agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-09-15 | [This text should be read in romana] | Pisica Marius POARTA CÃTRE CER CAPITOLUL I RevelaÈ›ia * 03 Decembrie, 2011 New York City, SUA ÃŽn jur domnea o tăcere adâncă… O senzaÈ›ie stranie de neliniÈ™te însă, îl cuprindea până în profunzimile conÈ™tiinÈ›ei sale, deÈ™i, È™tia că nu avea de ce. Se plimba prin livada aceea, cu un gazon perfect, umplută de o lumină caldă È™i simÈ›ea prin pantofii negrii moliciunea blândă a ierbii, iar prin costumul său impecabil trecea un aer plăcut, reconfortant; È™i totuÈ™i mintea sa era neliniÈ™tită. Nu se întreba ce cauta acolo, ci pur È™i simplu mergea fără È›intă. Ajungând la umbra unui măr, unde ploile au umplut cu apă o mică denivelare a terenului se apropie È™i mai mult de acea baltă, atât cât să-È™i poată vedea reflexia în întinderea nemiÈ™cată a apei atât de limpede. RăzleÈ›, pluteau câteva mere căzute, încă verzi, rotindu-se uÈ™or. El, îngenunche cavalereÈ™te la marginea apei privindu-È™i propia reflexie, tulburată pentru scurt timp de căderea unei frunze. ÃŽn acel moment, avu impresia că imaginea sa , acum neclară, îl priveÈ™te înapoi È™i simÈ›i un imbold să atingă cu un deget apa, ce avea o strălucire stranie. La atingerea rece a apei, se formară imediat unde concentrice, fine, ce dispăreau pe masură ce se lărgeau, pierzându-se printre firele de iarbă de pe margine. Surâse la propriul gând stupid cum că cineva l-ar privii È™i își retrase mâna, iar o picatură de apă ce-i rămăsese pe buricul degetului se prelinse si căzu în apă, formând alte cercuri concentrice care nu conteneau să se oprească. Din nou, acel sentiment de neliniÈ™te îl cuprinse È™i mintea sa, programată să se îndoiască de sine își spunea: “EÈ™ti sigur că e real ceea ce ai văzut?†Inima începu să-i bată aÈ™a de tare, auzindu-se ca un ecou ciudat, ca niÈ™te voci nedesluÈ™ite, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai aproape, È™i brusc simÈ›ii cum ceva îl trase de mână È™i cum apa rece îi inunda plămânii lăsându-l fără aer. ÃŽncerca să se zbată È™i să È›ipe, dar trupul său inert parcă nu mai era al său, iar strigătele sale mute, nici măcar el nu le mai auzea. Când în sfârÈ™it corpul sau cedă, creierul său, capabil încă să mai înregistreze imagini, văzu o mână plăpândă, albă, un braÈ›, apoi materialul alb al unei rochii de mătase purtată de o femeie cu părul lung, negru ca abanosul, răvășit de adâncul apei, două buze pline È™i un nas acvilin, niÈ™te ochi negrii lucioÈ™i amenințători, însă expresia chipului lăsa să se întrevadă o cumplită suferință. Părea că vrea să spună ceva din priviri dar dintrodată se năpustii asupra lui cu niÈ™te colÈ›i însângeraÈ›i ca ai unei fiare sălbatice ce tocmai se hrăneÈ™te. * Se trezii ud leoarcă în patul său, cu un strigăt înăbuÈ™it È™i disperat. Respira greu strângând aÈ™ternuturile în pumni, iar până se dezmeticii își È™terse sudoarea de pe față, lăsând în aÈ™ternuturile de satin urma pumnilor săi, ce se estompa uÈ™or, insesizabil. La câteva secunde porni È™i alarma deranjantă, cu piuitul său electronic, al ceasului de pe noptiera din stânga patului său, mult prea mare È™i mult prea gol. ÃŽÈ™i întoarse privirea spre el È™i cu un gest mecanic oprii alarma aparatului ce indica ora 06:00 AM, cu cifrele sale pătrate, roÈ™ii. -E un lucru bun că mai trezit la timp! Se adresa ironic aparatului, insensibil la replica sa. Se dezvelii dând la o parte aÈ™ternuturile albastre È™i se îndrepta cu mersul leneÈ™ spre fereastră. Trase jaluzelele verticale aÈ™teptându-se să vadă primele raze ale soarelui însă era deja Decembrie. Totul era cufundat, încă, în noapte, soarele având să răsară mult mai târziu. Privea prin sticla ferestrei, oraÈ™ul căruia-i clipoceau, pe un fond întunecat, miile de luminiÈ›e È™i panourile publicitare animate. Câteva maÈ™ini treceau grăbite pe È™osea, cu farurile lor străpungând ceaÈ›a deasă din timpul nopÈ›ii. Cerul încă mai arăta câteva stele È™i recunoscu cu uÈ™urință constelaÈ›ia Orionului. O privea de fiecare dată fascinat, gândindu-se de ce egiptenii erau aÈ™a de interesaÈ›i de ea. De ce era asa de învăluită în mister È™i, privind în gol îi venii în minte imaginea femeii misterioase din visul său. ÃŽl trăgea cu mâna aceea plăpândă È™i atât de albă, apoi privirea aceea care încerca să-i spună ceva È™i, ca de fiecare dată când avea acel vis, cum îl atacă precum o fiară demonică cu acei colÈ›i însângeraÈ›i. Scutură din cap încercând să scape de acele imagini din mintea sa È™i simÈ›ii niÈ™te fiori reci cum îl treceau pe spatele gol, excitându-i pielea de pe pieptul lat. După ce își făcu siesta de dimineață își puse costumul È™i se privii în oglindă să-È™i aranjeze cravata. ÃŽÈ™i puse legitimaÈ›ia la buzunarul de la piept al sacoului È™i citii entuziasmat: Prof. Dr. Daniel Gospel, scris sub poza în care afiÈ™a un zâmbet ce-i aducea aminte de anii studenÈ›iei. ÃŽncercă să imite acel zâmbet dezinvolt în oglinda înaltă cu rama sculptată, puse mâna pe servietă È™i se îndrepta spre uÈ™a, previzualizând drumul spre universitate. * ÃŽn amfiteatrul universității, sala era pe jumătate plină. Scaunele erau dispuse circular pentru a înlesnii predarea cursurilor. StudenÈ›ilor li se citea plictiseala pe față, cu excepÈ›ia celor din primele rânduri ce dădeau dovada de un real interes pentru cursul Drei. Eleonor Patrick. -Efectul neurotransmițătorilor eliberaÈ›i de axonul presinaptic este de a inhiba si nu de a excita dendrita postsinaptică È™i atunci… Discursul i-a fost înterupt de zgomotul uÈ™ilor înalte de la una din intrările amfiteatrului. Daniel intră È™i o privi cu un zâmbet, aÈ™teptând parcă aprobarea ei să ia loc în sala. ÃŽl privi cum stătea în uÈ™a, cu statura lui impunătoare È™i costumul mereu impecabil, frizura lui “sauvageâ€, cu părul tuns scurt È™i privirea aceea caldă a ochilor care nu pierdeau nici un detaliu. ÃŽi făcu scurt un semn din cap urmat de un zâmbet È™i se grăbii să-È™i termine fraza în timp ce el lua loc în sală: -…și atunci ei sunt consideraÈ›i inhibitori. Dar dat fiind faptul că timpul nostru se apropie de sfârÈ™it, am să vă rog să studiaÈ›i până data viitoare, pentru o mai bună aprofundare “Efectul neurotransmițătorilor axonului presinaptic†din teza prof. Everett. Pe data viitoare. ÃŽncheie dându-È™i ochelarii jos È™i aÈ™ezându-se la catedra plină de cărÈ›i È™i de lucrări de corectat. StudenÈ›ii se ridicau în picioare făcând o larmă uneori supăratoare, ieÈ™ind din amfiteatru pe toate căile de acces, dar deja se obiÈ™nuise. Daniel se apropie de catedră, în timp ce ea, evident obosită, își masa pleoapele ochilor cu degetele sale delicate È™i subÈ›iri, pe sub ochelarii chic. -Bună ziua Dr. Gospel! Spuse ea cu accentul ei britanic. -Bună, Lena! -Nu te-am văzut azi dimineață în cancelarie! Zise ea punându-È™i din nou ochelarii la ochi È™i adoptând o poziÈ›ie mai serioasa, în scaunul de la catedră, ca un jilÈ› regal îmbracat în catifea viÈ™inie, ca È™i celelalte scaune din amfiteatru, ce se asortau într-o paletă interesantă cu parchetul laminat, de culoarea lemnului de cireÈ™ È™i cu lambriurile înalte ce îmbrăcau pereÈ›ii. Arăta superb cu toată oboseala ce i se vedea pe chip. O femeie tânără, la 28 de ani, miniona la vreo 1,65m cu părul ca mierea È™i niÈ™te ochi verzi pătrunzători. Când vorbea, buzele i se miÈ™cau aÈ™a lasciv, încat orice bărbat ar fi dat orice, să le sărute, iar vocea ei încânta orice ureche. -Păi am ajuns devreme È™i am intrat direct la cursuri, îi spuse Daniel. Am văzut că mi-ai lăsat o invitaÈ›ie pe birou. Despre ce e vorba? -A, da! Mmm… OK! ÃŽÈ›i spun imediat, spuse preocupată să caute ceva cu o mână iar cu cealaltă masându-È™i fruntea pe sub È™uviÈ›ele părului prins la spate ce aducea cu un lotus înflorit, plutind pe un lac. Găsi tubul de aspirină, ce nu-i lipsea niciodată, È™i luă două pastille sorbind apa dintr-un pahar pe jumătate plin. -ÃŽmi pari obosită!... -Mda! Spuse ea. MulÈ›umesc lui Dumnezeu că există cafeaua. Am nevoie de o ceaÈ™că de cafea. Una mare, îi spuse zâmbindu-i. Hai să bem o cafea! Știu un loc grozav în apropiere. Daniel o privii suspicios È™i curios în acelasi timp, È›inând în mână plicul alb, simplu, cu o invitaÈ›ie ciudată la o conferință al cărei subiect nu-l înÈ›elesese prea bine. ÃŽÈ™i puse plicul în buzunarul interior al sacoului È™i mergând de cealaltă parte a catedrei, îi oferii braÈ›ul celei pe care o admira înca din facultate È™i se îndreptară spre ieÈ™ire. AjunÈ™i în faÈ›a cafenelei, Daniel se grăbi să-i deschidă uÈ™a din termopan, Lenei care intră aruncându-È™i privirile după o masa liberă. O muzică lentă, probabil jazz, se auzea în difuzoarele instalate pe pereÈ›ii vopsiÈ›i cu galben ai încăperii. Mesele erau aÈ™ezate la fereastră, iar alături era barul. Se aÈ™ezară È™i, o domniÈ™oară drăguță, chelneriță în cafenea. le luă comanda: -Bună ziua! Cu ce vă pot servii? Þinuta ei era elegantă, sobră iar zâmbetul făcea notă discordantă cu acel loc care arăta mult prea serios, realiză Daniel. -Două cafele cu lapte! spuse Lena. Și cu puÈ›in mai mult zahăr pentru mine te rog. ÃŽn timp ce se întoarse pe călcâie spuse că revine imediat È™i se duse la bar unde se afla expresorul de cafea. -Drăguță muzica! spuse Daniel. - Da e un fel de jazz mai lent, probabil ambiental, între timp cafelele le-au fost aÈ™ezate pe masa, chelneriÈ›a retrăgându-se cu un semn din cap, politicos, iar Lena spuse: -OK! ÃŽnvitaÈ›ia pe care ai primit-o…Mmm asta DA viață! se oprii pentru un scurt moment, pentru a sorbii din cafeaua fierbinte. Puse ceaÈ™ca cu amândouă mâinile în farfurioara de pe masa rotundă È™i reluă: -ÃŽnvitaÈ›ia pe care ai primit-o, pe care am primit-o È™i eu, este pentru o întrevedere cu cei mai mari savanÈ›i ai lumii È™i are loc în New York. -O conferință? Despre ce? Păru mirat Daniel, mai mult surprins că a primit È™i el o invitaÈ›ie. Sigur, diplomele È™i lucrările sale erau de admirat, însă nu se considera pe sine una din minÈ›ile strălucite ale lumii. Sorbii È™i el din cafeaua sa È™i aÈ™tepta curios răspunsul Lenei, bucurându-se că avea mai mult ocazia să stea cu ea de vorba decât de faptul că primise o invitaÈ›ie la o conferință internaÈ›ională. -Despre 21 Decembrie 2012! ÃŽÈ›i spune ceva? -Nu, zise Daniel. -Ei bine… își începu ea prelegerea, adoptând din nou acea postură oficială pe care o avea ori de câte ori vorbea serios, iar accentul ei britanic o făcea să pară È™i mai serioasă, să nu mai vorbim de faptul că lui Daniel îi părea È™i mai atrăgătoare, întrebându-se de ce niciodată nu a făcut nici un pas spre a se apropia de ea. -Diferite civilizaÈ›ii antice, cu diferitele lor culturi, au prezis ca anul 2012, adică anul viitor va fi unul de maxima importanță. Unele dintr-aceste civilizaÈ›ii presupun că la sfârÈ™itul anului viitor va incepe sfârÈ™itul lumii, mai exact la 21 decembrie.ÃŽnsă o singură civilizaÈ›ie, mayaÈ™ii,ca să fiu mai precisă, cred că se va produce o mare schimbare, atât de mare încat nu au putut vedea mai departe de anul 2012, sfârÈ™itul unui ciclu calendaristic, sau nu au înÈ›eles pur È™i simplu în ce constă această schimbare. Dovada lor reprezentând-o calendarul mayan, care este atât de precis încât este practic, infailibil. -Deci la anul va fi sfârÈ™itul lumii? Asta e ceea ce îmi spui? Trebuie să îmi sun avocatul! O întrerupse Daniel, glumind puÈ›in ironic, lăsând impresia că ar vrea să se ridice, punând amble mâini pe masă. Lena își atinse buza superioară cu vârful limbii, privindu-l peste ramele ochelarilor, în semn că nu avea chef de glume, își umezii buzele apoi continuă: -Mmm… Nu! Ceea ce vreau să spun e că, acest presupus sfârÈ™it al lumii, va fi de fapt, pragul spre necunoscuta schimbare, coincidând cu foarte multe fenomene astronomice de o importanță deosebită. Scopul conferinÈ›ei fiind acela de a stabili ce efecte pot avea aceste schimbări asupra omului, din toate punctele de vedere, fizic si psihic, iar motivul pentru care noi doi am fost chemaÈ›i, este lucrarea noastra despre subiectivitatea realității individuale pe care am scris-o amândoi în facultate. -Cum? păru derutat Daniel. Adică după opt ani de zile ne bagă cineva în seamă lucrarea? -Da Daniel. InvitaÈ›iile au sosit pe adresa universității, cerându-ne prezenÈ›a, îi spuse Lena privindu-l în ochi cu un zâmbet pe care nu-l mai arătase de multa vreme. Daniel își aprinse o tigară, inhalând fumul apoi expirându-l zgomotos È™i își puse bricheta zippo pe masă... Ceea ce nu înÈ›eleg deloc, continuă ea, e de ce noi? Mai gustă odată din cafea È™i spuse: -InvitaÈ›iile nu sunt din partea vreunei societăți a savanÈ›ilor din lume ci din partea unui personaj misterios pe nume Contele Raman. Nimeni nu È™tie cine este! -Conte? Râse Daniel. Raman? Ce fel de nume mai e È™i ăsta? -Nu È™tiu Daniel, dar cică tipul ar venii de undeva din România. O È›ară din Europa de Est. -Din Þara Contelui Dracula? Sper că nu au vreun grad de rudenie? Zise el, vizibil amuzat de subiect. Lena zâmbii din nou. Privii spre bricheta metalică argintie amuzându-se în sinea ei de mesajul gravat pe ea: “I Have Issues!â€; își dorea cu ardoare o È›igară, dar își aduse aminte că e mai puternică de atât. Daniel, citind-o ca pe o carte îi spuse amuzat: -De cât timp nu ai mai fumat? -Þie chiar nu-È›i scapă nimic, nu-i aÈ™a? ÃŽi replică Lena uÈ™or jenată de cât de transparentă era în jurul lui. Ei bine, cam un an È™i jumătate. “Dar nu cred că mi-ar strica una sigură!