agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-19 | [This text should be read in romana] |
Toamna - un anotimp inventat doar pentru a se pune murături?
Da, în sticlele de lapte cu gâtul mare se gâtuiau mii de roșii și se amestecau ba cu ardei, ba cu mărar (asta pentru degustătorii din Ardeal care fără mărăr păreau a muri încet dar sigur), în găleți și ligheane cu nisip se ascundeau morcovi, cartofii se înveleau în ziare, iar merele jonatan păzeau pe dulap întunericul, perele mari și verzi rezistau unde mai era un loc pe dulap, până după Crăciun. Gutuile umpleau de galben și miros de toamnă toată iarna, străjuind neschimbate la culoare lumea de sus a camerelor, între tăvi de cozonac și pungi de pișcoturi și stafide, cumpărate cu mare trudă (pe baza dictonului „o mână spală pe alta”) și cu mult înaintea sărbătorilor. Toate aceste eforturi se făceau, pentru că aprozarele aduceau puțină marfă, cu care să poți aștepta sărbătorile liniștit, prețurile erau mari, iar magazinele erau pline ochi de conserve de mazăre, roșii și biscuiți plini de praf. În unele magazine centrale pentru ornament mai erau câteva conserve de pește a căror pești pe hârtia fostă albastră erau deja albiți de cât soare gustaseră pe etajerele dospind sub muște....și moarte și vii. Și varza se cumpăra de la țărani, sau de la cei care treceau cu căruțele pe stradă. Ei nu strigau atât de tare ca cei care vindeau lemne, sau cei care curățau ba coșurile, ba adunau sticlele goale, sau penele găinilor și ale gâștelor. Apoi, să nu uităm că butoiul de varză trebuia să fie din lemn original, cu cep. - Dintr-o bucată, să nu crape, îmi atrăgea mie mama atenția, de parcă eu toată viața aș fi avut un butoi de varză în grijă. Un expert trebuia obligatoriu o dată pe an să doftoricească cercurile de metal, care îmbrățișau butoiul. Acesta se cumpăra poate de două ori într-o viață: costa mult, apoi era controlat și îngrijit mai bine decât azi o mașină. Cei cu bani aveau motorete sau motociclete cu ataj, dar mașini la noi în cartier au avut doar doi vecini: un fost director de fabrică și un arhitect care a moștenit o vie în zona noastră. Directorul a delapidat o suma mică pentru o amantă, a fost prins și pentru o seară de amuzament a făcut opt luni pușcărie, - eh, asta da dreptate! – și și-a pierdut și mașina cu șofer. Arhitectul a îngrijit via străbunicilor atât de bine, că într-o zi soția și-a luat copiii și l-a părăsit, lăsându-l singur într-o vie model, pe care însă de atâta tristețe a părăsit-o și el, murind de inimă rea, via revenind înapoi în patrimoniul statului. Majoritatea de pe stradă aveau un butoiaș, nu un butoi, iar cei și mai săraci doar un butoiaș de plastic. Și li se termina varza imediat după Crăciun și veneau la noi. Mama o scotea atunci ca pe un premiu Oscar – întreagă, fără mucegai, sau spumă și le-o dădea, care o mai lăudau și ei puțin, repetând în fiecare iarnă, că ei nu au văzut așa niște capete întregi și albe de varză și, vai, trebuie plătită.... -Lasă mamă, e pomană pentru morții din Ardeal. Iar mama era mândră de piatra uriașă, care apăsa varza și stătea cocoțată moț deasupra. Susținea uneori că de la piatra aceea albă iese varza așa de bună. O adusese cândva, prin tinerețe, din Ardeal, de la râul din spatele casei, din Marienburgul, din spatele Sighișoarei. Și mai adusese, spre stupoarea vecinilor, tufe de agrișe și rubarber, o plantă cu frunze mari de tot, cât un cap de om, ambele acre, de te strâmbai pâna seara. Vecinii nu aveau așa ceva, cereau să facă și ei placintă, cum le povestea mama uneori, în pauzele de cules căpșuni. Dar ei luau, se uitau atent la verziturile acelea proaspete și cred că le aruncau, pentru că, foarte des n-au cerut și nici n-au pus în grădinile lor pline de pătrunjel, usturori, sau ceapă. „Was der Bauer nicht kennt, isst er nicht”, adică, ce nu cunoaște țăranul, nu mănâncă. Da’ ce tata mânca mămăligă? Nu mânca. Ne striveam burțile de râs eu și Mihaiță, când mama făcea mămăligă pe fund de lemn, tăiată cu ață și tata se uita mirat - și nu o dată. A făcut așa ani de zile, la fiecare mămăligă și auzeai aceleași cuvinte: -Mare risipa, mare risipa de oua, e galbene, dar la noi în Georgenberg când puneai multe oua avea gust. Poate se prefăcea, să găsească motiv să vorbească de acasă, pentru că la fiecare mămăligă, mama răspundea calm, uitându-se din ochii ei gri-albaștri din fața ei mare, albă și rotundă: -Nu sunt ouă, e mălai fiert, atât, nu-i risipă și la mine în Ardeal nu era ca la tine la Georgenberg, dar uite, e ca pâinea, mâncarea săracului, e pâine de Regat.... Răspunsul urma implacabil: -Mo fomeie, tu știi, dar n-are gust, atet de galbene și nici un gust, tu știi mo fomeie, maninc, da mo, ca nu-i razboi și ii bine ca nu mancam paie.. - Ai clătit-o? - Sigur, știi bine ca nu ma culc fara sa o clatesc. E vorba tot despre varză. Seara ea trebuia „clătită”, adică apa toată trecea prin cep, în găleată și tata turna zeama „clătită” înapoi peste tot butoiul. Astăzi cineva ar numi acest exercițiu ca fiind un fel de yoga. Tata o făcea precis cu gândul la sarmale și la salata, care trebuia să fie proaspătă, fără miros de varză. - Vezi, ai făcut bine, se simte că e clătită, îl liniștea mama pe tata, care punea piatra monstru înapoi moț pe butoi. Da, se simțea că varza și-a văzut de treabă și, trecută prin atâtea „ape”, nu avea miros a varză, ci era limpede, albă, ca și cum ar fi fost tăiată pe loc și mirosea a cimbru și cu un gust de întreg, de sare de mare, aceea uleioasă – totul curat și liniștit. Se cumpărau deja vara lemne. Cei care aveau bani. De la căruțele care treceau toată vara alene pe străzi. Cei, care tot sperau că iarna nu va veni, erau luați prin surpindere și, înainte de Crăciun, cu respirație scurtă, mâini înfofolite - atunci erau ierni geroase și fără mare posibilități - se chinuiau să adune cu sacul de pe la te miri ce camionete, sau își ardeau gardurile oricum prăpădite și sărăcăcioase din câteva scândurele sau trestie, neavând ce apăra. Mesele de Crăciun lăsau cartierul să-și piardă „uzul rațiunii”- mirosea de peste toate gardurile a șorici, cârnați și țuică fiartă. Mama făcea rost de la „știi tu cine” de piper și atunci să fi mâncat salata de varză cu un strop de țuică fiartă, să fi mestecat doar pe la margine salata de sfeclă roșie cu hrean, că tare era iute, și să fi ascultat la pick-up colinde – asta da amintire! Nu, nu la televizor, acolo erau Che Guevara-ul, care silabisea câteva promisiuni și propozitii oculte, și ore în șir hore românești după care nu dansa nimeni. In cartierul Rahova intrarea în iarnă se făcea cu lăutari vii, cu acordeoane reale cu nume nemțesti, îngrijite și mângâiate și cu vioara lui Nea Sandu Găuță în La Barieră. Și așa se trecea de la un an la altul. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy