ce se făceau vinovaÈ›i. Toată chestia părea să È›ină, într un fel nepătruns È™i complicat, de locul lor de baÈ™tină. Am înÈ›eles că civilul È™i caporalul erau din Georgia, în timp ce aÈ™a ziÈ™ii prieteni erau din New York. — ÃŽmi place mai mult un nemÈ›oi mizerabil decât un blestemat de new yorkez, a afirmat civilul. I am mulÈ›umit călduros È™i simÈ›eam chiar o înclinaÈ›ie agreabilă față de persoana lui. — Cei din New York sunt niÈ™te cretini blestemaÈ›i! a strigat. ÃŽntre timp miÈ™maÈ™ul de fructe era gata È™i încă o dată eram toÈ›i în cei mai buni termeni. Două ore mai târziu È™edeam unul în braÈ›ele celuilalt È™i ne linguÈ™eam unul pe altul. — Unde o să te duci — când o să sărim pe tine? a întrebat Porta, holbând doi ochi de bufniță, datorită efortului pe care îl făcea ca să pronunÈ›e fiecare cuvânt. Caporalul È™i a îndreptat privirea spre civil, căutând un sprijin. — Unde o să mergem?... Civilul a ridicat din umeri. — Nu È™tiu. N am È™tiut că trebuie să mergem undeva. — Ai dreptate. Nu putem să mergem nicăieri. Suntem pierduÈ›i. Porta a scos un râgâit de simpatie. — Nu e greu să te pierzi în È›ara asta blestemată. Toate drumurile seamănă între ele. — Mizerabilul ăsta de gard viu m a încurcat. Cum dracu să deosebeÈ™ti un nenorocit de gard de altul? — Hei! a spus civilul deodată. Cum se face că nu suntem încă morÈ›i? Caporalul È™i a scărpinat scăfârlia chilugă. — Nu È™tiu. Mi s a spus întotdeauna că afurisiÈ›ii de nemÈ›i nu iau niciodată prizonieri. — Și nouă ni s a spus că bastarzii de yankei fac la fel, a replicat Barcelona. — E o minciună nenorocită. — Știi ce am văzut într o zi, din întâmplare? a întrebat, provocator Barcelona. Unul din Churchill urile voastre avea un soldat german legat de turela cu sârmă ghimpată. Să fiu al naibii dacă pot spune că asta e luare de prizonieri. — Să È›i spun ceva? a replicat cu convingere caporalul. Fac pariu cu tine pe orice sumă că echipajul tancului era o adunătură de perverÈ™i nenorociÈ›i din New York! Deodată am auzit paÈ™i care se apropiau: locotenentul Löwe. I am făcut semn în grabă lui Porta, care fără ceremonie, i a împins pe cei doi americani în È™anÈ›. Bătrânul s a legănat pe picioare È™i a rămas în poziÈ›ie de drepÈ›i cu efort vădit. — Nimic de raportat, domnule. Vocea lui părea plină de sinceritate; faÈ›a era deschisă È™i amabilă. — Să instalezi grupul nostru în sat. Un singur om de pază cu o mitralieră va fi o gardă suficientă pentru la noapte. Vă sfătuiesc să dormiÈ›i bine È™i — Löwe s a oprit dilatându È™i nările — Feldwebel Beier, miroase a alcool. Unul din SS iÈ™ti, fără îndoială cu intenÈ›ii bune, s a apropiat de Löwe cu o cutie de conservă plină cu rachiu. — DoriÈ›i să încercaÈ›i, domnule? E vin de fructe sălbatice. — Vin de fructe sălbatice? a spus Löwe, fulgerând cu privirea porcăria neagră È™i lipicioasă din cutie. Pentru mine arată mai mult a ulei de maÈ™ină. — Dar, dar la gust e în regulă, domnule. Löwe privea omul cu suspiciune. — EÈ™ti beat! Și a rotit privirea spre noi. SunteÈ›i toÈ›i beÈ›i. ÃŽn poziÈ›ie de drepÈ›i imediat... Compania a doua prezentaÈ›i arm'! Nu mai e nevoie să spun că ordinul ne depășea. Cu mare greutate ne am ridicat în picioare, sprijinindu ne unul pe celălalt, cu o instabilitate la fel de fragilă ca È™i un castel din cărÈ›i de joc. Gregor era într o stare de beÈ›ie cumplită È™i nu putea să deschidă nici măcar ochii. Locotenentul Löwe trecea printr o altă stare de furie. ÃŽn general, presupun că era justificată. — Adunătură de imbecili beÈ›ivi! PriviÈ›i vă — sunteÈ›i într un hal de beÈ›ie de nu vă mai È›in nici picioarele. Ce Dumnezeu, nu puteÈ›i fi lăsaÈ›i nici măcar câteva ore fără să deveniÈ›i animale? Isuse Cristoase, ar trebui să fiÈ›i închiÈ™i într o casă pentru demenÈ›i criminali, absolut toÈ›i, beÈ›ivanilor! S a îndreptat spre Gregor È™i i a dat un bobârnac în piept. Gregor s a prăbuÈ™it imediat la pământ, zăcând acolo ca un cadavru, cu picioarele È›epene întinse înaintea Iui. — PriviÈ›i i! mormăi Löwe, devenind foarte nervos acum că își dovedise învinuirile. Ce dracu aÈ›i fi făcut dacă apărea pe neaÈ™teptate inamicul? — ÃŽmpuÈ™căi i, a spus MicuÈ›ul, încercând să fie convingător. — Þine È›i gura, Kreutzfeld! È™i în plus ce aÈ›i fi avut de spus dacă maiorul Hinka s ar fi hotărât să vină aÈ™a, deodată, în inspecÈ›ie? — Capățână, a spus MicuÈ›ul. Nu cred că intenÈ›iona să fie comic! Era atât de beat încât pentru el era fără îndoială o remarcă potrivită pentru a saluta un superior cu ocazia unui tur de inspecÈ›ie. Löwe, totuÈ™i, a considerat o ca o pură obrăznicie. S a îndreptat spre MicuÈ›ul, care acum într o confuzie totală, È™i a aruncat arma la pământ. — Dumnezeule din Ceruri! a urlat Löwe, care tremura de mânie. S a întors furios spre Bătrân. Feldwebel Beier, asta este grupa cea mai indisciplinată din toată compania È™i te consider responsabil. TrezeÈ™te È›i oamenii imediat. PuÈ›in îmi pasă cum o să faci, nu mi pasă dacă ai să alergi toată noaptea în sus È™i în jos, prin sfecla asta afurisită, dar dacă în jumătate de oră un singur om va mai fi beat, am să vă pedepsesc pe toÈ›i! S a îndreptat semeÈ›, cu spatele È›eapăn È™i capul în sus. MicuÈ›ul a suspinat cu pasiune: — N am impresia că ne mai iubeÈ™te, a spus el. — Cine poate să l învinuiască, a replicat cu țâfnă Bătrânul. S a aplecat peste Gregor, care părea inconÈ™tient încă È™i a început să i pălmuiască obrajii È™i să i dea castane în È›eastă. Porta, care se făcuse aproape nevăzut în timpul tiradei locotenentului, a apărut acum din umbra unei case aducând triumfător un banjo È™i un acordeon. — Am găsit o orchestră, a strigat el. — Aruncă le dracului! a spus iritat Bătrânul. O să începeÈ›i să cântaÈ›i È™i o să fiÈ›i auziÈ›i de la 50 de kilometri, È™i vă avertizez că încă un bucluc în această grupă È™i o să vă pedepsesc cu 3 zile la răcoare când o să ne întoarcem înapoi. — Dacă o să ne mai întoarcem, a spus Porta, netulburat. Americanii s au târât afară din È™anÈ› È™i priveau lung la silueta lui Löwe care se îndepărta. — Cred că se poartă prea aspru cu voi, a spus cu simpatie caporalul. A luat banjoul de la Porta È™i a zdrăngănit câteva coarde. Barcelona a apucat imediat acordeonul, Porta È™i a scos fluierul È™i MicuÈ›ul o muzicuță. — Dumnezeule, a spus Bătrânul. Nu învățaÈ›i niciodată nimic... — Prea bătrân ca să se mai obiÈ™nuiască acum cu lucruri noi, a spus Porta. Hai să încercăm „Cei trei crini"... Gata? Unu, doi, trei, È™i... Drei Lilien, drei Lilien, Die Pflanzt'ich auf mein grab... Trei crini, trei crini albi, O să vă răsădesc pe mormântul meu... Departe, la distanță, o baterie de artilerie a intrat în acÈ›iune, ca un fel de răspuns la cântecul nostru. Priveam urmele luminoase ale rachetelor, care se îndreptau fără îndoială spre Caen. Câteva secunde mai târziu am auzit exploziile. S a luminat întreg cerul, È™i văzduhul era plin de È™rapnele. Porta, cu fluierul la buze, dansa plin de veselie în jurul È™anÈ›ului, ca o creatură sălbatică celebrând un ritual de vară. CeilalÈ›i, mai prudenÈ›i, s au ascuns. Civilul american se trântise la pământ, Barcelona își băgase capul într o grămadă de îngrășământ de câmp, Winther, unul din SS iÈ™ti, încerca să găsească adăpost într un coteÈ› de găini È™i era acum prins în ușă, jumătate înăuntru È™i jumătate afară. A fost eliberat de MicuÈ›ul, care l a tras de unul din picioare distrugând astfel întreaga È™andrama, care era destul de È™ubredă. Păsările zburau isterice în toate direcÈ›iile, neînÈ›elegând ce se întâmplă... — Ce dracu faceÈ›i aici? Era iarăși locotenentul Löwe. M am târât tremurând sub o grămadă de saci goi È™i mă rugam să devin invizibil. Porta dansa încă È™i cânta din fluier È™i acum i se alăturase È™i caporalul american È™i MicuÈ›ul, cu banjoul È™i muzicuÈ›a, dănÈ›uind în jurul È™anÈ›ului. — Ce i cu yankeul ăsta? a întrebat locotenentul. Se lupta să È™i facă drum printre găinile înnebunite, dar înainte de a ajunge prea departe situaÈ›ia s a înrăutățit brusc È™i incredibil. Rafale de focuri de mitralieră străbăteau noaptea. Am simÈ›it câteva gloanÈ›e sfâșiind sacii de lângă mine È™i în panică m am repezit spre ruinele coteÈ›ului de găini. Chiar în momentul acela, caporalul american, răsucindu se în È™anÈ›, a căzut cu un strigăt puternic. Am văzut siluete alergând È™i am înÈ›eles plin de spaimă că englezii erau aproape deasupra noastră. Se vedeau baionetele strălucitoare È™i braÈ›ele lor deja ridicate, pregătite să arunce grenade. Nu mai era necesar să cauÈ›i adăpost, fiecare om trebuia să lupte corp la corp pentru el însuÈ™i. Ne am apărat cu ce ne a căzut în mână, cuÈ›ite, furci, lopeÈ›i, pumni goi. Era foarte greu, în învălmășeală, să ai alt scop decât acela de a rămâne în viață, dar am reuÈ™it luptând să ajung la locul unde ascunsesem mitraliera. MicuÈ›ul mi s a alăturat È™i împreună ne am instalat acolo. La câțiva paÈ™i în faÈ›a noastră, l am văzut pe Winther oprindu se să ridice o grenadă care se rostogolea inocent spre noi. ÃŽnainte de a fi putut să o arunce înapoi spre inamic, grenada i a explodat în față. ÃŽn secunda următoare, în locul grenadei de mână, se rostogolea spre noi capul lui Winther. Barcelona a primit un glonÈ› în plămânul drept È™i Gregor, gâfâind, răsuflând din greu È™i sângerând ca un porc din cauza unei găuri în cap, a reuÈ™it să l tragă în spatele M.G. ului. DeÈ™i eram îngrijoraÈ›i de soarta lui Barcelona, nu am avut timp să ne oprim È™i să l întrebă cum se simte. ViaÈ›a lui È™i vieÈ›ile noastre, viaÈ›a întregii grupe depindea acum de mitralieră. ÃŽndată ce totul a fost pregătit, MicuÈ›ul mi a strigat să dau drumul focului. Nu mi era necesar un ordin de data aceasta. Englezii erau victorioÈ™i È™i realizau acest lucru, dar pentru moment se retrăgeau în faÈ›a rafalei rapide a M.G. ului È™i am fost în stare să i respingem, cu pierderi grele de oameni È™i echipament, putând astfel să ne croim drum spre câmpul deschis. Am ocupat o nouă poziÈ›ie în niÈ™te ruine la câțiva kilometri mai departe. Barcelona era încă în viață, dar starea lui era foarte proastă. Avea nevoie de urgență de îngrijire medicală È™i, în timp ce i se asigura transportul ne am adunat în jurul tărgii È™i am început să i oferim toate È›igările È™i toÈ›i banii pe care îi aveam la noi. Barcelona ofta neliniÈ™ti, slăbit de pierderea de sânge È™i rugându ne să nu l trimitem la spital. — Drept cine mă luaÈ›i? È™optea el. Un țânc însângerat? — Te comporÈ›i ca un copil, a spus cu severitate Löwe. ÃŽÈ›i dai perfect seama că acum spitalul este singurul loc pentru tine. De ce nu mulÈ›umeÈ™ti astrelor tale norocoase că mai eÈ™ti încă în viață È™i poÈ›i să aÈ™tepÈ›i cu nerăbdare o odihnă lungă È™i plăcută. MulÈ›i dintre noi ar fi fericiÈ›i să fie acum în locul tău. — O să se termine războiul până mă întorc înapoi, s a plâns el cu glăsui slăbit. — Nu e aÈ™a un noroc grozav, a comentat MicuÈ›ul. Löwe a zâmbit. — Nu fi ridicol, războiul nu poate să se termine fără tine. ÃŽÈ›i spun eu, într o lună ai să fii înapoi. A căutat prin buznare È™i a găsit un pachet gol de È›igări È™i o brichetă de aur. A întins bricheta, cu eroism. Ia asta. E o amuletă norocoasă. Să ne vedem cu bine. Singurul mijloc de transport disponibil era ceva ce aducea cu o motocicletă. L am înfășurat cu pleduri È™i o foaie de cort, instalându l în ataÈ™ cât mai confortabil posibil, cu un pistol mitralieră pe genunchi, pentru cazul când ar fi fost necesar È™i am rămas triÈ™ti, făcând semne cu mâna, în timp de el dispărea în noapte. — ÃŽn regulă, a spus Löwe, cu greutate. Să ne adunăm È™i să vedem care ne sunt pierderile. Fiecare comandant de grupă a făcut numărătoarea È™i a raportat numărul de morÈ›i, răniÈ›i È™i dispăruÈ›i. Cinci minute mai târziu, duÈ™manul se arunca din nou asupra noastră. Porta își potrivea binoclul la ochi. Un glonte i l a smuls din mână È™i el se uita cu stupefacÈ›ie la fragmentele răspândite. Dacă nu ar fi fost binoculul, Porta ar fi cu siguranță un om mort. Trupele inamice se îndreptau spre noi din două direcÈ›ii deodată. Eram forÈ›aÈ›i iarăși să ne retragem. Mergeam cu greutate după restul grupei, M.G. ul dându È™i toată silinÈ›a să mă împiedice. Au fost momente când am dorit să nu fi fost servantul mitralior al companiei. Au fost momente când am dorit ca un altul să fi tras obiectul ucigător în faÈ›a focului inamic. O grenadă de mână se rostogolea spre mine. Am lovi o cu piciorul, cu forță, È™i am avut satisfacÈ›ia să o văd explodând la picioarele a doi soldaÈ›i îmbrăcaÈ›i în kaki. Tratează i bine, bastarzii! Erau scutiÈ›i să se mai lupte cu un M.G. blestemat de greu. Am ajuns din urmă restul oamenilor care se adăpostiseră în spatele unei movile de pământ. Locotenentul Löwe urla iarăși la ei pentru unele greÈ™eli sau abateri de la disciplină. ÃŽi ameninÈ›a, probabil pentru a mia oară în ultimul timp, că o să i tragă pe toÈ›i la răspundere. Părea că MicuÈ›ul a dispărut, dar nimeni nu l văzuse căzând È™i Löwe, cunoscându l bine, era înclinat să creadă că nu se supusese ordinului de ieÈ™ire la atac. — Era aici puÈ›in mai înainte, a spus Bătrânul, pe un ton de apărare. — Nu mi pasă unde a fost înainte! Vreau să È™tiu unde este acum! Nu ai nici un control asupra grupei tale, Feldwebel Beier? — Numai asupra unora, a spus Bătrânul. S a uitat cu severitate în direcÈ›ia lui Porta. Nu È™i asupra altora. — După părerea mea, toată grupa voastră trebuie trasă la răspundere. Legionarul È™i a încovoiat umerii cu un aer blazat. — Dacă vă amuză, a spus el È™i a plecat dezgustat. — Ce ai spus? a urlat Löwe în urma lui. ÃŽndrăzneÈ™ti să vorbeÈ™ti în felul ăsta cu un ofiÈ›er, tu, È™obolan francez. Legionarul a arborat unul din zâmbetele sale pline de superioritate. — Vă cer scuze, domnule, a spus cu supunere. Löwe s a întors spre mine: — Ei? ai ceva de spus, Hassel? — Mă gândeam că o să fiÈ›i mulÈ›umit să aflaÈ›i că am încă M.G. ul cu mine, domnule. — Pentru Dumnezeu! Locotenentul a ridicat un pumn strâns de exasperare È™i s a depărtat din nou ca o furtună. Restul nopÈ›ii l am petrecut într un calm relativ, netulburaÈ›i nici de inamic, nici de ofiÈ›eri. Spre dimineață, a apărut È™i MicuÈ›ul. Se îndrepta spre noi fluierând, nepăsător ca un drumeÈ› după o plimbare în revărsat de ziuă. Sub fiecare braÈ› avea câte o cutie mare cu gem. Ne am ridicat È™i îl priveam cu gurile căscate. Când era încă departe, a început să strige spre noi. — Ce v aÈ›i grăbit aÈ™a cu toÈ›ii? Trebuia să mai întârziaÈ›i puÈ›in. Mie mi a mers... Am găsit 31 de dinÈ›i de aur! Era un sergent care avea toată dantura din materialul ăsta... Trebuia să fi fost acolo, era ceva de văzut! — ÃŽmpărÈ›im? a spus Porta, ochind plin de veselie cei doi saci umflaÈ›i care atârnau de centura MicuÈ›ului. — Las o moartă, a spus MicuÈ›ul, încheindu È™i cu prudență nasturii vestonului. Am avut timp numai pentru o cafea băută la repezeală È™i puÈ›ină pâine cu gem înainte de sosirea unor noi ordine. Grupa a doua trebuia să plece în recunoaÈ™tere spre Nord Vest, în pădurea de la Ceris. Regimentul vroia să È™tie dacă aceasta era sau nu în mâinile inamicului. Ca prin minune nu ploua. Soarele era sus deasupra noastră înainte ca noi să fi mers nu mai mult de o oră È™i cred că în acel moment aÈ™ fi preferat răpăiala obiÈ™nuită a ploii. Hainele care È›i se îmbibă în spate cu sudoare sunt mai rele decât cele udate de ploaie. Bătrânul a adoptat o poziÈ›ie hotărâtă față de noi, ne a refuzat chiar È™i 5 minute pauză până când am ajuns la obiectiv. Am intrat în pădure È™i am început să ne miÈ™căm cu grijă, având armele pegătite pentru primul semnal de alarmă. Deodată, departe din partea dreaptă, se auziră sunete inconfundabile de activitate umană. Bătrânul a ridicat o mână. Ascultam, dar nu ne puteam da seama ce se întâmplă. Am înaintat în liniÈ™te È™i ne am oprit uimiÈ›i de priveliÈ™tea cu care ochii noÈ™tri se întâlneau. Am văzut câțiva oameni în uniforme de yankei lucrând ocupaÈ›i printre rezervoare de benzină È™i mormane de grenade. Patru camioane erau staÈ›ionate având fiecare ataÈ™ată o remorcă plină cu lăzi cu muniÈ›ii. — Drace! a spus Porta. E un depozit de arme. — Ce face? am È™uierat eu printre dinÈ›i. — AÈ™teptăm să vedem ce se întâmplă. Nici nu È™tim câți sunt de mulÈ›i. — Dacă sunt numai ăștia È™ase, ar trebui să i atacăm chiar acum, ne a îndemnat Porta, săltându È™i mitraliera. — Nu mi pasă chiar dacă sunt 66, a spus MicuÈ›ul cu setea lui obiÈ™nuită de sânge. — Pune l la loc! s a repezit Legionarul, smucind braÈ›ul MicuÈ›ului, care își căuta pistolul. Unul dintre americani își părăsi camarazii îndreptându se în direcÈ›ia noastră. Părea că nu ne a observat È™i era preocupat de copaci pentru un motiv care îl interesa numai pe el. Alături de mine, am simÈ›it că Legionarul își încordase muÈ™chii, gata pentru acÈ›iune. Omul n a avut timp nici măcar să È›ipe înainte ca Legionarul, practicând talentul din anii petrecuÈ›i în Legiunea străină, să i fi pus un braÈ› în jurul gâtului È™i un cuÈ›it în spate. Cei cinci oameni care mai rămăseseră erau ocupaÈ›i să încarce rezervoare de benzină pe una din remorci. Bătrânul È™i a întors capul spre noi. Ne am târât încet înainte, miÈ™cându ne cu prudență prin faÈ›a luminiÈ™ului, punând fiecare picior aÈ™a cum ne învățase Legionarul. Unul din oameni a întors capul în ultimul moment. CeilalÈ›i au fost luaÈ›i prin surprindere. Am sărit înainte ca panterele È™i i am redus la tăcere înainte ca ei să È™i fi dat seama ce li se întâmplă. Era o artă pe care o câștigasem, din necesitate, în Rusia. Bătrânul s a uitat în jur È™i È™i a îndreptat degetul spre o clădire lungă È™i joasă, din prefabricate. Ne am târât până la ea È™i cu multă grijă ne am uitat pe fereastră. ÃŽnăuntru, oamenii È™edeau la două mese mari luându È™i micul dejun. Legionarul È™i MicuÈ›ul au plecat în direcÈ›ii opuse să se ocupe de ei. Noi am pregătit grenadele de mână. A urmat o serie de explozii. Oamenii aÈ™ezaÈ›i în jurul mesei zburau prin aer È™i apoi cădeau cu nasurile în cutiile de conserve. I am văzut pe MicuÈ›ul È™i pe Legionarul, dând buzna prin uÈ™a de la extremitatea îndepărtată a barăcii, cu un grup speriat de oameni ieÈ™iÈ›i din duÈ™, înfășuraÈ›i cu prosoape în jurul È™oldurilor. Erau urmăriÈ›i de mitraliera Legionarului È™i la un semnal al Bătrânului am tras în sus È™i ne am făcut intrarea prin fereastră. — E în regulă, opriÈ›i focul! E prea multă benzină în locul ăsta după gustul meu. — VeniÈ›i aici să luaÈ›i gânsacul, a zbierat MicuÈ›ul, care deschisese o altă ușă È™i găsise în spatele ei un dulap cu provizii. — Haleală! a urlat Porta, pregătind o săritură asupra ei. Bătrânul a încercat să ne oprească, dar era prea târziu. MicuÈ›ul deschisese deja prima sticlă de whisky; Porta își băgase deja baioneta în prima cutie de ananas. — LăsaÈ›i toate la locul lor! a mormăit Bătrânul. — Fie È›i milă, a spus Gregor. N am văzut atâta mâncare de când sunt eu. Grăbindu se să se alăture celor doi rebeli, a scos un È›ipăt de bucurie. Șampanie! ÃŽntr adevăr, era prea mult. Am înaintat cu ceilalÈ›i È™i am smuls o sticlă. Pe jos pluteau dopuri săltând vesele pe o mare de È™ampanie. ÃŽn timp ce noi beam, Porta își umplea febril o farfurie cu tot ce i cădea în mână È™i era comestibil: carne conservată de vită, chiftele din carne, cartofi, roÈ™ii, È™uncă, ouă, unt, brânză... — De ce nu m am născut yankeu? Examina È™i învârtea fericit mâncarea cu o lingură de lemn. Bătrânul a făcut un gest de indignare, dar MicuÈ›ul părea să fie de aceeaÈ™i părere cu Porta. Găsise o tunică americană pe spătarul unui scaun È™i se chinuia să intre în ea, rupând astfel toate cusăturile. Un dop de È™ampanie l a lovit obraznic în ceafă. — SunteÈ›i morÈ›i, sunteÈ›i morÈ›i! cânta Heide ameÈ›it de băutură È™i amintindu È™i de zilele tinereÈ›ii. Chicotea prosteÈ™te în timp ce MicuÈ›ul a azvârlit spre el o sticlă goală. Aerul a fost îndată plin de rachete zburătoare din plută. — ÃŽncetaÈ›i cu prostiile È™i veniÈ›i să mâncaÈ›i! a urlat Porta ca să acopere gălăgia. Era ca într un minunat vis bahic. Numai printr o minune mai era realitate. — Ce păcat că lipseÈ™te nebunul ăla bătrân, am murmurat eu gândindu mă la Barcelona È™i îmi turnam încet È™ampanie în ureche în loc de gură. — Vă avertizez, a spus Bătrânul cu toată seriozitatea. Neg orice fel de responsabilitate pentru acest desfrâu. AÈ›i fost împotriva mea pe față, cu armele în mână. S a clătinat È™i a încercat să pretindă că nu a făcut o. Vă avertizez, a repetat. Am consemnat totul în carnet. — O rezolvăm cu uÈ™urință, a spus Porta. A apucat carnetul È™i l a aruncat fără să clipească în ceainic. Ia un alt pahar cu È™ampanie, o să È›i scoată din cap toate problemele. MicuÈ›ul zâmbea tuturor plin de fericire. FaÈ›a îi strălucea de grăsime È™i bunăvoință. — Adolf n a oferit nimănui un ospăț ca ăsta. Am să scriu domnului Eisenhower È™i să l rog să se alăture găștii noastre. Orgia a continuat. Vrând nevrând a luat parte È™i Bătrânul. Heide a descoperit un butoiaÈ™ de coniac È™i am băut în felul nostru, flegmatic. După asta ne a apucat cheful de joacă. Jocuri copilăreÈ™ti, stupide, printre care È™i jocul de a capra. M am cățărat într un pom pretânzând — È™i fără îndoială crezând — că eram o maimuță. Singurele nuci de cocos pe care le am descoperit au fost grenadele de mână, aÈ™a ca le aruncam pe jos, după bunul meu plac. Datorită unui miracol nimeni n a fost omorât. MicuÈ›ul È™i Porta au dat foc unui rezervor cu benzină È™i au început să È›opăie înăuntru È™i în afara flăcărilor, până când MicuÈ›ul s a aÈ™ezat în mijlocul vâlvătăii fiind aproape gata să fie incinerat. Ne am repezit asupra lui cu extinctorul pe care l am folosit cu generozitate, aÈ™a că până la urmă MicuÈ›ul arăta ca un uriaÈ™ om de zăpadă. Legionarul, izolat în felul lui, amesteca solemn toate combinaÈ›iile posibile de băutură, rom È™i coniac È™i whisky, rachiu È™i vodcă È™i cremă de mentă, iar Gregor lătra ca un câine la lună, punând piedică tuturor. Deodată, din dreptul pomilor, s a auzit o voce foarte bine cunoscută. — De data asta aÈ›i depășit orice măsură. Unde este Feldwebel Beier? Ne am oprit din dezmăț È™i am rămas muÈ›i când locotenentul Löwe a apărut ca un nor negru în ceaÈ›a noastră, având restul companiei în spatele lui. — Unde este, a repetat el, cu severitate. După o lungă căutare l am descoperit pe Bătrân, căzut pe spate, sforăind ca un porc È™i cu o grenadă în fiecare mână. — A încercat să ne oprească, am spus cu, cu un vag sentiment de loialitate față de Bătrân. Ne am împotrivit — ne am opus deschis, pe față — cu armele în mâini. — A consemnat totul în carnet, a adăugat Heide cu solicitudine. — Carnetul este în ceainic. Gregor urla cu hohote de râs È™i a început din nou să latre. Locotenentul Löwe mormăia. Și a deschis gura È™i mormăia. Cuvintele nu i erau suficiente. — Sst! ne a avertizat Bătrânul, deschizând în sfârÈ™it ochii. O să aduceÈ›i inamicul asupra noastră. — PoftiÈ›i un excepÈ›ional à la Legiunea Străină, ne a oferit MicuÈ›ul. El întindea un pahar conÈ›inând Dumnezeu È™tie ce amestecuri de băutură. Locotenentul l a plesnit cu putere peste mână È™i lichidul i s a vărsat peste uniformă. — Vezi ce ai făcut? a spus MicuÈ›ul, încercând cu o bucată murdară de pătură să È™teargă uniforma locotenentului. Se legăna din cauza beÈ›iei È™i È™i a îndepărtat mâinile ca să È™i poată menÈ›ine echilibrul. Și ei È™i Löwe s au prăbuÈ™it, strânÈ™i într o îmbrățiÈ™are departe de a fi drăgăstoasă. Löwe, a fost primul care È™i a reluat poziÈ›ia verticală. MicuÈ›ul s a ridicat cu greutate pe unul din picioare, încercând să pună greutatea lui imensă în poziÈ›ie dreaptă È™i Löwe i a dat un È™ut cu piciorul făcându l să zboare doi metri. — Are pantalonii È™ifonaÈ›i, a observat Gregor, foarte solemn. In ce hal sunt... — Mai degrabă murdari, i am replicat eu. MicuÈ›ul s a bălăbănit pe picioare, a căzut din nou peste locotenent È™i au dispărut din nou în direcÈ›ia podelei într o încurcătură agitată de braÈ›e È™i picioare încolăcite. — PriviÈ›i! a spus Heide cu reproÈ™. Un ofiÈ›er degradându se în aÈ™a hal încât să se ia la bătaie chiar cu oamenii lui. Mi ar place să aud ce ar spune o Curte MarÈ›ială despre acest lucru. ÃŽn timp ce locotenentul È™i MicuÈ›ul se rostogoleau pe jos, unul în braÈ›ele celuilalt, restul companiei, cu chiote de desfătare, s a repezit la resturile pe care le lăsasem noi în urmă. Auzeam sunetul familiar È™i excitant al dopurilor de È™ampanie care pocneau, auzeam sticlele care erau sparte, auzeam zăngănitul cuÈ›itelor È™i furculiÈ›elor. Era clar, camarazii noÈ™tri nu voiau să lipsească de la ospăț. Am văzut pe unul dintre ei împuÈ™când un butoi cu rom È™i sorbind lichidul cu aceeaÈ™i repeziciune cu care el se scurgea. O cutie cu rasol de vacă a zburat prin fereastră, urmată de o sticlă goală de vodcă. Grupa a treia bombarda cu ouă pe a patra. Am simÈ›it aproape un sentiment de milă, privindu l pe locotenentul Löwe stând neajutorat în mijlocul nostru. Nu i purtam ranchiună pentru că era turbat pe noi. — Nu am nimic împotriva dumneavoastră, domnule, am spus cu amabilitate. Știu că sunteÈ›i furios pe noi. ÃŽnÈ›eleg cum vă simÈ›iÈ›i. Privirea pe care mi a întors o era una de ură curată. Am fost luat prin surprindere, trebuie să recunosc, dar totuÈ™i am persistat. — Dacă aÈ›i lua puÈ›ină băutură, domnule, v aÈ›i simÈ›i mai bine. Löwe È™i a ridicat ambii pumni deasupra capului È™i a strigat: — Vei fi spânzurat pentru asta! Toată banda asta blestemată va fi spânzurată! Gregor s a repezit spre cel mai apropiat pom È™i agățându se de o cracă își zvârlea picioarele în sus È™i în jos, trăncănind ca o maimuță. MicuÈ›ul a început să l bombardeze cu pietre È™i eu, fiind puÈ›in gelos, pentru că fusesem primul care jucase rolul maimuÈ›ei, am făcut un plonjon ca la rugby, încercând să l dau jos. Am căzut toÈ›i trei pe pământ È™i am uitat până È™i de existenÈ›a locotenentului Löwe. Porta a fost cel care a provocat sfârÈ™itul, anihilând explozia care plutea deasupra capetelor noastre. Sigur a lost Porta cel care conducea nebuneÈ™te un buldozer È™i a făcut ca întreaga baracă din prefabricate să se prăbuÈ™ească. L am auzit pe locotenentul Löwe care își scotea capul de sub dărâmături È™i am prins cuvintele „prădare È™i hoÈ›ie". L am auzit pe Porta râgâind ca un măgar È™i declarând că este membru al armatei americane È™i e convins că sunt nemÈ›i pe câmp. După aceea am ajuns cu capul în cizma cuiva È™i nu am mai È™tiut nimic până când am fost aruncat de o explozie care a zguduit pământul È™i am descoperit că întrega tabără era în flăcări. Considerând că 99 la sută din Companie era aproape total inconÈ™tientă din cauza băuturii, e fără îndoială important de spus pentru instruirea armatei că nici o viață nu a fost pierdută, nici un singur om rănit, în afară de câțiva ochi învineÈ›iÈ›i È™i câțiva dinÈ›i rupÈ›i, urmări inevitabile ale oricărei orgii de acest fel. — N a fost un chef rău, a spus MicuÈ›ul, când ne întorceam către bază. O să mai facem È™i altă dată! CAPITOLUL OPT ÃŽn birourile Gestapoului de pe bulevardul Foch, comisarul Helmuth Bernhard proceda la interogatoriul jurnalistului Pierre Brossolette. Brossolette fusese prins pe o plajă din Normadia, încercând să ajungă în Anglia, unde urma să dezvăluie planurile pentru insurecÈ›ia Parisului. Helmuth Bernhard era doar ultimul dintr un È™ir lung de anchetatori. Gestapoul cunoÈ™tea deja intenÈ›ia lui Brossolette de a ajunge în Anglia, însă ceea ce vroiau să afle era numele colaboratorilor lui È™i lucrau în acest scop cu toată brutalitatea obiÈ™nuită È™i plini de zel. Bernhard era mai subtil în metode decât predecesorii lui È™i, în orice caz, în momentul când Brossolette a ajuns în grija lui, era absolut vădit că orice tortură fizică l ar fi omorât înainte de a le putea fi de folos. Deja îi sfărâmaseră picioarele în multe locuri, astfel că acum putea numai să se târască pe jos, în chinuri, sprijinindu se în mâini È™i coate. Bernhard, observându l cu un ochi experimentat, a hotărât că era pregătit momentul pentru o formă mai rafinată de convingere. Aplicând tratamentul cuvenit, omul nu va mai opune rezistență. Din nefericire pentru Bernhard, Brosselette era È™i el conÈ™tient că era aproape de sfârÈ™itul resurselor sale fizice. ÃŽntr un gest final de sfidare a reuÈ™it să se arunce de la fereastra unui etaj superior, într un moment de neatenÈ›ie a paznicilor. Căderea a fost întreruptă la jumătatea drumului de un balcon de piatră. Paznicii s au grăbit să pună mâna pe el, dar n au reuÈ™it decât să l vadă sărind de pe balcon pe terenul din curte. Era mort înainte ca ei să reuÈ™ească să l captureze din nou. ÃŽn noaptea aceea, opt ostatici au fost împuÈ™caÈ›i ca măsură de represalii. GENERALUL VON CHOLTITZ ÃŽL VIZITEAZà PE HIMMLER Reichsführer ul SS Heinrich Himmler se instalase împreună cu statul lui major într un castel nu departe de Salzburg. SoldaÈ›i SS, înalÈ›i È™i sobri, asigurau o gardă călare zi È™i noapte în jurul perimetrului. Erau din compania SS specială a lui Himmler, Panzerii fanatici din Divizia Totenkopf — singura divizie SS care purta pe guler capul de mort brodat cu mătase. Divizia fusese înfiinÈ›ată în urmă cu 10 ani È™i în această perioadă patru ofiÈ›eri comandanÈ›i, căzând în dizgraÈ›ia Reichsführer ului, dispăruseră fără urme. Divizia T primea ordine direct din partea lui Himmler È™i trebuia să se supună numai lui. De aceea, Hitler îi ura È™i nu avea încredere în ei. Trei vehicule mari cu ofiÈ›eri de stat major staÈ›ionau în faÈ›a intrării în castel. Un general dintr o divizie de infanterie urca încet È™i greoi scările, unde a fost aÈ™teptat È™i eliberat prompt de servietă de către un Sturmbannführer. — Regret acest lucru domnule, a spus ceremonios SS istul. Ordine noi, È™tiÈ›i din 12 iulie... Chiar È™i mareÈ™alul Reichului trebuie să se supună! — Poate vrei să mi iei È™i revolverul, a sugerat caustic qeneralul. — Nu, puteÈ›i să l păstraÈ›i, domnule... Vă rog să mă urmaÈ›i. Vizitatorul a fost condus în biroul somptuos al Reichsfiihrer ului, unde cei doi s au salutat conform reglementării din 20 iulie. — Generalul Dietrich von Choltitz, domnule, a anunÈ›at Sturmbannführer ul. A venit să È™i prezinte informarea. — A, da. Himmler s a ridicat de pe scaun, primindu l cu o strângere de mână. Consideră te bine venit, generale. Sunt încântat să te cunosc. ÃŽmi permiÈ›i să te felicit pentru promovare? De la locotenent colonel la general în trei ani! Nu e rău. Nu e rău deloc. Nici chiar ofiÈ›erii noÈ™tri SS nu avansează în acest ritm. Generalul von Choltitz a zâmbit vag în semn de apreciere a laudei Reichsführer ului. Himmler l a luat confidenÈ›ial de braÈ›. — Spune mi, cum merg treburile la Paris? ReuÈ™eÈ™ti să i È›ii în frâu pe francezi? — Mă descurc, a spus cu severitate von Choltitz. — E o muncă dificilă, a încuviinÈ›at Himmler pe un ton de încurajare, apoi a arătat cu degetul spre crucea pe care von Choltitz o purta la gât. O amintire de la Rotterdam, am ghicit? — O amintire de la Rotterdam... da. Himmler a râs. — 18 mai 1940. — AveÈ›i o memorie remarcabilă, Reichsführer. — Ai dreptate. Este necesară când ai un post ca al meu. Himmler s a îndreptat spre birou, care era plin cu mormane de hârtii, pliante È™i cutii pline de documente. — După cum vezi, nu sunt lipsit de excerciÈ›iu mintal. Munca se îngrămădeÈ™te în fiecare zi. Se întâmplă acelaÈ™i lucru de când am început să mă ocup de problemele care È›in de Interne. Suntem înconjuraÈ›i de duÈ™mani È™i trădători! DuÈ™mani È™i trădători! Ce ai face cu asta? I a întins un document, pe care von Choltitz l a primit calm È™i l a citit fără să arate nici un fel de emoÈ›ie. „În numele poporului german, doamna Elfriede Scholtz, născută Remarque, este acuzată de următoarele: Că a avut idei defetiste pe o perioadă de luni de zile, cerând îndepărtarea Führer ului, declarând că soldaÈ›ii noÈ™tri nu mai sunt decât hrană pentru tun, etc... Că a făcut propagandă fanatică împotriva celui de al Treilea Rreich. Persoana care a denunÈ›at o È™i care este de fapt fosta ei proprietăreasă, adaugă informaÈ›ia că doamna Scholtz n a crezut niciodată în victoria finală È™i a spus acest lucru în multe împrejurări. Doamna