†își spuse în gând. Pot să iau È™i eu una? Zise È™i întinse mâna spre Daniel care avea deja pachetul de È›igări întins spre ea. -EÈ™ti incredibil! ÃŽi spuse dând din cap, luând pachetul roÈ™u de È›igări plecându-È™i privirea de parca nu voia să vadă ceea ce face. Desfăcu pachetul, scoase o È›igară, luă bricheta de pe masă trecându-È™i degetul mare peste gravura întrebându-se dacă È™i ea are probleme. ÃŽÈ™i aprinse o È›igară lăsând urme de ruj pe filtrul galben È™i simÈ›ii fumul cald cum îi umple plămânii È™i aroma tutunului care se îmbunătățise simÈ›itor dealungul anilor. ÃŽnchise ochii savurând o plăcere de mult uitată È™i expiră fumul când îi deschise. Daniel o privii fascinat, studiindu-i mimica È™i gesturile, felul cum È›inea È›igara în mana delicata È™i uÈ™or tremurândă, denotând pasiunea cu care fuma în acel moment. -Bun! L-ai întâlnit pe acest conte? O întrerupse el. Parcă ieÈ™ită din transă, Lena îi răspunse: -Nu! E un mister pentru mine. Daniel ridică din sprâncene È™i mai curios. O melodie se auzii dinspre poÈ™eta Lenei, semăna cu “Chasing Cars†a celor de la Snow Patrol. ÃŽÈ™i puse poÈ™eta neagra pe masa È™i o deschise, volumul tonului de apel crescu, iar insigna Luis Vuitton strălucii scurt din cauza unor raze de soare ce își făceau loc prin perdeaua de plumb a norilor È™i prin fereastra cafenelei. -Da! Răspunse ea scurt, sprijinindu-È™i încheietura mâinii în care È›inea È›igara, pe marginea mesei, fumul venind spre Daniel care-l împrăștie cu mâna. -OK! Vin imediat, spuse glisând display-ul telefonului, punându-l în poÈ™eta. Trebuie sa plec, anunță ea. ÃŽmi pare rău. Te sun eu mai pe seară. ÃŽÈ™i puse È›igara în scrumieră È™i poÈ™eta pe umăr în timp ce se ridica de la masă. Daniel politicos se ridică È™i el, curios de apelul ce tocmai îl primise Lena. ÃŽl sărută scurt pe obraz È™i înainte să plece mai trase un fum din È›igara din scrumieră exclamând: -Oh, Da!... È™i ieÈ™i grăbită din cafenea lăsând în urma sa parfumul dulce È™i fumul unei È›igări ce ardea încă. “Uite o femeie căruia nu-i este frică să-È™i exprime emoÈ›iile!†gândi Daniel aÈ™ezându-se din nou la masa să-È™i termine cafeaua. “Bună muzică!†își spuse. * AjunÈ™i la Hotelul Plaza, unde misterioasa lor gazdă închiriase o sală de conferinÈ›e, Daniel care purta un costum nou, îi deschise uÈ™a Lenei, ca de obicei încântătoare. Daniel făcu o plecăciune: -Milady… -Vai! MulÈ›umesc bunule domn! ÃŽi spuse ea,intrând în jocul lui È™i făcu o reverență. Intrând în sala au fost uimiÈ›i de dimensiunile prea mici pentru o conferință de asemenea anvergură, asta dacă nu cumva cei invitaÈ›i erau puÈ›ini la numar È™i scopul era de a nu aduce la cunoÈ™tință publicului larg, lucruruile ce urmau a fi discutate. PereÈ›ii erau albi È™i îmbrăcaÈ›i până la jumătate într-un lambriu de arÈ›ar roÈ™u, pe jos era întins un covor grena cu modele aurii în centru, deasupra cărora era aÈ™ezată o masă dreptunghiulară din lemn masiv, probabil stejar, È™i noua scaune cu spătar înalt sculptat È™i pernă violet, de catifea. -Se pare că am ajuns ultimii! Zise Daniel îndreptându-se împreună cu Lena spre locurile rezervate lor, unul în faÈ›a celuilalt, în dreptul fiecăruia fiind o plăcuță cu numele È™i un dosar gros. Salutară din priviri pei cei deja prezenÈ›i care erau foarte zgomotoÈ™i discutând aprins în engleză . -Mă aÈ™teptam să vină mai multă lume! spune Lena. ÃŽn acel moment întra în sală, pe o alta ușă decât cea pe care intrară invitaÈ›ii, Contele Raman spunând: -ÃŽntradevăr domniÈ™oară Patrick, ar fi trebuit sa fim mult mai mulÈ›i, însă oamenii buni sunt greu de găsit în ziua de azi. Sala amuÈ›ii. Uimirea Lenei i se citi pe față. Contele avea o statură impresionantă È™i o voce impunătoare, cu toate astea se miÈ™ca atât de lejer lăsând impresia că pluteÈ™te. Avea un chip cu trasături fine în jur de patruzeci de ani, se vedea È™i dupa hainele în care era îmbrăcat, ca a dus o viață demnă de un conte. Și totuÈ™i nimeni nu È™tia cine este. Merse până în capul mesei, tăcut se aÈ™eza pe scaun cu încheieturile mâinilor pe marginea mesei È™i spuse adresându-se tuturor cu un glas domol. -Bună seara doamnelor È™i domnilor! Vă întrebaÈ›i probabil cine sunt È™i de ce v-am chemat aici, aÈ™ dorii mai întâi să vă spun că sunt Contele Arian Raman, spuse arătând cu o mână spre sine. Daniel observă că pe un deget avea un inel foarte mare cu o piatră străvezie, translucidă, foarte ciudată. -Această întâlnire nu va fi mediatizată din motive pe care am să vi le explic ulterior. V-am studiat activitatea tuturor, iar în urma rezultatelor muncii dumneavoastra aÈ›i fost selectaÈ›i pentru a participa la aceasta hai să-i spunem aducere la cunoÈ™tință, în ceea ce priveÈ™te ziua de 21 Decembrie 2012. Acum È™tiu că pentru unii dintre domniile voastre această dată poate că nu are o însemnătate prea mare, iar pentru alÈ›ii poate că înseamnă totul. Dar, înainte de toate să vă ajut să vă cunoasteÈ›i cât mai bine, pentru că astfel sper că veÈ›i lucra împreună în următoarea perioadă. Se ridică în picioare, cu degetele încă sprijinite pe masă È™i cu inelul care strălucea acum într-un mod foarte ciudat. Instinctiv, Daniel îi făcu un profil psihologic scurt, studiindu-i mimica È™i gesturile, îl vedea ca pe o persoană foarte calmă È™i raÈ›ională, dar care cu siguranță a trăit prea multe întâmplări în doar cei patruzeci de ani pe care arăta că-i are. Contele indică cu mâna sa dreaptă È™i îl numii pe un tip la vreo treizeci de ani, cu părul grizonat, mult prea devreme, cu ochelari cu ramă neagră: -Prof. Dr. Michael Planck, din Marea Britanie, astrofizician. Mai departe îl avem pe Prof. Dr. Martin Simic, fizician, din Serbia, spuse Contele arătând spre stânga sa, un tip dolofan într-un costum de culoare gri, cu chelie. -Alături de profesorul Planck este domnul Prof. Dr. Sidney Powell, din Marea Britanie, arheolog; domnul Mahmoru Akita, genetician din Japonia – È™i pronunță numele cu un accent impecabil – care se ridică È™i se înclină salutând după tradiÈ›ia japoneză după care luă loc; domnul Jean-Jeaques Flandre, biolog, din FranÈ›a… -Bonsoir! replică Flandre, un tip elegant cu o frizură ce amintea de Alain Delon, cu veÈ™nicul fular alb în jurul gâtului,ce se tot juca cu un creion între degetele prea lungi È™i subÈ›iri. -Vivian Withmore, oceanolog din Australia, aÈ™ezată lângă Daniel, care salută cu o voce subÈ›ire, cu accent tipic Australian, era o tipă zâmbăreață, cu niÈ™te ochi verzi smarald, cu părul roÈ™cat în bucle largi È™i câțiva pistrui pe pomeÈ›i. -ÃŽn cele din urmă, Dr. Eleonor Patrick È™i Daniel Gospel, psihologi, din Statele Unite. Acum!... È™i se aÈ™eză plecându-È™i privirea pentru o secundă; inelul pe care îl avea la mână nu mai avea aceeaÈ™i strălucire…Motivul pentru care v-am chemat este că data de 21 Decembrie, adică peste un an de zile, va avea loc cel mai important fenomen pe care umanitatea îl va avea de înfruntat. După cum bine È™tiÈ›i, spuse contele vorbind din nou cu acea tonalitate impunătoare, planeta Pământ va trece printr-o bandă fotonică cu o lățime de două mii de ani, moment ce va coincide cu alinierea sistemului nostru solar, la centrul galaxiei. Din păcate, acest lucru deja este un fapt, încă din 1998 soarele nostru intrând în banda fotonică prin care sistemul solar trece la fiecare 26 000 de ani, iar Pământul urmând a intra în această bandă în 2012 pentru o perioada de 2000 de ani. Deasemenea această dată, coincide cu începutul celui de-al È™aselea ciclu calendaristic maya, când s-ar presupune că v-om ascende la un nivel superior al existenÈ›ei unde ar trebui să primim în dar cunoÈ™tinÈ›ele È™i secretele întregului univers. Acest lucru poate fi însă, dezastruos, dar, totul se poate schimba… -Mă scuzaÈ›i că vă întrerup, spuse Daniel sceptic. Care este baza acestor teorii? Contele îl privii pe Daniel, în timp ce colÈ›urile gurii sale încercau să-È™i abÈ›ină un zâmbet. Michael Planck, astrofizicianul intervenii: -Acum trei ani, eu È™i asistenÈ›ii mei de la universitatea Oxford, am observat o tendință a planetelor È™i a stelelor apropiate de a se alinia la centrul gravitaÈ›ional al galaxiei noastre. “VorbeÈ™te foarte mandru de el!†își nota în minte Daniel. Am descoperit astfel È™i banda fotonică È™i i-am calculat traiectoria, cu ajutorul celor de la NASA, continuă el, ceea ce domnul Conte a spus mai deveme este în întregime adevărat. Fără să luăm în considerare posibilele efecte ale bandei fotonice numai alinierea sistemului solar la centrul galaxiei poate avea efecte dezastruoase asupra vieÈ›ii pe această planetă, datorită inversării polilor magnetici ai planetei. Nu este o farsă de internet de genul “Nibiru†planeta care ne va “înghiÈ›ii†încercă Planck să evidenÈ›ieze seriozitatea cu care vorbea. -Și de ce nu simÈ›im aceste efecte în momentul de față? întreba Lena. -Asta este pentru că alinierea la centrul galaxiei, a făcut ca pe tot globul clima să ramână neschimbată. De ce nu simÈ›im efectele probabil că asta o să ne explicaÈ›i dvs. È™i Dl. Gospel mai târziu. -Nu ar trebui neglijate nici efectele bandei fotonice d-le prof. Planck, intervenii Mahmoru Akita. Acum 2 ani de zile, în urma unui experiment, în care câteva particule de fotoni au fost izolate în vid, în momentul în care în cuvă sa introdus o mostră de ADN, fotonii au interacÈ›ionat cu moleculele, luând forma de spirală a acestora, ba mai mult, schimbându-le total structura, îmbunătățind legăturile, în fond fiecare particulă subatomică este goală pe dinăuntru, adică este energie pură, la fel È™i fotonii, care iau forma È™i devin vizibili, doar când întâlnesc un corp material. Și astfel… -Și astfel ajungem la vechea teorie despre materie versus antimaterie, intervenii Lena, spre uimirea lui Daniel care nici în ruptul capului nu o credea a fi pasionată de fizica cuantică. -Exact… spuse zâmbind Moru Akita, însa asupra oamenilor este cu totul o altă poveste. Vorbea sacadat È™i tot timpul își aranja ochelarii pe nasul lucios, unsuros. Se pare că efectul asupra ADN-ului uman este incredibil, din două spire existente, se pare că vom avea 12, pe măsura ce vom trece prin banda fotonică, cu cât mai mare fiind perioada de expunere, cu atât mai mare va fi schimbarea. Iar asta este inconmesurabil. Vă dati seama ce vom putea face? Vom fi probabil capabili să percepem alte dimensiuni, probabil patru sau cinci, cine È™tie, poate chiar mai multe, iar corpurile noastre vor fi poate chiar luminiÈ™cente. Desigur, rămâne o problema însă… spuse întristat, aceea că nu toÈ›i indivizii de pe planetă vor putea face față schimbării. Probabil că Mama Natură își face singură selecÈ›ia naturală. SupravieÈ›uirea este a celui mai puternic, cel ce se poate adapta mai bine la acest proces. -MulÈ›umesc Dle. Akita! intervenii Contele succint. ÃŽn altă ordine de idei, în curând, veÈ›i fi invitaÈ›i să faceÈ›i parte din echipa care va opera, un fel de celulă de criză, să-i spunem, direct de pe un vas, aflat în mijlocul Atlanticului. PrestaÈ›iile dvs vor fi remunerate pe măsura, deÈ™i… È™i aici îi apăru o urmă de îngrijorare pe față, dacă nu reuÈ™im acest lucru, totul va fi în van, iar banii nu vor mai avea nici o valoare, È™i nu vor mai putea schimba nimic. -Să sperăm că banii nu vor mai exista nici dacă reusim ceea ce ne propunem! Spuse Prof. Sidney Powell, coborându-È™i privirea apoi încruntându-È™i sprâncenele groase, lăsând să se vadă ridurile de expresie, adâncii dintre ele, ce formau un “Uâ€, ciudat ca o stemă în frunte. -Eu cred că banii nu sunt problema! Se pronunță Daniel. Oamenii întotdeauna își vor găsi o moneda de schimb. -ÃŽntradevăr, d-le Gospel. ÃŽnsă noi sperăm să eliminăm cu totul conceptul de monedă. Pentru că asta e ceea ce a produs războaiele dealungul istoriei lumii noastre . Lăcomia omului, dacă reuÈ™im să inoculăm oamenilor gândul că nu au nevoie de nimic pentru a trăi, resursele planetei fiind distribuite în mod egal tuturor, poate vom elimina violenÈ›a cauzată de lipsuri. -VorbiÈ›i cumva despre natura umană, D-le Powell? ÃŽntrebă Lena. -Nicidecum, draga mea. La ce mă refeream de fapt este modelul de societate închipuit È™i proiectat de Jaques Fresco, sunt sigur ca a-È›i auzit de dânsul. -Da, e vorba de o societate utopică în care totul e atât de perfect, însă… -ÃŽnsă acea societate nu este doar un proiect, D-na Patrick. Si vă asigur că nu e deloc utopică, preciză Contele… acum doi ani s-au pus bazele unei societati, “Zeitgeist†care trăiesc după sistemul autosusÈ›inerii È™i independenÈ›ei de tot ceea ce înseamnă societatea cunoscută de dvs. Aceia dintre dvs care doresc să cunoască această societate, sunt bineveniÈ›i, pentru un studiu de caz È™i nu numai, deoarece creând această societate sperăm să trecem cu bine de încercările anului ce va veni. Inelul purtat la deget începu din nou să aibă acea strălucire stranie, Daniel îl studia atent, insistent chiar, simÈ›ind cum respiraÈ›ia i se accelerează pentru că vedea în acea strălucire stranie, ceva extrem de familiar, È™tia că a mai văzut-o undeva, iar mintea sa făcu acel click necesar pentru a găsi acea amintire a apei din visul său, predecesoare imaginii terifiante a acelei femei demonice. Ridică din sprâncene È™i își scutură capul uÈ™or, simÈ›ind rigiditatea gulerului cămășii sale albe, impecabile. -ÃŽn speranÈ›a că îmi veÈ›i accepta umilele mele scuze, pentru această invitaÈ›ie inoportună, luă din nou cuvântul Contele care-i aruncă lui Daniel o privire. Dar scopul real al acestei adunări este acela de a vă cunoaÈ™te în persoană È™i de a vă pregătii pentru ceea ce urmează să luaÈ›i la cunoÈ™tință peste trei zile. Locul de întâlnire va fi aici, la orele 19:00; după care vom merge către aeoroport unde ne va astepta o aeronava particulara. DestinaÈ›ia va va fi comunicată în avion, însă bănuiesc că până atunci fiecare dintre domniile voastre va dori să se pregătească pentru o È™edere de… să sperăm noi câteva luni. Vă reamintesc că prezenÈ›a nu este obligatorie, iar colaborarea cu noi va fi foarte bine remunerată, aÈ™a că am să vă rog să vă gândiÈ›i foarte bine înainte de a va îmbarca în aeronavă. DeÈ™i eu sper, cum v-am mai zis, È™i își împreună mâinile ca È™i cum s-ar ruga, sper să veniÈ›i toÈ›i, pentru că viitorul omenirii poate depinde de noi È™i de cât de mulÈ›i suntem implicaÈ›i în asta. Știu că poate sună nebuneÈ™te, dar vă asigur că totul se întâmplă, È™i e cât se poate de real. -Și atunci de ce să nu aducem la cunoÈ™tință publicului acest lucru, își spuse părerea, Viviane Withmore. -Pentru că vrem să împiedicăm panica în masă È™i un puternic val de sinucideri, probabil, îi răspunse Daniel îngândurat. * Vântul adia uÈ™or, împrăștiind câteva frunze uscate printr-o miÈ™care spiralată, foÈ™năind uÈ™or cu sunetul lor ruginiu, urcând înalt È™i intrând pe o fereastra din apropiere. Perdeaua camerei ieÈ™ise în afara ferestrei È™i se unduia molcom în È™oaptele uÈ™oare ale vântului. Aerul rece al iernii pătrunse în cameră È™i excita pielea unei mâini grosolane, dezvelită de sub cearÈ™aful alb ce crea în întuneric, văi adânci È™i munÈ›i înalÈ›i de umbre, cute È™i forme ale unui corp masiv. Se agita în somn, respira sacadat apoi brusc deschise ochii È™i se ridică grăbit. ÃŽntunericul din cameră nu-i spunea nimic nou, însă o mireasma amăruie îi înfățiÈ™a în minte o imagine de o cumplită suferință, Frunze mormăind, copacii înalÈ›i È™i uscaÈ›i urlând de durere aruncându-È™i amenințător crengile în bătaia unei furtuni violente ce lăsa doar prăpăd È™i uscăciune în urma ei, un cer roÈ™u închis, apăsător È™i crăpături ce formau falii întregi în scoarÈ›a planetei care gemea asurzitor. O durere cumplită îl lovi , o lacrimă îi curgea pe obraz, deÈ™i nu È™tia de ce… de ce se întamplau toate acestea, de ce îl doare atât de mult. Inima îi bătea să-i sară din piept, apoi nările i se umpluseră de un iz insuportabil, privi disperat în jur È™i văzu doar moarte, cadavre de animale, elefanÈ›i, lei, balene eÈ™uate È™i schelete umane care arătau ca È™i cum încă mai È›ipau… din faliile create ieÈ™eau flăcări È™i lava încinsă ce acopereau pământul până departe, venind amenințător către el, se întoarse È™i porni să urce pe un munte uscat, cu pietrele încinse de atâta căldură, de atâta ură pe care o simÈ›ea ca niÈ™te mărăcini sub tălpile sale goale. Urca disperat, agățându-se de orice piatră, urcând orice stâncă îi ieÈ™ea în cale până ajunse pe un platou înalt, înca verde, cu o racoare plăcută È™i cu un parfum de flori înmiresmate a bucurie È™i iubire. PrinÈ™i de mână într-un cerc stăteau 140 de oameni… stăteau cu ochii închiÈ™i È™i feÈ›ele în sus de parca s-ar fi luptat în mintea lor cu distrugerea È™i dezastrul din jur. Brusc s-au strans de mâini mai puternic, iar o voce nevazută È™optea cuvinte fără înÈ›eles pentru el, acele È™oapte parcă-l pătrundeau până la ultima celulă devenind asurzitoare, iar oamenii ce se È›ineau de mâini au început să leviteze È™i să se învârtă în cerc. Fu capabil să-i recunoască printre cei prinÈ™i în ritualul acela pe Lena, sora sa È™i pe Daniel, restul nu-i recunoscu, probabil nici nu conta. Tot ridicându-se acel cerc de oameni, a lăsat să se vadă acea voce care È™optea parcă un descântec. Vocea aceea întruchipa o femeie într-o rochie alba, cu părul lung È™i negru, ale cărei plete unduiau în bătaia vântului. Mâinile ei plăpânde È™i albe stăteau de parcă ar fi È›inut ceva strâns la piept. ÃŽÈ™i desfăcu palmele È™i o sferă luminoasă se creea în mânile ei. Strălucirea aceea îl umplea de bucurie, simÈ›ea o euforie totală inexplicabilă, apoi murmurul buzelor pline ale acelei femei îi spuse: -Nu te teme Gabriel! Totul e menit să se intâmple astfel! Sfera luminoasă din mâinile ei creÈ™tea din ce în ce mai mare È™i începu să plutească în jur, în spirală, extinzându-se din ce în ce mai mult acaparând totul, absorbind tot ce era în jurul său, descompunând totul în particule de lumină pură, atât de perfectă… oamenii È™i ei se transformau în lumină È™i rupeau acel cerc împrăștiindu-se în toate părÈ›ile, recreând planeta aÈ™a cum era ea, aÈ™a cum o È™tia, la fel cum simÈ›ea că trebuie să fie, apoi totul din jur fu cuprins de aceeaÈ™i lumină pură, alungând orice umbră, orice urmă de îndoială È™i orice gând negativ nu-È™i mai avea rostul… Se trezi din nou în rezerva sa, o raza de soare îi gâdila obrazul gras, un zâmbet larg arăta starea de beatitudine în care se afla. O asistentă medicală intră în camera È™i îi spuse bună dimineaÈ›a, apropiindu-se de el să-i pună o perfuzie. Aerul călduÈ› al spitalului împrăștia un iz neplăcut care îl întâlneai în orice spital. Acel miros de curaÈ›enie exagerată îi provoca Lenei greÈ›uri în timp ce pășea cu mersul elegant, cu zgomotul tocurilor acoperind vociferările asistentelor care îi mai aruncau din când în când câte o privire invidioasă pentru pantofii ce-i purta, mergând către rezerva unde Gabriel Patrick, fratele ei, era internat de 2 ani. Se opri în faÈ›a unei uÈ™i albe cu maner auriu în care își vedea propria reflexie. ÃŽntinse mâna È™i răsuci mânerul, uÈ™a se deschise È™i un aer călduÈ› îi mângâie obrajii, iar mirosul de spital se intensifică. Pe un pat alb stătea întins un bărbat tânăr, cu faÈ›a umflată, cearcane până la jumatatea obrajilor, un păr lung până la umeri, roÈ™cat ca la vechii vikingi, cu niÈ™te ochi verzi, reci care o priveau însa cu atâta blăndete, schițând un zambet larg din buzele prea subÈ›iri, la vederea ei. Lângă pat, o asistenta într-un halat albastru, de doc, îi aranja o perfuzie, apoi îi înfipse acul gros, legat de un furtun subÈ›ire transparent, în cateterul prins de mâna prea albă a lui Gabriel. în timp ce închidea uÈ™a răsuncindu-se uÈ™or pe călcâie, Lena privii perdeaua care se legana uÈ™or în curentul creat de inchiderea uÈ™ii. Se apropie de pat zâmbind aÈ™a de fals, gândindu-se să mascheze tristeÈ›ea profundă din sufletul ei, nu putea să-l ingrijoreze cu conflictul din mintea ei. -Hei! Ia uite cine mă vizitează… spuse el È™i zâmbetul de pe faÈ›a lui se amplifică, încât pomeÈ›ii se uneau cu arcadele facându-i ochii aÈ™a de mici că abia se mai vedeau. Asistenta o privi pe Lena cu figura aceea impasibilă, care spunea că a vazut tot la viata ei È™i spuse: -Am să vă las un moment! Și cu paÈ™i măsuraÈ›i ieÈ™ii din rezervă, închizând uÈ™a după ea. Piuitul aparatului ce-i măsura bătăile inimii lui Gabriel o trezi pe Lena ce căzuse parcă într-o transă È™i i se adresă fratelui ei cu cea mai duioasă voce: -Ce mai faci? Se aÈ™eză pe pat È™i întinse mâna către mâna lui. ÃŽi mângâie palma cu degetele groase È™i cu tenul său atât de alb, apoi îl sărută pe fruntea lată. Cum te mai simÈ›i? -Ooo! Perfect. Mai perfect de atât nici că se poate, răspunse el, vorbind cât se poate de sincer, deÈ™i în cazul lui orice om ar fi cedat psihic - să fi legat de un pat doi ani de zile, cu chimio-terapie È™i nici o legatură cu exteriorul, cu soarele È™i cu natura care-l încântau atât de mult, decât prin deschizătura unei ferestre. Era împacat cu sine, cu condiÈ›ia sa È™i cu viaÈ›a însăși. -Mă bucur foarte tare. Am venit să vorbim ceva, îi zise în timp ce privea picăturile de lichid transparent ce se scurgeau din punga acea de plastic, în micul recipient ce doza cantitatea de lichid care ajungea în braÈ›ul lui Gabriel. -Hmm… lasă-mă să ghicesc! Pleci din oraÈ™? spuse privind-o fix. De când Gabriel intrase în spital, Lena nu mai era aceeaÈ™i. Mintea ei stătea doar la fratele său, se temea să-l lase sigur, nu o făcuse niciodată, iar acum că trebuia să plece, mai ales că nici nu È™tia unde are să meargă, era puÈ›in confuză, inima îi spunea să nu plece, pentru a mai rămâne cu el, în timp ce raÈ›iunea îi spunea că dacă nu are să plece, nu va mai fi probabil o planetă pe care să traiască. DeÈ™i încă nu înÈ›elegea ce ar fi putut face ea, în plus erau atât de mulÈ›i oameni care să facă acel lucru în locul ei. Nu putea să-l abandonze. Dacă întradevăr ar fi sfârÈ™itul lumii ar fi vrut să-l petreacă alături de el. -Da. AÈ™a este, recunoscu ea oftând, dând după ureche o È™uviță de păr care atârna atât de elegant... Zâmbetul ei timid, era mult prea lizibil pentru Gabriel, astfel încât să nu-È™i dea seama că e ceva mare la mijloc, aÈ™a că o întrebă: -Și unde anume trebuie să pleci? Spuse ridicându-se mai sus în pat, aranjându-È™i perna mototolită, mult prea moale È™i mult prea albă, la spatele său lat. -Þii minte ce am vorbit acum ceva timp despre… urmă o pauză în care privi în tavan căutând parcă inspiraÈ›ia, despre cum civilizaÈ›ia maya a prezis ca pe 21 decembrie 2012 lumea aÈ™a cum o È™tim noi se va schimba, sau va fi distrusă de cine È™tie ce transformare sau cataclism? -Da da! Þin minte… spuse el È™tergându-È™i câteva broboane de sudoare de pe frunte cu podul palmei, alte câteva, alunecându-i jilav peste tâmple, lăsând o dâră fină în urma lor. Wow! E foarte cald aici . Lena continuă: -Ei bine, am fost chemată la o conferință, ce priveÈ™te chiar fenomenul acesta È™i ce ar putea să se întâmple È™i ce nu. OK! Ideea este că v-a trebui să plec ceva vreme din oraÈ™ È™i nu È™tiu exact când anume mă voi întoarce, È™i voiam să È™tiu dacă te vei descurca o vreme fără mine. -A început, nu-i aÈ™a? îi spuse el, în timp ce Lena ridicându-È™i rivirea în tavan încerca să nu izbucnească în plâns. -Nu trebuie să-È›i faci griji pentru mine, iubita… îi zâmbii mângâindu-i obrazul. O să fiu OK. Știu asta acum, doar un singur lucru vreau să-l ai în vedere… își plecă privirea, inspiră adânc cu gândul la acel mesaj primit în vis. -Sigur! Orice… zise È™i clatină din cap, gesticulând cu ambele mâini. - Când va veni vremea… vreau să te gândesti la ceva frumos, nu la viaÈ›a care am dus-o, nu la ultimii doi ani… ci la ceva… roz È™i pufos, aÈ™a cum îmi place mie, spuse râzând. O lacrimă îi aluneca pe obrazul stâng, curgând uÈ™or spre bărbie, fiind urmată îndeaproape de alta, iar ochii îi căpătară o strălucire apoasă. -Dar tu urăști tot ce e roz È™i pufos, încerca ea să râdă È™i să zâmbească. -Știu, dar acum nu aÈ™ putea să mai urăsc ceva nici dacă aÈ™ vrea. Nu mai pot. Simt că iubesc tot, orice, pe oricine, nu È™tiu cum să-È›i explic schimbarea prin care trec, am avut timp destul în aceÈ™ti doi în care să mă gândesc la tot ce e mai important în viață, È™i mi-am dat seama că doar iubirea necondiÈ›ionată față de tot ce mă înconjoară este scopul existenÈ›ei noastre, iubirea este forÈ›a creatoare È™i doar ea ne poate lipsi de frica ce sălășluieÈ™te în adâncul nostru, al fiecăruia. -Știu scumpule… È™i îl îmbrățișă. Se priviră câteva secunde, care treceau mult prea repede, priviri ce spuneau totul despre ei, apoi Lena răbufni într-un plânset violent, ce răsuna în rezerva din spitalul acela, ai cărui pereÈ›i au auzit È™i au văzut mult prea multă suferință, vibraÈ›ia acelei suferinÈ›e, născând parcă un vuiet răsunător, în nopÈ›ile liniÈ™tite, nederanjate de vreun plânset al vreunei soÈ›ii căreia i-a murit soÈ›ul, sau al agitaÈ›iei unui tată ce își aÈ™teaptă fiul, ori de tocurile nervoase ale unor asistente mult prea fiÈ›oase ca să poarte altceva. CAPITOLUL II Prima revelatie * 22 august 1987, Bucuresti, Romania Lumina slaba din camera sarac mobilata ii dadea dureri de cap lui Ionut Popa. Era si asa destul de agitat, tot cautand ceva prin mormanele de dosare stivuite prin debaraua din camera sa ce o folosea pe post de birou. Rascolea stivele de dosare invechite si prafuite incat o ceata de praf se ridica si il facu sa stranute puternic, stropi din mucoasa sa nazala sarind peste un dosar alb lasand cerculete umede ce se colorau imediat in maroul pamantiu al prafului ce umplea tot Bucurestiul. -Unde naiba este? ÃŽngăimă el dând la o parte dosarul alb. Tată unde ai ascuns-o? Se opri pentru un moment È™i se ridică îndreptându-È™i spatele, simÈ›ind cum discurile coloanei sale se tasau uÈ™or, durerea ce o simÈ›ea devenind insuportabilă. Dar nu se putea opri. Trebuia să gasească cartea. ÃŽÈ™i trecu mâinile prin părul blond È™i des presând cu podul palmelor tâmplele umflate de durerea de cap. Privii învins către tabloul “Tovarășului†ce stătea agățat pe peretele opus debaralei. I se părea că tabloul nu stătea cum ar trebui È™i se gândi că tatăl său, suspicios de fel, putea fi foarte inventiv când venea vorba de ascuns lucruri importante. Luă un taburet de lângă biroul din lemn de nuc, pe care atunci când avea 12 ani, scrijelise cu un briceag numele său. Puse taburetul lânga peretele murdar È™i umed de atâta igrasie, de iarna trecută, È™i gândindu-se la corecÈ›ia pe care tatăl său i-a aplicat-o pentru că a scrijelit biroul, se ridică punându-È™i un picior pe taburet, apoi pe celălalt. ÃŽÈ™i îndrepta din nou spatele È™i se uită la privirea mândră a preÈ™edintelui. -Ce îmi ascunzi tovarășe? Puse mâinile pe rama aurie a tabloului, degetele sale mari atingând sticla prăfuită, lăsând urme în stratul de praf ce îi murdarea acum degetele. Se aplecă să rezeme tabloul de perete È™i observă că în locul tabloului, era o gaura, nu prea estetica, o spărtura inegală, plina de pânze de păienjeni. ÃŽnăuntru era ceva împachetat într-o hârtie galben pământiu È™i legată cu sfoară albă, în cruce, la fel cum îl învățase tovarășa învățătoare să-È™i lege manualele ce le primise în clasa I la È™coală. ÃŽndepărtă pânzele de păianjeni È™i luă pachetul pe care se miÈ™ca alarmat, un păianjen cu cruce. ÃŽl îndepărtă cu podul palmei în timp ce cobora de pe scaun, privindul cum se grăbea să se adapostescă sub canapeaua veche, tapiÈ›ată cu floricele. Se apropie cu paÈ™i calculaÈ›i de birou È™i îl trânti, întorcându-se să caute un cuÈ›it pentru a tăia sfoara cu care era legat pachetul. Merse până în bucătărie È™i deschise un sertar de la bufetul alb de pe peretele cu faianță străvezie căzută într-un colÈ›, lăsând să se vadă adezivul cu care a fost lipită È™i care ar fi trebuit să nu lase să se desprindă, dacă nu ar fi fost ciocnită de muncitorii care l-au ajutat să aducă bufetul de la soacra sa. Puse mâna pe un cuÈ›it de masă È™i realiză că nu prea avea ce face cu el. Luă un altul cu care tăiau carnea È™i se apropie de fereastra cu perdele murdare È™i deschise geamul pentru a aerisi, în speranÈ›a că se va mai răcorii puÈ›in pe arÈ™iÈ›a aceea. Se întoarse în birou, târându-È™i papucii chinezeÈ™ti de cauciuc pe linoleumul din hol. Se aÈ™eza pe scaun gândindu-se la ce ar putea găsi în pachet. Tăie sfoara alba È™i, cu grijă, despachetă hârtia. Era o carte, legată în piele. O deschise È™i pe prima pagină erau niÈ™te caractere ciudate, ce semănau cu cractere hindi. Trecu la pagina următoare È™i observă că era de fapt un manuscris. Totul era scris în hindusă. Nu înÈ›elegea o iotă din ce scria acolo. Lăsă manuscrisul pe birou È™i se lăsă să cadă pe spătarul scaunului de lemn, care scârțâia din cauza anilor trecuÈ›i peste el. -Unde dracu găsesc eu un traducator de hindusă? Și în timp ce mintea îi alerga prin cartea de telefoane, sunetul deranjant al telefonului cu disc îl făcu să-i È›iuie urechile. -Da vă rog! Răspunse vizibil deranjat. -Bună ziua! TovaraÈ™ul Popa? Se auzi o voce piÈ›igăiată de la celălalt capăt al firului. -Aa mda, spuse el. -Tovarășe, È›in să vă comunic că soÈ›ia dumneavoastră a fost dusă la spitalul Pantelimon. Vă sun de la Liceul Iulia HaÈ™deu, tovarășa profesoară a intrat în travaliu È™i am chemat o ambulanță. -Am înÈ›eles! Am să merg imediat la spital. Vă mulÈ›umesc mult. O zi bună! Spuse È™i aÈ™eză receptorul în furcă. ÃŽÈ™i puse capul între palme È™i coatele pe birou. AÈ™tepta cu nerăbdare naÈ™terea copilului său. ÃŽnsă momentul era cum nu se poate mai nepotrivit. Mintea sa era ÃŽntr-un vertij ameÈ›itor. Cum avea să meargă la spital È™tiind ce avea în posesie în acest moment ? Se ridică grăbit È™i își puse paltonul lung, gri È™i încălță pantofii negrii din holul de la intrare. Nu putea să nu fie lângă Maria. ÃŽÈ™i iubea soÈ›ia. Era singura care-l înÈ›elegea È™i-l susÈ›inea în tot ceea ce făcea. Chiar dacă uneori i se părea că e o pierdere de timp È™i îl mai cicălea un pic. Luă manuscrisul de pe birou È™i îl puse în buzunarul de pe interiorul paltonului de vară. Era tocmai potrivit, deÈ™i atârna cam inestetic în buzunar, iar paltonul pe o vreme ca asta... IeÈ™i È™i încuie gândidu-se că va găsi o soluÈ›ie după ce se întoarce de la spital. Ajuns la camera de gardă a spitalului Sf Pantelimon, întrebă la registratură de soÈ›ia sa, iar o doamnă în vârstă destul de drăguță, îl indrumă către etajul 1, la secÈ›ia de obstetrică È™i ginecologie, unde avea să îl întâlnească pe Dr. Pavelescu, cel mai bun obstetrician din È›ară. Acesta era un tip masiv, mai înalt decât el, probabil avea vreo 1,90 m, proaspăt bărbierit, cu trăsături ferme È™i cu niÈ™te mâini uriaÈ™e, aparent neîndemânatice. -Bună ziua, tovarășe doctor Pavelescu! I se adresă IonuÈ›, întinzând mâna respectuos. Doctorul, îl privi scurt È™i cu un zâmbet profesional, îi intinse mâna păroasă de sub mâneca scurta a halatului alb, contrastant cu furtunul negru al stetoscopului ce îi atârna în jurul gâtului gros. -Bună ziua, tovarășe. -Mă numesc IonuÈ› Popa! Spuse el privindu-l în ochii reci. ÃŽÈ™i retrase mâna, È™i îl privea în continuare fix. SoÈ›ia mea a fost adusă de urgență la spital, trebuie să nască. Maria Popa se numeÈ™te. Doctorul se uită un moment la omuleÈ›ul slăbuÈ› È™i elegant din faÈ›a sa apoi căută pe fiÈ™a din mâna sa câteva informaÈ›ii, după care spuse ferm: -Da tovarășe Popa! Este la salonul 2. O pregătim pentru naÈ™tere prin cezariana. După consultaÈ›iile mele, nu va putea naÈ™te normal, deoarece soÈ›ia dumitale are un organism tare încapățânat, iar dacă nu facem operaÈ›ia e posibil să nu poată rezista naÈ™terii, astfel se poate risca să pierdem È™i mama È™i fătul. Vestea pică nu tocmai bine pentru viitorul tată care se schimbă la față imediat. Dr. Pavelescu sesiză acest lucru È™i încercă să-l calmeze. -StaÈ›i liniÈ™tit tovarășe! E pe mâini bune. Vă asigur că nu aveÈ›i de ce să vă faceÈ›i griji. È™i îi puse o mână pe umăr, menită să-l liniÈ™tească pe IonuÈ›. -O pot vedea, tovarășe doctor? ÃŽntrebă el cu vocea tremurândă. -Da sigur că puteÈ›i. MergeÈ›i vă rog la salonul 2. E prima ușă pe dreapta după ce daÈ›i colÈ›ul acesta, zise doctorul arătându-i direcÈ›ia în care urma să meargă. Se îndrepta către salonul 2, pe un hol slab luminat, din lipsa ferestrelor suficiente, iar lumina electrică nu se folosea foarte mult în timpul zilei datorită programului comunist de raÈ›ionalizare a consumului de energie. Ajuns în faÈ›a unei uÈ™i vopsite în alb, cu o cifra 2 gravată pe ea, sub care era un mic avizier de sticlă. Apăsă clanÈ›a È™i intră. O lumină mai buna decât cea de pe hol, îi mângâie faÈ›a È™i în salonul alb, cu mozaic pe jos, erau aÈ™ezate patru paturi de spital, cu saltele albastre, pe arcuri, È™i lenjerii albe. Internate acolo mai erau încă două femei care tocmai născuseră È™i aÈ™teptau să vină momentul în care asistentele aduceau copii să fie hrăniÈ›i. Salută respectuos È™i intră uÈ™or în salon, se apropie de patul din dreapta unde Maria, soÈ›ia sa iubită stătea întinsă cu burta rotunjită de sarcină, respirând greoi, cu un zâmbet natural pe chipul răvășit de durere. Se apropie È™i se aÈ™eză pa marginea patului strângându-i mâna în palmele sale. I-o sărută prelung, cu drag È™i îi spuse: -Ce faci scumpa mea? ÃŽi mângâie obrazul umed de lacrimile curse de mai devreme, iar ea își plecă uÈ™or capul în palma lui, bucuroasă că a ajuns. Părul negru È™i lung aÈ™ezat în bucle largi, îi mirosea atât de bine în momentul când o săruta pe obraz, iar ochii înlăcrimaÈ›i de fericire ai Mariei, îl priveau cu recunoÈ™tință. -Sunt mai bine! ContracÈ›iile vin È™i pleacă. Iubita mea vrea să iasă afară. -Sau iubitul… spuse IonuÈ›, încă nu È™tim ce este. -Va fi fată, îi spuse Maria cu faÈ›a schimonosita de durerea unei noi contracÈ›ii. -Nu asta e important acum… indiferet ce va fi îl vom iubi ca pe ochii din cap. Am vorbit cu doctorul… mi-a spus că vei naÈ™te prin cezariană… Maria râse scurt, aÈ™ezându-se mai bine în pat. -Da È™tiu. Mi-a spus că am un organism încăpățânat -M-au sunat de la liceu È™i mi-au spus că eÈ™ti aici. -Da. Cred că elevii mei se bucură că nu mai fac atâta istorie, directorul a chemat un suplinitor în locul meu. -ÃŽnsă nu cred că bucuria lor e mai mare decât a mea. Voi fi tată, Maria! Voi fi tată! spuse IonuÈ›, mângâindu-i din nou obrazul. -Ei bine dacă eÈ™ti aÈ™a bucuros, de ce nu ai purtat tu sarcina, deÈ™teptule… glumi Maria. UÈ™a alba a salonului se deschise È™i două asistente au intrat cu o targă pe roÈ›i. -E momentul! Zise una dintre ele punând o mână pe umărul lui IonuÈ›. Hai, curaj tovarășa Popa. Au ajutat-o sa se ridice si sa se aseze pe targa dupa care au dus-o in sala de operatii unde Dr Pavelescu era deja echipat si pregatit. L-au pus sa astepte intr-o sala spunandu-i ca o sa dureze ceva timp. Nelinisitit si nerabdator se plimba prin sala de asteptare cu mainile la spate si spatele cocosat, garbovit parca ar fi avut 70 de ani. Dupa vreo ora si ceva, usile salii de operatii s-au deschis violent, o asistenta iesi furtunos si alerga pe coridor cu fata inspaimantata… -Chemati cardiologul! striga ea catre o alta asistenta. Chemati-l de urgenta pe tovarasul dr Toma, sa vina in sala de operatii. Dupa ce mai rosti cateva cuvinte catre asistenta de la receptie, intra la fel de repede in sala de operatii. Receptionista puse mana pe telefon si forma interiorul sectiei de cardiologie, apoi murmura ceva aruncand priviri scurte si furisate catre Ionut care uimit si aproape convins ca se intampla ceva, ramasese socat, cu gura cascata, asteptand un semn. In scurt timp, un om micut de statura, grasun, cu un halat pe el, alerga sufland greu si tinandu-se cu mana de burta, apoi, intra si el in sala de operatii. Ionut se apropie de biroul de la receptie si punand mainile pe tejgheaua de marmura vorbii prin deschizatura din geamul ce separa sala de asteptare de camera receptionistei. -Buna ziua, tovarasa! o asistenta purtand o bluza alba de doc, mulata bine pe corp, cu parul blond si cret de sub boneta ce o purta prinsa pe cap cu agrafe, isi ridica privirea si il intreba: -Buna ziua! Cu ce va pot ajuta tovarase! -Sotia mea... spuse cu vocea tremuranda. Este in sala de operatii, trebuia sa nasca prin cezariana. Aa... puteti va rog sa-mi spuneti si mie ce se intampla ? O privea indurerat, simtind ca ceva ce nu trebuia sa aiba loc, se intampla. Piciorul drept incepu sa-i tremure din sold si nu se putea opri, inima i-o lua razna si gandurile ii alegau ametitor prin minte. Vazand starea in care era, asistenta ii spuse: -Tovarase, credeti-ma pe cuvant ca nu va pot spune mare lucru. Asteptati va rog sa iasa cineva din sala, care va poate ajuta mai mult. -Dar... cardiologul?.. pentru ce l-au chemat? -Am inteles ca sunt niste complicatii cu copilul. Mai multe nu stiu sa va spun. Ma iertati va rog, spuse si isi pleca privirea intr-un registru mare in care completa ceva. Ionut se retrase si se aseza pe un scaun incomod al banchetelor din sala. Privea pe pereti, incercand sa gaseasca modele in varuiala alba, apoi pe tavan, ba pe mozaicul podelei, in asteptarea unui raspuns care intarzia sa apara. Cand in sfarsit, cineva iesi din sala, acela era doctorul obstetrician. Figura posomorata ce o avea nu spunea nimic de bun augur, iar in momentul in care se apropia de el, trecandu-si mana peste fruntea transpirata, Ionut se ridica in picioare: -Tovarase doctor! Inspirand profund, parca pentru a gasii tarie sa spuna ceea ce urma sa spuna, doctorul ii spuse: -Copilul...aa... e bine, insa... mama, adica sotia dumitale... si dadea din cap dezaprobator, ocolind privirea scrutatoare a lui Ionut. -Adica!? Tovarase doctor!.. intreba el, tinandu-si respiratia. -I-a cedat inima, tovarase... spuse dintr-o data. Imi pare nespus de rau. Puteti afla mai multe de la asistenta mea. Eu mai am cateva operatii de facut. Luati legatura cu ea si puteti vedea si copilul... fetita adica. Cu privirea plecata, doctorul se intoarse pe calcaie si garbovit, mergea tinandu-si o mana pe frunte, masandu-si o durere de cap, timp in care Ionut, trecut de la extaz la agonie se prabusi in genunchi, cu picioarele sub el si capul in palme si izbucnii intr-un plans isteric. In ameteala ce-l apucase il blestema pe Dumnezeu, simtind ca nu mai vrea sa mai traiasca, simtind cum totul explodeaza in jurul sau, de furia ce l-a cuprins, cum orice zgomot s-a evaporat, si o liniste surda i-a acoperit urechile si cum totul incepe sa se intunece in ochii sai. Cineva il trase de mana sa se ridice, se uita la asistenta care asistase la operatie care ii spunea ceva, dar nu o putea auzii, ii vedea gura cum isi misca buzele ridate dar nici un sunet nu ajungea la urechile sale. Cand in sfarsit putea percepe sunete, toate au devenit asurzitoare. Isi cuprinse tamplele, pentru ca simtea cum o sa-i explodeze; incerca sa se calmeze si inspira adanc, expira zgomotos, cu gura deschisa, picaturi de saliva imprastiindu-se din gura lui, in aerul devenit insuportabil. Se folosii de sprijinul banchetei cu o mana, ca sa se ridice si desi, picioarele ii tremurau, trebuia sa stea ferm. Mai avea o viata pentru care sa traiasca... o fiica, o amintire de la scumpa sa Maria. Tot ceea ce-i mai ramasese pe lumea asta. Trebuia sa-si gaseasca forta necesara sa continue si iata-l stand acum drept ca un stejar pasind cu pasi calculati, sigur pe el, mergand spre sala de operatii unde corpul inert al sotiei sale statea intins pe masa pe care isi daduse duhul, trecand in nefiinta, irosindu-se o frumusete rara, o inima mare si o persoana mareata a carei bunatate radia o lumina pura. Ii lua mana intre palmele sale si saruta raceala pielii, caci caldura corpului se stingea precum se stinge un foc de jaratec, incet incet. Ii mangaie chipul pe care inca mai ramasese un zambet dezimvolt, isi trecu mana prin parul ei si saruta fruntea neteda care nu se va mai incretii de acum niciodata la toate planurile visatorului Ionut, buzele care nu vor mai zambii niciodata si ochii care nu-l vor mai privii niciodata cu atata blandete. Simtii cum viata a plecat din trupul ei si cum il va veghea de acum incolo de undeva de sus, ii simtea prezenta si inima ii fu mangaiata de aceea prezenta. O lacrima calda ii mangaia obrazul si simtii cum cineva ii stergea acea picatura de suflet ce se scurgea din trupul lui. Ii mai saruta inca o data mana ce nu-l va mai mangaia in veci si-si lua ramas bun, cu inima franta de durere. -As dorii sa vad copilul! i se adresa asistentei care ramase in usa. -Da tovarase! Urmati-ma va rog! I s-a dat un halat si o masca cand a fost dus in fata unei camere in care se aflau nou-nascutii. Asistenta aduse in brate un copil, infasurat in scutece albe, de finet, ce gangurea incet la schimbarile de lumina din fata ochilor ce nu putea sa vada sau sa inteleaga nimic din lumea in care ajunsese. O lua in bratele sale si simtii aceea inocenta si acea fragilitate a fiicei sale ce avea sa aiba nevoie de multa grija si dragoste de acum incolo. O privii si pe chipul ei vazu chipul sotiei sale, in ochi avea aceea privire dezorientata a unui bebelus, insa erau clar ochii mamei sale, iar manutele ei mici, care abia puteau cuprinde degetul tatalui se miscau jucause, incercand parca sa-l imbratiseze. -Stiti, tovarase! V-a trebui sa-i dati un nume! spuse asistenta batrana, care-l privea cu lacrimi in ochi. -Cum va numiti! intreba el. Schitand un zambet bland, asistenta spuse: -Ralu. Asa ma numesc, apoi scoase din urechile sale, perechea de cercei de aur, ce-i purta spunand: -Au fost ai mamei mele care-i avea de la mama sa. Mi-ati face o onoare deosebita sa-i primiti si sa-i poarte ea; si se aropie usor si ii puse in scutecul copilului, binecuvantand-o. Dumnezeu sa te aiba in paza, Ralu... * 22 August, 2009 Târgoviste, Romania Cậnd a auzit zgomotele de jos, a sặrit in picioare, cu faÈ›a umflata de somn, cu mersul impleticit, s-a imbrặcat in grabặ È™i a izbit violent uÈ™a sufrageriei cậnd a intrat, intinzậnd mậna dreaptặ spre perete, apặsậnd intrerupặtorul sặ aprindặ lumina. O lustrặ prafuitặ impraÈ™tia o luminặ palidặ, disproporÈ›ionatặ, biroul plin de hậrÈ›ogặrii era in dreapta, se apropie de el si vặzu cum cậtiva gậndaci de bucặtặrie se impraÈ™tiarặ prin camera mizerặ, cậnd puse mậna pe manuscris insặ, unul mare È™i umflat rặmặsese nemiÈ™cat, paralizat, È™i simtea cum il privea cerÈ™indu-i milặ. Aproprie in grabặ manuscrisul de podea, astfel incật fiinÈ›a tậrậtoare sặ poatặ pleca fặrặ probleme. IÈ™i luặ din cuierul de lemn de dupặ uÈ™a geanta de poÈ™taÈ™ din piele intoarsặ, maro, ce stặtea atậrnatặ aÈ™teptậnd parcặ acest moment. In ea se gặsea tot ceea ce avea nevoie. Indesặ manuscrisul in geantặ in timp ce iesea din apartament, tragậnd uÈ™a dupa el, insặ fặrặ sặ o incuie. Nimeni nu ar fi avut ce sặ fure din acel apartament, pentru care plặtea o chirie exorbitanta, in raport cu ce condiÈ›ii ii erau oferite. Dar nu asta il interesa acum… È™tia cặ trebuie sặ plece. Zarva facutặ de poliÈ›iÈ™tii care urcau pe scặri era mai mult decật evidentặ. Erau cu un etaj sub el. Se gậndea sặ ia liftul, insặ, cu siguranÈ›ặ l-ar fi aÈ™teptat cineva jos, aÈ™a cặ urcặ la ultimul etaj, escaladặ vechea scarặ de metal care ducea sus pe acoperiÈ™ul blocului. Vậntul ce bặtea la acea inalÈ›ime ii rặvặÈ™a pặrul lặsat sa creasca pana la umeri. OraÈ™ul ặsta vechi nu a arặtat niciodatặ mai bine ca astặzi, cu clặdirile sale gri, umbrite de dealurile mănăstirii ce adăposteau capul unuia dintre cei mai mari domnitori ai țării, cu cerul atât de albastru È™i norii nemiÈ™caÈ›i de vântul care nu-i ajungea, rămânând netulburati ca niÈ™te bucăți de vată de bumbac, împrăștiaÈ›i pe o coală plină de cerneală a unui copil ce se joacă nevinovat, inocent, neÈ™tiutor si nepăsător de ceea ce va urma să se întample cu omenirea. Povara de a È™tii ce urmează apăsa greu pe umerii lui, atât de greu încât singurul său gând era cum să scape mai repede de aceea responsabilitate, pentru a-È™i vedea mai departe de viaÈ›a sa alături de Ralu, fiica sa. Si tot ceea ce-l împiedica era acest stupid manuscris al lui Sundhar Singh. Un personaj care era posibil nici măcar sa nu fi existat, in opinia publică, un manuscris cu o profeÈ›ie uluitoare, devastatoare despre Romania, un manuscris interzis încă de pe vremea fostului dictator, însă tatăl său l-a ascuns atâta vreme, iar el trebuia să facă la fel, din simÈ›ul prostesc al unei datorii morale față de memoria tatălui sau. Ura acest lucru, deÈ™i asta nu-l impiedica să-È™i facă treaba. Urmărit, întotdeauna pe fugă, hăituit ba de poliÈ›ie, ba de personaje a căror sorginte nu o cunoÈ™tea. Acum era urmărit de poliÈ›iÈ™tii de la Municipal. Erau trei agenÈ›i È™i patru jandarmi… le auzea vocile urlând: “PoliÈ›ia!â€, în timp ce au lovit uÈ™a cu piciorul pentru a intra în apartament. Nu È™tia cum au reuÈ™it să dea de el, iar acum unul din jandarmi urcase să verifice acoperiÈ™ul. -Nu miÈ™ca! PoliÈ›ia! urla jandarmul scoÈ›and arma de la È™old. Respira greu, emotiv, mâna îi tremura iar pe tâmplele acoperite de sudoare, de sub capela bleu-marin, zvâcneau câteva vene albastre. Ochii de un albastru rece, îl fixau pe IonuÈ› care ridica mâinile, prudent, privind cu un ochi la puÈ™tiul de jandarm, bobocul care-l ameninÈ›a cu arma, iar cu celalalt la o cale de scăpare de pe acest acoperiÈ™. -L-am prins, e sus pe bloc! urlă din nou către agenÈ›ii de jos. Cu picioarele depărtate se apropia de IonuÈ› cu arma indreptată spre pieptul sau, È›inuta cu ambele mâini. Picioarele incepuseră si ele să-i tremure, iar cu colÈ›ul ochiului, privea spre marginea blocului cu zece etaje. Nu ia trebuit mult să-È™i dea seama că jandarmul avea rău de inălÈ›ime, aÈ™a că, lăsă mainile jos, privind in spatele său. La 4 metri distanță era celălalt bloc, mai puÈ›in înalt decât acesta. Avea nevoie să facă un salt considerabil, dar nu era imposibil. -Mâinile sus! striga din nou jandarmul. Să fi sigur ca o să trag! îl asigură el. Pe scara se auzeau paÈ™ii apăsaÈ›i de bocanci militari, ai poliÈ›iÈ™tilor ce urcau sus. -Ba n-o să tragi, fiule! îi spuse IonuÈ›, zâmbindu-i. Nu astăzi când e o zi aÈ™a frumoasă… îl privea acum È™i mai fix, accentuând efectul psihologic ce urma. La inalÈ›imea asta ai putea să greÈ™eÈ™ti È™i să mă omori, ori nu cred că vrei asta. Auzind cuvântul “înălÈ›imeâ€, jandarmul parcă transpira È™i mai rău, își È™terse cu mâneca stângă, sudoarea de pe frunte ridicând capela de pe cap È™i aÈ™ezând-o la loc. Studiind atent mimica È™i fiecare gest ale jandarmului, IonuÈ› se aropia cu pasi uÈ™ori de el. Știa că are nevoie doar de o secunda de neatenÈ›ie pentru a face saltul înapoi. È™i acea secunda venii în momentul în care ceilalÈ›i poliÈ›iÈ™ti se cățarau pe scara de metal. Atunci când jandarmul iÈ™i îndrepta privirea către înapoi, unde apăru unul dintre colegii săi, atunci se întoarse È™i iÈ™i făcu un avânt scurt apoi urmă saltul în înălÈ›ime. Vântul îi sufla în față, pardesiul impermeabil de culoarea bronzului se unduia în avântul saltului strălucind în razele soarelui dimineÈ›ii. Un gest reflex al jandarmului îl făcu să apese trăgaciul pistolului de pe È›eava căruia ieÈ™i un glonÈ›. Timpul parcă sta în loc în acel moment, lăsându-i răgaz să observe cum glonÈ›ul se învartea in jurul propriei axe, dilatând aerul îndreptându-se către È›inta sa. O dâra foarte fină de fum croia drumul către punctul de impact al glonÈ›ului care se nimerii a fi geanta lui IonuÈ›, ce în urma săriturii ajunsese undeva deasupra umerilor săi, protejând astfel corpul său suspendat. Apoi zgomotul metalic al cartuÈ™ului tras, ce pică, puse capăt dilatării timpului. ÃŽnotând prin aer, ajunse pe acoperiÈ™ul blocului vecin, simÈ›ind cum genunchii È™i gleznele stăteau să-i cedeze când ateriză, rostogolindu-se pentru a mai atenua din È™ocul săriturii. Se ridică în picioare scuturându-È™i palmele de smoala care era turnată pentru a izola acoperiÈ™ul, își trecu o mână prin păr întorcându-se cu faÈ›a spre jandarmul de pe blocul mai înalt, zâmbi ironic È™i îi spuse: -Nu astăzi, bibane!.. Nu astăzi!.. Coborând È™i ieÈ™ind din blocul acela, se strecură prin parcarea plină de maÈ™ini a hipermarketului apoi pe străduÈ›ele lăturalnice până la muzeul de istorie unde avea să fie în siguranță, pentru ceva vreme, cel puÈ›in. * Zgomotul pantofilor săi pe podeaua de marmură a muzeului răsunau într-un ecou pustiu. Lumina ce intra prin ferestrele largi dinspre est, facea ca armura argintie de cavaler, din epoca medievală, expusă pe peretele Nordic, să stralucească amintind de vremuri de mult apuse. Vremuri în care întunericul minÈ›ii umane dăinuia liber fără opreliÈ™te, întuneric întretinut numai de InstituÈ›iile BisericeÈ™ti. Curatorul muzeului îl recunoscu È™i se apropie de el. -Bună ziua domnule Popa! Ce vânt vă aduce pe la noi? -Australul, d-le Eftimie… australul… îi spuse, strângându-i mâna osoasă, cu venele pline de noduli. Curatorul era un om pipernicit, foarte slab, fumător înrăit È™i È™priÈ›ar la ordinea zilei, însă mintea sa din capul cu părul rar si cârlionÈ›at, tuns scurt, era intotdeauna trează, oricât de mult ar fi băut. Purta niÈ™te pantaloni de raiat maro È™i un tricou negru cu dungi orizontale gri, care stătea pe el ca pe gard. Privirea ochilor căprui, adânciÈ›i în orbite, cu strabism paralitic la ochiul drept, studia bărbatul care devenise IonuÈ›. -Câți ani au trecut de când ai fost pe aici ultima dată? Cinci, È™ase ani? -ÃŽntr-adevăr! spuse el. Prea mulÈ›i… -Mi-aduc aminte de vremea când alergai pe aici prin muzeu, când veneai cu tatăl tău, Dumnezeu să-l odihnească în pace, zise curatorul privind parcă prin el. -Mda… zâmbii IonuÈ›. Eu mi-aduc aminte de madam’ Kiraly cum mă alerga cu mătura când intram cu picioiarele pline de noroi prin muzeu… râdeau amândoi cu pofta. -Da săraca, sa dus È™i dânsa… Numai eu nu mă sting… zise cu tristeÈ›ea întipărită pe chipul schimonosit. Nu mă vrea Domnul…continua el. ÃŽmi tot zice că mai am de facut niste treabă p’aci. -Si câtă treaba mai ai… nea Eftimie. Hai mai bine să-È›i zic de ce am venit la dumneata… È™i duse mâna la geanta ce o purta oblic pe umar. Scoase din ea manuscrisul lui Sundhar Singh È™i i-l înmana. -L-ai găsit în sfârÈ™it, zise curatorul. Bravo copile. Nici nu È™tii câtă lume îl cauta. -Ba cred ca È™tiu!... îi spuse IonuÈ›, încercând să-È™i dea geanta de pe umăr jos. O zăngănitura scurtă, metalică se auzi din geanta sa È™i băgă din nou mâna. Scoase tabachera de argint cadou de la Maria, È™i observă că era indoită, aproape găurita, o întoarse pe partea cealaltă È™i, prins intr-o gaura, era un glonÈ› de cupru. Cred că È™tiu cât se poate de bine, spuse el privind glonÈ›ul între degete în lumina soarelui ce răzbea prin vitraliile ferestrelor. Rặsfoind prin manuscris, plimbậndu-È™i privirea de pe o paginặ pe alta, increÈ›indu-È™i fruntea È™i facậnd anumite grimase, specifice lui, curatorul spuse. -Auzi, da’… fiica ta ce face? -MulÈ›umesc, bine! ÃŽi rặspunse IonuÈ›, care privea cum dl. Eftimie nici nu-È™i ridica privirea din manuscrisul din care era absolut sigur cặ nu înÈ›elegea o boabặ. E la facultate la BucureÈ™ti. Studiazặ psihologia. -E bine zici? -Da! E bine. Mai răsfoi câte ceva pagini apoi, închise manuscrisul zicând: -Bun! Bănuiesc ca vrei să-l traduci. -BănuieÈ™ti bine matale… -Mergi te rog la Curtea Domnească È™i caută-l pe Cristi… ÞuÈ›u Cristian. E un băiat extraordinar, vorbeÈ™te fluent 12 limbi moarte, sunt sigur ca el te poate ajuta. Zi-i că eu te-am trimis. O să te ajute, e băiat bun ăsta... a invățat la Oxford, la beÈ›ivii ăia de bretoni. -Bun! AÈ™a am să fac, nea Eftimie. Mă duc È™i eu! Numa’ bine! Doamne ajută! -Doamne ajută, fiule… Doamne ajută! Și rămase nemiÈ™cat privindu-l cum ieÈ™ea cel ce alese drumul tatălui său, cel pe care liniÈ™tea nu-l va mai găsii prea curând. IeÈ™it din muzeu, nu avea de mers prea mult până la Curtea Domnească, acel monument, rămășiÈ›e ale locului de domnie ce a adăpostit cândva treizeci È™i trei de voievozi. Plătii biletul la intrare, scoțând din buzunar trei lei, gândinduse ce bine a făcut statul când a decis să facă banii din plastic. Zâmbii taxatoarei, care schiță un zâmbet plictisit la rândul ei È™i intră. Trecând pe sub arcul imens de cărămidă își aruncă ochii pe placa de marmură de pe peretele din stânga sa, unde erau trecute numele tuturor voievozilor ce au domnit acolo. ÃŽnaintă pe o cărare pietruită, în dreapta pe lângă biserică, apoi pe lângă ruine se strecură È™i ajunse în spatele lor, unde la vechea bisericuță, Sfânta Vineri, lucrau niÈ™te zidari. Se apropie de ei È™i intrebă pe unul dintre ei: -Buna ziua! ȘtiÈ›i cumva unde îl pot găsii pe Dl ÞuÈ›u Cristian? -Aa ÞuÈ›u?… e jos, linge praful de pe o piatră. îi răspunse acesta, stârnind râsetele celorlalÈ›i zidari, făcând aluzie la faptul că recondiÈ›iona o placă comemorativă, veche. Se întoarse pe călcâie È™i lăsând în urmă râsetele nevinovate ale muncitorilor se îndreptă spre camera de sub ruine, ce era folosită pentru depozitarea tuturor artefactelor găsite, care erau recondiÈ›ionate apoi trimise la muzeu. ÃŽndepărtând gratiile de la intrare, cobora o scară de piatră, printre zidurile de cărămidă innegrită, slab laminate. Undeva se deschidea o sală largă, zidită tot cu cărămidă, luminată de un bec atârnat în tavan, alimentat de niÈ™te fire trase din afara camerei, pe o fereastră ingustă. Aproape îngenuncheat, lângă o placă de marmură albă, stăteau un tip micuÈ› de statură si slab, cu părul blond ce-i ieÈ™ea de sub un fes negru cu Chicago Bulls. Þinea în mână o pensulă È™i tot curăța praful de pe placă părând că nimic nu îl va deraanja din ceea ce făcea. -Salut! Domnul ÞuÈ›u?... ÃŽdreptându-È™i privirea câtre el, ridicându-È™i sprâncenele arcuite, ÞuÈ›u făcu un semn din cap că da, apoi se întoarse la ceea ce făcea. SimÈ›indu-se ignorat È™i puÈ›in stânjenit, IonuÈ› insistă: -AveÈ›i un moment, vă rog? -Imediat, numai puÈ›in vă rog, dar… după cum v-am spus È™i mai devreme la telefon, o să plătesc când o să îmi primesc È™i eu salariul… Buimăcit își drese vocea È™i i se adresă din nou: -Mă scuzaÈ›i dar nu sunt de la nici o bancă… -Nu?... -Nu! M-a trimis Dl Eftimie la dumneavoastră. Mi-a zis că mă puteÈ›i ajuta cu ceva. -Aaa… bun atunci. Mă scuzaÈ›i… Creditorii ăștia fără inimă mă urmăresc oriunde aÈ™ fi. Zise ÞuÈ›u râzând, arătându-È™i strungăreaÈ›a dinÈ›ilor superiori. Se ridică în picioare È™i își È™terse mâna pe pantalonii sărăcăcioÈ™i in material după care o întinse în semn de salut către IonuÈ›. Acesta îi strânse mâna ferm È™i se recomandă, uimit de strânsoarea puternică a unui om aÈ™a plăpând. -Mă numesc IonuÈ› Popa! AÈ™ dorii să vă uitaÈ›i puÈ›in peste ceva. Putem merge undeva mai retras, vă rog? ÃŽi spuse observând că în sală mai intrară È™i alte persoane. -Mmm… Da, sigur! Haide-È›i vă rog, să mergem în turn. ÃŽi spuse ÞuÈ›u, politicos, punându-i o mână pe umăr. După ce au ieÈ™it la suprafață, au urcat în Turnul Chindiei, un măreÈ› turn de apărare, ce veghea asupra CurÈ›ii domneÈ™ti, precum È™i a întregului oraÈ™, fiind aproape cea mai înaltă construcÈ›ie din acel orășel, odată cea mai mare cetate. Urcând scara dispusă într-o spirală, au ajuns deasupra turnului de unde priveliÈ™tea oraÈ™ului era minunată. Era o zi cum nu mai văzuse de mult, era o zi frumoasă. ÞuÈ›u scoase dintr-o pungă ce o luase cu el din sala în care lucra, două sandwich-uri È™i îi oferii È™i lui IonuÈ› unul. ÃŽl primii, mulÈ›umindu-i din priviri, căci întradevăr îi era È™i lui foame, deÈ™i se săturase de acelaÈ™i gust de fast food pe care-l avea pe buze de fiecare dată când muÈ™ca din chifla aceea moale È™i din mixtura cu cartofi prăjiÈ›i È™i piept de pui mărunÈ›it. -E bun! îi spuse. E un kebap foarte bun È™i suficient de ieftin, pentru TârgoviÈ™te. MuÈ™când din chifla moale, gura i se umpluse de salivă totuÈ™i, probabil de foame. SimÈ›ea susanul pe limbă È™i gustul cărnii de pui, condimentat È™i mărunÈ›it, fript pe cilindrele acelea mari de metal, È™i sosul acela de usturoi care-i plăcea atât de mult. -VoiaÈ›i să îmi arătaÈ›i ceva? Dle Popa? ÃŽntrebă ÞuÈ›u mestecând în acelaÈ™i timp, plescăind apoi strângându-È™i buzele pentru a nu i se scurge sosul din gură. IonuÈ›, scoate manuscrisul È™i il arată. -Acesta este! ÃŽi înmână manuscrisul apoi îl privea pe ÞuÈ›u, fix, pentru a-i afla părerea înainte ca acesta să o gândească măcar. MuÈ™când din acel kebap privea în zare È™i spuse: -Știi!... Indiferent dacă e criză sau nu, război sau pace, oraÈ™ul asta a rezistat mereu, în umbră ce-i drept, dar… a rezistat. Părea că ar fi vrut să schimbe oraÈ™ul din priviri, să-l reconstruiască după propria sa viziune, cu siguranță ar fi fost un sentiment nobil, având în vedere câtă muncă de voluntariat a dus È™i câtă sete de cunoaÈ™tere avea acest om. -Bun! Să înÈ›eleg că-l vrei tradus? spuse răsfoind cu grijă paginile manuscrisului. E păcat, locul lui ar trebui să fie în muzeu, nu să fie nevoie să alergi cu el. -Nu! Nu îl vreau tradus, È™tiu deja ce conÈ›ine, iar locul lui ar trebui să fie într-un muzeu, însă ceea ce aduce cu el acest manuscris trebuie împărtășit lumii întregi într-un alt mod. E mult prea valoros. -Și atunci pentru ce mai ai nevoie de mine! întrebă el arcuindu-È™i sprâncenele, continuând să mestece. -AÈ™ vrea să îl ascunzi pentru mine! ÃŽncreÈ›indu-È™i fruntea, se scărpină cu unghia pe ceafă, lăsând pielea roÈ™ie cu o dâră de praf, transpirată. Privii din nou în zare, părea plecat departe È™i după o vreme zise: -Bun! o facem È™i p’asta! Cred că am locul perfect pentru asta. * 29 August 2009, MunÈ›ii Bucegi, România Aerul rece al muntelui îi umplea plămânii de o energie vitală cum nu mai întalnise până atunci. Nu era sigur dacă era vorba de aerul de munte doar, sau locul era de vină. Știa că anumite locuri de pe pământ sunt sacre, un fel de puncte energetice ale planetei, unde puteai simÈ›i cum această piatră din spaÈ›iu numită planetă, este la fel de vie ca oriÈ™ice ființă ce sălaÈ™luieÈ™te pe ea. Ajuns în vârf, putea să admire liniÈ™tit toată splendoarea Bucegilor. Nu se simÈ›ea nicidecum obosit, însă se aseza pe o piatră pătrată. Inspira aerul, atât de curat încât închise ochii de plăcere. Răcoarea plăcută îi revigora corpul transpirat È™i în timp ce sta cu ochii închiÈ™i auzea vântul È™optindu-i. un fel de fior îi traversa corpul È™i se instala undeva pe coloana vertebrală. Inima începu să-i bată simÈ›itor È™i un fel de euforie îi îmbăta creierul. SimÈ›ea viaÈ›a din el împrăștiindu-se în mediul din jurul său È™i din eter prin el ajungând înapoi în pământ. SimÈ›ea acel strigăt mut al bătrânei planete ce-i vorbea. Se întreba în sinea sa cum s-a ajuns aici… cum de noi oamenii am uitat de acea legatură între noi È™i planeta pe care trăim, cum de am destrămat acea armonie cu toată tehnologia noastră È™i cu setea noastră de bogăție, cu apetitul nostru de a consuma resursele planetei aÈ™a de inconÈ™tient È™i de distructiv. Inima È™i mintea i s-au împovărat cu aceste lucruri È™i simÈ›ea acum o revoltă atât de puternică încât È™i-ar fi dorit ca toate rănile planetei să se vindece cu un strigăt puternic din adâncul fiinÈ›ei sale. Mai inspiră încă odată adânc, È™i deschise ochii. Văzând toată acea frumuseÈ›e ochii îi lăcrimară la gândul că totul va pierii într-o zi. Un È™uierat al vântului îi atrase atenÈ›ia, simÈ›ea că nu mai e singur. O prezență stranie își făcu apariÈ›ia făcându-l să-i tresară inima. Un fel de halo de lumina înconjura peisajul din jur. ÃŽn timp ce privea uimit, fără să È™tie ce se întâmplă acel halo se miÈ™ca, parcă dansa de colo colo, reducându-È™i forma până la aceea a unei umbre de apă, umanoide. Putea să vadă dincolo de ea È™i prin ea. ÃŽn mod normal s-ar fi impacientat, însă acum era altceva, nu se simÈ›ea ameninÈ›at în nici un fel. ÃŽnchise ochii È™i își deschise mintea pentru a încerca să comunice cu acea entitate, pentru că într-un fel È™tia că asta e calea. Nu È™tia cum, însa, intuiÈ›ia lui asta îi spunea. Eliberându-È™i mintea de orice gând negativ, întunericul ce-l vedea în jur începu să contureze o formă, la început, apoi, acea formă se lumina din ce în ce mai mult È™i lua chipul soÈ›iei sale, Maria. O scurtă tresărire îi făcu inima să bată mai tare, își simÈ›ea pulsul în fiecare încheietura din corpul său, iar entitatea cu chipul Mariei începu să-i vorbească cu o voce domoală, suavă, fără vreun ton anume È™i aproape impersonală: - Ave Ramanus! Þi se va spune de acum Ramanus, căci eÈ™ti printre ultimi din neamul tău, ramanii, Purtătorii Luminii. Focul vostru arde adânc în sufletele voastre, iar mintea voastră este liberă ca pasărea cerului. ViaÈ›a de pe această planetă simte vibraÈ›ia voastră la fiecare bătaie a inimii voastre. Nu-È›i fie frică de cele ce vor urma căci totul are un scop precis, fiecare drum își are capătul său, iar voi aÈ›i ajuns la capătul drumului, doar pentru a începe unul nou. Ar fi vrut să o strige pe Maria, poate chiar să o imbrățiÈ™eze, dar È™tia că nu e ea È™i, întrebă cu voce tremurândă: -Care este acest nou început? De ce trebuie să trecem prin tot ceea ce s-a prezis? ÃŽn timp ce stătea jos, a perceput aroma unei flori înmiresmate. Entitatea îl privea È™i l-a întrebat dacă percepe frumosul parfum al florii albastre.Apoi i-a spus: “ Asta e ziua potrivită pentru ca tu să înÈ›elegi conceptul “esență-spiritâ€.†L-a întrebat dacă îi place floarea albastră È™i i-a răspuns că nu vede niciuna în jur, însă îi percepe , parfumul. I s-a spus: “Astăzi floarea albstră nu e prezentă, deÈ™i îi percepi parfumul È™i îi poÈ›i mângâia petalele. Asta e calea existenÈ›ei; totul soseÈ™te mai întâi spiritual. La fel cum soseÈ™te floarea albastra, astfel soseÈ™te totul din jur. Astfel È™i voi oamenii aÈ›i sosit în această lume, mai întâi spiritual, iar mai apoi fizic.†Dar existenÈ›a tuturor lucrurilor este ciclică, astfel din forma fizică va trebui să redeveniÈ›i spirit, energie pentru ca fiecare ciclu al existenÈ›ei să fie complet È™i spiritul să se maturizeze.†“-Asta înseamnă că va trebui să murim? Să fim distruÈ™i în aceste dezastre menite să schimbe lumea?†“-Lumea din jurul nostru, este deja în schimbare, totul este în perpetuă schimbare, însă dacă, muriÈ›i sau trăiÈ›i conÈ™tient aceste evenimente, depinde doar de voi. CurățaÈ›i planeta de vibraÈ›iile negative È™i nimic din tot ce se va schimba nu se va pierde ci se va transforma. RevelaÈ›ia ce vi se va înfățiÈ™a este tot ceea ce umanitatea a aÈ™teptat, însă pentru asta mintea oamenilor trebuie sa fie UNA.†Auzea vocea aceea în capul său È™i È™tia că doar aÈ™a îi putea răspunde sau pune întrebări È™i nu a fost nevoie să deschidă gura să articuleze cuvinte, căci imediat ce terminase de gândit, întrebarea sa primise un răspuns. “-ÃŽntradevăr locul vostru nu este aici pe Pământ. Doar prin evoluÈ›ia voastră veÈ›i arăta că sunteÈ›i demni să vă reîntoarceÈ›i ACASǍ.†Nu era prima dată când acea entitate îi vorbise, o întâlnise prima dată în vis È™i nu a arătat prea mult interes, apoi i s-a arătat È™i în timpul unei meditaÈ›ii, obicei învățat la o mănăstire din nordul Moldovei, unde anumiÈ›i preoÈ›i erau iniÈ›iaÈ›i în arta meditaÈ›iei de către preoÈ›i ortodocÈ™i din Grecia. Și astfel stătea pe vârful muntelui meditând, impasibil la vântul care bătea sau la stropii de ploaie caldă ce începeau să cadă uÈ™or, unul după altul. Mintea sa alerga într-un vertij ameÈ›itor înconjurând lumea întreagă, dorind să o îmbrățiÈ™eze pe toată È™i să o umple de iubire… ÃŽÈ™i deschise ochii È™i expiră profund. Temperatura corpului său revenii la normal, căci scăzuse cât timp meditase, pulsul inimii la fel. Porni mergând agale, să coboare È™i după ce coborî într-o poieniță privea inaintea sa È™i zării două piscuri înzăpezite pe alocuri. Stătu câteva momente È™i admiră frumuseÈ›ea naturii patriei sale apoi simÈ›ii un imbold să meargă într-acolo în mintea sa răsunând un singur cuvânt: “Kogaionon†– muntele sacru al dacilor. Mergea fără È›intă întotdeauna înainte È™i în sus, niciodată înapoi È™i în jos. Nu trecuse niciodată pe aici È™i nu era nici un semn că altcineva mai trecuse, de foarte multă vreme, drumul cu urme de căruță pe mijloc fusese deja acoperit cu iarbă deasă, deci trecuse cel puÈ›in un an de când drumul a fost călcat, de maÈ™ini nici nu putea fi vorba. Ajuns la baza unuia dintre piscuri găsi o gaură în munte, atunci începu să plouă torenÈ›ial È™i se gândi să se adăpostească în acea peÈ™teră. De la un metru distanță, intrarea în peÈ™teră părea imensă, de parcă ar fi fost făcută pentru uriaÈ™i. Intră È™i găsi o cameră înaltă de vreo patru metri cu pereÈ›ii È™lefuiÈ›i perfect, lucru ce atesta că nu a fost făcută de mâna omului, nu cu tehnologia de astăzi. ÃŽncepu să se răcorescă È™i să îi fie frig, își aprinse lanterna atârnată de un buzunar lateral al rucsacului său È™i inspectă camera. Da! Acum era convins că nu a fost creată de om. Descoperii pe unul din pereÈ›i un desen ciudat, un fel de cub într-un cub, iar în centru o piatră străvezie, ce își schimba culoarea într-un mod ciudat. Atinse acea piatră È™i simÈ›ii un fel de furnicături, apoi o privea cum se aprinde, iar totul în jurul său se umplu de o lumină curată de parcă ar fi fost afară. Un zgomot răsunător de parcă ai fi frecat o piatră de alta, se auzi È™i forma unei uÈ™i dreptunghiulare se contură în jurul ciudatului desen. Bucata de piatră începu să se înapoieze vreo jumătate de metru apoi se retrase undeva în dreapta, în peretele muntelui. Un culoar lung se pierdea într-o beznă totală. ÃŽndreptă lanterna înainte È™i estimă că avea în jur de zece metri, la fel de înalt ca È™i camera anterioară È™i lat de doi metri. PereÈ›ii erau negrii cu diferite simboluri pe care nu le recunoÈ™tea, iar un val de căldură, plăcută, îi mângâia faÈ›a. Se hotărî să intre È™i parcuse abia doi metrii când acel culoar prinse a se lumina puternic, fără vreo sursă aparentă. Străbătu È™i restul culoarului È™i ajunse în faÈ›a unei uÈ™i ce avea acelaÈ™i simbol în centru, cubul în cub, însă piatra din centru lipsea. Căută în jur după ceva asemănător cu o clanță sau un mâner de ușă È™i nu găsi. ÃŽn stânga È™i în dreapta erau pereÈ›ii negrii, iar în sus tavanul care nu ascundea nimic. După ce mai studie uÈ™a câteva momente decise să se întoarcă la prima ușă poate găseÈ™te vreun indiciu. ÃŽn urma sa lumina se stinse È™i culoarul se cufundă din nou în beznă. Când părăsi culoarul lovi cu piciorul ceva ce scoase un sunet ca o lentilă de sticlă. Aprinse din nou lanterna È™i căută pe jos găsind piatra aceea străvezie. O luă în palmă È™i observă că începuse să capete din nou acea strălucire care lumina toată camera de la intrarea în munte însă nu simÈ›ea nici un discomfort. UÈ™a mare de piatră se închise în urma sa ascunzând È™i orice urmă că ar fi existat, în afara desenului. -Deci asta e cheia! își spuse. Dădu cu mâna peste acel desen È™i nimic nu se întâmplă. Puse piatra la locul ei È™i repetă gestul. SimÈ›ii din nou acele furnicături È™i uÈ™a începu a se retrage ca mai devreme, piatra din centru cuburilor căzând în palma lui. Pășii din nou pe culoarul ce începu din nou să se lumineze È™i ajunse la uÈ™a din capătul acestuia. Puse piatra în centrul desenului È™i uÈ™a se deschise automat, cu aceaÈ™i miÈ™care, înapoi apoi retrăgânduse spre dreapta, în peretele muntelui. Când trecu pragul simÈ›ii din nou furnicături în tot corpul È™i deduse că trecuse printr-un câmp energetic invizibil. Imaginea din interiorul camerei a doua era stranie… Se simÈ›ea mai uÈ™or, mai plin de vitalitate È™i puse asta pe seama culorii schimbătoare, în tonuri foarte relaxante, a pereÈ›ilor. Totul părea rupt dintr-un vis al lui Dali, cu imagini suprarealiste. Câteva scaune de piatră erau aÈ™ezate în jurul unei mese de granit deasupra căreia trona o hologramă a unei fiinÈ›e asemănătoare cu omul, cu excepÈ›ia craniului alungit în spate È™i a înălÈ›imii de vreo trei metri. Se apropie fascinat de masa de piatră È™i se rotii în jurul ei privind curios la holograma care se vedea la fel din orice poziÈ›ie. Era clar pentru el că lucrul acesta nu era făcut de mâna omului. Gravat pe suprafaÈ›a mesei era acel simbol ciudat È™i simÈ›i imboldul acela de a-È™i trece degetele mâinii pe deasupra lui È™i asta È™i făcu… mintea parcă stătea să-i explodeze de cantitatea de informaÈ›ii È™i senzaÈ›ii pe care creierul său le primea instant încât avu impresia că face un atac de cord È™i își trase mâna brusc È™i violent respirând panicat, dar doar pentru câteva secunde pentru că îl apucase un fel de foamete de cunoaÈ™tere, puterea supremă de a È™tii. Toate conflictele sale interioare dispăreau pe măsură ce totul se clarifica în mintea sa, plimbându-se prin camera aceea. Apropiindu-se de peretele sudic al camerei se trezii în faÈ›a unui fotoliu dintr-un material ciudat pe care È™tia că nu-l mai văzuse niciodată. Se aÈ™eză în el È™i închise ochii, o stare de moleÈ™eală îl cuprinse È™i apoi urmă un somn dulce cu care se lupta pentru a rămâne treaz, din dorinÈ›a de a cunoaÈ™te cât mai mult, simÈ›ind că munca lui deabia începe È™i nu voia să se oprească acum. Dar È™tia că se va trezi È™i că va relua totul de unde a rămas. Mai erau atâtea de È™tiut, atât de multe lucruri de învățat È™i atât de multe de făcut. Când consideră că a aflat suficiente lucruri despre viaÈ›a pe pământ ieÈ™ii afară din peÈ™tera dacilor străbuni È™i căutându-È™i drum înapoi la civilizaÈ›ia pe care o È™tia, pornii cu gândul că È™tie exact ce are de făcut È™i că È™tie de unde o să înceapă; simÈ›indu-se mult mai plin de viață È™i cu o energie debordantă. Demult nu se mai simÈ›ise atât de bine È™i volumul de informaÈ›ii cel avea acum stocat în creierul său nu-i mai dădea dureri de cap. De fapt ajunsese să înÈ›eleagă lucrurile diferit, noi senzaÈ›ii È™i noi percepÈ›ii îl invadau È™i îi făceau corpul să vibreze de fascinaÈ›ie, bucurie, o bucurie tainică pe care nu o simÈ›ise până atunci, ar fi putut să o compare chiar cu nirvana dacă nu ar fi È™tiut că e mult mai mult de atât. AÈ™a că se hotărî să coboare muntele È™i ajuns în poieniÈ›a din vale observă ceva ciudat. Drumul de căruÈ›e era total acoperit cu iarbă ceea ce însemna că a petrecut cel puÈ›in câteva luni bune acolo sus. Era evident că timpul petrecut în interior curgea diferit decât în afară, însă È™i mai mare îi fu uimirea să constate că niÈ™te meri de la marginea drumului care atunci când urcase sus tocmai dădeau rod, acum erau înfloriÈ›i. Era primăvară… trecuseră È™apte luni! Rupse o frunză dintr-un pomiÈ™or È™i o ridică în lumina soarelui astfel încât să poată privii prin ea È™i mare ia fost uimirea când a constatat că vederea i s-a îmbunătățit, ba chiar putea privii cu ochii minÈ›ii înăuntrul frunzei, percepând într-un mod straniu fiecare celulă din acea foaie de un verde crud. SimÈ›ea viaÈ›a pulsând în orice îl înconjura È™i între el È™i natură se crease în fel de legătură făcândul să înÈ›eleagă mult mai bine acea simbioză între tot ceea ce era viu pe Pământ. ÃŽÈ™i închise ochii pentru un moment È™i inspiră adânc, amalgamul de simÈ›iri È™i sentimente îl copleÈ™i, îl umplea de o bucurie nemaitrăită până atunci, să simtă până È™i Pământul învârtindu-se în spaÈ›iu, în jurul soarelui, sistemul solar gravitând pe unul din braÈ›ele galaxiei în jurul unui nucleu cel vedea plin de civilizaÈ›ii străine È™i o atracÈ›ie a centrului asupra fiecărei stele din galaxie cu tendinÈ›a de a organiza totul după un ticăit ancestral al unui ceas pus în miÈ™carea doar de voinÈ›a spirituală a fiecărei fiinÈ›e ce sălășluieÈ™te în univers. CAPITOLUL III RODS De când plecase din munÈ›i somnul său era mult mai odihnitor deÈ™i nu obiÈ™nuia să doarmă mai mult de 3-4 ore pe noapte, incursiunile sale în scaunul acela fascinant, prin care primise o enormă cantitate de informaÈ›ii, echivalentul Sfântului Graal, îl ajutaseră să perceapă lumea din jurul său aÈ™a cum nimeni nu o putea face, sau cel puÈ›in aÈ™a credea el. Mirajul înÈ›elepciunii supreme nu-l făcuse să devină mai arrogant ci mult mai înÈ›elegător precum un preot budhist care nu a cunoscut altceva, toată viaÈ›a sa decât pacea munÈ›ilor È™i liniÈ™tea È™i armonia meditaÈ›iei. Trupul său zvelt, devenii mai curat È™i mai armonios ca altădată. Cu siguranță scaunul acela îi acrivase vreo genă care îl ajuta să se dezvolte È™i să evolueze din orice punct de vedere. Adormise dezvelit, întins pe spate cu o mână pe pântecul său, cu un zâmbet dezimvolt pe faÈ›a inertă, pacea È™i liniÈ™tea munÈ›ilor Bucegi îi sălășluiau acum în suflet, iar când Ralu intră în cameră se apropie de el cu paÈ™i de felină È™i miÈ™cări unduitoare din È™olduri. ÃŽl învelii cu o pilotă È™i îl sărută pe frunte. -Bine ai venit tăticule! îi È™optii ea la ureche. Crescuse È™i se schimbase mult, acum era o femeie în toată regula È™i frumuseÈ›ea ei covârÈ™itoare nu a lăsat-o să cadă pradă aroganÈ›ei È™i fiÈ›elor de BucureÈ™ti. InteligenÈ›a ieÈ™ită din comun È™i caracterul clădit prin prisma tatălui ei o transformaseră într-o minunată fată, căci trupul nu-i fusese atins până atunci de mâna vreunui bărbat. ÃŽnchise în urma ei uÈ™a când ieÈ™i din cameră È™i merse la ea în dormitor. Se schimbă în ceva mai comod plănuind să se odihnească, munca de voluntar la secÈ›ia de psihiatrie a Spitalului 9 o obosea tare rău È™i totuÈ™i o anima È™i o motiva È™i mai mult decât cursurile facultății de psihologie. Se întinse pe pat trăgând un cearÈ™af subÈ›ire peste ea care se ondulă după trupul ei zvelt È™i bine rotunjit. Stinse noptiera de la capul patului È™i privii tavanul camerei încăpatoare, foarte diferită de apartamentul în care trăise înainte de revoluÈ›ie, când tatăl ei încă mai era urmărit de Securitate. Cei cel urmăreau acum nu erau la fel de croiÈ›i pe meserie ca agenÈ›ii Tovarășului aÈ™a că grijile sale în ceea ce privea BucureÈ™tiul erau nule. Apartamentul fiind pe numele doamnei Ralu Comăniceanu, asistenta care asistase la naÈ™terea sa, cea care a continuat să o îngrijască după moartea mamei sale È™i plecarea tatălui său. Adormii aÈ™adar cu gândul că tatăl său se întoarse È™i lucrurile se vor schimba în bine. Grijile piereau una după alta, iar somnul său devenea din ce în ce mai adânc. Un vertij ameÈ›itor o învălui È™i corpul ei mlădios plutea într-un abis marin, o beznă curată o înconjura, simÈ›ea o răceală neplăcută, umedă È™i apoi un cântec ca al unor balene albastre începu să se audă din ce în ce mai aproape, din ce în ce pe mai multe voci de parcă toate balenele oceanului s-ar fi adunat în acel loc, dându-i târcoale, încercând să-I comunice tainele unui abis neexplorat. Nu vedea nimic în jurul ei, doar o beznă totală, dar putea simÈ›ii undele lăsate de curenÈ›ii formaÈ›i de dansul minunatelor vietăți uriaÈ™e. Nu-i era teamă, însă un sentiment de neliniÈ™te, datorat absenÈ›ei luminii È™i prezenÈ›ei sale într-un abis subacvatic tot îi dădea târcoale. Vru să se trezească din somn însă câteva scântei de lumină se iveau împrejurul ei din ce în ce mai des, descoperind că erau vietățile marine bioluminiscente È™i renuță la eforturile de a se trezi. Privii acea ploaie de lumină ce curgea mirific de jos în sus, îndesindu-se, dansând după muzica balenelor, descoperind în flash-uri scurte chipuri de animale acvatice uriaÈ™e care totuÈ™i nu semănau cu nici una din speciile de balene văzute sau cunoscute până atunci. Acestea deveneau vizibile doar când vietățile bioluminiscente erau în apropierea lor, dispărând când acestea se îndepărtau. Le privii mai atentă È™i constată că aceste fiinÈ›e ciudate erau practic transparente È™i se miÈ™cau cu o viteză uimitoare în jurul ei creând un vârtej, ca o tornadă ce o ridica către suprafață cu repeziciune. Ajunsă în apropierea suprafeÈ›ei se văzu pe sine îmbrăcată într-o robă albă, ca o rochie din timpuri străvechi, rămânând neputiincioasă la eforturile de a se miÈ™ca sau de a înota. AÈ™a că doar urca cu repeziciune către suprafață acompaniată de miile de luminiÈ›e fosforescente È™i de cântecul hipnotic al ciudatelor È™i uriaÈ™elor fiinÈ›e, având impresia că odată ajunsă la suprafață va înceta să respire, astfel începu să se zbată È™i să încerce să coboare cât mai adânc, începu să se agite È™i să respire din ce în ce mai greu È™i tot urcând spre suprafață observă silueta unui bărbat ce o privea de deasupra. Acesta purta un costum cu cravată È™i întinse mâna spre a atinge apa, deÈ™i îi părea că acesta plutea pe suprafaÈ›a apei ca pe o podea de cristal. ÃŽntr-o încercare disperată de a scăpa îl prinse pe acest bărbat de mână È™i îl trase la fund cu totul. Atunci vertijul încetă, uriaÈ™ele animale își încetaseră cântecul iar vietățile fosforescente dispăruseră odată cu apariÈ›ia luminii de la suprafaÈ›a apei. Pentru câteva secunde se priveau unul pe celălalt plutind unul în faÈ›a altuia È™i îi lăsă o vagă impresie că îl cunoaÈ™te de undeva, sau cel putin că îl va cunoaÈ™te, memoria ancestrală oferindu-i câteva crâmpeie din mirificul elixir al cunoaÈ™terii trecute, prezente È™i viitoare. ÃŽn următorul moment totul în jurul ei se transformă în bule de aer alergând ameÈ›itor în toate direcÈ›iile apoi o lumină puternică, orbitoare o făcu să strige È™i ochii i se deschiseră, deasupra ei stând tatăl său care-i mângâia obrazul, în încercarea de a o calma, care apoi își închise ochii încercând să-i transmită din forÈ›a sa vitală pentru a-È™i scoate fiica din starea de È™oc. Apoi o adormii È™i o lăsă să se odihnească până în zori. După ce s-a asigurat că a adormit liniÈ™tită merse în camera de studio È™i își petrecu noaptea studiind È™i meditând. ReuÈ™ii prin meditaÈ›ie să aibe o viziune cu visul fiicei sale, ba chiar ceva È™i mai uimitor se întâmplă… reuÈ™ii să comunice cu mirificele creaturi ce semănau cu balenele. Află că se numeau “Rods†și au un curs al existenÈ›ei în afara timpului È™i spaÈ›iului È™i că datoria lor era să vegheze asupra spiritului planetei, Gaia. ÃŽnsă existenÈ›a lor era ameninÈ›ată de stoparea evoluÈ›iei spirituale a vieÈ›ii de pe Pământ È™i că dacă ei dispar, Gaia, bătrânul spirit al planetei, la fel ca al oriÈ™icărei planete sau astru ceresc existente în univers, va înceta să mai existe, la fel cum s-a întâmplat cu Marte, care anterior a fost o planetă plină de viață dar care la fel ca pe Pământ a găzduit o populaÈ›ie care a preferat să evolueze din punctul de vedere al tehnologiei decât spiritual. O parte din supravieÈ›uitorii de pe Marte au construit pe Pământ o colonie din care au dezvoltat o nouă civilizaÈ›ie È™i o nouă cultură. TotuÈ™i afinitatea lor pentru dezvoltarea tehnologică a fost cea care a dus la progresul È™i apoi violentele regresuri ale umanității pierzându-se astfel toată cunoaÈ™terea, fiecare civilizaÈ›ie având persoane care puteau comunica, unidirecÈ›ional cu Rods primind astfel indicaÈ›ii despre cum È™i în ce fel trebuie ca umanitatea să evolueze. Totul se pierde în negura milioanelor de ani de existență a vieÈ›ii inteligente pe Pământ, perioadă în care au existat mii de civilizaÈ›ii È™i în care tot atâtea È™i-au găsit sfârÈ™itul. Un lucru era cert… Rods erau pe cale de dispariÈ›ie, motiv pentru care planeta începea să moară, puÈ›in câte puÈ›in, iar sincronizarea cu centrul energetic al galaxiei È™i a sistemului solar cu planeta noastră nu aveau cum să împiedice acest lucru. Trebuia să existe măcar un lucru ce putea fii făcut, măcar un singur lucru ce putea salva o civilizaÈ›ie. Primele raze ale soarelui pătrunseră pe fereastră È™i îi mângâiau obrazul, își întrerupse meditaÈ›ia pentru a verifica starea lui Ralu. Faptul că ea avusese o viziune nu putea să fie întâmplător, arborele său genealogic începea să își facă simÈ›ită prezenÈ›a, genele inactive din moleculele sale ADN, se activaseră È™i tot ceea ce avea să se schimbe în el È™i fiica sa tocmai acum urma să descopere… Intră în camera ei È™i ea tocmai deschise ochii: -Bună dimineaÈ›a! -‘NeaÈ›a! ÃŽi răspunse ea somnoroasă… -Trebuie să vorbim ceva, scumpa mea… își plecă privirea pentru câteva momente, semn că-l îngrijora ceva, ea se ridică înspre el È™i-i mângăie obrazul apoi îl îmbrățișă cu căldură. -Știu tăticule! trebuie să-È›i povestesc despre Daniel, Lena È™i Gabriel… -ÃŽi cunoÈ™ti? ÃŽntrebă el. -Nu… dar am senzaÈ›ia că-I voi cunoaÈ™te curând. Surprins, tatăl său îi spuse: -Știi despre ce e vorba? -Da! Te-am putut simÈ›ii azi noapte. Când meditai… È›i-am simÈ›it prezenÈ›a… È™tiu că e ciudat, însă tre’ să mă crezi… nu È™tiu cum e posibil… -Știu despre ce e vorba, despre asta voiam să-È›i vorbesc… Vezi tu… își începu el pledoaria, de doi ani de zile tot pribegesc prin Bucegi, iar acum un an, am dat peste un loc magnific, un lăcaÈ™ ascuns în munÈ›i al vechilor zei daci… am trăit acolo cele mai minunate experienÈ›e, va trebui să te duc acolo pentru a putea înÈ›elege, dar este un loc al cunoaÈ™terii supreme, o bază de date a Akashei, Memoria Ancestrală a Universului. -Trebuie să ma duci acolo! E musai!!! îi spuse ea privindu-l rugător cu ochii săi blânzi, căprui. -Toate la timpul lor… scumpa mea, toate la timpul lor! Mai întâi trebuie să-i cunoaÈ™tem pe cei trei care ne vor ajuta în călătoria aceasta. Tu va trebui să mergi în munÈ›i, pentru a cunoaÈ™te locul despre care vorbesc, vreme în care eu îi voi aduna pe toÈ›i È™i îi voi pregătii pentru drumul ce au să-l urmeze. ÃŽÈ™i puse palmele pe obrajii îmbujoraÈ›i al fetei È™i o privii în ochi, iar ea pricepuse ceea ce voia, se crease în acel moment o legătură mult superioară celei tată-fiică, iar comunicarea între ei se făcea mental È™i el îi transmise gândul: “ mergi în Bucegi, o să te ghidez mental, nu avem timp de pierdut. Cheia este acum È™i la tine! Este în sângele nostru…â€, apoi îi înmână piatra aceea străveziu transparentă. Ralu o È›inu în palmă, iar tatăl său îi acoperii palma cu palma sa simțând amândoi niÈ™te furnicături în tot corpul È™i inima unuia celuilalt, È™i sângele curgând prin vene È™i aerul pompând în plămâni, neuronii excitaÈ›i la maxim È™i apoi o lumină scurtă, ca un flash electric, între palmele lor. Privind în palma ei, piatra se desfăcu în două bucăți semisferice È™i atunci au înÈ›eles că era menit să se întâmple aÈ™a. Puneau în miÈ™care un plan scris înainte de naÈ™terea timpului È™i simÈ›eau că nimic nu mai e surprinzător, că fiecare univers avea piesele lui întinse pe o tablă de È™ah, iar noi oamenii, suntem pionii de care depinde desfășurarea planului. * 04 Decembrie 2011 New York, SUA Camera hotelului în care era cazat Pr Planck era foarte confortabila. Lumina palidă È™i placută din cameră, aruncată blând pe pereÈ›ii viÈ™inii îl relaxa foarte tare, însă gândurile îi alergau prin minte într-un vertij ameÈ›itor. Mintea sa lucra intens la găsirea unui răspuns, nu voia să accepte ceea ce se întâmpla. Mintea sa nu voia să accepte ceea ce È™i el își demonstrase sieÈ™i când a experimentat teoria rezonanÈ›ei Schumann. Se ridică de pe fotoliul comod, aÈ™ezat cu faÈ›a la ferestrele înalte, prin care puteai privii Big Apple-ul în toată splendoarea sa, își puse paharul de brandy pe măsuÈ›a de cafea din sticlă, acesta făcând un zgomot specific, agitând licoarea ruginie în sensul heliocentric. Se îndreptă spre dulapul unde își aÈ™ezase geamantanul cu lucrurile aduse de acasă È™i își scoase din el o poză înnrămată cu soÈ›ia È™i fiica sa È™i un plic ingălbenit de vreme, ce avea trecut ca expeditor numele Albert Einstein. Pr. Planck fusese student al acestuia È™i avuseseră o discuÈ›ie în ceea ce priveÈ™te o eventuală apocalipsă È™i ciclicitatea evenimentelor astronomice catastrofice. Se întoarse la fotoliu È™i se aÈ™eză confortabil, puse fotografia celor mai dragi fiinÈ›e ce au făcut parte din viaÈ›a sa, pe măsuÈ›a de sticlă È™i plicul în faÈ›a ei, ridică paharul de brandy È™i închină către poză, cu privirea pierdută: -O să ne vedem în curând, dragilor! Sorbii din pahar, licoarea dulce amăruie È™i îi simÈ›ii gustul arzător cum i se scurge până în stomac. Scuturând din cap vrând parcă să alunge durerea care-l sfâșia ori de câte ori își aducea aminte de clipa fatidică în care își pierdu soÈ›ia Bridget È™i fiica Maya, într-un tragic accident de tren, deraiat. Era în urma unui atentat al unei grupări extremiste, ETA, în timp ce erau plecaÈ›i, toÈ›i trei, în Spania, în vacanță. Privii tavanul modelat cu ipsos al camerei È™i începu se reia toate măsurătorile făcute în experimentele sale, în mintea sa răsunând o întrebare ce apăsa mai greu decât atmosfera dintr-o mingie de fotbal. “ De ce?... De ce după atâta timp? De ce acum?†Dupa ce a avut o valoare constantă timp de milenii, “rezonanÈ›a Schumann†a Terrei a început să crească, din 1980, de la 7,8Hz, apoi să se accelereze, ajungând la 12 Hz, nivelul de astăzi. Aceasta înseamnă că, dată fiind creÈ™terea frecvenÈ›ei vibratorii a Pământului, cele 24 de ore de viață ale unei zile sunt… doar 16 ore reale! Și această rezonanță continuă să accelereze! Oare către ce ne îndreptăm? Entropie? Nu! Nu se poate… Era unul din momentele în care își dorea să nu fi È™tiut atâtea lucruri, să nu-l fi întâlnit niciodată pe Conte. Parcă îl È™i vedea în faÈ›a ochilor în acea zi când l-a cunoscut. Era la ceva timp după atentatul din Spania, dar nu destul timp ca rănile să i se vindece. ÃŽl vizitase la universitate, într-un moment în care nu mai era în stare să își susÈ›ină cursurile măcar, pentru că o apucase pe o cale greÈ™ită cu alcoolul. Era ameÈ›it, însă își aducea perfect aminte cum era îmbrăcat, cum vorbea È™i statura sa impunătoare, eleganÈ›a sa È™i ceva ce l-a uimit È™i mai tare era că părea a È™ti totul despre el È™i despre ceea ce i se întâmplase. ÃŽÈ™i aducea aminte È™i cum în timp ce îi vorbea, el continua să se holbeze la un inel urât cu o piatra ciudata ce strălucea diferit ori de câte ori o privea È™i cum brusc dispăruse orice ceață din mintea sa, de parcă nu ar fi băut niciodata nimic în ziua aceea. Subiectul abordat îi captase atenÈ›ia È™i mintea sa însetată de cunoaÈ™tere își făcu datoria de a-È™i pune rotiÈ›ele în miÈ™care pentru a elucida un nou mister. -Avem nevoie de dumneata, d-le profesor! Lumea are nevoie de dumneata. -De mine?!? dar nu sunt cu nimic aÈ™a de special, de ce nu vorbiÈ›i cu Stephen Hawkings, cu siguranță e mult mai experimentat decât mine… -ÃŽntr-adevăr, mintea sa e excepÈ›ională însă îmi este teamă că dânsul e puÈ›in cam sceptic, È™i totuÈ™i nu este la fel de liber ca È™i spiritul său. ÃŽnsă cu dumneata e altă treabă. Am toată încrederea că după ce veÈ›i cerceta ceea ce vă spun o să fiÈ›i atât de entuziasmat încât o să vă uimiÈ›i pe sine dumneavoastră È™i de ceea ce o să puteÈ›i face. Și chiar aÈ™a a È™i fost… nu mare i-a fost uimirea când a pus totul cap la cap aducându-È™i aminte de scrisoarea de la Einstein. ÃŽntinse mâna È™i ridică scrisoarea, iar după ce mai gustă din paharul de alcool se hotărî să o deschidă: “Bunule prieten È™i îndrăgit coleg, Cea mai frumoasă experiență pe care am putea-o trăi este cea a misterului… Desigur, mă întreb adeseori, oare la ce se gândeÈ™te El. Creatorul… Tare mi-aÈ™ dorii să È™tiu. Tare mi-aÈ™ dorii ca oamenii să fie acea imagine limpede din oglinda Sa, netulburată de limitele È™i capacitatea distructivă a omului de rând. Desigur mi-aÈ™ dorii mult mai multe lucruri, căci până la urmă la asta se rezumă toată ecuaÈ›ia existenÈ›ei umane, la dorinÈ›a care ne impinge să facem lucrurile, să cunoaÈ™tem, să creăm la rândul nostru È™i în final să facem alegerile de care depinde viitorul nostru, care, ne conturează ceea ce s-ar putea numi destin. Sunt clipe în care, cu părere de rău, îmi dau seama că nu mai vreau să È™tiu tot ceea ce am aflat È™i tot ceea ce am descoperit, aÈ™ fi vrut ca totul să fi fost folosit în cu totul alte scopuri. ÃŽnsă implicaÈ›iile ulterioare ale altor realități ar fi fost grave… amuzant, nu? Faptul că ma gândesc È™i la alte lumi, în care părinÈ›ii mei să nu se fi cunoscut, atunci când nu sunt în stare să o salvez pe a noastră, sau poate cine È™tie, doar pe a mea. Căci cine poate spune dacă eu scriu această scrisoare în realitatea mea, doar, când de fapt drumul către destinatar este uitat de către poÈ™taÈ™ul din realitatea ta È™i nu vei mai ajunge să citeÈ™ti aceste rânduri. Dar ce rost au toate aceste gânduri poate că te vei întreba. Nu-I nimic… am vorbit de atâtea ori cu mine încât mi-am dat seama că nu mi-am trimis niciodată o scrisoare mie însumi. Tare aÈ™ vrea să È™tiu că nu voi apuca acele vremuri în care oamenii vor fi una È™i aceeaÈ™i conÈ™tiință. Căci tare m-aÈ™ mai plictisii să vorbesc cu toÈ›i È™i în acelaÈ™i moment tot cu mine. E puÈ›in amuzant, însă dacă toate păsările ar cânta aceaÈ™i notă, unde ar mai fi muzica? Dar dacă de asta e nevoie ca să salvăm rasa umană atunci nu prea am cum să mă împotrivesc. Universul se va schimba de câte ori luăm o decizie È™i va da naÈ™tere la o altă lume, o realitate paralelă în care nu am luat decizia respectivă, asta e legea materiei antimaterie, È™i asta va aduce sfârÈ™itul, iar până ce nu vom fi una È™i aceeaÈ™i conÈ™tiință toate aceste lumi paralele se vor întoarce È™i se vor prăbuÈ™i, reacÈ›ia în lanÈ› fiind catastrofală. Și totul din cauză că Albert Einstein a descoperit relativitatea. Mi-aÈ™ fi dorit să nu mă fi apucat nicioadată de studiu, dar atunci poate ceva mai rău s-ar fi întâmplat, È™i Hitler ar fi câștigat războiul sau Einstein ar fi fost un mare lider spiritual iudaic. Cine poate È™ti… cu inima frântă îți împărtășesc aceste gânduri sperând ca în alte lumi să nu fi È™tiut ce È™tie acum È™i să nu fi descoperit ceea ce eu am descoperit È™i să nu fie scârbit de lucrarea sa, sperând că poate aÈ™a va muri împăcat. Cu drag, Albert…†Oftând adânc, puse scrisoarea pe masă, la fel È™i ochelarii È™i goli hotărât ultima gură de brandy din paharul pe care îl ridică în sus privind prin el reflexiile luminii palide, din camera cel făcea să se simtă atât de singur… părăsit… Se hotărî să meargă la culcare È™i aÈ™ezându-È™i trupul obosit între cearÈ™eafurile răcoroase adormi ca un prunc, în poziÈ›ie fetală. DimineaÈ›a nu a fost la fel de tristă. Coborî la recepÈ›ie È™i găsi că a primit un mesaj. Contele îl aÈ™tepta pentru o scurtă întrevedere pentru a-i explica mai multe detalii decât a primit la întâlnirea de la Hotel Plaza. Trebuia să ajungă la Washington D.C. până seara la orele 19:00 la Ambasada României, unde ar fi trebuit să se întâlnească cu toÈ›i cei invitaÈ›i la Hotel Plaza. Merse aÈ™adar la aeroport È™i se îmbarcă în primul avion către Washington din aeroportul La Guardia. Zborul nu dură mult, ajunse devreme pentru a avea ceva timp să mai colinde prin capitală, era totuÈ™i prima dată când ajungea în America. Clădirile somptuoase, măreÈ›e din punct de vedere arhitectural, umbreau trotuarele largi, curate È™i nu atât de pline pe cât s-ar fi aÈ™teptat un turist. Vântul iernatic sulfa molcom, înÈ›epându-i uÈ™or obrazul proaspăt ras, frigul nu-l deranja, deÈ™i nu era la fel de blând ca acasă, iar mâinile cu degete noduroase È™i vene groase nu erau învelite în mănuÈ™i. Nu le suporta. ÃŽÈ™i aducea aminte, cu zâmbetul pe buze, în fiecare iarnă că o duÈ™că sănătoasă de scotch e mult mai bună decât o haină groasă sau o femeie grasă. RuÈ™inat de misoginismul bunicului său, de la care moÈ™tenise viciul È™i alte învățături mai mult sau mai puÈ›in utile. Alcoolul… la ce l-ar fi ajutat? La ce l-a ajutat până acum?... avu un imbold să intre în primul bar pe care îl văzuse, se oprise în față È™i cu paÈ™i nesiguri intră. Se aÈ™eză la o masă È™i își aprinse o È›igară pe care o fumă foarte repede de parcă ar fi fost prima È›igară pe ziua aceea È™i până să vină un chelner la masa sa își mai aprinse una. Ceva îl măcina foarte tare È™i gândurile îi atârnau ca niÈ™te pietre de moară în È›easta sa mult prea neîncăpătoare. -Un scotch… dublu te rog! îi spuse chelnerului care îi întinse un meniu. -Imediat, domnule! îi răspunse aceasta. Mai doriÈ›i È™i altceva? -Nu mulÈ›umesc! spuse el clătinând din cap stingând a doua È›igară în scrumiera hexagonală din sticlă neagră. Nu trebui să aÈ™tepte prea mult să-È™i primească băutura, iar în momentul în care îi sosii un domn înalt, fără păr pe față sau în cap, purtând un palton drept, negru se aÈ™eză la masa sa, față în față cu el. -O zi proastă Dr Planck? Străinul afiÈ™a un chip fără vreo expresie aparentă, iar tonul pe care vorbea era atât de impersonal… -Ba din contră! E o zi glorioasă! spuse Planck ridicându-È™i privirea spre străin. Nu cred că am avut plăcerea să vă cunosc! -Știu! Dar nu asta este important… È™i întinse pe masă un document, probabil destul de vechi, având în vedere hârtia îngălbenită de vreme. -Ceea ce este important este cât de departe aveÈ›i de gând să mergeÈ›i cu proiectul Contelui. Planck ridică documentul È™i îl răsfoi curios. ăăă |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy