Lumea înnebunește și nu o dată e ispitită să arunce vina bolii ei asupra Omului — uneori asupra unui singur om.. Cu câteva luni în urmă, poate aș fi împărtășit și eu părerea comună asupra acestui acces de demență virulen¬tă — dar acum nu.
Acum nu, din pricina celor ce mi s-au întâmplat cu câtăva vreme în urmă. Mă aflam în California de Nord, unde lucram la Paramount. Cel mai adesea, ajungeam în studio către orele zece și plecam de acolo pe la șase fără un sfert, dar în seara aceea — era miercuri 18 iunie — l-am părăsit ceva mai târziu.
Am ieșit prin holul principal și am traversat în grabă strada, ca să ajung la garajul în care se intră printr-un pasaj boltit. Era destul de întuneric în pasaj și m-am ciocnit acolo de-un om care tocmai ieșea, ori poate că stătuse nemișcat într-un colț mai întu-necos. Această din urmă ipoteză era puțin probabilă, totuși aveam impresia ciudată că lucrurile se întâmplaseră astfel.
— Iertați-mă, am spus. Era să...
M-am întrerupt însă brusc ca să-l privesc cu atenție. Nu mi-era necu¬noscut, dar așa cum sta în penumbră și din felul în care mă privea, încreme¬nit într-o atitudine bizară, nu izbuteam să găsesc numele care corespundea chipului din fața mea. Nu era una din acele semi-amintiri care-ți rămân des¬pre un om întâlnit undeva; era o amintire precisă, bine fixată în memorie, care îmi spunea că omul acesta fusese un prieten intim legat de ițele vieții mele, și asta nu cu mult în urmă.
El se întoarse pe jumătate, și ceva în mișcarea sa făcu să mi se îmbuce din nou în memorie roțile mecanismului ei. Era Charles Moffat — Charles, prietenul meu timp de cincisprezece ani; Char¬les, pe care nu-l mai văzusem și de la care nu aveam știri din ziua când plecase în răsăritul țării, cu doi ani în urmă, în niște împrejurări misterioase care-i grăbiseră plecarea; Charles pe care eram încântat să-l regăsesc; Charles, care se schimbase uimitor de mult; Charles, care, îmi dădeam seama penibil surprins, trebuie să fi suferit de o boală grea.
L-am strigat pe nume, m-am repezit pe urmele lui și, luându-l de braț, l-am silit să se întoarcă.
— Hai, dragul meu! am spus. Nu mă mai recunoști?
Buzele lui au schițat un surâs, dar nimic nu i s-a schimbat în privire.
— Ce mai faci? mi-a răspuns el. Credeam că m-ai uitat.
Voia să fie o glumă, dar mie nu-mi venea să râd. Mă sim¬țeam... nu prea la îndemână.
— E atât de întuneric aici! am spus.
Și l-am tras după mine în stradă, la soare. Brațul său, pe care-l apuca¬sem cu mâna, era de-o nemaipomenită slăbiciune.
— Hai să bem ceva la Lucey! i-am spus pe-un ton de veselie forțată, de care eram perfect conștient. Acolo am putea sta de vorbă liniștiți. Ascultă, Charles, ai fost bolnav, nu-i așa? Se vede bine. De ce nu mi-ai dat de știre?
N-a răspuns, și eu am vorbit mai departe verzi și uscate, încercând să scap cu sporovăială de o... aprehensiune pe care părea s-o iradieze și care ne învăluia pe amândoi într-o eșarfă de brumă cenușie. Îl observam în conti¬nuare, în timp ce treceam prin drep¬tul salonului de coafură, apoi, la colțul străzii, am cotit-o pe Melrose, cu fluviul său impetuos de mașini. Privea drept înaintea lui. Era extraordinar de slab; el, care nu fusese niciodată gras, trebuie să fi pierdut între timp vreo zece kilograme. Doream neapărat să-i văd iarăși ochii, dar în curând aveam să mă bucur că n-am ocazia s-o fac.
Ne-am oprit pe marginea trotuarului lângă locul de parcare și am aștep¬tat să putem traversa strada Melrose. Soarele coborâse între timp și eu mi am dus mâna la ochi, să mă apăr de lumină, când Charles pronunță în fine o vorbă.
— Chiar c-aș bea ceva, spuse el.
Dar continua să nu se uite la mine.
Soarele mă supăra mai departe și, întorcându-mi capul, ob-servai servieta lui de piele. O ținea strâns lipită de trup, sub brațul stâng. Îi simțeam chiar sub mâneca hainei o încordare anormală în mușchii lui slăbiți. Tocmai mă pregăteam să spun și eu ceva, când se ivi o breșă în șuvoiul compact de mașini și Charles se repezi înaintea mea să treacă strada.


Era răcoare în barul lui Lucey, aproape pustiu pentru mo¬ment. Mă întrebam dacă barmanul îl va recunoaște pe Charles, dar îmi amintii că lucra aici abia de două luni. Am comandat un gin pentru mine și un whisky pe care Charles îl dădu pe gât din două înghițituri.
— Încă unul? mă întrebă el.
Și-și privea pachetul de țigări pe care-l ținea în mână.
— Al meu e prea concentrat. De data asta mă abțin.
În timp ce-mi terminam paharul mare de gin, el și-a mai comandat încă două, unul după altul, de whisky, al doilea cu un abur ușor de absint. Vor¬beam anevoie. Charles nu-și dădea prea mare silință să întrețină conversa¬ția; cu servieta sub braț, lipită de trup, avea aerul unei păsări flămânde că¬reia îi lipsește o aripă.
Am plătit un alt rând de băutură — în timp ce sentimentul meu de jenă începea să facă loc nu știu cărui soi de mânie.
— Ascultă! îi spusei. E absolut ridicol! Și mă foiam pe taburet, cu ochii la el.
Charles scoase un sunet care voia să fie un râs și spuse:
— Ridicol!... Poate că nu e tocmai cuvântul potrivit, dra¬gul meu.
Repetă zgomotul din gât și mie îmi veni fără voie în minte râsul său de odinioară, un râs de Gargantua, de care se amuzau toți străinii din jur. Mânia mi se risipi și-mi reveni în schimb prima impresie.
— Ascultă, îi spusei ceva mai calm. Spune-mi ce nu merge, Charles. E ceva ce nu merge de loc. Dar ce anume?
Se ridică brusc și pocni din degete ca să cheme barmanul.
— Alte două pahare, îi spuse el. Și în al meu nu uita absintul.
Mă privi deschis. Ochii îi erau ceva mai vii, dar expresia lor mi se schimbase. Nu-mi mai puteam face iluzii: citeam în ei frica — o frică ce-mi pă¬rea și mie, care cunoscusem destule soiuri ale acestui rău neplăcut, complet inedită. Nu frica pe care-o sim¬țisem cu o clipă în urmă, ci o frică nouă, o frică ce depășea toate variațiile cunoscute până atunci pe această temă.
Cred că ședeam nemișcat pe scaun și-l priveam intrigat. Dar el nu se mai uita la mine. Își lipi servieta sub braț și-mi spuse sculându-se:
— Am să dau un telefon. Mă-ntorc într-o clipă.
Făcu un pas, se opri, întoarse capul și-mi aruncă peste umăr:
— I-ai văzut de curând pe Archeri? mă întrebă el, și ieși.
Acestea au fost cuvintele lui, și o clipă fui înclinat să cred ca n-am auzit bine — pentru simplul motiv că nu cunoșteam pe nimeni cu numele de Ar¬cher. Acum vreo douăzeci și cinci de ani am avut, ce-i drept, un coleg de cla¬să John Archer, dar nu-l frecventam și puținul care-l știam despre el nu-mi plăcea de fel.
M-am întrebat un moment ce pot să însemne cuvintele lui, apoi am re¬venit la ceea ce mă preocupa. Ce avea Charles? Unde dispăruse atâta vreme? De ce n-a trimis nici o știre, direct sau printr-o terță persoană? Și, mai ales, de ce se teme? Și de ce tre¬buia să am și eu, într-un fel atât de neobișnuit, impresia că viața e o crustă subțire și fragilă pe care cu toții pășim temerari?
Barmanul, o mostră placidă a acestor temerari care se preumblă pe crusta de care vorbeam, așeză un nou rând de pahare în fața mea și aruncă un cuvânt oarecare despre vreme. Îi răspunsei foarte afabil, bucuros că mă pot cufunda într-un sanctuar însorit de platitudine.
Asta îmi făcu bine până la întoarcerea lui Charles. Îl văzui cum traver¬sează sala, și vederea lui mă îndureră. Plutea în hainele în care ar mai fi în¬căput încă un Charles. Își luă paharul, îl dădu de dușcă dintr-o sorbitură. Îl ținea în mâna stângă, dreapta fiindu-i ocupată cu servieta.
— De ce n-o lași pe masă? îl întrebai. Ce-ai înăuntru — pepite?
Și-o mută sub brațul stâng și mă privi o clipă țintă.
— Niște hârtii, atâta tot. Unde iei masa?
— Cu tine. (Pe loc mă gândii cum să anulez un alt proiect.) Sau, mai bine zis, tu iei masa cu mine.
— Perfect! (Și dădu din cap în semn de aprobare.) Să ne așezăm la masă acum. E una liberă în fund.
Mă ridicai.
— De acord. Dar dacă mai bem, eu vreau un cocktail.
Dădu comanda și părăsirăm barul. Peste o clipă, ne aflam unul în fața celuilalt, așezați la o masă din fundul sălii. Charles mă privea acum drept în față și nu mai puteam scăpa de ochii lui, nici de ceea ce mă lăsau să văd. Un chelner ne aduse consumația, o așeză în fața noastră și se retrase. Eu cobo¬râi ochii, începând să mă uit în pahar și să mă joc cu scobitoarea înfiptă în măslina ce însoțea cocktail-ul.
— Nu ești un prost, deschise el iarăși, brusc, vorba. Știi să gândești. Nu te-ai trezit niciodată dimineața dându-ți seama că tu însuți ai dat de Cheie — dar nu ești în stare, orice efort ai face, să ți-o amintești? Era acum o clipă aici... (Și făcu un gest cu mâna, în aer, un gest foarte rapid, atingându-și fruntea.) Dar ți-a scăpat tocmai în clipa în care spiritul tău, ieșind din somn, încerca s-o apuce. Nu ți s-a întâmplat niciodată? N-ai avut niciodată impre¬sia asta? Nu numai trezindu-te, dar și în alte momente?
Acum își lăsase capul în piept și nu mai era nevoie să-i citesc în ochi. Își privea mâinile, care arătau ca niște gheare și care pipăiau încuietorile de alamă ale servietei.
— Despre ce vorbești? l-am întrebat. Ce fel de cheie? Cum s-ar zice, fă¬ceam pe prostul.
Ochii lui îmi aruncară o privire atât de aprinsă că mi-l aminti pe Char¬les cel de altădată.
— Ascultă, căpățânosule! (Vorbea fără să-și descleșteze dinții.) N-ai sim¬țit în nici una din clipele existenței tale păcătoase că știai, numai cu o clipă în urmă, răspunsul la... la tot? La acel colosal PENTRU CE al Universului? La miriadele de întrebări pe care le implică trudnica și anevoioasa creație a Omului? La... la Tot, imbecilule!
Părăsii aerul meu de prost.
— O dată sau de două ori, răspunsei. Poate de mai multe ori. Vrei să spui acea senzație extraordinară că ai ajuns la doi pași de cunoașterea... Răspunsului universal; știi că e uimitor de simplu și te întrebi cum de nu te ai gândit mai devreme — și-atunci abia vezi că nu știi nimic. S-a dus; ți-a zburat. Și tu aproape înnebu¬nești tot încercând să-l prinzi din urmă fără să reușești. Asta e, nu-i așa? Am avut impresia asta de mai multe ori, și anume la trezirea dintr-o anestezie cu eter. Fiecare din noi a trăit-o. De ce?
Își manevra din nou încuietorile servietei.
— Cum adică de ce? făcu el cu o voce mohorâtă. Strălucirea momenta¬nă a flăcării de odinioară i se stinsese din privire.
Dar eu îi dădeam ghes:
— Nu se poate să faci doar să-mi lase gura apă, și-apoi să mă lași baltă, îi spusei eu. De ce-ai deschis discuția? Ai reușit în cele din urmă să pui mâ¬na pe Cheie în dimineața aceea, sau ți s-a dat cu ea în cap, sau ce Dumne¬zeu?
El tot nu-și ridica ochii spre mine, chinuindu-și mai departe servieta.
— Pentru numele lui Dumnezeu, las-o în pace! (Iritarea mea era reală.) Mă calcă pe nervi. Așază-te pe ea sau fă altceva, dacă ții neapărat. Dar nu te mai juca cu încuietorile!
Se ridică deodată de pe scaun. Părea că nu mă aude.
— Am să dau iar un telefon, mai spuse el. Scuză-mă. Am uitat ceva. Nu lipsesc mult. (Făcu un pas sau doi, apoi se întoarse și lăsă cu un aer auto¬ritar servieta pe masă în fața mea.) Aruncă-ți o privire înăuntru. Poate te interesează.
Dispăru. Mi-am lăsat mâinile pe servietă, jucându-mă cu în-cuietorile ei, când deodată... m-am trezit înfiorat de una din cele mai extraordinare... sen¬zații, ca și cum corpul întreg mi-ar fi fost permeabil — nu știu cum să mă exprim altfel. Am respins-o cu un gest brusc și involuntar, de parcă m-aș fi pârjolit la atingerea ei.
Îndată, mi-a fost rușine de reacția asta puerilă și mi-am revenit, deschi¬zând-o și deșertându-i conținutul pe masă.
Erau mai ales hârtii, toate absolut inofensive și fără nici o legătură une¬le cu altele. Cred că dacă s-ar fi trudit cineva un an de zile încheiat, tot n-ar fi putut aduna o colecție mai puțin neli-niștitoare decât aceea pe care-o a¬veam în față.
Era un program de la Frohman Theatre din New York, al piesei intitu¬late Din două în două vineri, pe care îmi amintesc că o văzusem prin 1931. Era o scrisoare semnată de secretarul deca¬nului Universității din Harvard, la care erau anexate mai multe pagini acoperite de nume, informându-l pe domnul Moffat că i s-a trimis, la cererea sa, lista tuturor elevilor din anul 1925. Mai era scrisoarea administratorului unui imobil de închiriat, de pe Fifth Avenue, care îi răspundea politicos unei alte cereri a domnului Moffat, trimițându-i lista locatarilor tuturor apartamentelor cu terasă între anii 1933 și 1935. Erau mai multe facturi vechi pro¬venind de la prăvăliile cele mai di¬verse, o pagină împăturită a unei vechi reviste de colegiu cu fotografia echi¬pei de fotbal C.M.I. din 1919 și-o pagină ruptă dintr-un Who's Who cu o bio¬grafie în¬cercuită cu o linie groasă trasă cu un creion albastru.
Asta în ce privește hârtiile. Nu mai erau decât alte trei obiecte în servie¬tă: o ramă de piele, foarte uzată, în care ar fi trebuit să fie o fotografie, dar care era goală; o plăcuță de argint (evident deșurubată de la cine știe ce tro¬feu) și care purta pe ea gravat numele lui Charles Moffat și T. Perry Devon¬shire; și o veche pipă înnegrită de fum, cu tubul spart, dar al cărei inel de argint era nou.
Pe fața de masă albă îmi reținu atenția rama. O luai și, în aceeași clipă, avui impresia neașteptată că țin în mână ceva „deja văzut". O tot întorceam pe o parte și pe alta, luptându-mă cu memoria care nu mă ajuta și obser¬vând că, dacă fața purta toate semnele vechimii și uzurii, rama însăși nu fu¬sese niciodată folosită. Era o ramă în care fotografia se putea introduce nu¬mai prin spate, deschizând-o. Ori, în locul unde s-ar fi putut vârî fotografia era lipită o etichetă originală, foarte veche și foarte murdară, pe care era scris prețul în cifre decolorate de vreme: 5,86 dolari.
Mă uitam la ramă, când își făcu din nou apariția Charles.
— Îți amintești? mă întrebă el.
Întorceam pe o parte și pe alta rama, încercând s-o examinez din alt unghi de vedere.
— Era pe biroul meu, reluă el. Ai văzut-o de sute de ori.
Începeam să-mi reamintesc. Da, parc-o revedeam, așezată lângă o căli¬mară în formă de potcoavă, dar nu-mi puteam aduce aminte ce fotografie era înăuntru. Îi spusei:
— Nu izbutesc să-mi aduc aminte ce era în ramă. (Apoi mă fulgeră un gând:) Dar uite, nu putea să fie nimic înăuntru!
Și îi arătai, întorcând rama, eticheta neatinsă. Deodată, simții cum mă cuprinde teama.
— Charles! îi spusei. Ce dracu înseamnă toate astea?
El vorbi — dar fără să-mi răspundă la întrebare. Își adună vraful de hârtii și obiecte fără însemnătate și le puse din nou în servieta.
— Þi-ai aruncat ochii pe ele? mă întrebă.
Dădui afirmativ din cap, fără să încetez să-l observ. Ai fi zis că privirile noastre nu aveau să se întâlnească niciodată, căci a lui era din nou ațintită asupra mâinilor sale.
— Și nu ți-a amintit de nimic? întrebă el.
— Absolut de nimic. Și ce vrei să-mi fi amintit? (Observai că încheietu¬rile degetelor lui împreunate se albiseră.) Ascultă-mă, Charles, dacă nu-mi spui ce înseamnă toate astea, simt că înnebunesc.
Chelnerul se prezentă. Îmi zâmbi, se înclină grav în fața lui Charles și îl întrebă dacă nu vrem să facem comanda.
Voiam să-l rog să aștepte, dar Charles luă meniul, îl consultă și coman¬dă ceva; ceea ce făcui și eu la rândul meu.
Afară aproape se înnoptase, și în sală se aprinseseră luminile. Clienții începeau să sosească și zgomotul conversațiilor din bar ajungea până la noi. Eu tăceam: momentul trecuse, trebuia să aștept un nou prilej.
Ni se aduseră cocktail-urile și începurăm să bem și să fumăm fără să schimbăm o vorbă. În cele din urmă, Charles curmă tă¬cerea, spunându-mi cu un aer mult prea detașat:
— Așadar nu i-ai văzut de mult pe Archeri?
— Charles, îi răspunsei eu calm, nu cunosc pe nimeni cu numele de Archer. N-am cunoscut nici un Archer — afară doar de-un tip foarte puțin onorabil, în anii de școală.
Ochii noștri se întâlniră de astă dată, și el nu și-i întoarse pe-ai săi. Dar chelnerul ne aduse tava cu aperitive. Eu îl refuzai, dar Charles își umplu farfuria și începu să înfulece cu o poftă sălbatică.
— Archerii ăștia? făcui eu în cele din urmă. Cine sunt la urma urmei? Au vreo legătură cu acea... cu acea... tulburare de care s-ar părea că suferi?
Îmi aruncă o privire, apoi se uită din nou țintă la servietă. Mâncă tot ce i se servise, după care se lăsă pe speteaza scaunului, fixând zidul peste umărul meu drept.
— Adrian Archer era un bun prieten al meu, spuse el. (Luă o țigară din pachetul de pe masă și și-o aprinse.) Era și unul din prietenii tăi.
Chelnerul reapăru, îmi luă farfuria plină și cea goală a lui Charles.
— Ce tot îndrugi? Nu-mi credeam urechilor.
Apucă servieta de pe scaunul alăturat, vârî mâna înăuntru și scoase extrasul din Who's Who, ținându-l cu vârful degetelor.
— Ia te uită. (Îmi întinse foaia.) E tatăl lui Adrian.
Luai foaia fără să-l scap din ochi. Avea o privire sticloasă.
— Uită-te! spuse el. Citește.
Articolul încercuit cu creionul era scurt și prozaic. Era, în șapte rân¬duri, biografia unui preot al Bisericii episcopale, pe nume William Archibald Archer.
Îl citii cu atenție. Nu știu cum, dar ar fi trebuit să-l cred bolnav pe Charles. Ei bine, nu-l credeam bolnav. Nici nu pot descrie ce simțeam.
Recitii totul.
— Spune, Charles, îi spusei eu. Omul ăsta avea trei fete. Aici nu se vorbește de nici un fiu.
— Da, spuse Charles. Știu.
Îmi luă foaia din mână și o vârî din nou în servietă, ca să scoată dinăuntru plăcuța de argint.
— În 1929, spuse el, am câștigat un dublu-set în meciul de tenis din Lakeside. Partenerul meu era Adrian Archer.
Vocea îi era surdă și monotonă. Îmi întinse plăcuța de metal și citii încă o dată: Charles Moffat — T. Perry Devonshire...
Apoi veni chelnerul și se ocupă din nou de noi, și timp de o jumătate de oră, cea mai lungă jumătate de oră din viața mea, îl văzui pe Charles devo¬rându-și prânzul, în timp ce eu, dând la o parte farfuria, mă mulțumeam să sorb câte-o înghițitură din paha¬rul meu de vin. Îl priveam cum mănâncă. Nu mă puteam opri să-l privesc. Consuma mâncarea cu o obstinație înverșuna¬tă, ca un om care se cramponează de unica realitate posibilă.
Sosi în cele din urmă și sfârșitul mesei și, odată cafeaua băută, nu mai aveam în fața noastră decât paharele de lichior. Charles începu să vorbeas¬că. Nu circumspect și întretăindu-și frazele ca până atunci, ci volubil.
— Am să-ți spun istoria lui Adrian Archer, zise el. Fără să schimb o iotă. A fost unul dintre contemporanii noștri — de fapt, învățam cu el la C.M.I. și la Harvard. Familia hotărâse să scoată din el un avocat, dar, un an după terminarea Universității, s-a lansat pe neașteptate în cariera teatrală. Tatăl și prietenii — tu te numărai printre ei — l-au sfătuit să n-o facă. Dar Adrian n-a ținut seamă de sfaturi. S-a mulțumit să surâdă, cu acel surâs ciudat și misterios pe care-l avea uneori pe buze. Surâdea pur și simplu, și ascensiu¬nea până la treapta care se cheamă glorie s-a produs, ca să zic așa, meteo¬ric. După trei ani își făcuse un nume pe Broadway. Peste încă un an era popular la Londra. Peste alți șase, i se afișa numele înainte de titlul piesei, și după opt ani Hollywoodul pusese mâna pe el și-l transformase în vedetă, ca să zic așa, de azi pe mâine. Asta s-a întâmplat acum patru ani, în anul în care tu și cu mine am ajuns aici. Lucram amândoi la R.K.O. când a avut succesul formidabil din Ziua judecății, unde juca rolul orbului...
Pentru prima oară îl întrerupsei.
— Charles! exclamai eu. Charles! Am văzut Ziua judecății. Rolul era jucat de Spencer Tracy...
— Da, spuse Charles. Știu... Când Adrian a sosit la Holly¬wood, am fost grozav de fericiți să-l vedem, și tu și eu, și când Margaret a venit după el, cu copilul, și noi i-am instalat confor¬tabil într-o casă de pe Palisade Avenue, în Santa Monica, totul părea minunat.
Își goli paharul de coniac și luă sticla spre a și-l umple iar. Singura lampă de pe masă desena pe obrazul lui niște umbre cu unghiuri netede.
— Pe scurt, se instalară în casă. Adrian mergea din succes în succes în filme ca Sămânță de erou, Cheia de peste ușă și Copiii de duminică.
Se opri încă o dată și mă privi în ochi.
— Îmi pare rău pentru tine, spuse el deodată. E o situație penibilă să-ți regăsești un vechi prieten și să vezi că și-a pierdut memoria. Și că se face că te-ascultă, dar de fapt e preocupat mai știu eu de ce nume de doctori sau numere de telefon.
— Nu știu ce cred, îi spusei eu. Afară doar că nu mă în¬doiesc că ești în toate mințile. Și zău dacă înțeleg de ce nu mă îndoiesc.
El spuse:
— Pe Mortimeri i-ai văzut recent?
Tresării de parcă mi-ar fi dat o lovitură. Dar îi răspun¬sei imediat.
— Sigur că i-am văzut. Îi văd mereu. Frank și cu mine am lucrat împre¬ună. Am luat chiar ieri seara cina cu ei.
Gura i se crispa într-un zâmbet.
— Tot pe Palisade mai locuiesc și-acum, nu? La 107, Paloma Drive?
— Da. (Făceam eforturi să nu-mi tremure vocea.) Au cum¬părat casa, știi fără îndoială.
— Da, zise Charles. Știu. Archerii locuiau în casa vecină, la 109. De fapt, tu le-ai găsit-o. Adrian te iubea mult, iar Marga¬ret și puștiul se dădeau în vânt după tine, mai ales din pricina piscinei.
Mai sorbi o înghițitură de coniac, apoi se lăsă între noi o tăcere lungă și crispată. Dar nu voiam să spun nimic, și el reluă discuția:
— Þi-amintești de timpul când lucrai la M.G.M., acum doi ani? Când ai transformat scenariul lui Richard Inimă de Leu și a trebuit să pleci la Del Monte pe platourile de turnare?
Dădui din cap. Mi-aminteam perfect acest lucru.
— Atunci s-a întâmplat totul, spuse Charles. Mortimerii își invitaseră prietenii la un cocktail. Cel puțin asta trebuia să fie recepția, dar de fapt trecuse de miezul nopții când am plecat de la ei — cu Archerii. Îmi lăsasem mașina la întretăierea lui Paloma Drive cu Palisade Avenue, chiar în fața casei lor. Am plecat așa¬dar împreună și am intrat la ei să mai beau un pa¬har. Era foarte cald și am luat Joc cu toții în patio, cu ochii la piscină. Toți servi¬torii se culcaseră și Adrian s-a dus singur să caute niște răcoritoare. Toată seara își păstrase aerul foarte grav și nu mi se părea de loc că ples-nește de sănătate. I-am spus-o în șoaptă Margaretei și am fost suprins să constat că-mi lua foarte în serios cuvintele. Îmi spuse: „Da Charles. E în¬grijorat —- și eu la fel!" Mi-aduc aminte că am privit-o în clipa aceea și am remarcat că ochii îi erau gravi și tulburi, cum nu-i mai văzusem niciodată. „Vezi, Charles, zise ea, îi e... frică — și mie la fel!"
Charles se întrerupse din nou. Își scoase o batistă din buzunar și-mi dădui seama că fruntea îi era jilavă de nădușeală.
— Înainte de-a fi avut timp să-i spun un cuvânt, reluă el, Adrian se în-toarse cu o tavă, o așeză pe masă și începu să prepare băutu¬rile. O privi pe Margaret și întrebă despre ce vorbeam cu o voce atât de sigură încât nu în-găduia un răspuns evaziv. Margaret păru îngrijorată auzind ce-i spuneam, dar el rămase nemișcat. Ne oferi câte-un pahar, își luă și el unul — și deoda¬tă îmi puse întrebarea pe care ți-am pus-o eu adineauri.
— În privința Cheii?
Mă miră propriul meu glas, într-atât de involuntară îmi fusese între¬ba¬rea.
Charles făcu un semn afirmativ, după care tăcu.
— Și atunci? întrebai eu la fel de mașinal. Și atunci?
— E ciudat, spuse el. Dar toate astea le povestesc pentru prima oară — și acum îmi dau seama că ar fi trebuit să încep cu sfârșitul și să-ți spun că cel îngrijorat și înfricoșat eram eu. Fiindcă de săptămâni întregi mi-era frică — de săptămâni...
Un soi de panică puse stăpânire pe mine, ca și cum amintirile mi-ar fi confirmat cuvintele lui. Îi spusei, deosebit de agitat:
— Da! mi-amintesc. Când am plecat pentru turnarea filmu¬lui, nu te simțeai bine. Căzuseși de pe cal la o partidă de polo. Mă îngrijora starea ta, dar îmi spuneai că mergi spre bine...
O clipă crezui că se va prăbuși. El, Charles Moffat, părea gata să izbuc¬nească în lacrimi. Dar se reținu și mușchii maxilari îi ieșiră în relief ca niște fire subțiri de oțel.
— Medicul îmi spusese că m-am însănătoșit. Dar eram departe de a fi sănătos. Un singur lucru nu mergea, un lucru capital însă. Nu mai dor¬meam. Că-mi pierdusem somnul din pricina căderii pe cap, tot ce șe poate; nu era însă un semn mai puțin rău. Iar dro-gurile nu-mi mai ajutau la nimic — dacă nu cumva îmi agravau starea. Adormeam bine, dar mă trezeam ime¬diat. Și nimic mai rau decât asta. Căci, ori de câte ori mă trezeam, blestema¬ta aceea de Cheie era și mai aproape de mine... La început, nu pot să spun că mă neliniștea, mai curând mă irita. Dar cum lucrurile se repetau de trei, patru și uneori de șase ori pe noapte, ajunsesem să nu le mai pot suporta.
Se opri brusc. Încercă să-și umezească buzele cu limba. Dădu pe gât o înghițitură de coniac, apoi, împotriva oricărei așteptări, un pahar mare de apă. Sudoarea îi șiroia din nou pe frunte. Cu un aer absent, și-o șterse cu dosul palmei.
— Dar revin la clipa în care ședeam în patio la Adrian. Curtea era pe ju¬mătate luminată de lună. Adrian îmi pune tocmai întrebarea, Margaret se apleacă înainte, ținându-și bărbia în palme, eu îi simt ochii ațintiți asupra mea, în timp ce-l privesc pe Adrian, mirat că mă întreabă pe mine dacă știu ce simți când te apropii din ce în ce mai mult de Răspuns, de acel răspuns simplu ca A.B.C.-ul, care a scăpat totdeauna Omului; Răspunsul pe care Omul n-are dreptul să-l cunoască, dar pe care caută să-l afle cu prețul unor strădanii frenetice când îl simte sub nasul lui, exact ca morcovul care-l face pe măgarul îndărătnic să înainteze... Băusem mai mult decât ar fi trebuit — cunoști doar ospitalitatea Mortimerilor — și după ce mi-am dominat penibi¬lul șoc de surpriză egoistă provocat de descoperirea faptului că un alt om, și pe deasupra cel mai bun prieten al meu, era chinuit de-un demon pe care-l soco¬team proprietatea mea personală, am început să vorbim care mai de ca¬re mai mult, în timp ce Margaret își plimba ochii ei mari și negri de la unul la altul. Frica o citeam și în ochii ei, dar vor¬beam mai departe, schițam tot felul de teorii, ca să ne fie mai puțin frică și, scormonindu-ne în amintiri, am ajuns să descoperim presentimentul Cheii în însăși adolescența noastră, și ne-am întrebat de ce n-am vorbit niciodată de ea în anii de școală. Puțin câte puțin, pe măsură ce scădea vinul în sticlă și uimitoarea lună din California își pierdea limpezimea, am încercat să îmbrăcăm în cuvinte concepția pe care o aveam despre forma Cheii... N-am mers prea departe și nu ne-am spus lu¬cruri prea raționale: cine-ar fi în stare s-o facă, atunci când încearcă să vor¬bească despre ceva ce nu se poate traduce în cuvinte? Dar ne-am înfricoșat unul pe altul, și-am înfricoșat-o și pe Margaret. Ne-am apucat să vorbim — sau mai curând Adrian a început să vorbească, fiindcă se simțea mai aproa-pe de Cheie decât am fost eu vreodată. Vorbeam de sen¬timentul care-ți spo¬rește la maximum nevoia de-a înțelege lucrurile; de sentimentul că ți-e refu¬zată cunoașterea. Și Margaret se ridică brusc, lăsând să cadă pe masa îm¬pletită un pahar care se sparse cu un zgomot asurzitor pe pardoseală. Îmi amintesc ce a spus. O aud încă vorbind ori de câte ori vreau s-o aud, și ade¬sea chiar și atunci când nu vreau de loc. Ea spunea: „Ia uitați-vă la asta! Uitați-vă!" Și întindea brațele într-un gest amplu, ca pentru a cuprinde tot ce era în lume în afara acestui mic perimetru de că¬rămidă pe care ședeam. Apoi a strigat: „Lăsați toate astea — lăsați asta!"...
Pe Charles îl scuturau frisoanele parc-ar fi avut febră. Dar se stăpâni, și din nou îi văzui mușchii maxilari încordându-se, în timp ce fruntea îi strălu¬cea de sudoare. În fine, vorbi din nou:
— Margaret se închirci și căzu din nou în fotoliu. Părea mică, foarte mi-că, și lacrimi îi curgeau încet pe obraji. Știam că nu-și dădea seama de ele. Ședea cu capul ridicat și brațele sprijinite de masă și privea lumea de dinco-lo de piscină; lumea care trecea de la întunericul dens, tăiat de raze lunare, la un cenușiu vag, nebulos și trist. Adrian se ridică. Se așeză pe brațul foto¬liului în care ședea soția lui, o luă pe după umeri și-și lipi obrazul de părul ei. Ședeau amândoi nemișcați, într-o tăcere absolută. Nemaiputând s-o su¬port, am intrat în casă. Găsii drumul spre beci, destupai două sticle de Per¬rier Jouet — recoltă 28, mi-amintesc și data. Pusei puțină gheață în găleată, găsii niște pahare și mă întorsei cu prada în patio. Erau în aceeași postură în care-i lăsasem și le-am strigat să iasă din nemișcarea asta care mă con¬traria... În fine, s-au mișcat și am în-ceput să fac tot felul de gesturi excentri¬ce cu găleata și sticlele, și să vorbesc fără oprire. În cele din urmă, i-am silit să bea un pahar de vin; am dat și eu de dușcă un sfert de litră și am început să mă simt foarte vesel... Adrian n-a vrut să rămână de căruță, și-am făcut amândoi pe caraghioșii, și-am mai băut o sticlă. El s-a dus după o a treia, și în cele din urmă am făcut-o și pe Margaret să râdă. Apoi și-a terminat nu¬mărul cu o lovitură de teatru, executând un magnific salt de înger în piscină, o vitejie al cărei efect vizibil a fost stricarea unui smoking bun... Se făcuse aproape ziuă când i-am părăsit — m-au însoțit amândoi până în fața casei să-mi spună la revedere. Margaret mă rugă să vin la ei și la dejun. Le-am fă¬găduit, le-am făcut un semn cu mâna, și-am demarat. Și... asta a fost tot.
Nu se opri brusc de astă dată. Vocea și cuvintele i s-au mai târât o vre¬me, până ce s-au stins de tot. Îl aveam înaintea ochilor, nemișcat ca o statu¬ie. Aș fi vrut să scap de ochii lui, dar mi-era cu neputință. Liniștea nu se mai sfârșea. Eu am fost cel care a rupt-o.
— Spune mai departe, l-am rugat. Nu înțeleg. Ce vrei să spui cu vorbe¬le... asta a fost tot?
— Nu i-am mai revăzut pe Archeri, zise el. Nu mai erau acolo. Nu... mai erau. Am mai auzit o dată vocea Margaretei, dar n-a rostit decât un cuvânt.
Din nou tăcere. Nu găseam altceva de spus decât:
— Nu înțeleg. Povestește-mi.
El coborî privirea, luând o țigară și aprinzând-o.
— În argou poți să exprimi mai bine ceea ce s-a întâmplat, reluă el. Glu¬mețul sau gangsterul care s-a servit pentru prima oară de expresia a șterge pe cineva de pe fața pământului a nimerit-o mai bine decât își închipuia... Fi¬indcă asta s-a întâmplat cu Adrian. A fost șters — ras — dizolvat în cele trei dimensiuni ale Timpu¬lui — anulat — neantificat!
— Doar n-ai să te oprești aici! Explică-mi. Ce vrei să spui?
Își pironi din nou privirea asupra mea.
— Nimic altceva decât ceea ce-am spus. Începând din dimi-neața aceea, n-a mai existat nici un Adrian... Fusese... șters. Îți amintești ce aveam în servietă? Ei bine, obiectele acelea mă vor ajuta să-ți explic. După ce... s-a întâmplat asta, am fost — cum s-ar zice bojnav. Cât timp, n-am idee, dar când am putut din nou să gândesc, m-am înrolat într-un fel de cruciadă: ca să-mi dove¬desc că eram singura ființă vie care își amintește — care știe că a existat o entitate cu numele de Adrian Archer. Înțelege-mă bine, speram să pot demonstra contrariul, deși aveam în permanență impresia că n-am să re¬ușesc niciodată. Și nici n-am reușit. Ai văzut hârtiile și obiectele — ele nu constituie decât o fracțiune infinite¬zimală a dovezilor mele. A fost odată un Adrian Archer — dar acum n-a existat niciodată. În rama asta era fotografia lui și a Margaretei — dar acum uite eticheta veche, intactă, care dovedește că rama n-a fost deschisă vreodată. Această pipă: Adrian mi-a dăruit-o și el însuși mi-a transcris aici, în facsimile, inițialele, dar acum inelul e intact, fă¬ră nici o inscripție, și nou-nouț... Adrian Archer mi-a fost coleg de școală și de colegiu — dar numele nu-i este înregistrat nicăieri în cataloage și nici un contemporan nu-și aduce aminte de el. L-am cunoscut pe tatăl lui din cea mai fra¬gedă copilărie — dar taică-său știe că n-a avut niciodată un fiu. Exis¬tau niște fotografii pe care figurau Adrian și cu mine, uneori împreună — dar acum aceleași fotografii îmi arată un ins pe care toată lumea îl cunoaște în afară de mine. Pe programele tuturor pieselor în care a jucat se indică un altul care ar fi interpretat rolul — și acest altul e de fiecare dată un om cu¬noscut și actual¬mente viu, un om care știe că a jucat rolul și își amintește a l fi jucat, asa cum își amintesc și ale persoane — de pildă, tu — că l-ai vă¬zut jucând. Poți să vezi toate filmele — lui în nici unul nu mai e Adrian: e un alt actor, care își aduce aminte tot ce e în legătură cu rolul său și ți-ar putea dovedi că săptămânile în care a jucat sunt înscrise precis în cartea propriei sale vieți. Adrian — și tot ce-i aparține lui Adrian — a dispărut și a fost înlo¬cuit: nu este, nu era, nu va fi și n-a fost niciodată. A fost efectiv și potențial anulat; smuls din mica noastră viață și din micul nostru timp, ca un punct negru dintr-o cratiță cu fermenți. Și în locul în care fusese acel punct negru fermentul a dat în clocot și s-a închis — și n-a fost niciodată un punct negru în oală — decât pentru un alt punct negru, un altul care s-a apropiat tot atât de mult de hotarul primejdios al cunoștinței accidentale cit și cel care a dis-părut; un altul a cărei sancțiune și avertisment sunt tocmai facultatea de a-și reaminti.
— Povestește-mi! exclamai eu. Povestește-mi ce s-a mai întâmplat după ce i-ai părăsit...
— Dumnezeule! spuse Charles, ai cărui ochi păreau că se împăienje¬nesc de lacrimi. Dumnezeule! Mă crezi!... Ascultă: am intrat la mine atât de obosit încât speram să pot cu-adevărat adormi. M-am dezbrăcat în grabă, m am ghemuit în pat după ce-am tras jaluzelele ca să mă apăr de soarele ce trebuia să răsară nu peste mult. Și, într-adevăr, am adormit. Lăsasem un bi-let pe ușă, rugându-l pe servitorul meu să nu mă scoale, rugăminte pe care mi-o îndeplini. Dar m-a trezit un telefon — l-am blestemat și m-am răsucit în pat să ridic receptorul fără să deschid ochii... Și atunci am auzit vocea Margaretei care mă chema. I-am recunoscut vocea, deși era sfredelitoare și răgușită, ca a unui om cuprins de-o nemai-pomenită panică și agitație. M-a strigat pe nume de mai multe ori. Și când i-am răspuns, a zis: „Adrian a..." Apoi, fără nici un alt zgomot, a încetat să mai existe. N-am pierdut nici o cli-pă. Am pus receptorul în furcă și m-am urcat imediat în mașină, urcând iar în goană pe Sunset Boulevard, dincolo de Riviera. Am luat pe două roți vira-jul de pe Paloma Drive și m-am năpustit cu o sută cincizeci pe oră pe inter-minabilele serpentine ale drumului. În fine, am trecut de casa Mortimerilor, și-am ajuns la colțul din¬tre Paloma și Palisade...
L-am întrerupt încă o dată, cu un glas care nu mai părea al meu.
— Stai! Îmi amintesc ceva. Spuneai că la colțul dintre Pali¬sade Avenue și Paloma Drive se afla casa lor, lângă cea a Morti¬merilor? Ei bine, nu e nici o casa în locul acela E un părculeț, o grădină publică...
— Da, spuse Charles, știu. Și o știi și tu; o știe fiecare; cadas-trul însuși ar dovedi-o... Dar acolo, chiar în colțul acela, fusese o casă albă în stil colo-nial, pe care tu în persoană o cumpăraseși pentru Archeri și din care eu ie-șisem numai cu câteva ore în urmă... Era o imposibilitate strigătoare la cer, monstruoasă — și totuși un fapt brutal, incontestabil! Iarba verde și florile roșii îmi atrăgeau privirea cu înspăimântătoarea lor realitate, nete, bine în-treținute, de-o frumusețe matură — și în jur, mici garduri albe și scaune verzi de forme bizare, alei cu pietriș, și-un havuz în toată proaspăta lui actu-alitate... M-am oprit fără să-mi dau seama ce fac. Știam că asta era strada, pentru că o văzusem pe Mary Mortimer vorbind cu un grădinar din fața casei lor. Tremuram din toate mădula¬rele — și Frica își înfipsese ghearele în ră-runchii mei și mă răsucea. Eram cu mâna pe clanța portierei, pe care o strângeam febril. Aveam nevoie de aer. Soarele își arunca razele strălucitoare și aurii, dar parcă... murdare; ai fi zis o lumină iradiată de corpul unei enor-me reptile, plăzmuită într-un coșmar. Aveam nevoie de aer. Am coborât pe trotuar și am traversat strada, ca să mă apropii de unul din scaunele ce se aflau lângă bazin. Piciorul mi se poticni și-am simțit o durere sfredelitoare în picioare. M-am aplecat înainte să văd ce am; mă lovisem de una din acele mici inscripții metalice care se fixează de obicei pe peluze, o placă îndoită de lovitură, care-și slobozea literele albe de pe fondul verde ca pe niște săgeți: INTERZIS A CÃLCA PE PELUZÃ!
Simțeam cum mi se subțiază și mie sub tălpi crusta fragilă pe care căl-cam. Știam că nici Charles nu mai avea să-mi spună nimic — totuși speram.
Am stat mult timp tăcând amândoi. Un chelner veni, strânse farfuriile și puse o față de masă curată, apoi plecă.
— O clipă, spuse Charles deodată. Trebuie să mai dau un telefon.
Și se depărta. Eu nu mă mișcai de pe locul meu.


După o jumătate de oră chelnerul se întoarse. Îl întrebai unde domnul Moffat; doar n-o mai fi încă în cabina telefonică? Făcu ochii mari.
— Care domn, vă rog?
După o lungă pauză, îi spusei, pe-un ton supărat:
— Domnul Moffat. Persoana care lua masa cu mine.
Nu păru să înțeleagă ce-i spuneam.
Mă întreb acum cât timp mai am înaintea mea.