Scholtz se spune că a fost mult influenÈ›ată de cartea fratelui ei, Erich Maria Remarque, „Nimic nou pe frontul de Vest". Acest lucru trebuie considerat numai ca o circumstanță moderată, deoarece după propria declaraÈ›ie a acuzatei nu È™i a văzut fratele de treisprezece ani." Generalul von Choltitz a înapoiat documentul, fără să facă vreun comentariu. Himmler l a aruncat furios pe birou. — Moartea e o pedeapsă prea blândă pentru astfel de oameni! Căuta printre hârtii un alt exemplu pe care să l arate generalului, când privirea i a fost atrasă de un document marcat Strict secret, l a luat È™i l a parcurs încruntându È™i sprâncenele. Era o listă detaliată, un fel de inventar cu toate ceasurile, brățările, stilourile, ochelarii, inelele, cronometrele care fuseseră colectate în lagărele de exterminare. Himmler È™i a dres glasul, a împăturit cu grijă documentul în trei È™i l a ascuns într un sertar. Era o informare pe care nu dorea să o arate lui von Choltitz, indiferent de cât de rapidă fusese avansarea lui. — Generale, spuse Himmler cu gravitate, după cum È›i s a spus deja la Wolfsschanze, Führer ul doreÈ™te ca Parisul să fie ras de pe suprafaÈ›a pământului. Te am chemat aici ca să te întreb de ce nu ai executat încă ordinul... AgenÈ›ii mei îmi spun că viaÈ›a își urmează cursul normal la Paris, cu excepÈ›ia a două mici episoade — pot să le spun astfel? — care pot fi lăsate la uÈ™a aÈ™a zisei MiÈ™cări de Rezistență. Von Choltitz a ridicat din umeri aproape imperceptibil. — Reichsführer, nu am nici arme È™i nici oameni suficienÈ›i. Tunurile grele nu au sosit È™i nimeni nu È™tie unde sunt... Și în plus n am primit încă unitățile noi care mi au fost promise. — O să ai tot ce îți trebuie, a spus Himmler cu măreÈ›ie. Sunt pe cale să reconstitui două regimente înarmate cu rachete. Thor È™i Gamma sunt pe cale să sosească È™i s a dat deja ordin lui Model să È›i trimită un regiment de tancuri Z.B.V., sunt extraordinare, pot să È›i garantez! Vor face tot ce vrei È™i vor merge oriunde doreÈ™ti... Mă bizui pe tine, Choltitz, sută la sută È™i sunt puÈ›ini ofiÈ›eri cărora le aÈ™ putea spune acest lucru. Sper să te văd curând în uniformă de Obergruppenführer! La masă, în seara aceea, von Choltitz s a găsit plasat la dreapta lui Himmler: superba argintărie provenea de la Curtea Regală a României, dar comparativ cu ea meniul era spartan È™i feÈ›ele ofiÈ›erilor trădau clar că se gândeau la acest lucru. Himmler însuÈ™i hotăra care din oaspeÈ›i va primi o a doua porÈ›ie de mâncare. Un general de cavalerie, gras, căruia îi fusese permisă numai o porÈ›ie anemică de mâncare, fusese auzit exprimându È™i regretele de a fi obligat să renunÈ›e la plăcerea propriei sale mese pentru onoarea neîndoielnică, dar mai ales plăcerea îndoielnică de a fi invitatul lui Himmler. Un maior È™i a scos trabucul din buzunar È™i îl È›inea cu patimă sub nări, dar o privire tăioasă din partea gazdei l a determinat imediat să l pună la loc. Himmler ura tutunul. Cafeaua (surogat) a fost servită în camera de alături. Câte o ceaÈ™că pentru fiecare È™i numai privilegiatul avea dreptul È™i la un pahar de coniac. După ce s au sculat de la masă, Reichsfürer ul a făcut un semn că doreÈ™te să schimbe câteva cuvinte cu un general căruia i se dăduse ordinul de a se ocupa de miÈ™carea subversivă din Iugoslavia. — Oberführer Strauch, înÈ›eleg că de curând ai acordat o suspendare de pedeapsă unui grup de muncitori din rezistenÈ›a inamică. Și asta pentru a doua oară de când ai fost numit în acest post. Este a doua slăbiciune nejustificată din partea ta. Pot să aflu È™i eu care i explicaÈ›ia?... — Reichsführer, grupul la care vă referiÈ›i era format din È™ase femei È™i doi băieÈ›i în vârstă de 12 ani. — Dragul meu Strauch, m ai lăsat complet fără grai. Nu sunt femeile È™i băieÈ›ii la fel de capabili să execute acte de sabotaj la fel ca È™i bărbaÈ›ii? ÃŽn special când È™tiu că sunt obligaÈ›i să reuÈ™ească. Trebuie să scapi de această sensibilitate! Nu mi pasă cine sunt, bărbaÈ›i, femei sau copii, călugăriÈ›e sau preoÈ›i sau sugari — dacă îndrăznesc să ridice numai un deget împotriva noastră, răsuceÈ™te le gâturile! Mă înÈ›elegi? A urmat un moment de pauză. — Câți prizonieri ai în Belgrad?, a întrebat brusc Himmler. Nenorocitul de Strauch își privea vârfurile cizmelor. — Două mii nouă sute, Reichsfürer. — EÈ™ti informat greÈ™it, a spus sec Himmler. S ar părea că È™tiu mai multe despre problemele tale decât È™tii tu... Sunt exact 3218 prizonieri în Belgrad. Tribunalele tale rezolvă numai cincizeci de cazuri pe zi. Va trebui să dublezi numărul, cel puÈ›in. Strauch a deschis gura să protesteze, dar Himmler l a întrerupt. — Dacă îți lipsesc judecătorii, recrutează mai mulÈ›i. Ia i cu forÈ›a de pe stradă, dacă e necesar... Nu trebuie să aibă nici o calificare, pentru Dumnezeu! AminteÈ™te È›i, dragul meu Strauch, că e necesară o anumită asprime, dacă vrem să câștigăm acest război. Și îl vom câștiga, fără îndoială. Chiar È™i existenÈ›a noastră este în joc. AliaÈ›ii nu vor avea de ce să fie iertători È™i nu fac nici un secret din acest lucru. Să È›i aminteÈ™ti aceste vorbe, în viitor, când o să fii tentat să fii sentimental cu femeile È™i copiii. Când mai târziu Himmler È™i von Choltitz s au întors în sala vastă de conferinÈ›e, un ofiÈ›er de serviciu s a prezentat cu o hartă mare a Parisului pe care a întins o pe masă. Cei doi oameni s au aplecat asupra ei. — După părerea experÈ›ilor mei, a spus Himmler, oraÈ™ul întreg ar putea fi paralizat prin distrugerea podurilor. Am reuÈ™it să punem mâna pe un raport vechi în care sunt indicate niÈ™te depozite de armament care, din comoditate, au fost uitate. Am descoperit unul sau două dintre ele È™i sigur că vor avea importanță, dar pentru început trebuie să facem tot ce este esenÈ›ial ca să distrugem miÈ™carea de rezistență... EsenÈ›ial, ai auzit? După evrei, poporul francez este cel mai mare inamic al nostru. Și a fost aÈ™a de secole. Himmler È™i a schimbat poziÈ›ia È™i stând drept lângă masă, îl privea pe von Choltitz. — Noi È™tim că în Paris sunt două organizaÈ›ii ale RezistenÈ›ei. Una comunistă, condusă de un visător care se împopoÈ›onează cu uniformă È™i panglici pentru care nu are nici un drept. Oamenii mei s au ciocnit cu el de câteva ori. Apropo, comuniÈ™tii sunt mult mai periculoÈ™i decât ceilalÈ›i din Rezistență. Cealaltă organizaÈ›ie e sub comanda unui grup de intelectuali care pretind că lucrează pentru De Gaulle. Scopul nostru este să instigăm aceste două grupe una împotriva celeilalte, să i lăsăm să se distrugă È™i să scăpăm de grija de a o face noi. M ai înÈ›eles? — Desigur... — Bine... De fapt, comuniÈ™tii sunt deja la jumătate de drum. Ei nu pot suporta intelectualii È™i nu va trece mult timp ca să se hotărască să facă treaba asta în locul nostru. O să i folosim atâta timp cât ne sunt necesari, apoi îi lichidăm. — Ce unități o să am la dispoziÈ›ie? a întrebat cam nepoliticos von Choltitz. Himmler l a privit lung. — A, da... unitățile tale... O să È›i dau Divizia a 19 a SS de Tancuri, „Letland" È™i Divizia a 20 a SS de Tancuri, „Estland". Pentru moment, ambele se află în Danemarca. ÃŽn afară de acestea, o să mai dispui de două regimente de Feldgendarmerie din Polonia È™i Divizia a 35 a SS de Polizei Grenadier. ExperÈ›ii mei au calculat că È›i ar fi necesare aproximativ douăsprezece zile să minezi oraÈ™ul. Pentru munca asta, o să È›i dau ingineri nin Divizia a 912 a de Geniu È™i 27 a „Panzer Z.B.V." Cum È›i se pare? — Foarte bine, Reichsführer... Cu condiÈ›ia ca ei să sosească. Dacă nu, regret, dar sarcina mea va fi imposibilă. — Generale von Choltitz nu mi vorbi despre lucruri imposibile. De două ori în acest război ai făcut lucruri imposibile, la Rotterdam È™i la Sevastopol. Ce ai făcut o dată, înainte, poÈ›i să mai faci. AminteÈ™te È›i că mă bizui pe tine sută la sută. Von Choltitz s a întors dezgustat È™i a înghiÈ›it discret un sedativ. Faptele lui glorioase anterioare îi atârnau de gât ca pietrele de moară. Prevedea că ori de câte ori vor avea nevoie de „un om", el va fi acela, pe principiul că a fost odată un vrăjitor È™i că dacă făcuse odată minuni, va putea să le repete ori de câte ori va fi nevoie. ÃŽn mai 1940, locotenent colonelul von Choltitz primise comanda celui de al treilea batalion din Regimentul 16 Infanterie, în spatele țărmului neted al Olandei. Preluase comanda unor unități de luptă din Divizia „Luftland" È™i începuse lupta în regiunea Wodhaven Rotterdam. Drumurile È™i podurile feroviare care făceau legătura cu Rotterdam au fost luate imediat, deÈ™i preÈ›ul a fost foarte mare: pentru fiecare metru câștigat s a vărsat un râu de sânge. Șaizeci È™i È™apte la sută din ofiÈ›eri au fost pierduÈ›i. După cinci zile de lupte grele, când s a ajuns la final, È™aptezeci È™i cinci la sută din divizie căzuse. Olandezii au avut probabil pierderi similare sau chiar mai mari, dar generalul Lehmann a refuzat cu încăpățânare să capituleze. I au fost acordate trei zile pentru o capitulare necondiÈ›ionată È™i la capătul acestui interval de timp, când nu s a primit răspuns la mesaj, von Choltitz a È™tiut că singura cale rămasă deschisă era bombardarea Rotterdamului. Două mii patru sute de bombe È™i bombe incendiare au fost lansate asupra oraÈ™ului. Treizeci de mii de civili È™i au pierdut viaÈ›a. Când bombardamentul s a terminat, era exact ora 15.05, în afara ruinelor care continuau să ardă, resturile armatei olandeze veneau alergând cu baionetele pregătite, ca să se răzbune pe duÈ™manul care le distrusese oraÈ™ul. A fost o rezistență È™i glorioasă È™i neaÈ™teptată; o izbucnire subită de eroism sălbatic nu numai din partea unui om, ci a sute de oameni. NemÈ›ii au fost luaÈ›i prin surprindere. Un tânăr locotenent olandez, rănit mortal, a reuÈ™it să nimicească un grup întreg în luptă, înainte ca el însuÈ™i să se fi prăbuÈ™it È™i să fi murit. Un băieÈ›andru recrut, de aproximativ optsprezece ani alerga cu un aruncător de flăcări È™i a creat panică mare între soldaÈ›ii cu o experiență de cel puÈ›in zece ori mai mare decât a lui. Din străzile pline de mine au apărut câteva tancuri olandeze care avansau pline de măreÈ›ie. Armata germană a fost cuprinsă de panică. Oamenii È™ovăiau È™i se retrăgeau È™i atunci a fost momentul când locotenent colonelul von Choltitz, cu toate că pierduse în luptă toÈ›i ofiÈ›erii È™i jumătate din soldaÈ›i, a fost văzut aruncându se în mijlocul haosului, holărât să redea trupelor curajul care începuse să se ofilească. Oameni gata de fugă erau împinÈ™i înapoi în luptă. AlÈ›ii își recăpătau încrederea doar la vederea unui ofiÈ›er. Cu propriile lui mâini, von Choltitz a ajutat la instalarea unei mitraliere È™i a rămas acolo până când a văzut că este corect mânuită, alergând apoi să dea ajutor în alt punct de luptă. A înaintat metru cu metru trăgându È™i oamenii cu el. A fost văzut distrugând un cuib inamic de mitraliere cu o ploaie de grenade È™i atât timp cât el era acolo, oamenii se dovedeau incapabili să se retragă sau să fugă. Exact la două ore după sfârÈ™itul bombardamentului, generalul Lehmann a capitulat „pentru a evita mai departe o pierdere excesivă de vieÈ›i omeneÈ™ti". La ora 17 s a difuzat prin radio ordinul de încetare a focului È™i chiar în acel moment colonelul Scharoo s a prezentat locotenent colonelului von Choltitz la cartierul general temporar din Willemsbrucke. Von Choltitz a fost glacial È™i distant. Când, după cinci minute de conversaÈ›ie, colonelul Scharoo i a întins mâna, neamÈ›ul a refuzat să dea mâna cu el, în opinia sa, un ofiÈ›er care a capitulat nu mai merita să fie tratat ca un ofiÈ›er. ÃŽn fruntea trupelor sale triumfătoare, von Choltitz a intrat în Rotterdam È™i a primit din partea oraÈ™ului capitularea necondiÈ›ionată. A fost primul guvernator german al Rotterdamului È™i s a purtat ca un conducător foarte sever. La 18 mai 1940, a primit Crucea de Fier din mâinile Führer ului, personal. Alte misiuni urgente îl aÈ™teptau pe acest ofiÈ›er entuziast È™i le a acceptat pe toate, în felul lui rece È™i imperturbabil. Pe linia frontului Diviziei a 2 a de Infanterie, vechiul lui regiment din Oldenburg a pregătit atacul asupra Crimeei È™i nu a putut fi oprit decât de tunurile formidabile de la Sevastopol. Cuceritorului Rotterdamului i se dăduseră acum mijloace să devină cuceritorul Se vastopolului mortierul de 60 cm Thor, care cântărea peste 120 tone; Gamma, de 43 cm, cântărind 140 tone È™i o baterie completă de 80 cm, fiecare tun având 55 tone. Chiar înainte de a începe lupta, Hitler mutase unul din steagurile mici È™i roÈ™ii pe harta din biroul său, vrând să demonstreze întregii lumi că von Choltitz aproape cucerise ceea ce era cunoscută atunci drept cea mai puternică fortăreață din lume. Von Choltitz a cucerit o la momentul potrivit. Atât oraÈ™ul cât È™i fortăreaÈ›a au căzut după un bombardament care în mod sigur nu avea egal în istoria războaielor. Von Choltitz a primit mulÈ›umirile Führer ului È™i radioul german i a trâmbiÈ›at numele zi È™i noapte ca să fie auzit de concetățenii lui, desigur plini de recunoÈ™tință. Himmler i a oferit un post important în SS, dar von Choltitz era prusac È™i a preferat Armata. Himmler È™i a ascuns mânia în spatele unui zâmbet fermecător de regret È™i von Choltitz a țâșnit ca o cometă, depășindu l chiar pe Rommel, în căutarea gloriei. Himmler a întors spatele atât hărÈ›ii Parisului cât È™i musafirului său, generalul von Choltitz. Spre deosebire de vizitatorul lui, el nu era înarmat, dar nu avea temeri că generalul ar înnebuni subit È™i ar atenta asupra vieÈ›ii lui. Himmler a desfăcut o sticlă de coniac È™i stătea calm, cu paharul sub nări, savurând buchetul licorii. Hârtiile care aprobau promovarea generalului la gradul de Obergruppenführer în cadrul SS se aflau deja închise într un sertar al biroului său. Aceasta trebuia să fie recompensa lui după anihilarea totală a Parisului È™i de data asta nu mai putea să refuze elegant, preferând Armata. — Von Choltitz, a spus Himmler, întorcându se încet spre el, sper că nu ai îndoieli asupra victoriei noastre finale? Te asigur că, în acest caz, ele sunt prost motivate. Avem nevoie de încă doi ani. Să ne agățăm de această lungime de timp — îți dai seama la fel ca È™i mine că suntem capabili de asta — îți jur că victoria va fi a noastră... Acest ultim efort al AliaÈ›ilor, această invazie din Normandia este ultima zvâcnire a unui muribund. Crede mă, Choltitz, ei vor fi obligaÈ›i să scarpine fundul butoiului ca să le iasă È™mecheria asta veche. Trebuie să rezistăm È™i pur È™i simplu nu le va rămâne decât retragerea. Și au epuizat toate resursele, mizează totul pe speranÈ›a că noi vom ceda — desigur că nu vom face acest lucru. Dar în acest timp, generale, cât noi vom rămâne pe poziÈ›ii, trebuie să fim duri, trebuie să fim brutali. Trebuie să fim inumani, dacă e necesar... distrugerea Parisului va fi dovada puterii noastre È™i o lovitură psihologică, din care inamicul nu È™i va reveni niciodată... Mă urmăreÈ™ti? Generalul von Choltitz a respirat adânc înainte de a răspunde. — Reichsführer, permiteÈ›i mi să accentuez că Parisul nu este Rotterdam... Parisul nu este Sevastopol. Dacă îl distrugem va fi o revoltă mondială — È™i Dumnezeu să fie cu noi dacă pierdem războiul! Un zâmbet întunecat de plăcere a apărut pe faÈ›a lui Himmler. — Nero cânta la scripcă în timp ce Roma ardea. Și lumea încă mai vorbeÈ™te despre acest lucru. ÃŽntr o zi, dragul meu general, lumea va vorbi despre noi doi. Și după o mie de ani vor mai vorbi încă despre noi. O să fim mai ceva decât Cezar È™i decât Atila al hunilor! Și dacă, cu totul contrar aÈ™teptărilor mele, vom pierde bătălia — cel puÈ›in o s o pierdem într o aureolă de glorie. Și a dat capul pe spate È™i a scos un hohot de râs, o răbufnire plină de încântare. Vor tremura oamenii în pantofi numai la auzul numelor noastre! Himmler È™i Cholittz! Vor plânge copiii, vor È›ipa femeile È™i cei mai puternici oameni vor păli! Vocea lui Himmler urla înainte, pregătind minunile de vitejie care vor uimi posteritatea. Von Choltitz a luat un alt calmant È™i l a întrerupt pe Himmler, riscând o admonestare: — Ce se va întâmpla dacă diviziile blindate ale lui Patton vor ajunge la Paris înainte ca eu să am o È™ansă de distrugere a oraÈ™ului? — A! te gândeÈ™tj la familia ta? Mi am dat seama că ceva te frământă! Himmler a întins cordial mâna È™i a strâns cu putere cotul lui von Choltitz. Nu trebuie să te temi pentru siguranÈ›a familiei, garantez eu personal pentru ea. Þine legătura cu Model È™i Hausser. Nu te necăji pentru von Rundstedt. Nu mai e decât o „femeie bătrână". ÃŽn ce l priveÈ™te pe Speidel, el e deja cu un picior în Gemersheim . — Gemersheim? Generalul Speidel? Von Choltitz È™i a miÈ™cat capul cu mirare È™i Himmler i a răspuns cu un zâmbet plin de taină. — AgenÈ›ii mei sunt la curent, te asigur... O să lovim când totul va fi pregătit cum se cuvine. — Dar Speidel! Himmler a zâmbit afectat. Von Chohitz a scos distant o È›igară È™i a aprins o, fumul nesuferit plutea în rotocoale spre faÈ›a lui Himmler. — Vă puteÈ›i bizui pe mine, a spus von Chohitz. Distrugerea Parisului va fi îndeplinită imediat ce voi avea trupele È™i armamentul care mi au fost promise, dar pentru moment nu am oameni nici chiar să apăr Hotelul Meurice... Mi s a spus că aÈ™ putea avea un regiment de tancuri grele. Din păcate ei nu mai au tancuri nici să asigure o companie. Numărul lor exact este de È™apte Panzer, toate într o stare jalnică È™i total nepotrivite pentru o luptă împotriva câtorva Tigers. ÃŽn afară de asta, stocul nostru de muniÈ›ii ajunge numai pentru douăzeci de minute de luptă. Echipajele tancurilor se plimbă acum la È›ară cu puÈ™ca pe umăr. Nu doresc să sfârÈ™esc la Gemersheim sau să fiu spânzurat la Plötenzee ca un criminal de rând, înÈ›elegeÈ›i, Reichsführer, dar dacă nu primesc trupele necesare È™i armamentul, nu garantez că voi fi capabil să îndeplinesc ordinele în condiÈ›ii mai mult decât satisfăcătoare. Himmler a aprobat cu gravitate, È›inând o mână în dreptul gurii pentru a se apăra de fumul È›igării. — O să ai tot ce È›i trebuie, a spus el. Acum, hai să ne întoarcem la hartă È™i să vedem în amănunt ce urmează să fie distrus. Pretutindeni în cel de al treilea Reich sunau telefoanele. ÃŽn Jutlanda, unde era staÈ›ionată Divizia a 9 a SS de Panzergrenadier, numită „Letland", se ordonase regruparea lor. Sute de vehicule părăseau cantonamentul de la Boris. La Flensborg È™i la Neumunster au fost grupate È™ase sute de transportoare blindate de categorii diferite. Inginerii munceau toată noaptea pentru stabilirea itinerariilor. Nu fusese încă dat semnalul de plecare pentru diviziile blindate È™i rezultatul era o încurcătură monstruoasă de circulaÈ›ie; Jutlanda devenise dintr o tabără militară enormă, un carambolaj uriaÈ™. ÃŽn mijlocul haosului, Divizia a 20 a SS de Panzergrenadier, „Estland", căreia i se ordonase direcÈ›ia Jutlanda, a primit contraordine de întoarcere înapoi. Obergruppenführer Wengler a dat o reprezentaÈ›ie imitând remarcabil de bine pe cineva cu o criză de epilepsie. Oamenii lui îi urmăreau admirativ scamatoriile È™i aÈ™teptau cu anticipaÈ›ie înjurăturile care cu siguranță trebuiau să urmeze. — Care e cretinul cu fundul afară care a gândit că aÈ™a ceva e posibil? Cum dracu se poate presupune că aÈ™ putea întoarce pe drumurile astea aÈ™a de nenorocite! — Nu È™tiu cum, da' È™tiu cine, a răspuns ofiÈ›erul de legătură, stând amuzat pe motocicletă, cu picături de ploaie prelinse pe mantaua lui neagră, cretinul tău cu fundul afară nu e altul decât Reichsführer ul în persoană. Wengler a scuipat È™i a înjurat È™i iarăși a scuipat, în timp ce ofiÈ›erul de legătură se întorcea uruind pe un drum noroios, într un duÈ™ de stropi negri. — Bine! Ordin către toÈ›i ofiÈ›erii comandanÈ›i: conduceÈ›i înapoi în direcÈ›ia Neumunster. DestinaÈ›ia exactă nu este încă cunoscută. Și să nu dea dracul să aveÈ›i nevoie de toată ziua pentru asta. OfiÈ›erii s au răspândit în toate direcÈ›iile strigând ordinul. Wengler supraveghea morocănos felul în care acesta era executat. Era unul dintre cei mai severi comandanÈ›i ai diviziilor blindate È™i avea puÈ›ină răbdare în orice situaÈ›ie care nu l situa direct în prima linie de luptă. Chiar în timpul când el supraveghea executarea ordinului, imaginea coloanei s a dezinteyrat, cu o viteză uluitoare, într o stare de confuzie demenÈ›ială. Vehiculele intrau orbeÈ™te unele în altele, în È™anÈ›uri, în pomi, în garduri. Peste tot se È›ipa È™i înjura. Cineva rostise cuvântul „sabotaj" È™i ideea s a fixat puternic în capetele majorității oamenilor ca un fapt dovedit. ÃŽncet, foarte încet È™i foarte nesigur, coloana imensă se legăna înainte, spre sud. Primele vehicule ajunseră la încruciÈ™area drumurilor Handerslev Tender, când situaÈ›ia s a înrăutățit irecuperabil. Un Oberstabszahlmeister inocent s a apropiat cu coloana lui de muniÈ›ii destinate bateriilor grele de coastă. Vehicului lui mic abia a scăpat de o coliziune frontală cu un tanc. MaÈ™ina a trecut cu abilitate în afara drumului, dar tancul a intrat în tancul vecin. A fost un zgomot oribil de frecare de È™enile, È™i ambele tancuri s au oprit trepidând. Strigătele de „sabotaj" care nu dispăruseră complet niciodată, au fost reluate È™i au atins apogeul, încât nenorocitul de Oberstabszahlmeister a fost tras din maÈ™ină, È›intuit de un pom È™i împuÈ™cat pe loc. Era aproape sigur că nenorocitul greÈ™ise drumul, dar dacă a fost aÈ™a È™i a plătit scump eroarea. Coloana cu muniÈ›ii nu a mai ajuns la bateriile de coastă. Au fost trimise în schimb diviziei de infanterie care era È›inută în rezervă la Fiona È™i câteva săptămâni mai târziu a fost o consternare imensă când s a descoperit că proiectilele de 21 cm nu pot fi potrivite în nici un fel tunurilor de câmp de 10.5 cm. Și invers, bateriile de artilerie de pe falezele de coastă s au amuzat teribil când tunurile de 21 cm au început să scoată bombe de 10.5 cm. — Sabotaj! urla un ofiÈ›er de stat major. — Iarăși blestemaÈ›ii ăștia din Rezistență! È›ipă un colonel, în pragul apoplexiei. Pentru formalitate, câțiva ostatici nenorociÈ›i au fost executaÈ›i. Cineva trebuia să plătească incompetenÈ›a unor ofiÈ›eri. Era în zori când primele vehicule, care conduceau coloana Diviziei a 20 a blindate, au intrat în Neumunster. Abia atunci au aflat că destinaÈ›ia lor era Parisul È™i că erau aÈ™teptaÈ›i de urgență. A fost o surpriză să ajungă la Neumunster È™i să descopere că singura posibilitate de transport care îi aÈ™tepta era o duzină de vagoane franceze de marfă din timpul venerabil al culegerii strugurilor. Drumurile erau blocate pe distanță de kilometri de Divizia a 19 a de Tancuri, aflată È™i ea în drum spre Neumunster. Iar Divizia a 233 a venea acum în forță dinspre Est. Fiecare drum al Jutlandei era înfundat până la refuz cu tancuri È™i soldaÈ›i È™i maÈ™ini blindate. Totul era legat de Neumunster; totul era necesar la Paris È™i numai o duzină de vagoane franceze de marfă ca să i ia. — Sabotaj! au urlat cei trimiÈ™i de Reichsführer să îndeplinească misiunea. Au fost executaÈ›i mai mulÈ›i ostatici. Oficialii responsabili cu conducerea gării din Neumunster au fost executaÈ›i. Două divizii de blindate, 14.000 de vehicule È™i efectivul lor complet au pornit din Jutlanda cu douăsprezece marfare franceze. CAPITOLUL NOUà De trei săptămâni, un băiat de doisprezece ani, condamnat la moarte, era reÈ›inut în închisoarea de la Fresnes în aÈ™teptarea execuÈ›iei. Crima pentru care fusese închis putea fi considerată nu mai mult decât un act de entuziasm copilăresc. Dar putea fi È™i un act de rezistență împotriva duÈ™manului. FireÈ™te că nemÈ›ii au preferat să creadă în cea de a doua posibilitate. Băiatul furase un revolver de la un soldat german la colÈ›ul Bulevardului Saint Michael cu Place de la Sorbonne È™i pentru acest lucru trebuia să moară. Mama, înnebunită, încercase tot ce era posibil ca să fie anulată sentinÈ›a È™i în final ajunsese în audiență la cea mai mare autoritate: generalul von Choltitz. Șeful său de cabinet, pe nume Schwanz, i a expus cazul. Nu a obÈ›inut un succes mai mare decât s ar fi aÈ™teptat. — De ce vii la mine cu aceste banalități?! a strigat, cuceritorul Rotterdamului È™i al Sevastopolului, aruncând supărat documentele peste birou. Sun reÈ›ele speciale pentru acest gen de probleme: foloseÈ™te le! Dacă băiatul a fost condamnat la moarte, probabil că a existat o foarte bună motivare. Și oricum, am probleme de departe mai presante pe care trebuie să le rezolv. Ia le înapoi È™i nu mi irosi timpul. Nu mai era nimeni la cine femeia ar fi putut cere ajutor È™i în ziua următoare un copil de doisprezece ani a murit în faÈ›a unui pluton de execuÈ›ie, la Vincennes. De ce ar fi fost impresionat un om de talia generalului von Choltitz de soarta unui copil? Nu era acesta drumul spre glorie sau celebritate. Posteritatea nu È™i va aminti de un general care a graÈ›iat un copil de la pedeapsa capitală. ÃŽn schimb, È›ine minte un general care a distrus unul dintre cele mai frumoase oraÈ™e ale lumii... AR PUTEA FI SALVAT PARISUL? Generalul von Choltitz s a întors la Paris. OraÈ™ul era sobru È™i mohorât; sub calmul aparent de viață liniÈ™tită, o ameninÈ›are ascunsă plutea în aer. Numărul dezertărilor din armata germană atinsese proporÈ›ii catastrofale. Ca atare, numărul represaliilor sporise. ÃŽntr o singură seară peste patruzeci de oameni suspectaÈ›i de activitate pentru Rezistență au fost duÈ™i în faÈ›a plutonului de execuÈ›ie. Primii care au murit au fost comuniÈ™tii. ÃŽntr o dimineață, în zori, doi ofiÈ›eri din prima linie a frontului s au prezentat lui von Choltitz. Unul era general maior, purta un bandaj pe unul din ochi È™i uniforma neagră a trupelor de tancuri; celălalt era un tânăr căpitan din trupele de geniu, expert în plasarea minelor. ÃŽndată după ce au intrat în biroul generalului, pe ușă a fost agățată o inscripÈ›ie uÈ™or vizibilă: „Intrarea strict interzisă." ÃŽn spatele uÈ™ii se decidea viitorul Parisului. ÃŽn acelaÈ™i timp cu această conferință foarte secretă, o alta, chiar mai secretă, avea loc într un apartament din Bulevardul Victor Hugo, între un anume Hauptmann Bauer, un ofiÈ›er în serviciu! amiralului Canaris, È™i un diplomat care folosea pseudonimul "Farin". Hauptmann Bauer relata cu seriozitate diplomatului evenimentele, aÈ™a cum le văzuse el È™i diplomatul asculta la fel de serios. — Domnule Farin, a declarat ofiÈ›erul, vorbind È™optit È™i foarte repede, tot oraÈ™ul ăsta e pe cale să devină scrum È™i fum. Totul se va prăbuÈ™i în ruine dacă nu se întâmplă ceva neaÈ™teptat care să prevină evenimentele. Este absolut necesar să vă duceÈ›i să l vedeÈ›i pe von Choltitz înainte de a fi prea târziu. Diplomatul È™i a È™ters de pe frunte câteva perle discrete de transpiraÈ›e, iar înainte de a răspunde a dat pe gât două pahare de coniac. — Cine este acest general von Choltitz? De unde a venit? De ce nu am auzit niciodată despre el? — AÈ›i auzit de el — probabil că nu vă amintiÈ›i numele. AÈ›i auzit de Rotrerdam, bănuiesc? AÈ›i auzit de Sevastopol? Ei — a dat din cap cu severitate Hauptmann Bauer — acesta este generalul von Choltitz! — Vrei să spui... — Vreau să spun că acest om È™i a dat doctoratul în arta distrugerii. Pentru care alt motiv presupuneÈ›i că l au ales pentru această muncă? AparÈ›ine aceleiaÈ™i È™coli ca È™i mareÈ™alul Model: supunere oarbă indiferent de împreiurări. Dă i un topor È™i spune i să È™i taie mâna dreaptă È™i o s o facă, cu condiÈ›ia ca rangul tău să fie mai mare decât al lui. Diplomatul È™i a dres vocea înainte de a răspunde. — Ce au avut de spus despre acest lucru în Bendlerstrasse? — Nimic, în general. — Atunci de ce... De ce suntem noi... de ce sunteÈ›i... Ochii lui Hauptmann scânteiau sub ochelarii fumurii. — Singurul motiv pentru care ei nu vorbesc este că acei puÈ›ini care au mai rămas sunt îngrozitor de speriaÈ›i ca să mai deschidă gura! CeilalÈ›i s au... dus. — S au dus? Unde? — ÃŽn acelaÈ™i loc unde o să merg È™i eu È™i dumneavoastră dacă nu suntem prevăzători, la Plötenzee. Diplomatul a rămas cu gura căscată. — SpânzuraÈ›i? a spus el răguÈ™it. — BineînÈ›eles, spânzuraÈ›i! Acum ascultaÈ›i mă, domnule Farin, È™i spuneÈ›i mi ce părere aveÈ›i în legătură cu acest fapt: un nou regiment de tancuri a sosit la Paris. Sunt staÈ›ionaÈ›i în barăcile PrinÈ›ului Eugen, din afara Versailles ului. OfiÈ›erul comandant este caracteristic pentru tipul de om cu care trebuie să tratăm: un general maior, de două ori retrogradat, comandând cel mai teribil grup de tancuri din lume. Și nu fac această afirmaÈ›ie cu uÈ™urință. Vă pot spune că dacă un singur cuvânt ar ajunge la urechile celor de la Berlin, în sensul că ei au fost implicaÈ›i, amiralul Canaris ar dispare aÈ™a de repede că nu o să puteÈ›i vedea nici măcar norul de praf. — Deci ce sugerezi? a întrebat diplomatul cu nervozitate. Ce aÈ™ putea face? Și oricum, de ce au fost aduÈ™i aici? Bauer a ridicat din umeri. — Poate fi ceva mai distructiv decât un tanc? ÃŽn special un tanc din Divizia a 27 a Z.B.V.... DaÈ›i mi voie să vă spun ceva despre ei. Regimentul este format din È™ase batalioane sub comanda generalului maior Mercedes. El însuÈ™i, după cum v am mai spus, a fost degradat de două ori în timpul carierei lui militare. Oamenii aflaÈ›i sub comanda lui au făcut puÈ™cărie, o dată sau de câteva ori în timpul armatei. Viol, tâlhărie, omoruri, perversități sexuale — numiÈ›i orice altă porcărie, ei au făcut o... Ei sunt, exprimându mă moderat, o bandă de brute total nedisciplinate... Vă imaginaÈ›i ce s ar întâmpla dacă vor fi lăsaÈ›i liberi pe stăzile Parisului? — Da. — Un toptan de masacre. — Da. Farin s a dus spre fereastră cu un alt pahar cu coniac în mână. A stat un timp privind tăcut jos în stradă. — O baie de sânge, a spus în sfârÈ™it. Ai dreptate, desigur, trebuie făcut ceva ca să prevenim masacrul. — Mă bucur că aveÈ›i aceeaÈ™i părere. — Ce ar fi — Farin a ezitat — ce ar fi dacă am ridica baricade? PriveÈ™te acolo, Hauptmann Bauer. I a arătat, privind pe fereastră, un sergent de poliÈ›ie care patrula pe stradă. Apărarea Parisului — de ce nu? PoliÈ›ia ajutată de oameni din Rezistență... — Sunt sigur că s ar putea, domnule Farin. Dar în acelaÈ™i timp mă tem că ne vom îndrepta direct în mâinile lui Hitler. Se întâmplă să È™tiu că un batalion din Brigada Dirlewanger, chiar în acest moment, se îndreaptă spre Paris. Fiecare om al acestei forÈ›e este un criminal căruia i s a suspendat pedeapsa — suspendare nu pentru că li s a considerat cazul într o nouă lumină, dar pentru că Führer ul a hotărât brusc că È™i criminalii ar putea fi folositori. DeÈ›in informaÈ›ii că au fost trimiÈ™i special ca să provoace acÈ›iuni de tipul celor pe care le aÈ›i menÈ›ionat. Bauer È™i a clătinat capul cu regret. PoliÈ›ia È™i RezistenÈ›a... Este o idee ispititoare, dar cât timp vor putea È›ine piept puterii germane? Și cât de mare ar fi rezistenÈ›a pe care ei ar putea să o opună? Insuficientă, mă tem. Insuficientă. — Atunci ce propui, Hauptmann? — După părerea mea, ne au rămas deschise numai două căi de acÈ›iune. O cale este să întârziem cât mai mult oamenii È™i vehiculele pe care le aÈ™teaptă von Choltitz; cealaltă este să obÈ›inem înaintarea diviziilor blindate americane spre Paris cât mai repede posibil. Farin chibzuia asupra posibilităților de a pune în practică aceste deziderate. — Acum aÈ™ fi vrut să fiu la Londra! — Vă cred, a fost de acord Bauer, zâmbind uÈ™or. Parisul de azi nu e cel mai confortabil loc de pe pământ, nu este aÈ™a? Nici Germania nu e un pat de trandafiri. Amiralul È™i a ars deja toate hârtiile. ȘtiÈ›i cine a fost numit Oberbefehlshaber pentru Vest? Generalfeldmarschall Walter Model. Nimeni altul. E omul care poate să adulmece trădarea de la sute de kilometri distanță, cred că nici măcar Hitler nu este prea subtil pentru amicul nostru. — Omul este o brută necivilizată, spuse Farin, foarte convingător. Ai auzit povestea despre È™ampania lui von Rundstedt? Spionii lui Model au descoperit că el avea în cameră 60 de lăzi cu această băutură. Cinci minute mai târziu — cinci