Mărturisire
în loc de
Cuvânt introductiv


30 decembrie 2008. Dimineață. Ca de obicei, în bucătăria casei mari, ne bem cafeaua. O îndeletnicire ce face parte din obișnuință. În lunile de iarnă, când timpul se plictisește și lâncezește, căutându-și unghere ascunse, când pisicile dau buzna în casă atunci când deschizi ușa spre frigul de afară, ei bine, într-un astfel de moment, într-o astfel de zi, am încercat să-mi dezmorțesc compania.
Nevastă-mea citește cu voce tare dintr-una din cărțile lui Vladimir Megre, autorul volumului mai cunoscut „Anastasia”. Lectura ei curge. Curge când cu inflexiuni de timbru, când șoptit, căutând să creeze și atmosfera, și personajele. Pe la începutul lecturii se vorbea despre Eu-l fiecăruia și despre Ele. Nu despre aceea și aceea, doar despre Ele. Ele sunt cele care, așa se deduce din lectură, ne diriguiesc încercările noastre de a face mai mult, în plus sau diferit față de ceea ce fac ceilalți. Ele au fost cele ce l-au determinat pe Megre să scrie. Și ce să scrie. Și când să scrie. Și unde să scrie. Și de ce să scrie. Și pentru cine să scrie. Dar mai întâi și mai întâi l-au ajutat ce și cum să simtă, ca apoi să scrie.
Din acest moment, vocea soției a devenit un fundal sonor. Vocea ei face portativ pentru a-mi așterne aceste rânduri, și devine cheia-sol pentru cele dintre aceste coperți. Sunt cu adevărat frământări. Sunt frământările mele. Gânduri de multe ori aduse și readuse, pentru a-mi fi mai înțelese. În primul rând de mine. Eu să mă înțeleg. Nu știu, însă, dacă am reușit. Dar cu certitudine am constatat că fiecare înțelegere, da, fiecare înțelegere a mea, m-a dus cu un pas, și încă unul mare în neînțelegerea celor din jur. Cu fiecare frământare, devin mai neînțeles. Și trebuie să recunosc, cei din juru-mi, cândva, atunci când îmi purtam aparențele, adică masca, și eram ca ei, mă înțelegeau. E drept, nici nu caut să mă ascund. Nu aș reuși. Iar acum, când sunt aproape gata cu acest volum, al treilea, de căutări, aflări, vise făcute în simțire reale, iubiri, suferințe, deznădejdi transformate în optimism, căderi, suișuri, ajungeri pe vârf dar și coborâșuri, ei bine, după toate acestea nu mai vreau să merg la carnaval! Prea puțin timp e viața asta trăită, ca să nu ne bucurăm de ea. Și ce poate fi mai plăcut decât să te cunoști? Știindu-te pe tine, înțelegându-te pe tine, cunoști, de fapt, lumea. Vrei să știi ce simți când cazi? Ridică-te și află! Vrei să știi cum e să iubești? Iubește! Vrei să știi cum e să fi trist? Fii vesel! Și din nou vei voi să iubești. Și iubești. Și te cauți. Nu știi cum? Simplu. Afli de la cineva care nici el nu știe, dar vorbește despre Eu-l din tine, din fiecare. Un altul îți va vorbi despre Sine. Și te întrebi: Sine e sinonim cu simțire? Þi se poate întâmpla să-ți pui această întrebare, doar dacă nu crezi că Sine e un nume cu păr blond și picioare lungi.
Dacă ai făcut greșala să te gândești bine, Sine e simțire. Și-atunci te întrebi dacă pe acolo nu e și sufletul. Iar dacă ești cu prea mult zel la pornirea aflării, cauți să înghesui într-un singur cuvânt, care îți pare că devine cât un sac, un alt cuvânt: spiritul.
Ești așezat la masa tăcerii tale și parcă-parcă Eu-l ți-l bagi de seamă. Îl poți cât de cât identifica, pentru că îți este mereu alături. El te prezintă. Și te reprezintă. Asta, dacă nu ai o părere prea proastă despre el. Și cauți să stai de-o parte și să-l lași pe el, Eu-l tău, să-și aleagă partener de discuție. Poate că o va face cu Sinele, poate cu simțirea. Nici sufletul, dacă-i place mai mult, nu-i de lepădat! Cu spiritul... ar vrea și Eu-l meu să stea la taclale. Nu știu cum e pentru alții, dar pentru mine spiritul e foarte-foarte sus. Așa că...
De mult m-am decis și am ales. Am lăsat Eu-l meu să stea în dialog cu Sinele, cu Simțirea, iar eu să-i ascult. Și-mi iau ce-mi convine. De un timp însă, îmi pun sufletul să discearnă. Să aleagă. Și nu o face rău. Ce am câștigat de pe urma pălăvrăgelilor celor doi? Timp. Timpul condensat. Cel trecut, adunat cu cel viitor, făcut un tot și adus într-un prezent. Și nu te mai plictisești. Copilăria se întoarce și te face copil din nou. Banca din parc, aceea din liceu, pe care de mult ai uitat-o, uite-o, s-a așezat mai adineaori în calea ta. Așează-te! Vrei peste ani o bancă într-un parc, iar tu, pensionar cu povara anilor reci în spate, să te încălzești la soare? Uite lemnul, uite cuiele și poți să ți-o faci acum, așa cum îți va fi bine atunci. Și atunci, pe bancă nu vei fi singur. Amintirile îți vor sta alături. Amintirile se simt bine, când sunt răscolite. Așa cum mă răscolește acum pe mine întrebarea: cine sunt Ele?
-- Cine sunt Ele, nevastă?
-- Ele sunt... așa cred, iubirea, creația, inspirația, visarea... Și mai sunt câteva pe care, însă, nu le intuiesc.
-- Bine, lasă, voi încerca să le aflu eu.
Pentru că nu vede la ce mă gândesc, sunt sigur că le voi afla. Dar cu care, oare, să încep? Cu iubirea?
„Eu sunt Sinele, simțirea ta. Mă iei cu tine atunci când vei căuta iubirea? Sau pe oricare alta dintre Ele?”
Eu sunt Eu-l tău. Mai întâi să văd eu ce simt, și apoi o las și pe ea.
Certați-vă! Certați-vă! Tot voi vă veți împăca.