Perinița: O stradă scurtă cu istorie lungă
partea 1

Strada Perinița din București sectorul cinci s-a născut în 1956. Nea Sandu(Alexandru) Găuță, violonistul, și cu mama, primii propietari de teren pe o stradă fără nume, au fost întrebați cum să o cheme, când va deveni și ea o stradă cu case și oameni.

Am auzit cum îi povesteau tati în propoziții scurte:

- I-am spus după cântecul nostru, ăla de-l cântăm noi dom Willi, Perinița....știu că nu știi, la mata (prescurtarea lui "dumneata") în țară dansați după alte muzici, dar aici oamenii se învârtesc și se pupă....

Și toată lumea râdea și îl puneau pe tata să povestească în română lui hazlie, cum a ajuns el din vest în est și cât a tot mers ca să ajungă la margine de București. Tata dacă nu înțelegea, era mereu de acord, „richtig, da, să trăiți, jawohl.....” Arăta ca un reporter venit pentru câteva zile pe teren, se simțeau obligați să-l întrebe cum îi merge, unde a mai fost și cât mai stă.

„Mai spune la mine, că io sunt neamț”.....s-a înpământenit. În loc tata să învețe corect, ceilalți îl imitau și râdeau cu poftă.

Despre Război nu s-a vorbit niciodată deschis. O pace tacită, o lege nescrisă se îngrijea de o atmosferă liniștită după acel război cumplit: la margine de București se trăia într-o tăcere de după.

Tata nu recunoștea pe nimeni dintre vecini, întreba încet „wer ist das”, eu îi spuneam, el nu reținea nume, apoi i-a poreclit pe oameni cum i s-a părut că e bine și nimeni nu s-a supărat.

El a rămas „domnu Willi de la patru”, iar ei au devenit cu timpul ceea ce tata a văzut în ei....o Leana lungă, un nea Floraru, nea Florică din vale, nea Zugravu, Tanti Șchioapa, Neamțu.

Acesta din urmă era un austriac, care stătea mai departe pe Șos. Măgurele, într-o casă naționalizată, un om modest, pe care mi-l amintesc doar din duminicile de la biserică. Ueori îl salutau cu Jawohl Herr Anton(numele de familie era Scherer, mi-a rămas în minte, pentru că mă gândeam că el face foarfeci), el doar clipea, nu i-am auzit vocea niciodată, mă mângâia ușor pe cap și simțeam pentru prima oară că și un om mare poate să tremure.

Herr Anton, „neamțu de după pod”, (pentru că locuia după podul de pe Șoseaua Măgurele), a dispărut o dată cu demolările de prin 1981 pe care președintele care m-a costat multe veri și șantiere ale tineretului s-a hotărât să dărâme mahalaua.

Din fericire, demolările s-au oprit cu o stradă înainte de a noastră, la acea vestită Piatra Olt: acum un paradis al mâncătorilor de semințe, oameni răbdători seara în fața porților, vitezomani, care au înpânzit drumul de gropi și mașini... Încotro se grăbesc ei așa, n-aș putea să vă spun.

Strada Perinița nu era mare când intrai pe ea. Nu părea o stradă pentru că avea case doar pe partea dreaptă. În stânga era numai câmp cu orizont și cer. Tot câmpul înainte de Război aparținuse unor familii care locuiau de fapt mai mult în centrul Bucureștiului sau la Paris.

Acolo pe câmpul acela se întindea o pătură uriașă de grâu sau secară sau un fel de ovăz pentru animalele comuniste, cândva mai departe undeva după grădini cu vii bogate era și o baltă ascunsă în mijloc. Mihăiță aducea din mâlul ei strânși în pumn mormoloci.

Copiii de la oraș nu știau ce sunt ăia mormoloci, de fapt copiii de la oraș, din centrul Bucureștiului mai exact, nu știau nimic.

Nu știau ce sunt șoareci, ce e acela un câmp nici atât, nu știau ce sunt pui născuți din ouă, cum vine un uliu din susul cerului peste o curte și înhață o găină, nu știau ce sunt nutri din care erau toate gulerele la modă pe vremea aceea, ce e un zugrav sau o bidinea sau cum se locuiește fără curent, cum o făceau locuitorii livezilor pe la capătul străzii Perinița.

Astăzi acolo am aflat e un cimitir. Evident un cimitir este prolific. Banii din cireșe nu sunt egali cu banii de pe un loc de veci.

-Aha, Anneliese....vezi că te mănâncă un mormoloc....o alerga Mihăiță prin praful străzii tivită la margini cu pietroaie ce păreau că mestecă țevi și sârme. Erau ultimile fragmente din vilele Bucureștiului vechi, vile în care se trăise până înainte de Război bine, iar acum tiveau liniștite, un cimitir al pereților mestecați, străzile mahalalei Rahova.

Și verișoara mea Anneliese, care nu era verișoara mea, dar era ca și cum, se speria rău de tot ....Chițăia, se scutura și tante Ziri, mama ei, avea impresia că eu am vrut să deranjez nostalgicele întâlniri, în care ei se odihneau, mama se învârtea în jurul celor trei mese, tata dacă era de față vorbea despre fotbal sau juca table, iar eu trebuia să fac frumos, „anstandig”.

Ceilalți copii aveau voie să facă ce vor și să țipe cât îi ține gura, că doar veniseră în vizită la curte, să scape de tensiunile și apăsările vieții de la bloc. Unii țipau de îl enervau pe tata, care apoi le zicea vreo două, părinții copilului îl făceau nazist își luau cu furie sacoșele și duși erau. Tata râdea și mai trăgea o pildă – pe care probabil ca de la orele înaintate nu o mai reușea de la un cap la altul, dar pentru el părea mai tot timpul totul în ordine, „ce nu era în ordine rezolvă fiecare singur, că d-aia are cap”.

Anneliese era un copil răsfațat. Toata lumea o admira pentru ca avea părul lung, lung de tot de îi ajungea până peste șold. O armă pe care a aplicat-o o viață, până când nu a mai interesat pe nimeni și a ajuns o femeie normala, o femeie cu părul foarte lung.

Apa era ca un mâl, îți intra printre degetele picioarelor și te pierdeai în jos. Nu era ca în nisipurile mișcătoare dar cam pe aproape. Balta era în mijlocul câmpului. De fiecare dată când tractoarele arau trebuiau sa ocolească balta, care pe an ce trecea devenea mai mare. Pentru noi era un fel de parc de distracții. Nu se încumeta nimeni să vină să ne ia de acolo. Dar îi auzeam strigând și amenintarile erau reale și uneori cu urmari.

Amintesc pentru cei care nu au auzit de acele vremuri:

nu existau parcuri de distracție, nu exista McDonalds, nu existau terase decât pentru oameni mari, lăutari, mici, câțiva câini în colțul străzii și mai departe vreun om sarac, dar care nu cerșea dintr-o mândrie care îi salva viața din când în când.

Exista un circ pe lângă Parcul Herăstrău, un fel de la capătul lumii datorită mersului cu tramvaiul de la un capăt la altul.

La circ mergeam o dată pe an. Vedeam de departe o lumee feerică, mirosea tare a pipi de la animale și dacă un cățel nu voia să sară auzeam biciul subțire, invizibil pentru ochii noștri mici, orchestra părea fanfara din Cișmigiu, majoritatea copiiilor plângeau, mamele se supărau pe tații care cumpăraseră biletele, afară se mâncau mici și se bea bere, iar copiii mai cuminți beau suc, cei supărați plângeau înghițindu-și lacrimile și dărâmau sticla amuțind brusc în spatele unei palme spontane. Câinii de sub mese se bucurau când plângeau copiii, atunci chiflele erau mai întregi.

Mâinile copiiilor de pe strada noastră nu erau niciodată curate, parcă le spălau în unsoare. Albul lui Anneliese amintea mai degrabă de o boală, nu că ar fi fost curată. O dată una dintre Lenele străzii a întrebat dacă noi bem mult lapte sau ne dăm cu nivea, pentru că atât de albe nu puteam fi în mod natural.

Mihăiță părea parcă mai mare și și mai vesel în primele zile de școală din toamnă. Basca era pe cap, haina mai avea nasturi, pantalonii genunchi, și ce e mai important, i se spălau pentru prima oară după toată vara petele de albastru de metil. Apoi până spre iarnă totul „își revenea”. Petele albastre ale copiiilor își reluau locul, nasturii ajungeau în pliurile străzii, șepcile erau aruncate de atâtea ori în aer până nu le mai găsea decât vreun câine rătăcit, iar Mihăiță era fericit când putea să respire mai bine după picăturile ce i le dădea mama.

Constanta acelor zile erau pietroaiele din mijlocul balților. Săream de pe unul pe altul. Nu îmi amintesc să fi auzit pe cineva înjurând. Toți săream și ne vedeam de drum.

De înjurat erau multe, dar furia părea să fie ținută la flacără mică printr-un buton nevăzut, cum faci la o lampă cu gaz prin rotița firavă.

Lămpile de gaz sunt fascinante. În fiecare țară le-am întâlnit. In Anglia sunt roșii, în Germania de un alb lăptos și se numesc de Wuppertal, pentru că acolo au fost minele de cărbune. În Franța la țară sunt galbene. In talcioc în Anglia sunt cele mai scumpe, iar în nordul Germaniei, în jurul orașului Bremen, se mai folosesc seara, datorită ceții sunt aprinse la flacără mică la margine de curte sau în verandă.

Cerul nu a fost niciodată mai mare decât acolo peste acel câmp cu baltă, cu păsările lui călătoare, cărările ce treceau prin el, pe care le traversau cei ce locuiau în livadă.