minute, È›ine minte! — toată cantitatea a fost vărsată. Ce risipă! Și cât de inutilă! — Se spune că doarme având sub pernă o ediÈ›ie de lux a volumului Mein Kampf. Sunt convins de asta. El È™i von Choltitz nu mai sunt oameni, sunt roboÈ›i militari. Cei doi conspiratori au mai stat un timp de vorbă, după care diplomatul È™i a terminat coniacul, È™i a luat haina È™i servieta, arătându se ceva mai hotărât. — Să vedem ce se poate face. Parisul trebuie salvat cu orice preÈ›. Am să mă prezint lui von Choititz în persoană È™i să văd ce È™anse avem cu el. Ne ar fi de ajutor dacă am găsi ceva împotriva lui — o vină — ceva ce ar putea interesa pe prietenul Model. — Mă îndoiesc de aÈ™a ceva. Omul este un model de perfecÈ›iune. TotuÈ™i vă doresc mult succes. O să È›inem legătura prin reÈ›eaua obiÈ™nuită — presupunând că voi mai fi în viață ca să fac asta. — Sunt convins că vei fi. Farin s a oprit un timp, ascultând în dreptul uÈ™ii înainte de a o deschide. — Cred că e mai bine să ne despărÈ›im. Și pietrele caldarâmului au ochi în zilele astea... La revedere, Hauptmann. — La revedere! CAPITOLUL ZECE Normandia devenise un al doilea Stalingrad. Cincizeci de mii de oameni au fost luaÈ›i prizonieri; patruzeci de mii È™i au pierdut viaÈ›a. Regimentul 27 Panzer a fost redus la o cincime din capacitatea lui iniÈ›ială È™i cincimea rămasă a fost trimisa la Paris pentru motive care încă nu fuseseră divulgate. Cu o satisfacÈ›ie sadică, pe care nu È™i dădea osteneala să o ascundă, Generalfeldmarschall von Rundstedt a raportat că 1 800 000 de militari ai forÈ›elor Aliate au debarcat în Normandia; È™i că în faÈ›a acestor 1 800 000 erau prinÈ™i ca într o capcană 200 000 de militari germani. Nici o divizie blindată nu avea mai mult de 10 tancuri; multe aveau numai cinci; unele chiar mai puÈ›in. SituaÈ›ia era disperată, È›inuse să sublinieze von Rundstedt în faÈ›a colegilor lui. SituaÈ›ia continua să se deterioreze cu fiecare zi È™i în final chiar È™i bătrânul Rundstedt își pierduse răbdarea. — Ce câștigaÈ›i sunându mă de patruzeci de ori pe zi? urla el la telefon. Nu pot să vă spun ce să faceÈ›i! Nu pot să vă scot trupe din joben. Singura conduită înÈ›eleaptă este să capitulaÈ›i, am spus o de nenumărate ori, dar cretinii de la Berlin nu vor să audă aÈ™a ceva. Toată banda asta blestemată ar trebui să fie închisă. V am spus că suntem conduÈ™i de debili mintali în ultimul grad! A trântit receptorul în furcă. Telefonul a alunecat È™i s a făcut țăndări pe jos. Von Rundstedt a scos un sunet de indignare, È™i a smuls haina È™i a părăsit biroul ca o furtună. Pe haina sa nu se afla prinsă nici o medalie — nu se deosebea de aceea a unui soldat obiÈ™nuit — deÈ™i era cel mai decorat om din întreaga Germanie. Trebuie spus că Generalfeldmarschall von Rundstedt nu È™i purta decoraÈ›iile primite, cu excepÈ›ia unor împrejurări speciale, de protocol, când i se ordona să facă acest lucru. ÃŽnainte de a părăsi biroul își puse casca de oÈ›el pe cap È™i spuse: — ÃŽmi iau rămas bun, domnilor... Mâine pe vremea asta o să aveÈ›i un nou comandant. Presimt că voi fi înlocuit. CAMERA DE GARDà DE LA HOTEL MEURICE Doi civili, îmbrăcaÈ›i cu haine de piele, având pălăriile trase pe ochi, È™edeau la o masă din camera de gardă a hotelului Meurice. DeÈ™i nu făceau parte din personal, se simÈ›eau aici ca la ei acasă. TolăniÈ›i pe scaune, cu picioarele pe masă, inspectau cu privirea fiecare colÈ›iÈ™or. — Hei, Heinrich, È™tii ceva? Heinrich își schimbă nepăsător poziÈ›ia picioarelor È™i mormăi plictisit: — Ce?... — Mă piÈ™ pe locul ăsta. OraÈ™ul ăsta mă plictiseÈ™te. — Aha... — Mă plictiseÈ™te de moarte. Ne mergea mai bine la Lemberg. Se miÈ™cau lucrurile în Polonia, nu i aÈ™a? — Mda... — ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de pasărea aia, Tamara, de la Brest Litovsk? Ce femeie! Comanda un batalion de partizani. StraÈ™nică muiere, nu?... Consider că a fost o ruÈ™ine că pentru una ca ea nu s a găsit altceva mai bun de făcut decât să fie adusă în faÈ›a plutonului de execuÈ›ie. — La Moscova, zise Heinrich, am auzit că unor prizonieri li se aplică un tratament de spălare a creierului. Te transformă în altă persoană È™i spun că te au vindecat. AÈ™a ceva e mai rău decât împuÈ™carea. — Știi ceva?... Dacă pierdem războiul ăsta blestemat, eu sunt hotărât să trec la bolÈ™evici. M am gândit foarte bine. Dacă iei în considerare principiile de bază, programul lor politic nu se deosebeÈ™te prea mult de al nostru. Am de gând să devin comunist È™i am studiat toate problemele astea. Pot să spun că dacă intuieÈ™ti care e adevărul ai o È™ansă în plus să È›i È›ii capul pe umeri. Știi, când eram la Dirlewanger... — PuÈ›in îmi pasă unde erai înainte! Tot ce È™tiu e că acum eÈ™ti la Paris, aÈ™a că încetează să faci pe boul È™i zi merci... Heinrich È™i a dat jos picioarele de pe masă È™i s a întors, cu o figură severă, spre plutonierul major de artilerie care era de gardă. — Oberfeldwebel, cred că îți dai seama că tot ce se discută aici este strict secret. ÃŽn faÈ›a acestui avertisment, plutonierul major a ridicat cu indiferență din umeri. Probabil că nu auzise în viaÈ›a lui de proverbul japonez „să nu vezi, să nu auzi, să nu spui nimic", dar se pare că își făcuse un crez din asta, datorită instinctului care îi spunea că e mai bine aÈ™a, cel puÈ›in pentru moment. De fapt, spiritul de conservare îi sugerase È™i o completare ad hoc la proverbul cu pricina: „să nu gândeÈ™ti nimic". Cea mai bună confirmare era chiar în faÈ›a lui: doi tipi scârboÈ™i de la Gestapo abia aÈ™teaptă un motiv să se ia de tine, doar aÈ™a, de distracÈ›ie sau pentru că nu le place mutra ta. Oberfeldwebel ul se uită la ceas: cu o mare uÈ™urare în suflet, începu să È™i pregătească raportul pentru încheierea serviciului; peste câteva minute avea să i sosească schimbul la gardă. Fără voia lui, în timp ce scria mecanic formulele standard ale raportului, gândurile nu i dădeau deloc pace. Ce noroc afurisit să se fi născut în Germania tocmai la timp pentru a fi înrolat È™i trimis pe front. Lui nu i păsa acum de ce credeau alÈ›ii despre viață... Ce i păsa lui de Lebensraum È™i altele la fel. Pentru el, nimic nu se compara cu Dortmund, oraÈ™ul său natal, È™i n ar fi cerut mai mult de la viață decât să se întoarcă printre ai săi, acasă. OraÈ™ul său nu È›i oferea distracÈ›iile Parisului, dar s ar fi întors acolo imediat, fără nici un regret. De ce a trebuit să aibă parte de ghinionul ăsta?... Deodată, instinctul l a avertizat că începuse să gândească prea mult. Disciplina militară înseamnă supunere. E periculos să gândeÈ™ti. Nu trebuie să uite acest lucru, tocmai acum când... Deodată uÈ™a se dădu cu zgomot de perete, făcându i să tresară speriaÈ›i pe cei trei inÈ™i din cameră. Oberfeldwebel ul È™i cei de la Gestapo au privit miraÈ›i la cei doisprezece tanchiÈ™ti care dăduseră buzna în încăpere, gălăgioÈ™i È™i plini de elan. — Salve, salve, salve!, a urlat primul dintre ei, Obergefreiter Porta, salutul său expansiv făcând să zăngăne geamurile. Ia să vedem, pe cine avem noi aici? continuă el fixându È™i privirile spre cei doi gestapoviÈ™ti, care nu păreau a fi prea impresionaÈ›i. ÃŽn spatele lui Porta se înghesuia MicuÈ›ul, care nefiind obiÈ™nuit să È›ină cont de regulamente, găsi de cuviință că cel mai potrivit loc unde să È™i pună fundul jos e pe biroul plutonierului de gardă. — E n regulă, a spus el, plin de voie bună. Am sosit. PoÈ›i să le transmiÈ›i că suntem aici È™i pe urmă eÈ™ti liber s o È™tergi, amice... — Cum îndrăzneÈ™ti să te comporÈ›i astfel? zise Oberfeldwebel ul, plin de indignare în faÈ›a acestui exemplu de indisciplină. El nu È™i permitea să gândească prea mult, dar când era vorba de respectarea disciplinei È™tia foarte bine ce era de făcut: — Ridică te imediat de pe birou, salută È™i prezintă te regulamentar! Unde te trezeÈ™ti? La berărie? Þin să È›i reamintesc că te afli într o cameră de gardă a armatei germane. — Oh, las o moartă, bătrâne, a mormăit Porta, plin de lehamite. — Dacă aÈ›i venit pentru schimbarea gărzii, de ce dracu' nu o faceÈ›i? Porta È™i MicuÈ›ul È™i au întors privirea spre gestapoviÈ™ti. Cel care vorbise era Peter, viitorul posibil comunist, în caz că... — Cine s ăștia? a întrebat Porta. — N am idee, răspunse cu o răceală vizibilă plutonierul. — ÃŽn cazul ăsta, ar face bine să se care dracului de aici. Camera de gardă nu e cel mai potrivit loc unde civilii să stea la taclale. ÃŽn afară de cazul când, desigur — È™i o sclipire jucăușă s a ivit pe faÈ›a lui Porta — nu e vorba de niÈ™te arestaÈ›i?... — Cum îți permiÈ›i, Obergefreiter! a urlat Peter, sărind nervos în picioare. Þin să È›i precizez că în faÈ›a ta se află un Untersturmführer È™i nicidecum un civil! — Adevărat?... Și ce i cu asta? zise Porta, cu un aer vizibil plictisit. ÃŽmi pare rău pentru tine, dar eu văd astfel situaÈ›ia: chiar dacă eu nu sunt decât un amărât de Obergefreiter, pentru umătoarele 24 de ore sunt în serviciu de gardă È™i trebuie să îndepărtez personalitățile imaginare de etajul unde se află bătrânul nostru general. Asta i tot ce È™tiu, È™i deci, n am chef să văd prin preajmă tot felul de civili care pălăvrăgesc. ÃŽn timp ce căsca de i troseau fălcile, Heinrich È™i a scos mâna din buzunar, arătând o legitimaÈ›ie: — PoliÈ›ia secretă, a rostit el, încercând să dea cât mai multă prestanță momentului în care a fost nevoit să È™i dezvăluie identitatea. Porta văzuse însă altele È™i mai È™i la viaÈ›a lui. — Nu mi pasă dacă eÈ™ti de la poliÈ›ia secretă sau de la măturătorii secreÈ›i de la colÈ›ul străzii, îi spuse el lui Heinrich. Tot nu vă putem permite să staÈ›i la taclale în camera de gardă. Regulamentul este regulament chiar È™i pentru cei de la Gestapo. — Și nu È›i a trecut prin minte că am putea fi aici în misiune, cu un scop clar, de pildă să te arestăm... zise Heinrich, cu un aer sumbru, amenințător. — Sincer să fiu, nu, a mărturist Porta. Mi se pare puÈ›in probabil. Fără să se lase câtuÈ™i de puÈ›in impresionat de aerele gestapovistului, Porta a scos din buzunar o banderolă albă, pe care se aflau înscrise trei litere: Z.B.V. AÈ›i auzit vreodată de noi? a întrebat el. — Și ce dracu faci la Paris? Porta n a catadicsit să i răspundă. UÈ™a s a deschis din nou. De data asta era Barcelona, care s a îndreptat direct spre Oberfeldwebel È™i a luat poziÈ›ia de drepÈ›i, pocnindu È™i călcâiele cu destulă eleganță: — Sunt Feldwebel ul Blom, din 27 Panzer, Compania a 5 a È™i m am prezentat pentru efectuarea serviciului de gardă. Oberfeldwebel ul i a răspuns la salut, cu un aer evident satisfăcut că a găsit pe cineva care se conforma oarecum regulamentului militar. — Oberfeldwebel Steinmache, Regimentul 109 Artilerie, predau postul de gardă. Barcelona a făcut un pas înainte, trecând în pe loc repaus. — Ce i cu ăștia? a întrebat el, arătând înspre Heinrich È™i Peter. Ce caută doi civili în camera de gardă? — De ce nu i întrebi pe ei, camarade? Dacă nu È›i place mutra lor, dă i afară cu un picior în fund! Acum, slavă Domnului, tu eÈ™ti de gardă, nu eu. Se vede că Oberfeldwebel ul avea treburi mai importante decât să dea lămuriri asupra celor doi gestapoviÈ™ti, aÈ™a că își puse chipiul, salută scurt È™i ieÈ™i pe ușă fără să se mai uite înapoi. — ÃŽnÈ›eleg..., zise Barcelona, cu un aer gânditor, din care se putea deduce că de fapt de abia de acum încolo avea să înÈ›eleagă care i treaba... Se aÈ™eză încet pe scaunul Oberfeldwebel ului È™i privi lung, cu atenÈ›ie, spre cei doi intruÈ™i. Flerul său, îndelung exersat, îi spuse că ceva nu e n regulă cu Peter, care părea a fi destul de tulburat după schimbul de cuvinte cu Porta. Peter întoarse capul spre Heinrich È™i spuse, cu glasul unui om nefericit: — Hai să plecăm de aici. Cine vrea să rămână acolo unde nu este bine primit?... Rostind această întrebare retorică, își trase mai bine pălăria pe ochi È™i își încheie mantaua de piele la toÈ›i nasturii. — Ce te grăbeÈ™ti aÈ™a!? O să mă car de aici atunci când o să am chef si o să fiu gata. — Eu sunt gata, a spus Peter, pornind hotărât spre ușă. — Mai stai un minuÈ›el! sări MicuÈ›ul, care împreună cu Porta se postă rapid în faÈ›a uÈ™ii. Barcelona era gata să È™i devoreze victima încolÈ›ită din toate părÈ›ile. — Senior Gomez, pe cinstea mea, e formidabil! zise el, lovind cu pumnul în birou. Să ne întâlnim din nou după atâta timp! Ce mică i lumea È™i fără greÈ™eală... Cred că a mai spus cineva chestia asta. N are importanță, am s o mai spun È™i eu... Da, da... Barcelona începu să fluiere uÈ™or, printre dinÈ›i. Trebuie să admit că pielea cea nouă È›i se potriveÈ™te de minune, camarade! Porta È™i MicuÈ›ul, sesizând din zbor situaÈ›ia, s au postat rapid în faÈ›a uÈ™ii, stârnind o vizibilă îngrijorare în sufletul lui Peter. — FiÈ›i amabili È™i lăsaÈ›i mă să plec, zise acesta, cu un aer destul de umil pentru un gestapovist. Heinrich, simÈ›ind pericolul, a început să tatoneze situaÈ›ia: — Mai mult ca sigur, o să aveÈ›i destule neplăceri în cazul că vă atingeÈ›i de un membru al Gestapoului. — DeschideÈ›i imediat uÈ™a! strigă Peter cu o voce isterică. Arătând spre Barcelona, foarte calm È™i foarte încet, Porta l a întors pe Peter cu faÈ›a spre birou, zicând: — Nu È›i dai seama că domnul vorbeÈ™te cu tine? Poate vrei să È›i repede ce a spus adineauri? — ÃŽÈ›i cer să deschizi imediat uÈ™a! a urlat Peter. — Ba să nu ceri nimic, îl contră Porta, pe faÈ›a căruia înflori un zâmbet. O să te aÈ™ezi cuminte, la locul tău, È™i o să faci numai ce È›i se spune. — Doar dacă nu vrei să... MicuÈ›ul nu se mai obosi să È™i ducă fraza până la capăt, fiind atent la mica jonglerie pe care o făcea cu un cuÈ›it cât toate zilele. Dacă MicuÈ›ul avea un aspect fioros, Barcelona luase o expresie meditativă È™i era clar că nu È™i va scăpa prada din gheare. — 22 iunie 1938, spuse el. Rambla de la Flores, în Barcelona... ÃŽÈ›i aminteÈ™ti că ne ai dat de băut în apartamentul pe care îl ocupai la hotel Ritz? ÃŽÈ›i aminteÈ™ti asta, camarade? Eu da. ÃŽmi amintesc foarte bine. Numai că, pe vremea aia jurai credință Partidului Comunist. Ce s a întâmplat cu steluÈ›ele roÈ™ii, camarade? Pe vremea aia vedeai numai steluÈ›e roÈ™ii, nu i aÈ™a? — EÈ™ti nebun! strigă Peter, încercând să scape de sub observaÈ›ia atentă a MicuÈ›ului. Aiurezi! Nu vezi că sunt un Untersturmführer din PoliÈ›ia secretă? Ai ochi în cap, nu i aÈ™a? Bănuiesc că ai mai văzut un Untersturmführer. — Oh, de multe ori, zise Barcelona, deÈ™i pentru el, chestia asta n avea absolut nici o importanță. Dar cred că îți dai seama că nu e deloc uÈ™or pentru cineva care te a cunoscut drept tovarășul Gomez să înceapă, aÈ™a deodată să È›i spună Untersturmführer... Ce grad ai avut în Spania, Gomez? Căpitan, nu i aÈ™a? Sau ai fost maior? Hei, hombre!... ÃŽmi amintesc ce discurs frumos ne ai È›inut în camera ta de la Ritz! O marfă pe cinste, care agita într adevăr spiritele È™i îți mergea la suflet: „Tovarăși, timpul vorbelor a trecut. Acum a sosit momentul să acÈ›ionăm! AcÈ›iunea, tovarăși, pentru binele cauzei noastre. Pentru asta sunt acum aici, printre voi: să vă sfătuiesc, să vă încurajez, să vă îndrum, să vă acord întregul ajutor de care aveÈ›i nevoie, acum È™i întotdeauna." Barcelona se cam ambalase cu acest discurs, rostit ca în transă, cu privirile aÈ›intite fix în tavan. Heinrich holbase ochii, neînÈ›elegând nimic din ce se întâmplă. Râsul lui Barcelona sparse liniÈ™tea care domnea în camera de gardă. — Asta a fost cea mai mare farsă din toate timpurile. Sau îți pierduseÈ™i brusc curajul? După ce ne a împins pe toÈ›i într o situaÈ›ie fără întoarcere, pederastul ăsta È™i a luat tălpășiÈ›a chiar în aceeaÈ™i zi! Nici măcar n a avut eleganÈ›a să mai stea cu noi 24 de ore! Și unde a plecat?... Barcelona se uită la Peter, care începuse să aibă un tic nervos. Ei, unde ai plecat? O să È›i spun tot eu, pentru că probabil ai uitat È™i asta. MulÈ›umit È™i în siguranță, te ai îmbarcat pe un vapor cu o grămadă de alÈ›i falÈ™i comuniÈ™ti. Și ca să mai adaugi încă o insultă la jignirea făcută, ai petrecut toată noaptea într o adevărată orgie cu mâncăruri È™i băuturi pe care noi nu le mai văzusem de ani de zile. Cum îl chema pe generalul ăla rus? Malinovski? El punea totul la bătaie pentru a i incita pe alÈ›ii să lupte pentru cauză? El era? Preferi Manolito? Cred că aÈ™a obiÈ™nuiai să l alinÈ›i în zilele alea, nu i aÈ™a? Nu È›i aminteÈ™ti nici măcar asta?... Peter È™i a scos pălăria, È™i a È™ters sudoarea de pe frunte cu batista È™i a căzut fără vlagă pe cel mai apropiat scaun. — Da, da, murmură el, epuizat. ÃŽmi amintesc... Cred că te am recunoscut de când ai intrat, dar nu eram suficient de sigur. — Și acum eÈ™ti? Peter a dat afirmativ din cap È™i zise, cu un zâmbet abia perceptibil pe buze: — Da, acum îmi amintesc. MânuieÈ™ti încă revolverul cu aceeaÈ™i îndemânare? Barcelona nu i a întors zâmbetul, semn că nu avea de gând să cadă la pace cu acest gestapovist care fusese comunist în Spania. — Cred că sunt la fel de îndemânatic cum am fost odată, a spus încet Barcelona. S ar putea să fi devenit chiar mai îndemânatic, È›inând cont că am făcut destulă practică de când ne am întâlnit ultima oară, tovarășe! Păcat că nu pot să È›i fac o demonstraÈ›ie; s ar putea să nu i placă domnului general care locuieÈ™te la etaj. — Nu te necăji! s a grăbit Peter să l consoleze. Te cred pe cuvânt. — Ar fi mai bine! răspunse Barcelona. — Cât despre treaba din Spania, continuă Peter, încercând să pară nepăsător, nu i aÈ™a că a trecut destul timp de când e moartă È™i îngropată? Mi am luat deja porÈ›ia când am dat cu ochii de tine. Eram mai vulnerabil decât ai fi putut crede. BănuieÈ™ti ce aÈ™ fi pățit dacă Falanga ar fi pus mâna pe mine? — Douăsprezece gloanÈ›e n ceafă, a spus cu simplitate Barcelona, È™i mă gândesc la toÈ›i ceilalÈ›i care ar fi dorit să È›i aplice acelaÈ™i tratament... inclusiv eu. Peter a sărit în picioare, cuprins de panică. Cu un gest ferm, Porta l a împins înapoi pe scaun È™i l a obligat să rămână acolo. Barcelona ridică o mână, făcând semn că nu e cazul să ne agităm. — Să uităm, pentru moment, problema, o să continăm mai târziu. Acum aÈ™ vrea să È›i pun o întrebare. Tu ai fost cel care a lichidat o pe Conchita? I am găsit cadavrul aruncat în rigola de pe aleea din spatele pieÈ›ei San Pedro. Avea gâtul tăiat... Paco era cât p aci să È™i piardă minÈ›ile de durere. ÃŽntotdeauna te a bănuit că tu ai omorât o. Peter È™i a muÈ™cat nervos buzele. — Conchita a fost o curvă care È™i a meritat pedeapsa. — Adică să i tai gâtul pentru că a fost o curvă? — Nu d asta, ci pentru că era agent dublu. Lucrase pentru noi câteva luni, până când am descoperit că făcea acelaÈ™i joc È™i pentru cealaltă parte. — Și atunci, harÈ™t, te ai repezit la gâtul ei cu cuÈ›itu'! Barcelona se ridică de la birou È™i se apropie încet de Peter, care devenise alb ca varul. Hai, spune, chiar aÈ™a ai procedat? — A fost dovedită ca agent dublu, È›i am mai spus... — ÃŽn acest caz trebuia să fie adusă în faÈ›a tribunalului din Calea Layetano È™i nu s o laÈ™i într un È™anÈ› cu capul ciopârÈ›it. Priveam miraÈ›i la Barcelona. De câte ori era vorba de Spania, devenea un sentimental. Pentru el Spania, chiar după Războiul Civil, rămânea un subiect romantic, o amintire de tinereÈ›e în care se amestecau imaginile livezilor de portocali în răsăritul soarelui cu episoade de romantism tineresc, într un timp de eroism È™i idealism. Nu l mai văzuserăm nicicând pe Barcelona atât de sumbru È™i înverÈ™unat. — Dacă te prinde vreodată Paco, l a informat pe Peter, o să primeÈ™ti un cuÈ›it în spate înainte de a È›i da seama ce se ntâmplă. — Femeia era agent dublu, a protestat Peter pentru a treia oară. Și oricum, am acÈ›ionat conform ordinelor. — MinÈ›i! Ai omorât o pe Conchita pentru un simplu motiv: îl prefera pe Paco È™i nu pe tine. Pentru că n a vrut să se culce cu tine. Peter È™i a ridicat mâinile în sus, într un gest de rugă È™i de neputință: — Ajunge, Blom! N am putea să lăsăm trecutul în pace? De ce să reînviem amintiri neplăcute? ToÈ›i am făcut în viață lucruri pe care preferăm să le uităm, chiar È™i tu, amice! Mă gândesc la unul sau două mici incidente pe care nu le ai menÈ›ionat. Și deÈ™i ai o memorie formidabilă, nu e întotdeauna bine să È›i aminteÈ™ti prea multe din trecut. Azi suntem amândoi de aceeaÈ™i parte, aÈ™a că hai să îngropăm securea războiului... Peter veni spre Barcelona È™i i puse o mână pe umăr: — Ascultă, Blom, am un bun prieten, care e Obergruppenführer. Dacă stau să mă gândesc, am avut È™i puÈ›in noroc în viață. Au fost unele lucruri care s au întâmplat în Polonia È™i Ucraina... dar nu pot să È›i spun mai mult, e strict secret. Trebuie să ai încredere în cuvântul meu de onoare. — Unde vrei s ajungi cu asta? întrebă Barcelona. — Mă gândeam că o haină de piele È›i s ar potrivi la fel de bine ca È™i mie. Ge părere ai? — Adică să intru la voi? — N ar fi o idee prea rea. Barcelona a dat din cap, râzând. — Nu, mulÈ›umesc! Þi am mai urmat sfaturile, atunci, în 1938, È™i am regretat imediat. Nu mă las păcălit de două ori în acelaÈ™i fel... È™i de altfel nu mi au plăcut niciodată hainele de piele. Deodată pe hol se auziră zgomote. — FiÈ›i atenÈ›i, vine cineva, zise MicuÈ›ul. Când uÈ™a s a deschis, am luat cu toÈ›ii poziÈ›ia de drepÈ›i în faÈ›a unui căpitan mic de statură, dar foarte impunător prin felul în care își purta uniforma de genist. Inspectând cu un aer superior camera de garda, emana o autoritate mai mare decât doisprezece generali la un loc. Chiar È™i cei doi de la Gestapo erau vizibil impresionaÈ›i. Tânărul căpitan era într adevăr un prototip al războiului. Barcelona i a prezentat un raport mai mult decât perfect: — Sunt Feldwebel Blom, în serviciul de gardă la Hotel Meurice, împreună cu 12 oameni. După o scurtă pauză a continuat: — ÃŽn camera de gardă se află doi civili pentru a fi interogaÈ›i... DeÈ™i surprinÈ™i È™i nemulÈ›umiÈ›i de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, gestapoviÈ™tii nu au făcut nici un comentariu. — Sunt vinovaÈ›i? întrebă căpitanul, inspectând meticulos fiecare colÈ› al camerei. — Nu domnule căpitan, sunt liberi să plece. — Atunci, de ce dracu' mai sunt aici?!... Să plece imediat înainte ca lucrurile să ia o nouă întorsătură. Se întoarse furios spre Heinrich È™i Peter, care È™i au luat tălpășiÈ›a cu cea mai mare viteză. Am remarcat cu satisfacÈ›ie că teoria lor privind drepturile Gestapo ului, nu mai stătea în picioare atunci când întâlneau pe cineva de calibrul căpitanului. Acesta își continuă inspecÈ›ia, fără să i dea prin cap să dea ordinul „pe loc repaus": — Ce s a întâmplat cu uniforma ta, Feldwebel? Barcelona a privit în jos È™i a realizat că vestonul său nu este închis la toÈ›i nasturii. — Să nu te mai văd vreodată aÈ™a, zise căpitanul. NeglijenÈ›a în È›inută duce la neglijență È™i în alte domenii. Te rog să l anunÈ›i pe domnul general că am sosit. — Da, domule. Pe cine trebuie să anunÈ›? — Căpitanul Ebersbach. Sunt aÈ™teptat. Barcelona a ieÈ™it să È™i îndeplinească misiunea, iar noi am continuat să stăm în poziÈ›ie de drepÈ›i în tot timpul absenÈ›ei sale. Barcelona reveni imediat, urmat de un tânăr locotenent, unul din aghiotanÈ›ii generalului, È™i astfel am scăpat È™i noi de impecabilul căpitan Ebersbach. Era È™i timpul! Slavă Domnului, bătrânul general îl aÈ™tepta cu nerăbdare, iar noi ne am prăbuÈ™it pe scaune într o poziÈ›ie de relaxare exagerată. Câteva secunde mai târziu, ne am trezit din nou cu Peter È™i Heinrich, care au cercetat cu precauÈ›ie camera. — Pst! A plecat fioroasa creatură tăiată în piatră?... V am adus un cadou. Era vorba de o sticlă de coniac pe care o „găsiseră" într un dulap din bucătărie. Era plăcut să descoperi că până È™i gestapoviÈ™tii puteau fi umani în unele ocazii. — O să primim fiecare câte 5 ani de puÈ™cărie la Torgau dacă ne prinde că tragem la măsea în camera de gardă, zise Barcelona, în timp ce se chinuia nerăbdător È™i lacom să scoată dopul sticlei. — Accept riscul, spuse MicuÈ›ul, solemn. Nu mai e nevoie să fac precizarea că am riscat cu toÈ›ii. Când există certitudinea unei băuturi contra simpla posibilitate de a face 5 ani de puÈ™cărie pentru indisciplină, un bărbat adevărat nu are de ales. Sticla a trecut din mână n mână È™i am tras fiecare câte o duÈ™că zdravănă, luându ne desigur precauÈ›ia ca unul din noi să È›ină de È™ase... — Să fiu al naibii dacă È™tiu pentru ce am fost noi trimiÈ™i aicea, se plânse Porta. Ãștia nu fac nimic altceva decât să discute toată ziua despre explozive. — Și ce? a întrebat Peter, în timp ce È™i desfăcea din învelitoarea ei de staniol o lamă de chewing gum, dându È™i toată silinÈ›a ca, mestecând o, să arate ca un adevărat yankeu. Ce te interesează pe tine? Noi le asigurăm paza, È™i asta i tot! — Explozivele nu sunt jucăriile noastre. Dacă ei plănuiesc să arunce n aer oraÈ™ul ăsta, singura mea dorință e să o facă în lipsa noastră. Minele îmi porovoacă silă. — Doar n or s arunce n aer Parisul, zise MicuÈ›ul. Nu Parisul, nu vor putea să facă una ca asta! — De ce nu? a întrebat Peter, cu un aer provocator. Apoi s a tolănit pe scaun, cu haina de piele deschisă, atârnând în lături, ca aripile unui liliac, È™i cu braÈ›ele încruciÈ™ate la piept. ÃŽnainte ca MicuÈ›ul să propună un argument pentru necesitatea ocrotirii Parisului, Porta s a aplecat spre Peter È™i i a smuls revolverul pe care l purta într un toc de piele, în dreptul inimii. — N o vor face, pur È™i simplu! hotărî MicuÈ›ul, cu oarecare îndoială în glas. — Asta e tot ce È™tii să spui! Ce, când eram în Kayta..., a È›ipat deodată Heinrich. — Mai scuteÈ™te mă cu amintirile tale de la Kayta! Nu mai suport; eÈ™ti mai rău ca o durere de burtă. — Dar ei nu cunosc povestea asta... — Da, dar eu o cunosc! — Ce s a întâmplat la Kayta? întrebă prosteÈ™te MicuÈ›ul. Din fericire, înainte ca Peter să se lanseze într o povestire lungă È™i probabil foarte plictisitoare, Porta i a atras atenÈ›ia, agitându i în faÈ›a nasului revolverul. — Ei, camarade, vrei să l schimbi pentru un „Glicenti"? — S ar putea, a spus cu precauÈ›ie Peter. Să l vedem. Porta i a înmânat arma sa, iar Peter s a arătat încântat să facă schimbul. Nu È™tiu însă dacă realiza faptul că deÈ™i devenise posesorul unuia dintre cele mai grozave revolvere din lume, va întâmpina mari greutăți în a procura muniÈ›ia potrivită. Nu era însă treaba mea È™i am tăcut din gură. — Și totuÈ™i nu ne aÈ›i spus despre Kayta, se plânse MicuÈ›ul. — Mai târziu, zise Heinrich. Acum trebuie să plecăm. — Nu, n o să plecăm, a hotărât Peter. Am fost salvaÈ›i din nou; de data asta de sosirea lui Julius Heide, care a intrat în birou ca o furtună, fără însă a È™i pierde ceva din obiÈ™nuitul său aer militar ireproÈ™abil. — Cine este creatura asta ideală? întrebă Peter, vădit impresionat de noul venit. — Este regulamentul nostru viu, a explicat Barcelona. Se pregăteÈ™te pentru sfinÈ›ire militară. Fiecare fir de păr de pe corpul său a fost învățat cum să stea în poziÈ›ie de drepÈ›i. Heide îl străfulgeră cu privirea pe Barcelona, vădit iritat de remarcile făcute în faÈ›a celor doi civili, dar nemulÈ›umirea sa crescu atunci când observă sticla de coniac ce ne È›inea tovărășie. — Știi perfect de bine că băutura e interzisă în timpul serviciului de gardă, îl admonestă el pe Barcelona. O să ajungeÈ›i la Torgau mai repede decât vă trece prin cap. — Da?... Și cine o să ne nfunde acolo? Heide își umflă pieptul ca un cocoÈ™. — Poate te ar interesa să afli că noul nostru comandant este prietenul meu personal. Am fost împreună la Rotterdam. Voi, È™leahtă de imbecili beÈ›ivani, poate e bine să aflaÈ›i că mi am început cariera pornind de la gradul de caporal într un regiment de paraÈ™utiÈ™ti È™i azi am multe cunoÈ™tinÈ›e printre ofiÈ›erii superiori. — Ia te uită! exclamă Porta cu admiraÈ›ie; dar a stricat imediat efectul înălțător, printr o completare mai puÈ›in plăcută: Ce rahat! Ca un automat bine reglat, Heide s a întors spre impertinentul Porta, privindu l cu ochii reci, de gheață, incapabil să reacÈ›ioneze altfel decât strângând din dinÈ›i È™i muÈ™cându È™i buzele. Am È™tiut întotdeauna că Julius Heide era destinat: să urce cu fermitate treptele ierarhiei militare, dar niciodată până în acel moment nu realizasem cât de sus aspira. Privindu l, eram sigur că nu peste mult timp va purta uniforma de locotenent colonel. — Obergefreiter Porta, a spus el în cele din urmă pe un ton asupru È™i autoritar, acum voi È›ine cont că suntem camarazi de arme, dar îți promit că nu peste mult timp îmi voi face datoria să te pun sub acuzare È™i să te aduc în faÈ›a CurÈ›ii marÈ›iale. O mormăială nedefinită produsă în spatele său îl făcu să È™i întoarcă privirea spre MicuÈ›ul, care rânjea cu gura până la urechi È™i ridicase un braÈ› păros, ca de maimuță, într un gest ce ar fi putut dezvălui intenÈ›ii agresive. — Daca mă atingi cu un singur deget, o să ai necazuri! l a ameninÈ›at Heide, scoțându È™i revolverul pentru orice eventualitate. Doar cu un degeÈ›el să mă atingi È™i ai sa vezi ce o să capeÈ›i... Agresiunea fizică a unui gradat se pedepseÈ™te cu vârf È™i îndesat. Știi asta, nu i aÈ™a? Voi, soldaÈ›ii de rând, puteÈ›i fi oricând înlocuiÈ›i, eu însă, nu! Și în plus, mi am propus să supravieÈ›uiesc acestui război. ÃŽn ceea ce vă priveÈ™te nu prea cred să reuÈ™iÈ›i această performanță. Cu un strigăt fioros, MicuÈ›ul zbură cu un È™ut bine plasat revolverul din mâna lui Heide È™i apoi își înfipse mâinile sale uriaÈ™e în gâtul lui, abțânându se totuÈ™i să nu i l rupă pe loc. — Halal camarazi de arme! spuse Heinrich, zâmbind ironic. Ce priveliÈ™te înduioșătoare. MicuÈ›ul l a zgâlțâit de câteva ori pe Heide, care încerca să scape din strânsoare: — Dă mi drumu', nebun nenorocit! Vrei să È›i sfârÈ™eÈ™ti zilele la Torgau, alături de Barcelona, zise el, fără a reuÈ™i să i plaseze MicuÈ›ului un È™ut la È›urloaie. — De ce nu? s a arătat dispus MicuÈ›ul, vădit amuzat de zbaterea victimei sale. Ar fi chiar plăcut să È™tii că te sacrifici pentru o cauză nobilă. Se pare însă că Heide nu mai avea puterea să reziste presiunii, faÈ›a lui devenea din ce în ce mai umflată È™i mai roÈ™ie. — Hai, lasă l dracului să plece, zise Porta, plin de dezgust. Va veni È™i ceasul lui, nu È›i face griji... Dar când va veni, vom face treaba cinsit È™i drept, conform regulamentului, aÈ™a cum îi place lui. Cu un gest de lehamite, MicuÈ›ul È™i a lepădat victima, care s a prăbuÈ™it la podea, în timp ce Heinrich aplauda politicos reprezentaÈ›ia la care asistase. ÃŽn liniÈ™tea care a urmat, am auzit apropiindu se pe coridor zgomotul făcut de venirea schimbului la gardă. — Au întârziat 10 minute, blestemaÈ›ii! zise Barcelona, care după ce linse È™i ultima picătură de coniac aruncă sticla golită înspre Heide. CAPITOLUL UNSPREZECE Sângerând, cu oasele zdrobite, parasutistul Robert Piper a fost transportat la sediul Feldgendarmeriei din stradă Saint Amand. — Avem la. dispoziÈ›ie 12 ore pentru a te hotărî să vorbeÈ™ti, l a informat concis Oberleutenant Brühner. Ce anume avea să i se întâmple dacă n avea de gând să răspundă la întrebările anchetatorului, nu i s a mai spus. Poate nici cei care l capturaseră nu È™tiau. Mai mult ca sigur nu le trecuse prin cap că se va ivi problema asta. Puteau în fond să facă pe oricine să vorbească în 12 ore. Untersturmführer ul SS Steinbauer, agent al Gestapo ului, zâmbea gândind la ce va urma. Având la dispoziÈ›ie o jumătate de zi, misiunea asta i se părea un foc de copil. Contemplând epava umană care fusese nu demult un brav paraÈ™utist, își dădu seama că acesta nu va putea rezista prea mult metodelor de convingere care transformau un om într o bucată de carne vie, sângerândă È™i insensibilă. Se întâmpla uneori, când se încăpățânau să continue farsa, să nu poată opri creierul să rămână activ. ÃŽn acest punct se putea recurge la un bici zdravăn de modă veche sau, dacă te simÈ›eai plin de energie, se aplicau câteva È™uturi bine È›intite în vintre sau în stomac. Singurul necaz era că această metodă cerea să fii un adevărat expert în materie, în aÈ™a fel încât „pacientul" să nu moară înainte de a dezvălui informaÈ›iile. Dintre toate, cea mai grozavă distracÈ›ie era să fixezi victima sub un jet de apă sub presiune. Era amuzant È™i eficient în acelaÈ™i timp. Douăspezece ore! Untersturmführer ul avea deja senzaÈ›ia că i se oferise o felie de tort; își frecă mâinile È™i se puse pe treabă, cu zelul său obiÈ™nuit. ParaÈ™utistul torturat a cedat după 27 de minute: au scos de la el o listă cu 31 de nume È™i adrese, iar în cursul aceleiaÈ™i nopÈ›i au fost arestate 38 de persoane. Mai apoi, generalul von Choltitz a semnat senin 38 de condamnări la moarte. EVADAREA DIN ÃŽNCHISOAREA DE LA FRESNES Barăcile de la PRINCE EUGENE păreau să fie mereu într o stare de alarmă È™i confuzie generală: împuÈ™căturile, strigătele È™i înjurăturile umpleau aerul; soldaÈ›ii se învârteau de colo colo, ofiÈ›erii È›ipau răguÈ™iÈ›i, dând comenzi care se băteau cap în cap. Și totuÈ™i, starea de aparentă confuzie se dovedea în cele din urmă că face parte dintr un sistem bine pus la punct, bazat pe o disciplină strictă. Ordinea era menÈ›inută chiar È™i într un mod incoÈ™tient: peste tot erau ochi care supravegheau È™i urechi care ascultau. Santinelele pe care le puteai vedea tolănindu se la soare, aparent moțăind, se dovedeau deosebit de vigilente È™i gata de acÈ›iune la cel mai mic semnal de alarmă. De altfel, È™i barăcile păreau liniÈ™tite. Pentru moment, erau pe jumătate pustii. Un abur cald plutea deasupra împrejurimilor È™i întreaga curte părea cuprinsă de un aer apatic. ÃŽntr un colÈ› mai îndepărtat se auzeau comenzile unui gradat care instruia un pluton de recruÈ›i. Þinând seama de toate aceste condiÈ›ii, în ciuda unei discipline severe, aveam parte de o încartiruire liniÈ™tită. Programul se desfășura monoton, fără să ne solicite prea tare rezervele de energie, iar în ce priveÈ™te execuÈ›iile la care eram obligaÈ›i să participăm din trei în trei zile... ei bine, ne obiÈ™nuisem È™i cu asta. După ce totul a fost spus È™i făcut, nu mai vedeai vreo diferență între apăsarea pe trăgaci pe care o executai de pe tanc, din tranÈ™ee, sau dintr un pluton de execuÈ›ie. Scopul era acelaÈ™i. — AÈ™a i războiul, spunea Legionarul de fiecare dată când executam un condamnat la moarte. ÃŽn după amiaza aceea eram de gardă în perimetrul exterior al închisorii. NefericiÈ›ii care urmau să fie judecaÈ›i formau un rând ce te ducea cu gândul la cozile formate în faÈ›a cinematografelor ce programau un film de succes. Inevitabil, unul sau doi din ei ne cereau câte o È›igară È™i inevitabil, noi le ofeream această ultimă bucurie.. — Ia de aici, prietene! zise Porta, oferind unui băieÈ›andru câteva È›igări, sub privirile mustrătoare ale unui fanatic din PoliÈ›ia Militară, care nu se putu abÈ›ine să i atragă atenÈ›ia că greÈ™eÈ™te: — Nu i da nimic ticălosului ăstuia! A trimis pe lumea cealaltă pe unul dintr ai noÈ™tri. Porta fu însă cuprins deodată de o surzenie acută È™i avu grijă să i ofere È™i un foc tânărului prizonier. Cel din PoliÈ›ia Militară se făcu stacojiu la față È™i încercă să È™i descarce furia scuipându È™i veninul: — Profită acuma, cât mai poÈ›i să tragi fumul în piept. Mâine, pe vremea asta o să i ceri È›igări lui Sfântu' Petru! BăieÈ›andrul, a ridicat din umeri cu indiferență. Avea un aer de aroganță, specific tinerilor fanatici. — EÈ™ti foarte mândru, zise Gregor, clătinând din cap. Și eÈ™ti aÈ™a de tânăr... fiule. — Și crezi că mi pasă? Din partea mea, puteÈ›i să vă duceÈ›i cu toÈ›ii la dracu! — Și de ce tocmai noi? întrebă Porta, dezvăluindu È™i un zâmbet amar. De ce noi È™i nu fraÈ›ii voÈ™tri roÈ™ii; de la Moscova? Pe cinstea mea, nu pot să nÈ›eleg ce poate găsi la ei un copil ca tine! — ÃŽntâmplator sunt comunist, rosti băiatul, cu un aer înÈ›epat. Singurul lucru care mă interesează este libertatea pentru toÈ›i muncitorii. — Oh, desigur, zise Porta, pe un ton înÈ›elegător. Și mâine o să fii mort, având o lespede de piatră deasupra capului, dacă asta poate fi o consolare... Și cât o să stai tu la doi metri sub pământ, sărmanii muncitori vor fi în continuare persecutaÈ›i È™i jecmăniÈ›i. Tu crezi că e mai bine la Moscova? Porta s a întors È™i a tras un scuipat. Nu mă face să râd! Du te acolo, să te convingi singur, prietene. O șă È›i schimbi ideile destul de repede, poate chiar după câteva zile. — Chiar aÈ™a? Și e mai bine în Germania nazistă? — Am susÈ›inut eu vreodată chestia asta? — Vreau să È™tiu: este mai bine? — Sigur că nu! Dar aici, în FranÈ›a, este, È™i o să È›i dai seama numai dacă o să încetezi să ai o idee fixă. Vrei să È›i spui părerea contra autorităților? PoÈ›i s o faci. Pentru ca eÈ™ti în FranÈ›a!... ÃŽncearcă doar să faci aÈ™a ceva la Moscpva È™i pielea ta n o să valoreze mai mult decât o copeică. — Chestiile astea nu mă interesează. Eu lupt împotriva fascismului... — Lasă asta, zise Porta, cu blândeÈ›e.: Fascism, pe dracu. Știi doar ce ai făcut, nu i aÈ™a? Te ai dus È™i ai omorât un biet muncitor oropsit, unul din cei pentru care lupÈ›i din răsputeri ca să l salvezi de la exploatare. Chiar dacă el era neamÈ›, nu înseamnă că nu era totuÈ™i un muncitor. ÃŽnainte de a fi fost trimis pe front a fost È™i el un muncitor ca oricare altul. — Pentru FranÈ›a! Lupt pentru FranÈ›a, ca orice alt francez conÈ™tient. — Bine, atunci rămâi cu ideea asta, zise Porta, vădit dezgustat. — Și uite unde ai ajuns, adăugă Legionarul. AÈ™a se întâmplă când asculÈ›i orbeÈ™te ordinele engezilor. Ei îți ordonă să omori pe cineva, sau să minezi un pod, sau să È›i tragi un glonÈ› în cap È™i toÈ›i vă agiÈ›aÈ›i de colo până colo behăind ca o turmă de oi È™i vă daÈ›i sufletul ca să faceÈ›i tot ce vor ei. — Nu i adevărat. Eu lupt pentru libertate! — Pentru libertate? Sau pentru comunism?! Este acelaÈ™i lucru. — Prostii, trânti Legionarul. De ce nu încerci să te strecori ca spion neamÈ›, în spatele liniilor ruÈ™ilor? Astfel, ai reuÈ™i săâmpuÈ™ti doi iepuri dintr o lovitură: scapi de plutonul nostru de execuÈ›ie È™i înveÈ›i adevărul despre viață Băiatul se îndepărtă, vădit supărat în urma discuÈ›iei purtate. Ceva mai încolo se auzea vocea unuia de la căile ferate, care se lamenta într una: — De ce mă consideră vinovat! N am făcut nimic! Când îl vedeai cât e de slab, cu salopeta murdară atârnând pe el ca È™i cum ar fi fost agățată în cuier, gesticulând ca să atragă atenÈ›ia, îți provoca un sentiment de compasiune: — Pentru Dumnezeu, l a avetizat Gregor, când ajungi în faÈ›a ălora, poÈ›i să le îndrugi orice, numai să nu le spui că n ai făcut nimic rău. Tot n o să te creadă È™i asta îi înfurie cel mai tare. O să i scoÈ›i din minÈ›i cu văicărerile tale. — Dar n am făcut nimic! — Poate că nu, dar nu ăsta i locul unde se adună nevinovaÈ›ii, crede mă... MărturiseÈ™te tot ce vor ei să mărturiseÈ™ti. Spune le price te ar putea îndepărta de plutonul de execuÈ›ie. — Dar ce să mărturisesc? N am făcut nimic! Totul este o greÈ™eală! Unul din paznici interveni în discuÈ›ie, oferind prizonierului un mic sfat. — Inventează È™i tu ceva, orice, dar dă le prilejul să te creadă. Trebuie însă să fii sigur că nu È›i semnezi singur condamnarea la moarte. Pe exemplu, nici prin gând să nu È›i treacă să pomeneÈ™ti ceva legat de arme de foc. Vor deveni niÈ™te bestii în cazul când le laÈ™i cea mai mică bănuială că ai pus mâna pe vreo armă. Te condamnă pe loc numai dacă ai pomenit ceva de ele. — Dar ce anume am făcut? È™opti slăbănogul, cu o adâncă tristeÈ›e în glas. — Oh, inventează È™i tu ceva, zise gardianul. Spune le că ai lovit un soldat cu o bară de fier. — Pentru ce să l fi lovit, zise omul, cam tulburat. — Oh, Isuse, de unde naiba să È™tiu eu? Pentru că aÈ™a È›i a venit! — Dar n am vrut... adică... n am putut... Un alt prizonier îi sări în ajutor. — Grupul nostru a È™terpelit un camion. Nu È™tiu dacă asta îți convine. Dacă da, te cooptăm. Singurul necaz e că vor verifica. RahaÈ›ii ăștia sunt foarte meticuloÈ™i în treburi d astea. — Ce părere ai de ceva în legătură cu bursa neagră? a sugerat Porta. E un motiv destul de bun. — Dar nu cunosc pe nimeni care să se ocupe cu astfel de treburi. — Păi nici nu trebuie să cunoÈ™ti pe cineva, zise S.D. istul. Asta e una din primele reguli ale jocului: să nu recunoÈ™ti niciodată că ai vreo legătură. Nu trebuie să cunoÈ™ti pe nimeni, dacă vrei să nu È›i putrezească oasele în închisoare... — Ei vor încerca să scoată de la tine nume È™i adrese, explică Porta. — Mai bine spui că erai singur! Omul clătină din cap deznădăjduit. Ne uitarăm după el cum intra în sala de tribunal È™i nu i dădeam prea multe È™anse. După zece minute se întoarse. Spre surpinderea noastră, zâmbea. — Am reuÈ™it! M au crezut! — Ce ai reuÈ™it? spuse Gregor. — Ce au crezut? întrebă Porta. — Că sunt un biÈ™niÈ›ar, spuse el fericit. Trei luni de închisoare! Continuă să povestească despre sentinÈ›a lui nedreaptă, cu lacrimi de recunoÈ™tință în ochi. Timp de câteva minute am discutat problema, până când unul dintre S.D. iÈ™ti a început din nou să l pocnească pe tânărul comunist; de fapt, făcea tot posibilul să l întărite. — Dacă aÈ™ putea, te aÈ™ spânzura! V aÈ™ spânzura pe toÈ›i! „RoÈ™ii" nenorociÈ›i ce sunteÈ›i! L aÈ›i omorât pe taică meu în 1933 — È™tiu, ai să spui că erai prea tânăr ca să È›i aminteÈ™ti, dar eÈ™ti la fel de vinovat ca toÈ›i ceilalÈ›i! SunteÈ›i cu toÈ›ii niÈ™te comuniÈ™ti împuÈ›iÈ›i, asta sunteÈ›i! — Lasă l în pace, mârâi Porta. Mai are doar câteva ore de trăit, ce Dumnezeu! Nu poÈ›i să l laÈ™i în pace? — E evreu, se încăpățână S.D. istul. ÃŽi simt de la un kilometru... EÈ™ti evreu împuÈ›it, nu i aÈ™a, „frățioare roÈ™u"? Băiatul dădu din cap. — Sunt evreu, confirmă el. — Bun! Asta i bine! Mâine pe vremea asta au să È›i scoată ochii, iar eu o să fiu acolo È™i o să i ajut. PuÈ›in după asta, băiatul fu chemat în sala de tribunal. Lipsi o jumătate de oră bună È™i când apăru, nu mai avea de ce să zâmbească: îl condamnaseră la moarte, după cum ne aÈ™teptasem. Adăugaseră chiar un paragraf suplimentar că nu avea dreptul la recurs. — Vezi! spuse Porta cu tristeÈ›e, în timp ce îl conduceam pe băiat înapoi la Fresnes în duba închisorii. N are rost să fi atât de mândru. De ce dracu te ai amestecat în toate afacerile astea comuniste? Poate ai crezut că faci bine, dar n o să puteÈ›i scurta voi războiul — nu, nici măcar cu un minut. Și pur È™i simplu nu merită. — Câți ani ai, băiete? îl întrebă Bătrânul cu blândeÈ›e. — Mâine o să împlinesc 18. Se corectă. AÈ™ fi împlinit 18 mâine. Poate chiar aÈ™a o să È™i fie. Depinde când se hotărăsc să mă omoare. — Prea tânăr ca să moară, mormăi Porta. De ce nu s a găsit cineva să l pună pe idiotul ăsta mic pe genunchi È™i să i tragă câteva, când încă mai avea o È™ansă? — Optsprezece? spuse Bătrânul, gânditor. Se întoarse către Heide. — Cine e de servici, Julius? Tu? — Mda... Heide confirmă vag, cu gândurile în altă parte. — AÈ™a e. 24 de ore de plictiseală nenorocită... Deodată își scutură capul È™i se uită spre Bătrân, cu o privire bănuitoare. — De ce? Ce È›i pasă cine e de servici? Ascultă, Bătrâne — se uită la el cu gravitate — nu te amesteca în afacerea asta. N avem nevoie de necazuri. Bătrânul rămase tăcut; își frecă de câteva ori nasul cu degetul È™i nu spuse nimic. La ora 18.00 am schimbat garda la Blocul nr. 4. ÃŽntr o închisoare ăsta e cel mai animat moment al zilei. Se serveÈ™te masa de seară, prizonierii sunt escortaÈ›i la È™i de la sălile de masă, celule È™i spălătoare. Hauptfeldwebel ul își făcea inspecÈ›ia obiÈ™nuită de seară, cheile se învârteau în lacăte, balamalele scârțâiau, uÈ™ile pocneau. Era o zarvă ca într o casă de nebuni. Stăteam rezemat în spatele uÈ™ii mari de la capătul coridorului principal, uitându mă printre gratii. Alături, Barcelona tocmai termina o partidă de cărÈ›i în celula unor condamnaÈ›i, iar în altă parte a închisorii, sub pretextul agitaÈ›iei generale de la ora È™ase, MicuÈ›ul găsise ocazia să se strecoare ilegal în biroul Hauptfeldwebel ului. ÃŽl împinse pe Porta în cameră împreună cu el È™i închise uÈ™a după ei, după care Porta, foarte calm È™i normal, se aÈ™eză la birou È™i, cu tocul Hauptfeldwebel ului, imită semnătura acestuia pe un permis de ieÈ™ire pentru tânărul evreu care fusese condamnat la moarte. Permisul era eliberat pe motivul unui interogatoriu suplimentar la Gestapo, la ora 19.00. — Sună bine? zise Porta. — Mie îmi sună bine, zise MicuÈ›ul. MicuÈ›ul È™i Porta formau o echipă fără egal în Armata germană, ca spărgători È™i plastografi. Nu fusese încă inventat lacătul pe care MicuÈ›ul să nu l poată deschide; nu exista semnătură pe care Porta să n o poată imita. Semnătura atât de sigură care înflorise mândră în josul permisului de ieÈ™ire urma să fie instinctiv recunoscută mai târziu de către Hauptfeldwebel, drept propria sa semnătură. Numai printr un pur procedeu deductiv s a recunoscut ulterior că fusese plastografie. Porta îi aruncă cartonul pătrat lui Barcelona, care venise să controleze operaÈ›iunea, apoi se rezemă din nou comod pe scaun, cu picioarele pe biroul lustruit. — Niciodată nu mi am dat seama ce bine e să fii Hauptfeldwebel... Ce confort au ticăloÈ™ii ăștia! Ia uite... Apăsă perna moale a scaunului, în timp ce MicuÈ›ul tocmai încerca sofaua, doar Barcelona privea nervos spre ușă, cu faÈ›a, plină de sudoare. — Pentru numele lui Dumnezeu! SunteÈ›i niÈ™te boi nesimÈ›iÈ›i! MiÈ™caÈ›i vă È™i să ieÈ™im mai repede de aici! — Ce atâta zarvă? protestă MicuÈ›ul. Nu facem decât să executăm ordinele, nu i aÈ™a? — Păi tocmai asta l zgândăre, zise Porta trăgând un sertar È™i uitându se înăuntru. — Doar el a dat ordinele... PătrundeÈ›i în biroul Hauptfeldwebel ului È™i imitaÈ›i semnătura pe o hârtie, aÈ™a a zis. Pe urmă, după ce o faci, nu i mai pasă. Unii oameni nu sunt niciodată mulÈ›umiÈ›i. — N am spus să te tolăneÈ™ti în fotoliul lui È™i să i scotoceÈ™ti biroul! mormăi Barcelona. ÃŽncet È™i cu o precizie înnebunitoare, MicuÈ›ul È™i Porta controlau camera eliminând orice posibilă urmă a trecerii lor, în timp ce Barcelona îi privea încruntat. Din fericire era prea ocupat să l urmărească pe Porta cum È™terge stiloul Hauptfeldwebel ului cu batista, ca să l mai vadă pe MicuÈ›ul cum își îndesa în buzunar un pumn de È›igări. — HaideÈ›i odată, pentru Dumnezeu, ajunge! Barcelona le făcu semn cu capul È™i deschise larg uÈ™a. Porta puse la loc stiloul fără tragere de inimă È™i ieÈ™i după el pe coridor. MicuÈ›ul ieÈ™i ultimul. ÃŽnchise uÈ™a după el È™i bagă cu grijă o bucățică de băț de chibrit în încuietoare. — Ce dracu mai faci acum? È™uieră Barcelona. — ÃŽÈ›i salvez gâtul ăla împuÈ›it! i o întoarse MicuÈ›ul. Niciodată nu se deschide o ușă fără să se controleze mai întâi încuietoarea. Am făcut o doar o dată în viaÈ›a mea È™i m am ales cu nouă luni de răcoare; proprietarul uÈ™ii înfipsese o bucățică de lemn acolo È™i eu n am observat. De aia întotdeauna controlez înainte să fac treaba. PoÈ›i să È›i iei adio de la scumpa ta viață dacă Hauptfeldwebel ul se întoarce È™i nu È™i găseÈ™te beÈ›iÈ™orul preÈ›ios. AÈ™a n o să afle niciodată, nu? Barcelona dădu din cap cu prefăcută admiraÈ›ie. — ÃŽn regulă, ai câștigat. Tu È™tii mai bine ce ai de făcut. Recunosc asta. El È™i MicuÈ›ul plecară fiecare pe la treburile lui, prin închisoare. Porta veni să mi aducă OK ul È™i pornirăm împreună spre celula tânărului evreu. — Þine, zise Porta aruncându i o haină. Pune È›i asta È™i vino cu noi. — De ce? Băiatul se ridică livid. Credeam că e abia mâine. — Că să fie? — ExecuÈ›ia. — S a amânat pe termen nelimitat, zisei eu. — Nu te cred! De ce? — Dumnezeule! zise Porta. Nu vrei să te miÈ™ti odată? Am venit să te scoatem de aici, n avem timp, de pălăvrăgeală. Ai putea cel puÈ›in să ne ajuÈ›i. — Dar... — Nici un „dar". Ridică te È™i ascultă cu atenÈ›ie! ÃŽÈ›i spun o singură dată, aÈ™a că È›ine minte. Cum plecăm noi, ieÈ™i dracului de aici È™i ia o pe scări. Dacă t opreÈ™te cineva, spui că te duci la budă. Dacă nu vezi pe nimeni, coboară până la parter cât poÈ›i de repede È™i fără nici un zgomot. OK? Când ajungi acolo, ia o pe prima ușă la stânga. Asta te scoate direct în spatele mlaÈ™tinii. Stai acolo, ascuns, până se sting luminile. Pe urmă alergi până la zidul exterior al curÈ›ii. Ai înÈ›eles? — Da, dar... — Dacă între timp nu se întâmplă nimic, continuă Porta, neluând seama la întrerupere, ai cam două minute pentru asta. După aia luminile se întorc È™i te văd santinelele. O sa fii aÈ™teptat. După ce vă întâlniÈ›i, restul or să facă ei. OK? Fă ce È›i spun ei È™i o să fie bine. — E o porcărie, zisei eu — fiindcă eram singurul pesimist convins, care nu vedea cum o să funcÈ›ioneze tot planul. — Sigur, zise Porta, dacă ceva nu merge, e mai bine să te avertizăm că va trebui să te împuÈ™căm. ÃŽnÈ›elegi ce vreau să spun? Dacă eÈ™ti prins asupra faptului, ca să zic aÈ™a, nu ne putem risca pielea mai mult decât am făcut o până acum. — Oricum, mult noroc, zisei eu. Ne am întors în camera de gardă, ca să urmărim desfășurarea evenimentelor. Porta zicea că oricum nu i pasă, nu dădea doi bani pe comuniÈ™ti, chiar dacă erau numai puÈ™ti de 18 ani, dar când i am spus că atunci ar fi putut să nu se amestece în toată povestea din noaptea asta, m a ameninÈ›at că mi mută fălcile dacă nu mi È›in gura È™i am încheiat discuÈ›ia. Băiatul părăsi celula de îndată ce paÈ™ii noÈ™tri s au îndepărtat. ÃŽnchise încet uÈ™a în urma lui, alergă până la capătul scărilor, stătu să asculte. Nu venea nimeni. ÃŽn câteva secunde ajunse la parter È™i descoperi uÈ™a din stânga. Când o deschise, se auzi un scârțâit ca o pisică în călduri È™i Barcelona își duse mâinile la urechi, înălțându È™i privirile la ceruri. — Cristoase! Dacă aude cineva, ne am dus! — Cred că oricum aude, mormăii eu. Bătrânul, care hălăduise pe afară, împinse uÈ™a camerei de gardă È™i dădu din cap în semn de salut. — E O.K., a ieÈ™it. Potrivit planului, am mers împreună să închidem uÈ™ile care fuseseră lăsate deschise. Când ne am întors în camera de gardă, în curte se stingeau toate luminile de cercetare. Asta era treaba lui Gregor. Ne spusese s o lăsăm pe seama lui È™i se părea că o făcuse bine. Luminile rămaseră stinse timp de vreo două minute, pe urmă începură din nou să controleze curtea prin toate cotloanele. Dar umbra fugarului nu se mai zărea ascunsă între latrine È™i zidul închisorii. Folosise cum trebuie cele două minute È™i acum era în afara spotului, întins pe burtă în umbra zidului exterior. PaÈ™i grei se apropiară de el. Bănuia că trebuie să fie patrula care urma să l conducă spre următorul punct al călătoriei. Spotul luminos fulgeră deasupra lui, de a lungul zidului, apoi spre întunericul curÈ›ii. Văzu cum sentinela se apropria de el, călăuzită de Legionarul È™i Günther Soest. Căștile lor — ura căștile germane care ar fi transformat È™i faÈ›a unui sfânt într o mască de gorilă — sclipiră amenințător în lumina puternică. Băiatul trebuie să fi avut îndoieli asupra gândurilor lor bune. ÃŽn timp ce se apropiau, Günther înjură nervos pe sub mustață. Era pentru a doua oară că înlesnea o evadare È™i după prima se jurase pe toÈ›i sfinÈ›ii că el, Günther Soest, n o să se mai lase păcălit ca un ageamiu. — Pur È™i simplu nu merită, zicea el. Nimic È™i nimeni nu merită să È›i riÈ™ti pielea pentru el în războiul ăsta afurisit È™i un afurisit de prizonier, nici atât. Și dacă cineva È™tia acest lucru, atunci ăsta era Günther. Condusese 8 ani un tanc. ÃŽn răstimpul ăsta îi muriseră 37 dintre cei mai apropiaÈ›i camarazi È™i de nouă ori fusese gata să împărtășească È™i el aceeaÈ™i soartă. Dar a zecea oară destinul îl înÈ™făcase: scăpase cu viață, dar aproape că nu mai avea față. Uleiul încins îi arsese sprâncenele È™i buzele, iar carnea de pe corp i se transformase în fleici bine prăjite. Stătuse È™apte luni în baie de apă. Fusese smuls din ghearele morÈ›ii, nu înainte însă ca moartea să È™i fi pus amprenta iremediabil asupra lui. Mâinile lui erau ca niÈ™te gheare pergamentoase, faÈ›a o mască purpurie. Logodnica lui nu fusese în stare să È™i înfrângă oroarea la vederea sa È™i fugise tremurând; iar acum omul acesta își risca pentru a doua oară viaÈ›a ca să salveze un prizonier condamnat din Fresnes. Un francez, în primul rând, È™i pe deasupra evreu È™i comunist. Günther È™tia că într o zi, după război, acelaÈ™i evreu È™i comunist va trece pe lângă el pe stradă È™i își va întoarce faÈ›a cu milă È™i dezgust de la acea mască purpurie. Când proprii compatrioÈ›i nu erau în stare să È™i stăpânească simțămintele, ce È™ansă ar avea cu un străin? Iar după război, ce vor face oameni ca Günther? Să trăiască într o casă cu alÈ›ii la fel ca el? Să se expună ca o curiozitate a naturii în spectacole în aer liber? Să se ascundă È™i să trăiască în întuneric, unde să nu l vadă nimeni? Era prea puÈ›in probabil ca oamenii normali să fie vreodată în stare să l privească fără a se înfiora. Dar Günther fusese chipeÈ™ odinioară. Fusese obiÈ™nuit să fie admirat, iar fetele să i se agaÈ›e de gât È™i să se întreacă în a i câștiga atenÈ›ia. Acum, propriile sale surori suportau cu greu să stea în aceeaÈ™i cameră cu el, iar în ultima permisie stătuse acasă doar două zile, după care maică sa făcuse o depresiune nervoasă; doctorul spusese că din cauza stresului permanent provocat de amintirea vie a ceea ce făcuse războiul din unicul ei fiu. Atunci Günther plecase de acasă. ÃŽÈ™i petrecuse restul permisiei într o casă de refacere din Trols. Acolo, măcar, era cu alÈ›ii ca el, o întreagă nouă generaÈ›ie de monÈ™tri frankenstein creată de război. Erau bine trataÈ›i în casa de refacere, numai atât că aveau un regulament strict în privinÈ›a ieÈ™irilor în sat: puteai să te duci în cârje, puteai să te duci în cărucior, puteai fără braÈ›e sau fără picioare; dar în nici un caz nu puteai să ieÈ™i fără față. Ziceau că nu e bine pentru moralul țării. Eroii erau admiÈ™i numai dacă aveau răni eroice È™i nu era eroic să fii ars de viu într un tanc È™i pe urmă să provoci repulsie. Oricum, prea puÈ›ini dintre monÈ™trii fără față doreau să iasă în sat. ÃŽncă erau sensibili la oamenii care i arătau cu degetul holbându se È™i È™tiau prea bine că nici o fată nu i ar mai săruta pe buze. ÃŽn general, nu mai aveau buze; numai o gaură fără contur, înconjurată de o oribilă pânză purpurie. Unii dintre ei sperau că își vor aranja faÈ›a după ce se termină războiul. Era unicul motiv pentru care Günther rămăsese în armată È™i se întorsese ca să È™i facă mai mult decât datoria. Era singurul său È›el — credinÈ›a că dacă va rămâne până la sfârÈ™it, Armata o să l răsplătească în mod sigur cu o nouă față. BineînÈ›eles, cu condiÈ›ia ca Germania să câștige războiul. Oameni ca Günther nici nu È™i puteau permite să se gândească la altă variantă. Patrula ajunse în dreptul băiatului ghemuit în întuneric. ÃŽn tăcere el se ridică în picioare È™i intră între ei, fără ca ritmul marÈ™ului să se schimbe. La căpătul zidului, unde acesta făcea un unghi ascuÈ›it la stânga, se opriră. Legionarul vorbi iute, fără să privească spre băiat. — O să găseÈ™ti sus o funie gata fixată. Imediat după ce luminile de control au trecut pe deasupra, te repezi la ea. Ai aproximativ 30 de secunde să ajungi sus È™i să cobori în partea cealaltă, aÈ™a că trebuie să te miÈ™ti foarte repede... Þine asta È™i foloseÈ™te o numai dacă trebuie, altfel nu. Este o carte de identitate, dar a fost făcută în grabă, aÈ™a că nu te baza sută la sută pe ea. N o să fie nici o problemă în caz de control întâmplător. Spotul luminos ajunse din nou pe ei. Patrula se strânse, ascunzându l pe băiat de ochiul cercetător. — Trebuie să ajungi la Paris cât poÈ›i de repede. Mai ai cam două ore până la ziuă. Te duci la Sacré Coeur, în Montmartre. Intri în al treilea confesional È™i spui că ai furat flori dintr un cimitir. Când preotul o să te întrebe ce fel de flori, răspunzi: myosotis. De rest se ocupă el. — Un preot? mormăi băiatul, mirat. Legionarul îi aruncă o privire amuzată. — Ai prefera Gestapo ul? — Sigur că nu. Băiatul umplu întunericul cu un torent de vorbe: Să È™tiÈ›i că vă sunt foarte recunoscător pentru tot ajutorul... — E prea devreme, mai ai încă drum lung. Uite că vine din nou lumina de control. Mai bine ai lua o la fugă după asta. Lumina se scurse pe ei. Legionarul îl împinse iute pe băiat, Günther stătea gata de ajutor, dar puÈ™tiul, mai agil ca o panteră, era deja în vârful zidului. Legionarul își armă pistotul automat È™i i făcu semn lui Günther să fie gata. Dacă lumina de control îl surprindea pe băiat în timpul evadării, n aveau încotro È™i trebuiau să tragă. Li se păru că farul luminos s a întors mult prea devreme. Legionarul își apăsă puternic arma sub claviculă. — Asta a fost, mormăi Günther. Lumina trecu peste ei È™i de a lungul zidului. ÃŽÈ™i îndreptară armele spre punctul unde fugarul bâjbâia după funie. Exact în momentul în care lumina ajunse la el, băiatul dispăru, alunecând de a lungul funiei È™i fără îndoială că È™i făcuse mâinile ferfeniță. Dar reuÈ™ise. Calm, legionarul trase la loc pârghia de siguranță È™i È™i puse arma pe umăr. Patrula își continuă imperturbabilă drumul. — Ei bine, Bătrânul o să se bucure, remarcă Legionarul, după câțiva paÈ™i. Avea o idee tâmpită. — Tâmpită e lumea asta, murmură Günther. — Ce rost au toate astea? — Sunt sigur că nici unul. — Atunci de ce dracu le facem? — N am nici cea mai mică idee, spuse Legionarul, zâmbind. — Ei bine, nici eu, zise Günther. Și jur în faÈ›a lui Dumnezeu că e pentru ultima dată când eu mă mai bag într o treaba ca asta. Peste o jumătate de oră se schimbă garda. Și vocile noastre au sunat în cor prin toată închisoarea: — Nimic de raportat. CAPITOLUL DOISPREZECE Comandantul Companiei 103 Cavalerie, colonelul Relling, avusese în ultimul timp plăcerea de a se bucura de o serie de evenimente deosebite, care au culminat cu cel mai mare triumf al carierei sale: dubla arestare a colonelului Toumy, È™eful RezistenÈ›ei franceze, È™i a lui Yeo Thomas, agentul Serviciului Secret britanic. MulÈ›umită capturii acestor doi oameni, nemÈ›ii puteau pune în miÈ™care o avalanșă de arestări în întreaga Franță. Omul care îi urmă lui Toumy la comandă fu generalul Jussieu È™i era greu de spus care dintre cei doi — generalul francez ori colonelul german — deÈ›inea întâietatea în materie de cruzime, brutalitate È™i totodată lipsă de scrupule, când era vorba de a lua viaÈ›a cuiva. Un val de teroare inundă È›ara. PopulaÈ›ia era înjunghiată, împuÈ™cată, spânzurată, ucisă în toate modalitățile posibile, deÈ™i unele metode erau prea bestiale pentru a mai putea fi È™i posibile. Birourile administrative erau incendiate, coloanele de aprovizionare distruse, santinelele ucise cu duzina; podurile È™i trenurile deveniseră niÈ™te È›inte atât de obiÈ™nuite, încât nici nu mai provocau comentarii. Un grup bine organizat sub comanda unor ofiÈ›eri francezi reuÈ™i un atac asupra cartierului general al Gestapo ului de la Bourg en Bresse È™i lichidă pe toÈ›i cei găsiÈ›i, cu un glonte în spate. Inevitabil, apărură benzi organizate de criminali, care în numele aderării la Rezistență, comiseră o serie îngrozitoare de hoÈ›ii, violuri È™i crime. Fură repede depistaÈ›i È™i lichidaÈ›i nu numai de nemÈ›i, dar È™i de francezi. S a constatat mai târziu că majoritatea crimelor ar fi fost legate de dezertorii Armatei germane sau ai Armatei a 5 a italiene, de comuniÈ™tii spanioli È™i de agitatorii străini. AÈ™a că fură împuÈ™caÈ›i indiferent de naÈ›ionalitate È™i fără excepÈ›ie, imediat cum erau prinÈ™i, iar trupurile lor îngropate fără vreo ceremonie. ÃŽN MONTMARTRE CU „HAINà ROȘIE" — La Malakoff s a terminat, explică clar „Haină RoÈ™ie", pe cuvânt! Problema nu e cum să punem mâna pe el. Ce mă frământă e cum să l aducem aici. Numai când mă gândesc la asta mă apucă crampele.... Și totuÈ™i, trebuie să existe o cale. — De ce n am împrumuta un camion È™i să l aducem cu el? sugeră Barcelona. Putem oricând să fabricăm un permis de transport. Heide scutură din cap. — Prea riscant. Nu poÈ›i să l scoÈ›i. — Cea mai bună cale e cea mai simplă, declară Porta. Și cel mai simplu e să l aducem pe jos. ÃŽl privirăm cu îndoială. — Trebuie c ai înnebunit! icni Heide. E de ajuns ca un pisălog să bage de seamă È™i să ne întrebe ce facem È™i nu mai putem face un pas. Bătrânul se scărpină după ureche cu coada pipei. — Iulius are dreptate. E mult prea periculos. — E o idee de rahat, adăugă MicuÈ›ul ca să pună capăt discuÈ›iei. „Haină RoÈ™ie" ne părăsi ca să întâmpine niÈ™te clienÈ›i. Traversă camera în È™orÈ›ul lui lung È™i alb care i flutura pe lângă picioare, cu părul È™i barba unduindu i uÈ™or pe față. Corpul lui scurt È™i rotund se sprijinea incredibil pe două picioare delicate. Prin comparaÈ›ie, faÈ›a lui era lată È™i fălcoasă È™i avea culoarea roÈ™iei — o adevărată lună plină. Strălucea de bună dispoziÈ›ie È™i de obicei È™i de grăsime. Bistroul, cu mesele È™i scaunele lui prăpădite, cu pereÈ›ii plini de grăsime È™i stropi de ulei, duhnea de revoluÈ›ionari, de informatori, dezertori È™i biÈ™niÈ›ari. Porta ne adusese aici, la început, È™i era în elementul lui. După ce se ocupă de noii veniÈ›ii, „Haină RoÈ™ie" își croi din nou drum spre masa noastră, însoÈ›it de mirosul puternic de prăjeală care venea din bucătărie. — ÃŽÈ›i spun eu, îl întâmpină MicuÈ›ul, se fac prea multe valuri pentru nimic. Fii atent — ridică solniÈ›a — luăm lucrul, îl pocnim în cap — trânti solniÈ›a pe masă È™i aceasta se sparse — È™i pe urmă îl măturăm. Foarte simplu. Nu înÈ›eleg de ce atâta bătaie de cap. Porta se încruntă. — Sunt înarmaÈ›i? întrebă el. — Dacă nu, înseamnă că sunt mai proÈ™ti decât îi cred eu, replică „Haină RoÈ™ie". — Și ce dacă, izbucni MicuÈ›ul, niÈ™te amatori! Lichidăm pe oricine trage în noi. — De ce nu te gândeÈ™ti niÈ›el la pielea ta, zise Heide, supărat. Creierul tău nu i mai mare decât un bob de mazăre! Și aÈ™a s a iscat destulă zarva în legătură cu nenorocitul ăla de comunist care a evadat, hai să nu mai încurcăm borcanele, ce dracu! Vă spun că afacerea asta nu s a încheiat aici, o să mai auzim de ea. Gestapo ul o să scotocească tot Parisul încercând să i găsească pe cei amestecaÈ›i în treaba asta. ÃŽn clipa asta, cineva își pune creierul la treabă È™i descoperă exact ce s a întâmplat. Porta scoase unul din hohotele lui oribile. — Hauptfeldwebel ul nu s a prins încă. Tot se jură că el È™i a pus semnătura pe permisul de ieÈ™ire, chiar dacă nu È™i aminteÈ™te când a făcut o. Pe urmă, mai e È™i prostul ăla de subofiÈ›er care jură ca a văzut prizonierul ieÈ™ind cu transportul de după amiază! Chicoti din nou. Dacă m ar întreba pe mine, le aÈ™ spune altceva... Când a plecat maÈ™ina, el era cu mine jos, jucam cărÈ›i! Dar tot am o grijă. Ei cred că a evadat pe undeva pe drum între Fresnes È™i sediul Gestapo ului, aÈ™a că lasă i în pace. Cu atât mai bine pentru noi! — DeÈ™teptule! zise necăjit Heide. Nu sunt ei atât de proÈ™ti cum îi crezi tu. Băiatul fusese deja judecat, găsit vinovat È™i condamnat la moarte. N a mai avut nici măcar drept la recurs. Avea mai puÈ›in de 14 ore până la ciopârÈ›eală. AÈ™a că mai devreme sau mai târziu, un deÈ™tept o să întrebe de ce dracu a mai vrut Gestapo ul să l interogheze. Și odată pusă întrebarea, nu mai e decât un pas până la descoperirea că împuÈ›itul de Gestapo nu l a vrut de fapt niciodată pentru interogatoriu. Și atunci ce se întâmplă? — Până atunci se termină războiul, zise liniÈ™tit Porta. — Chiar aÈ™a, ce ai făcut cu puÈ™tiul? — La bucătărie, zise simplu „Haină RoÈ™ie". — La bucătărie? sări Heide. Aici? — Da' unde? zise pe acelaÈ™i ton. — Dumnezeule, asta chiar că pune capac la toate! Heide făcu un gest de dezgust È™i lovi masa cu pumnul. ÃŽn general, eram de acord cu el. Trebuie să recunosc că nici eu nu eram prea bucuros de aranjamentul ăsta. — Dar care e problema cu el? întrebă MicuÈ›ul, cu ochii la Heide. — ÃŽÈ›i spun eu care! izbucni Heide, de acum întărâtat peste măsură. Gestapo ul are vreo noua milioane de oameni care scotocesc Parisul după el, asta e problema! Și când caută ei pe cineva crede mă că o fac de adevăratelea. Și cum or să l prindă, e o chestiune de ore să l facă să vorbească. Doamne! ÃŽÈ™i scutură puternic capul. Poate vă trece prin minte ideea unei funii în jurul gâtului, dar credeÈ›i mă că asta nu înseamnă nimic! Englezul îi zâmbi cu bunătate. — N are rost să te agiÈ›i atât. N or să l recunoască nici într o mie de ani... Vino cu mine să È›i arăt. Schimbarea era surprinzătoare. Sunt sigur că n aÈ™ fi putut să găsesc vreo asemănare între țărănoiul cu mutră de cretin care dădea o mânăde ajutor prin'bucătărie È™i tânărul inteligent È™i agil care evadase de la Fresnes. Părul lui negru era acum de un roÈ™u oribil, deasupra buzei de sus îi înflorise o mustață stufoasă, iar niÈ™te oculari ridicoli îi înjumătățeau faÈ›a. Purta ghete scâlciate È™i pantalonii îi ajungeau până la glezne. — Ce părere ai? zise mândru englezul. — Proastă, mârâi Heide. Nu trebuia să mai fie în Paris la ora asta. — E mai uÈ™or de spus decât de făcut, prietene. — Poftim! zise Porta ridicând un braÈ› păros È™i uitându se la ceas. Unde dracu or fi plecat ceilalÈ›i? — Dumnezeu È™tie, zise Heide, găsind repede prilej pentru o nouă tiradă sumbră. ÃŽn primul rând, n ar fi trebuit să iasă să bântuie prin Paris când locul colcăie de oamenii Gestapo ului. Poate chiar acum, când noi stăm aici, îi interoghează. — Vezi È›i de È›reabă, zise Barcelona cu un rânjeÈ›. Legionarul cunoaÈ™te Parisul cu ochii închiÈ™i È™i oricum Günther e cu ei. FaÈ›a lui e un Ausweiss (permis de ieÈ™ire.) numai când o vezi. Nici măcar Gestapo ul n ar îndrăzni să l oprească pe Günther. — Numai asta È™tii să spui, zise Heide cu amarăciune. AtenÈ›ia lui „Haină RoÈ™ie" fu atrasă de venirea unor noi clienÈ›i care l solicitau. Cei mai mulÈ›i îi cereau să cânte È™i „Haină RoÈ™ie" se propti în mijlocul încăperii, cu faÈ›a lui strălucitoare de grăsime È™i bună dispoziÈ›ie, gata să le satisfacă dorinÈ›a. Acompaniat de Porta la o vioară veche È™i de o fată cu un acordeon, își dădu capul pe spate È™i începu să cânte, cu o voce înaltă de tenor, o melodie în cinstea Parisului. Avea o voce plăcută È™i cei mai mulÈ›i dintre noi am uitat chiar să mai bem. Chiar È™i Heide uită de ale lui È™i începu să cânte împreună cu ceilalÈ›i. ÃŽn curând bistroul deveni un infern zgomotos. Janette, bucătăreasa — o negresă grasă (de care È™tiam că e membră activă a RezistenÈ›ei) striga È™i bătea din palme din uÈ™a bucătăriei. Cu toÈ›ii tropăiau la unison È™i băteau în mese cu pahare È™i tacâmuri, urmând ritmul melodiei. AÈ™a că a fost o surpriză când, peste vreo jumătate de oră, uÈ™ile s au deschis È™i prin hărmălaie am zărit sclipind insignele celor de la Feldgendarmerie. Năvăliră înăuntru cu obiÈ™nuită lor lipsă de politeÈ›e, cu cizmele lor grele zguduind podeaua, cu obiÈ™nuitele puÈ™ti gata pregătite. Atmosfera se schimbă într o clipă. Janette se întoarse în bucătărie È™i se auziră zgomote de activitate intensă — polonice care zăngăneau È™i robinete care curgeau. CeilalÈ›i tăcurăm cu toÈ›ii. Oamenii își băgară nasurile în pahare sau deveniră extrem de preocupaÈ›i de unghii sau de găurile din podea. Dacă întâmplător întâlneai privirea cuiva, nu vedeai altceva decât teamă, suspiciune, ură È™i apoi fiecare își întorcea privirea încurcat. Porta stătea mohorât, cu vioara atârnând în mână. Fata cu acordeonul se strecură într un colÈ› întunecat al încăperii, ca un păianjen prins brusc în lumină. Șeful patrulei, un Stabsfeldwebel, rămase un moment în ușă, holbându se cu răceală de jur împrejur. ÃŽn cele din urmă își fixă privirea asupra lui Porta. — Tu! Obergefreiter! Traversă spre el, iar Porta îl privi cum se apropia, cu o expresie È™tearsă pe figură. — Ce cauÈ›i aici? Ai permis să ieÈ™i noaptea? Porta se ridică în silă È™i È™i scoase permisul. Știam că îi era silă. Era de obicei insolent cu cei de teapa acestui Stabsfeldwebel. Dar È™tia la fel de bine ca noi toÈ›i, că nu ne găseam nici pe departe în situaÈ›ia de a ne simÈ›i în siguranță. Nu era cazul să atragem atenÈ›ia asupra noastră, iar Porta nu era prost. ÃŽn afară de asta, Stabsfeldwebel ul nu era un Stabsfeldwebel obiÈ™nuit. ÃŽl cunoÈ™team după figură È™i după reputaÈ›ie. De patru ani, el È™i echipa lui, își petreceau nopÈ›ile scotocind fiecare bar, fiecare club È™i circiumă din Paris, È™i nu era noapte să nu înhaÈ›e vreun biet nenorocit pentru interogatoriu. Și să fii înhățat de Stabsfelwebel ul Malinowski însemna de a dreptul condamnare la moarte. Faima lui se putea măsura prin Crucea Cavalerului care i atârna de gât. — Cu cine mai eÈ™ti? întrebă el, înapoindu i permisul. Porta arătă spre noi ceilalÈ›i, car stăteam serioÈ™i È™i demni la masa noastră, făcând tot posibilul să arătăm ca niÈ™te soldaÈ›i model. Malinowski ne aruncă o privire dispreÈ›uitoare, dădu din cap È™i trecu mai departe. Cercetă bistroul până la ultimul colÈ›iÈ™or. Unei fete care era la toaletă È™i nu È™tia nimic de venirea lor, i se ceru să deschidă uÈ™a È™i să prezinte actele. Bucătăria fu devastată. Desfăcură È™i scotociră toate cutiile È™i toate borcanele. Tăbărâră pe maÈ™ina de gătit È™i timp de zece minute scoaseră cenuÈ™a, în timp ce Janette îi privea cu braÈ›ele încruciÈ™ate, cu cel mai dispreÈ›uitor zâmbet posibil pe faÈ›a ei dolofană. Băiatul fu învrednicit cu o privire fugară È™i pe urmă nu l mai băgară în seamă. Controlară tot etajul de sus. Goliră toate cuferele È™i dulapurile È™i aruncară hainele pe jos. Smulseră de pe pat toate păturile È™i aÈ™ternuturile, plăpumile È™i pilotele fură tăiate, își vârâră mâinile în toate bidoanele È™i rafturile cu alimente. După o oră au terminat percheziÈ›ia, dar era puÈ›in probabil că vor părăsi bistroul fără să găsească un È›ap ispășitor pentru toată munca lor din noaptea aia. Malinowski stătea lângă bar, iar privirea lui scrutătoare trecea de la o masă la alta. Alături, oamenii lui îl urmăreau cu atenÈ›ie, aÈ™teptând ca stăpânul să dea semnalul de atac. Noi È™edeam tăcuÈ›i È™i ne întrebam unde o să cadă toporul. ÃŽncet, Stabsfeldwebel ul scoase din buzunar un teanc de fotografii. Se uită tot cu încetineală printre ele È™i cu mare grijă alese câteva. Din doi paÈ™i, traversă încăperea, oprindu se în faÈ›a unui grup de tineri care băuseră liniÈ™tiÈ›i aproape toată seara. — Deutsche Feldpolizei. Ausweiss, bitte. (PoliÈ›ia Germană. Actele, vă rog.) Se adresa unui băiat cu o figură È™tearsă, îmbrăcat cu niÈ™te haine gri mototolite. Stabsfeldwebel ul examină cu atenÈ›ie hârtiile — Falsuri, zise el încruntat. Te căutăm de patru luni. Acum, că te am găsit, o să È›i demonstrăm amănunÈ›it cum tratăm noi dezertorii... Cineva te a ajutat! Cine te a ajutat? Cred că nu aÈ™tepta vreun răspuns. Probabil că toată lumea din încăpere a rămas cu gura căscată, când una dintre, fetele de la masă se ridică imediat È™i își asumă această cinste. — O fi nebună? È™opti MicuÈ›ul în maniera lui obiÈ™nuită de a se face auzit. Malinowski se întoarse către noi, Barcelona îi arse una pe sub masă MicuÈ›ului, iar Heide scrâșni furios din dinÈ›i. Nu era momentul ca Malinowski să fie provocat. Dar era prea târziu. Malinowski reacÈ›ionă instinctiv. SimÈ›urile îi spuneau că în acest bistrou ar putea găsi ceva mai bun decât un dezertor împreună cu iubita lui È™i, după ce È™i lăsă doi oameni să le pună cătuÈ™ele, porni la atac cu restul câinilor de vânătoare, cu cozile în aer È™i nasurile amuÈ™inând. Cred că È™oapta bănuitoare a MicuÈ›ului È™i reacÈ›ia noastră imediată îl determinaseră pe Stabsfeldwebel să continue cercetările toată noaptea, răzbunător cum era. Se È™tia că nu i înghite pe soldaÈ›ii care făcuseră servicul activ pe front È™i se spunea că numai cu două zile în urmă arestase un Oberleutnant decorat cu Crucea de Fier. — Gata, mormăi întunecat Heide. S a terminat. Am spus c aÈ™a o să se întâmple. Și totul din cauza unui evreu împuÈ›it. — Cred că o să controlăm din nou la bucătărie, zise Malinowski. Englezul își croi drum către el, neliniÈ™tit, protestând energic în legătură cu supa È™i cu cina compromisă, dar Malinowski îl dădu la o parte din calea sa, cu un zâmbet malefic. — Avem treburi mai importante decât supa. — Dar clienÈ›ii mei... ÃŽn momentul acela, sosiră alÈ›i clienÈ›i. Instinctiv, toată lumea se întoarse către ușă. Primul intrat părea mascat cu un ciorap, care i desfigura în mod hidos trăsăturile. La o privire mai atentă, îți dădeai seama că n avea ce trăsături să ascundă. Ochii lui erau două picături, nasul însemna două crestături subÈ›irele, iar gura era o gaură franjurată. Nu avea sprâncene, iar pielea lui era purpurie. La gât, care era susÈ›inut de un guler È›eapăn de piele, îi atârna Crucea Cavalerului. — Ei? zise Günther prin aÈ™a zisa lui gură, È›i ai pierdut obiceiul de a saluta, Stabsfeldwebel? Malinowski își pocni călcâiele È™i È™i duse încet mâna dreaptă la frunte. Nu putea face altceva. O fi fost el Stabsfeldwebel ul Malinowski È™i o fi avut el Crucea Cavalerului, dar un soldat desfigurat ca Günther putea să comande orice. Dacă Günther voia să È™i scoată revolverul È™i să l împuÈ™te pe Malinowski, susÈ›inând ulterior că acesta îl insultase, nimeni nu s ar fi îndoit de adevărul spuselor sale. — Fahnenjunker!... Tonul lui Malinowski se străduia să fie respectuos, patrulăm în arondismentul 18, conform ordinelor. Tocmai am ridicat un dezertor pe care l căutăm de două luni, împreună cu femeia care l a ajutat. — Bun, zise Günther, încurajator. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, Stabsfeldwebel. ÃŽnÈ›eleg că acum È›i ai terminat treburile pe aici? Malinowski ezită. Günther îi întoarse spatele nepăsător, ca È™i cum nu mai era nimic de discutat. De la genunchi în jos, ambele picioare îi erau din tinichea, dar nu se observa numaidecât. ÃŽi trebuiseră câteva săptămâni de efort supraomenesc È™i voință, ca să înveÈ›e din nou să meargă È™i ca să se obiÈ™nuiască cu braÈ›ul stâng format din patru bucăți de fier. La început dorise să moară È™i nimeni nu È™tia de fapt, de ce până la urmă continuase să trăiască. Ar fi putut să devină ofiÈ›er în Waffen S.S., i se oferise postul la ieÈ™irea din spital, dar el fusese întotdeauna la husarii negri È™i se întorsese la noi după ce fusese din nou declarat „apt pentru serviciu". Cu noi se simÈ›ea în largul lui. Nu numai că eram prietenii lui, dar cred că eram singurii oameni din lume care l puteam privi cu acelaÈ™i grad de detaÈ™are cu care ne priveam unii pe alÈ›ii. ÃŽn bistrou se făcuse din nou liniÈ™te. ToÈ›i aÈ™teptam neliniÈ™tiÈ›i. ToÈ›i se holbau la Günther. Calm, el își scoase tabachera, scoase o È›igară È™i È™i o înfipse în gura fără buze. Malinowski nu se mai uita la Günther, ci mai degrabă la tabacheră. Era din aur, decorată ostentativ cu steaua roÈ™ie a Rusiei È™i cu secera È™i ciocanul. Günther i o puse în mână. — Frumoasă, nu? O amintire din Stalingrad, cum probabil ai ghicit. ÃŽnchise tabachera cu un pocnet È™i o vârî la loc în buzunar. — Ai fost vreodată în tranÈ™ee, Stabsfeldwebel? Știai că la Stalingrad au murit trei sute de mii de soldaÈ›i germani? Aceia dintre noi care au supravieÈ›uit — pronuță cuvântul între ghilimele — au dreptul la câte o mică amintire, nu i aÈ™a? Malinowski înghiÈ›i în sec, dar nu zise nimic. Brusc, Günther schimbă tonul. — Dacă È›i ai terminat treburile pe aici, aÈ™ fi foarte bucuros dacă È›i ai lua tălpășiÈ›a! Stabsfeldwebel ul n avea de ales, trebuia să plece. Când uÈ™a se închise în urma lui È™i a oamenilor lui, în bistrou se auzi un oftat unanim de uÈ™urare. — Se pare că ne am întors tocmai la timp, remarcă sec Legionarul, urnindu se de lângă ușă către masa noastră. — E ridicol, zise Heide. E culmea nebuniei. Acum el trebuia să fie la celălalt capăt al FranÈ›ei. Nimeni nu l băgă în seamă pe Heide. Eram prea ocupaÈ›i să ciocnim cu Günther È™i să l felicităm. — Ei, lasă, zise el cu modestie. Unul trebuie să se foloseacă de dezavantajele altuia, altfel care i scopul? Fata cu acordeonul ieÈ™i din umbră È™i începu să cânte o melodie de dans. Porta își luă vioara, iar „Haină RoÈ™ie" începu din nou să zâmbească. ÃŽncetul cu încetul starea de tensiune dispăru. Heide se scufundă fericit într p stare de toropeală È™i nu mai putea face altceva decât să mormăie. MicuÈ›ul se învârtea prin încăpere ciupind fetele de fund È™i spunând glume deocheate celor care crezuseră vreodată că el o băgase pe mânecă, iar Günther, ghiftuit cu vin roÈ™u, fură de sub nasul lui Barcelona o fetiÈ™cană într o rochie galbenă È™i începu să danseze cu ea. — Vive la France! strigă Porta, în delir. Legionarul se pusese sănătos pe băut. Pică repede în toropeală, alături de Heide. Günther mergea pe urmele lor, iar fata în galben încetase să È™i mai È›ină ochii închiÈ™i ca să nu i vadă faÈ›a È™i chicotea pe genunchii lui. Uneori erau întrerupÈ›i de lumea de afară, se auzeau împuÈ™cături, explozii, huruit de avioane deasupra, dar toate astea treceau neluate în seamă. Războiul È›inea de prea muh timp ca cineva să È™i mai bată capul cu el. Deodată, Barcelona îmi trase un ghiont între coaste. — AtenÈ›ie. Se deschide uÈ™a. Ne am întors automat către ușă, crezând că se întorsese Malinowski. Dar de data asta era Jacqueline, fata pe care o întâlnisem printre flori în Normandia È™i care mi dăduse să beau cafea adevărată. BineînÈ›eles, mai fuseseră È™i altele, dar nu È™tiu de ce o asociasem de la început cu parfumul florilor È™i aroma de cafea proaspătă. O văzusem destul de des de când venisem la Paris. ÃŽn ultimele săptămâni ne întâlnisem pe ascuns aproape în fiecare zi, dar era pentru prima dată că îndrăzneam să i dau întâlnire la loc deschis, acolo, în cafenea, È™i din momentul în care a intrat pe ușă, mi a părut rău. BineînÈ›eles că Porta a recunoscut o imediat. O măsură de sus până jos în timp ce — nestingherită — se îndrepta către masa noastră. Purta, o rochie uÈ™oară de muselină verde, care o făcea să arate foarte palidă È™i frumoasă, dar doream să nu i fi spus să vină. — AÈ™a, va să zică, te întâlneÈ™ti cu păsărica asta din Normandia? zise răutăcios Porta. De când È›ine asta? Cam de multiÈ™or, după cum se vede. Trebuie să te descotoroseÈ™ti de ea, colega, înainte să te lege. Păsărica asta e îndrăgostită È™i femeile care iubesc devin periculoase. — VorbeÈ™ti prostii, zisei eu cu răceală. — A, da? zise Porta batjocoritor. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti cum își mai rostogolea ochii atunci, în Normandia? — Și ce legătură are asta cu tine? — Are! Acum ieÈ™ise Heide din toropeală È™i intrase în luptă. Se holbă la Jacqueline, pe urmă mă apucă de guler suflând ca o locomotivă, iar ochii lui mici È™i roÈ™ii se înfipseră cu răutate într ai mei. — Are legătură cu noi toÈ›i! Tu È™i curva ta de franÈ›uzoaică! Pe mine mă doare în cot, dar n o aduce aici! ÃŽmi înfipse mâna n piept È™i È™i scoase revolverul. — Porta are dreptate, femeile astea sunt periculoase. Devin geloase, se emoÈ›ionează, începe să le interseze totul. Și cel mai rău e că vorbesc. — Ce se întâmplă? întrebă Günther din celălalt colÈ› al mesei. Barcelona îi È™opti ceva. Văzui cum Günther se uita spre Jacqueline, cercetându i amănunÈ›it fiecare trăsătură. Barcelona mă privi È™i dădu din cap a lehamite. Legionarul se lăsă pe spate în scaunul lui È™i începu să È™i cureÈ›e indiferent unghiile cu vârful cuÈ›itului. Jacqueline îmi zâmbea. — Ce ai astăzi? Te porÈ›i tare ciudat. Am dus o la ușă È™i i am explicat situaÈ›ia. Numai eu eram de vină. Nu trebuia s o chem într un loc ca ăsta. Parisul era periculos. Spionii miÈ™unau peste tot È™i dacă făceai o singură greÈ™eală erai un om mort. Jacqueline mă înÈ›elese perfect. Nu puse întrebări, nu obiectă. Stabilirăm, pur È™i simplu, un alt loc de întâlnire pentru ziua următoare È™i ea se topi neauzită în întunericul străzii. Era o uÈ™urare s o văd plecând. ÃŽncetul cu încetul, bistroul s a golit, până când am rămas singuri. Se încuiară uÈ™ile. „Haină RoÈ™ie" scoase o hartă a Parisului È™i o desfăcurăm pe masă. — Categoric, zise Porta, treaba se arată a fi al dracului de grea... — Sper că da, zise „Haină RoÈ™ie", altfel aÈ™ fi dezamăgit. — Cum o să l trecem peste pod? — ÃŽl cărăm, își exprimă MicuÈ›ul o idee strălucită. — Să traverseze râul înot. — El nu înoată... — BineînÈ›eles că înoată, prostule! — Dar chestia e serioasă, zise Legionarul gânditor. Toate podurile sunt păzite bine. — Și dacă v aÈ›i duce în timpul zilei? sugeră „Haină RoÈ™ie". Ar fi mai multă lume pe acolo. Vă puteÈ›i strecura neobservaÈ›i. Barcelona clătină din cap. — Nu se poate. Nu pot să fac rost de permise. Deodată, Porta fixă cu un deget murdar un punct pe hartă. — Aici! Plecăm chiar acum È™i l luăm. — Și cum trecem podul? — Habar n am până nu ajungem acolo. Ce să ne mai ostenim să facem tot timpul planuri. Asta au făcut nenorociÈ›ii de prusaci È™i uite unde au ajuns. La opt zile după ce s a terminat războiul trecut s au adunat È™i au început să comploteze pentru următorul. Nu, merită să lăsăm lucrurile în voia soartei, aÈ™a zic eu. — Iar eu spun că ne trebuie obligatoriu un plan, spuse încăpățânat Heide. — N avem nevoie de plan. Am în buzunar două È™tampile pe care scrie Strict secret. — La ce dracu sunt bune? — O să te miri, zise Porta. Pot să fac minuni cu o È™tampilă. — ÃŽmi faci greață, mormăi Heide. Cu toÈ›ii îmi faceÈ›i greață cu prostiile voastre. Dacă nu e cu evrei, atunci e cu... — Și dacă trag în noi? întrerupse Bătrânul, care până atunci tăcuse È™i rumegase. Dacă dăm peste o patrulă? — A lui Malinowski, pentru început, fornăi Heide. Ștampilele n or să folosească prea mult cu băieÈ›ii ăia, oricât de strict secrete ar fi! — Asta i simplu, zise Porta. Trebuie doar să tragem noi primii, — Da, È™i trebuie să È›i scape unul singur ca să se dărâme toată È™andramaua. — N o să scape nici unul! se repezi MicuÈ›ul cu o expresie belicoasă pe față. Folosim aruncătoarele!?! — Să umblăm prin Paris cu ele în toiul nopÈ›ii? urlă Heide. Or să creadă că suntem un grup de comuniÈ™ti împuÈ›iÈ›i! Legionarul se ridică. — M am săturat de vorbă, zise el brusc. O s o cântăm după ureche. — Exact ce am spus eu, zise Porta. — Atunci, când pornim? întrebă MicuÈ›ul, nerăbdător. Acum? Legionarul îi aruncă o privire rece. — ÃŽn nici un caz. Mergem mâine seară. CAPITOLUL TREISPREZECE Primul dintre ei apăru la fereastră, se cățără pe pervazul îngust È™i se clătină nesigur timp de câteva secunde, căutând deasupra È™i dedesubt un punct de spripn. Pe neaÈ™teptate se auzi o împuÈ™cătură È™i omul se prăbuÈ™i în gol, cu capul în jos. Apăru cel de al doilea. Se cățără È™i el pe pervazul îngust, pe urmă sări ca o pisică È™i se agăță de o conductă de apă care străbătea de a lungul peretele. ÃŽncepu să coboare cu atenÈ›ie. Răsună o nouă împuÈ™cătură. Cel de al doilea om căzu pe astfaltul curÈ›ii, alături de primul. Al treilea nu aÈ™teptă să fie împuÈ™cat. Silueta lui apăru fugitiv la fereastră, atârnă o clipă în aer, pe urmă se aruncă în jos într un plonjon de rândunică, pentru a împărtăși soarta celorlalÈ›i. Dar bomba incendiară își atinsese scopul. Flăcările izbucniră la toate ferestrele, în afară de două geamuri mici aflate chiar în vârful clădirii înalte. Un grup de oameni miÈ™una deja pe sus. Doi dintre ei săriră în acelaÈ™i timp È™i o rafală de gloanÈ›e îi urmări până jos. Gestapo ul nu acorda nici o È™ansă. Chiar în acel moment părăsirăm în fugă ascunzătoarea. Văzusem destul din măcel. Era răzbunarea Gestapo ului aspra unui cuib al RezistenÈ›ei implicat în uciderea a 14 membri ai poliÈ›iei secrete. Dar acum făceau mai mult decât să se răzbune: sărbătoreau. Când masacrul se sfârÈ™i, se întoarseră la maÈ™ină. Atât È™oferul cât È™i omul lăsat de pază zăceau pe jos scăldaÈ›i în propriul lor sânge, cu gâturile tăiate de la o ureche la alta. Această scenă avea loc la Paris într o noapte din august 1944. PLIMBARE NOCTURNà PRIN PARIS Era o noapte întunecoasă. Umbra lunii se zărea pe undeva printre nori, dar cerul era în general înnorat È™i nu se zărea nici o stea. Malakoff ul era întunecat È™i pustiu. Pisicile, înaintând războinic, în È™ir indian, prin mijlocul străzii, păreau singurele fiinÈ›e vii ale cartierului. Se opriră puÈ›in să ne privească cu acea expresie de mulÈ›umire ce pare comună tuturor pisicilor, pe urmă începură să miorlăie înfiorător zburlindu se una la alta. Ne dădurăm la o parte din calea lor. Deodată apărură ca din senin doi membri ai Feldgendarmeriei, pe biciclete. Trecând pe lângă noi, își întoarseră capetele È™i ne priviră bănuitori, iar MicuÈ›ul le făcu un semn amenințător cu pumnul. — Fără d astea, scrâșni Bătrânul. Þine mine o dată pentru totdeauna, că trebuie să evităm orice încurcătură, nu să ne băgăm în vreuna. MicuÈ›ul privi scârbit în urma celor doi bicicliÈ™ti. — Numai să fi îndrăznit ceva scârnăviile astea È™i le zburam fălcile. — Pentru Dumnezeu! se înfurie Barcelona. Vii odată? ÃŽl ajunserăm din urmă pe Porta la colÈ›ul străzii Bérenger cu strada Nordului. — Știi sigur unde e chestia aia împuÈ›ită? întrebă Günther. Toate cocioabele astea nenorocite seamănă una cu alta pe aici. Nu prea am chef să orbecăi după ea. — Știu unde e, zise Porta. Se învârti încet, orientându se pe întuneric. Ne e departe de aici. ÃŽmi amintesc că am mai fost pe aici, venind din partea opusă. Acolo, lângă bistrou, a fost împuÈ™cat un om. Þin minte bistroul. Să vedem dacă sunt urme de gloanÈ›e pe zid. — Nenumărate, zise Günther care traversase È™i examinase locul. — Adevărat? Porta traversă È™i el È™i se uită. Bătrânul făcu un gest de nerăbdare. — Nu putem să mergem mai departe? — N ai decât, eu nu te opresc, zise Porta. De altfel cine te a invitat la plimbarea asta? AÈ™teptaÈ›i o clipă. Se aplecă, dispăru pe sub o arcadă joasă È™i nu se întoarse timp de câteva minute. — Dumnezeule! Barcelona privi nervos peste umăr. Unde s o fi dus acuma nebunul ăsta? De la început nu trebuia să mă bag în chestia asta. de ce nu putem să ne purtăm È™i noi ca toÈ›i ceilalÈ›i? De ce noi trebuie întotdeauna să ne băgăm în buclururi? — ÃŽntreabă mă pe mine, zise morocănos Bătrânul. — De ce nu se duce cineva după el, să l scoată de acolo? zisei, însă fără nici o intenÈ›ie s o fac eu însumi. Porta își făcu apariÈ›ia, rânjind satisfăcut. — Tocmai am aruncat o privire printre gagicile cartierului. Făcu un semn obscen către MicuÈ›ul. Mâine seară, în faÈ›a cinematografului, piaÈ›a Clichy. Să te gândeÈ™ti la mine. — Ticălosule! zise automat MicuÈ›ul. Pariez că nici n ai întrebat o dacă are pe cineva! — Ei, mergem sau nu? întrebai eu. — Și, mai precis, unde mergem? mormăi Bătrânul. — Chiar aici înăuntru, zise Porta, aplecându se pe sub arcada joasă. După mine, băieÈ›i, È™i È›ineÈ›i vă gura. Am cercetat terenul, puteÈ›i să vă bazaÈ›i pe Unchiul Porta... Haide, Sven, nu trândăvi! ÞineÈ›i vă bine, È™i înainte. ÃŽl urmarăm unul câte unul pe sub arcada joasă, de a lungul unei poteci noroioase, până când dădurăm de o magazie È™ubredă. — ÃŽnăuntru? È™uieră Barcelona. — ÃŽnăuntru, confirmă Porta. Ne făcu un semn cu lanterna. — VeniÈ›i să aruncaÈ›i o privire! Ne lipirăm nasurile de geamul murdar. Gregor scoase un fluierat a mirare. — Să fiu al naibii, nu credeam că pot să crească atât! Parcă ar fi un împuÈ›it de balon umflat cu pompa. MicuÈ›ul se scormoni în buzunar È™i scoase la iveală un ciocan mare. — Drept între ochi, zise el rugător. O să pice ca un buÈ™tean. N o să È™tie niciodată. — Nu începe să te porÈ›i ca un tâmpit, îl imploră Bătrânul. Peste tot, prin jur, dorm oameni. Nu trebuie să sculăm tot cartierul. — Pe unde se intră înăuntru? întrebă Barcelona. — Pe aici. Porta ne conduse până la o uÈ™ii veche È™i grea, care părea neunsă de secole. Scârțâitul ei răsună È™i se amplifică în noapte. Pe undeva, prin apropiere, un motan începu să miorlăie. Rămaserăm înÈ›epeniÈ›i, cu urechile ciulite È™i È›inându ne respiraÈ›ia. Nu veni nimeni. Motanul trecu pe lângă noi în întuneric È™i miorlăitul lui se pierdu în josul străzii. Era din nou liniÈ™te. — HaideÈ›i! MicuÈ›ul intră în magazie cu ciocanul pregătit. Noi ceilalÈ›i îl urmarăm prudenÈ›i. Brusc, răsună zgomotul a o mie de cutii de conserve, care parcă se rostogoleau de a lungul unei scări. MicuÈ›ul icni È™i urmă o serie din înjurăturile lui favorite. Apăru în bătaia lanternei È™i văzurăm că era împroÈ™cat din cap până n picioare cu o mizerie scârboasă È™i urât mirositoare. — Ce s a întâmplat? zisei eu. MicuÈ›ul se întoarse urlând. — Un imbecil a pus o găleată cu rahat aici. Trase un È™ut furios în găleata, acum goală, care se izbi de peretele opus. Se rostogoli înapoi È™i MicuÈ›ul o lovi încă o dată cu sete. Cu toÈ›ii îi strigarăm să termine, dar era mult prea târziu, răul se produsese deja. Legionarul își scoase revolverul È™i alergă înapoi pe stradă, de unde auzeam paÈ™i grei. — Wer da? se auzi strigând, într un accent aspru, saxon. — Pe toÈ›i dracii! urlă MicuÈ›ul. Un saxon împuÈ›it! Trecu pe lângă noi, se ciocni cu Legionarul, îl împinse la o parte cu cotul È™i dădu nas în nas cu doi soldaÈ›i înarmaÈ›i cu puÈ™ti, care se pregăteau să intre prin arcada îngustă. MicuÈ›ul, ca o furtună, scăldat în murdărie, ud È™i puÈ›ind înfiorător, nu arăta de fel a mesager al păcii. SoldaÈ›ii căzură ca popicele în faÈ›a lui. Legionarul, cu revolverul lui, era inutil. Cei doi se rostogoliră încoace È™i încolo prin noroi, în timp ce Porta îi urmărea cârâind ca o pasăre de pradă, ca în cele din urmă să se repeadă asupra lor È™i să le ia viaÈ›a; în urma lor rămaseră două căști È™i un guler. — Și acum? zise sec Bătrânul. MicuÈ›ul își ridică ciocanul È™i se întoarse spre magazie. Noi ceilalÈ›i rămaserăm grupaÈ›i la intrare, în timp ce el pătrunse înăuntru. Ciocanul scânteia în întuneric. Urmă un urlet sălbatic. Ne împrăștiarăm imediat. M am aruncat la pământ, cu capul în mâini, dar urletele ascuÈ›ite continuau. Barcelona È™i Heide aproape că se călcară în picioare, grăbindu se să iasă în stradă. Legionarul se lipi de un perete scund È™i îndată își pregăti arma, hotărât să împuÈ™te pe oricine ar veni. Urletele începură să alterneze cu vocea MicuÈ›ului, care înjura de mama focului. Se auziră paÈ™i grei de bărbaÈ›i care alergau È™i, ridicându mă din ascunzătoare, văzui doi civili din corpul tehnic de armată năvălind pe ușă cu armele pregătite. Erau urmaÈ›i îndeaproape de un caporal care flutura o lanternă È™i jura moarte sabotorilor È™i hoÈ›ilor. MicuÈ›ul începu iar să înjure. Lanterna se stinse brusc, cineva È›ipă, se auziră lovituri È™i bufnituri, un foc de armă. Era o învălmășală È™i o panică generală. Cineva începu să strige după ajutor. ÃŽmi aprinsei lanterna È™i mă ridicai încet. Dintr o dată magazia părea că se umpluse de lume. Caporalul dispăruse È™i unul din civili se năpustea spre ușă. Văzui cum o puÈ™că zboară prin aer È™i l nimereÈ™te drept în moalele capului. Omul căzu ca un bolovan, însoÈ›it de cârâitul satisfăcut al lui Porta. — Ce adunătură de rahaÈ›i, zise MicuÈ›ul. Mă întreb de ce unii oameni nu È™i văd de treabă È™i È™i vâră nasul unde nu le fierbe oala. Stătea aÈ™ezat lângă o scroafă imensă, după toate aparenÈ›ele, moartă. Gâdilă cu dragoste creatura pe după urechea roz. — Curajoasă fată, zise el cu satisfacÈ›ie. Te ai luptat bine. Nu fără greutate È™i cu mulÈ›i nervi izbutirăm să târâm animalul în stradă. — V ar fi mai uÈ™or, ne sfătui Porta, dacă aÈ›i È›ine o de picioare. — Tacă È›i fleanca! i am zis eu, fioros. După numai cinci minute de luptă cu porcul simÈ›eam o dorință puternică să pocnesc pe cineva în cap. De ce n am venit cu un cuÈ›it ca să spintecăm nenorocirea asta aici È™i acum? — Asta i treabă de artist! zise Porta indignat. Vrei să strici tranÈ™area? — De m ar vedea bătrânul meu general, zise Gregor. Ar muri de râs. V am spus vreodată că pe vremea când el... — Da, zise MicuÈ›ul, tranÈ™ant. — Da? Chiar v am spus? Sigur? — La dracu cu generalul! am izbucnit eu. Hai să vedem cum ducem acasă blestematul ăsta de porc! ÃŽn cele din urmă, trei dintre noi am reuÈ™it să ridicăm creatura pe umeri. O È›ineam ca pe un sicriu È™i pornirăm înÈ™iraÈ›i de a lungul drumului, cu paÈ™i măsuraÈ›i de înmormântare. O vreme, străzile rămaseră pustii, dar pe măsură ce ne apropiam de Porte de Vanves, traficul se îndesi È™i am fost obligaÈ›i să ne oprim. Era o muncă obositoare să cari un porc cât un munte È™i cred că devenisem mai neglijenÈ›i È™i o lăsasem mai moale, iar Barcelona se împiedică, leÈ™ul alunecă È™i, înainte să l putem opri, scăpă din strânsoarea noastră È™i căzu rostogolindu se în mijlocul străzii. — TâmpiÈ›ilor! urlă Porta, fără îndoială cu viziunea macabră a meselor sale din următoarele È™ase săptămâni distruse sub roÈ›ile vreunui camion. LuaÈ›i l de acolo! ÃŽncepurăm să dansăm printre maÈ™ini, agitând braÈ›ele È™i strigând, când un Kübel frână brusc, cât pe aici să lovească porcul cu botul. UÈ™a se deschise È™i un căpitan sări afară din maÈ™ină. — Ce dracu mai e È™i asta? strigă el, înghiontind porcul cu piciorul. ÃŽncă o dată, Günther salvă situaÈ›ia. ÃŽnaintă obraznic È™i salută. Căpitanul, asemenea majorității oamenilor, fu vizibil È™ocat la vederea lui. — Patrulăm pe stradă, dominule. Treaba noastră este să ne asigurăm că drumurile sunt libere È™i traficul se desfășoară normal. Ãsta, hoitul ăsta — trase un È™ut dispreÈ›uitor în preÈ›iosul nostru porc — a fost aruncat în mijlocul unei artere principale de către partizanii francezi. Fără îndoială ca să producă o busculadă È™i să ne dea È™i mai multă tataie de cap. Căpitanul dădu din cap înÈ›elegător. — Fără îndoiala, confirmă el. Privi în jos către porc. O cută îi apăru între sprâncene. — Unde... ăă... unde duceÈ›i leÈ™ul? întrebă el cu indiferență. — ÃŽnapoi la cartierul general, domnule. Günther se holbă aproape amenințător la căpitan. Porta, simÈ›ind că nu e singurul care a fi mâncat friptură de porc, se grăbi să adauge că am raportat deja descoperirea unui hoit. Ca urmare, el trebuie dus. — Desigur. Căpitanul își îndreptă spatele. Desigur... Foarte bine, luaÈ›i l din drum! Și mai repede, că È›ineÈ›i toată circulaÈ›ia în loc! Porcul fu cărat în grabă pe trotuar, ridicat înapoi pe umerii noÈ™tri È™i am pornit din nou la drum. Călătoria părea că nu se mai termină. Un porc mare este un animal greu de cărat. Când am ajuns pe Bulevarul Saint Michel, eram cu toÈ›ii obosiÈ›i È™i nervoÈ™i, ne ciondăneam ca niÈ™te puÈ™ti; eram plini de sudoare È™i puÈ›eam a porc. Bătrânul zicea din cinci în cinci minute că nu poÈ›i să cari un porc pe străzile Parisului fără să atragi atenÈ›ia asupra ta, iar Heide È›inu un monolog non stop pe tema „nu trebuia de la început să ne băgăm în treaba asta". Cum niciunul dintre ei nu ajuta la căratul porcului, remarcile lor fură în mare măsură ignorate. — Sunt doi poliÈ›iÈ™ti francezi în faÈ›a noastră, anunță Barcelona. Am privit înainte, dar nu puteam sa văd nimic din cauza porcului È™i mai aveam în față È™i pe namila de Barcelona. — Ce fac acolo? — Ne aÈ™teaptă pe noi, din câte se vede. Stau acolo È™i ne aÈ™teaptă... Unul dintre ei își desface tocul armei. ÃŽncă nu È™i scoate revolverul, dar arată de parcă ar avea chef să împuÈ™te pe cineva. Am mormăit. Mă gândeam că dacă iese cu împuÈ™cături, trebuie să ne ascundem în spatele porcului. Dar nu se ajunse acolo. Legionarul înaintă către primul poliÈ›ist, extrem de prietenos È™i fumând cu indiferență o È›igară. — Bonsoir, monsieur l'agent! Omul ridică o sprânceană la auzul vorbelor franÈ›uzeÈ™ti, pe urmă o ridică È™i pe cealaltă când văzu „La Croix de Guerre" (Crucea de Război) prinsă la pieptul Legionarului. — Qu'est ce que c'est que ça?... (Ce e asta?), întrebă el arătând spre porc. — Marché noir confisqué ( Marfă confiscată de pe piaÈ›a neagră), replică dulceag Legionarul. Cel de al doilea poliÈ›ist o luase puÈ›in înainte, dar mai stătea cu mâna pe revolver. Legionarul își scoase È›igările. — Vrei o È›igară? Omul ezită, pe urmă se aplecă să ia una. Iute ca fulgerul, dintr o miÈ™care, Legionarul îl aruncă la pământ. Bicicleta căzu peste el. Colegul lui se întoarse imediat È™i o luă la fugă, trăgând încontinuu, dar înainte de a se îndepărta destul, roata din față a bicicletei alunecă într o baltă de ulei, omul căzu înainte peste ghidon, se izbi de o barieră cu lumini de avertizare È™i un indicator cu „Ocolire" È™i se înÈ›epeni într o groapă. Rămase liniÈ™tit în fundul gropii, iar noi am pus semnul de ocolire deasupra ei, pregătindu ne de plecare. — Că tot veni vorba, am sugerat eu, nu putem să folosim biciletele? După ciondănelile de rigoare È™i expuneri agresive, am găsit un mijloc de a căra porcul, care să ne scutească de dureri de umeri. Am fixat două carabine între cele două biciclete, de la un cadru la altul, È™i am pus porcul deasupra lor. Era acum mai simplu pentru doi oameni să conducă bicicletele, cu o mâna sprijinind porcul, iar ceilalÈ›i care mergeau pe jos trebuiau să alerge ca să poată È›ine pasul. Strada Școlilor. Un camion de trupe, plin până la refuz cu poliÈ›ie pedestră, se apropia încet. Bătrânul începu să se vaite. — ÃŽmi ajunge, mormăi el. Asta mi mai lipsea! Ne strecurarăm în întunericul de la marginea drumului. Vehiculul opri ceva mai încolo. Habar n aveam de ce tocmai acolo È™i dacă ne zăriseră. Nu puteam decât să stăm È™i să aÈ™teptăm. — Caută ei ceva, murmură Porta, în timp ce ne adăposteam. — Pe noi ne caută, nici vorbă, zise MicuÈ›ul. Curcanii ăia au dat alarma, È™tiu eu. Trebuia să mă lăsaÈ›i să i termin atunci când am vrut. Undeva, aproape de noi, se auzi țăcănitul unei mitraliere. Un grup de poliÈ›iÈ™ti pedeÈ™tri săriră din maÈ™ină si dispărură alergând în întuneric. Se întoarseră în câteva minute cu doi tineri în cătuÈ™e, îi împinseră în maÈ™ină È™i plecară. Astfel de scene erau de acum ceva obiÈ™nuit în Paris. Era războiul de noapte pe care l purtau ambele tabere, împrăștiind teroarea în oraÈ™. Cetățeni nevinovaÈ›i sau vinovaÈ›i erau scoÈ™i din aÈ™ternuturi în toiul nopÈ›ii È™i ridicaÈ›i pentru interogatorii È™i torturi; soldaÈ›i germani erau descoperiÈ›i cu gâturile tăiate; copii erau bătuÈ›i È™i împuÈ™caÈ›i. ÃŽncepuse să domnească brutalitatea care a marcat eliberarea Parisului. Ascunserăm leÈ™ul în umbra întunecată a unei uÈ™i È™i plecarăm să dăm o raită ca să ne lămurim ce i cu podul. AÈ™a cum ne avertizase Heide de nu È™tiu câte ori, în două ore avea să se crape de ziuă. — Și cred că nu vă gândiÈ›i că putem cără chestia asta pe străzile Parisului, la lumina zilei. — De ce nu? întrebă amenințător Porta. După mine, e mai dubios să ne învârtim aÈ™a cu el în toiul nopÈ›ii. — Dumnezeule! zise Heide. Numai să ne vadă cineva cu muntele ăsta de carne È™i ne punem pe urme jumătate din Paris. ÃŽÈ›i bagă cuÈ›itul în spate pentru o bucată râncedă de È™uncă, darmite pentru un porc întreg. Din câte puteam să ne dăm seama, podul părea nepăzit. Ne am întors să luăm porcul È™i am găsit acolo o baborniță care se holba la el cu ochii cât cepele, cu gura căscată, cu mâinile încruciÈ™iate peste stomac. — Sfântă Fecioară Maria! strigă ea când ne apropiarăm, Domnilor... domnule — se repezi la Porta, care era în frunte — fie vă milă de o femeie bătrână! N am spus vreodată o vorbă împotriva nemÈ›ilor! Niciodată! Bărbatul meu a dezertat în primul război È™i de atunci n a mai tras cu puÈ™ca! Pe măsură ce vorbea, vocea ei devenea mai ascuÈ›ită È™i mai puternică. Porta începu È™i el să strige la ea pe franÈ›uzeasca lui. ÃŽl întrecea ca debit, dar pe de altă parte el striga mai tare. Se luptară ce se luptară, până când în cele din urmă Porta scăpă din ghearele ei È™i înjură destul de tare ca să fie auzit de jumătate din Europa. — Eu È™ef! Porc, prietenul meu! Tu...? Tu nu..., atunci mori! Porta începu să tragă cu o mitralieră imaginară. Bătrâna scuipă la picioarele lui, se dădu un pas înapoi È™i rămase acolo privindu ne cu ură. — Minunat vorbeÈ™ti franÈ›uzeÈ™te, zise Legionarul, admirativ. Nici eu nu mă descurcam mai bine. — Ei, cred că i destul de bine, recunoscu Porta cu modestie. Când faci parte din trupele de invazie, cred că trebuie să încerci să stăpâneÈ™ti limba locului. — Sunt întru totul de acord, zise Legionarul cu o mutră serioasă. Gregor întrerupse discuÈ›ia, în timp ce urmărea atent ce se peterece pe stradă. — UÈ™urel! O s avem necazuri. Porta își scoase imediat revolverul. MicuÈ›ul se juca deja cu tăiÈ™ul cuÈ›itului pe care l păstra tot timpul în buzunar. Necazurile se apropiară, în persoana a doi tineri, amândoi în jur de 20 de ani, mergând umăr la umăr, cu mâinile vârâte în buzunare — semn clar al vremurilor pe care le trăiau. Legionarul le tăie suav calea. — Bonsoir, messieurs. Où allez vous? (Bună seara. ÃŽncotro?) — Prendre l'air. Cest défendu? (Să luăm aer. E interzis?) — Pendant le couvre feu, oui. (După ora stingerii, da). Cei doi tineri ne priveau, neÈ™tiind ce să facă. Porta trase piedica revolverului, pentru orice eventualitate. — Ei? zise blând Legionarul. Deodată se auziră paÈ™i care mărșăluiau. Cizme grele pe caldarâm. Voci aspre care vorbeau germana. — Patrulă! È™uieră Barcelona. Ne îngrămădirăm în cadrul uÈ™ii. Dacă o patrulă ne surprindea cu o asemenea captură, n aveam de ales, trebuia să i împuÈ™căm. Cei doi puÈ™ti se înghesuiră împreună cu noi, la fel de dornici să nu fie văzuÈ›i. BaborniÈ›a se sufoca pe undeva printre noi, cu mâna MicuÈ›ului peste gură. Legionarul își scoase puÈ™ca de pe umăr È™i stătea pregătit să tragă o rafală în prima persoană care ar fi încercat să intervină. Patrula ajunse peste drum de noi. Erau opt, purtând obiÈ™nuitele căști de metal È™i insignele în formă de semilună. Aveau în frunte un Oberfeldwebel. După cum arăta, părea să n aibă liniÈ™te dacă îi trecea o noapte fără să fi lăsat în urmă măcar două cadavre. Patrula trecu fără să observe nimic È™i Porta mângâie cu dragoste capul porcului ucis. — N am nici o îndoială, prietene, zise el, ăștia ar da oricât să pună mâna pe tine, grăsanule! Legionarul se întoarse către cei doi. ÃŽn panica generală, își scoseseră revolverele. Asta nu era o surpriză pentru noi: È™tiam că trebuie să aibă. Dar ceea ce prezenta interes era că aveau niÈ™te „P 38" — revolverele folosite în armata germană. — Frumoase arme aveÈ›i aici, remarcă Legionarul. De unde le aÈ›i cules? Dintr un magazin de jucării? — Le am găsit. — Nu mai spune! Legionarul ridică din sprâncene. SunteÈ›i siguri că nu vi le a adus MoÈ™ Crăciun? Am aflat că sunt foarte la modă acum. — Și ce È›i pasă de unde le avem? întrebă tânărul, sfidător. Ce ai de gând să faci? Să alergi la Gestapo? râse el. Nu prea cred! Nu eraÈ›i chiar dornici să daÈ›i peste patrula aia, aÈ™a i? Legionarul se repezi la el È™i l luă de guler. — ÃŽncă o vorbă din asta, amice, È™i ajungi în cer. — De ce nu ne descotorosim de ăștia doi, ca să terminăm treaba? zise nerăbdător MicuÈ›ul, jucându se cu cuÈ›itul. Celălalt tânăr, care nu vorbise până atunci, înaintă È™i È™i ridică mâinile împăciuitor. — Nu credeÈ›i că e cazul să terminăm cu duÈ™mănia asta? ÃŽn germană. Cu accent hamburghez. Zâmbi când văzu cum ne holbam la ei. — Da, sunt de al vostru. AÈ™a că nu văd de ce să ne certăm. Ce faceÈ›i voi aici — se uită în jos spre masa enormă de carne roz — este complet ilegal È™i v ar putea costa viaÈ›a dacă sunteÈ›i prinÈ™i. Pe de altă parte, eu sunt în aceeaÈ™i situaÈ›ie. Am dezertat din armată. Asta m ar putea costa pe mine viaÈ›a. AÈ™a că suntem chit, nu? Și, apropo — adăugă el — pe mine mă cheamă Carl. El e Fernand. — AÈ™a, va să zică, zise Legionarul îngustându È™i ochii. Deci, eÈ™ti dezertor. — Dezertor È™i sabotor! Heide se îndreptă spre ei într una din înfățișările lui amenițătoare. Știi ce facem noi cu de ăștia ca voi? Ce aÈ›i făcut È™i voi cu patru din oamenii noÈ™tri ieri. Au fost împuÈ™caÈ›i cu un „P 38" È™i abia acum îmi dau seama... — Niciodată n am tras într unul de ai voÈ™tri, zise iute Carl. E un lucru pe care nu l aÈ™ putea face, îți spun clar asta. — Te aÈ™tepÈ›i să cred în cuvântul unui dezertor? — Ajunge! zise tăios Legionarul. ÃŽl împinse de o parte pe Heide È™i se întoarse către Carl. ÃŽn orice caz, aÈ™ vrea să È™tiu ce faceÈ›i voi pe aici la ora asta? Carl ridică din umeri. — Treburi... Știi cum e. — Hm. Și să zicem că vă lăsăm să plecaÈ›i liniÈ™tiÈ›i, după cum vreÈ›i voi. Cine ne garantează că n o să alergaÈ›i la prima patrulă care vă iese în cale? Carl începu să râdă. — Cred că glumeÈ™ti! Chiar credeÈ›i că ne am risca pielea pentru un porc nenorocit? Ce mă interesează pe mine, chiar de aÈ›i înjunghia o mie de porci? Nu, prietene. Cu ea — făcu un semn către bătrână, pe care o uitaseră în învălmășeala generală — cu ea trebuie să aveÈ›i grijă. Ea o să înceapă să bârfească cu vecinele prin piață È™i numaidecât noutatea o să facă înconjurul Parisului. Dacă aÈ™ fi ÃŽn loccul vostru, aÈ™ ucide o. ViaÈ›a nu face doi bani în zilele astea, nimeni n o să i simtă lipsa. Bătrâna se lipi de zid, tremurând. — Termină cu clănțănitul! tună Legionarul. Ce ai? S a atins cineva de tine? — E portăreasa de vis a vis, zise Fernand. N are ce căuta pe afară acum, în toiul nopÈ›ii. De câteva săptămâni ne tot gândim să ne descotorosim de ea. Bătrâna È›ipă È™i se aruncă gemând la picioarele lui Porta, înconjurându i gleznele. Legionarul o apucă de umeri È™i o trase în sus. — Ascultă aici, femeie. Trebuie să È›i È›ii gura dacă vrei să mai trăieÈ™ti, O.K.? O singură vorbă È™i eÈ™ti terminată. Și nu uita că de aici încolo eÈ™ti pe listă. Ai înÈ›eles? Bătrâna se topi într o clipă peste drum, spre casa ei. Carl È™i Fernand ne însoÈ›iră până la capătul străzii. — Cum dracu credeÈ›i c o să ajungeÈ›i cu enormitatea asta? întrebă Fernand. Nu e chiar un lucru care să nu È›i sară în ochi, nu i aÈ™a? N o să puteÈ›i niciodată să treceÈ›i Sena cu el. Toate podurile din Paris sunt păzite. Mai sperasem ca micul pod Notre Dame să fie uÈ™or de trecut, dar se vedea treaba că ne trezisem prea târziu. — Acum o jumătate de oră nu era nimeni acolo! se plânse Bătrânul cu amărăciune. Fernand dădu din umeri. — Vă înÈ™elaÈ›i. Sau a fost o capcană. PuteÈ›i să vă convingeÈ›i singuri. Se zăreau doi poliÈ›iÈ™ti înarmaÈ›i care păzeau malul celălalt al râului. Stăteam acolo încruntaÈ›i, când din spatele nostru auzirăm cum se apropia un Kübel. — AscundeÈ›i porcul! È™uieră Günther. Dintr o singură miÈ™care Barcelona È™i cu mine răsturnarăm bicicletele È™i porcul zbură peste gardul viu, în grădina de la Saint Julien le Pauvre. Se auzi un răcnet speriat de cealaltă parte a gardului. Porcul căzuse peste doi vagabonzi care dormeau È™i care deja fugeau cât îi È›ineau picioarele pe o stradă laterală. Fără îndoială era pentru prima dată în viaÈ›a lor când le cădea în cap mana cerească, dar fuseseră prea înspăimântaÈ›i ca să profite de ea. Stăteam înÈ›epeniÈ›i la capătul podului de aproape o oră È™i nu eram în stare să găsim o soluÈ›ie. Heide repeta cu încăpățânare, că de la început, nu trebuia să ne băgăm în treaba asta. Bătrânul bombănea ca de obicei pe sub mustață, iar Fernand subliniase de cel puÈ›in o sută de ori că fiecare pod din Paris era păzit È™i că lucrul era imposibil de făcut. — N am putea să înotăm? sugeră Porta. — Și să tragem porcul după noi? — Dă l încolo de porc, se oțărî Bătrânul. Nu merită atâta bătaie de cap. ÃŽncepu să se ciondănească cu Porta. — Unul dintre noi ar putea să traverseze înot È™i să aranjeze gărzile, zisei eu È™i privii cu înÈ›eles spre Legionar, care era adeptul acestui soi de treburi. — Dacă cineva ucide pe împuÈ›iÈ›ii ăia, izbucni Heide, o să ne rupem gâturile cu toÈ›ii. — Și atunci ce propui? — Să ne descotorisim de porc. — Să ne descotorisim de porc?! repetă Porta, amenințător. — Exact asta am spus. Să aruncăm porcul. V am spus de la început că trebuia să avem un plan, dar ca de obicei, n am fost luat în seamă. A, nu, au zis ei, acÈ›ionăm după ureche. S o lăsăm în plata Domnului. Ce să ne mai încurcăm cu vreun plan. Și uite ce s a întâmplat. S a întâmplat exact ce am zis eu. Am rămas înÈ›epeniÈ›i cu porcul în mijlocul Parisului... — Hei, unde s a dus MicuÈ›ul? întrebă Barcelona, încercând să creeze o diversiune. — Nu È™tiu È™i nici nu mi pasă, zise Bătrânul. De la început nu trebuia să facem asta. — Exact ce am spus eu tot timpul, dar pe mine nu mă ascultă nimeni, niciodată. Dacă voi aÈ›i È›ine din când în când seama de ce spun eu... — E limpede, declară Fernand, de parcă tocmai s ar fi întors cu veÈ™ti, că n au de gând să lase nici un singur pod nepăzit. Nu sunt ei proÈ™ti. Dacă laÈ™i unul, e ca È™i cum le ai lăsa pe toate. Ai trafic ilegal pe acolo toată noaptea. E chestie de bun simÈ›... Și discuÈ›ia continuă, din ce în ce mai aprinsă. Cred că nimeni dintre noi n a observat întoarcerea MicuÈ›ului, până când a apărut aruncând ceva în mijlocul nostru cu un "Ha !" sonor, plin de satisfacÈ›ie. — Ce i asta? zise posomorât Bătrânul. MicuÈ›ul ne oferi un zâmbet de proprietar. — A ce seamănă? ÃŽl privirăm cu atenÈ›ie È™i Bătrânul ridică din umeri cu indiferență. — Un sicriu. — Ai ghicit o din prima! E un sicriu. Un sicriu de băgat porci în el. Ce era al lui, era al lui. Nu prea avea el creier, dar acum venise cu o idee trăsnet. — De unde dracu ai făcut rost de el? întrebă admirativ Legionarul. — Oh, pur È™i simplu l am săltat. Mă plimbam prin jur, căutând ceva care să ne fie de folos, È™i am zărit sicriul ăsta în curtea unui antreprenor de pompe funebre. AÈ™a că l am luat È™i l am adus aici. — Dar o să ncapă porcul? am zis eu, neliniÈ™tit. Porcul încăpu de minune. ÃŽl băgarăm înăuntru, puserăm capacul, ne luarăm rămas bun de la Carl È™i Fernand È™i o pornirăm în pas de înmormântare peste pod. Gărzile rămaseră respectuos în poziÈ›ie de drepÈ›i când trecurăm prin dreptul lor. Porta se folosi de ocazie să È™i dezvelească unicul dinte È™i să lase câteva lacrimi să i curgă pe obraz. Se lumina de ziuă È™i Parisul se trezea. Cum mergeam aÈ™a cu sicriul, eram însoÈ›iÈ›i de priviri de simpatie È™i compătimire. „Haină RoÈ™ie" împreună cu Janette ne aÈ™teptau în bistrou, dar la vederea sicriului, Janette scoase un È›ipăt È™i se repezi în bucătărie. Chiar È™i „Haină RoÈ™ie" se arătă puÈ›in încurcat. — Un accident? zise el. Ne numără È™i fruntea i se încreÈ›i a mirare. — Păi, sunteÈ›i toÈ›i... — Ne am gândit să fim pregătiÈ›i! — Păzea, zise Porta, în timp ce trânteam sicriul pe podeaua bucătăriei. Se întoarse către Bătrân. Cum se numea porcul ăla de demult? — Al cui porc? întrebă răbdător Bătrânul. — Al zeilor. Odin È™i Thor È™i toată gaÈ™ca. — Habar n am. — Odin, îl informă Barcelona. Odin era ăla cu porcul! Cum se numea? — Asta aÈ™ vrea să È™tiu. Cum se numea? Nimeni nu È™tia. ÃŽntrebarea făcu turul È™i se întoarse la Porta, care să căznea să È™i amintească dacă porcul era al lui Odin, al lui Freya sau al lui Thor. MicuÈ›ul ieÈ™i afară în stradă È™i se apucă să întrebe trecătorii È™i curând un întreg grup de străini discutau problema. — Trebuie să È™tie cineva, zise Porta. — PoliÈ›ia, zisei eu. ÃŽncearcă la poliÈ›ie. Legionarul puse iute mâna pe telefon. Vorbi foarte politicos È™i chiar se scuză, dar auzirăm cu toÈ›ii valul de înjurături de la celălalt capăt al firului. — N am vrut să vă supăr, zise împăciuitor Legionarul. — E un idiot, care vrea să È™tie numele unui porc celebru, se auzi prin telefon o voce, care i explica colegului. Și auzirăm È™i răspunsul, slab, dar clar: — Singurul porc celebru pe care l cunosc se numeÈ™te Adolf! Pe urmă am încercat la Feldgendarmerie. Alte înjurături, însoÈ›ite de data asta cu amenințări de arestare. ÃŽncă nu găsisem răspuns când, peste o oră, părăseam bistroul, lăsând porcul în grija Janettei. Ajungând în Place Clichy, am fost opriÈ›i de o patrulă. Ne cerură actele — mai mult din automatism — dar era clar că nu i interesau. — AÈ™ vrea să vă ntreb ceva, zise È™eful patrulei, aplecându se confidenÈ›ial către noi. ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i pe tipul ăla de i se zice Odin? ȘtiÈ›i că avea un porc? Făcurăm semn că da, dar ni se tăiase respiraÈ›ia. — Ei, È™tiÈ›i cumva cum îl chema? Regretarăm că suntem atât de neÈ™tiutori. Peste o jumătate de oră eram înapoi la cazarmă. StupefiaÈ›i, constatarăm că nimeni nu dormea. Erau cu toÈ›ii prea ocupaÈ›i cu discuÈ›iile despre porci. — Hei, voi de colo! Un ofiÈ›er ne făcu semn cu mâna. Nu vi se întâmplă să È™tiÈ›i cum se numea porcul ăla de era al lui Thor? Avem aici o mică dispută. Vrem să ne lămurească cineva, dacă È™tie. Se pare că nimeni în tot Parisul nu È™tia. Eu n am aflat nici până în ziua de azi. CAPITOLUL PAISPREZECE ÃŽntr o zi, Feldgendarmeria arestă doi puÈ™ti pentru port ilegal de armă. Cel mai mare dintre băieÈ›i avea 13 ani; celălalt, numai 12 ani. Fură condamnaÈ›i la moarte, dar maiorul Schneider — ori dintr un umanitarism neobiÈ™nuit, ori că simÈ›ea apropierea iminentă a sfârÈ™itului războiului — ezită să îndeplinească execuÈ›ia. După câteva zile de nehotărâre, se adresă direct generalului von Choltitz È™i îi ceru sfatul. — De ce vii la mine? zise rece von Choltitz. Problema nu mi se pare a avea vreo importanță. — Dar sunt niÈ™te copii, domnule. — Sunt destul de mari ca să È™tie care s legile, nu? Maiorul Schneider n avea ce spune. Cei doi băieÈ›i au fost executaÈ›i în ziua următoare, la Mont Valerien. GESTAPO UL CAPITULEAZà Vestea se răspândi rapid în toată cazarma: sosise Gestapo ul. Erau afară, în curte, puteau fi văzuÈ›i de orice masochist care, voia să i privească. ÃŽn faÈ›a uÈ™ilor principale era parcat un Mercedes negru, enorm, păzit de două D.K.W. uri astmatice. Știrea am aflat o la micul dejun. MicuÈ›ul scăpă îmbucătura din gură È™i dădu fuga să ascundă niÈ™te dinÈ›i de aur furaÈ›i, sub tufele de trandafiri ale Hauptfeldwebel ului Hoffmann. ToÈ›i începurăm să alergăm de colo colo într o activitate frenetică. Foarte puÈ›ini mai aveam poftă de mâncare. Porta continua să mănânce imperturbabil, dar Barcelona spunea mereu despre el că are un stomac în plus. Pe la bucătărie se apucară iute să reajusteze cântarele. Ajutoarele franceze dispărură ca prin minune È™i nu se mai arătară câteva zile. Maiorul Hinka se retrase prudent. OfiÈ›erul de la infirmerie, care fusese în cazarmă cu numai cinci minute în urmă, se dăduse È™i el la fund. Se părea că nu numai noi, soldaÈ›ii obiÈ™nuiÈ›i, eram stăpâniÈ›i de dorinÈ›a puternică de a nu da ochi cu Gestapo ul. Am primit ordinul să ne adunăm în curte. — Asta e, mormăi întunecat Heide. Ce vă spuneam eu? Lângă mine, pe Gregor îl treceau toate apele de spaimă. — După ce crezi că umblă ăștia? — De unde dracu să È™tiu eu? izbucnii enervat că mă copleÈ™ise frica. Cei de la Gestapo se instalară în sala de mese, acum goală. Opt bărbaÈ›i, purtând familiarele trenciuri de piele È™i pălării cu boruri largi, devenite de acum uniformă. Se instalaseră plini de importanță pe o platformă ridicată la un capăt al încăperii — aÈ™ezaÈ›i pe scaune cu spătar înalt, sub coroanele strălucitoare care rămăseseră încă agățate pe pereÈ›i după sărbătoarea „Kraft durch Freude" È›inută cu trei zile în urmă. Am fost chemaÈ›i în sala de mese È™i ne am aliniat în celălalt capăt al încăperii, în timp ce „băieÈ›ii" de la Gestapo își plimbau privirile reci peste È™irurile noastre ordonate, căutând o față care să le atragă atenÈ›ia. ÃŽn faÈ›a lor È™edea un tip mărunt, îndesat È™i fălcos, cu niÈ™te ochi bulbucaÈ›i, ca de sticlă, È™i cu braÈ›ele atârnânde È™i lungi, ca de maimuță. ÃŽn mijlocul camerei era un rând de scaune goale, iar ei stăteau acolo, amenințători, pândindu È™i primele victime. Omul maimuță luă o carafă cu apă È™i bău cu înghiÈ›ituri zgomotoase. ÃŽn tăcerea care se aÈ™ternuse îi auzeam gâlgâitul. Se aplecă în față È™i ni se adresă încurajator. — Kriminalobersecretär Schluckbebier, Gestapo. Făcu o pauză scurtă, fără îndoială pentru ca informaÈ›ia să ajungă în capetele noastre de soldaÈ›i proÈ™ti. — Am venit aici, zise biruitor Kriminalobersecretär ul, ca prieten. Am venit să vă ajut. Noi, de la Gestapo, suntem de ai voÈ™tri. Trebuie să aveÈ›i încredere în noi È™i să ne spuneÈ›i totul. Deodată, zâmbetul i se È™terse È™i fu înlocuit cu o grimasă de ură È™i ferocitate. Doar cei cu conÈ™tiinÈ›a încărcată trebuie să se teamă de noi! Numai cei care au greÈ™it, cei care È™i au trădat patria È™i È™i au abandonat Führerul, trebuie să tremure când ne văd! Urmă o nouă pauză. Nimeni nu miÈ™ca. Câțiva căscară. Treptat, faÈ›a lui Schluckbebier se destinse, expresia fioroasă fu înlocuită cu un zâmbet deschis de țăran simplu din Westfalia. — Haide! zise el încurajator. Hai să ne înÈ›elegem. Să fim sinceri. Cei cu conÈ™tiinÈ›a curată n au absolut nici un motiv de teamă. Noi cei din Gestapo vă respectăm. Mândria Armatei Germane! Să ne ridicăm cu toÈ›ii È™i să cântăm imnul naÈ›ional! Tipul bătea tactul bine dispus, cu carafa de apă. Cei de la Gestapo cântau cu convingere; din colÈ›ul nostru se auziră câteva sunete anemice È™i hârâite. Schluckbebier dădu aprobator din cap când imnul se încheie într un urlet final. Pe urmă lăsă carafa È™i È™i puse mâinile în È™olduri. — AÈ™ fi vrut să fie doar o vizită de curtoazie. Din păcate, există probleme serioase — ce zic, grave! — care trebuie discutate. Făcu un pas înainte È™i È™i aruncă braÈ›ele spre noi. Vocea îi urcă într un crescendo apoteotic. — Evrei sabotori v au pătat onoarea! Aruncai o privire spre Porta, care stătea lângă mine, È™i amândoi ridicarăm din umeri. — ȘtiÈ›i, continuă Schluckbebier pe acelaÈ™i ton, că tranzacÈ›iile pe piaÈ›a neagră sunt pedepsite prin Codul Penal? Scoase din buzunar o copie a Codului Penal È™i o flutură triumfător pe deasupra capului, ca pe o torță a libertății. — Pedepsite cu moartea! Vocea îi urcă o jumătate de octavă. Mâna care È›inea torÈ›a libertății făcu o miÈ™care tăioasă în jurul gâtului, care nu lăsa nici un dubiu asupra intenÈ›iei. — BiÈ™niÈ›a este noua plagă a Europei. TerminaÈ›i cu biÈ™niÈ›a È™i în felul ăsta scăpaÈ›i de evreii din Coloana a 5 a. ÃŽÈ™i agită braÈ›ele amenințător. Și o să scăpăm de ei! O să curățăm Europa de bubele astea dureroase. O s o curățăm de aceÈ™ti porci jegoÈ™i de evrei, care iniÈ›iază aceste afaceri scârboase. Kriminalobersecretär ul își fixă privirea cruntă asupra primului rând de soldaÈ›i. Din nefericire, dintr o neinspirată organizare, primul rând îl formam noi. — Voi treceÈ›i acolo! BraÈ›ul îi zvâcni către scaunele goale. Plini de speranță, aÈ™teptam ca altcineva să asculte ordinul, cineva cu conÈ™tiinÈ›a curată, dar se părea că toÈ›i ne trădasem patria È™i pe Führer È™i aveam toate motivele să ne temem de o confruntare cu Gestapo ul. Nimeni nu se miÈ™că. N aveam ce face, decât să înaintăm È›anÈ›oÈ™i È™i să ne aÈ™ezăm în semicerc pe scaune. ÃŽmi spuneam că trebuie să fie o întâmplare; omul n avea nimic cu noi, voia doar niÈ™te È›api ispășitori care să stea pe scaunele de pedeapsă È™i el să scoată untul din ei. Problema era că aveam o conÈ™tiință încărcată È™i nu puteam să fiu sigur. — AÈ™a, acum ascultaÈ›i. Schluckbebier se propti cu picioarele crăcănate în faÈ›a noastră. V am mai spus, noi de la Gestapo suntem prietenii voÈ™tri. Suntem aici ca să vă ajutăm să vă apăraÈ›i onoarea împotriva acestor escroci de pe piaÈ›a neagră. Bău restul de apă din carafă È™i scoase un râgâit sonor. — Au dispărut zece saci cu cafea! È›ipă el. Evreii au vândut cafeaua pe piaÈ›a neagră! Noi, la Gestapo, È™tim asta! Noi È™tim totul! Unde e cafeaua? ÃŽntrebarea părea destul de generală, dar noi, care stăteam ca la expoziÈ›ie în mijlocul camerei, ne simÈ›eam cei mai suspectaÈ›i. Restul oamenilor se folosiră de ocazie pentru a È™i fixa privirile asupra noastră, iar noi simÈ›eam povara grea a opiniei publice, care ne condamna iremediabil. Cu coada ochiului vedeam cum Bătrânul își rupea distrat carnetul de notiÈ›e în fâșii lungi de hârtie; Heide aruncă È›igara pe jumătate fumată È™i imediat își aprinse alta. Günther, cu capul dat pe spate, studia atent tavanul gol. Barcelona era foarte ocupat să È™i smulgă un nasture de la uniformă; MicuÈ›ul își examina talpa uneia din cizme, iar Gregor își scobea sârguincios dinÈ›ii cu o unghie. Numai Porta era nepăsător. Se uita È›intă drept în ochii lui Schluckbebier È™i cele două perechi de ochi se înfruntară. Urmă o tăcere lungă. Schluckbebier părea că l aÈ™teaptă pe Porta să vorbească. Să mărturisească, poate. Porta își È›inea buzele strâns lipite. — Cum vreÈ›i! Schluckbebier își mută privirea asupra noastră. Atunci să trecem la punctul doi. Acum trei zile a fost furat un camion plin cu lenjerie de pat, în timp ce rămăsese nesupravegheat câteva clipe în faÈ›a cazărmii companiei a doua. Unde este lenjeria? AÈ™tept! AÈ™teptam cu toÈ›ii. Trecură zece minute bune. Nu se auzea nici un sunet. Nimeni nu tuÈ™ea, nimeni nu È™i sufla nasul, nimeni nu È™i târa picioarele. Abia îndrăzneam să respirăm, dar È™i asta cu teamă, să nu scoatem vreun È™uierat sau alt zgomot. — ProÈ™tilor! urlă Schluckbebier. Să nu credeÈ›i că puteÈ›i să scăpaÈ›i! Gestapo ul nu lasă niciodată pe nimeni să scape! Aici nu sunteÈ›i pe front. In tranÈ™ee poate v au lăsat să faceÈ›i pe nebunii, dar aici nu! Nu când aveÈ›i de a face cu Gestapo ul. Vă previn! O să fim fără milă. Cei care È™i au trădat Führer ul să È™tie că vor fi pedepsiÈ›i! Șapte semne de aprobare din spate. Schluckbebier făcea spume la gură. Dintre buze îi săreau stropi de salivă. Se învârti în jurul mesei, izbi cu pumnul È™i carafa se rostogoli pe podea. — Herr Kriminalrat! Spre groaza È™i consternarea mea, Porta se ridicase în picioare oferindu i lui Schluckbebier, înnebunit de furie, cel mai fermecător dintre surâsurile lui È™tirbe. — Ne aÈ›i spus că Gestapo ul e aici ca să ne ajute? Mormăială generală în toată încăperea. Nu ne venea să ne credem urechilor. Toată compania a 2 a se holba la Porta. — Da, È™i? zise Schluckbebier. — Cu umilință È™i respect, aÈ™ vrea să fac o plângere. Suntem rău trataÈ›i. Cu infinită tristeÈ›e, Porta se aplecă È™i scoase la iveală dintr o cizmă, un document voluminos. — ÃŽn ultimele patru luni, zise el, nu ne am primit raÈ›iile de zahăr. ÃŽntoarse o pagină, arătă cu degetul pe ea. Două grame de om la fiecare cazarmă, aÈ™a spune aici. Schluckbebier îl privi cu ochii îngustaÈ›i, pe urmă pocni din degete. — Să vină administratorul cazărmii! Doi dintre gansterii în haine de piele părăsiră încăperea în căutarea nefericitului. Când fu adus, Schluckbebier îi urmări fiecare pas. — Administratorule! Mi se spune că oamenii nu È™i au primit raÈ›iile de zahăr pe ultimele patru luni. E adevărat? Administratorul ridică din umeri cu superbă indiferență. — Absolut adevărat. Regimentul nu a primit nici un fel de zahăr pentru a fi distribuit oamenilor. — ÃŽnÈ›eleg. MulÈ›umesc. Schluckbebier se întoarse triumfător către Porta. ÃŽn stadiul în care se află acum războiul, numai un nebun sau un trădător È™i ar face griji în legătură cu două grame nenorocite de zahăr! Cu toÈ›ii trebuie să facem sacrificii. Plângerea se respinge. — Atunci aÈ™ vrea să fac alta, zise Porta, foarte sigur pe el. ÃŽn ultimele două luni n am primit alocaÈ›ia de cizme care ni se cuvine. M am plâns de nenumărate ori despre asta, iar ultima oară am fost ameninÈ›at cu destulă violență. Acuma, nu È™tiu dacă asta e drept È™i corect, È™i cred că nici Gestapo ul nu È™tie, fiind preocupat, cum aÈ›i spus, să ne apere interesele. SoldaÈ›ilor care luptă pentru Führer ar trebui să li se permită să È™i ceară drepturile fără a fi ameninÈ›aÈ›i. Ce ar spune Führer ul dacă ar ajunge să afle despre asta? UitaÈ›i vă ce cizme port! Porta își ridică laba enormă È™i i o arătă. A trebuit să mi le cumpăr singur. Schluckbebier le privi cu un amestec de scârbă È™i curiozitate. Evident, nu erau cizme regulamentare de armată È™i nu fuseseră fabricate în cel de al Treilea Reich. Din fundul încăperii, Hauptfeldwebel Hoffmann zâmbi nerăbdător. Se părea că de data asta Porta împinsese lucrurile cam prea departe. Oricum, cine mai auzise de alocaÈ›ie de cizme? — Cine a mai auzit de alocaÈ›ie de cizme? întrebă plictisit Schluckbebier. — Dar scrie aici! Porta își băgă vesel o mână într un buzunar È™i scoase altă broÈ™ură. Capitolul 12, pagina 365, paragraful patru, rândul opt: „Fiecare soldat, subofiÈ›er È™i ofiÈ›er care își procură singur cizmele va primi 12 pfeningi pe zi, care îi sunt acordaÈ›i special pentru acest scop." Porta surâse împăciuitor de jur împrejur. FeÈ›ele impenetrabile ale celor de la Gestapo începuseră să se contracteze nervos. Veniseră să facă lumină în problema importantă a furtului de cafea È™i Porta îi înecase în tâmpeniile lui. Și, din câte se părea, fără cale de ieÈ™ire. — De când, zise disperat Schluckbebier. De când nu È›i ai primit banii? — A, cam de multiÈ™or, aÈ™ putea spune! Dar am È›inut o evidență. La ora actuală mi se datorează 17 mărci È™i 24 de pfeningi. Și peste o oră o să fie 26 de pfeningi. Hoffmann explodă pe neaÈ™teptate: — Dar e ridicol! N am mai auzit în viaÈ›a mea asemenea prostii! Ce Dumnezeu, bani pentru cizme! Noi suntem în război È™i pe tine te preocupă banii de cizme. AÈ™ vrea să È™tiu ce ar avea de spus Generalul von Choltitz despre asta! — Și eu, domnule, recunoscu cinstit Porta. Din nefericire, aceste lucruri mărunte care ne preocupă pe noi, soldaÈ›ii de rând, nu sunt luate în seamă de autorități. Și poate că dumneavoastră vi se par neînsemnate, domnule, dar vă spun că pentru noi contează mult. — Obergefreiter Porta, îți ordon aici È™i acum, să încetezi a mai plictisi pe toată lumea. ÃŽncă un cuvânt È™i voi fi obligat să fac ceva ce o să regretăm amândoi — iar tu mai mult decât mine. Răbdarea mea are o limită — È™i de data asta vorbesc în numele Armatei, nu al Gestapo ului! Schluckbebier se răsuci È™i apucă o altă carafă cu apă. Bău lacom. Ei, da, în numele Armatei! Și cine credeau ăștia de la Armată că sunt? Cel de al Treilea Reich ar fi într o stare de adevărată anarhie, dacă Armata ar prelua conducerea. Termină de băut È™i mai privi puÈ›in de jur împrejur.. — E timpul să dea lovitura, mormăi MicuÈ›ul. — ScuzaÈ›i mă, domnule, zise Porta cu umilință către Hoffmann, dar È™tiaÈ›i că unui ofiÈ›er îi este interzis să ameninÈ›e sau să intimideze un inferior, când acesta își face plângerea? Asta poate avea urmări serioase domnule. Citeam chiar ieri... Am notat pe aici, pe undeva... Pagina 42, aliniatul 3 din Regulament. Semnat de un locotenent colonel din Statul maior al generalului Reibert. M am gândit că e de datoria mea să vă spun, domnule. Hoffmann se întoarse, roÈ™u de furie. Vedeam cum își încleÈ™tează pumnii È™i îi descleÈ™tează È™i mi era mila de el. ÃŽmi venea È™i mie să l pocnesc pe Porta numai când îi auzeam vocea aia mieroasă È™i umilă. Schluckbebier era între ciocan È™i nicovală. Evident, era plictisitor că acest Obergefreiter, cam papă lapte, trebuia să l facă să È™i piardă timpul în felul ăsta. Pe de altă parte, era de netăgăduit că omul cunoÈ™tea Regulamentul din scoarță n scoarță, È™tia care i sunt drepturile È™i nu spusese însuÈ™i Adolf că există o singură lege pentru toÈ›i, de la cei din urmă soldaÈ›i până la cei mai înalÈ›i în grad? ÃŽn partea opusă a încăperii, locotenentul Löwe își îndrepta È›anÈ›oÈ™ spatele cu un surâs de imensă satisfacÈ›ie. Porta îl supusese de nenumărate ori aceluiaÈ™i tratament, iar acum era foarte amuzat să i vadă pe alÈ›ii suportându l. — Obergefreiter, zise Schluckbebier pe un ton plăcut È™i prietenos, ai o evidență a banilor care È›i se datorează? — BineînÈ›eles că am! zise Porta cu indignare. Hoffmann se răsuci. — Dar asta i o minciună! O minciună gogonată! Cretinul ăsta nu i în stare nici măcar să È™i scrie corect numele, ce să mâi vorbim de È›inerea unei evidenÈ›e! Cât despre cizmele pe care le poartă, vă spun eu de unde le are... le a furat, aÈ™a cum fură totul! Și acum încearcă să le pună pe toate în cârca Armatei! Vă spun eu! Hoffmann se plimba cu paÈ™i mari, nervos. — Pe ăsta îl urmăresc de trei ani. E un psihopat, un escroc È™i un ordinar! PuteÈ›i fi siguri că el È™i nu altul a furat cafeaua! Ar trebui arestat imediat, este o ruÈ™ine pentru Armată. Locotenentul Löwe izbucni într un râs plin de satisfacÈ›ie È™i, după el, căpitanul Gickel de la Compania I. ÃŽncet încet, râsul deveni molipsitor È™i curând întreaga încăpere se zguduia de hohote. Porta zâmbi È™i È™i pocni călcâiele, È™mechereÈ™te. — Herr Kriminalrat, îmi acordaÈ›i pemisiunea să mă apăr împotriva acestor acuzaÈ›ii calomnioase? Schluckbebier ridică o sprânceană. — BineînÈ›eles, e dreptul dumitale. Și poate că ai È™i niÈ™te martori pe care să i chemi. — Atunci, să încep! Hoffmann se apropie de semicercul nostru de scaune È™i l arătă cu degetul pe MicuÈ›ul. — Kreutzfeldt! Fără îndoială că se simÈ›ea în siguranță cu un bufon ca MicuÈ›ul. — Nu uita că te afli sub jurământ, omule, aÈ™a că nu încerca să mă minÈ›i! A furat sau nu, idiotul ăsta, cizmele pe care le poartă, de la un soldat american mort? Și întâmplător, e o mare crimă să jefuieÈ™ti cadavre! — Sunt sigur că Obergefreiter Porta n ar jefui nicicând un cadavru, zise MicuÈ›ul, arătându se foarte mirat. ÃŽn orice caz, nu l am văzut niciodată jefuind vreunul. Cât despre cizme, È™tiu că le a cumpărat de la un sergent major din Regimentul 177 Infanterie, în ziua când au dat foc depozitului. MicuÈ›ul se aÈ™eză la loc, foarte mulÈ›umit de sine. Hoffmann își muÈ™că buza de jos. — Astea sunt numai minciuni È™i È™tii foarte bine! Perfect calm, Porta scoase alte hârtii dintr un buzunar, căută printre ele È™i alese o chitanță semnată de Stabszahlmeister Bauser, din Regimentul 177 Infanterie. Schluckbebier mai bău niÈ™te apă. — Obergefreiter Porta, s ar părea că È›i se datorează — cât spuneai — 17 mărci È™i 24 de pfeningi. — Aproape 36 de pfeningi, îl corectă Porta. Din principiu, îmi place să am o evidență clară a tuturor lucrurilor, adăugă el pe un ton evlavios. — Foarte bine. Schluckbebier făcu un semn cu capul către Hoffmann. O să ai grijă ca acest om să fie plătit numaidecât, Hauptfeldwebel? Și e mai bine ca toate astea să rămână între noi. Nu vrem să producem necazuri mai sus, nu i aÈ™a? — Am să i dau eu însumi banii! izbucni Hoffmann, aruncând în Porta cu un pumn de monezi. Schluckbebier se aplecă în față zâmbind. — Mai ai È™i alte reclamaÈ›ii de făcut, Obergefreiter? — Da, nenumărate, zise Porta cu francheÈ›e. Dar n aÈ™ vrea să vă mai necăjesc cu ele acum, Herr Kriminalrat. Știu că aveÈ›i lucruri mai importante de făcut — È™i, oricum, suntem în război, nu? — Ce ipocrizie! mormăi Hoffmann. Schluckbebier se mai gândi puÈ›in — fără îndoială întrebându se dacă ar putea reveni la problema acută a cafelei, cum ar putea stabili vinovăția de netăgăduit a lui Porta È™i în acelaÈ™i timp cum s ar putea învoi cu el să închidă ochii în schimbul a jumătate din pradă. Zece saci de cafea! ÃŽnsemna o avere È™i chiar jumătate din ea ar fi făcut aproape suportabil cel de al cincilea an de război. Evident însă, Porta nu era atât de prost pe cât părea. Era destul de viclean È™i avea cu siguranță un puternic simÈ› de autoconservare, aÈ™a că trebuia să trateze problema cu grijă. — ÃŽn legătură cu cafeaua aia, începu Schluckbebier după ce se hotărî. Nu mi place că trebuie să revin la subiect, dar ai fost acuzat că ai furat o, Obergefreiter. — Vai, da, aÈ™a este, recunoscu Porta, aruncând o privire de reproÈ™ către Hoffmann, aÈ™ vrea să vă pot ajuta, Herr Kriminalrat. Din păcate, nu È™tiu nimic despre cafea. ȘtiÈ›i, eu nu beau niciodată aÈ™a ceva. ÃŽn acel moment, în timp ce Hoffmann căsca din nou gura la auzul unei asemenea enormități spuse de Porta, uÈ™a se deschise brusc È™i Feldwebel Winkelmann, care avea în grijă depozitul, năvăli în încăpere. — Herr Oberinspektor! se îndreptă alergând către Schluckbebier, agitându È™i braÈ›ele. VeÈ™ti bune, Herr Oberinspektor! Tocmai am controlat din nou sacii de cafea È™i nu lipseÈ™te nici unul! — Poftim?! icni Schluckbebier cu răsuflarea tăiată. — Sunt toÈ›i, nu lipseÈ™te nici unul, întări Feldwebel ul plin de fericire. Sacii care nu se găseau fuseseră lăsaÈ›i în spatele grămezilor de orz. N ar fi trebuit să se afle acolo, în mod normal nimeni nu s ar fi gândit să i caute în locul ăla. Oamenii mi au dat ideea să mă uit după rafturi, Herr Oberinspektor. Nu prea sunt atenÈ›i. Toate sunt amestecate, nu există nici un fel de ordine. Uneori nici nu È™tiu cum să mă mai descurc. ȘtiÈ›i, se mai întâmplă È™i lucruri de astea, dacă n am oameni care să facă treabă ca lumea. Schluckbebier își încleÈ™tă fălcile. ÃŽÈ™i făcuse deja socoteala că va avea cinci saci de cafea. AÈ™a că, oricum ai fi privit lucrurile, tot de un furt era vorba. — Dar e ridicol! declară Hoffmann, nerăbdător. MinÈ›i, Winkelmann! Știi foarte bine că am numărat sacii ăia împreună È™i am controlat toate rafturile. Schluckbebier, Hoffmann, alÈ›i doi în haine de piele È™i Feldwebel ul se încolonară solemn È™i se îndreptară către depozit. Șaptesprezece saci de cafea braziliană, marcaÈ›i cu È™tampila regulamentară a armatei, stăteau aliniaÈ›i unul lângă altul. Fiecare sac fu desfăcut È™i conÈ›inutul trecu cu grijă prin faÈ›a nărilor care adulmecau lacom. Fiecare sac conÈ›inea, fără nici o urmă de îndoială, cea mai pură cafea naturală. Lui Hoffmann îi era clar că Feldwebel ul o scosese la capăt într un fel sau altul, dar îi era peste putință să afle cum reuÈ™ise. Pentru o clipă, crezu că lucrase în combinaÈ›ie cu Porta, dar alungă scârbit acest gând. Porta era destul de priceput la È™terpelit din stocurile armatei, ca să mizeze pe ajutorul unui amator ca Winkelmann. — Se pare, zise în silă Hoffmann, că ne am înÈ™elat în privinÈ›a cafelei... — Ha! Schluckbebier își îndesă pălăria peste ochi. AÈ™a am ajuns! Rapoarte false, treabă de mântuială, pierdere de timp zadarnică a Gestapoului... Ai să găseÈ™ti la paragraful 309. Și ăsta nu i un delict minor, Hauptfeldwebel. Ai putea avea necazuri serioase. Da, da, necazuri foarte serioase. Unii dintre acoliÈ›ii lui începuseră să zăngăne cătuÈ™ele în buzunar. ÃŽntregul grup, mai puÈ›in Winkelmann, se întoarse încet în sala de mese. Hoffmann căzuse pe gânduri, dar părea mai degrabă preocupat decât îngrijorat. Mă întrebam ce mai pune la cale creierul lui bolnav... — Obersekretär, zise el deodată, dacă tot sunteÈ›i aici È™i ca să nu pierdeÈ›i timpul în întregime, aÈ™ vrea să solicit o anchetă în legătură cu un incident care a avut loc acum trei ani È™i în care a fost implicată Compania a 5 a din Regimentul 27 Tancuri, Plutonul 2, Grupa I a. ÃŽi acuz aici de înaltă trădare, refuz de a îndeplini ordinele È™i laÈ™itate în faÈ›a inamicului... Printre altele, adăugă el amenințător. Schluckbebier se încruntă. — PoÈ›i dovedi o asemenea acuzaÈ›ie? — Desigur, zise Hoffmann. Era o întâmplare de care ne aminteam cu toÈ›ii. Două Tiger uri se defectaseră chiar în faÈ›a liniilor inamice. Fuseseră abandonate, dar un colonel mai „omenos" din cartierul general al statului major dăduse ordin să fie recuperate. Locotenentul Löwe, care È™tia prea bine câte vieÈ›i ar fi costat salvarea tancurilor, a refuzat clar să îndeplinească ordinul. ÃŽntre cei doi ofiÈ›eri izbucnise o ceartă violentă, căreia îi pusese brusc capăt o grenadă ce explodase în faÈ›a colonelului. Porta fusese suficient de nedelicat ca să l apuce râsul la vederea cadavrului ofiÈ›erului, drept care, exasperat, Löwe îl pocnise peste față. Nu se născuseră nici un fel de resentimente între el È™i Porta, la care disciplina lăsa frecvent de dorit È™i înghiÈ›ise palmele pur È™i simplu, dar întreaga întâmplare ajunsese la urechile lui Hoffmann È™i era clar că de atunci o È›inuse în el, în aÈ™teptarea unui moment favorabil. Existau două capete de acuzare: refuzul de a îndeplini ordinele È™i lovirea unui Obergefreiter de către un ofiÈ›er. Ocazia se ivise È™i Hoffmann voia s o folosească la maximum. Schluckbebier asculta toată istoria cu un interes crescând. AparÈ›inea acelei categorii de oameni care nu puteau suferi ofiÈ›erii, È™i mai ales pe aceia care luptaseră în prima linie. AÈ™a că asta era o ocazie È™i pentru el, nu numai pentru Hoffmann. Problema era serioasă È™i dacă acuzaÈ›ia putea fi dovedită, asta putea duce uÈ™or la o avansare pentru cei care o scoteau la lumină. Strict vorbind, problema nu era de competenÈ›a lui Schluckbebier, ci mai degrabă a Feldgendarmeriei, dar se putea aranja. Se întoarse către locotenentul Löwe, care stătea în apropiere, palid È™i nervos. — Este adevărat, locotenente? Urmă o pauză. AÈ™teptam neliniÈ™tiÈ›i răspunsul lui Löwe. Era el ofiÈ›er, dar noi eram cu toÈ›ii de partea lui. — Da, zise Löwe, pe un ton foarte grav. Schluckbebier își exprimă surpriza È™i oroarea. — Cum, ai lovit un subordonat? Dumneata, un ofiÈ›er? Să ridici mâna asupra unuia din oamenii dumitale? Și ai tupeul să stai aici È™i să recunoÈ™ti asta? O È›inu aÈ™a, pe acelaÈ™i ton, aproape zece minute. Atinse toate culmile È™i octavele mirării. Trase aer în piept È™i cu forÈ›e proaspete continuă discursul într un crescendo de furie isterică, împroÈ™când o ploaie de invective profund dispreÈ›uitoare la adresa ofiÈ›erilor, în general È™i a lui Löwe, în special. Pe la jumătate, Porta se ridică È™i deschise gura ca să vorbească, dar Schluckbebier era tocmai în culmea cuvântării lui înfocate È™i îi trebuiră mai multe minute ca să È™i poată regla respiraÈ›ia. — Herr Kriminalrat, începu Porta, cu vocea aceea oribilă, lipicioasă, pe care o folosea în astfel de ocazii, tot ceea ce spuneÈ›i dumneavoastră e de un bun simÈ› elementar. Sunt întru totul de acord. ToÈ›i ofiÈ›erii sunt niÈ™te porci È™i ar trebui spânzuraÈ›i. Peste faÈ›a lui Schluckbebier trecu o expresie vecină cu teama. Chiar spusese el asta? Era adevărat, desigur, dar poate că nu trebuia să fi mers atât de departe. Putea fi periculos. Porta se lovi teatral peste piept, însoÈ›indu È™i gestul de cuvintele „Gott mit Uns". — Numai bunul Dumnezeu, zise el pios, veghează asupra soldatului de rând. OfiÈ›erii pot să se poarte cum vor ei, È™tiind că tot nu se află mai departe. Asta o È™tim È™i noi, soldaÈ›ii. Măcar de ar afla Führer ul!... Dar sunt sigur că veÈ›i putea să i strecuraÈ›i la ureche o vorbă, acum când È™tiÈ›i È™i dvs. cum stau cu adevărat lucrurile, Herr Kriminalrat. O vorbă de a dumneavoastră ar avea mare influență. Bietului Löwe nu i venea să creadă, că tocmai Porta putea pleda astfel împotriva lui. Nu erau ei doi tocmai prieteni, dar existase întotdeauna între ei o înÈ›elegere, o anumită simpatie È™i chiar respect. — Eu unul am primit destule bobârnace de la superiorii mei, continuă Porta. De obicei, le accept ca făcând parte din serviciul în armată. Dar atunci, când cu întâmplarea de care v a spus Hauptfeldwebel ul am văzut roÈ™u în faÈ›a ochilor. Asta recunosc. Ca să vă spun adevărul, eram atât de furios ca am spus toată povestea unor prieteni pe care i am în G.G.S.A. Totul s a lămurit demult. — Un moment, Obergefreiter! Schluckbebier întinse o mână tremurândă către carafa goală. Spui că s au ocupat de asta cei de la G.G.S.A? — Chiar aÈ™a, zise Porta. FaÈ›a roÈ™ie de țăran sănătos a lui Schluckbebier deveni palidă. Toată lumea È™tia că G.G.S.A. ÃŽnsemna „Geheimes Gericht der Soldaten und Arbeiten" (AdministraÈ›ia Secretă a JustiÈ›iei pentru SoldaÈ›i È™i Muncitori). Era un tribunal unde orice soldat sau muncitor, oricât de umil, putea să È™i depună reclamaÈ›ia È™i să fie sigur că o să i se facă dreptate. Era o organizaÈ›ie puternică È™i poate singura de care se temea chiar È™i Gestapo ul. Din nefericire pentru liniÈ™tea lui, Schluckbebier n avea de unde să È™tie dacă Porta făcuse sau nu reclamaÈ›ia. Dacă da, atunci el, Schluckbebier, spusese deja prea multe ca să mai fie în siguranță. Iar dacă nu, era clar că nu va È™ti niciodată, pentru că nu È™i putea permite riscul de a cerceta. Oricât de mică ar fi fost posibilitatea amestecului G.G.S.A. ului în această poveste, era mai bine să te È›ii deoparte È™i să nu te bagi singur în laÈ›... Schluckbebier începu să È™i îngrămădească talmeÈ™ balmeÈ™ hârtiile în servieta de piele. — Foarte bine, zise el aspru. Am să fac raportul. ÃŽl privi amenințător pe Hoffmann. Data viitoare când mai vii la Gestapo cu poveÈ™ti despre evrei È™i biÈ™niță È™i cafea furată, să te asiguri mai întâi că ai dovezi, altfel dai de bucluc. Acum ai avut noroc. Te lăsăm în pace. Dar să nu crezi c o să se mai întâmple — È™i mai ales, să nu crezi c o să uităm. Raportul meu o să fie acolo la dosar È™i nu te scăpăm din ochi. Bun. Făcu semn din cap. Acum, goliÈ›i încăperea. Toată lumea să iasă. Tu — Obergefreiter — tu stai pe loc! Vreau să È›i vorbesc. Camera se goli mult mai iute decât se umpluse. Schluckbebier puse o mână binevoitoare pe umărul lui Porta. — Ia spune mi, pe cine cunoÈ™ti de la Geheimes Gericht? întrebă el, luându l cu biniÈ™orul. — Strict secret, rânji Porta. Numele astea preÈ›uiesc mai mult decât viaÈ›a mea. — Ei, haide, haide, încercă Schluckbebier cu un râs forÈ›at. Neoficial! — Oficial sau neoficial, e strict secret. — Hm! Schluckbebier îl privi o clipă, pe urmă se hotărî. Hai cu mine la cantină. Avem ceva de discutat. Abia mai târziu am aflat de slabele încercări ale lui Schluckbebier 216 de a descoperi adevărul. — Am È™i eu prieteni la Geheimes Gericht, începu el simulând indiferenÈ›a. Eram curios dacă i cunoÈ™ti. — S ar putea, zise Porta. Vă duceÈ›i des pe la ei? Probabil c o să ne întâlnim acolo zilele astea. — Tot ce se poate, confirmă Schluckbebier, iar Porta observă că începuse să respire cam greu. Se aÈ™ternu tăcerea. Porta continua să È™i păstreze rânjetul, iar Schluckbebier își storcea creierii să găsească o nouă metodă de a l aborda. — ÃŽncă o cafea? încercă el în cele din urmă. — De ce nu, aprobă Porta. Se pare că e la modă la ora actuală. — Parcă spuneai că nu bei niciodată?... — M am gândit să încerc, ca să văd ce am pierdut atâția ani. Schluckbebier aÈ™teptă până li se puseră în față alte cafele, pe urmă se aplecă peste masă cu un zâmbet tainic. — Acum, hai să vorbim ca de la bărbat la bărbat, camarade! Unde ai ascuns marfa? — Marfa? făcu Porta. — Ei, È™tii ce vreau să spun. Cafeaua! — Ah... da. Da. Acum vin de acasă. Porta clătină din cap abordând din nou mina lui imbecilă. Cafeaua! Sigur că da! — Am prieteni, zise Schluckbebier, care ar plăti bine pentru cafea naturală. — Ce mult aÈ™ vrea să fi avut niÈ™te cafea ca să le o pot oferi, zise Porta îndurerat. Dar în caz că găsesc vreodată, unde pot da de prietenii dumneavoastră? — Nu e nevoie să È™tii cum îi cheamă, dar ai cuvântul meu că È›i ar plăti cum trebuie... Juma juma È™i încheiem târgul. Ce zici? — Cred că glumiÈ›i! Și zece la sută e mult. — Să zicem douăzeci. Prietenii mei sunt persoane influente. N ai avea decât de câștigat dacă facem afacerea. Porta se gândi puÈ›in. — Hai, È™aptesprezece. — Șaptesprezece? Schluckbebier își schimbă deodată mina zâmbitoare cu o mutră ca la Gestapo — frunte brăzdată, ochi îngustaÈ›i, gură strâmbată într un rânjet sinistru. Te comporÈ›i prosteÈ™te, prietene. Nu È›i dai seama că puterea oamenilor influenÈ›i poate acÈ›iona în două feluri — ori în avantajul tău, ori împotriva ta, în funcÈ›ie de serviciile pe care le aduci. Doar nu vrem să i supărăm, nu i aÈ™a? Porta se ridică fără o vorbă. Dădu pe gât cafeaua, își strânse centura È™i se întoarse să plece. Schluckbebier incepu să se agite după el. — Dar, băiete dragă, nu trebuie să te superi! Poate tonul meu te a iritat? Crede mă că n am vrut decât să glumesc! — Știu eu mai bine ca oricine ce i aia o glumă, zise Porta cu demnitate. Bunicul meu a fost clovn celebru, È™i un patriot pe deasupra. ObiÈ™nuia să È™i încânte spectatorii cu o spirală vopsită în culorile naÈ›ionale, pe care o învârtea cu dosul. AÈ™a că, vedeÈ›i, am È™i eu simÈ›ul umorului. Dar pur È™i simplu n am putut să gust gluma dumneavoastră. Prea suna a ameninÈ›are ca să mai fie È™i amuzantă. — Bine, dar ascultă! Schluckbebier se apropie de Porta È™i îi È™opti la ureche. Știu sigur că unul dintre ofiÈ›erii de ordonanță ai generalului von Choltitz caută cafea... Și nu pentru el, È™tii! Chiar pentru general în persoană! — Doar nu vreÈ›i să spuneÈ›i că ar trebui acum să mărșăluiesc până la von Choltitz cu un sac de cafea sub braÈ›? — Nu, nu, sigur că nu! Mă descurc eu cu lucrurile astea. AÈ™ aranja în aÈ™a fel, încât să nu fie nevoie să intrăm în contact cu generalul. E înconjurat de spionii de la organizaÈ›ia internaÈ›ională a evreilor È™i e o treabă periculoasă să l abordezi, dacă nu È™tii drumul prin toată È›esătura asta. — CunoÈ™ti pe cineva care È™tie? întrebă glumind Porta. — Noi, Gestapo ul, È™tim totul... Ei, È™i acum Schluckbebier îl luă de braÈ› pe Porta È™i ieÈ™iră împreună — ce zici, rămâne la È™aptesprezece la sută? Târgul s a făcut în aceeaÈ™i seară. Ne întâlnirăm cu toÈ›ii la un pahar în bucătăria hotelului Meurice È™i bineînÈ›eles că îl invitarăm È™i Schluckbebier. — Ia spune mi, zise Porta, zici că eÈ™ti om cult? — Cult? Sigur că sunt un om cult! Doar nu crezi că ajungeam într o asemenea poziÈ›ie fără o cultură solidă la bază. — Habar n am. Dar dacă zici că ai cultură, poate ne ajuÈ›i să lămurim o mică problemă. — Am să ncerc, promise cu emfază Schluckbebier. Care i problema? — E că vrem să È™tim cum îl chema pe porcul lui Odin, zise Porta. — Porcul lui Odin? Ce e cu toate prostiile astea despre porci? întrebă Schluckbebier. E pentru a patra oară azi că mă întreabă cineva de porci. — Toată chestia e, zise Porta, È™tii sau nu È™tii? AÈ™teptam cu răsuflarea tăiată ca tipul de la Gestapo să È™i etaleze cultura în faÈ›a noastră. Și tot aÈ™teptarăm până ce isprăvirăm aerul din plămâni. ÃŽn cele din urmă, Schluckbebier își scutură capul: — E ceva ciudat, recunoscu el, că până È™i eu, cu toată cultura È™i educaÈ›ia mea, nu mi pot aminti numele acelui porc nenorocit! CAPITOLUL CINCISPREZECE Garda de la lagărul de tranzit cunoscut sub numele de La Rolande, de lângă Beaune, era formată din oameni care în general se credeau capabili de sentimente de milă. Mai cu seamă unul dintre ei, Unterscharführer Kurt Reimling, zicea că înÈ›elege prea bine tulburările psihice ale prizonierilor săi; ba, mai mult, că ajunsese până acolo încât le împărÈ›ea cu ei. — Ucide mă împreună cu copiii mei! se rugă de el într o zi o mamă evreică. Avea trei copii mici È™i în momentul execuÈ›iei gărzile voiseră să i despartă. Reimling contramandă ordinul. Mama È™i copiii rămaseră împreună până la sfârÈ™it, iar el execută întâi copiii, repede È™i uÈ™or, ca femeia să poată vedea cu ochii ei că nu suferă. Reimling era un adevărat maestru în mânuirea revolverului. Unii dintre S.S. iÈ™ti afirmau că victimele lor chiar le mulÈ›umeau pentru suferinÈ›ele oferite. Oberscharführer Carl Neubourg, care conducea lagărul de la Drancy, era unul dintre aceÈ™tia. Umanitarismul È™i bunătatea inimii sale în determinaseră să meargă până acolo, încât să permită unei familii de evrei de a sărbători Kaddisch ul (rugăciunea pentru morÈ›i) înainte de a i sili pe membrii săi să se spânzure singuri, fiecare în prezenÈ›a tuturor celorlalÈ›i. Cu toate acestea, generozitatea sa putea să l coste scump. Dacă autoritățile ar fi descoperit, ar fi avut de plătit cu trei zile de izolare forÈ›ată È™i interdicÈ›ia de promovare timp de È™ase luni. Dar, în general, ofiÈ›erii închisorii erau gata să È™i primească pedeapsa maximă pentru încălcarea regulamentului. Nu era de mirare că victimele le erau recunoscătoare. O NOAPTE LA PARIS Armele ne fuseseră oferite printr un agent dublu numit „Șobolanul", care era membru în comitetul de primire a celor paraÈ™utaÈ›i în FranÈ›a. Depozitul se afla într o fabrică părăsită din spatele Gării de Nord. Ne întâlnirăm cu Șobolanul în stradă, iar el ne conduse înăuntru È™i ne arătă trei rafturi pline cu arme. — Sunt toate de cea mai bună calitate, ne asigură el. Trimise chiar de Churchill. ÃŽnaintarăm ca să ne uităm. Chiar atunci uÈ™a se deschise È™i trei inÈ™i năvăliră înăuntru, fiecare din ei cu o mână îndesată în buzunarul drept al trendului. Rămaseră în faÈ›a uÈ™ii, cu ochii la armele din spatele nostru. — ParaÈ™utate? întrebă unul dintre ei, mai mult către Șobolan decât către noi. — Parola, aruncă Porta. Dacă vă e dragă viaÈ›a È™i vreÈ›i să vă mai bucuraÈ›i de ea, scoateÈ›i mâinile din buzunare... ÃŽnÈ›elegeÈ›i ce vreau să spun? Cei trei se întoarseră către el. — Ne ameninÈ›i? întrebă unul din ei, — Nu neapărat. Depinde cum vă purtaÈ›i. — Astea sunt arme furate. Vă daÈ›i seama? Vă daÈ›i seama ce li se întâmplă celor cu arme furate? — Nu prea, zise Porta. ÃŽncearcă să iei una È™i poate ne lămurim. — Nu vă mai bateÈ›i capul! Vocea venea de la ușă. Günther, care rămăsese afară, tocmai în acest scop, îi urmase pe cei trei înăuntru. Avea un pistol mitralieră rusesc. — FaceÈ›i ce vi se spune È™i scoateÈ›i mâinile alea din buzunare, pe urmă mai vorbim. — Nu prea bine lucrat, remarcă liniÈ™tit Legionarul în timp ce le lua Colt urile. Am impresia că sunteÈ›i amatori. Oricum, nu asta contează. Să trecem la afaceri. Făcu semn cu mâna către arme. AveÈ›i de făcut vreo ofertă pentru grămăjoara asta? Cel mai tânăr dintre ei ridică din umeri. — Da, avem într adevăr nevoie de arme. Am vrea să vi le cumpărăm. Dar nu suntem chiar atât de proÈ™ti încât să purtăm la noi bani mulÈ›i. Unul dintre ai voÈ™tri să meargă cu noi È™i ajungem la o înÈ›elegere. — Unul dintre ai noÈ™tri? Legionarul râse. Păi, de ce nu toÈ›i? — Ar fi periculos. — Pentru cine? — Un grup mare atrage atenÈ›ia, protestă tânărul. — Dar înseamnă mai multă siguranță, i o întoarse iute Legionarul. Hai să nu mai pierdem timpul cu argumente, prieteni! Noi avem armele, voi le vreÈ›i... Noi punem condiÈ›iile, O.K.? — Dar nu sunt ale voastre! Legionarul ridică o sprânceană. — Cine spune că nu sunt? — Dar au fost paraÈ™utate de englezi. — Și ce i cu asta? Cine le are? Voi sau noi? Noi. AÈ™a că, ce puteÈ›i să faceÈ›i? Pentru o clipă părură furioÈ™i, dar Legionarul clătină din cap zâmbind. — LăsaÈ›i o baltă, băieÈ›i! Nu merită să vă riscaÈ›i viaÈ›a, odată ce v aÈ›i încurcat cu Armata germană. Dacă avem chef, vă tragem un glonte în cap È™i nimeni n o să ne întrebe de ce. Nu că am vrea asta, adăugă el mărinimos, dacă È™tiÈ›i să vă purtaÈ›i. Tânărul ridică din umeri. — Bine, asta e situaÈ›ia. Credeam că e vorba de vreo biÈ™nițăreală. Dacă È™tiam cu cine avem de a face, nu veneam noi aici, Cât vreÈ›i pe marfa asta? Porta spuse imediat preÈ›ul, care îmi păru chiar È™i mie exorbitant. Omul îl privi scârbit. — Ascultă, puteÈ›i voi să fiÈ›i Armata germană, dar la preÈ›ul ăsta găsim arme oriunde în Paris! — Dacă alÈ›ii le vând tot la preÈ›ul ăsta, atunci de ce să le lăsăm noi mai ieftin? Urmă o pauză. La urma urmei, mă gândeam, poate că nici nu era o sumă exagerată. Doar ne riscasem pielea pentru asta. — Hai, să nu ne mai batem capul, zise în cele din urmă Legionarul, plictisit la culme. De ce mai pierdem timpul? Putem să vindem grămada asta oriunde È™i oricând. — Și ce facem cu ăștia trei? întrebă MicuÈ›ul. — ÃŽi încuiem jos, sugeră Barcelona. Pot să putrezească acolo până s o termina războiul. Unul dintre ei ridică mâna. — Un moment. JucaÈ›i tare, iar noi n avem cum să vă È›inem piept. Putem să facem rost de bani. Avem pentru zece arme Sten, cu câte o mie de cartuÈ™e, È™i zece revolvere. O.K.? — O.K., zise Legionarul. Unul dintre voi să se ducă după bani iar ceilalÈ›i doi rămân aici până se întoarce. — Tu. Günther făcu semn cu P.M. ul către unul dintre ei. Și vezi să nu stai toată noaptea. — Cât timp să È›i dăm? zise Barcelona. — Un sfert de oră mi ajunge. Cu puÈ›in noroc, mă întorc în zece minute. ÃŽmi trebuie, să zicem, douăzeci de minute cu totul. — E n regulă, zise Günther. Ai cinci minute. Și vezi, nu încerca vreo È™mecherie, dacă vrei ca prietenii tăi să mai trăiască. — Doar nu sunt nebun! Günther îi dădu drumul să plece. MicuÈ›ul pregătise deja două cabluri de sârmă cu noduri marinăreÈ™ti. Barcelona aÈ™ezase două scaune într un colÈ›. Cei doi ostateci fură aÈ™ezaÈ›i pe ele, cu mâinile legate la spate È™i cu cablurile trecute peste cap È™i în jurul gâtului. Cea mai mică miÈ™care ar fi fost de ajuns ca să i sugrume. AÈ™teptam. Nici nu trecură zece minute, că omul se întoarse gâfâind. Avea două serviete pline cu bancnote È™i Porta se È™i repezi la ele. — AveÈ›i aici toÈ›i banii, zise omul cu acreală. Acum, daÈ›i ne armele. Eliberarăm pe cei doi ostateci È™i i urmărirăm în timp ce inspectau rafturile, alegându È™i cele zece arme Sten È™i revolverele. Treptat atmosfera se mai destinse. Aleseră armele È™i le ascunseră în spatele unui triciclu vechi pe care l foloseau pentru transport. Plecarăm împreună să bem ceva la cel mai apropiat bistro, ca să mai discutăm problema grenadelor de mână. Din câte înÈ›elegeam, aveau nevoie de aceste grenade mai mult decât orice. Șobolanul zicea că È™tie unde ar putea face rost, aÈ™a că peste o jumătate de oră ne urcarăm cu toÈ›ii într un camion vechi, marcat cu literele W.L. (Wehrmacht Luftwaffe), pe care tot el îl adusese. Aveam mitralierele la îndemână È™i eram pregătiÈ›i să le folosim la prima provocare. Eram în război, propriul nostru război care făcea parte dintr unul mai mare, È™i nu voiam să ne asumăm riscuri inutile. Un vehicul amfibie cu patru poliÈ›iÈ™ti se È›inu după noi o vreme, dar în cele din urmă hotărâră că jocul nu merita osteneala È™i maÈ™ina dispăru la o intersecÈ›ie. Porta opri camionul într o parcare, în faÈ›a unui bloc vechi. Am coborât aruncând o privire scurtă prin jur, am apăsat butonul care deschidea uÈ™a de la intrare È™i am urcat scările din patru n patru trepte, în liniÈ™te È™i foarte rapid. AjunÈ™i în faÈ›a apartamentului, Porta ciocăni tare în ușă. — Cine e? — Adolf È™i PoliÈ›ia Secretă! DeschideÈ›i sau spargem uÈ™a. Urmă un moment de tăcere. Apoi, uÈ™a se crăpă încet, cu precauÈ›ie. Imediat, Porta își vârî un bocanc în deschizătură. ÃŽn faÈ›a noastră stătea un Feldwebel al Feldgendarmeriei. — Ia te uită! zise el sarcastic. PoliÈ›ia secretă, ai? Asta se cheamă o glumă, aÈ™a trebuie s o iau, nu?... — Ia o exact cum e, zise Porta. Și poftim încă o glumă... Apăsă È›eava puÈ™tii în pieptul Feldwebel ului. Haide, mâinile sus, n avem timp să stăm aici toată noaptea. Omul își ridică fără grabă mâinile. — Asta o să te coste viaÈ›a, Obergefreiter. Cred că È›i dai seama. — Nu È›i mai face atâtea griji. Eu nu mi fac. Porta îl împinse din faÈ›a uÈ™ii. CeilalÈ›i îl urmarăm, năvălind înăuntru È™i aproape umplurăm cămăruÈ›a. Porta se întoarse È™i l lovi pe Feldwebel în burtă. Omul icni È™i se prăvăli, iar Porta îl împinse pe un scaun. Camera era luminată de un singur bec slab. Podeaua n avea covor, iar în mijlocul încăperii se afla o ladă mare cu muniÈ›ie, înconjurată de un morman de arme. Deasupra mormanului clocea un individ care purta haina de piele cenuÈ™ie È™i pălăria Gestapo ului. ÃŽntr un colÈ› al camerei erau patru inÈ™i cu feÈ›ele întoarse la perete, păziÈ›i de un alt poliÈ›ist. Cel de al doilea Feldwebel bea bere, tolănit într un scaun. Sări ca ars când năvălirăm înăuntru, dar noi aveam avantajul numeric È™i al surprizei. — Mâinile sus! comandă scurt Porta. Omul în haină de piele se execută imediat. Feldgendarmul care păzea prizonierii ezită È™i trebui să fie "încurajat" de stiletul Legionarului, ce i fulgeră pe lângă urechi È™i l îngrămădi în perete. — O.K., zise Porta. Acum hai să ne jucăm de a scaunele muzicale... Voi patru — dintr o lovitură, Feldwebel ul zbură în celălalt colÈ› al camerei — schimbaÈ›i locurile cu ceilalÈ›i patru. Nasurile la perete È™i un glonÈ› prin cap la cea mai mică miÈ™care. Se făcu schimbul. Cei patru civili se holbau zăpăciÈ›i, întrebându se dacă fuseseră salvaÈ›i sau doar scoÈ™i de pe frigare ca să fie aruncaÈ›i în foc. — Mai sunt alte gângănii de astea pe aici? întrebă Porta arătând cu, capul spre fereastră. — Mai mult ca sigur, zise Gregor. Mă duc să controlez. Günther se aÈ™eză pe cel mai apropiat scaun È™i eliberă pârghia de siguranță a P.M. ului. — Ce făceaÈ›i voi aici? întrebă Porta pe cei trei poliÈ›iÈ™ti care stăteau cu nasurile lipite de perete. Tăcere. — Păi, veniseră să ne aresteze, zise vesel unul dintre foÈ™tii prizonieri. Era un francez mărunÈ›el, negricios È™i slab, cu ochi strălucitori. O secundă dacă mai trecea, È™i n am mai fi fost decât o murdărie pe perete. MicuÈ›ul se căută prin buzunare È™i scoase la iveală cablul de oÈ›el. — VreÈ›i să vă scap de ei? — Un moment. Francezul îl opri ridicând o mână. Trebuie să aflăm cine le a spus de locul ăsta. Cineva i a trimis la sigur, ne aÈ™teptau aici când am ajuns. — Bine. Günther traversă încăperea spre agentul Gestapo ului È™i i înfipse È›eava puÈ™tii în spate. Aflăm noi repede... Cum te cheamă, È™oricelule? — Breuer, veni țâfnos răspunsul. Max Breuer, Kriminalobersecretär. — Atunci, pregăteÈ™te te să spui tot, Max Breuer. Ce le ai făcut tu altora o să È›i facă È›ie alÈ›ii... să vedem cât poÈ›i să reziÈ™ti! — O să ne distrăm, zise vesel MicuÈ›ul. Se duse la bucătărie È™i umplu o găleată de la chiuvetă. — Mai întâi o să jucăm jocul cu apa, zise el. ÃŽl apucă pe Kriminalobersecretär ca pe o păpușă de paie, îl forță să se aÈ™eze în genunchi È™i i vârî capul în găleata cu apă. ÃŽl È›inu zdravăn până când, treptat, omul încetă să se mai zbată. MicuÈ›ul îl scoase È™i aÈ™teptarăm să È™i revină. ÃŽncepu să vomite pe el È™i pe urmă rămase cu ochii plini de sânge È›intă la noi. Francezul se aplecă iute către el È™i întrebarea căzu ca o lovitură. — Cum ai aflat unde suntem? Nici un răspuns. Repetă întrebarea. Omul închise ochi È™i nu scoase o vorbă. — Cum ai aflat unde suntem? Francezul îl lovi puternic în pântece, dar se vede că nu calculase bine distanÈ›a, căci dăduse prea tare È™i omul leÈ™ină din nou. — Nu prea ai tehnică, zise nemulÈ›umit Legionarul. ÃŽncă una din asta È™i o să pice mort înainte să scoÈ›i ceva de la el. Cu veÈ™nica lui È›igară în colÈ›ul gurii, Legionarul se aplecă asupra Kriminalobersecretär ului È™i i turnă apă rece peste față. Ochii însângeraÈ›i clipiră È™i se deschiseră din nou. — O.K., zise Legionarul! AÈ™a mai merge. Acum mă auzi? Omul răspunse cu un gest slab. — Cine È›i a dat ancheta asta? întrebă Legionarul. Te sfătuiesc să vorbeÈ™ti, pentru că, deÈ™i nu mi place să folosesc violenÈ›a, mă tem că răbdarea mea se apropie de limită È™i È›i s a pus deja aceeaÈ™i întrebare de patru ori. Dacă nu mi răspunzi imediat, va trebui să încep prin a È›i administra puÈ›in din propriul tău medicament. Tăcerea se prelungea. AÈ™teptam cu toÈ›ii, întuncaÈ›i, până când în cele din urmă Legionarul oftă. — Ei bine, cred că va fi o experiență interesantă pentru tine să te afli o dată pe post de primitor... MicuÈ›ule, È›ine i capul drept. ÃŽncet, Legionarul își scoase È›igara din gură È™i apropie vârful incandescent de nările omului. Se auzi un urlet È™i mirosul neplăcut de carne arsă umplu încăperea. Legionarul zâmbi. — O dată... Imediat mai frigem È™i prin alte părÈ›i. — Are dinÈ›i de aur? întrebă Porta. — Și ce dacă are? se repezi MicuÈ›ul. Am È™i eu dreptul să i iau la fel ca È™i tine! — Gura! Vă certaÈ›i mai târziu. Legionarul îi dădu pe amândoi la o parte. Cu o miÈ™care bruscă È™i sigură îi apucă mâna dreaptă È™i i răsuci un deget. Tresării la auzul pocniturii, iar omul urlă din nou È™i se prăbuÈ™i pe podea. — Ei? zise blând Legionarul. Nici un răspuns. MicuÈ›ul înaintă È™i i prinse o mână sub talpa cizmei. ÃŽncepu să apese încet până când gemetele victimei umplură încăperea. Legionarul îi făcu un semn È™i MicuÈ›ul îi dădu drumul. — Ce zici, Herr Breuer? ÃŽn cele din urmă, omul nu mai rezistă. Cu o voce slabă, el murmură numele unei fete È™i o adresă. — Toate astea vă spun ceva? întrebă Legionarul, întorcându se către francezi. Trei dintre ei făcură semne aprobative din cap, privind acuzator către al patrulea. — BineînÈ›eles! E fata aia cu care ieÈ™ea Jacques. ÃŽi spuneam întruna că nu trebuie să aibă încredere în ea. Acum È™tim sigur — È™i asta explică multe altele. Deodată, unul dintre poliÈ›iÈ™ti izbucni în râs. MicuÈ›ul zbieră la el È™i începu să l pocnească cu capul de perete. Bătrânul, care până atunci păstrase o tăcere gravă, înaintă È™i l trase de umăr. — Pentru Dumnezeu, lasă l în pace! Să terminăm odată cu toată violenÈ›a asta. — Toate bune, protestă Porta, dar nu i putem lăsa aÈ™a, să alerge la cartierul general, nu? — La dracu! strigă furios Bătrânul. Ce suntem noi, ucigaÈ™i ordinari? — Nici o grijă, că doar avem de a face cu niÈ™te sfinÈ›i! izbucni Porta. N am chef să mi risc pielea pentru gunoaiele astea ordinare. Bătrânul părăsi brusc încăperea. Auzirăm uÈ™a din față pocnind în urma lui, pe urmă paÈ™ii lui coborând scările. AÈ™teptarăm cu toÈ›ii nehotărâți, timp de câteva clipe, apoi, la un semn al Legionarului, îl urmarăm cu toÈ›ii. Prizonierii rămaseră cu Günther È™i cei trei francezi. Abia ajunserăm în stradă, că se auziră focuri de armă. Mă simÈ›eam uÈ™urat că se terminase totul, dar eram bucuros că nu eu, ci Günther rămăsese să tragă în urma noastră. Ne întâlnirăm cu toÈ›ii ceva mai târziu într un bar de pe Bulevardul Saint Michel, ca să încheiem cel de al doilea târg din seara aceea, iar Porta își îndesă un maldăr de bancnote în buzunarul din interiorul vestonului, fără a se osteni să È™i ascundă satisfacÈ›ia. — Ce s a întâmplat până la urmă cu prizonierii noÈ™tri? Günther ridică din umeri. — I am îndesat într un dulap. Am încuiat uÈ™a È™i am ieÈ™it. Sunt acolo în siguranță până la sfârÈ™itul războiului, dacă nu cumva vreunul mai grăbit n o să explodeze între timp. — ÃŽn ce mă priveÈ™te, zise Bătrânul, m am săturat până peste cap de soiul ăsta de treburi. De acum încolo, pe mine să nu mai contaÈ›i. — Nici pe mine, zise Heide. Bătrânul era, desigur, afectat de partea etică a lucrurilor. Heide se temea să nu È™i rateze cariera. Porta ridică din umeri. — Cum vreÈ›i. Nu vă obligă nimeni. Și cu cât suntem mai puÈ›ini, cu atât ne rămâne mai mult. Cel puÈ›in, aÈ™a văd eu lucrurile... Și cine le vede la fel, înseamnă că e de partea mea. O parte dintre noi rămaseră cu francezii, iar restul se întoarseră la cazarmă. Plecară fără mine, căci aveam întâlnire cu Jacqueline în apartamentul ei de pe Avenue Kleber. Era acasă È™i mă aÈ™tepta. Dar era tristă È™i cam speriată. — Toată nebunia asta, È™i crimele, îmi spuse ea. E mai rău ca oricând. Nimeni nu mai are încredere în nimeni. Oriunde te duci, auzi numai poveÈ™ti cu oameni care sunt împuÈ™caÈ›i pe stradă ori înjunghiaÈ›i ori strangulaÈ›i fără nici un motiv. — Nu mai poate dura mult, zisei eu ca s o liniÈ™tesc. Războiul e pe sfârÈ™ite. Trupele noastre se retrag pe toate fronturile — chiar È™i aici, la Paris, mulÈ›i dintre È™efi își fac bagajele. I am povestit aventura noastră din noaptea trecută, cu afacerile la negru È™i împuÈ™carea prizonierilor. Se înfioră È™i scutură din cap cu deznădejde. — Vezi, ce È›i spuneam eu? Parcă a înnebunit toată lumea. Chiar È™i tu. Să vinzi arme care vor fi folosite împotriva voastră! Arme care te pot ucide chiar pe tine, până la urmă! Ce sens au toate astea? Să ucizi oameni pentru bani, să i împuÈ™ti, să omori aÈ™a, tot timpul; e un asemenea măcel încât vieÈ›ile oamenilor nu mai au nici o valoare. ÃŽmi umplu paharul cu whisky, dispăru puÈ›in în dormitor È™i se întoarse îmbrăcată într un chimono japonez. Se aÈ™eză lângă mine pe canapea. — Știi ce am văzut ieri? Cum unii de ai voÈ™tri au dat foc unui olog pe stradă. Am ridicat din umeri. Ce puteam să i răspund, sau ce puteam s o întreb? Cine mai È™tia sau cui îi mai păsa de ce oamenii se omorau între ei? — Prietenii tăi nu mă plac, continuă ea. Crezi că or să mă ucidă? — Dumnezeule din ceruri! zisei eu, È™ocat. De ce naiba să facă asta? Zâmbi cu tristeÈ›e. — Ce întrebare prostească! Oamenii nu mai au motive pentru care să ucidă. Pur È™i simplu ucid atunci când au chef. Și oricum, s ar putea ca prietenii tăi să aibă un motiv: tu mă iubeÈ™ti È™i eu te iubesc, iar oamenii îndrăgostiÈ›i pot fi periculoÈ™i. Priveam gânditor la corpul ei suplu care se ghicea pe sub mătasea brodată a chimonpului. Avea privirea voalată È™i ochii întredeschiÈ™i È™i È™tiam că e uÈ™or ameÈ›ită. Râse, își ridică picioarele pe canapea È™i le întise cât erau de lungi — Hai să ne îmbătăm. Hai să ne facem criță... La urma urmei, ce dracu ne mai rămâne de făcut? Se aplecă brusc È™i mi prinse braÈ›ele în jurul gâtului, lipindu È™i obrazul de al meu. — Te iubesc, Sven. Știi asta? Te iubesc... Adăugă, fără nici o legătură: M au ameninÈ›at pentru că am continuat să te primesc aici. — Cine te a ameninÈ›at? zisei eu. Porta È™i ai lui? — BineînÈ›eles că nu! — Atunci, cine? — Oh — îmi apăsă un deget pe buze — nimeni. Nimic. N a fost decât o glumă cam proastă. Las o baltă, măcar în seara asta. — Dar vreau să È™tiu... — Lasă, Sven! Sunt o proastă. N o credeam. Ar fi trebuit să mă lămuresc atunci È™i acolo, dar ea mă îmbrățișă, iar chimonoul i se desfăcu È™i pe moment am uitat totul. — Oh, Sven, aÈ™ fi vrut să fii francez, zise ea cu glas È™optit. Nu pot să i sufăr pe nemÈ›i. N am ce face. Pur È™i simplu nu pot să i sufăr! — Dar nu m am născut neamÈ›, îi amintii eu. — E totuna. EÈ™ti în armata lor... Tu i urăști pe francezi? — De ce i aÈ™ urâ? — Dar lupÈ›i împotriva noastră, ce Dumnezeu! — Nu urăsc pe nimeni în mod special, zisei eu. Când revenirăm la realitate, afară se întuneca. Jacqueline întinse mâna după È›igări, dar pachetul era gol. — N am nici eu, zisei. Mă îmbrac È™i ies să caut. ÃŽntotdeauna găseÈ™ti la biÈ™niță, dacă È™tii unde să cauÈ›i. — Bine, dar ai grijă. Sări din pat È™i plecă goală spre bucătărie. Până vii, fac cafeaua. Să nu întârzii, da? N am întârziat mult. Știam precis unde să caut È™i m am întors cu È›igările în mai puÈ›in de un sfert de oră. La intrare am trecut pe lângă doi tineri, care se holbau cam miraÈ›i la uniforma mea neagră È™i s au strecurat pe lângă mine fără o vorbă. ÃŽi urmării cu privirea dispărând la colÈ›ul străzii, în timp ce mă întrebam ce ar putea căuta pe acolo la ora aceea din noapte, pe urmă incidentul îmi ieÈ™i cu totul din minte. Urcai treptele câte patru odată, nerăbdător să mă întorc la Jacqueline, să stau lângă ea în pat, să bem cafea È™i să fumăm. UÈ™a de la intrarea în apartament era întredeschisă. Mă gândeam că e deja în pat È™i mă aÈ™teaptă. Aveam permisie 48 de ore, puteam petrece liniÈ™tiÈ›i împreună toată noaptea, iar în următoarele două trei zile, era aproape sigur că războiul urma să ia sfârÈ™it. O strigai în timp ce intram în salon. — M am întors! Am reuÈ™it să iau cinci pachete de douăzeci de la un puÈ™ti, chiar din colÈ›! Nici un răspuns. — Hei, am venit! strigai din nou. Tot nici un răspuns. SimÈ›ii în nări mirosul de ars. NeliniÈ™tit, mă îndreptai spre bucătărie. Cafeaua dăduse în foc, gazul mai ardea încă. Jacqueline zăcea întinsă pe podea. Am È™tiut imediat că era moartă. Câteva clipe n am fost în stare să mă miÈ™c, stăteam acolo, cu ochii È›intă la ea, repetân du i numele prosteÈ™te. Când în cele din urmă găsii curajul s o privesc, am văzut că avea gâtul tăiat. Nu mai era decât o gaură mare, roÈ™ie, din care sângele mai gâlgâia uÈ™or. FaÈ›a ei era deja rece È™i înÈ›epenită, obrajii traÈ™i. Pieptul ei era "brăzdat, cu litere mari, de un singur cuvânt: COLABORAÞIONISTÃ. Peste o jumătate de oră, după ce înghiÈ›isem o sticlă întreagă de wisky, îmi aprinsei cea de a zecea È›igară È™i închisei uÈ™or uÈ™a apartamentului în urma mea. Mi am aranjat centura, am controlat cele două revolvere grele È™i am bătut încet în uÈ™a portăresei. ÃŽn cele din urmă apăru, cu o față speriată; am apucat o de gât È™i am tras o spre mine. — Cine erau băieÈ›ii ăia doi care au intrat aici acum 45 de minute? — Nimeni, domnule soldat! — Cum adică, nimeni? Răspunde ca lumea, femeie! Þi am spus că au fost doi băieÈ›i aici! — Dar nu È™tiu — nu i am văzut — nu pot să mi petrec tot timpul urmărindu i pe toÈ›i cei care intră È™i ies... Era palidă È™i tremura de groază. ÃŽmi era până È™i mie clar că nu minÈ›ea. O împisesem într un colÈ› È™i ieÈ™ii afară, în Avenue Kleber. Pentru prima dată în viaÈ›a mea È™tiam cum e să simÈ›i că vrei să ucizi întruna, numai pentru simpla plăcere de a ucide. ÃŽn aceeaÈ™i noapte începu Eliberarea. Un copil se întorcea acasă de la cinema. Era târziu È™i alergă aproape tot drumul, de teamă că taică său să nu fie îngrijorat. Dar în timp ce alerga râdea, filmul fusese atât de nostim, că încă îl mai dureau fălcile È™i stomacul i se zguduia de hohote. — Papa! Copilul alergă în sus pe scări È™i intră în camera unde tatăl citea. Știu c am întârziat, dar a fost atât de nostim că am mai văzut o dată puÈ›in din film È™i pe urmă am alergat tot drumul până acasă! Tatăl zâmbi, puse deoparte cartea È™i începu fără grabă să pregătească cina, în timp ce copilul ciripea ca o vrăbiuță, È›inându se după el, prea entuziasmat ca să poată sta liniÈ™tit la masă. — Două ouă È™i puÈ›in lapte, zise tatăl reuÈ™ind să È™i strecoare cuvintele prin avalanÈ™a de vorbe ale copilului. Asta i o tentaÈ›ie specială pentru tine, È™i ai È™i două felii de pâine nemÈ›ească È™i o bucățică de budincă. Ce crezi, îți ajunge? — Mai e vorbă! îl liniÈ™ti copilul. Nu mi e nici pe jumătate foame ca de obicei. ÃŽl È™tii pe Jean, care are tatăl în Rezistență? ÃŽmi spunea că dacă È›i e foame, trebuie să bei multă apă È™i să mesteci hârtii, È™i È›i trece. Am încercat È™i eu azi după amiază È™i a mers, văd că nu mi mai chiorărie stomacul. Tatăl îl privi în tăcere în timp ce mânca. Nici el nu mâncase de două zile. Era mai important să hrănească copilul È™i poate între timp venea eliberarea, cine È™tie? Prin Paris se vorbea că două divizii aliate erau în drum spre oraÈ™. Copilul continua să sporovăiască. — Ieri a fost ucis un informator pe Bulevardul Mich. Ai auzit? Mi a spus Raoul. Au venit doi tipi cu bicicletele È™i l au împuÈ™cat chiar în mijlocul străzii, cu lume prin jur. Raoul zicea că erau niÈ™te băieÈ›i ca noi, cam de aceeaÈ™i vârstă. Jean voia să ne ducem È™i noi astă seară È™i să facem la fel, dar un profesor ne a citit azi o poveste întreagă despre asemenea lucruri. Zicea că seara trebuie să venim direct acasă È™i să nu ne băgăm în nimic. ToÈ›i profesorii se tem teribil de „Boches", È™tii? Dădu la o parte cojile de ou È™i luă laptele. Pâinea se topise deja, înghiÈ›ită de un stomac tânăr È™i flămând, care încă era pe jumătate gol. — Știi că sunt singurul băiat din clasă al cărui tată are Crucea de Război cu trei lauri? CeilalÈ›i sunt teribil de geloÈ™i... Papa, È™tii că vin americanii? ToÈ›i „Boches" ii ăștia în uniforme negre or să fie împuÈ™caÈ›i în curând. Ieri a fost măturat un bistro întreg. Era plin de „Boches". Raoul zicea că a văzut cum le curge sângele din maÈ›e. Sânge de „Boche". Mamă, ce aÈ™ mai fi vrut È™i eu să văd! Mâine am să È›i perii uniforma, Papa. Trebuie să È›i o pui când sosesc americanii. Știi că au mii de tancuri? Crezi că or să treacă cu ele prin tot Parisul? Crezi... Tatăl se ridică. — E ora de culcare... Da, da, È™tiu că sosesc americanii, dar n or să fie aici prea curând. O să mai treacă ceva timp, mai avem de aÈ™teptat. — Când or să sosească? Crezi că vor veni noaptea? — S ar putea, zise tatăl. O să vedem mâine dimineață când ne sculăm. ArÈ™iÈ›a nopÈ›ii de august era grea È™i apăsătoare. Perpelindu se în pat, copilul auzi cum tatăl său stinge veioza È™i se duce în camera lui. Auzi uÈ™a închizându se. Pe urmă, imediat urmă explozia. Copilul fu smuls din pat È™i se trezi lipit de perete. Praful È™i bucățile de cărămidă curgeau pe el. SimÈ›i mirosul de fum È™i văzu cum flăcările dansau pe podea. Scoaseră întâi copilul. Era zgâriat È™i speriat, dar nu era prea grav. Mai trecu un timp până i găsiră pe tată. Dădură la o parte bucăți de moloz, cărămizi, lemnărie È™i geamuri sparte. Omul fu întins pe trotuar È™i chiar copilul putu să È™i dea seama că era mort. Din faÈ›a lui nu mai rămăsese nimic altceva decât o masă însângerată. Copilul fu luat de acolo, gemând, È™i lăsat în grija unor călugăriÈ›e de la o mănăstire aflată în apropiere. ÃŽi dădură un calmant È™i fu culcat, dar înainte de a cădea într un somn agitat, niÈ™te oameni sosiră È™i l întrebară dacă a auzit sau a văzut ceva înainte de explozie. Nu văzuse nimic. Un vecin spunea că trecuse pe acolo o maÈ™ină care încetinise în dreptul clădirii È™i un om aruncase ceva prin fereastra din față a apartamentului. Altcineva spunea că văzuse doi oameni care ieÈ™iseră din umbră. Unii ziceau că erau în uniformă, alÈ›ii că erau civili. Copilul rămase singur pe lume. Mult aÈ™teptaÈ›ii lui americani sosiseră, dar prea târziu ca să l salveze de la tragedia personală. Nu s a descoperit niciodată cine l ucisese pe tatăl băiatului, dacă fuseseră nemÈ›i sau francezi, È™i nici de ce fusese ucis. Fusese un trădător, descoperit È™i lichidat de concetățenii săi? Sau fusese È™i el, ca mulÈ›i alÈ›ii, o victimă inocentă a teroriÈ™tilor? Nimeni n a aflat vreodată. Și era doar un caz din atâtea sute. CAPITOLUL ȘAISPREZECE Bruno Witt avea mulÈ›i prieteni în Paris — sau cei puÈ›in, aÈ™a credea el. Unde se aflau ei în acea zi de august, el n avea de unde să È™tie, dar în mod sigur își neglijaseră datoria de prieteni. Urmărit de o gloată isterică, coti pe strada Faubourg du Temple. ÃŽn fruntea urmăritorilor se afla o fată, Yvonne Dubois, care fusese o fidelă membră a RezistenÈ›ei în ultimele 24 de ore. ÃŽnainte de asta, făcuse parte dintr un grup select de femei, care aveau intrare liberă în camerele particulare ale S.D. ului din Hotelul Maiestic. Astăzi întorsese prudent spatele unor asemenea privilegii. Datoria ei se afla limpede în faÈ›a ochilor È™i își concentra întreaga energie, pentru cauza RezistenÈ›ei. Datorita panicii, Bruno Witt se împiedică È™i căzu. MulÈ›imea tăbărî pe el într o clipă. Tunica sa gri deschis fu repede sfâșiată, iar două gospodine se luaseră la ceartă pentru chipiu, Yvonne Dubais îi înfipse în yât o pereche de foarfeci È™i își înmuie veselă mâinile în sângele cald care gâlgâia. — Am ucis un agent al Gestapo ului! È›ipă ea È™i È™i flutură mâinile însângerate către mulÈ›imea aflată pe cealaltă parte a străzii: Am ucis un agent al Gestapo ului. Noii veniÈ›i n o luară în seamă. Erau prea ocupaÈ›i cu propriile lor acte patriotice. ÃŽn mijlocul lor se aflau două fete, goale, fiecare cu câte o svastică pictată pe piept. Când gloata s a oprit, victimele au fost aÈ™ezate pe câte un scăunel în mijlocul străzii È™i, printre fluierături È™i bătăi din palme, au fost tunse chilug. Acum, că venise ELIBERAREA, erau cu toÈ›ii scoÈ™i afara, la lumină. Mame cu copii mici care È™i rezolvaseră problemele în timpul războiului trăind cu soldaÈ›i germani; negustoruÈ™i È™i funcÈ›ionari care È™i denunÈ›aseră compatrioÈ›ii loiali, Gestapo ului; bătrâne portărese care aduseseră moartea multor luptători din RezistenÈ›a pentru că È™i băgaseră nasurile unde nu trebuia. Cu toÈ›ii erau scoÈ™i afară din ascunzători È™i expuÈ™i pe scări, spre bucuria mulÈ›imii isterice. AÈ™ezat într un căruÈ›, un bărbat gol era plimbat în sus È™i în jos pe una din străzile principale, cu o placă atârnată de gât. Pe ea era scris un cuvânt ajuns familiar: COLABORAÞIONIST. O femeie de la un balcon deÈ™ertă deasupra lui conÈ›inutul unei oale de noapte. Din păcate, nu nimeri unde trebuia. Vinovatul fu doar stropit, în vreme ce unul dintre noii eroi naÈ›ionali fu blagoslovit din plin pe cap È™i pe umeri. — Liberte, urla mulÈ›imea. Cu toÈ›ii erau nerăbdători să È™i dovedească patriotismul, să È™i întreacă vecinii în acte de curaj în faÈ›a inamicului. Nu exista o singură persoană care să nu fi ucis măcar un soldat german. MulÈ›i declarau că au ucis nenumăraÈ›i germani. Străzile ar fi trebuit să fie de acum pline până la refuz cu leÈ™urile „Boche" ilor urâți de toată lumea È™i care îndrăzniseră să È™i încruciÈ™eze spadele cu bunii È™i drăguÈ›ii de ruÈ™i. Acordeoanele È™i banjo urile cântau la toate colÈ›urile de stradă. Lumea era din nou fericită. ÃŽn FranÈ›a revenise DemocraÈ›ia. — M am ocupat personal de apărarea Parisului, îi declară von Choltitz generalului american care l interoga. Eu aveam ordin să distrug oraÈ™ul, dar normal că îndată ce mi am dat seama că Führer ul È™i a pierdut minÈ›ile a trebuit să hotărăsc singur. — Am salvat trei evrei de la camera de gazare, zise un ofiÈ›er de la Gestapo. Eu însumi i am salvat! Am dovezi, am martori! — Am cunoscut un colonel care a luat parte la atentatul împotriva Führer ului în 20 iulie; se numea Schmaltz, de la N.S.F. Știam ce se pune la cale È™i, cu toate astea, nu l am denunÈ›at autorităților. Puteam s o fac. Ar fi trebuit s o fac, era datoria mea! Dar mi am riscat pielea È™i am tăcut. Peste noapte, toÈ›i francezii deveniseră patrioÈ›i È™i toÈ›i nemÈ›ii fuseseră obligaÈ›i să îndeplinească ordine cu care nu erau de acord. Oricum, Parisul fusese eliberat! REFUZ DE A ÃŽNDEPLINI ORDINUL Era miezul nopÈ›ii. ÃŽn camera generalului Mercedes, ofiÈ›erii È›ineau o È™edință de consiliu. Erau cu toÈ›ii în uniforme de luptă È™i fiecare purta armă. Mercedes stătea aplecat deasupra unei hărÈ›i. Trebuia să părăsim Parisul în ziua aceea, trecând frontiera pe la Strasbourg, având în frunte Batalionul al II lea. — Cred că trebuie să ne aÈ™teptăm la atacuri ale grupărilor din Rezistență, avertiză Mercedes. Acum au ieÈ™it cu toÈ›ii la lumină È™i sunt dornici de răzbunare. Avem ordin să ne regrupăm cât se poate de repede. Nimic, repet, nimic nu trebuie să ne stea în cale. Orice atac trebuie respins cu toate mijloacele posibile... Trebuie să reuÈ™im! Sunt destul de clar, domnilor? OfiÈ›erii aprobară din cap cu gravitate.Mercedes se ridică, potrivindu È™i banda neagră care i acoperea locul unde avusese ochiul drept. ÃŽn acel moment sună telefonul, ordonanÈ›a generalului ridică receptorul, ascultă un moment, apoi zise: — E pentru dumneavoastră, domnule. Generalul von Choltitz. Zice că e foarte urgent. Mercedes se strâmbă. — Alo? Aici general maiorul Mercedes. — Ah, Mercedes! Sunt Choltitz. Ce dracu faci acolo, omule? Se aude că È›i faci bagajele È™i pleci. Sper că nu i adevărat? — Mă tem că este, domnule general. ÃŽn aproximativ două ore vom părăsi Parisul È™i ne vom afla în drum spre Strasbourg. La capătul celălalt al firului se produse o adevărată explozie. Mercedes îndepărtă receptorul de la ureche È™i întregul grup de ofiÈ›eri izbucni în râs. — ÃŽÈ›i interzic să faci aÈ™a ceva! ÃŽÈ›i sunt încă ofiÈ›er superior È™i cred că îmi pot exercita autoritatea. ÃŽÈ›i ordon să rămâi pe loc până hotărăsc eu că te poÈ›i retrage. — ÃŽmi pare rău, domnule, dar din întâmplare nu mă mai aflu sub comanda dumneavoastră. Am primit ordinul de retragere direct de la generalul Model. Am instrucÈ›iuni să ne retragem în câteva ore, cu întregul echipament. RespiraÈ›ia grea a generalului se auzea în toată încăperea. — Echipament? Adică, ce înÈ›elegi mai exact prin asta? Arme, muniÈ›ie, tancuri? — Da, domnule. Toate armele, toată muniÈ›ia È™i toate tancurile aflate sub comanda mea. Mercedes zâmbi cam amar. Cred că vă amintiÈ›i, domnule, că eu comand o divizie de tancuri care practic nu există. Von Choltitz fornăi la capătul celălalt al firului. — Pot să te întreb care este obiectul acestei manevre inutile? — Am ordin să trec frontiera pe la Strasbourg, unde ne vom regrupa È™i vom recepÈ›iona 400 de tancuri noi, ieÈ™ite acum din fabrică. GeneralfeldmareÈ™alul mi a acordat două săptămâni pentru ca oamenii să se obiÈ™nuiască cu noile maÈ™ini. Mercedes râse din nou, la care toÈ›i ofiÈ›erii clătinară din cap È™i începură să È™uÈ™otească între ei. Nu e el prea generos cu perioada de instruire, dar vom face tot ce putem. PuteÈ›i spera că ne vom întoarce la Paris într o lună. — Generale Mercedes, repet, îți interzic cu desăvârÈ™ire să părăseÈ™ti FranÈ›a! Contramandez ordinele FeldmareÈ™alului Model, ai înÈ›eles? Nu le mai lua în seamă! ÃŽmi asum întreaga responsabilitate pentru asta. Imediat voi telefona la Cartierul general al armatei pentru a i informa în legătură cu hotărârea mea. Dar insist ca dumneata È™i oamenii dumitale să rămâneti pe loc până la noi ordine! — ÃŽmi pare rău, repetă apăsat Mercedes. Dacă nu primesc contramandarea ordinului direct de la generalul Model în persoană, plecăm în două ore. — Am impresia că uiÈ›i, generale, că eu È™i nu Model deÈ›in comanda! Divizia dumitale mi a fost trimisă special de însuÈ™i Reichsführer ul nostru. Dacă îndrăzneÈ™ti să acÈ›ionezi contrar ordinelor mele, ai să ajungi în faÈ›a CurÈ›ii MarÈ›iale, îți jur pe Dumnezeul meu! Se făcu liniÈ™te la celălalt capăt al firului, întreruptă doar de un oftat icnit al ofensatului von Choltitz. — Mai eÈ™ti acolo, Mercedes? — Da, domnule. — Cred că am fost destul de clar? — Foarte clar. — Dacă părăseÈ™ti Parisul înainte ca eu să È›i dau permisiunea, am să te învinuiesc pentru sabotarea ordinelor Führerului. AÈ™a voi face, îți dau cuvântul meu! — Vă cred, zise blând Mercedes. Pauză. Von Choltitz tuÈ™i È™i încercă să schimbe tactica. — Problema e, înÈ›elegi, că fără trupele dumitale n am cum să rezist nici o zi împotriva ăstora din Rezistență. SoldaÈ›ii mei sunt uciÈ™i la lumina zilei! Mi au împuÈ™cat chiar un ofiÈ›er de ordonanță! Mercedes, îți spun că situaÈ›ia e disperată. — Vă înÈ›eleg, generale. Cu toate acestea, vă repet că trebuie să execut ordinele date de generalul Model. — Ai să ajungi în faÈ›a plutonului de execuÈ›ie pentru asta, Mercedes. Am să È›i fac raport, nici o grijă. La generalul Heitz, nu la altcineva. — FaceÈ›i cum vi se pare mai potrivit, domnule. Iar acum, vă rog să mă scuzaÈ›i, trebuie să încep pregătirile de plecare. Mercedes aÈ™eză încet receptorul. Se întoarse către ofiÈ›eri cu o mină gânditoare. — Mai plecăm? întrebă unul dintre ei. — BineînÈ›eles, zâmbi Mercedes. Cred că am spus tot ce trebuia. Acum e mai bine să plecaÈ›i. Cu cât plecăm mai repede de aici, cu atât mai bine. Și È›ineÈ›i minte — nimeni, repet, nimeni nu trebuie să ne oprească! Toată cazarma semăna cu un muÈ™uroi de furnici sub asediu. Oamenii alergau de colo colo cărând haine, arme, hârtii. Era un zgomot continuu de vehicule care demarau. O companie de recunoaÈ™tere plecă în căutarea celor nouă tancuri. MicuÈ›ul È™i Porta dispărură în toiul învălmășelii È™i făcură o vizită neaÈ™teptată sergentului major. — Ce dracu vreÈ›i? răcni el când dădu cu ochii de ei. — Domnule, zise Porta cât putea de milităreÈ™te. Obergefreiter Porta È™i Obergefreiter Kreutzfeld din Compania a 5 a, domnule... — Pentru Dumnezeu, È™tiu cine sunteÈ›i! Pentru ce aÈ›i venit să mă bateÈ›i la cap? Nu vedeÈ›i că sunt băgat în treburi până peste cap? — Am venit să ne oferim serviciile, domnule. — Și la ce dracu sunteÈ›i voi buni? mârâi sergentul major. — Vrem să ajutăm la împachetarea proviziilor. — Dumnezeule mare! ÃŽnjurăturile sergentului se ridicară până la tavan, umplură toată încăperea. Rupse în bucățele È›igara pe care o fuma. — Să mă ferească Dumnezeu să vă las pe voi măcar să vă apropiaÈ›i de locul acela, clovni nenorociÈ›i ce sunteÈ›i! — Dacă aÈ™a credeÈ›i..., începu Porta, foarte ofensat. — Da, aÈ™a cred eu! Numai un idiot ar putea crede altfel! Dacă puteam, vă lăsam în Paris, să se descurce francezii cu voi! Nu există alÈ›ii mai incompetenÈ›i, mai leneÈ™i, mai... Porta È™i MicuÈ›ul se retraseră cu demnitate din faÈ›a sergentului major. Mândria lor rănită își căută adăpost la un prieten al lui Porta, care era ordonanță medicală, Obergefreiter Ludwig, instalat în splendida singurătate a infirmeriei. Se uitau tânjind de la fereastră, cum alÈ›ii mai norocoÈ™i cărau alimente într un camion. — Uită te la ăia! zise MicuÈ›ul cu o voce scăzută până la nivelul unui oftat amarnic. Erau cutii cu conserve de carne, cu È™uncă, cu ciocolată. — Cafea! zise Ludwig înghiÈ›ind în sec. — Coniac! plescăi MicuÈ›ul. — Ia uite la idiotul ăla gras de colo. Ludwig arătă cu degetul spre un soldat transpirat, aproape strivit sub greutatea unei lăzi. Ce credeÈ›i c o avea acolo? — Nu È™tiu, dar am un chef nebun să aflu! Cu o mutră gânditoare, Porta contempla situaÈ›ia, scărpinându È™i tacticos posteriorul. — Orice ar fi, fac pariu că i ceva de mâncare! Și pentru ceva de mâncare merită să încerci... — Aia te prind una două, o să È›i rupi gâtul, zise cu gravitate Ludwig. Chiar săptămâna trecută au împuÈ™cat doi de la artilerie numai fiindcă È™terpeliseră o cutie de tutun. — După cum o să lucrez eu, zise Porta, nici n or să afle vreodată că le a dispărut ceva. Asta i necazul cu soldaÈ›ii din ziua de azi: nu se pricep să facă o treabă È™i atunci renunță. Când am intrat eu în armată, un soldat nu era soldat dacă nu ciupea ceva de ici de colo. Se învață foarte repede. Acum, unii sunt atât de nătăfleÈ›i că poÈ›i să i È›ii o zi întreagă încuiaÈ›i în magazia cu alimente È™i nu È™utesc nici măcar un pachet de È›igări. — E totuÈ™i o diferență, obiectă Ludwig, între un pachet de È›igări È™i un lădoi plin cu Dumnezeu È™tie ce. — Vrei să vezi cum fac? întrebă Porta. Nu vrei să te învăț vreo È™mecherie, două?... Scoase din buzunar o grenadă de mână. Se strecură uÈ™or în curte, aÈ™teptă câteva secunde È™i se ascunse neobservat în spatele unei stive de lăzi. ÃŽn fundul curÈ›ii erau niÈ™te canistre de benzină, care aÈ™teptau să fie încărcate într un camion. Formau o È›intă excelentă pentru grenada lui Porta. Explodară toate într o mare de flăcări È™i oamenii care încărcau alimentele fugiră în toate direcÈ›iile să se pună la adăpost. ÃŽn secunda următoare, Porta era la coada camionului È™i arunca lăzi către MicuÈ›ul È™i Ludwig, care învingându È™i teama, se repeziseră calici să dea o mână de ajutor. ReuÈ™iră să ducă cinci lăzi în infirmerie, după care renunÈ›ară, căci fierbinÈ›eala din curte devenise de nesuportat. Urcară È™i se închiseră iute înăuntru, privind de la fereastră flăcările care se întindeau È™i fumul negru È™i gros. ÃŽntre timp, toată cazarma era cuprinsă de învălmășeală, de teroare È™i de presupuneri. Grupuri de oameni se luptau între ei în nebunia generală. O santinelă intrată în panică trase asupra unui soldat È™i l omorî pe loc. Cu toÈ›ii credeau că RezistenÈ›a ataca prin surprindere È™i cu toată forÈ›a. ÃŽn final, afacerea se soldă cu 4 morÈ›i È™i 17 răniÈ›i, unii foarte grav. ÃŽn mijlocul acestor frământări, Porta È™i MicuÈ›ul reuÈ™iseră să care patru dintre lăzi la cantonamentul Companiei a 5 a. — Dumnezeule mare! exclamă Bătrânul, aÈ™ezând lăzile câte două. Nu sunteÈ›i decât niÈ™te criminali ordinari, amândoi! E normal să mai ciupeÈ™ti de ici colo niÈ™te suplimente la raÈ›ie, dar să arunci grenade de mână È™i să È™terpeleÈ™ti toată grămada asta, e prea de tot. Mi e scârbă de voi, amândoi! Bătrânul le întoarse spatele dezgustat. — Necazul cu tine, zise Porta împăciuitor, e că eÈ™ti prea al naibii de cinstit. Eu È™tiu că statul ne a furat nouă cei mai frumoÈ™i ani ai tinereÈ›ii È™i avem dreptul să i furăm È™i noi ceva în schimb. E altceva dacă furi de la prieteni. Oricine are dreptul să fure de la stat. Cel puÈ›in, aÈ™a văd eu lucrurile. — Dar nu să arunci cu grenadele alea nenorocite, mormăi Bătrânul. — Nu puteam să facem rost de haleală altfel. MicuÈ›ul se È™i apucase să desfacă o conservă de peÈ™te. Luă cu vârful cuÈ›itului o bucată È™i o întinse Bătrânului. — Uite, zise el, ia o sardină. Astea s pentru eroi È™i trebuie să recunosc că eÈ™ti un adevărat erou. Traversarăm Parisul într o coloană subÈ›ire, de la cazarmă până la Porte d'Orléans. OraÈ™ul fremăta. Acum că ne retrăgeam, toată lumea voia să pună mâna pe noi, iar partizanii acÈ›ionau în forță. O împuÈ™cătură de la o fereastră de mansardă răni grav un ofiÈ›er din Statul Major. Imediat, o mică echipă se desprinse È™i năvăli în casă. Era goală. Găsiră doar doi băieÈ›i care încercau să se ascundă la mansardă, cu o puÈ™că veche nemÈ›ească. Fură vârâți în camionul nostru, tremurând de groază È™i aÈ™teptând hotărârea generalului Mercedes. Nu i trebui mult să decidă că, în ciuda vârstei lor, vor fi împuÈ™caÈ›i. ExecuÈ›ia fu amânată până la ieÈ™irea din Paris. Era un risc inutil să fie uciÈ™i în mijlocul mulÈ›imii infierbântate. Și pe urmă, coloana nu putea fi oprită în centrul oraÈ™ului. Peste o jumătate de oră, sub privirile îngrozite ale celor doi băieÈ›i, rănitul muri. — VedeÈ›i? Porta îi obligă să privească. Poate că asta o să vă înveÈ›e minte să nu vă mai jucaÈ›i cu puÈ™ca. Ai?... Le arse câte o pereche de palme È™i i obligă să stea lângă mort tot restul călătoriei. După ce ne aflarăm la o bună distanță de Paris È™i se întunecă, aÈ™ezarăm tabăra pentru noapte. ExecuÈ›ia fu amânată până în zori. Maiorul Hinka se înfurie la culme, când ulterior se descoperi că cei doi băieÈ›i dispăruseră. Ca de obicei, Porta fu numaidecât declarat parte vinovată. Heide zicea că se trezise în timpul nopÈ›ii È™i l văzuse pe Porta întorcându se singur din pădure. Era aproape sigur că dusese copiii departe È™i îi ajutase să fugă ca să È™i salveze viaÈ›a. Pe de altă parte, atât Gregor cât È™i Günther se juraseră că băieÈ›ii mai erau încă acolo la câteva ore după sosirea lui Porta. Toată afacerea fu lăsată baltă din lipsă de timp È™i de probe, dar cred că nici unul dintre noi nu avea vreo îndoială că versiunea lui Heide era cea adevărată. Barcelona făcuse rost de undeva de un aparat de emisie recepÈ›ie. ReuÈ™ise să prindă o voce în engleză È™i ne notarăm iute lungimea de undă. De fapt dădusem peste postul de comandă a Diviziei a 3 a din armata americană. Stabilirăm îndată legătura cu ei. — Salut, yankeilor! chițăi surescitat Barcelona. Mă auziÈ›i? Cum stau lucrurile pe la voi? Vă descurcaÈ›i?... — Salut, friÈ›ilor! Noi suntem bine, dar voi? răspunse o voce într o germană destul de corectă. — Nu prea rău, zise Barcelona. Hei, ia zi, Yank, aveÈ›i pe cineva p'acolo care ne ar putea răspunde la o întrebare care arde? — Despre ce i vorba, FriÈ›? — Ne chinuim de când a început împuÈ›itul ăsta de război să aflăm cum se numea porcul lui Odin? — Porcul lui Odin? — Exact. Urmă o pauză. — Ai spus "porcul lui Odin"? — Chiar aÈ™a. Urmă o nouă pauză. — Drace, nu cumva vreÈ›i să ne trageÈ›i pe sfoară? întrebă suspicioasă vocea. — Ba de loc! i o întoarse Barcelona. Avem, aÈ™a, o adevărată sete de cunoaÈ™tere. — Atunci, stai puÈ›in, să i întreb pe ceilalÈ›i. AÈ™teptarăm È™i peste câteva minute se auzi din nou vocea yankeului. — Hei, mai eÈ™ti pe fir, FriÈ›? Din întâmplare, aveÈ›i noroc. Unul dintre ai noÈ™tri e norvegian. — Adică, ai răspunsul? — Te cred că l am, dar cu o condiÈ›ie... — Care, Yank? — E simplu: eu îți dau numele porcului, iar voi vă retrageÈ›i imediat È™i puneÈ›i capăt acestui război blestemat. — Din partea mea, e OK., fu de acord Bercelona. De fapt, chiar acum suntem în drum spre Adolf È™i o să ne străduim să i băgăm minÈ›ile în cap... Acum, ia zi, care i numele porcului? — Era denumit "Golden Brush" (Perla de Aur) È™i era al Freyei, nu al lui Odin. Cel puÈ›in, aÈ™a mi a zis expertul nostru. Urmă un val de bucurie. Imediat luarăm legătura cu celelalte unități ca să le dăm vestea cea mare. — Salut, Dietrich. Am aflat numele porcului lui Odin! — Salut, Heinz! Știi, porcul ăla... — Salut, Wolf! Știm cum se numea porcul lui Odin. Numai că nu era al lui, era al Freyei È™i se numea „Golden Brush". — Pe dracu, zise Wolf. Mi am amintit È™i eu È™i nu e nici un „Golden Brush". De fapt se numea „Saerimner". Și chiar era al lui Odin. Urmă o dispută aprinsă. Divizia a 3 a americană se agăța cu încăpățânare de „Golden Brush". Nu le păsa de „Saerimner" È™i ziceau că sună a nume nazist. Pe de altă parte, Wolf îi acuza că e o invenÈ›ie de a lor È™i încearcă să ne convingă să i credem. Problema n a fost niciodată elucidată. Coloana înainta. Traversarăm Rinul pe o vreme rea, cu un aer întunecat din care începu să plouă cu găleata. Pe tot drumul erau clădiri în ruină, mormane de dărâmături, urme de incendii; tot oraÈ™ul era la pământ, locuitorii trăiau în viziuni, ca È™obolanii. De a lungul drumului se È›ineau după noi o droaie de copii flămânzi, care È™i ridicau braÈ›ele subÈ›iri ca niÈ™te beÈ›e, cerÈ™ind o bucată de pâine. Totul în jur purta amprenta războiului. La 25 august, de la o staÈ›ie de radio inamică am aflat următoarele È™tiri: „Divizia a 28 a sub comanda generalului Leclerc a intrat în această dimineață în Paris. Clopotele bat în tot oraÈ™ul È™i populaÈ›ia este înnebunită de emoÈ›ie. Orice german destul de nerod ca să se arate pe străzi o face pe propria răspundere È™i cu riscul vieÈ›ii. Gărzile de la Fresnes au fost măcelărite de prizonieri. Toate femeile suspectate că au avut legături cu trupele de ocupaÈ›ie sunt rase în cap, li se smulg veÈ™mintele È™i pe corp li se pictează svastici. Americanii l au arestat de generalul von Choltitz. ÃŽntregul oraÈ™ urmează să fie iluminat în timpul nopÈ›ii. Vive la France!" ÃŽnchiserăm radioul È™i rămaserăm aÈ™a, uitându ne o vreme unii la alÈ›ii. — ȘtiÈ›i ce cred eu? zise Porta în cele din urmă. Bătrânul Choltitz n a avut destulă dinamită să măture tot locul È™i acuma pun pariu că se chinuie să i lămurească cum l a salvat el de la distrugere. — N o să l creadă, zise Barcelona. — Pe lângă asta, obiectă MicuÈ›ul, totul stă scris aici, în ordine È™i alte chestii de astea. Porta ridică din umeri. — Ãștia de sus întotdeauna reuÈ™esc să iasă din toate încurcăturile. — De data asta nu, zise Barcelona. — Pui pariu? făcu Porta. ---------------------- |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy