La marginea satului trăiau, într-o cocioabă de chirpici, un bărbat și o femeie. Erau atât de săraci că nici farfurii din care să mănânce nu aveau. Se hrăneau cu ce primeau de la alți oameni milostivi din sat.

Genunchii li se tociseră, iar degetele li se chirciseră de-atâtea rugăciuni, dar Dumnezeu parcă-și astupase urechile. Nici un bănuț nu le arunca pe drumurile ce le băteau zilnic în căutarea unui strop de viață. Seara se întorceau atât de amărâți de parcă cineva le-ar fi măcinat sufletul între două pietre de moară.

Nu trecu mult și soarta îi îmbogăți cu o nouă povară: femeia născu un copil.

Vrând-nevrând, crescu și el din mila satului. De mic se obișnuise cu greul. Răbda de foame zile întregi fără să plângă. Chiar dacă ar fi plâns, tot nu s-ar fi găsit ceva de mâncare. Iar plânsul l-ar fi înfometat și mai rău.

Ziua răscolea prin gunoaiele satului. Uneori găsea hrană atât de stricată încât nici câinii vagabonzi nu s-ar fi apropiat de ea. El, în schimb, o înfuleca bucuros. Apoi încerca din răsputeri să-și înlăture greața; vomitând, și-ar fi golit stomacul și asta ar fi însemnat foame din nou.

Seara se plimba pe ulițele satului bătând și cerșind la porțile oamenilor. De multe ori aceștia aruncau cu câte ceva după el. Copilul - plin de speranță - nădăjduia să fie o bucată de pâine uscată. Dar nu erau decât pietre tari și ascuțite aruncate cu răutate și ură.

Avea mulți prieteni: câinii vagabonzi cu care împărțea pâinea mucegăită, vrăbiile care își făcuseră cuib chiar deasupra colțului în care dormea el, ciorile cu care scormonea munții de gunoi.

Dar asta nu era de-ajuns. Simțea că trebuie să existe ceva mai mult. Ceva mai fin decât nasul umed al unui câine, mai dulce decât un ciripit de vrăbiuțe, mai puternic decât un croncănit de cioară. Ceva pe care doar alți copii de vârsta lui i-l puteau oferi.

Deseori îi privea cum se adunau în poiană spunându-și taine ce i se păreau sfinte. Ar fi dat toate cojile alea de pâine tari și gustoase doar să afle ce-și vorbeau. Le-ar fi ascultat poveștile cu urechi de pisică. I-ar fi ținut de mâini precum pietrele prețioase. Și ce s-ar mai fi jucat ! Ar fi sărit cu ei să rupă șalele pământului. Ar fi chiuit să spargă timpanele văilor. S-ar fi învârtit să amețească stelele.

Dar nu. Copiii nu vroiau asta. Își aveau ei înțelesurile lor de oameni superiori ce-și primeau micul dejun la pat, ce erau îmbrăcați de părinți sau bunici, și aveau rezervate câte două ore de somn în fiecare după-amiază.

Copilului cel sărman nu aveau ce să îi spună. Îl priveau cu coada ochiului, își dădeau coate și apoi izbucneau în râs fără ca cineva să fi spus vreo glumă.
De multe ori se ascundeau pândindu-l din umbra casei. El știa că sunt acolo și se umplea de tristețe. Trecea, se prefăcea că nu-i văzuse și se îndrepta spre locul său preferat: muntele de gunoaie. Acolo tot timpul se găsea cineva să-i sară în brațe și să-l lingă pe față.

Cu un singur lucru nu era împăcat: auzise și el povestea Moșului care-n fiecare seară de Crăciun cobora din văzduh într-o sanie argintie plină cu daruri ce-ți luau ochii. Moșul intra din casă în casă și împărțea munți de jucării și dulciuri copiilor cuminți.

Și el era un copil cuminte și bun. Fiecare boț de mămăligă mucegăită îl împărțea cu câinii străzii. Puilor de vrabie le aducea apă în căușul palmei. Nu le cerea nimic părinților, să nu-i necăjească și mai tare. Era cuminte ca un firicel de praf.

Și, de aceea, în fiecare seară de Crăciun – tremurând – îl aștepta pe Moș. Se uita pe geam și vedea casele din sat ce se colorau, una câte una, cu salbe sclipitoare.

- După aceea Moșul va veni la mine! Sau după aceea! Sau după aceea!..., își spunea copilul. Dar se înșela ... De fiecare dată ...

Într-un târziu, rupt de somn și deseori slăbit de foame, adormea. Era noaptea celor mai frumoase vise. Se făcea că troiene de jucării așteptau să intre în căsuța lor. Nici nu știa cu care să se joace prima dată. În vis, ciocolata i se năclăise până la urechi. Iar bradul părea smuls din soare.

Dimineața, căuta înfrigurat bradul și jucăriile pe care le visase. Degeaba însă: moșul nu-i lăsase nici măcar un petec înnodat.

Era atât de necăjit încât își ascundea capul sub pernă și plângea cu lacrimi mari ce nu se mai sfârșeau. Mama încerca să-l liniștească spunându-i de fiecare dată aceeași poveste: căsuța lor se afla departe, la marginea satului, și Moșul prea-ncărcat de daruri nu mai apucase să ajungă și la ei. Zorii de ziuă îl prinseseră în drum spre ei, dar razele soarelui erau un semnal pentru sania fermecată care trebuia să zboare îndată spre palatul din țara ghețurilor fără ca Moșul s-o mai poată întoarce din drum.

Dar tot mama îi promitea că iarna următoare Moșul, ajutat de mai mulți spiriduși, se va grăbi îndeajuns de mult încât bradul mult visat să lumineze și căsuța lor.

În această promisiune copilul își punea toate speranțele. Visele lui de peste an se hrăneau din aceste vorbe ale mamei. Nimic din lume nu l-ar fi făcut să creadă altfel.

Anii se furișau încetișor unul câte unul. Dar Moșul nu se grăbea niciodată destul pentru a ajunge și în locul unde era cel mai așteptat: în coliba de la marginea satului. Lacrimi tot mai mari curgeau pe obrajii îngălbeniți de așteptare, iar crăpăturile pereților se săturaseră să tot audă povestea Moșului celui leneș.

Într-o toamnă, copilul se îmbolnăvi. Foamea, mâncarea stricată, mizeria, îl doborâră la pat.
Zăcu multă vreme în inconștiență cu febră mare. Părinții vegheau pe rând la căpătâi, hrănindu-l cu ce aveau mai bun: niște coji de pâine pe care le păstraseră, ascunse după sobă, pentru zile grele de iarnă.

Se apropia Crăciunul. Copilul, în clipele de luciditate, își amintea de promisiunea mamei: anul acesta Moșul se va grăbi să ajungă și la el.

Zilele, pline de chin, se spărgeau una câte una. Grămăjoara de coji de pâine se făcea tot mai mică. Copilul însă, era tot mai bolnav. Noaptea ochii îi puroiau, iar pleoapele i se lipeau ca o cicatrice.

Veni și seara de Crăciun. Cerul era senin, iar stelele clipeau norocoșilor.

Speranța mai suflă puțină viață în sufletul bolnavului. Încercă să se ridice din pat, dar nu reuși.

Părinții, rupți de oboseală, dormeau într-un colț al camerei. Stăteau strâns îmbrățișați ca doi oameni cărora le era teamă ca nenorocirile să nu-i lovească despărțiți.

Copilul, în schimb, era treaz. Aștepta. La fel cum așteptase în fiecare an. Aștepta un brad acoperit cu pui de stele și comete, un ursuleț de pluș, o cutie mare de bomboane și prăjituri să nu mai încapă în bojdeuca lor.

Undeva, după miezul nopții, ușa scârțâi încet.

- E Moș Crăciun ! își zise. Și ochii i se umplură cu lacrimi de bucurie. Era cel mai fericit copil din lume.

Văzu o umbră mare apropiindu-se.

- Îmi aduce darurile la pat ! se bucură din nou copilul.

Umbra își deschise haina lungă și scoase de sub ea o coasă neagră cu lama ascuțită ca o scânteie. O apucă strâns, cu ambele mâini, și lovi cu sete în inima copilului...