agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1276 .



Deznădejde
prose [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [calinhoriapop ]

2010-08-24  | [This text should be read in romana]    | 



..........
A oprit mașina pe marginea drumului, într-o zonă neamenajată, prin noroi și bălți. Era descumpănit. Luna plutea pe cerul înstelat precum un balon de săpun deasupra apei. În depărtare, în zenit, se distingea o luminiță roșie, intermitentă. Zărind-o și-a adus aminte de una dintre călătoriile lor cu avionul, în noapte, îndreptându-se înspre Paris.
- Cât timp mai avem până la Paris? Sau mai bine spus până la orașul luminilor? – îl întreabă ea copleșindu-l cu îmbrățișări calde.
- Nu mai mult de 15 minute. Eu, în condițiile de față, i-aș spune orașul îndrăgostiților. Nu de alta însă noi nu am plecat la Paris pentru a desăvârși lumina noastră, dacă se poate așa ceva, ci dragostea noastră. – îi răspunde el în timp ce observă prin hubloul din dreptul lui marea de lumină a capitalei din Hexagon. Privește – o îndeamnă el – se vede Parisul. Curând vom ateriza.
Da, au aterizat, s-au cazat și au petrecut cinci zile și cinci nopți de vis, cu plimbări prin tot Parisul, de la Sacre Coeur la Turnul Eiffel și de la La Defance până în Jardin de Luxembourg neocolind La Geode și, bineînțeles, marile magazine.
Aceste lucruri i-au revenit în memorie atunci când a văzut acea luminiță roșie, care se aprindea și se stingea și care, după puțin timp, a dispărut în noapte. Durerea care-l încerca în momentul acela era cruntă, aparent de nesuportat însă, așa cum a descoperit de puțin timp, este mai puternic, mai rezistent decât și-a imaginat vreodată.
O despărțire de persoana iubită nu este ceva facil, cel puțin nu în cazul lui. Pe planeta aceasta se întâmplă zilnic zeci și sute de despărțiri însă sunt despărțiri și despărțiri așa cum, dealtfel, sunt iubiri și iubiri astfel că ceea ce i s-a întâmplat lui nu este nicidecum ceva ieșit din comun, ceva unic printre oameni, însă în inima lui, în mintea lui în acele momente se întâmpla dezastrul, era sfârșitul a tot ceea ce credea și dorea în această viață.
Aceasta era starea lui interioară atunci când a oprit mașina pe marginea șoselei. Simțea că nu mai poate conduce. Mintea lui nu mai gândea limpede, în capul lui era o învălmășeală teribilă astfel încât a crezut că o să-l apuce un leșin. A oprit pentru a se odihni, pentru a-și reveni din nebunia care s-a creat în capul lui. Neavând o destinație precisă nici nu avea un termen limită, astfel încât o oprire, două sau chiar mai multe nu puteau să-i încurce planurile inexistente.
„Hotărât lucru, trebuie să mă consulte un psiholog.” se gândește el. Simțea că nu mai poate face față presiunii care-i apăsa mintea. Din cauza acestei tensiuni starea lui fizică este în mare pericol să se deterioreze. Este conștient de faptul acesta însă, din păcate pentru el, amână și amână deplasarea la o clinică de specialitate pentru a-și face un control medical. Gândurile lui nu se îndreaptă decât într-o singură direcție, către fosta lui iubită și iubirea pierdută, nereușind sub nici o formă să se concentreze la starea lui fizică și nici la cea materială, stare care începea să fie afectată din ce în ce mai mult.
A decis să tragă mașina într-un luminiș din apropiere și să încerce să doarmă puțin. Simțea că puțină odihnă o să-l readucă într-o stare cât de cât normală și că o să reușească să-și limpezească gândurile pentru a decide ce o să întreprindă în viitorul foarte apropiat.
Asupra luminișului și a mașinii lui, încet, încet, s-au strâns niște nori și a început să plouă ușor după care s-a întețit transformându-se într-o răpăială de vară. S-a încheiat destul de repede însă nu suficient pentru a-l lăsa să doarmă. Trezit după numai cinci minute de somn constată că scopul nu a fost îndeplinit, și anume odihna.
În încercarea disperată de a se calma își aprinde o țigară și ia o gură de tarie din sticla aflată pe scaunul pasagerului. În urma ploii a rămas un aer purificat iar el a simțit acest lucru și a stins țigara inspirând și expirând adânc, de mai multe ori. Încearcă, și reușește, să profite de acest aer curat cât mai multe clipe posibil.
În depărtare se aude zgomotul pe care îl fac mașinile care circulă cu mare viteză pe șoseaua prost asfaltată, ondulată, iar acest lucru îl tensionează din nou deoarece trilul păsărilor din pădure este aproape insesizabil. Coboară din mașină și, în ciuda faptului că solul este ud și noroios, se îndreaptă la pas către pădure.
„Dacă ești prea credul
Ea nu pierde nici o clipă,
Dacă ești și prost destul
Poți să te gândești că o face în pripă.”
Fără să vrea, în subconștientul lui, a compus aceste versuri, rapid. Bineînțeles că totul a venit în urma stării interioare pe care o are, în urma focului care îl mistuie în interior, atât de tare încât are impresia că simte flăcările cum îi prăjesc măruntaiele.
Trebuie să facă ceva.
Intră în pădure. Întunericul nu-l sperie, nu-l înspăimântă precum îl înspăimântă viitorul care îl așteaptă, apropiat sau mai puțin apropiat, pe care nu-l întrevede câtuși de puțin. Înaintează printre copacii înalți ai căror coroane lasă greu să pătrundă lumina slabă a lunii de pe cerul proaspăt înseninat. Doar cu ajutorul câtorva raze reușește să zărească, la câțiva pași de locul în care era el, o baracă nelocuită.
Cu ajutorul brichetei, pe care în mod normal o folosește la aprinderea țigărilor, inspectează baraca părăsită iar în acel moment realizează că, cel puțin pentru câteva minute, a reușit să-și mute gândurile de la Ea, lucru pe care nu l-a mai făcut de o bună bucată de vreme, iar asta l-a bucurat pentru moment dându-i speranța, pentru prima dată, că la un moment dat o să treacă peste tot ce a fost și tot ce s-a întâmplat și că o să-și clădească o nou viață.
În acel moment optimismul s-a pogorât asupra lui însă, din păcate, nu pentru multă vreme. Gândurile lui s-au îndreptat din nou la Ea și l-au înțepat în inima făcută bucăți precum o săgeată ascuțită, cu vârful din piatră, care intră fără scrupule în corpul unui animal sălbatic. „Dacă ești prea credul ...” se gândește din nou și îl podidesc lacrimile. Nu a crezut vreodată că cu atâta ușurință o să reușească să încropească câteva versuri, în ciuda faptului că din copilărie a cochetat cu ideea de a încerca să compună una sau mai multe poezii. „Ea nu pierde nici o clipă ...” se gândește cât este de adevărat.
A realizat că s-a îndepărtat de baracă și că se îndreaptă înspre nicăieri, de minute bune. Susurul unui pârâu reușește să-i atragă atenția. Se duce în direcția apei. Din nou mintea lui începe să se relaxeze datorită sunetului pe care îl face firul de apă curgătoare care străbate marginea pădurii în care a găsit, pentru mai multe minute, liniștea multă așteptată.
Își stropește fața. Apa rece, cristalină, îl înviorează. Se uită la ceas și constată că este foarte târziu în noapte. Hotărește că este momentul să se întoarcă la mașină și să se îndrepte către oraș. Înviorat, relaxat și optimist pornește pe poteca pe care a venit, cu speranța că nu se va rătăci prin pădurea care i-a adus atâta speranță în viitor.
„Dacă ești și prost destul ...” ceea ce el considera că a fost. Din nou gândurile negre s-au întors. „Poți să te gândești că o face în pripă” lucru care dacă s-ar fi întâmplat așa durerea lui ar fi fost puțin mai atenuată, însă nici măcar în pripă nu a făcut-o, conform spuselor Ei, spuselor lor, ci pe îndelete, vreme de mai mulți ani.
A ajuns în luminișul în care a lăsat mașina, s-a urcat la volan însă starea lui interioară era aceeași care a fost și în momentul în care a oprit, în urmă cu câteva ore, de parcă a fost suspendat timpul. Nimic nu s-a schimbat.
Nu știe ce să facă în continuare. Să plece, să rămână la marginea pădurii și să doarmă în mașină, să se întoarcă ... ? Este debusolat!
Se hotărește să se roage lui Dumnezeu, să murmure o rugăciune pe care o știe din fragedă copilărie. Se întreabă de câte ori o fi rostit această rugăciune. Face rapid un calcul sumar, în minte, și ajunge la concluzia că de cel puțin zece mii de ori. De cel puțin! S-a rugat de zece mii de ori și a ajuns în situația de față, în starea asta?
Confuzia din capul lui are legătură și cu credința pe care o are în Dumnezeu. Nu știe dacă să mai creadă în Divinitate sau nu. Consideră că Cel De Sus nu a fost corect cu el, că nu i-a răspuns cum trebuie faptelor sale, care, cu siguranță, nu au fost dintre cele mai sacre dar care meritau un cu totul alt răspuns, un cu totul alt rezultat.
Consideră că a fost trădat de Dumnezeu. Credea că are o relație bună și de prietenie cu El iar, din păcate, descoperă că nu este așa. A vorbit de multe ori cu El și tot de atâtea ori a crezut că a fost ascultat. Îi este foarte greu să renunțe la credință, nu vrea să renunțe la credință, însă nu vede o altă alternativă, cel puțin nu pentru moment. Speră că o astfel de decizie o să-l facă să se simtă mai bine, orice ar însemna asta. Despărțirea de Dumnezeu o vede ca un nou început, ca ceva de care are nevoie imediată.
Își amintește că a citit undeva – sau era un banc? – că la un moment dat un Papă de la Vatican, aflat într-o vizită oficială într-una dintre țările în care are mulți supuși, a spus, într-un anume context, că este împotriva eutanasierii deoarece fiecare dintre noi trebuie să accepte moartea doar atunci când hotărește Dumnezeu, iar la finalul discursului s-a urcat într-un vehicul blindat și a plecat. Ce fel de pildă a dat reprezentantul cel dintâi al lui Dumnezeu pe pământ?
- De când nu ai mai fost la biserică?
- Nu am mai fost demult timp, nici nu îmi mai amintesc de când – răspunde el întrebării adresată de către mama lui.
- De ce nu mai mergi? Îmi amintesc că tu mergeai destul de des. Ce s-a întâmplat? – insistă mama.
- Ce să se întâmple. Tu nu ai văzut?
- Anume?
- Consider că este pierdere de vreme – îi răspunde el, vehement, însă regretă imediat.
Nu știa dacă chiar așa credea la momentul respectiv însă acum parcă este tot mai convins că nu există Divinitate, că nu este cineva acolo sus care să vegheze asupra ce este rău și ce este bun. Crede că este posibil să existe doar dacă ceea ce este bun și ceea ce este rău sunt înțelese într-un alt mod decât le înțelege el, adică ce este bun de fapt este rău și viceversa.
.......... www.chp.arts.ro



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!