25 mai. O dată pe care Alexandra nu o va putea uita ușor. Existaseră în viața ei și alte zile ce fuseseră subliniate cu linia roșie a importanței lor. Prima ei zi de școală. Primul sărut sub castanul din curtea liceului într-un amurg de toamnă rebelă, când valuri de frunze ruginii păreau că o acoperiseră pe ea și pe Vlad, primul ei prieten. După-amiaza de mai, când tulburată rostise acel “da” contagios de oficial în primăria de sector, ținându-l de braț pe Mihai. Apoi dimineața în care dureros de tragic doctorul Pavelescu îi comunicase sentința ce îi așezase speranța de a deveni vreodată mamă sub ghilotina neputinței: aceea că nu va putea rămâne însărcinată. Din cauza ei. Și acum această dimineață aplecată sub lancea soarelui primăvăratic, stropită cu picături de flori albe din copacii ce îmbujorau Cișmigiul cu zumzetul cohortelor de albine harnice tropăind sub vibrația aripilor tremurânde prin aerul compostat de mirosuri, sunete, pași. Gesturi hieratice ale unei naturi vii. Ce aștepta parcă mângâierea ei. Străbătuse Cișmigiul tăcută, prin pulberea de polen ca un apret de rufe, cu care se îmbrăcaseră aleile, lacul, băncile singuratice ca niște vestale de lumină. Nu mai răzbătea până în sufletul ei, ca altădată, armonia legănată a pașilor celor ce se intersectau cu ea. Fiecare cu gândurile lui. Ca o cetate inexpugnabilă. Își făcuse în dreptul bisericii Krețulescu o cruce rebelă, stingheră, ca și cum împreunarea celor trei degete și arhitectura gestului ei să nu fie observate de prea multă lume. Dar pe piatra cubică din jurul bisericii nu se aflau decât porumbei gungurind, înfoindu-și penetul cenușiu. Încercă să vadă de acolo dacă silueta acelei Grațiela se proiectase prin gangul cuprins de liniște din fața librăriei. Dar numai după ce urcă treptele și ajunse în fața magazinului de obiecte religioase al Patriarhiei, putu să scaneze lacom tunelul ce se întindea în fața ei. Pustiu. Ca un peron de gară părăsit. Își întoarse privirea spre vitrine. Se uită la ceas. Era 11,28. Gândi rapid, tremurând, frângându-și palmele, precipitat, într-un gest încrâncenat: “Dacă întâlnirea ar fi fost una oficială, legată de munca lui Mihai, probabil, că acea Grațiela ar fi trebuit să fie deja acolo. Dar o relație de dragoste...O astfel de relație îi permite Grațielei să se lase așteptată de Mihai... Pentru a face revederea și mai dorită... Pentru a-i strecura în suflet scânteia dorului, mai aprinsă cu cât secundele treceau...”. Privi la ceas. Era 11,30. Poposi abătută cu privirea ca o pasăre călătoare peste câteva titluri de cărți ce odihneau în osuarul de litere al vitrinei: Coelho ( Brida), Voiculescu ( Lostrița), Eliade ( Noaptea de Sînziene). Atenția vizuală îi fu penetrată auditiv de tic-tac-ul unor tocuri pe dalele gangului. Sosise clipa, când Alexandra va realiza importanța acelui reminder pentru existența lui Mihai. Cu coada ochiului fulgeră de câteva ori silueta ce se apropia. Nu se înșelase. Grațiela era o femeie între 30 și 40 de ani. Frumoasă. O ființă care, probabil, inversând regnul uman cu cel al plantelor, i-ar fi făcut pe bărbații ce treceau pe lângă ea să fie inoculați de un actinotropism sever. Purta o rochie vaporoasă ce lăsa să se remarce revolta unor sâni rebeli, străpungând țesătura fină, voind să iasă parcă la lumină. Talie zveltă, mlădie ca de viespe vorace. Picioare arcuind pasul ușor plutit, cabrat. Alexandra simți că înnebunește pe loc. Își întoarse privirea spre vitrina cu cărți și se imagină pentru o clipă unul dintre nemiloșii biblioclaști, aruncând într-un foc nimicitor toate acele opuri ce preamăreau iubirea într-un fel sau altul. Simți cum circulația periferică își încetinește pulsul, ca și cum ar fi fost cufundată într-un criostat pe post de cobai uman. Nu mai putu răbda și se apropie de tânăra ce se uita intrigată la ceas. “Știe, probabil, că Mihai nu a întârziat niciodată !” învârti Alexandra și mai tare cuțitul în rana ce i se deschisese în suflet și care picura agonizant de trist.
- Îl aștepți cumva pe Mihai? întrebă ea pe un ton deloc politicos. Grațiela...?
- Da, trebuia să mă întâlnesc cu domnul Mihai Leoveanu...
Acel “domnul” o liniști o clipă pe Alexandra, dar cariul rece al neîncrederii începu să roadă din ce în ce mai nemilos din ea.
- Nu știi, deci, nimic despre Mihai? continuă Alexandra pe același ton rece.
- Trebuia să ne vedem aici...stabilisem asta acum o lună, la ultima noastră întrevedere...dumneavostră sunteți...?
- Soția sa, bineînțeles! Altfel, de unde aș fi știut de această întâlnire.
- Este cumva bolnav? Mi-ar părea rău...știu că după ultima călătorie în Etiopia nu s-a simțit prea bine.
- Văd că sunteți la curent cu toate! o întrerupse brutal Alexandra. În ce relații vă aflați, de fapt, cu Mihai?
- Suntem, într-un fel, colegi de suferință, surâse tânăra potrivindu-și cu o mișcare grațioasă buclele părului blond.
- Suferință? silabisi sarcastic Alexandra. Nu înțeleg despre ce fel de suferință vorbiți?
- Sunt reporter de investigații la “Lumea de azi, lumea de mâine”...
- Am auzit de această publicație, dar nu am avut timp să-mi mai încarc memoria cu tot felul de cancanuri plate....
- Este un ziar de atitudine civică. Caustic și deloc pe gustul potentaților vremurilor noastre.
- Doar colegă de suferință sunteți cu Mihai? încercă Alexandra să-și mai îndulcească tonul, simțind cum ghețarul acela, ce o cuprinsese din tălpi și până-n creștet, când o zărise pe Grațiela, se topea încetul cu încetul.
- Doar nu credeți... ? întrebă fata privind-o cu un reproș neascuns. Cum v-ați putut închipui așa ceva ? Domnul Leoveanu este cunoscut ca un om integru până în vârful unghiilor, cum se spune...
- Era, domnișoară, era, murmură tristă Alexandra...mă mir că nu ai aflat...
- Ce să aflu, d-nă?
- Mihai a murit acum câteva zile. Un edem pulmonar mai vechi...o boală netratată, de care nu a vrut să țină cont niciodată. Þigările astea nesuferite...stresul...toate l-au făcut să plece dintre noi în câteva zile. Cine s-ar fi așteptat...
- Eu ieri am revenit în țară. Din Etiopia... Aveam de terminat un reportaj. De acest reportaj era legată întâlnirea noastră de azi...Nu se poate, nu se poate...! Nu-mi vine să cred ce-mi spuneți! Condoleanțe sincere! Am pierdut un reporter de investigații deosebit. Incisiv, necruțător cu moralitatea îndoielnică, cu corupția putredă. Cu o logică impenetrabilă. Doamne, ce mă fac acum? Cheia acelui reportaj se afla la dânsul!
- Asta ce ar trebui să însemne, domnișoară Grațiela?
- Azi trebuia să-mi dea o serie de date de importanță deosebită pentru epilogul reportajului meu. De fapt, al nostru...
- Mihai a lăsat pe reminder data și ora la care trebuia să se vadă cu dumneavoastră. Așa se explică venirea mea azi, aici...
Alexandra observase, încă de când antamase discuția cu tânăra aceasta, care acum nu-i mai inspira nici gelozie, nici ură, că privea în jur din când în când cu oarecare teamă. Ca și cum s-ar fi așteptat ca pe după coloanele gangului să apară cineva de care se ferea. Se temea, chiar. “Dar de ce să procedeze așa?”, se întrebă în sine Alexandra. Așa că atacă verbal, frontal.
- Mi se pare mie sau vă temeți de ceva? De cineva anume?
- D-nă Leoveanu, vă rog, sunteți singurul meu punct arhimedic în încercarea de a definitiva reportajul care atât m-a chinuit la Addis Abeba... Putem vorbi undeva în liniște? La d-voastră acasă?
- Acasă? De ce tocmai acasă? Putem merge în Cișmigiu. Ne așezăm pe o bancă. Nu văd un alt loc mai retras și intim...
- Vă rog, să mergem la d-voastră! V-am spus, dl. Leoveanu trebuia să-mi înmâneze niște date...în format electronic...de importanță majoră...poate sunt arhivate pe calculatorul dânsului...
- Oricum, eu nu mă pricep deloc la calculatoare, așa că...
- Nu-i nimic, vă ajut eu!
- La ce să mă ajutați?
- Să căutăm împreună datele pe care trebuia să mi le procure...
- Nu înțeleg deloc de ce Mihai, care lucrează la alt trust media, trebuia să vă dea d-vostră niște date...confidențiale, înțeleg...
- Vă voi explica acasă...